O’CLOCK: Servirea ceaiului în lume � � � � � � � � � � � � � � � � � �86

editorial

Agonie... fără extaz. De la Medici la Superman

Vine, vine (primă)vara pe un val de relaxare, şi putem începe să ne facem planuri de evadat măcar temporar din ţară şi altundeva decât pe insule pustii, enervant de exotice ori prin dubaiuri obositor de opulente. Se întrevede speranţa că vom respira mai în voie pe bătrânul nostru continent şi putem deja experimenta zilele astea o ieşire scurtă la Paris Fashion Week, la concertul Maluma din Antwerpen sau la parcul de distracţii Cinecitta World, redeschis din martie, la Roma. Şi dacă tot suntem acolo, n-ar fi poate lipsit de interes să trecem şi pe la Luvru, pe la Biserica Maicii Domnului din Bruges, pentru Madonna lui Michelangelo, sau să intrăm în Capela Sixtină. Când ne gândim că Michelangelo a pictat Capela Sixtină cu mai mult de cinci secole în urmă, nu avem cum să nu ne minunăm de geniul său artistic, la fel cum o facem privind statuia lui David sau Capela Medici din Florenţa. Până aici, e extaz în faţa frumosului... dincolo de asta, însă, e agonie. Pentru că, privind spre trecut, ne cutremurăm inevitabil mai abitir conştientizând ce (nu) se întâmplă cu artele şi cultura la noi, în prezent. Evident, nu l-am ales întâmplător ca exemplu pe Michelangelo, dată fiind calitatea celor care l-au susţinut în a crea capodopere.

Statuia lui David. Comandată de Arte della Lana, breasla producătorilor de confecţii textile din Florenţa - una dintre cele 7 corporaţii de comercianţi şi bancheri care administrau comuna florentină -, o industrie care avea ca angajaţi, direct sau indirect, o treime din locuitorii oraşului. Capela Sixtină. Comandată de Papa Iulius al II-lea, patron al artelor (camerele lui Rafael din Palatul Vatican, reconstrucţia Bazilicii Sfantul Petru) şi stâlp a comunităţii (a dispus crearea de străzi noi în cadrul planului Renovatio Romae). Noua Sacristie din Biserica San Lorenzo. Comandată de Medici, dinastie politică ce îşi asumase adminstrarea urbei. Membrii familiei Medici erau, în fapt, conducătorii şi managerii oraşului. Oraş, comunitate, artă... Renaştere.

Ce ne spun toate astea? Că, la vârf, oamenii de afaceri, oamenii politici şi oamenii bisericii de acum 500 de ani erau cu toţii realmente preocupaţi de interesul public şi sprijineau constant şi substanţial artele şi cultura. Să privim acum la echivalentul acestor oameni din România anului 2022... simpla punere în balanţă este grotescă şi vorbeşte de la sine. Câţi patroni comandă picturi pentru a le oferi vederii publicului? Câţi politicieni nu au scăzut bugetele alocate culturii în oraşele lor? Câţi înalţi clerici au privit lăcaşurile de cult drept sanctuare ale artelor? Ştiţi vreunul? Iar scuza pandemiei sau războiului pentru a masca dezinteresul pentru cultură n-are suport. Michelangelo crea când Florenţa se refăcea după epidemia din 1497/98, într-o ţară în care războiul devenise parte din cotidian, odată cu Primul război italian al lui Carol al VIII-lea, din 1494, ce avea să menţină starea de conflict în Peninsulă încă jumătate de secol.

Primăvara este aşteptată dintotdeauna ca un anotimp al renaşterii, dar, după cum vedem, nu şi în 2022, în cultura română. Şi oricum, în niciun caz, renaşterea n-ar începe la noi cu R mare.