18 minute read
EXCLUSIV: Interviu cu ANAMARIA VARTOLOMEI
foto © AFP
ANAMARIA VARTOLOMEI:
Advertisement
Desemnată anul acesta cea mai bună actriţă din Franţa, la Gala Premiilor Lumière, şi câştigătoare a Premiului César pentru cea mai bună tânără speranţă feminină, Anamaria Vartolomei se relevă ca una dintre stelele emergente ale cinematografiei europene.
Recunoaşterea a venit, pe bună dreptate, pentru strălucita ei interpretare a rolului din L’événement, multipremiatul film al lui Audrey Diwan (Leul de Aur şi Premiul FIPRESCI la Veneţia, printre altele), care încă rulează în cinematografe la noi. L’événement descrie drama tinerei Anne (Anamaria Vartolomei) care, pentru a-şi continua studiile, încearcă să avorteze într-o
Franţă a anului 1963, când avortul era interzis, iar tentativele sever pedepsite.
Actriţa de origine română, aici în primul său rol principal, o încarnează pe Anne într-un mod absolut memorabil, dându-ne măsura unui talent impresionant, care s-a manifestat încă din copilărie, de la debutul ei în Mica Prinţesă, a Evei Ionesco, din 2011. Mai multe despre experienţele trecute şi despre alegerile viitoare, despre influenţe din cinema şi fidelitatea pentru Chanel, despre atracţia pentru Francis Bacon sau colaborarea cu alţi tineri actori, am aflat chiar de la ANAMARIA VARTOLOMEI, ce a răspuns cu francheţe întrebărilor noastre.
Anamaria, chiar dacă L’événement se petrece în anii ’60, subiectul rămâne de actualitate. Corpul feminin reprezintă încă un subiect delicat, deseori chiar tabu. Cum evaluezi tu, personal, relevanța filmului?
Eu cred că e important ca acest gen de filme, de exemplu, să fie făcut și chiar mă bucur că filmul a avut un impact atât de mare la nivel național [în Franţa] și am beneficiat de ‘spotlight’-ul ăsta care ne-a fost dat la Veneția, pentru că filmul a putut călători peste tot, inclusiv în țări ca Statele Unite, unde, acum, în Texas, avortul s-a penalizat și este ilegal. Noi eram în drum spre Veneția când am aflat de Texas, spre exemplu, și chiar ne-am dat seama cât de important este să vorbim despre acest
foto © Geoffroy Van Der Hasselt (AFP)
subiect și să arătăm, până la urmă, realitatea așa cum e. Ni s-a mai spus ‘Ați făcut un film care este șocant!’, ‘Ați făcut un film care este dur!’, dar nu filmul este dur sau șocant, ci realitatea.
Sunt curios cum ai intrat atât de bine în rol, fiindcă având aceeaşi vârstă cu Anne, a fost ca o întoarcere în timp, într-o epocă pe care nu ai trăit-o. Vorbește-mi un pic despre pregătirea personajului.
Aș spune că atunci când am citit prima dată scenariul - apoi am citit cartea -, mi-am dat seama că nu e vorba de o întoarcere în timp, pentru că, până la urmă, situația în care se află ea, cu avortul clandestin, încă este de actualitate. Așa că nu am văzut filmul ca un period piece, ca pe un film “de epocă”, și ne-am concentrat cu realizatoarea cum să încercăm să aducem filmul în actualitate, astfel încât să nu existe vreo distanță între spectatori și film. De asta, costumele şi decorurile sunt destul de neutre. De exemplu, sunt oameni care îmi spuneau că în primele 20 de minute ale filmului, înainte ca personajul meu să spună în ce an este născut, ei nu știau în ce perioadă se desfăşoară filmul, iar asta pe noi ne-a impactat, pentru că era o provocare, mai ales pentru realizatoare. În rest, am beneficiat de o perioadă de timp pentru pregătire cu lockdown-ul, pentru că am început să ne sunăm - realizatoarea și cu mine - aproape zilnic la telefon, să ne împărtăşim referințe de filme sau cărți care ne-ar putea ajuta să conturăm și să desenăm în avans personajul și printre referințele astea au fost Rosetta fraţilor Dardenne, Black Swan de Darren Aronofsky, Girl, filmul lui Lukas Dhont, și multe altele. Care ne-au ajutat să facem un fel de “patchwork” pentru a avea o bază solidă și a înțelege cine este Anne și în ce direcție vrem să mergem. După lockdown, ne-am văzut vreo două săptămâni pentru a repeta, adică să stabilim cum totuşi, până la urmă, dăm viață anilor ’60, prin felul de a vorbi, felul de a sta, felul de a merge, chestii de genul acesta.
Inclusiv din perspectivă emoțională, presupun că au fost niște provocări cărora a trebuit să le faci față, apropo și de dificultatea realizării unor scene, precum cele legate de avort.
Scenele acelea nu le-am repetat. Nu am vrut să repetăm nici eu și nici Audrey [Diwan], fiindcă nu voiam să mecanizăm scenele astea și cred că amândouă am decis să ne lăsăm surprinse într-un fel și să ne aruncăm, cum se zice, în groapa cu lei. Până la urmă, eu le-am trăit foarte bine, pentru că am înțeles, pentru prima oară în meseria mea și-n experiența mea ca actriță, ce înseamnă să te abandonezi unei scene, să încerci să te uiți pe tine și să lași personajul să ia viață, fără ca tu să mai intelectualizezi ceea ce aveai tu, nu știu, o acțiune sau un fel de a spune o frază, deci să te uiți pe tine complet și să-i dai încredere celui sau celei care te dirijeză. Așa am făcut pentru scenele astea, mai ales pentru că nu e vorba de scene de dialog, pe care poți să le analizezi și să încerci să le înțelegi, să le decortichezi în fiecare parte, nu, e doar vorba de sentimente, de trăiri și dacă mecanizam prea tare scenele astea nu cred că ar fi funcţionat. Ambele am decis să ne luăm riscul acesta, să încercăm să găsim rezolvarea chiar pe platou și a mers, pentru că ne-am dat încredere una alteia. [...] Într-un fel, mi-am dat seama și eu că eram capabilă de unele chestii pe care mi le interziceam înainte sau de care îmi era frică. M-am eliberat foarte mult după acest film, ca femeie și ca actriță. [...]
Citiţi interviul complet cu ANAMARIA VARTOLOMEI pe www.zilesinopti.ro
Minions:
The Rise of Gru
Înconjurat de o armată de minioni, maleficul Gru pune la cale un jaf de proporții astronomice: să fure Luna! Gru are o plăcere deosebită să comită tot felul de ticăloșii. Înarmat cu un arsenal de raze care micșorează și îngheață și ajutat de o flotă de vehicule de război în stare permanentă de alertă, Gru seceră tot ce-i stă în drum. Asta până în ziua în care dă piept cu voința uriașă a trei fetițe orfane... așa începea povestea din Despicable Me, în urmă cu 12 ani. De atunci au mai fost lansate alte trei producții animate: Despicable Me 2 & 3 și The Minions. Acum a venit rândul lui Minions: The Rise of Gru sau, mai simplu, Minionii 2.
Situat în anii ‘70, filmul animat ni-l arată pe Gru în vârstă de 12 ani, trăind în suburbii. Un fanboy al unei echipe de super-răi, „Vicious 6”, Gru pune la cale un plan pentru a deveni suficient de rău pentru a li se alătura. Când Vicious 6 îl înlătură pe liderul lor, legendarul luptător Wild Knuckles, Gru dă un interviu pentru a deveni cel mai nou membru al echipei. Totuși, treaba nu merge deloc bine, iar lucrurile se înrăutățesc după ce Gru le fură o piatră prețioasă cu ajutorul lui Kevin, Stuart, Bob, Otto și al celorlalți minioni, devenind brusc inamicul de moarte al răului absolut. Pe fugă, Gru și minionii vor apela la o sursă improbabilă de îndrumare, Wild Knuckles însuși, și vor descoperi că și băieții răi au nevoie de ajutor de la prietenii lor.
Este uimitor cum scenariștii acestei francize găsesc mereu o nouă rută narativă pentru această gașcă nebună marca Illumination și Universal Pictures. În animațiile precedente am avut mereu o serie de personaje care fie au dus povestea la un alt nivel, fie au menținut statutul dobândit deja. Găselnița din această nouă animație o reprezintă fără doar și poate grupul „Vicious 6”. Scenariștii au „împrumutat” câteva personaje din The Expendables și i-au mutat în povestea lui Gru și a minionilor. Ce înseamnă asta? Că trei dintre personajele acestui grup vor fi dublate de Jean-Claude Van Damme (Jean Clawed), Dolph Lundgren (Svengeance) și mai ales... Danny Trejo (Stronghold). Veți spune că Danny Trejo nu a jucat în The Expendables, dar știm cu toții cât de potrivit ar fi fost acesta în seria creată de Stallone.
Pe lângă aceștia, le vom mai auzi vocile unor actori celebri precum: Russell Brand (Dr. Nefario), Julie Andrews (mama lui Gru), dar și Taraji P. Henson, Alan Arkin (Wild Knuckles) și, bineînțeles, Pierre Coffin, cel care dă viață şi glas simpaticilor minioni. Filmul este programat pentru lansare pe 1 iulie 2022.
Almanah Cinema. Șase filme scurte, de Radu Jude, în cinematografe
Almanah Cinema. Șase filme scurte este un proiect lansat de microMULTILATERAL, ce reunește șase dintre cele mai apreciate scurtmetraje ale regizorului Radu Jude, apărute recent: Caricaturana, Potemkiniștii, Amintiri de pe Frontul de Est, Cele două execuții ale Mareșalului, A pedepsi, a supraveghea și Plastic semiotic. Aceste filme au fost selectate în circuitul festivalurilor internaționale de renume – din Veneția, Locarno, Berlin, respectiv Cannes – Quinzaine des Réalisateurs. Din distribuțiile producțiilor fac parte Alexandru Dabija, Cristina Drăghici, Șerban Pavlu și Ilinca Manolache. Almanah Cinema. Șase filme scurte va apărea pe marile ecrane începând cu 1 iulie.
Potemkiniștii
„Așa cum un scriitor poate publica un volum de povestiri sau de poezii, așa ar trebui să poată și un regizor de film
să își adune filmele scurte și să le ofere
publicului într-un volum. Este ceea ce facem cu acest Almanah cu 6 filme. Din șase, sper ca măcar unul sau două să fie pe placul spectatorilor”, spune Radu Jude. Călătoria cinematografică pe care regizorul ne-o propune este generatoare de o paletă foarte vastă de emoții, datorită variațiunii de genuri, stiluri și subiecte ce construiesc acest almanah. Iată câteva cuvinte despre scurt-metrajejele selectate:
În Caricaturana sunt puse în scenă caricaturile lui Daumier, după o idee de S.M. Eisenstein. Potemkiniștii, o comedie ce ne vorbește despre gestul de sfidare la adresa Rusiei, când în 1905, marinarii de pe Crucișătorul Potemkin au primit azil politic în România, a avut premiera mondială la a 75-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes.
Amintiri de pe Frontul de Est, un „readymade comentat”, are în centrul atenției fabulosul album foto de pe Frontul de Est al Regimentului 6 Roșiori.
Cele două execuții ale Mareșalului, pe care Radu Jude îl descrie ca fiind un pur film de montaj, deconstruiește cinematografic mitul creat în jurul Mareşalului Ion Antonescu.
A pedepsi, a supraveghea este, după cum precizează cineastul, „un film despre felul în care Puterea se pune în scenă: o dată prin text, apoi prin imagine”.
Plastic semiotic este un scurtmetraj cu și despre jucării, un univers ludic al inocenței. „Dicționarul de idei primite de-a gata al lui Flaubert, dar cu jucării în loc de cuvinte. Sau un film de animație fără animație. Și o comedie fără umor. Comedie umană, desigur”, spune Radu Jude despre acest scurtmetraj.
Parte din omnibusul de autor Almanah Cinema. Șase filme scurte, care va putea fi vizionat din 1 iulie pe marile ecrane, Potemkiniştii reprezintă a cincea colaborare cu cineastul Radu Jude a reputatului regizor de teatru Alexandru Dabija din postura de actor, după scurtmetrajul O umbră de nor, din 2013, și filmele Aferim! - care i-a adus un Gopo pentru interpretare -, Inimi cicatrizate și Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. Filmat de Radu Jude în 2021, cam pe când Alexandru Dabija pregătea la Teatrul Odeon memorabilul său spectacol Rebarbor (prezentat și la Brașov, pe 21 iulie, în festivalul de teatru Săptămâna Comediei), acidul eseu cinematografic Potemkiniştii a avut recent premiera mondială, în cadrul Festivalului de Film de la Cannes. Filmul se clădește pe
dialogul imaginar dintre o funcționară din Ministerul Culturii (Cristina Drăghici) și un
sculptor (Alexandru Dabija), ce caută fonduri pentru a adăuga „Înaripatei de la Straja”, simbol al Magistralei Albastre, referiri la Crucişătorul Potemkin al lui Eisenstein dintr-o perspectivă istorică... neaoșă. Alăturarea neverosimilă a azilanților potemkiniști cu coloniștii MAI întrun “colaj post-modernist”, justificată de sculptor ca fiind o reflecție a unui secol XX “al ororilor de toate felurile”, permite cinefilului (și îl obligă) să își asambleze apoi propriul puzzle perceptiv. Cu un deceniu în urmă, la fel de surprinzător era și debutul în cinema, ca performer, al unuia dintre cei mai importanți regizori din teatrul românesc, ALEXANDRU DABIJA, și drept urmare, Potemkiniştii ne-au alimentat firesc interesul pentru un dialog despre actorie, artă și adevăr, fie cel din realitatea istorică sau din pop culture.
Indiferent că e vorba de roluri de preot, boier sau sculptor, componenta de actor de cinema a carierei dumneavoastră este eminamente legată de Radu Jude. Ce conferă rezistenţă acestei relaţii de colaborare ieşite din tipare?
În 1971 am fost la primul meu concert rock: “Roșu și Negru”, în clubul muncitoresc al unui orășel din Moldova, Bicaz. “Roșu și Negru” avea, la vremea aceea, un chitarist, Florin Marcovici, care a cântat tot concertul cu spatele la public. Ba mai mult, Nancy Brandes a prezentat vestita piesă “Cadrane” zicând: “...acum o să cântăm o melodie pe care ați putut-o vedea la televizoarele voastre cumpărate în rate...” Am ținut minte. Cred că această atitudine, cântat cu spatele la public, dă soliditate relației mele cu Radu. [...]
Aducerea în discuţie a relativizării ‘adevărului istoric’ cu trecerea timpului pare să fie un alt pilon al punţii dintre Jude şi Dabija, fie şi dacă ne gândim doar la recentele Potemkiniştii şi Rebarbor. Reiau întrebarea pe care personajul dumneavoastră din Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari i-o pune regizoarei: “Ce e ‘adevărat’ în panarama asta de reconstituire?”. Ca spectator, pot eu oare ajunge să mă întreb ce e ‘adevărat’, în condiţiile în care poate nici nu realizez că ar trebui să caut un adevăr?
Dacă e să ne aruncăm pe terenul extrem de alunecos al discuției despre adevăr putem s-o facem
POTEMKINISTII (2022) foto © microFILM
numai în condițiile în care avem acces la o bibliografie adecvată sau, lucru ce poate enerva pe foarte multă lume, să ai șansa credinței - credință în orice. Întrebarea dumneavoastră e mult mai frumoasă decât orice răspuns posibil: într-adevăr, spectatorul nu ar trebui să caute niciun adevăr, nici nu realizează că trebuie să caute vreun adevăr, nu înțelege termenul de adevăr și, peste toate, nu îl interesează adevărul nici cât negru sub unghie. Când ești spectator ești idiot. Și eu prefer să fiu un spectator idiot decât un spectator agitat inutil. Atâta timp cât știu că mi se oferă versiuni diferite ale aceleiași glume, singurul lucru care contează este, ca în publicitate, frecvența cu care ni se repetă temele. Să dau un exemplu: am participat cu entuziasm, deci ca un actor, la acțiunea votului. Nu după multă vreme am devenit spectatorul idiot al deturnării totale a votului meu, fără să mai am posibilitatea de a interveni în spectacol. Milenialii preferă să fie idioți, să se joace și să cumpere chestii.
Potemkiniştii aduce în atenţie două episoade istorice diferite: oferirea de azil politic în România “revoluţionarilor” ruşi de pe crucişătorul Potemkin de către Carol I şi, în contrabalans, construcţia Canalului în regimul comunist. Cât ajută infuzia de umor ca un asemenea demers să nu rămână donquijotesc ca impact la publicul larg?
Umorul nu este o concesie făcută mediocrității, este un stil. El ajută fix ca o frecție la piciorul de lemn al prostiei. Putem vedea cum reviste de artă publică pe prima pagină articole despre furturi de tablouri, pentru a atrage prostimea la muzeu. Un scriitor francez, profesor la un gimnaziu, a reușit să ducă frecvent copiii la muzee spunându-le prețul tablourilor. Și tot așa... [...]
Citiţi interviul complet cu ALEXANDRU DABIJA pe www.zilesinopti.ro
„Thor: Love and Thunder”
Zeul Tunetului, la puterea a doua
În primul rând, trebuie spus că Thor este cel mai prolific erou din Universul Cinematic Marvel. Este singurul a cărui poveste a ajuns pe marele ecran în 4 părți. Din 2011, Thor a apărut în 7 producții MCU, dar și în seria animată „What If …?”. Lucru care a făcut ca numele lui Chris Hemsworth să se identifice cu cel al lui Thor.
La finalul „Avengers: Endgame”, în 2019, era clar că Thor trece printr-o criză existențială. Și-a pierdut familia și prietenii, întreaga sa lume - Asgard, arma sa preferată - Mjolnir, a fost învins de Thanos și și-a pierdut chiar și fizicul de zeu.
De asemenea, și-a pierdut și dorința de a mai fi regele Noului Asgard, iar după ce Iron Man a îndreptat acțiunile lui Thanos și i-a readus pe toți cei pe care acesta îi ștersese din univers, Thor îi cedează titlul său de rege lui Valkyrie (Tessa Thompson) și pleacă alături de Gardienii Galaxiei pentru a se redescoperi și reinventa.
În interior, Thor simte un mare vid și chiar declară că zilele lui de supererou s-au terminat. De fapt, Thor simte că nu va găsi niciodată iubirea, pentru că, până în acel moment, experiența i-a arătat că toți cei pe care i-a iubit au murit. Chiar dacă nu o spune, se crede blestemat. Însă, „Love and Thunder” pare că va schimba acest lucru.
În această parte, Zeul Tunetului își continuă călătoria în urma căreia dorește să-și găsească locul în această lume sau într-una din lumile pe care le străbate, să-și înțeleagă scopul și menirea. O face alături de Gardienii Galaxiei, unde se potrivește de minune, chiar dacă-l calcă pe bătături pe Star-Lord (Chris Pratt), dar totul este întrerupt de un antierou intergalactic, cunoscut sub numele de Gorr Măcelarul de Zei. Misiunea acestuia e de a elibera toate lumile de zei și alte divinități cărora nu le pasă de supușii lor. Pentru a face față acestei noi amenințări, Thor are nevoie de ajutorul unei echipe de șoc: King Valkyrie, Korg și, în mod surprinzător, Jane Foster, care acum a devenit varianta feminină a Zeului Tunetului. Așadar, de această dată, pe marele ecran vom avea parte de doi Thor. Împreună, ei încearcă să afle originile lui Gorr și cum pot să-l oprească, până nu e prea târziu.
Care-i treaba cu celălalt Thor: Mighty Thor
Alături de Gardienii Galaxiei, Thor descoperă că Jane Foster (Natalie Portman), fosta sa iubită, a devenit varianta feminină a Zeului Tunetului și chiar a ajuns să mânuiască ciocanul său magic, Mjolnir. Ea a devenit Mighty Thor - o transformare în spatele căreia se află o dramă personală, pentru că știm din benzile desenate că Jane suferă de cancer și doar așa ajunge să devină Mighty Thor, altfel ar muri. Dar această descoperire îl surprinde și intrigă pe Thor, care la început, nu cunoștea aceste aspecte.
Natalie Portman revine în MCU după ce ultima dată a interpretat-o pe Jane Foster în urmă cu aproape un deceniu, în „Thor: The Dark World” (2013). A fost de acord cu această revenire tocmai pentru că de această dată nu va mai fi cercetătoarea care-l așteaptă pe Thor, ci va fi, la rândul ei, un supererou, poate chiar mai puternic decât Zeul Tunetului. În acest moment nu știm dacă după această parte ea va continua povestea lui Thor și va primi propria serie în rolul de Mighty Thor.
Un lucru e cert, în „Love and Thunder” vom afla cu siguranță mai multe despre relația dintre Jane și Thor, despre despărțirea și posibil împăcarea celor doi.
Care-i treaba cu Gorr
De-a lungul aventurilor sale în Universul Cinematic Marvel, Thor s-a luptat cu mulți inamici — de la Laufey, Regele Giganților de Gheață, la sora sa, Hela, Zeița Morții, sau Thanos, Titanul Nebun. În „Love and Thunder”, Christian Bale îl interpretează pe Gorr Măcelarul de Zei, care este cea mai mare amenințare și provocare de până acum pentru Thor. „Gorr este un extraterestru care a jucat toată viața după reguli, dar atunci când a văzut că este trădat de zei și întreaga sa familie moare, o furie incredibilă îl învăluie și atinge un asemenea nivel încât atrage de partea sa o străveche putere malefică, care îl ajută să pornească în misiunea de a elimina toți zeii din univers care nu au grijă de supușii lor”, povestește producătorul Brad Winderbaum. Puterea incredibilă pe care o câștigă Gorr este datorată unui simbiot străvechi, numit AllBlack, care-și are originile din maleficul Knull. Simbiotul l-a părăsit pe Knull când acesta a devenit rănit într-o luptă cu un alt zeu și s-a atașat de Gorr când acesta ajunge să fie martor la întreaga scenă. Odată ce acceptă simbiotul, Gorr poate crea orice tip de armă cu puterea minții, preferata sa este o sabie cu calități deosebite și care e compusă din întuneric viu. De asemenea, simbiotul îi oferă puteri regenerative și de a zbura și călători prin spațiu. După ce îi omoară pe cei doi zei la lupta cărora asistă, în mintea lui Gorr înflorește ideea că aceasta este adevărata lui misiune de acum încolo: măcelărirea tuturor zeilor, ca răzbunare pentru moartea membrilor familiei sale.
Chris Hemsworth, care-l interpretează pe Thor, s-a arătat impresionat de felul în care Bale a reușit să dea viață acestui antierou. „Nu poți să-ți iei ochii de la el. Îi iese un personaj fascinant, pentru că întocmai ca toți răufăcătorii reușiți, Gorr are partea lui de dreptate. Poate că nu alege să facă lucrurile chiar cum trebuie, dar ajungi să empatizezi cu el, iar Christian a avut grijă să-i dea multă profunzime și să construiască un Gorr complex”, spune acesta.
Rămâne să vedem exact ce ne-a pregătit Taika Waititi pentru această a 4-a parte a poveștii lui Thor și cum va arăta confruntarea cu Gorr, din 8 iulie, pe marile ecrane.
