nostru”, pus în scenă de ALEXAnDRu DABIJA

Our Town ( Oraşul nostru ), piesa laureată cu Premiul Pulitzer scrisă în 1938, de către Thornton Wilder, despre care faimosul dramaturg Edward Albee ( Cui i-e frică de Virginia Woolf? ) afirma că este „ the greatest American play ever written ”, are luna aceasta premiera la Teatrul Excelsior , în regia lui Alexandru Dabija ( Creatorul de teatru , Rebarbor , Rosto ). Lucrată cu talentata tânără trupă de actori şi actriţe a teatrului condus de Vlad Cristache, montarea beneficiază şi de aportul creativ al Adei Milea, acum la o nouă colaborare cu reputatul regizor, pentru realizarea muzicii originale a spectacolului. Piesă meta-teatrală în trei acte, Oraşul nostru se joacă pe o scenă goală, fără decor și, în mare parte, fără recuzită - personajele mimează obiectele -, definind orășelul fictiv Grover’s Corners exclusiv prin intermediul destinelor celor care trăiesc în el între 1901 şi 1913, deci e un spectacol care, punând în raport micro-istoriile personale cu spaţiul şi timpul, ca dimensiuni conceptuale, presupune o mare virtuozitate actoricească, întrucât implică distanțări succesive de personaje, obiectivări care alternează neașteptat cu jocul la persoana întâi. Din perspectiva coagulării performanceului la nivel colectiv, punerea în scenă a reprezentat cu siguranţă o provocare interesantă pentru ALEXANDRU DABIJA , astfel încât l-am rugat să ne ofere câteva detalii, sau măcar indicii, despre modul în care a abordat clasicul text al lui Thornton Wilder .

Ce anume din piesa lui Wilder despre viaţa într-un mic orăşel american v-a incitat în mod deosebit să o puneţi în scenă şi... de ce acum? Sunt un admirator al lui Carlo Ginzburg și, firesc, al ideii de microistorie. De aici, o suită de potriveli și sincronicități. Propunerea textului a venit de la Vlad Cristache, Radu Jude a avut o conferință împreună cu Ginzburg la Locarno, eu sunt un lăutar care prinde melodii din zbor. Vlad a fost factorul hotărâtor și asta răspunde și la întrebarea “de ce acum?”. El vrea - și eu cred că face foarte bine - să construiască la Excelsior un teatru pentru copii ceva mai mari și pentru adolescenți ceva mai isteți. Îi doresc baftă!

Altfel, daţi impresia unei relaţii distante cu dramaturgia americană, în carieră montând până acum, din câte ştiu eu, doar câte un text de Tennessee Williams, O’Neill, Albee şi Gifford. E o “răceală” ce ţine de propriile gusturi sau de conjuncturile defavorabile altor întâlniri?

E un mix: conjuncturi și “răceală”. Nu sunt un fan al dramaturgiei americane, deși primul meu text montat în facultate a fost JOE HILL, scris de Barrie Stavis, un american militant de stânga, publicat în România pentru că era comunist!!

Cred că bătrânul Albee este un mare scriitor de teatru, dar cam atât! Recunosc, sunt un european limitat!

Unde aţi plasa Oraşul nostru în spaţiul personal dintre Camino Real şi Rebarbor?

Fiecare vorbeşte despre identitate în raportul individ-comunitate într-un context aparte, deci aţi privit acum în aceeaşi direcţie, dar cu alţi “ochi” decât ai lui Killroy sau ai reporterilor lui Monciu-Sudinski.

Piesa este perfectă ca structură și minunată prin ambiguitatea mesajelor, nu am făcut altceva decât să urmez autorul, punând accente și aducând-o în timp mai aproape. Și, da, pot spune “Killroy was here!” și la Monciu, și la Wilder, sunt aceeași!

Oraşul nostru se clădeşte pe scenă aproape exclusiv prin cuvinte, importanţa lor e capitală şi transferul de sens între engleză şi română în acest caz nu-i deloc uşor... Traducerea este problematică, slabă, cu greșeli majore și depășită. Noroc cu trupa asta tânără, care a îndreptat multe erori. Pentru amatorii de Wilder: dacă vă apucați de piesa asta, faceți o traducere coerentă. Muzica și mai ales versurile Adei Milea au spus întotdeauna mult mai exact și mai bine ce părere am eu despre un text decât “înscenarea” mea.

Oraşul din spectacol ar trebui să devină şi oraşul spectatorilor. De ce s-ar muta ei, fie şi doar pentru două ore? De unde îşi extrage forţa teatrul?

Să nu uităm că publicul de teatru e format din oameni. Oameni care acum își trimit unii altora poze cu pisici, cu mâncare și cu ei înșiși. Cât va ține treaba asta, teatrul are de unde “extrage”.

Piesa este un joc al imaginaţiei, animat în mare măsură de expresivitatea performerilor. Cum a decurs căutarea în cadrul trupei de actori de la Excelsior a celor mai potriviţi pentru roluri?

Nu am mai lucrat de mult cu actori tineri și cu o “trupă” - cuvânt pervertit de folosirea abuzivă și șmecheră. Alegerile au fost destul de dificile. Am ezitat îndelung pentru că sunt actori foarte buni, puteam să fac două-trei variante valabile de distribuție. Surpriza, pentru mine, a fost că “trupa” există și se comportă bine, în condițiile potrivnice ale unui timp mediocru și pus pe scandal.

Ca să prezerve în memorie “oraşul nostru”, cetăţenii zidesc în fundaţia noii clădiri şi piesele lui Shakespeare. În fundaţia piesei lui Thronton Wilder există şi ceva shakespearian?

Frumoasă întrebare! Tot timpul repetițiilor am pomenit despre structura shakespeariană a acestui text. Wilder, deși contaminat puternic de hipereuropenii Pirandello și Brecht, este fundamental shakespearian, chiar și când e polemic cu englezul.