IULIA ENKELANA&VLAICU GOLCEA

La Teatrul Postnațional Interfonic (interfonic.ro), platforma artistică experimentală fondată de compozitorul şi sound designerul Vlaicu Golcea, împreună cu Mihai Păcurar, Kinga Ötvös și Alex Halka, pentru a “răspunde nevoilor emoționale actuale și care sprijină orice iubitor de artă să se auto-de nească și să-și creeze un spirit critic personalizat”, a avut loc, la începutul acestui an, premiera piesei Scheletul de pasăre, scrisă de tânăra dramaturgă, fotografă şi cineastă, interesată de teme precum identitatea, libertatea individuală sau relația cu memoria, IULIA ENKELANA (n. 1999), autoare ce explorează într-un mod extrem de personal conexiunile dintre cuvânt și imagine.

În regia lui VLAICU GOLCEA (n. 1974), artist al sunetului contributor la peste 200 de producții în domeniul artelor performative, e ele teatru, dans contemporan, lm sau forme hibride de expresie sincretică, şi avându-i în distribuție pe talentații actori Vlad Bîrzanu, Ioana Iacob şi Nicholas Caţianis, producția teatrală audio Scheletul de pasăre reprezintă un remarcabil exercițiu de meditație nostalgică asupra “timpului inexistenţei noastre”, după cum îl de neşte chiar scriitoarea, despre viața părinților de dinainte de a părinți, din perspectiva copilului ce rememorează, la diferite vârste, modul în care a fost afectat de experiența descoperirii întâmplătoare a unui schelet de pasăre în apartamentul familiei.

Un must-listen pe interfonic.ro, Scheletul de pasăre al Iuliei Enkelana îşi găseşte în mod natural locul în suita de texte extrem de puternice și de consistente ale tinerelor dramaturge și prestații actoricești de excepție venite din partea unor actrițe și actori în care Vlaicu Golcea vede “exemple ale unui profesionalism impecabil, pe cale de dispariție”, iar explorarea modului apreciabil în care s-a cristalizat această colaborare între reprezentanții a două generații semni cativ distanțate în timp, germinată în rezidența artistică maGma din vara trecută, a condus, resc, spre un dialog cu ambii parteneri de tandem creativ.

Vlaicu, în câteva cuvinte, cum şi de ce ți-a produs un declic Scheletul de pasăre?

Ştiind foarte clar că aș fi vrut să îl integrez în platforma noastră Interfonic, nu am putut să nu citesc textul Iuliei prefigurându-mi-l audio în creier și mi s-a părut extrem de interesant cum s-a derulat el în timp real în mintea mea. Cred că cel mai important lucru este un timp comun pentru trei personaje care, de fapt, sunt la o generație distanță, părinți și copii. Nu în ultimul rând, a contat şi faptul că vorbeşte despre o problemă pe care şi eu o trăiesc în ultimii ani, fiindcă în text sunt întrebări legate de cum un copil este influențat de părinții pe care-i are și în ce fel... lucrurile astea sunt definitive sau pot fi schimbate? Adică, toată plămădirea asta emoțională a unui copil mai are vreo șansă, în cazul în care se dovedește că, automat, în pofida celor mai bune intenții ale părinților, aceştia înrădăcinează în acel copil suma fricilor lor transgeneraționale? Mi s-a părut foarte interesantă premisa de la care s-a plecat, de ce un copil de 6 ani dezvoltă o relație cu un schelet de ‘ceva’ care zboară sau a zburat odată şi în ce fel această relație cu moartea și cu dispariția a acel ‘ceva’ pe care nu l-a întâlnit îi definește următorii ani, atâția cât petrecem noi, să zicem, în piesă. Nemaivorbind că mi s-a părut un text extrem, extrem de matur.

Iulia, fiind foarte tânără, intrigi prin faptul că te raportezi deja la viață din perspectiva “timpului inexistenţei noastre”...

Nu cred că pot să-mi explic asta foarte bine. Cred că tot timpul am încercat să-mi imaginez cum erau părinții mei înainte să apar eu și, în plus, aveam o fascinație și pentru anii ’90. Mereu le puneam tot felul de întrebări despre asta, mai ales că am crescut cu foarte multe povești spuse de tatăl meu de dinainte să mă nasc și, cumva, simțeam că am o legătură cu trecutul... adică, nu știu dacă eu simt o așa de mare sau de puternică delimitare între vremuri. Chiar la asta mă gândesc de câteva zile, că nu știu dacă timpul e liniar sau nu, asta poate şi pentru că aveam o memorie foarte bună într-o perioadă iar acum e foarte neclară, și încerc să-mi dau seama ce înseamnă asta și de ce. Cum felul în care mă raportez la trecut și la ce-mi amintesc definește cine sau ce sunt eu în prezent? Dar trebuie să mai spun - ca să nu vorbesc doar așa, filosofic - că, de fapt, părinții mei chiar au găsit o pasăre moartă în spatele unui dulap, pe când aveam 11 ani, deci am pornit de la ceva foarte concret, nu de la vreun simbol. Pur şi simplu mi-am imaginat cum aș fi reacționat dacă aflam asta când aveam 6 ani. [...]