lume este în operă ARTĂ & DESIGN: DIANA TOBOȘARU: Din spatele cortinei

ANDREI ŞERBAN

Când teatrul cel mai bun din lume este în operă

Una dintre frumoasele surprize oferite de Stagiunea Centenară a Operei Naţionale București în 2022 o reprezintă revenirea pe scenă a montării lui Andrei Şerban pentru Lucia di Lammermoor, după un hiatus de aproape cinci ani. Cu o istorie de succes începută la Civic Opera House din Chicago, în 1990, și care a continuat apoi în Los Angeles (L. A. Music Center Opera) și Paris (Opéra Bastille), înainte ca o nouă versiune a ei să ajungă în România în 2014, la Opera din Iași și, ulterior, în 2017, ca replică, în premieră la ONB, transpunerea scenică a lucrării lui Donizetti reprezintă un memento al dragostei şi atracţiei pentru muzica de operă a marelui regizor român, al cărui parcurs artistic este jalonat, de-a lungul timpului, de numeroase spectacole memorabile, indiferent că ne gândim la Turandot, de la Royal Opera House, reluat la Covent Garden după 33 de ani de la premieră, la Inelul Nibelungilor, întreaga tetralogie a lui Wagner, pusă în scenă la San Francisco Opera în doar opt săptămâni, cu două distribuţii, sau la ultraspectaculosul și ludicul Benevenuto Cellini, de la Metropolitan Opera din New York. Revenirea pe scena lirică românească cu a sa Lucia ne-a oferit prilejul unui dialog cu ANDREI ŞERBAN despre provocările creative care l-au făcut să treacă, în decursul anilor, atât de frecvent frontiera între teatru și operă.

Cu Lucia di Lammermoor la ONB, Werther, de Massenet, la Opera de Stat din Viena, și Khovanshchina lui Mussorgski, la Opéra National de Paris, aveți un început de an... muzical. Presupun însă că, din toate oportunitățile de a regiza operă, ivite de-a lungul timpului, nu la toate aţi răspuns pozitiv. Ce anume trebuie să aibă o lucrare ca să vă asumaţi transformarea ei în spectacol?

La operă nu prea am de ales. Pentru că atunci când lucrez în teatru îmi aleg singur subiectele, deci, dacă vreau să fac o piesă de Shakespeare, de Cehov, o piesă contemporană, un musical... un teatru mă invită și eu decid titlul, dar la operă nu e niciodată așa. La operă, întotdeauna trebuie să accept sau să nu accept ceea ce un intendant de operă îmi sugerează, pentru că la operă, de obicei, ultimul chemat este regizorul. Se încep cu

starurile în operele mari, cu cine poate să cânte, după aceea, cine dirijează, și abia după aia... „Aah, ne trebuie și un regizor”. Deci, la început, venind din teatru şi nefiind foarte familiar cu opera, cum sunt acum, îmi era destul de greu. Având poate un instinct pentru muzică, dar nefiind un muzician, am descoperit operele în funcție de ce mi s-a oferit şi a trebuit de fiecare dată să găsesc ceva care să mă atragă, să mă convingă, să mă intereseze, să mă surprindă. Și dacă în repetiții am găsit de cuviință să fac anumite alegeri pentru o anumită epocă în care să se desfășoare acțiunea, fie ea cerută de compozitor sau schimbând perioada - ceea ce și mulți alți regizori fac -, le-am făcut în așa fel încât să fiu eu însumi primul spectator în repetiție convins că mă interesează, ca om care trăiește în lumea de azi. Deci, un spectacol de operă nu trebuie să fie făcut neapărat în jeans sau în minijup sau în costume cu cravată sau în t-shirt, nu asta e important.Poate să fie făcut și în costume clasice, dar spiritul trebuie să fie universal, ceea ce înseamnă că trebuie să aparțină poate și perioadei în care a fost scrisă, dar să aparțină și momentului de acum. [...]

Spuneați la un moment dat că vă simțiţi mai liber în operă decât în teatru. Aparent, e un paradox, fiindcă în teatru, ca regizor, aveți libertatea să interpretați creativ textul, pe când în operă, muzica este un dat imuabil şi, drept urmare, devine restrictivă.

E mai restrictivă în măsura în care cântăreții și dirijorul sunt foarte conservatori. În sensul în care, de exemplu, dacă lucrezi cu un dirijor ca [Riccardo] Muti, care cere atenția totală a cântăreților - deci, ideal ar fi să fie în costume, dar să nu se miște, să stea la rampă și să fie în relație cu el tot timpul - ceea ce este imposibil, din punct de vedere teatral... atunci e dificil. Însă, vestea bună este că există o generație nouă de cântăreți care au crescut privind Netflix, privind seriale de televiziune, care sunt extraordinare, foarte puternice, dramatice, unde ei văd cât de important e să poți să joci și să poți fi un actor care cântă. Pentru că singurul mijloc de a te exprima este prin cântec, dar altfel, nu e nici un fel de barieră între teatru și operă, iar dacă găsești acești cântăreți care sunt capabili și nu le e frică să facă orice sau să încerce orice și să vadă că, poate, limitele sunt mult mai puține de fapt decât își închipuiau la început, că sunt capabili să facă mult mai mult cu trupul lor decât credeau... atunci este o bucurie. Iar dacă găsești un dirijor pe care îl interesează ce se întâmplă pe scenă și nu este doar cu nasul în orchestră și în partitură, vezi că există un fel de raport între scenă și orchestră, între dirijor și regizor, și cântăreți și atunci, rareori, se întâmplă ca opera să fie un teatru complet. Și când opera este un teatru complet, în care muzică și gest, și relația între cântăreți spun o poveste, la fel ca și în teatru - care întotdeauna spune o poveste -, atunci, pentru că este muzică, găsesc că teatrul cel mai bun din lume este în operă... când se întâmplă. Nu întotdeauna, dar când se întâmplă. [...]

Citiţi interviul complet cu ANDREI ŞERBAN pe www.zilesinopti.ro

Lucia di Lammermoor, 2022 | foto © ONB