KSENIA PARKHATSKAYA

Dragostea pentru Charleston, un dans vechi de... exact 100 de ani

Charleston, stilul de dans lansat în 1923 datorită piesei interpretate de Elisabeth Welch, în show-ul de pe Broadway Runnin’ Wild, este cel care i-a adus celebritatea planetară polivalentei artiste Ksenia Parkhatskaya, care se bucură actualmente de peste 200 de milioane de vizualizări online ale modului său unic de interpretare. Ca dansatoare şi coregrafă, Ksenia a colaborat, printre mulţi alţii, cu Postmodern Jukebox, Christian McBride, Orchestra de Jazz din Barcelona și sextetul francez Keystone, întrucât specialitatea ei este dansul solo pe diferite tipuri de muzică de Jazz - Ragtime, Swing, Bebop, Cool jazz, Jazz contemporan și 20s Charleston -, dar talentul ei este departe de a se limita la această nişă performativă, ea fiind, de asemenea, o remarcabilă cântăreață (conduce, alături de soțul ei, David Duff y, ansamblul K Quintet, cu care a lansat în 2021 albumul Colours) și actriță, fiindcă a jucat, de exemplu, rolul principal în multipremiatul Paris You Got Me. Despre multiplele faţete ale expresivităţii sale artistice am dialogat pe larg cu Ksenia Parkhatskaya, dat fiind faptul că prima noastră întâlnire a fost una live, prilejuită de performance-urile susţinute de ea, ca invitată, în cadrul memorabilului Festival

SoNoRo, al cărui concept din 2022, Orient Express, i-a oferit cadrul ideal pentru a-şi manifesta, încă o dată, ataşamentul pentru... The Roaring ‘20s.

Charleston-ul aniversează în 2023 centenarul... spune-mi, cum a reuşit un dans vechi de un secol să te facă să te îndrăgosteşti atât de puternic de el?

Chiar şi eu îmi pun deseori această întrebare, fiindcă m-am îndrăgostit de Charleston pe la 20 de ani şi acum mă apropii de 35, deci a trecut o bună bucată de vreme de când suntem împreună, să zic aşa. Bine, pe atunci, eu fusesem deja într-un teatru [Ksenia a studiat la Teatrul Uventa din St. Petersburg, între 2005 şi 2009 –n.r.] şi îmi plăcea actoria, plus că mai participam la festivaluri de Body Art, împreună cu sora mea [Evgénia Parkhatskaya, artistă vizuală stabilită în Suedia, unde şi-a deschis din 2005 propriul studio de fotografie, artă plastică şi Body Art - n.r.], unde trebuie să te transformi vizual în diverse făpturi imaginare şi să “trăieşti” alte vieţi prin exagerarea expresiei corporale. Pe de altă parte, adoram Jazz-ul şi, cumva, toate aceste elemente se regăseau contopite perfect în atmosfera anilor ’20, tocmai pentru faptul că acea epocă nu se defineşte doar prin dans, sau doar prin muzică, ci este vorba şi de plăcerea de a juca roluri, de a interpreta, de a pretinde, de a face lucruri ieşite din comun, copilăros de nebuneşti. Asta e în fond, cred, ceea ce m-a fascinat şi m-a atras la acea perioadă... naivitatea, exuberanţa, nu ştiu, poate ideea de existenţă trăită un pic haotic, spiritul ludic, neluarea în serios a absolut tot. Şi într-o lume excesiv de serioasă, cum este cea de acum, e minunat să ai posibilitatea să-ţi presari din când în când, în viaţa de zi cu zi, câte un strop de inocenţă, de neseriozitate, de clovnerie chiar. De fapt, în momentul de faţă, inima mă îndeamnă să explorez mai bine această “cale a clovnului”, deoarece simt că, dată fiind tensiunea în care am ajuns să trăim, avem cu toţii nevoie de un fel de a ne descărca emoţional, iar un personaj ilar precum un bufon, care să parodieze orice şi să ne facă să râdem, ar putea reprezenta, pentru câteva momente, o alinare. În anii ’20,

Charleston-ul a adus oamenilor exact acest tip de alinare, a fost un dans absolut nebun, care le-a permis să se descătuşeze, întrucât nu poţi dansa Charleston cu jumătate de măsură, nu, trebuie să îţi întrebuinţezi la maxim tot corpul, chiar dacă ştii că, apoi, vei fi epuizat. De asta, un Charleston nu poate dura mai mult de 2-3 minute, fiindcă te epuizează fizic. Mă uit chiar la mine şi, spre deosebire de atunci când aveam 20 de ani, acum îmi ia cam jumătate de oră ca să îmi pregătesc corpul pentru un performance. E o realitate. Încă nu e ceva dramatic, dar trebuie să ţin seama de asta.

Charleston-ul este o foarte interesantă combinaţie de mişcare coregrafiată şi improvizaţie. Cât de importantă este improvizaţia în practica ta artistică, inclusiv în abordările ce ţin de dansul contemporan?

Citiţi interviul complet cu KSENIA PARKHATSKAYA pe www.zilesinopti.ro kseniaparkhatskaya.com

Oh, foarte mult! Deoarece eu cred că improvizaţia este esenţa Jazz-ului şi mai cred că, uneori, nu poţi să obţii atât de mult de la corpul tău prin coregrafie, cât poţi să o faci improvizând, mai ales dacă reuşeşti să ajungi în starea în care să simţi că eşti 100% expresiv. Deci improvizaţia îţi oferă cu adevărat indicii referitoare la lucruri de care habar nu ai că sunt în tine sau că le poţi face. Este foarte important să o practici, pentru că îţi permite să prinzi, să răspunzi instantaneu, să fii reactiv la ceea ce auzi... pe loc, şi nu la ceea ce ai pregătit cu ceva vreme în urmă şi care te face să te simţi ca şi cum ai purta o jachetă incomodă. Pentru că tu trebuie să generezi un răspuns potrivit prin intermediul corpului tău exact în acel moment şi nu altcândva. Sigur că, în performance-urile mele, mai ales când nu cunosc spaţiul în care voi evolua şi numi dau seama care e atmosfera, apelez la o combinaţie de părţi coregrafiate şi momente de improvizaţie, dar aşa e şi Jazz-ul în fond, nu-i aşa? [...] foto