LERA AUERBACH

În această primăvară, la Ateneul Român, unul dintre concertele Orchestrei Simfonice a Filarmonicii

“George Enescu” a avut-o ca protagonistă - în dublă ipostază, de dirijoare şi pianistă - pe Lera Auerbach, una dintre cele mai valoroase personalităţi ale culturii contemporane, o artistă capabilă să îşi exprime creativitatea cu un egal talent, în cel mai autentic spirit renascentist, prin muzică, imagine şi cuvânt. Născută în 1973, în Celeabinsk, Lera Auerbach s-a familiarizat cu pianul şi a început să scrie şi să compună încă din fragedă copilărie, iar parcursul ei a devenit unul spectaculos odată ce a ales să ceară azil în Statele Unite în 1991, cu doar câteva luni înainte de prăbuşirea URSS, după ce comuniştii, nesperat, îi aprobaseră adolescentei nevorbitoare de engleză participarea la un concert din New York. Cu studii finalizate apoi la Juilliard, Columbia şi Hanovra, LERA AUERBACH a debutat la Carnegie Hall în calitate de compozitoare-pianistă în 2002 şi, foarte repede, muzica ei, indiferent că e vorba de lucrări simfonice sau corale, operă sau balet, precum Mica Sirenă, Preludiile pentru vioară şi pian, The Blind, Gogol sau Sakura No Yume, a putut fi ascultată pe întreg mapamondul, în interpretarea unor orchestre sau performeri de prestigiu. Scriitoare şi artistă vizuală prolifică, cu o cultură enciclopedică, Lera Auerbach a publicat, de asemenea, o serie de cărţi de poezie şi aforisme, atât în rusă, cât şi în engleză (Forty Moons, Excess of Being), dar s-a exprimat inclusiv prin intermediul graficii, picturii, sculpturii şi instalaţiilor de artă contemporană interdisciplinare, precum Trapped Angel. Întrucât polivalenta artistă împlineşte anul acesta 50 de ani, prezenţa ei în România ni s-a părut un bun prilej pentru un dialog retrospectiv, pe care l-am clădit plecând de la Diary of a Madman, noul concert compus de ea pentru violoncel şi orchestră, ce a avut premiera anul trecut la Filarmonica din München şi apoi în SUA, cu Chicago Symphony Orchestra, şi va fi prezentat în curând şi de către Royal Stockholm Philharmonic Orchestra.

Cu toate că are la bază Însemnările unui nebun, celebra povestire a scriitorului rus de origine ucraineană Nikolai Gogol, presupun că nu ai compus concertul ca o reacţie directă la război. Totuşi, lectura textului incită la o punere în oglindă a birocratului Popriscin, personajul lui Gogol, cu Putin. Războiul este o mare tragedie, e tragic ce trăim zilele acestea. Ai dreptate în ce priveşte concertul, acum a căpătat valenţe suplimentare, dacă pot spune aşa, dar eu începusem să îl compun înainte de declanşarea războiului. E interesant cum timpul modelează uneori interpretarea unei opere de artă. În cazul acesta, chiar dacă evident că nu mă puteam gândi la starea de lucruri de acum - pentru că invazia nu avusese încă loc atunci când eu lucram la compoziţie -, toate aceste aspecte sumbre, extrem de dureroase, ies acum la iveală, le simţim şi le interpretăm în cheia prezentului.

Concertul Diary of a Madman, care vine după Gogol-Opera Misteria, opera în trei acte pe care ai compus-o în 2010, arată că eşti pasionată de acest autor, nu doar ca scrieri, ci şi ca personalitate. Îmi poţi explica această fascinaţie?

Din punctul meu de vedere, Gogol e o perpetuă sursă de noi interpretări. El însuşi a fost o persoană foarte misterioasă la vremea lui, dar acum a devenit un simbol puternic, fiind cel mai mare scriitor ucrainean şi unul dintre părinţii literaturii ruseşti. Mai mult decât atât, opera lui este incredibil de prezentă, de plină de previziuni, parcă e scrisă acum, în zilele noastre. Influenţa lui a fost fundamentală pentru întreaga literatură a secolului XX şi nu doar ceea ce se simte în opera lui Kafka... e ca şi cum am fi ieşit cu toţii de sub pulpana hainei lui Gogol. Este un personaj cu o mare relevanţă contemporană prin paradoxul pe care îl vedem în el ca persoană versus scrierile lui, prin întrebările pe care le pune în acestea. Întrebările sunt cele importante şi nu atât răspunsurile, desigur, pentru că, în primul rând, trebuie să pui întrebările adecvate.

Influenţa se reflectă nu doar în muzică, ci şi în sculptură, fiindcă ai o lucrare în bronz pe care ai numit-o Bashmachkin, numele celuilalt birocrat celebru al lui Gogol, din Mantaua. Îl ai pe Popriscin în muzică, pe Başmacikin în bronz... unde aş putea regăsi Nasul?

Ai dreptate... chiar am o pictură cu Nasul şi, dacă mă gandesc bine, există şi o sculptură pe care am terminat-o de curând în Ucraina, care se intitulează Umbra lui Gogol. Ultimele mele lucrări au fost create în Ucraina. Artele vizuale, pentru mine, reprezintă echivalentul mersului la psihiatru, într-un fel, o cale de a-mi exorciza demonii interiori, dar, pe de altă parte, sunt şi o abordare complementară a temelor cărora mă adresez prin intermediul alte forme de expresie, precum muzica, dându-mi astfel posibilitatea să mă apropii de ele din alt unghi, din altă perspectivă, pentru că asta e menirea lor. Artele vizuale creează o perspectivă diferită, te ajută să vizualizezi formele în alt fel... te inspiră, în fond, să priveşti viaţa cu alţi ochi. [...]