unică folosință parțial biodegradabile”

cu designeri, logo-ul i-a reușit unui prieten inspirat și mi-a plăcut din prima, identitatea de brand am construit-o singură, prin multe iterații. Procesul a fost însă atât de interesant încât mi-am descoperit pasiunea pentru graphic design, așa că azi mă ocup de grafică și layout pentru toate produsele noastre. Frumusețea de pictură de pe ambalajul actual al produsului este realizată de ilustratoarea româncă Alexia Udriște - am vrut să avem un design delicat, rupt dintr-o carte ilustrată de copii.

Povestește-mi un pic despre produsele voastre (îndeosebi despre scutece) și prin ce se deosebesc de celelalte de pe piață.

Scutecele de unică folosință sunt, conform unui studiu european, în topul poluatorilor din gropile de gunoi. Sunt produse făcute integral din plastic, non biodegradabile, non compostabile, care se înmulțesc necontrolat în gropile de gunoi. În România se nasc 180.000 de copii pe an, care vor folosi scutece până la 2 ani, minim 4-5 bucăți pe zi, în fiecare zi. Asta înseamnă, doar în România, peste 20.000 de tone de deșeuri plastice nereciclabile în scutece de unică folosință. Zuluffii au în compoziție 75% materiale naturale - fibra de bambus și umplutură de celuloză care se biodegradează în câteva luni. Mai mult decât atât, este un scutec perfect compostabil, avem cliente care fac asta deja. E un produs premium, cu toate calitățile unui scutec de top, biodegradabil, fără loțiuni, substanțe chimice sau miros. În cazul în care vă întrebați de ce nu e 100% biodegradabil, răspunsul e simplu - nu există încă tehnologia pentru geluri superabsorbante (substanța minune din interiorul oricărui scutec care absoarbe lichidul și îl transformă în gel, împiedicând astfel scurgerile) ecologice. Un scutec de unică folosință, fără gel este, din păcate, ineficient - nu absoarbe suficient. Așa că, până la noi inovații tehnologice, 75% e maximul de pe piață (stai fără griji, sunt câteva start-up-uri super faine care au prototipuri super interesante pentru gel din alge; deci, în câțiva ani poate o să scăpăm și de el).

Cât de greu a fost să ajungeți în magazinele din țară?

Am avut șansa să fim listați național încă din prima zi, în întreaga rețea dm. Cei de acolo au crezut în noi și în produs și ne-au dat o șansă extraordinară. Au urmat apoi parteneriatele cu BebeTei, Elefant și o serie de magazine mai mici. Încă încercăm să intrăm în marii retaileri, e complicat să îți faci un loc la raft în conturile internaționale când ești un brand mic într-o categorie dominată de giganți. Avem însă răbdare cu ei, sunt sigură că încet-încet o să găsim deschidere și acolo pentru mărci românești de nișă.

Cum v-a afectat pandemia și cum v-ați adaptat în această perioadă?

Cel mai mare impact în urma pandemiei a venit din cauza creșterii costurilor - costurile de transport au crescut de aproape 10 ori, costurile materiilor prime de toate felurile au crescut considerabil, de la produs la ambalaje. E o situație foarte delicată acum în piață cu creșterea tuturor prețurilor care abia acum începe - o mare parte din aceste costuri nu au fost încă reflectate către consumator, dar, inevitabil, anul viitor vom avea parte de scumpiri majore în continuare.

Ce urmează pentru Zuluff în următorii ani?

Anul viitor ne concentrăm pe distribuția națională și internațională a produselor deja existente în portofoliu și cochetăm cu ideea deschiderii unui concept store în București, un butic chic în care să ne întâlnim cu clientele la o cafea post pandemie. Pe termen mediu și lung avem în plan să adăugăm și alte produse de unică folosință sustenabile în portofoliu și să creștem și promovăm în România categoria de scutece și chiloței refolosibili.

50 de ani de Fear and Loathing in Las Vegas

În luna mai a anului 1988, Universal Pictures lansa ecranizarea Fear and Loathing in Las Vegas în regia lui Terry Gilliam. Johnny Depp intra în pielea celui mai extraordinar jurnalist, Raoul Duke, al cărui comportament neconvențional și consum excesiv de droguri îl pun într-o cursă contra autorităților, iar teama de a fi prins nu îl limitează, ci mai degrabă îi stârnește dorința de rebeliune împotriva figurilor dominante. Însă povestea jurnalistului neobișnuit și a avocatului său ciudat care pornesc în goana dupa Visul American a avut un impact cultural imens încă dinainte de a cunoaște marile ecrane... vorbim despre cartea care a stat la baza filmului. 2021

marchează 50 de ani de când revista Rolling Stone a publicat mini-seria Fear and Loathing in Las Vegas, semnată de autorul și jurnalistul american Hunter

S. Thompson.

Thompson detaliază evenimentele care au avut loc în timpul călătoriei sale la Las Vegas, când a fost însărcinat să raporteze despre cursa de motociclete Mint 400. Își documentează consumul de droguri, halucinațiile și alte obstacole care apar și îl împiedică să își ducă misiunea la bun sfârșit. Povestea a fost atât de scandaloasă, întunecată și plină de umor, încât textul publicat în două părți a fost transformat într-un roman și publicată un an mai târziu.

Conceptul din spatele cărții lui Thompson este o examinare

a prăbușirii contraculturii

americane. În anii 1960, tinerii au început să respingă opiniile conservatoare ale părinților lor și au ieșit în stradă într-o rebeliune colectivă pentru împotriva celor mai mari amenințări ale societății - în special violența și corupția care au urmat războiul din Vietnam și inegalitatea rasială, socială și de gen a societății americană. Contracultura a căutat libertatea, egalitatea și pacea, dar nu a obținut-o, iar Thompson deplânge acest eșec. Naratorul și protagonistul lui Thompson, Raoul Duke, care este și un alter ego al scriitorului, dezvăluie ipocrizia mișcării contraculturale și susține că, deși naivă, a fost totodată violentă și intolerantă, aspecte pe care mișcarea le condamna, ceea ce a dus la eșecul acesteia.

Fear and Loathing in Las Vegas, carte ce merită cu siguranţă a fi parcursă, este cel mai important

și cunoscut exemplu al

gonzo-jurnalismului - o nouă formă de jurnalism inventată de Thompson însuși, care respinge obiectivitatea jurnalismului tradițional. În schimb, se bazează pe o relatare individuală, la persoana întâi, a oricărui eveniment dat. În timp ce jurnalismul tradițional încearcă să dezvăluie adevărul obiectiv și absolut, gonzojurnalismul presupune că adevărul absolut nu există, ceea ce are ca rezultat un amestec ciudat de fapte și ficțiune care dezvăluie adevărul personal prin experiențele și emoțiile proprii scriitorului.