4 minute read
vioară e una fără de sfârşit”
„Iubirea mea pentru vioară e una fără de sfârşit”
GILLES APAP:
Advertisement
Caracterizat de către mentorul său Yehudi Menuhin drept „violinistul exemplar al secolului XXI”, Gilles Apap este cunoscut deopotrivă pentru virtuozitatea şi modul unic de a aborda muzica, fiindcă el combină repertoriul clasic standard cu genuri precum jazz, bluegrass și folclor din întreaga lume. Nu e simplu să fii original în muzica clasică din zilele noastre, dar Gilles Apap, francezul de origine algeriană stabilit în SUA, demonstrează că acest lucru e posibil, dovedind un spirit artistic transfrontalier, care a ales să ignore în mod deliberat învăţăturile iluştrilor săi dascăli Veda Reynolds şi Yehudi Menuhin, pentru a explora liber şi ludic o parte consistentă din multiversul muzicii create pe parcursul secolelor. O face deopotrivă ca solist sau cu diversele lui proiecte, precum trioul de Ethno-Jazz Medutorean, cvartetul de fuziune între muzica clasică, de cameră şi tradiţională The Colors of Invention sau trupa de crossover The Transylvanian Mountain Boys. În repertoriul neconvenţionalului muzician, Fats Waller, Billie Evans şi Django Rheinhardt sunt pe acelaşi nivel cu Mozart, Bartók sau Bach. Prezenţa lui Gilles Apap ca invitat în cadrul ediţiei din 2021 a festivalului SoNoRo a permis publicului să facă cunoştinţă cu remarcabilul său talent performativ, iar nouă, să aflăm mai multe despre modul în care şi-a bătătorit o cale numai a lui în muzica contemporană.
Gilles, te-ai fi putut mulţumi să fii un excelent violonist de „clasică” şi totuşi ai mers să cauţi în muzică mult mai departe. Care au fost circumstanţele în care te-ai decis să ignori complet frontierele stilistice, asumându-ţi riscul unei identităţi artistice... anticonformiste?
Ei bine, sunt o mulţime de elemente ce compun procesul de a deveni muzician. Spun muzician, nu violonist, fiindcă odată cu trecerea timpului, mi-a fost tot mai limpede că vioara este doar o unealtă, o parte a unei multitudini de mici detalii foarte diferite între ele, dar egale ca importanţă pentru modul în care te raportezi la muzică. Sigur însă că, în primul rând, este vorba despre iubirea
mea pentru vioară, una fără de sfârşit. Aveam vreo 9 ani când am ascultat un concert pentru vioară al lui Beethoven şi sunetul viorii mânuite de acel bătrân maestru, vorbesc de Yehudi Menuhin, m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea. Apoi... nu pot spune că mi-am dorit să urmez o anume cale, fiindcă totul s-a întâmplat în mod natural, în mare măsură datorită oamenilor din jurul meu. Nu e nimic complicat. Trăiam deja în California, ceea ce era cool, iar acolo, după cum bine ştii, se cântă tot felul de muzici foarte „ascultabile”. Unul dintre stilurile astea populare se numeşte old time music şi e cea mai simplă formă de muzică socială pe care cineva ar putea să o interpreteze.... asta dacă eşti violonist de-o viaţă-ntreagă. Dar când ai 21 de ani şi abia faci cunoştinţă cu această muzică, primul lucru pe care îl vezi şi îl înţelegi este că e diferită de [muzica] clasică, iar eu, tachinat constant de prietenii mei că n-o să mă pricep niciodată la a mânui arcuşul ca un „scripcar”
foto © C. Richard Boulestreau veritabil, sâcâit de chestia asta, le-am replicat: „Ce vă face atât de siguri? Dar care-i diferenţa? Muzica tradiţională şi muzica clasică au foarte multe în comun”. Şi ăsta a fost începutul... am încercat mai întâi să uit absolut tot ce învăţasem pentru ca, după aia, să mă aplec asupra studiului în profunzime al melodiei, aşa cum îmi dicta sufletul, şi nu vreun profesor.
Mă reîntorc totuşi la tine, cel de 9 ani, care abia descoperea vioara, fiindcă n-am lămurit un aspect. Mai sunt copii învăţaţi cu Beethoven, dar asta nu înseamnă că, în fiecare dintre ei, ascultarea muzicii declanşează aspiraţia de a deveni muzician.
În cazul meu, asta s-a întâmplat. Când eşti copil nu gândeşti, simţi! Ascultatul de-atunci, de la 9-10 ani, a fost pentru mine ceva aproape fizic. Îmi amintesc de vioara pe care mi-a făcut-o atunci mama cadou, de culoarea ei, de forma ei şi despre care am crezut că e cel mai frumos lucru din lume. Chiar dacă, probabil, era în realitate cel mai ieftin instrument care s-a putut găsi, în mine, vioara aia a declanşat ceva aproape mistic... asta doar privind-o, că nu ştiam încă să cânt la ea. Eram fascinat de obiectul în sine. Deci, aşa a început totul şi, din acel moment, viaţa mea a fost cu adevărat simplă, fără cine ştie ce competiţie, pentru că nu mi-am pus problema să mă compar cu alţii... iar eu m-am trezit dintr-odată în California prins undeva la mijloc între obligaţia de a urca şi a performa pe scena de [muzică] clasică - lucru pe care l-am urât toată viaţa mea! - şi posibilitatea de a fi în preajma unor oameni care cântă de drag, împreună, aceleaşi piese plăcute de toată lumea, unde nu era nevoie să improvizez, ci doar să învăţ o melodie simplă, pe care apoi să o expandez. Or, experienţa asta din urmă mi-a dat un soi de lejeritate în înţelegerea mai bună şi profundă a modului în care funcţionează şi se poate mânui arcuşul. Adică sunt atâtea feluri în care poţi ţine arcuşul, încât să analizezi ce lucruri poţi face cu el seamănă cu matematica, e fascinant, şi asta mi-a alimentat din ce în ce mai mult curiozitatea, mai ales că renunţasem să mai susţin foarte multe concerte... aşa s-a conturat treptat drumul meu, cât se poate de firesc. [...]
