ARTIȘTI URBANI: Mircea MODREANU

SEREBE:

„Mereu m-am gândit că lucrările mele sunt ca o secţiune de tort rainbow și îţi dau un mic refresh atunci când le vezi”

Serebe (pe numele real Alexandra Bugan) este absolventă a Universității Naționale de Arte din București, are 35 de ani și de 3 ani este și mamă. Este una dintre artistele urbane de la noi cu un stil inconfundabil, dar și o artistă grafică și ilustratoare foarte apreciată și care nu se limitează la un singur mediu, pictează pereți, stickere, cărți de colorat, tricouri etc.

Cum ai ajuns să-ți creezi stilul care te definește și cât de greu a fost pentru tine ajungi cunoscută și apreciată în România?

Nu am fost fana naturilor statice și nici a crochiurilor, așa că atât în liceu, cât și în facultate m-am strecurat de la temele clasice date de profesori, căutându-mi o nișă. Am avut noroc încă din gimnaziu să fiu luată sub aripa unui profesor care a avut încredere în mine și stilul în care desenam, m-a încurajat și yada, yada, yada, Serebe was born. Nu cred că trebuie să specific că nișa aleasă a fost „street art-ul”.

Îmi e greu să spun că sunt cunoscută și apreciată în RO, sună ca și când mi-aș ridica statuie singură și nu e cazul. Da, sunt și eu pe acolo, lumea știe de mine datorită stilului ușor recognoscibil, iar în ceea ce privește aprecierea, aș spune că atâta timp cât mă pot întreține din arta mea înseamnă că sunt apreciată. Nu pot spune că mi-a fost greu, pentru că totul a decurs natural, în propriul ritm și fără presiuni.

Cum decurge procesul tău creativ?

Noaptea este capul răutăților, atunci mă lovesc ideile și până nu le pun pe hârtie sau în telefon nu am pace. Iar dimineața, după ce îl las pe A. la grădiniță și încropesc repede 2-3 story-uri pentru Insta, mă duc la atelier, încui ușa, scot tableta, arunc niște talc pe mâini, îmi pun ceva care să facă gălăgie, dar nimic prea bun care să îmi distragă atenția și dă-i și desenează. Și uite așa dau din mâini până iese ceva

demn de arătat mulțimii însetate. Mulțime care nu încetează să mă încurajeze și să mă facă să repet acest proces ori de câte ori am timp.

Cum ți-a schimbat street art-ul felul în care percepi arta și lumea, în general?

De mică am avut acces la albume, expoziții & co., așa că nu pot spune că mi-a schimbat percepția într-un fel anume. Ce aș putea spune este că, pentru mine, street art-ul a fost un mega „game changer” și sunt sigură că dacă nu îl descopeream, acum eram incoloră, inodoră și insipidă.

Cât de mult te-a ajutat social media în cariera ta?

Când a început pandemia și am intrat în lockdown credeam că o să mă duc în cap, având în vedere că veniturile mele veneau exclusiv din comisioane sau din produsele pe care le comercializam la târguri. Postam și înainte de lockdown pe Instagram, dar nu o făceam cu regularitate și atunci nu aveam cine știe ce engagement. Ce vreau să spun este că am realizat că dacă ai puțină răbdare și determinare, poți avea un ajutor de nădejde în social media. M-a ajutat să mă întrețin din pasiunea mea, mi-a forțat limitele și m-a ambiționat să îmi fac și un shop online.

Este fain că ești mult mai vizibil, află mult mai multă lume de tine și de aici ai numai de câștigat. Ce să mai, m-a ajutat extrem de tare și o să îi fac statuie, dacă o ține tot așa.

Care au fost picturile murale care ți-au ridicat cele mai mari provocări?

Înainte de fiecare perete am mega emoții, ba că nu o să iasă ca în schiță, ba că o să curgă sprayul... când vine vorba de griji, sunt o sursă nesecată. Așa că aș spune răspuns final: muralele.

Bine, aș mai adăuga și că mă simt puțin pusă în dificultate atunci când trebuie să respect o cromatică anume sau, și mai rău, să fac ceva acromic. God, NO! please, God, NO!

Din punctul tău de vedere, cât de important este pentru un artist să includă în opera sa și un mesaj social/ politic?

Nu consider ca fiind ceva ce trebuie să faci pentru a fi relevant ca artist. Important este să te exprimi liber. Sigur, este next level să nu rămâi în stadiul de „o imagine drăguță”, dar acum, fiecare cu tripul lui. Important este să te poți exprima liber.

Cu ce ai vrea să rămână cineva care trece pe stradă și vede lucrările tale?

Mereu m-am gândit că lucrările mele sunt ca o secțiune de tort (rainbow) și îți dau un mic refresh atunci când le vezi. Dacă privitorul uită și pentru o secundă de griji, în timp ce îmi vede desenul, mă declar mulțumită, înseamnă că am reușit ce mi-am propus.

Culorile puternice, conturul, personajele, formele bidimensionale și tenta plată, chiar jocul de cuvinte au scopul de a binedispune. Poate sună superficial și infantil, dar scopul este să aduc puțină culoare într-un oraș care pare că se sufocă într-o mare de nonculori.

Ce urmează pentru Serebe?

La întrebarea asta răspund mereu la fel: urmează o expoziție. Nu știu când, unde și ce concept, dar o „coc” în gând de foarte mult timp și sper ca 2022 să fie anul în care se va întâmpla. Pe lângă asta, mi-am propus să fiu ceva mai prezentă pe străzi și să las mai multe imagini care să binedispună puțin orașul, așa că toate galeriile să apeleze la mine. Badumtss!

Film

 PREMIERELE LUNII  CINE COMBO  PREMIERE: MINIONII 2/ ALMANAH

CINEMA/ THOR: IUBIRE ȘI TUNETE/ ILUZII PIERDUTE/ ALCARRÀS/ PENTRU MINE

TU EȘTI CEAUȘESCU  INTERVIU EXCLUSIV: ANAMARIA VARTOLOMEI  FILM ROMÂNESC: ALEXANDRU DABIJA  TEMATIC: Omie și una de nopți... de filme  POINT OF VIEW: The Boys  RECOMANDĂRI TV: Samuel L. Jackson @TV1000

Zidul a căzut... The WALL rezistă

Un rock star deprimat, Floyd ‘Pink’ Pinkerton, stă izolat într-o cameră de hotel. Prea multă faimă, prea multe showuri, prea mulţi bani şi prea multe droguri i-au prăjit mintea. La televizorul din încăpere rulează imagini de război... timpurile şi locurile se amestecă şi i se reașază în memorie, precum nişte cărămizi într-un zid pe care l-a ridicat progresiv în jurul propriilor simţăminte. Se afundă tot mai mult într-un coşmar personal, în care ajunge să se imagineze ca un un dictator cinic, (aproape) inuman, captiv al iluziei puterii amplificate de necontrolatele sale excese. Spargerea zidului înseamnă dispariţia lui Pink. Sau nu. Is there anybody out there? Indiferent de interpretare sau de percepţiile subiective, acest zid a rămas neclintit în memorie... Cea colectivă.

40 de ani se împlinesc de când Roger Waters, David Gilmour şi Nick Mason, membrii legendarei trupe Pink Floyd, păşeau pe covorul roşu din faţa cinematografului Empire din Londra, în seara de 14 iulie 1982, la premiera

filmului psihedelic regizat de Alan Parker,

The Wall, bazat pe ultrapopularul lor album din 1979. În public, o mulţime de vedete din Pop culture (Sting, Pete Townshend, James Hunt, Roger Taylor, alături de Bob Geldof şi Bob Hoskins, interpreţii lui Pink şi, respectiv, al managerului acestuia) au privit siderate delirul vizual inspirat deopotrivă de experienţele din tinereţea lui Roger Waters şi declinul foştilor colegi din Pink Floyd, Syd Barrett şi Richard Wright, pe fondul dependenţei de droguri. Reacţia generală după proiecţie a fost sintetizată laconic de către Steven Spielberg: ‘What the fuck was that?’

Gerald Scarfe, creatorul memorabilelor animaţii, a absentat de la eveniment, fiindcă ‘nu mai putea suporta să vadă filmul încă o dată’, Alan Parker a scris în caietul de presă: ‘Ca să fiu sincer, n-ar fi trebuit să fac niciodată The Wall’ şi nici Bob Geldof n-a fost confortabil văzând pe ecran versiunea finală, simţindu-se dator să îi ceară apoi scuze unei tinere, îngrijorat că aceasta ar putea avea coşmaruri cu el pentru o bună bucată de vreme. După 40 de ani, Pink Floyd: The Wall continuă să se numere însă printre cele mai importante filme din istoria Pop culture, statut menţinut de primenirea fandomului care îi redefineşte periodic substanţa, generaţie după generaţie.

Au fost tarele baby boomers-ilor reflectate în psychedelia, apoi reacţia la excesele din showbizul consumerist, făcute vizibile de MTV, s-a consumat impactul căderii zidului Berlinului, urmată de fricile, speranţele şi confuziile născute de schimbări, cristalizate în varii manifestări post-punk... pentru fiecare dintre noi şi în noi înşine, indiferent de vârstă, zidul a luat în timp diferite forme, dar a rămas un reper imuabil. Acum, din păcate, mai puţin metaforic, din moment ce Evaluarea Naţională a relevat că doar 6% dintre elevi ştiu să scrie corect în limba română. We don’t need no education? După 40 de ani, “zidul” rezistă, dar întrebarea e... cum rezistă? O (re)descoperire a lui The Wall la ceas aniversar poate oferi un eventual răspuns. Merită încercat!