Greutatea cuvintelor, cântărită de un muzician iconic

Născut pe 4 februarie 1954, muzicianul american Curtis Salgado reprezintă una dintre figurile iconice din Pop culture, nu doar pentru contribuţia sa esenţială la evoluţia Blues-ului modern, a cărei recunoaştere a venit inclusiv sub forma a 11 Blues Music Awards câştigate pe parcursul carierei, ci pentru că originalitatea şi energia lui creativă transcend orice etichetare. E suficient să ne reamintim că Salgado a fost mentorul şi modelul lui John Belushi în portretizarea personajului “Joliet” Jake Blues din celebrul film The Blues Brothers. Dincolo de anecdotică sau de premii, perenă rămâne însă muzica prolificului cantautor, inspirat în crearea unui Blues marcă proprie, în egală măsură, de Soul, Jazz, în special cel din New Orleans, Zydeco şi Rock’n’Roll-ul anilor ’50. Cel mai recent album al său, Damage Control, din care am avut şansa să ascultăm o parte live, în cadrul memorabilului festival Dichis’n’Blues, de la Tulcea, din toamna trecută, a reprezentat un prilej ideal pentru un amplu dialog despre cum se raportează la trecerea timpului un muzician legendar, ale cărui vitalitate şi poftă de cântat au rămas incredibil de mare, în pofida multiplelor probleme de sănătate (cancer pulmonar şi hepatic, cvadruplu bypass). După cum spune veşnic tânărul

CURTIS SALGADO, “Life is all about damage control… trouble and then some. It’s about dealing with what gets thrown at you and saying, ‘I ain’t finished yet.’”

Curtis, îţi propun să plecăm de la cântecul tău, The Longer That I Live. În ce relaţie eşti cu timpul? Ce este mai important: trecutul, prezentul sau viitorul? Momentul. Poate e o chestie de artist, dar trăiesc momentul. Ascultă, singura slujbă pe care am avut-o în viaţa mea a fost să plantez copaci şi aia pentru foarte scurt timp. Altfel, nu mi-am dorit şi nu m-am gândit niciodată să fac altceva decât să cânt, iar asta înseamnă să trăieşti clipa, pentru că e o meserie care te poartă numai de la o zi la alta, chiar dacă acum, să zicem, am o agenţie care mă reprezintă şi deci mai puţină responsabilitate. Nu-ţi spun ceva nou, dar am fost lider de trupă vreme îndelungată şi, drept urmare, m-am învăţat să trăiesc zi după zi fără a mă gândi la cea care urmează... întotdeauna am fost aşa, fără să meditez serios asupra cauzelor. Şi cei mai mulţi artişti, care-şi câştigă pâinea din muzică, din pictură, din artă sau din entertainment, sunt la fel ca mine, trăiesc şi se bucură de moment, înţelegi ce vreau să zic? Fiindcă în clipa asta ai ceva şi în următoarea poţi să nu mai ai. [...]

Deci priveşti viaţa ca o succesiune de momente. Cum îţi funcţionează însă memoria, ce anume tinde să reţină din trecut?

La aproape 69 de ani, mi-e greu să-ţi răspund. Pe de altă parte, pot spune că ştiu multă istorie, pentru că mă pasionează, evident, în primul rând, istoria muzicii, iar asta înseamnă că îmi ţin memoria antrenată. E la fel cum îţi lucrezi muşchii şi te menţii în formă. Am citit şi am ascultat atât de multe încât îmi amintesc de o sumedenie de lucruri din istoria muzicii şi a ţării mele. Sunt o persoană foarte curioasă, care pune în permanenţă întrebări, atât de des şi de numeroase încât mulţi oameni chiar ajung să aibă impresia că sunt prea băgăreţ, înţelegi? Or, de fapt, eu vreau literalmente să aflu lucruri pe care încă nu le cunosc şi îmi place să chestionez absolut totul. În cazul muzicii, nu e în niciun caz vorba doar de Blues, ci de oamenii care creează muzică în general, pentru că de la fiecare dintre ei pot învăţa o frântură de istorie.

Poţi să-mi dai un exemplu, ca să mă lămuresc mai bine cum e cu muzica şi istoria?

Când eram puşti, obişnuiam să ascult cu taică-meu Count Basie, iar Count Basie în anii ’30 era produs de John Hammond şi exista acea înregistrare grozavă de la Carnegie Hall, Benny Goodman Live at Carnegie Hall in 1938. Descoperirea acelui disc a reprezentat un moment foarte important pentru mine şi continui să iubesc şi-acum albumul, fiindcă el a deschis şi mai larg porţile ca Jazz-ul să fie acceptat, ştii ce zic? Carnegie Hall era destinat pentru operă şi muzică clasică şi a fost pentru întâia oară când au adus acolo Jazz... şi, fii atent, acum urmează faza tare: taică-meu mi-a povestit că nu i s-a permis lui Count Basie să intre pe uşa din faţă fiindcă era de culoare şi a trebuit să intre în sală pe cea din dos, iar membrii formaţiei lui nu aveau voie să se ducă printre oameni... oamenii din public care erau, cu toţii, albi. Şi iată-l dintr-odată pe Benny Goodman cântând în faţa acelor oameni, pe scenă, printre muzicieni de culoare ce nu aveau dreptul să intre pe uşa principală. Nu-i o nebunie? Deci tatăl meu a fost cel care mi-a povestit asta când eram copil, iar întrebarea mea a ţâşnit către el imediat: ’De ce nu? De ce nu i-au dat voie?’. ‘Din cauza prejudecăţilor.’ Iată cum am primit de la muzică o lecţie de istorie. Iar când perseverezi în a asculta tot mai mult, ajungi la principiul dominoului. De ce? De ce? Fiecare ‘De ce?’ din ăsta te împinge să mergi mai departe şi mai în profunzime. [...]

Citiţi interviul complet cu CURTIS SALGADO pe www.zilesinopti.ro