Nesperata revenire a celor patru

călăreți ai heavy metal-ului

Timp de 20 de ani, frecvența cu care METALLICA au scos albume a fost una cât se poate de prolifică, mai ales dacă ne gândim la LP-urile Kill ‘Em All (1983), Master of Puppets (1986) sau Metallica (1991), album blockbuster care ne-a oferit piese precum Enter Sandman sau Nothing Else Matters, împachetate în ambalaje mainstream și difuzate non-stop pe MTV. Desigur, la începutul anilor ’90, a deschide televizorul și a fi bombardat cu chitare electrice și pantaloni mulați nu era un lucru deloc straniu, fie că vorbim despre Metallica, Guns N’ Roses sau Aerosmith, influente trupe ale rock-ului deceniilor precedente, dar care și-au lărgit publicul prin îmbrățișarea unor estetici cvasi-pop, fără însă a scăpa de criticile fanilor de modă veche.

Cu toate acestea, odată cu trecerea în noul mileniu, aparenta lipsă de inspirație a celor patru a rămas un constant motiv de îngrijorare pentru fani: atât de mult timp trece între lansările discografice, încât mulți ne-am întrebat dacă nu cumva cel mai recent album al trupei va fi și ultimul. În plus, nu doar blocajul creativ al ultimelor două decenii a fost aspru ironizat de public, ci și lipsa de tact în ceea ce privește producția LP-urilor: setul de tobe de pe St. Anger (2003) sună ca un ,,coș de gunoi”, mixul audio al albumului Death Magnetic

(2008) face ca toate piesele să ,,trosnească”, iar Hardwired… to Self-Destruct (2016) nu este altceva decât o încercare neinspirată de a relua esteticile anilor ’80. Din zei venerați, Metallica par că au devenit surse de meme-uri pentru internauții plictisiți, care nu scapă nicio ocazie de a ironiza ,,ritmurile împiedicate” ale lui Lars (adesea caricaturizat în interiorul unui coș de gunoi metalic – aluzie la sonoritatea setului de tobe de pe St. Anger) sau obsesia lui Kirk Hammett pentru pedala de efect wah-wah. Lăsând meme-urile deoparte, iată că Metallica se întorc luna aceasta cu 72 Seasons, un material discografic proaspăt, cu o copertă atipică și cât se poate de sugestivă. Probabil că albumul nu va surprinde fanii prin vreo estetică aparte, dar acesta ne demonstrează încă o dată abilitatea trupei de a compune imnuri hard & heavy, care însă nu își pierd caracterul memorabil. James Hetfield cântă asumat și plin de maturitate, Kirk Hammett și Robert Trujilo sunt în formă maximă, iar spre deliciul audiofililor, setul de tobe al lui Lars nu are nici cea mai mică legătură cu producția de pe St. Anger. Astfel, nu ne rămâne decât să ascultăm cap-coadă nesperatul nou album al trupei care, cu bune și cu rele, a schimbat masiv direcția muzicii din cea de-a doua jumătate a secolului XX, transformând heavy metal-ul în muzica arenelor și a stadioanelor.