5 minute read
ANIVERSARE
foto © Vladimir Pogonariu
25 de ani de OCs Interviu cu DaN aMaRIEI
Advertisement
Feericul autobuz 300 către Piața Chibrit, după care tramvaiul, nu ăla numit dorință, apoi iar autobuz, doar o oră și jumătate până în Chitila, câte o zi pe săptămână de repetiții și restul, restul e istorie. Fără panică, nu ai nimerit la citire de script hollywoodian, chiar dacă ne plac poveștile pe aici, ci la aniversarea de 25 de ani a trupei Omul cu Șobolani. OCS, în jargonul fanilor, s-a născut într-o zi călduroasă ca asta de vară, din rebeliune, dorință de exprimare, aroganță chiar și nepăsare de păreri împărțite. A ieșit un rock alternativ spumos, printre primele cu eticheta de Made in RO, care rezistă și astăzi și pe care au dănțuit la chefuri din Vamă generații și generații de copii rebeli. Neintrând în alte sensibilități, căci până la urmă, vorbim de o chermeză aici, urăm evident La mulți ani! trupei, având așa: pe Nicolae Nucu Aramă la chitară, pe Radu Andrei Szucs la chitară bas, pe Mihnea Dobrotă la tobe și pe DAN AMARIEI, solist și membru fondator, cu care am intrat și eu la discuții și depănat amintiri...
Cum a fost la primul concert OCS? Cum s-a simțit, ai vreo întâmplare de atunci care ți-a rămas întipărită în memorie?
A fost cel puțin o întâmplare haioasă, atunci. Concertul a fost în Big Mamou, în ‘98, era undeva pe Ferdinand. Primul concert a fost foarte amuzant, pentru că noi eram așa super încrezători în noi, nu aveam nicio treabă, aveam 20 de ani. Cel mai tare a fost că, la un moment dat, chitaristul nostru a zis că el se urcă pe prima masă de acolo din fața scenei și face un solo foarte, foarte mișto. Ceea ce a și făcut, doar că nu mai avea cablul în chitară. Eu am făcut solo-ul, dar nu l-a auzit nimeni. A fost foarte mișto. Dar ce mi s-a părut foarte tare e că încă de atunci noi ne credeam miezul din planetă, ca să zic așa. Nu știu de ce eram noi așa încrezători în noi, că nu știam nici pe dracu.
Spuneai într-un alt interviu că erați priviți ușor ciudat la început, pentru că scena alternativă de atunci nu era foarte dezvoltată și a fost cumva și unul dintre motivele pentru care ați început să cântați. Crezi că OCS a ajutat la educarea publicului românesc?
Suntem și acum priviți ciudat. Vrei să fiu modest sau realist?
Realist.
Evident că da. Cred că suntem cea mai bună trupă de rock alternativ din România ever. Adică, după Timpuri Noi, de exemplu, trupă pentru care eu m-am apucat de cântat, și am mai zis-o de câteva ori și o s-o mai zic, pentru că este foarte reală și adevărată, eu m-am apucat de cântat fix ca să mai fac o trupă pe genul Timpuri Noi și cu niște chestii mișto, versuri sau ritm din ăsta de alternativ mișto. Așa, am zis, e prea puțin să fie o singură trupă de genul ăsta în România, vreau să mai fac eu una. Evident, eu atunci nici nu aveam idee despre ce vorbesc, adică eram într-o aroganță la 18, 19 ani, nici nu mă gândeam vreodată că o să chiar fac chestia asta, dar gândul și feeling-ul meu acestea au fost..
Crezi că dacă ai fi început mai târziu, te-ar fi oprit niște bariere?
Da, evident! Evident, pentru că simțul penibilului și aroganța de atunci nu cred că s-ar mai fi regăsit pe la 30 de ani, de exemplu. Atunci, noi eram inconștienți. Noi mergeam la sala de repetiții, în ‘98 - ‘99, undeva în Chitila, făceam o oră jumate’ până acolo, schimbam 3 autobuze, 300 care ducea până la Piața Chibrit, de acolo luam un tramvai, de acolo mai mergeam până nu știu unde...
Cred că e o combinație și între dedicarea oamenilor și faptul că totul e mult mai la îndemână.
Aia e. Vezi, progresul vine cu regres mereu și invers. Cred că progresul, cumva, vine cu un mare regres, pentru că nu te mai pune să muncești, nu te mai pune să îți mai bați capul, nu te mai pune să folosești anumite tool-uri, minimale cumva, ca să ajungi la un soi de evoluție. (...) O să-ți dau un singur exemplu, care este absolut relevant și pe care o să-l dau absolut mereu. Piesa Copilul Rebel, de exemplu, ea nu exista în album. Noi am vrut să facem albumul ăla, erau niște piese, nu aveam unde să le tragem. Ne-am dus la Bazooka, tobarul nostru de atunci, care acum e la Moonlight Breakfast, și m-am dus la el acasă și trăgeam noapte de noapte. Ca să înțelegi, trăgeam la el acasă în apartament, cu o cutie în cap, el avea o cutie mare, de televizor cred, eu fiind mic, mă băgam în ea și acolo trăgeam vocile. Așa s-a tras tot albumul Mâinile SUS!, în 2000. Ei, și noaptea, noi stând ca tâmpiții, căutând chestii, ce să mai facem, Bazooka căuta la un moment dat nu știu ce sample care ne trebuia. Și a dat peste începutul de la Copilul Rebel și zic: Ce e asta? și a zis: Nu știu, e un sample de undeva. Păi, al cui e? Nu e al nimănui, e un sample, a făcut cineva chestia asta, nu știu de unde, ia dă-l încoa! Nu existau atunci drepturi de autor, era o chestie, cineva a pus asta într-o bază de date, de sunete. Și am zis: Ia dă-l aici, că mi-a sunat ceva în cap, din viitor!
Cum rezistă o trupă ca echipă atâta timp? Știu că aveți, mai mult sau mai puțin, aceeași componență.
În primul rând, noi avem o regulă generală, nu se negociază banii, adică, banii nu există practic. Dacă eu sau altcineva e mai nou sau mai vechi sau face altceva în trupă, nu se negociază banii, se împart la 4 sau la 5, câți eram la un moment dat. Și nu există discuții despre așa ceva. [...]
