LITERATURĂ

Viața, un teatru pentru visători

[ Interviu exclusiv cu scriitoarea POLLY SAMSON ]

Polly Samson, pe care cu toții o știm drept „muza lui David Gilmour, din Pink Floyd”, a dovedit încă de la începuturi că e mai mult de atât. Îndrăgostită de cuvinte încă din fragedă pruncie și cochetând serios cu scrisul, Polly a devenit o fi gură marcantă a literaturii britanice contemporane, odată cu lansarea primelor sale volume de proză scurtă.

A dat startul în 1999, cu Lying in Bed. A urmat și primul roman, Out of the Picture fi ind lansat un an mai târziu și ajungând fi nalist la Author’s Club Award. Un al doilea volum de povestiri, ajuns Cartea anului în publicații precum Sunday Times, Daily Mail sau Th e Telegraph, a fost Perfect Lives (2010). În tot acest timp, Polly a contribuit cu aceeași dăruire la ceea ce noi numim „soundtrack-ul vieților noastre”. High Hopes, Take it Back sau What do you want from me sunt printre primele piese Pink Floyd care s-au bucurat de aportul lui Samson, conturând ceea ce avea să devină Th e Division Bell. POLLY SAMSON a continuat să scrie versuri pentru albumele solo ale soțului și prietenului său cel mai bun, David Gilmour, cei doi completându-se perfect. În 2015 a revenit cu un roman de dragoste, durere, trădare și acceptare, Th e Kindness fi ind la rândul său numit Cartea Anului, de către Th e Times și Th e Observer.

În 2020 a apărut A Th eatre for Dreamers, un roman al fanteziei și al pierderii inocenței întrun cerc de artiști și poeți îndrăgostiți de viață, înconjurați de frumusețea răpitoare a insulei Hydra, iar în vara acestui an, cei de la Humanitas ne-au făcut o mare bucurie, lansând varianta în limba română, Un teatru pentru visători, în traducerea lui Vali Florescu. Lecturând-o cu bucurie și nesaț, m-am gândit la cei care poate încă nu au avut ocazia să o facă, așa încât cine altcineva dacă nu chiar autoarea romanului ar putea să vă convingă să-l citiți?

Polly, Un teatru pentru visători ne-a câștigat inimile. Cred că dacă vara ar putea fi un roman, acesta ar fi cel mai bun exemplu. Ce te-a inspirat în alegerea temei?

Totul a început cu insula Hydra. În 2014 mergeam acolo împreună cu familia și prietenii. Lectura mea de vacanță a fost cartea de memorii a unei scriitoare australiene care a locuit acolo în perioada anilor ‘50. Numele ei este Charmian Clift, și nu doar cartea - Pell Me a Lotus -, atât de frumos scrisă m-a fermecat, ci și personalitatea ei. Și nimic nu e întămplător. La scurt timp am găsit câteva fotografi i rare cu ea și Leonard Cohen, cu siguranță știi despre ce

vorbesc: un grup de tineri frumoși și plini de viață, într-o tavernă, în jurul unui pin bătrân, Charmian cu capul pe umărul lui Cohen. Fotografiile fuseseră realizare în anii ‘60, într-o perioadă extrem de interesantă, atât din punct de vedere cultural, cât și politic, dar mai ales din punctul de vedere al egalității femeilor. Dându-mi seama că nu pot călători în timp pentru a fi acolo, mi-am dorit cu toată ființa mea să aflu cât mai multe despre acel grup. Am fost fascinată. Așa a luat naștere tema romanului.

A fost greu să îmbini realitatea cu ficțiunea? Ți-a oferit asta mai multă libertate de exprimare sau dimpotrivă?

A fost greu, dar minunat... să te simți constrâns. Mi-a oferit o structură clară și, cu cât cercetam mai mult personajele reale, cu atât mai responsabilă mă simțeam față de ele. Avantajul a fost că mi-a fost ușor să-mi imaginez că acest grup de prieteni este al meu. De câte ori vizitam insula, erau acolo, reali în mintea mea. A fost grozav să mă las „bântuită” în tot acest timp de personajele cărții mele...

Dincolo de a fi recunoscută ca romancieră şi autoare de proză scurtă, ai scris versuri pentru grupul Pink Floyd. A fost intimidant să devii o parte importantă a acestei ,,legendare ecuații”?

Da, a fost, într-adevăr, dar nu de la început. Nu era intimidant să scriu cu David Gilmour, pentru că tot procesul era cât se poate de natural. În plus, credeam că voi rămâne un contribuitor anonim. A devenit intimidant odată ce DG a insistat să fiu recunoscută. A avut dreptate când a spus că nu e nimic greșit cu asta și că-i voi mulțumi într-o bună zi, dar în acele vremuri, totul se petrecea între ei, în ,,clubul băieților”.

Prima oară când am ascultat The Division Bell eram doar o adolescentă, iar versurile mi-au atras atenţia. Acum, după mai bine de 15 ani, încă mă întreb... a fost muzica mereu înaintea versurilor?

Mă bucură nespus să aflu că versurile au fost pe gustul tău și mă înclin. În cazul meu și al lui David, muzica este mereu cheia. Cred că Polly Samson și David Gilmour pe insula Hydra din tot ce am scris împreună, doar pentru foto © Sarah Lee The Guardian Louder Than Words (Pink Floyd) și Yes, I Have Ghosts - piesă lansată odată cu apariția romanului A Theatre for Dreamers, ca un omagiu adus lui Leonard Cohen - am scris versuri, fără nicio linie melodică stabilită.

David Gilmour și Polly Samson, 1994 foto © FB Polly Samson

Cum ți-ai descrie stilul de a scrie?

Imersiv este ceea ce-mi propun de fiecare dată.

Pentru 2023, se preconizează lansarea The Kindness în limba română. Cum arată viitorul pentru scriitoarea Polly Samson?

Ha, deci, știai! Și eu mă bucur! Cât despre viitor, sper că voi reveni cu un nou roman cât mai curând. Ah, momentan, lucrez alături de David Gilmour la noi cântece. Promițător!

EXPRESII ALE FEMINITĂŢII

Periplu prin galeriile de artă londoneze

Oeventuală vacanţă de iarnă la Londra oferă pasionaţilor de artă un surprinzător şi incitant caleidoscop de forme de expresie ale unor creatoare absolut remarcabile prin originalitatea abordărilor şi tehnicilor de lucru, aproape fi ecare muzeu sau galerie reputată găzduind lucrările unei artiste ce merită atenţie. La fi nal de sezon expoziţional, la Londra se vorbeşte despre artă aproape în unanimitate la feminin, deopotrivă în galerii discrete şi spaţii de expunere notorii, precum National Gallery (seria comparativă de auto/portrete de femei ce complementează tandemul ManetEva Gonzalès), Tate Britain (retrospectiva Lynette Yiadom-Boakye), Whitechapel Gallery (solo-ul lui Zadie Xa) sau Royal Academy of Arts, cu Making Modernism, expoziţia dedicată artistelor inovatoare în pictura germană a începutului de secol XX. Pentru cei interesaţi de un city break cultural, avem câteva propuneri (posibil) inedite.

CAROLEE SCHNEEMANN | Body Politics

[Barbican Art Gallery] Asociată pe parcursul timpului cu o mare varietate de mişcări sau curente - Expresionsimul abstract, Neo-Dada, Fluxus, Performance Art - dar fără a-şi asuma o apartenenţă conceptuală, una dintre cele mai provocatoare şi infl uente artiste multimedia din istoria recentă poate fi descoperită, până pe 9 ianuarie, prin intermediul a peste 200 de lucrări şi materiale de arhivă, ce baleiază tot spectrul de forme de expresie utilizat de radicala creatoare, de la picturile sale de început la instalaţii imersive, trecând prin ansambluri sculpturale şi experimente cinematografi ce lirice. Utilizându-şi propriul corp ca mediu pentru a aborda teme de o acută relevanţă, de la violenţa războiului la obiectifi carea femeii, avangardista americană Carolee Schneemann (1939-2019) rămâne în arta contemporană ca icon feminist ce reprezintă un termen de raportare pentru o întreagă pleiadă de artiste emergente din spaţiul occidental, interesate de chestionarea tradiţiilor sau tabuurilor şi de explorările în profunzime ale naturii umane.

Meat Joy Performance [1964, Judson Dance Th eater, NY] HELEN SAUNDERS | Modernist Rebel

[Th e Courtauld Gallery] Etichetată iniţial ca PostImpresionistă, Helen Saunders a fost una dintre primele artiste britanice care a început să lucreze în stil nonfi gurativ, din 1915 fi ind parte a Vorticismului, mişcare artistică “paralelă cu Expresionismul şi Cubismul” şi opusă Futurismului lui Marinetti, iar Modernist Rebel, deschisă până pe 29 ianuarie, este prima expoziţie din ultimii 25 de ani dedicată acestei artiste-pionier a artei abstracte. Desenele şi acuarelele din colecţia Courtauld, cea mai mare din lume, jalonează însă nu doar perioada sa extrem-avangardistă, ci şi revenirea progresivă din anii ‘20 la un stil mai aproape de realism, vizibilă în peisaje şi portete. O atenţie deosebită primeşte lucrarea Atlantic City, descoperită recent sub straturile de culoare ce compun pictura Praxitella, a lui Wyndham Lewis, fondatorul Vorticismului, expusă alături de aceasta prin radiografi i şi o reconstrucţie parţială.

Helen Saunders Vorticist composition 1915

AMY SHERALD | The World We Make

[Hauser & Wirth] Doar până pe 23 decembrie mai poate fi vizitată prima expoziţie personală din Europa a uneia dintre cele mai pop(ulare) pictoriţe americane contemporane, a cărei identitate vizuală, în stilul Realismului simplificat, este dată de concentrarea pe o formă de reflectare artistică - portretul social - puţin uzitată pentru membrii comunităţii afroamericane, marginalizate atâta timp în discursul public. Cu o formare eclectică şi mentori precum artistul-etnograf de origine panameză Arturo Lindsay, pictoriţa Expresionistă (abstractă) Grace Hartigan sau norvegianul Odd Nerdrum, iniţiatorul mişcării Kitsch, Amy Sherald expune la Londra portrete (pictate în ulei) de afroamericani obişnuiţi, care impresionează în egală măsură prin tehnica rafinată, care le conferă un look distinct, şi prin lipsa de tezism a subtextului vizual, care ne face să uităm că a devenit celebră pentru... portretul lui Michelle Obama. ‘My mission as an artist really hasn’t changed: to put more complex stories of Black life in the forefront of people’s minds.’

MARIA BARTUSZOVÁ

[Tate Modern] Chiar dacă principalul obiectiv la Tate Modern rămâne retrospectiva Cezanne, nu trebuie ratată nici expoziţia sculptoriţei slovace Maria Bartuszová (1936-1996), amânată din 2020 din cauza pandemiei, şi asta pentru că, în pofida unui portofoliu personal ce cuprinde peste 500 de sculpturi şi a unei specificităţi artistice aparte, conferite de lucrul cu predilecţie în ipsos, a fost mult timp subexpusă în afara Cehiei. Abia includerea lucrărilor ei în Bienala de la Veneţia de anul acesta şi retrospectiva de la Tate Modern permit descoperirea acestei artiste ultra-inovative prin tehnicile de modelare ale unui material lipsit de perenitate în volume sculpturale, precum “formatarea pneumatică” sau prelucrarea ghipsului în baloane de cauciuc. Mai mult, explorând diferenţele de impact emoţional dintre raţionalul geometric şi imprecisul organic al formelor în interacţiunile cu copii cu dizabilităţi, Maria Bartuszová este de admirat nu doar prin practica ei centrată pe teme existenţiale, asociate fragilităţii materialului, dar şi pentru dezvoltarea unei utilizări alternative a artei.