MUSICAL: INTERVIU RĂZVAN MAZILU

RĂZVAN MAZILU

„Caut oglinzi în care publicul să-şi caute reflecţiile”

După un îndelung proces de gestaţie sincopat de restricţii şi crize de tot felul, Cabaret, mult aşteptatul

musical pus în scenă de Răzvan Mazilu la teatrul

Odeon din Bucureşti, a avut în sfârşit premiera în această toamnă. Mult aşteptat pentru că fiecare spectacol avându-l ca autor pe Răzvan Mazilu se constituie într-un eveniment special dacă privim din perspectiva faptului că acesta, cu o magnifică determinare şi perseverenţă, a impus musicalul ca gen performativ în România printr-o succesiune excepţională de montări ce se constituie actualmente în referinţe imuabile, care jalonează spaţiul rezervat ‘Performing Arts’ în ultimul deceniu: The Full Monty (2011), Cabaret (2014), Cartea junglei (2017) la Timişoara, Femei în pragul unei crize de nervi (2016) la Târgu Mureş, Zaraza (2018) la Ploieşti, West Side Story (2014), Mon Cabaret Noir (2025), Fecioarele noastre grabnic ajutătoare (2017), Sunetul muzicii (2018), Familia Addams (2019) şi Maria de Buenos Aires (2021) în teatrele bucureştene, fără a uita flamboaiantul show de sală mare din 2019, We Will Rock You. Curiozitatea noastră de a vedea cum (se) oglindeşte RĂZVAN MAZILU în noul său Cabaret a fost naturală, dată fiind constanta şi consistenta relaţie a artistului cu această formă de expresie.

Razvan Mazilu CABARET @ Odeon © Matei Buta

Premiera Cabaret marchează o aniversare, 20 de de ani de la Îngerul albastru, pus în scenă de dumneavoastră tot la Odeon în 2001. Un arc peste timp...

Într-adevăr, îmi amintesc din Îngerul albastru culori, refrene, replici antologice, decorul superb, faptul că nu apăruseră pe atunci microfoanele de azi iar actorii făceau play-back. Întâmplător sau nu, povestea de acolo avea loc tot în Berlin, ca şi cea din Cabaret. Întâmplător sau nu, acţiunea se petrecea în cea mai mare parte tot într-un cabaret. Acel spectacol conţinea, adevărat, curiozităţile şi interesul meu pentru musical. Încă de pe atunci mă documentam despre cabaretul şi entertainmentul interbelic, loc al unor curajoase experimente culturale. Un gen cu care am cochetat de pe atunci, cu care m-am împrietenit şi pe

CABARET@Odeon, foto © Andrei Gîndac

care îl cercetez cu fiecare nouă montare. Musicalul e un gen care nu se termină niciodată, complex şi seducător, de care publicul are mare nevoie întotdeauna dar mai ales în aceste vremuri ciudate.

Dacă e să ne referim la ultimele dumneavoastră spectacole, Familia Addams, Maria de Buenos Aires şi Cabaret, toate sunt construite pe muzică. De ce sunteţi atât de ataşat de musical?

Şi eu mă întreb, încă, de ce mă atrage musicalul. Poate pentru că dintotdeauna am văzut arta spectacolului live ca pe una sincretică - dans, teatru, muzică -, poate pentru că am crescut şi copilărit în operă, poate pentru că le făceam alor mei, în copilărie, spectacole pe covorul din sufragerie, poate pentru că am ajuns la concluzia că show-ul şi culoarea lipsesc cu desăvârşire din peisajul teatral românesc. Mă interesează povestea, mă intereseaza emoţia puternică, chiar caruselul de emoţii propriu musicalului, mă interesează contrastele dar şi strălucirea, glamourul, fastul. Dacă observaţi, am ales doar musicaluri profunde, în orice caz încerc să merg şi să sondez în profunzime un text, căutând adevăruri şi oglinzi în care publicul să-şi caute reflecţiile. Fiecare dintre musicalurile pe care le-aţi enumerat mai sus conţine poveşti despre oameni, despre umanitate şi multă, multă emoţie.

Cabaret-ul lui Joe Mastertoff era deja un jalon în biografia dumneavoastră datorită aclamatei montări de la Timişoara, deci v-aţi fi putut dedica altor provocări artistice. Ce v-a făcut să reveniţi asupra sa?

Pentru că eu sunt altul, pentru că lumea e alta, pentru că mi se pare cel puţin interesant cum revin, ca creator, la aceeaşi poveste şi o văd altfel, prin filtrele anilor care au trecut şi a experienţei care s-a acumulat de la montarea din 2014 de la Teatrul German din Timişoara, un teatru şi o trupă de care îmi e tare dor. Am ales Cabaret şi pentru că visam demult la un musical pentru teatrul care îmi e casă, un spectacol în care să am acoperite personajele principale cu actorii trupei, să nu fiu nevoit să aduc mulţi actori-invitaţi. Proiectul l-am început înainte de pandemie, când încă nici nu bănuiam ce valenţe şi ce dimensiune capătă mesajul, extrem de actuală, şocantă chiar.

„Lumea e un cabaret”... este cabaretul o oglindă a eului nostru profund, o mască a realităţii ori o lampă fermecată ce încapsulează duhuri?

Cabaretul e toate acestea şi multe altele: e oglindă pusă în faţa societăţii şi a oamenilor, e râsul gros ca armă de apărare în faţa realităţii, e evaziune, e exorcizare, e strălucirea care ascunde drame şi lacrimi, e Infern şi un Paradis deopotrivă în care oamenii îşi trăiesc, pur şi simplu, clipa. [...]

Citiţi interviul complet cu RĂZVAN MAZILU pe www.zilesinopti.ro