Apocalipsa începe la

Când vine vorba de intrigi supranaturale, suspans și răsturnări de situație, regizorul și actorul M. Night Shyamalan și-a făcut o solidă reputație printre amatorii genului Thriller. După Al șaselea simț, din 1999, care i-a adus popularitatea globală, a încercat cu fiecare nou film să-și mulțumească fanii, care au devenit dependenți de stilul său de a spune o poveste, ce a primit și un trademark... „Shyamalan Twist”. Începând din 3 februarie, pe marile ecrane de la noi va rula cea mai recentă producție a sa, Cabana de la capătul lumii (Knock at the Cabin), un Mystery-Thriller psihologic, în care o vacanță de familie se transformă în misiunea de a salva umanitatea de... sfârșitul lumii, avându-i în distribuţie pe Dave Bautista (Guardians of the Galaxy), Jonathan Groff (The Matrix Resurrection), Rupert Grint (Harry Potter), Ben Aldridge (serialul Fleabag) şi Nikki Amuka-Bird (Jupiter Ascending). Filmul Knock at the Cabin se bazează pe romanul The Cabin at the End of the World, din 2018, al scriitorului de Horror şi Dark Fantasy Paul G. Tremblay, care i-a adus acestuia al doilea său premiu Bram Stoker din carieră. Povestea urmărește evadarea din mediul urban a unui cuplu, Andrew și Eric, alături de tânăra lor fiică adoptivă, Wen, ajunşi în vacanţă într-o cabană din pădure. Relaxarea nu durează mult, deoarece sunt abordați de patru necunoscuţi. Intențiile lor sunt departe de a fi pașnice, întrucât chiar din prima interacțiune cu micuța Wen, aflăm că au „inima frântă” din cauza a ceea ce urmează să se întâmple. Mai târziu, cei patru forțează intrarea în intimitatea cabanei și explică familiei că au o „treabă foarte importantă de făcut”, care ar putea fi cea mai importantă slujbă „din istoria lumii” - în mâinile lor stă o decizie care poate duce fie la salvarea omenirii, fie la începutul apocalipsei.

Într-un interviu recent, M. Night

Shyamalan a comparat Cabana de la capătul lumii cu filmul său cu premisă SF din 2002, Signs, afirmând că „ambele filme sunt limitate, într-o oarecare măsură, și ambele sunt populate de familii atât de iubitoare în centrul evenimentelor apocaliptice. Cred că te îndrăgostești de ambele familii. Râzi cu ele, ești speriat pentru ele. Te simți conectat”. Aici mai poate fi adăugat că ambele filme jonglează cu tema religiei: dacă în Signs, personajul lui Mel Gibson era un preot catolic care începe să-și pună la îndoială credința, noul film, Knock at the Cabin, prezintă cvartetul invadator asemenea celor Patru Călăreți ai Apocalipsei.

Care va fi în acest caz destinul fetiţei? Rămâne de văzut.

Spiritele din Inisherin...

Pe drumul spre Oscar(uri)

Mare favorită la Oscar cu 9 nominalizări, tragicomedia

The Banshees of Inisherin (Spiritele din Insiherin), cu premiera în 3 februarie, scrisă, regizată şi co-produsă de cineastul londonez Martin McDonagh (Şapte psihopaţi şi un câine, Trei panouri în afara oraşului Ebbing, Missouri), merită cu certitudine a fi vizionată, fie şi din simplă curiozitate, pentru cele aproape 300 de nominalizări şi peste 100 de premii deja câştigate, dintre care trei Globuri de Aur, dar, dincolo de acest argument, câteva detalii ar putea fi utile cinefililor aflaţi la primul contact cu imaginaţia lui McDonagh şi umorul său ultraîntunecat.

Povestea prieteniei dintre Colm (Brendan Gleeson) şi Pádraic (Colin Farrell) se consumă violent cu 100 de ani în urmă, la sfârşitul Războiului Civil din Irlanda, dar fără a avea conotaţii istorice, întrun cătun de pe insuliţa fictivă Inisherin, iar titlul The Banshees of Inisherin e dat de cântecul compus de Colm, cel care provoacă dezintegrarea în mod brutal a relaţiei - care părea a fi una “de-o viaţă” - din dorinţa de a merge mai departe, în încercarea lui de a se dedica unor lucruri cu adevărat memorabile... fără a ţine seama de consecinţe. Debusolat de într-o existenţială, întrucât se definea pe sine respingerea totală din partea prietenului său, Pádraic, un om simplu, inclusiv la minte, intră practic într-o criză existenţială, întrucât se definea pe sine eminamente prin raportarea la Colm şi devine răzbunător, ajungând să-şi distorsioneze inclusiv conexiunea cu propria soră, Siobhán (Kerry Condon), o fată bătrână visătoare, ori cu Dominic (Barry Keoghan), junele tarat de abuzurile părintelui, poliţist în acest microunivers tradiţionalist ferit până atunci de turbulenţe născute din alienarea socială. Un alt motiv serios pentru a viziona The Banshees of Inisherin este chimia dintre Colin Farrell şi Brendan Gleeson, care funcţionează realmente impresionant, o reiterare a magiei tandemului făcut de cei doi super-actori în 2008, în debutul ca regizor în lungmetraj al lui Martin McDonagh, In Bruges. De altfel, fiecare a mai lucrat şi ulterior cu cineastul, la Seven Psychopaths (Farrell) şi, respectiv, The Guard (Gleeson). Revenind la ficţiunea cinematografică, The Banshees of Inisherin este un film de o frumuseţe şi o sensibilitate aproape neverosimile, dacă am judeca strict separat unele ingrediente - simplitatea la limita cu clişeicul a poveştii, tratamentul în cheie melancolic-ilară a temei singurătăţii/izolării şi puseele acute de violenţă fizică şi psihologică -, dar tocmai absurdul cu ajutorul căruia acute de violenţă fizică şi psihologică -, dar tocmai cu

Martin McDonagh forează, impasibil la susceptibilităţi, în zăcământul de frici, frustrări şi anxietăţi universale, este cel care ranforsează legătura emoţională a spectatorului cu personajele de pe marele ecran. forează, impasibil la susceptibilităţi, în