Chiar nu îmi pasă dacă România iese prost

Am început deja unul dintre cele mai ambițioase proiecte gastronomice gândite de mine până în prezent. O să petrec, timp de un an+, cel puțin zece zile în fiecare țară balcanică încercând să realizez un studiu de gastronomie comparată. O să fie frumos, obositor și costisitor (totul e momentan din bugetul propriu). Probabil o să fie și folositor. Până în prezent nu s-a înhămat nimeni la un astfel de demers prin care o să reușim să definim mai bine gastronomia românească și să identificăm nu doar mâncărurile care ne unesc, dar mai ales detaliile (a se citi rețete, condimente, obișnuințe) care ne despart de bucătăriile vecine.

E posibil ca multe dintre concluzii să nu ne convină. Întrevăd deja câteva, dar nu mă hazardez, nu plec cu ele de acasă. Ba, din contră, identific multe teme surprinzătoare la locul faptei. Teme pe care nu avem cum să le dibuim din interiorul granițelor noastre. Spre exemplu, revelația de după două ore de bănănăit prin Slaninijada, un ditamai târgul dedicat produselor din porc, în special, de lângă Belgrad. Un fel de SlanăFest de la noi, dar mai mare și mai temeinic. Ei bine, pe acorduri balcanice, ghiftuit cu jumări și șonc, amețit de cele două pahare cu rakija sârbească băute (aproape forțat de către localnici) la micul dejun și cu hainele afumate la rece (deh... februarie) îl întreb pe Vuki, mult prea simpaticul soț sârb al amicei Laura Laurențiu, dacă ei nu mănâncă șorici. Nici lipsa preparatului de pe tarabe, nici răspunsul lui nu m-au mulțumit, așa că în Belgrad, în discuțiile cu vreo trei chefi am repetat întrebarea. Nu înțelegeau la ce mă refer. Le-am arătat fotografii, le-am arătat filmulețe cu șorici proaspăt, abia smuls de pe leșul suinei încă nerăcit, pârlit și tranșat în bătătură. „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” sau ca ultimii iubitori de șorici ai Europei. De fapt, în sine, aici vorbim doar de diferențe culturale, care – precum se vede – pot fi discrepante și la kilometri de graniță.

În titlu mă refer la altceva. La faptul că, prin comparație, zacusca românească este necunoscută, pe când ajvarul e brand internațional. La faptul că, prin comparație, țuica noastră are mult mai puțină căutare decât rakija, care este preferată chiar și de către tineri. La faptul că leitmotivul celei mai recente vizite în Belgrad a fost număratul librăriilor. La faptul că e mai bine la Nisipurile de Aur sau în Thasos decât la Mamaia ori Costinești. La faptul că pe Dunăre, ciorbele de pește sunt și mai ieftine și mai consistente pe celălalt mal. Nu caut comparațiile din care ieșim prost, doar mă lovesc de ele. Sper ca la final să ieșim bine sau măcar să învățăm câte ceva de la ceilalți.