DRAGOŞ GALGOŢIU

Cu ceva vreme în urmă, mi-aţi spus: “Munca de imaginare a unui spectacol este un exerciţiu de înţelegere şi de reprezentare a acestei înţelegeri într-o formă teatrală. Natura asta reflexivă se continuă la mine cu alegerile textelor pe care le pun în scenă.” . De ce ați ales Craii de Curtea-Veche ?

Răspunsul, din punctul meu de vedere, e foarte simplu: este o carte importantă, o carte cu povești care ne tulbură în foarte multe feluri, iar noi suntem toți lacomi de povești, începând de la lăcomia pe care o are toată lumea față de emisiunile de știri, deci poveștile dezordonate, care ne tulbură, până la importanța pe care o au filmele și serialele ca o adicție a noastră față de povești, un fel de bulimie uneori, pentru că, în mod normal, poveștile sunt spuse fiindcă sunt purtătoare de sens... sau, cel puțin, așa a început [ Epopeea lui ] Ghilgamesh , așa a fost Iliada și așa mai departe. După aia a apărut această adicție a noastră și, în general, s-a coborât nivelul receptării, dar și al celor care povestesc, în sens invers față de sens. Or, această carte, cu siguranță, pe lângă farmecul absolut extraordinar, are foarte multe layere . Mi-a atras atenția asupra perspectivelor astea de adâncime ale cărții un volum publicat prin anii ‘80 al lui Vasile Lovinescu, prieten cu René Guénon, marele filosof esoteric francez, care se numește Al patrulea hagialîc , în care el vorbește de un posibil discurs ascuns în Craii de Curtea-Veche . Nu e important dacă e adevărat asta, în sensul strict, deși ceva există acolo: pasiunea lui Mateiu Caragiale pentru heraldică, modurile în care el descrie interesul personajelor față de lumi dispărute, ca lumi secrete, ca un fel de Shambala, adică secolul XVIII e prezentat ca o grădină paradisiacă a culturii și a existenței, iar aristocrația este privită de el într-un anumit fel, ca păstrătoare a unor tradiții importante. Există deci această stratificare, dincolo de primele seducții pe care le oferă, seducții care, sigur, sunt şi ele foarte importante.

Galgoţiu a cărţii Craii de Curtea-Veche , binecunoscutul roman scris pe parcursul a aproape 20 de ani de către Mateiu, fiul nelegitim al lui Ion Luca Caragiale, în urmă cu un secol, reprezintă unul dintre evenimentele speciale ale lunii aprilie, mai ales că „una dintre operele cele mai reputate ale literaturii române” , după cum o caracteriza Ion Vianu, se construiește în jurul unui discurs ermetic al povestitorului Cara(giale), a cărui încifrare cu valoare simbolică este asociată deopotrivă limbajului și întâmplărilor narate. Spectacolul de la Teatrul Naţional din București este unul de autor, întrucât apreciatul regizor de teatru și artist vizual DRAGOŞ GALGOŢIU ( Kafka. 5 vise, Hamletmachine, Portretul lui Dorian Gray ) semnează nu doar regia şi dramatizarea, dar și decorul și coloana sonoră, deci avem parte de o proiecţie experienţială completă a unei interpretări extrem de personale a universului bizar și decadent centrat pe “craii” Cara, Pantazi, Pirgu și Pașadia, descris (doar) în cuvinte de Mateiu Caragiale în 1929. Dată fiind originalitatea pe care o implică un asemenea demers, am simţit nevoia unei tentative de pre-decriptare a modului în care Dragoș Galgoţiu se raportează la multiplele semnificaţii ale textuluisursă și la declinarea acestora prin intermediul artelor spectacolului.

Trebuie să fi existat însă şi o raţiune personală pentru alegerea textului...

Niciodată nu știi dacă anumite impresii vin la început de tot, când faci alegerea textului sau după ce te împrietenești cu el, dar Bucureștiul, care nu este orașul meu natal - eu sunt din Cluj -, e un oraș care a fost ucis, care a fost violat, exact ca lumile pierdute, şi este prezentat într-un mod special, deci poveştile din Craii nu se pot întâmpla în alt loc decât aici şi e interesant că în stratificarea relatată de Mateiu Caragiale se amestecă și povești de după scrierea cărții. Felul în care privim noi, acum, farmecul pierdut al lumii la care Mateiu se referă, dar care nu mai exista nici pe vremea lui, este ca raportarea lui față de acea lume [...], între timp, orașul, cu straturile lui de istorie, de sensibilitate și de povești, a fost mutilat, or asta este o ocazie de meditație foarte interesantă asupra uneia dintre cele mai mari teme ale culturii, și anume ‘Paradisul pierdut’. Și atunci, a reciti împreună - că teatrul asta face: recitim împreună un text, îl celebrăm - e o ocazie de meditație asupra paradisului pierdut , care, pe lângă mitologia care s-a construit în jurul acestei teme, este legată și de propria noastră existență, pentru că tinerețea este paradisul pierdut al fiecăruia dintre noi. [...] Această mare ocazie de meditație a fost o invitație pentru mine de a aduce pe scenă experiența asta.

Pe scenă, Cara este, deseori, protagonist al unor întâmplări din prezent, însă, alteori, schimbând perspectiva, poate fi privit ca o prezenţă fantomatică, eşuată în alt timp prin intermediul amintirilor. Cine e Cara lui Dragoș Galgoțiu?

Cara nu este un narator... este un personaj care retrăiește cu intensitate poveștile altora. Povestea lui se confundă cu poveștile altora și, din cauza asta, jocul cu timpul este un joc cu imaginația, pentru că există lumi concrete și lumi imaginare, iar raportul ăsta mi se pare fascinant, și în posibil, și în spectacol şi cred că e şi un subiect al cărții... e ceva cu care ne întâlnim tot timpul în viața noastră: conexiunea între o experiență culturală și viața așa cum e în imediatul ei. În orice moment al nostru există o simultaneitate între ce facem concret şi ce ne imaginăm. [...]