Revista Cercetasii Buzoieni, nr. 1/2013

Publicație a Asociației Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere

Cercetașii buzoieni Anul I, nr. 1, februarie 2013

1958 - 1 februarie - 2013 55 ani d e l a înfiinţarea primei structuri de cercetare în dispozitiv prin paraşutare în Armata României - C O M P A N I A D E C E R C E TA R E S P E C I A L Ă -

Cercetașii buzoieni SUMAR - EDITORIAL - Colonel (r) Alexandru Rusu: Un alt fel de “Plan de acțiune” (1) - DESPRE NOI Asociația Cercetașilor Militari în Rezervă și în Retragere

Buzău, Bulevardul Mareşal Alexandru Averescu, bl. 2b, apt. 1.

Punct de lucru: Bulevardul Unirii, nr. 142, etajul 2.

(Comenduirea Garnizoanei Buzău)

- Colonel (r) Alexandru Rusu: Asociaţia Cercetaşilor Militari în Rezervă şi în Retragere (ACMRR). Început de drum (2) - DIN COLBUL ANILOR - General de brigadă (r) Dumitru Miu; Colonel (r) Marin Scarlat: File de istorie “specială” (5)

Tel. 0740020631 E-mail: accmilrr2011@yahoo.com

- EVENIMENT EDITORIAL - Colonel (r) Marin Scarlat: Batalionul 404, istoria unor învingători (14)

COLECTIVUL DE REDACŢIE Senior editor: Col. dr. Mircea Tănase Redactor-şef: Col. (r) Alexandru Rusu Redactori: - Col. (r) Mihail Pîrlog - Col. (r) Marin Scarlat

- AMINTIRI - Colonel dr. Mircea Tănase: Cercetașul-parașutist de Buzău (16) - LABORATORUL CERCETAȘILOR - Colonel (r) Viorel Drenea: Buzăul, “misiune specială” (20) - TEMERI, EMOȚII, PLĂCERE - Colonel dr. Mircea Tănase: Salt în noapte (25) - ISTORIE -

Colaboratori: - Gl. bg. (r) Dumitru Miu - Col (r) Liviu Zanfirescu - Col (r) Costel Olteanu - Col (r) Viorel Drenea - Lt. col (r) Petru Bodnar - Lt. col. (r) Eftimie Frățilă

- Colonel (r) dr. Costel Olteanu: Câteva din reperele istoriei Companiei / Batalionului 386 Cercetare. Cercetașii de dincolo de pod (27) - Colonel (r) Mihail Pîrlog: Scurtă istorie a parașutei în Armata României. (31)

Secretar de redacţie: - Col. (r) Constantin Dinu

- Locotenent-colonel (r) Petru Bodnar: Lecții de supravietuire. Obiecte care îţi pot salva viaţa (37)

- TEORIE ȘI EXPERIENȚĂ -

- PAGINI LIRICE -

Tipar: Editgraph, Buzău ISSN: 2285 – 8652 Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicate aparţine exclusiv autorilor, conform art. 205206 Cod penal. Reproducerea textelor şi fotografiilor este permisă numai în condiţiile prevăzute de lege. Manuscrisele nu se înapoiază.

Copertele 1 și 4 Imagini ale cercetașilor-parașutiști din Batalionul 404 Cercetare.

(Foto Petrică Mihalache, Observatorul militar)

- Colonel (r) Mihail Pîrlog: Întoarcerea din aplicație (41) - Colonel (r) Liviu Zanfirescu: Cercetașul poet (42) - OMAGIU CAMARADERESC - Medalionul cercetașilor (44) - DIVERSE - Perspicacitate

(46) - AMINTIRI -

- Album sentimental (47) - DOCUMENT - Strict autentic (52)

Revista se difuzează membrilor asociației,structurilor militare, asociaţiilor partenere și instituţiilor publice interesate.

EDITORIAL

Un alt fel de “Plan de acțiune” Uneori, în viaţă, este nevoie ca să te faci auzit.

Motive ar fi multe: atunci când ai ceva de spus, când vrei să transmiţi un anumit mesaj, când simţi că ceva important pentru tine ia o turnură neaşteptată şi aş putea continua cu multe altele.

Modalităţile prin care te poţi face auzit sunt şi ele la fel de multe. Noi, cercetaşii rezervişti din Buzău am găsit două din ele: Asociaţia Cercetaşilor Militari în Rezervă şi în Retragere ar fi una dintre căi, iar revista “Cercetaşii buzoieni” ar fi cea de-a doua. Mi-ar fi greu, acum, să le separ sau să le pun într-o anumită ordine pentru că amândouă sunt la fel de importante, şi mai mult decât atât, nu pot exista una fără de cealaltă, fiind un tot unitar.

Unul din cele mai importante şi de suflet proiecte ale Asociaţiei Cercetaşilor Militari în Rezervă şi în Retragere îl constituie realizarea unei publicaţii proprii, o noutate pe panoplia publicistică Buzoiană, cu apariţie anuală (pentru început), în care să fie promovate şi susţinute în mediul social buzoian şi nu numai, principalele preocupări ale ACMRR, membrilor săi şi partenerilor cooptaţi pentru realizarea diferitelor proiecte, puncte de vedere asupra unor probleme de interes, studii de specialitate, elemente de ştiinţă militară etc.

Chiar dacă la început părea o himeră, odată cu apariţia acestui prim număr al revistei „Cercetaşii buzoieni”, la un moment aniversar de suflet pentru cercetarea în dispozitiv prin paraşutare, acest vis s-amplinit.

Proiectul reviste a fost lansat anul trecut, într-un moment în care se simţea necesitatea formulării unui „obiectiv” pe care majoritatea membrilor asociaţiei să-l poată conştientiza mai simplu şi la care să se poată angaja cu uşurinţă. Mai mult decât atât, chiar dacă garnizoana Buzău ocupă un loc fruntaş din punct de vedere al numărului de militari (sper să nu greşesc dacă o clasez pe locul al doilea), pensionarii militari nu au un „spaţiu de exprimare” al lor în care să-şi regăsească spiritul camaraderesc, punctele comune, să-şi promoveze preocupările, să se informeze ... într-un cuvânt să se facă încă utili.

Dacă pentru cei care erau cât de cât obişnuiţi cu ale scrisului realizarea revistei era doar o nouă provocare, pentru alţii (marea majoritate) s-a constituit într-o mare corvoadă, la care, din dorinţa sinceră de fi cu ceilalţi, s-au angajat la început cu mare bucurie, cu toate că pe parcurs această provocare s-a transformat în „ceva” care le-ncurca planurile de afaceri sau tihna unei vieţi liniare.

Apariţia numărului inaugural al revistei, a fost legată iniţial de sărbătoarea anuală a cercetaşilor „oriunde s-ar afla”, 12 noiembrie, „Ziua Cercetaşilor”. Cum „socoteala de-acasă nu se potriveşte niciodată cu cea din târg”, acest fapt nu a fost posibil din mai multe motive, care acum nu mai interesează pe nimeni.

Poate aşa a fost să fie, poate a fost doar pură întâmplare, nu ştiu să spun şi mă mulţumesc să las lucrurile aşa cum sunt. Pot să spun însă că „tot răul a fost spre bine” pentru că am putut lega apariţia acestui număr inaugural al revistei de un alt moment important, de răscruce pentru cercetarea în dispozitiv prin paraşutare, înfiinţarea primei structuri de cercetare în dispozitiv prin paraşutare - compania de cercetare specială, acum 55

de ani, la 1 februarie 1958. Apariţia revistei la acest moment aniversar nu face decât să susţină şi să promoveze ACMRR în mediile de interes, iar conectarea acesteia şi cu lansarea lucrării „Batalionul 404 Cercetare, istoria unor învingători” să vibreze şi să armonizeze perfect cu sufletul tuturor cercetaşilor şi să transmită colegilor din activitate un sincer mesaj de speranţă şi încredere.

Dorim ca în paginile revistei să-şi găsească loc toţi cei ce au ceva de spus, indiferent de poziţia pe care o ocupă: cercetaşi militari, paraşutişti, analişti militari, socio-politici și alţi militari rezervişti. Datele de contactare a redacţiei sunt trecute pe coperta interioară, iar cei interesaţi pot lua legătura cu colectivul redacţional oricând. Vom avea grijă ca toţi cei care se adresează redacţiei să primească un răspuns la preocupările lor şi vom oferi, dacă vom fi solicitaţi, îndrumare şi sprijin de specialitate tuturor celor care doresc să scrie, să-şi facă auzit glasul.

Dorim permanentizarea rubricilor pentru care cititorii vor manifesta mai mare interes, fiind în intenţia redacţiei ca domeniile respective să devină obişnuinţe ale fiecărui număr al revistei. Totodată, am fi deosebiţi de încântaţi şi onoraţi dacă în paginile revistei s-ar regăsi, cu respectarea regulilor cunoscute, parte din preocupările colegilor din activitate.

Aşteptăm cu deosebit interes opiniile dumneavoastră, cititorii revistei, sugestiile şi cât mai multe şi dense articole pentru a fi publicate în viitorul număr, pe care intenţionăm să-l edităm de „Ziua Cercetaşilor”, urmând ca în viitor să menţinem „regula lunii noiembrie” pentru toate celelalte apariţii.

Tot dumneavoastră, cititorii, aveţi competenţa de a aproba acest „Plan de acţiune”, de a-l completa şi mai ales de a-l ajuta să devină cu adevărat un „proiect de succes”, o constantă în publicistica buzoiană, un forum al confruntărilor de idei, o „agora” a minţilor şi spiritului.

Mulţumirile noastre se-ndreaptă spre cei care şi-au rupt din liniştea zilnică pentru a trudi la scrierea articolelor, fără de care revista nu ar fi putut să vadă lumina tiparului.

Colectivul redacţional doreşte să mulţumească pe această cale Primăriei Municipiului Buzău pentru sprijinul acordat, tuturor celor care într-un fel sau altul au pus umărul la finalizarea acestui proiect şi doreşte revistei „Cercetaşii buzoieni” viaţă lungă, multe articole interesante, atractive şi cât mai mulţi cititori.

Redactor şef, Colonel (r) Alexandru Rusu

-1-

DESPRE NOI

Asociaţia Cercetaşilor Militari în Rezervă şi în Retragere (ACMRR)

Început de drum Colonel (r) Alexandru Rusu Cercetarea, dar mai ales cercetarea în dispozitiv prin paraşutare, este indisolubil legată de garnizoana Buzău, deoarece aici, după înfiinţarea la 1 februarie 1958, în cadrul batalionului de paraşutişti, a primei companii de cercetare specială (prin paraşutare), a fost „laboratorul” în care s-au conceput, experimentat, perfecţionat şi au fost date liniile de bază ale cercetării în dispozitiv prin paraşutare de-a lungul timpului. De la simplele proceduri de acţiune, generate de nevoia de a îndeplini „misiunile de luptă speciale” din cadrul aplicaţiilor tactice cu trupe sau pe obiective reale, la documentarele, manualele şi regulamentele de luptă din anii ‘70 şi ’80 (cunoscute sub denumirea generică de CT-uri), tot ceea ce era legat de cercetarea în dispozitiv prin paraşutare a fost gândit, experimentat şi transformat în „legi” ale cercetării în dispoztiv prin paraşutare unde altundeva decât la Buzău. Tot aici s-au pus bazele profesionalizării acestei profesii deosebite, de aici au plecat, au dezvoltat şi au făcut cunoscută şi respectată specialitatea militară „cercetare” cei mai mulţi dintre cei despre care astăzi doar ne amintim şi vorbim cu respect şi ... lista ar putea continua cu multe alte elemente în sprijinul afirmaţiei anterioare. Cu multă muncă, multe sacrificii şi tenacitate Buzăul a devenit cu timpul (sperăm din tot sufletul că va fi şi în viitor) o adevărată „Academie a cercetaşilor”.

Tradiţia deosebită a domeniului ne-a obligat, pe toţi cei care am slujit pentru perioade mai mari sau mai mici sub acelaşi drapel, să depăşim situaţia de a ne „aminti cu nostalgie” de vremurile trecute, de „faptele de arme” care ne-au marcat fără drept de apel trecutul de „cercetaş” sau „cercetaş-paraşutist”. Simţeam că a venit vremea să ne mai facem utili „cercetării” şi de pe poziţia de rezervişti, chiar dacă scepticii netratabili, cu atitudinea lor dezarmantă, demobilizatoare, încercau cu voie sau fără de voie, să ne taie aripile.

Totul a plecat de la câteva discuţii într-un cerc restrâns, ocazie cu care au fost stabilite principalele „puncte de forţă” ale acestui proiect (o asociaţie a cercetaşilor) cu speranţa că se vor găsi suficienţi de mulţi cei care să-l sprijine. Oricum, sincer să fiu, a trecut destul timp de la „scânteie” şi până la momentul când proiectul a fost pus efectiv pe picioare. Oscilând permanent între bucurii şi dezamăgiri, între aplomb şi letargie, presărat pe ici pe colo cu „angajamente tinereşti” s-a reuşit finalizarea, atunci când, în seara zilei de 28 martie 2011, ora 17.30, într-un micuţ birou amenajat la etajul 1 al unui bloc de pe bulevardul Mareşal

Alexandru Averescu din Buzău, după discuţii pro şi contra, argumentate sau mai puţin argumentate, a fost acceptată denumirea actuală a asociaţiei, a fost semnat actul de constituire şi a fost adoptat statutul. Era doar primul pas pe drumul constituirii!

Mai departe a fost doar un exerciţiu de rutină pentru că paşii următori erau obligatorii, fiind detaliaţi într-o lege specială. Aşa că, după finalizarea tuturor acestor etape (aproximativ începutul lunii mai), eram constituiţi legal şi plini de dorinţa de a începe treaba.

Voi încerca în continuare să ofer un răspuns la câteva posibile întrebări pe care, orice om de bună credinţă şi le-ar pune, referitor la „Asociaţia cercetaşilor militari în rezervă şi în retragere” (ACMRR): „Cine este?”, „Ce vrea să facă?” şi mai ales, „Cum pot deveni membru al asociaţiei?”.

ACMRR este: - asociaţie profesională a cercetaşilor militari, în rezervă sau în retragere; - persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, independentă, democratică, nonprofit, apolitică şi deschisă.

ACMRR reprezintă interesele cercetaşilor militari în rezervă şi în retragere în relaţiile cu autorităţile şi instituţiile publice centrale şi locale şi cu organizaţiile similare din ţară şi străinătate.

ACMRR poate solicita sprijinul autorităţilor şi instituţiilor statului pentru iniţierea şi susţinerea unor legi sau alte acte normative care se referă la drepturile membrilor asociaţiei.

Obiectivele principale ale ACMRR sunt: - promovarea valorilor socio-profesionale ale cercetaşilor militari în mediul militar şi în societate; - editarea/participarea la editarea unor lucrări ştiinţifice specifice domeniului militar şi profesiei de cercetaş militar; - organizarea de activităţi ştiinţifice pe teme de interes conexe domeniului de activitate; - promovarea respectului faţă de simbolurile naţionale şi valorile fundamentale ale democraţiei şi statului de drept; - consilierea membrilor pe problematica drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti; - participarea la educarea generaţiilor tinere în spiritul dragostei şi respectului faţă de ţară, popor, armată şi profesia de cercetaş militar; - participarea la comemorarea evenimentelor importante pe plan local, naţional, iar uneori şi pe plan internaţional;

-2-

DESPRE NOI

- colaborarea cu organizaţii similare din ţară şi străinătate; - realizarea altor scopuri legale, stabilite prin hotărâri ale organelor de conducere ale ACMRR. Membrii ACMRR: Membrii ACMRR pot avea calităţile de fondatori, titulari, susţinători sau onorifici şi, indiferent de calităţile pe care le deţin, toţi membrii sunt obligaţi să respecte Statutul ACMRR. Membrii fondatori sunt reprezentaţi de participanţii la şedinţa de constituire a ACMR (10 membri fondatori).

Membrii titulari pot fi persoane fizice, care au activat în unităţi, structuri şi subunităţi de cercetare/informaţii militare/operaţii speciale sau absolvenţi ai cursurilor de carieră/formare/perfecţionare în aceste domenii.

Membrii susţinători pot fi persoane fizice sau juridice, care sunt ataşate principiilor statutare şi consimt să sprijine material, financiar sau de altă natură activitatea ACMRR. Membrii onorifici pot fi personalităţi din România sau din alte ţări, care contribuie la promovarea şi susţinerea obiectivelor ACMRR. ACMRR îşi propune organizarea în comun cu instituţii militare/civile de învăţământ, alte structuri asociative şi organizaţii a unor activităţi şi acţiuni care să promoveze profesia de cercetaş militar în rândul elevilor/studenţilor şi membrilor acestora: - tabere (de orientare în teren, de supravieţuire în diferite medii terestre, mobile etc.); - drumeţii/excursii tematice (geografice, istorice, folclorice etc.); - exerciţii, cursuri şi concursuri educative şi aplicativ-militare; - circuite de promovare a profesiei de cercetaş militar; - simpozioane, mese rotunde, consfătuiri, prezentări de carte etc.

ACMRR îşi poate constitui, ca structuri teritoriale, sucursale şi filiale.

Deviza ACMRR este „Ad unum omnes” („Toţi ca unul”).

Sediul ACMRR este în municipiul Buzău, Bulevardul Mareşal Alexandru Averescu, Bl. 2B, Apt. 1, iar sediul Punctului de lucru al asociaţiei se află tot în municipiul Buzău, Bulevardul Unirii, nr. 142 (Comenduirea de garnizoană), etajul 2.

Sigla asociaţiei: (pe prima copertă a revistei).

Adresa de e-mail: accmilrr2011@yahoo.com.

ACMRR, beneficiind de expertiza de specialitate a membrilor săi, are de oferit foarte multe domeniului militar: includerea în echipe mixte de instruire a partenerilor; constituirea de echipe proprii de instruire mobile (ca o soluţie pentru a menţine un nivel de instruire suficient rezervei de cercetare); constituirea unor echipe de specialişti care să ofere soluţii la îndemâna decidenţilor militari asupra unor aspecte importante; consultanţă în domeniul elaborării doctrinelor,

instrucţiunilor şi regulamentelor; sprijinirea, cu personal propriu, a efortului echipelor destinate selecţionării categorilor de personal pentru domeniul „special”. În acelaşi timp ACMRR, ca entitate socială distinctă, prin membrii săi, are de oferit multe, foarte multe societăţii buzoiene: consiliere pe domeniul specific personalului militar în rezervă şi în retragere; executarea în comun cu alte structuri interesate ale societăţii civile (direcţii, inspectorate, şcoli etc.) a unor activităţi practic-aplicative în domeniile pe care membrii ACMRR le stăpânesc foarte bine (alpinism, topografie, supravieţuire, deplasare în diferite medii etc.); organizarea unor „cercuri şcolare”, cu sprijinul unor sponsori, pe domeniile de mai sus; multe alte aspecte la ale cărui curs favorabil putem să ne aducem aportul.

Personal consider că este o realizare excepţională pentru cercetaşii militari pensionari din Buzău faptul că au reuşit să constituie „Asociaţia cercetaşilor militari în rezervă şi în retragere”, prima structură asociativă a cercetaşilor militari în rezervă şi în retragere a tuturor categoriilor de personal (ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari, soldaţi şi gradaţi profesionişti).

Au fost unele voci care ne-au reproşat (membrilor fondatori) că mai există o astfel de asociaţie la nivel central (special evit a da alte detalii). Afirm cu certitudine faptul că nu am avut niciodată şi nici nu vom avea în intenţie să subminăm valoarea şi importanţa altor asociaţii sau organizaţii, din contră, credem cu tărie că diversitatea şi lărgirea ofertei către toate categoriile de personal de specialitate este un fapt benefic. Am gândit şi acţionat cu bună ştiinţă pentru a acoperi categoriile de personal lăsate oarecum „la voia întâmplării” după trecerea în rezervă, în special subofiţerii şi, în viitor, soldaţii şi gradaţii profesionişti. Cât de inspirată sau de neinspirată a fost acţiunea noastră vom şti peste câţiva ani şi nu acum. Avem speranţa că viaţa va confirma că am avut dreptate, că acţiunile noastre au fost corecte şi, mai ales, binevenite.

ACMRR nu vrea şi nici nu şi-a propus să rămână la stadiul de la constituire, astfel încât acum, aceasta numără circa 30 membri, din toată plaja categoriilor de personal ale cercetaşilor militari în rezervă şi în retragere. „Asociaţia Cercetaşilor Militari în Rezervă şi în Retragere” a intrat în forţă şi cu hotărâre pe „piaţa asociaţiilor” din municipiul Buzău şi cu răbdare a început să devină acel partener important al unor proiecte de la nivel local: Tabăra Francofoniei, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Judeţean, Tabăra Cercetaşilor de la Arbănaşi, în parteneriat cu Direcţia Judeţeană pentru Tineret şi Sport şi Clubul Zenit.

Acestea, completate de participarea constantă la toate evenimentele aniversare şi comemorative de la nivel local şi la activităţile principale din cadrul protocoalelor de colaborare cu alte structuri asociative de interes de pe plan local - Asociaţia Națională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere, Filiala Buzău - şi

-3-

DESPRE NOI

Membrii fondatori ai ACMRR. De la stânga: col (r.) Marcel Crăciun, col (r.) Viorel Drenea, col (r.) Alexandru Rusu, col (r.) Marin Scarlat, col (r.) Aristide Țintă, col (r.) Niculae Vochin, lt. col. (r.) Eftimie Frățilă, plt. adj. pr. (r.) Frosică Ursu și lt.col (r.) Petru Bodnar.

naţional - Fundaţia General Grigore Baştan - dau imaginea a ceea ce s-a reuşit până în prezent. În aceste condiţii cred că nu mai miră pe nimeni apariţia primului număr al publicaţiei asociaţiei – revista „Cercetaşii buzoieni” - cu sprijinul Primăriei Municipiului Buzău şi a lucrării „Batalionul 404 cercetare, istoria unor învingători”.

Am încercat să fim şi ne vom menţine această conduită, liantul între generaţiile de cercetaşi buzoieni şi nu numai, pentru că vedeam cu tristeţe cum după pasul firesc al pensionării marea majoritate a acestora, încă tineri, încă în putere, se izolau, se retrăgeau întro linişte aparentă, neaducătoare de nimic bun. Oameni pe care-i ştiam activi, „neliniştiţi”, plini de energie, deveneau cu trecerea timpului apatici, dezinteresaţi şi apăsaţi din ce în ce mai mult de un „acut sentiment de inutilitate” pe care, vrând-nevrând, ţi-l dă statutul de pensionar.

Am avut, avem şi vom avea proiecte interesante, majoritatea bazându-se pe expertiza pe care o pot oferi membrii asociaţiei, în special în domeniul pregătirii de specialitate deosebite pe care o posedă şi o stăpânesc excelent cercetaşii militari oriunde s-ar fi aflat ei în panoplia structurii de forţe a Armatei României.

Mă refer aici la categoriille de pregătire cu un grad ridicat de risc şi cu un impact mare asupra celor care aud, dar mai ales asupra celor care vor să facă aceste lucruri: paraşutism, alpinism, supravieţuire etc.

Doresc să trec în revistă succint, în continuare, înainte de a încheia această expunere de motive, câteva din proiectele asociaţiei pentru acest an: - continuarea şi permanentizarea proiectului „PROCET”, cel prin care am reuşit să „convingem” de bunele noastre intenţii şi de implicare în viaţa „Cetăţii Buzoiene”; - participarea la ediţia a doua a Taberei Cercetaşilor, în parteneriat cu Direcţia Judeţeană pentru Tineret şi Sport şi Clubul Zenit

- realizarea unui program de parteneriat activ cu Clubul Paraşutiştilor „Şoimii” prin sprijin reciproc al acţiunilor şi iniţiativelor acestor două organizaţii; - realizarea lucrării „Monografia cercetării buzoiene”, etapa elaborării structurii de principiu, strîngerea materialelor documentare şi elaborarea formei iniţiale.

- obţinerea, amenajarea şi asigurarea funcţionării unui punct de lucru cu caracter permanent şi ulterior, constituirea unui muzeu sau a unui punct muzeistic al cercetării Armatei României acolo unde s-a născut, dezvoltat şi profesionalizat, cercetarea în dispozitiv cazarma din Crângul Buzăului a fostului Batalion 404 Cercetare. Într-o perspectivă mai îndepărtată includerea amenajărilor muzeistice în cadrul circuitelor de promovare a acestei frumoase profesii militare; - sprijinirea iniţiativei pentru realizarea la nivelul municipiului Buzău a unui „ansamblu monumental al militarilor buzoieni”.

Consiliul Director al Asociaţiei Cercetaşilor Militari în Rezervă şi în Retragere este receptiv şi la alte propuneri de activităţi pe care să le includă pe agenda anuală a asociaţiei.

Am fi bucuroşi dacă am putea realiza ceea ce neam propus pentru acest an şi, deosebit de mulţumiţi dacă uşa asociaţiei ar fi deschisă de cât mai mulţi dintre cercetaşii militari din garnizoana Buzău, dar şi din alte garnizoane pentru că este nevoie de un factor mobilizator, care să-ţi ofere un punct de sprijin pentru ca, la nevoie, să te regăseşti cu uşurinţă, să te aduni, să ridici cu mândrie fruntea şi să te simţi iarăşi cineva.

Aşa cum spunea un talentat actor şi „analist de finețe al sufletului românesc”, născut tot pe meleaguri buzoiene, Dan Puric, se pare că, din ce în ce mai mult, nouă, românilor, ne-a dispărut „rostul”. Asociaţia Cercetaşilor Militari în Rezervă şi în Retragere vrea, de fapt, să reclădească „rostul” pentru cercetaşii în rezervă, să le ofere o alternativă la inutilitate, blazare şi indiferenţă.

-4-

DIN COLBUL ANILOR

File de istorie “specială” General de brigadă (r) Dumitru Miu Colonel (r) Marin Scarlat Ziua de 1 februarie, zi de sărbătoare a tuturor cercetaşilor în dispozitiv, este un excelent prilej de a ne reaminti de înaintaşii noştri, cercetaşi de elită ai diferitelor contingente aparţinând Companiei de Cercetare Specială, Batalionului 404 Cercetare în Dispozitivul Inamicului prin Paraşutare şi Centrului 404 Cercetare din subordinea Statului Major General. Înainte de a ne referiri la contextul în care s-a înfiinţat Compania Cercetare Specială în compunerea de forţe a Armatei, dorim să spunem câteva cuvinte despre Batalionul 404 Cercetare. Sunt convins că mare parte din cei care au lucrat în Ministerul Apărării Naţionale şi au avut de-a face cu Batalionul 404 Cercetare, sau au auzit de el, ştiu că această unitate de cercetare a purtat emblema unei unităţi de elită din Armata României, iar pe de altă parte că a fost un simbol.

Deşi în prezent este desfiinţat, Batalionul 404 Cercetare a supravieţuit prin zecile de militari care astăzi sunt încadraţi în structurile de informaţii militare și operați speciale.

Ca om, cercetaşul de la Batalionul 404 Cercetare era ca toţi ceilalţi. Avea familie, copii, părinţi, fraţi şi prieteni. În societate era comunicativ, sociabil, respectuos, un cetăţean care-şi ajuta semenii la greu. Cu alte cuvinte, un om care a trăit în normalitate ca majoritatea oamenilor, care nu a beneficiat de alte avantaje. Dimpotrivă, după aproximativ 250 de zile pe an în poligon, pe aerodrom, în aplicaţii tactice desfăşurate de cele mai multe ori în condiţii meteorologice grele (ploaie, ninsoare, frig, caniculă, ceaţă, vânt), fără confort, cu eforturi fizice şi psihice deosebite, tinerii cercetaşi-paraşutişti s-au confruntat și cu greutăţile de după 1989. N-au avut case, bani suficienţi şi nici stric-

-5-

DIN COLBUL ANILOR

tul necesar pentru un trai decent. Cu toate acestea, au fost nişte optimişti, pasionaţi de profesiunea aleasă, nişte învingători, care au trăit cu convingerea că mâine le va fi mai bine.

Batalionul 404 Cercetare s-a desfiinţat, dar spiritul său e încă viu, e prezent şi va dăinui mult timp de acum încolo. Faptul acesta ne-a făcut pe noi, „supravieţuitorii”, să fim prezenţi şi vorbim astăzi despre el.

Despre cercetaşii buzoieni au scris mulţi, cu precădere cei din mass-media, majoritatea dornici de senzaţional. În cele din urmă am scris şi noi, cei care am fost în faţa Istoriei şi am făcut parte din Batalionul 404 Cercetare sau din Direcţia Informaţii Militare cu speranța că, din gândurile noastre aşternute pe hârtie, să se poată alcătui o istorie cuprinzătoare, pe care s-o lăsăm posterităţii spre luare aminte.

Este un adevăr incontestabil că momentul înființării (1 februarie 1958) Companiei de cercetare specială a fost unul favorabil, generat de reorganizarea dispozitivului operativ-strategic astfel încât întreaga activitate de informaţii militare să fie subordonată doar intereselor naţionale, iar serviciile de informaţii sovietice să nu mai poată exercita control asupra celor româneşti.

Un alt pas important pe linia cercetării a fost și înfiinţarea batalioanelor de cercetare la eşalonul divizie, constituite din trei companii (înzestrate iniţial cu

transportoare blindate BTR-40, BTR-152 şi tancuri T 34-85).

Paraşutismul militar românesc avea să renască şi el. Conducerea armatei s-a orientat, printre altele, spre revitalizarea unei structuri care, cu brutalitate, fusese desfiinţată în 1945. Prin Ordinul ministrului Forţelor Armate ale Republicii Populare Române nr.

123.249 din 18 octombrie 1950, la 1 noiembrie 1950 s-a înfiinţat la TECUCI, în cadrul Centrului de Instrucţie al Aviaţiei, Batalionul 1 Paraşutişti, subordonat Comandamentului Forţelor Aeriene Militare. În februarie 1951, unitatea de paraşutişti şi-a schimbat dislocarea de la TECUCI la BOTOŞANI, ca numai după trei luni, batalionul să fie readus la TECUCI. Este momentul când la comanda Batalionului 597 Paraşutişti a fost numit căpitanul Grigore Baştan. În noiembrie 1951, unitatea a fost dislocată pentru totdeauna în garnizoana BUZĂU şi începând cu anul 1952 a trecut printr-un lung şir de transformări. În contextul măsurilor luate, pe statul anexă al Batalionului 1025 Desant Paraşutare BUZĂU, în baza Ordinului nr. T.A.00700 al Direcţiei Informaţii, semnat de şeful Marelui Stat Major, la 1 februarie 1958 s-a înfiinţat Compania de cercetare specială, prima structură a cercetării în dispozitivul inamicului prin paraşutare, din cadrul Armatei României. Înfiinţarea Companiei de cercetare specială, ca prim element specializat de cercetare în adâncime

De la stânga: lt.maj. Gheorghe Crihan (primul comandant al Companiei Cercetare Specială), cpt. Sima Micu (ofiţer în Biroul cercetare/D.I.A. ofiţer direcţional), lt. Ioan Curelariu şi lt. Ion Iftimie - doi dintre primii comandanţi de subunităţi ai Companiei Cercetare Specială - Buzău, iunie 1959

-6-

DIN COLBUL ANILOR

Cercetași-parașutiști confirmați la Batalionul 404 Cercetare.

Printre primii cercetaşi ai batalionului, militari din Cp. a 2-a Cc. comandată de lt.maj. Paul Veliu - Buzău, septembrie 1963 prin paraşutare din Armata României („compania mamă”), a fost cerută de necesitatea culegerii de date şi informaţii din dispozitivul inamicului la nivel operativ şi strategic la fața locului, pentru că, până la înfiinţarea acestor subunităţi specializate, datele şi informaţiile erau obţinute numai prin cercetarea de aviaţie şi cercetarea radio, cu aparatură care nu era capabilă să furnizeze date precise, necesare comandanţilor şi statelor majore, în vederea luării unor hotărâri.

Misiunea de bază a companiei de cercetare consta în culegerea de date şi informaţii despre principalele obiective din dispozitivul inamicului pe adâncimea tactic-operativă a acestuia (Bg., D., A.).

Compania de cercetare specială era condusă operaţional (instruire, participări la aplicaţii, dotare şi întrebuinţare la război) de Direcţia Informaţii prin Biroul cercetare operativă (Biroul cercetare de specialitate) din Secţia cercetare la trupe, iar conducerea administrativă (logistică) şi instrucţia de zbor şi paraşutare erau asigurate prin B. 1025 Ds. Pşt. Din partea Direcţiei Informaţii, primul direcţional pentru Compania cercetare specială a fost mr. Ioan Constantin, şeful Biroului cercetare de specialitate, iar pentru problemele administrative ale companiei, direcţional din partea unităţii de paraşutişti a fost

şeful cercetării batalionului, cpt. Aurel Bratu. Din anul 1959, direcțional din partea Direcţiei Informaţii, a fost cpt. Sima Micu, ofiţer în cadrul Biroului cercetare de specialitate.

Comanda Companiei de cercetare specială a fost asigurată de lt. maj. Gheorghe Crihan - comandant, lt. maj. Gheorghe Alexa - locţiitor (ambii ofiţeri fiind absolvenţi ai Şcolii Militare de Ofiţeri de Tancuri, promoţia 1952) şi lt. maj. Dumitru Buligioiu - locţiitor politic (absolvent al Şcolii Militare de Ofiţeri Politici nr.1, promoţia 1953). Comandanţi de plutoane: lt.

Gheorghe Hagianu - Pl. 1, lt. Ilie Dumitru - Pl. 2, ambii absolvenţi ai Şcolii Militare de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu” Sibiu, promoţia 1955 şi lt. Ioan Curelariu Pl. 3, absolvent al aceleiaşi şcoli, promoţia 1957.

Compania era organizată pe o grupă comandă, o grupă radio şi trei plutoane cercetare cu câte trei grupe fiecare. Valoarea unei grupe de cercetare era de 7 militari: comandant de grupă - sergent, ajutor comandant de grupă - caporal, trăgător la puşca mitralieră - fruntaş şi patru cercetaşi paraşutişti-soldaţi.

Compania a fost încadrată cu ofiţeri selecţionaţi din cadrul Batalionul 1025 Desant Paraşutare, iar funcţiile de cercetaşi prin paraşutare și cu militari în termen, recrutaţi de către Direcţia Informaţii prin Centrele Militare, cu o bună condiţie fizică, cu cel

-7-

DIN COLBUL ANILOR

Aerodromul Buzău, martie 1961.

Lt.col. Grigore Baştan, comandantul B. 36 Ds.Pşt. (primul din stânga), împreună cu un grup de paraşutişti din cadrul unităţii de profil şi de cercetaşi-paraşutişti de la Compania cercetare specială. puţin 7 clase şi origine socială sănătoasă, pe principiul: 1/3 cetăţeni români, 1/3 cetăţeni români de naţionalitate germană (recrutaţi din judeţele Timiş şi Sibiu) şi 1/3 cetăţeni români de naţionalitate turcă, recrutaţi din Dobrogea.

Compania dispunea de pistoale automate Şpaghin (ruseşti), aşa zisele „balalaici”, cu încărcător tambur cu 72 cartuşe sau sector cu 30 cartuşe, pentru fiecare cercetaş, înlocuite ulterior cu automate Kalashnikov, tot de fabricaţie sovietică; pistoale T.T. (Tolski-Tokarev) pentru fiecare cercetaş; câte o puşcă mitralieră pentru fiecare grupă de cercetare; puşti carabine pentru şoferi; ceas cronometru, binoclu şi busolă de mână Bezard pentru fiecare cercetaş; o lunetă-periscop şi un aparat foto Zorki pentru fiecare grupă de cercetare. Din toamna anului 1962, fiecare companie de cercetare a dispus de câte un laborator foto portativ. Pentru realizarea legăturii radio între grupuri şi Centru radio, plutoanele de cercetare erau dotate cu staţii radio A-7A şi A-7B, de fabricaţie sovietică, foarte incomode la mersul pe jos, având o greutate de aproximativ 17 kg (cu acumulatori, aproximativ 20 kg). Singurul avantaj al acestui tip de staţie era că nu necesita timp pentru instalare (asigurau legătura în fonie). Compania mai dispunea de trei autocamioane GAZ-63 şi patru moto-ataşuri M-72, de provenienţă sovietică.

La început, lansările de brevetare, de antrenament şi tactice s-au executat cu paraşutele AV-28 şi AV-24, iar din 1959 acestea s-au făcut cu paraşuta T.P.-5.

De la jumătatea anului 1958, prin mutarea locotenenţilor majori Gheorghe Crihan şi Dumitru Buligioiu pe alte funcţii în cadrul Batalionul 1025 Desant Paraşutare, comanda Companiei cercetare specială a fost asigurată de lt. maj. Gheorghe Alexa - comandant, lt. Gheorghe Teodorescu - locţiitor şi cpt. Gheorghe Ienuţă - locţiitor politic. Comanda celor trei plutoane de cercetare prin paraşutare era asigurată de lt. Ioan Curelariu şi nou veniţii lt. Ion Iftimie şi lt. Mircea Ifrose. În perioada 1961-1962, demersurile făcute de Direcţia Informaţii privind creşterea numărului de grupuri cercetare în adâncime prin paraşutare s-au materializat, la 1 noiembrie 1962, când pe nucleul Companiei cercetare specială s-au constituit noi elemente: o Companie de cercetare prin paraşutare (cu aceleaşi misiuni ca şi „compania mamă”) şi o Companie transmisiuni. Acestea erau conduse operaţional (instruire, participări la aplicaţii, dotare şi întrebuinţare la război) de Direcţia Informaţii din Marele Stat Major, iar din punct de vedere administrativ (logistic), a instrucţiei de zbor şi paraşutare şi a bazei de instrucţie, de Batalionul 36 Desant Paraşutare.

Fiecare companie de cercetare prin paraşutare avea două plutoane cercetare a câte 3 grupe, fiecare cu câte 6 militari (trei de ciclul 1 şi trei de ciclul 2) şi un pluton radio (radiotelegrafişti cercetaşi). Pe timpul aplicaţiilor tactice, din cadrul plutonului, se constituiau 3 - 4 grupuri de cercetare, compuse din 3 - 4 cercetaşi. În compunerea grupului participa şi 1 militar

-8-

DIN COLBUL ANILOR

radiotelegrafist din cadrul Plutonului Radio.

Compania transmisiuni era organizată pe 2 plutoane emisie-recepţie.

Pentru a asigura funcţionarea şi instruirea unitară a celor trei companii, din partea Batalionului 36 Desant Paraşutare a fost împuternicit să exercite controlul şi îndrumarea acestora, şeful cercetării de la acea vreme, cpt. Vasile Crăciun. Acest lucru a făcut ca deseori momentul constituirii Batalionului Cercetare prin Paraşutare (Batalionul 404 Cercetare) să fie asociat în mod eronat cu data de 1 noiembrie 1962. Totuşi, se poate afirma că la 1 noiembrie 1962, pe fondul măsurilor luate de conducerea supeAerodromul Buzău, mai 1963 . rioară a armatei de a reînfiinţa structurile de Lt. maj.

Veliu Paul (primul din stânga), comandantul Companiei a 2-a cercetare la marile unităţi (mecanizate, de Cercetare, împreună cu un grup de cercetaşi-paraşutişti din subunitate tancuri, de vânători de munte), Direcţia Inechipaţi cu paraşuta M.P.L.K. formaţii a făcut şi ea un pas semnificativ prin înfiinţarea unei unităţi de cercetare, de tip batalion, care să răspundă nevoilor reale procurare de inţare în 1958. În schimb, tehnica de transmisiuni va fi modernizată, plutoanelor de cercetare fiind dotate cu informații şi de nivel strategic. Încadrarea companiilor de cercetare prin paraşu- staţii radio H-15 (tip valiză), mai apoi R-350, R-350 A tare s-a făcut cu ofiţeri tineri, absolvenţi ai Cursului de şi R-350 M pentru legătura cu Centrul de transmisiuni.

Comandanţi de Grupuri de Cercetare Operativă prin Compania transmisiuni va fi şi ea dotată cu staţii radio Paraşutare în Adâncimea Dispozitivului Inamicului or- R-820, R-327, R-125, R-126, R-450, R-351 şi R-104, ganizat de Direcţia Informaţii: (cpt. Ulpiu Chiriţescu - cu grupuri electrogene şi cu staţie de iluminare pentru Cp. 1 Cc., lt. maj. Paul Veliu - Cp. 2 Cc., lt. Gheorghe lucru în condiţii de campanie.

Pe 15 iulie 1963 Batalionul 36 Desant Paraşutare a Şablienco, lt. Tănase Niculescu şi lt. Gheorghe devenit Regimentul 60 Desant Paraşutare.

Ristea).

Pe aceeaşi dată, 15 iulie 1963, cele două compaLocțiitor politic al companiei a fost cpt. Grigore nii de cercetare prin paraşutare şi compania transmiPăsărin, care comanda și compania transmisiuni. siuni, din compunerea Batalionul 36 Desant Ca dotare, companiile dispuneau de acelaşi armaParaşutare, s-au constituit în batalion de cercetare în ment, tehnică auto şi de paraşutare, existente la înficadrul Regimentului 60 Desant Paraşutare, sub denumirea de Batalionul 404 Cercetare în Dispozitivul Inamicului prin Paraşutare. În structura sa organizatorică apar două elemente de noutate: comanda unităţii şi statul major al batalionului. Statul de organizare al companiilor de cercetare şi cel al companiei transmisiuni nu suferă nicio modificare prin această schimbare de titulatură.

Unitatea avea ca misiune de bază în timp de război să pregătească şi să introducă în luptă, în dispozitivul inamicului, prin paraşutare sau infiltrare, grupuri de cercetare, care să procure şi să transmită date şi informaţii despre obiectivele importante ale inamicului (armamentul racheto-nuclear, punctele de comandă, sisteme de transmisiuni, poziţiile de artilerie sau activitatea desfăşurată Colonelul Vasile Crăciun predând Drapelul de luptă de către acesta pe timpul deplasării, dispunoului comandant al unității, lt.col. Gheorghe Constantinescu. nerii într-un raion de concentrare şi mo- Buzău, 1978 – mentul introducerii lui în luptă ş.a.), iar în

-9-

DIN COLBUL ANILOR

acestuia, care, făcea parte din Compania Asigurării Paraşutării a regimentului.

La momentul înfiinţării Batalionului 404 Cercetare, la comanda Regimentului 60 Desant Paraşutare se aflau: col.

Grigore Baştan - comandant, lt.col. Gheorghe Şoimu, şef de stat major și şeful cercetării regimentului - mr. Gheorghe Alexa, unul dintre primii comandanţi ai Companiei de cercetare specială prin paraşutare, care va sprijini recent înfiinţatul batalion de pe linie administrativă şi a instrucţiei de zbor şi paraşutare.

Comandant al Batalionului 404 Cercetare a fost numit mr. Vasile Crăciun, fostul şef al cercetării la Batalionul 36 Desant Paraşutare, iar locţiitor politic cpt.

Dumitru Buligioiu (august 1963).

Promoția 1974.

Statul major al batalionului dispunea de De la stânga: sg.maj. Lili Pârlog, lt. Victor Ionescu, lt. Gheorghe Chiticaru, trei funcţii: şef de stat major - neîncalt. Remus Ghergulescu, lt. Viorel Făt, lt. Gheorghe Truţulescu drată, locţiitor al şefului de stat major şi sg.maj. Dănuţ Chifor . (Buzău, septembrie 1974) pentru distrugeri, încadrată de mr. Ion anumite situaţii să provoace distrugeri, să captureze Drăgan (care ţinea prin cumul şi funcţia de şef de stat documente operative şi militari cu valoare informativă. major) şi cea de-a treia funcţie, locţiitor al şefului de Tot mai multe voci apreciază astăzi că, de fapt, stat major pentru transmisiuni - neîncadrată. Cele Batalionul 404 Cercetare a fost corespondentul unei două funcţii vor fi încadrate în august 1964, cu doi tistructuri similare, de cercetare-diversiune, din orga- neri absolvenţi ai Academiei Militare Generale: mr. nica armatelor NATO. Achim Alstani (şef de stat major) şi mr. Vasile Brânzan Batalionul 404 Cercetare a rămas, în continuare, (locţiitor al şefului de stat major pentru transmisiuni). sub conducerea operațională a Direcţiei Informaţii din În intervalul 1963-1964, Batalionul 404 Cercetare a M.St.M., iar din punct de vedere administrativ (logistic) beneficiat de o infuzie de tineri ofiţeri, selecţionaţi de sub cea a Regimentului 60 Desant Paraşutare. Direcţia Informaţii Militare de pe băncile şcolilor miliMenţionăm că regimentul mai avea în structura pro- tare sau ale Cursului de Comandanţi de Grupuri de prie un pluton de cercetare (comandat de lt. Dan Cercetare Operativă prin Paraşutare în Adâncimea Tănase) destinat să îndeplinească misiuni în folosul Dispozitivului Inamicului care, peste ani, îşi vor lăsa

Cursul de comandanți de grupuri și companii de cercetare prin parașutare - 1984.

Col. Aristide Ţintă, şeful de stat major al B. 404 Cc. şi col. Liviu Zanfirescu, şeful cursului/D.I.A., în centrul imaginii.

- 10 -

DIN COLBUL ANILOR

Pregătirea fizică specifică în baza de paraşutaj la sol. amprenta asupra realizărilor în domeniile lor de activitate: lt. Ionel Grama, Anghel Constantinescu, Constantin Bogdan, Gheorghe Constantinescu, Tudor Gane, Dumitru Cârnu şi Ştefan Spânu.

În următorii 2-3 ani, în statul de organizare al batalionului a fost introdusă funcţia de locţiitor al comandantului pentru zbor şi paraşutare, încadrată cu mr.

Gheorghe Alexa şi posturile de profesori de limbi stră-

Ofițeri din promoția 1975, înaintea parașutării de brevetare. (Aerodromul Buzău, octombrie 1975) Pe rândul de jos (de la stânga): lt. Mircea Moraru, lt. Viorel Drenea.

Pe rândul de sus: lt. Radu Aurelian (al treilea din stânga), lt. col. Dumitru Buligioiu, lt. Gheorghe Mateescu, lt. Ionel Ivan

- 11 -

DIN COLBUL ANILOR

ine (turcă, italiană, germană, greacă). De la subunităţile de luptă s-a desfiinţat funcţia de locţiitor politic.

Batalionul 404 Cercetare a apărut ca structură necesară în cadrul Armatei Române, la nivelul Marelui Stat Major, ca urmare a nevoilor crescânde de procurare de informaţii despre inamic, teren, trupe proprii, situaţia meteo, populaţia din zonă etc. necesare Direcţiei Informaţii Militare, cât şi pentru desfăşurarea unor acţiuni cu caracter deosebit.

Perioada de timp 1958-1963 se evidenţiază prin participarea companiei la aplicaţii cu trupe folosind paraşutarea ca procedeu de pătrundere în adâncimea dispozitivului inamicului. „Momentul de vârf” a fost participarea cu 17 grupuri de cercetare, constituite din cadrul companiei şi din ofiţerii de la Curs, la aplicaţia cu trupe, din toamna anului 1962, în zona Dobrogei, în cadrul Tratatului de la Varşovia (ultima aplicaţie cu trupe a Tratatului de la Varşovia desfășurată pe teritoriul României).

Intervalul de timp 1964-1977 reţine atenţia prin desfăşurarea unor aplicaţii tactice, cu acţiune dublă, în cooperare cu trupe ale Ministerului de Interne (Securitate şi Miliţie), cu misiuni cu caracter deosebit, de „tip comando” (1966-1967) sau acţiuni de culegere de infor-

maţii (1970-1978) pe timpul aplicaţiilor marilor unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale. În cadrul pregătirii pentru luptă a unităţii, un alt eveniment important îl reprezintă înregistrarea recordului de înălțime (5.500m, la parașutarea în grup, la 20 august 1970, de către opt ofiţeri din cadrul batalionului. Alte două evenimente importante din această perioadă sunt legate de 29 iunie 1976, când unitatea devine independentă sub denumirea de Batalionul 404 Cercetare în Adâncime prin Paraşutare și 7 mai 1977, când unităţii îi este conferit Drapelul de luptă.

Intervalul de timp 1978-1989 se distinge prin prima participare a unităţii la o misiune de luptă împotriva militarilor care părăseau misiunea (unităţile M.Ap.N.) cu armament şi muniţie asupra lor (decembrie 1981), experimentarea unor noi tipuri de paraşute, modernizarea bazei de instrucţie şi a sălilor de specialitate, vizita unor delegaţii militare străine, precum şi prin participarea unităţii la activităţi de alpinism (Cheile Râşnoavei), de instruire la apă (Delta Dunării) şi executarea de marşuri pe jos, pe distanţe de 150 km, în teren muntos împădurit şi greu accesibil, cu echipamentul de luptă complet, în trei etape de marş, dintre care, una pe timp de noapte, de circa 30 km.

Intervalul de timp 1990-2005 a fost o etapă de importante reforme în întreaga armată, pentru atingerea obiectivelor naţionale şi, mai ales, pentru integrarea României în NATO. Învăţământul militar pe linie de specialitate este reorganizat din temelii, se modernizează baza de instrucţie şi se fac primele achiziţii de autoturisme de teren performante, tehnică de transmisiuni cu salt în frecvenţă, paraşute de înaltă performanţă (tip aripă), armament uşor de infanterie şi aparatură specifică de cercetare. Totodată, se intensifică participarea la schimburile de experienţă cu specialişti din alte armate. Din august 1991, unitatea parcurge o altă etapă importantă din existenţa sa: încadrarea Companiei 1 cercetare cu subofiţeri cercetaşi, pregătiţi la Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” Sibiu. În 1995, Batalionul 404 Cercetare s-a reorganizat sub denumirea Centrul 404 Cercetare. În august 1995 s-a desfăşurat pentru prima dată în istoria unităţii de cercetare de la Buzău instruirea în comun cu subunităţi de cercetare în adâncime din alte armate, activități care vor continua şi în perioada 1996-1997, prin alternanţă, în ţară şi în străinătate. În septembrie 1996 a avut loc prima participare a unităţii la un concurs internaţional pe linia specialităţii cercetare prin paraşutare, „Antropoid’96” din Slovacia, unde lotul unităţii s-a clasat pe locul I, din 17 echipe participante. De asemenea, în perioada 1996-1997, C. 404 Cc. a participat pentru prima dată, în existenţa sa, cu ofiţeri de legătură şi cu o echipă de cercetare în cadrul Batalionului 96 Geniu, la misiunea NATO din Bosnia-Herţegovina (1996) şi în cadrul misiunii ONU de impunere a păcii din Albania (1997), la

- 12 -

DIN COLBUL ANILOR

Operaţiunea „Alba”, în compunerea Detaşamentului Tactic „Sfântu Gheorghe”, în scopul culegerii de date şi informaţii de interes militar în folosul acestor contingente. Totodată, unitatea a participat cu trei grupuri de cercetare şi două echipe mobile de observare la misiunile împotriva terorismului sub egida NATO sau tip coaliţie, în Irak (2003) şi Afganistan (2004-2005). În noiembrie 1996, Centrului 404 Cercetare i s-a conferit noul Drapel de Luptă. În octombrie 1997, s-a înfiinţat în cadrul Centrului 404 Cercetare Buzău, Centrul de pregătire a cercetaşilor în dispozitivul inamicului prin paraşutare şi mijloace de zbor individuale. În această perioadă mai sunt consemnate participarea pentru prima dată a cercetaşilor de la Centrul 404 Cercetare la o aplicaţie NATO (Strong Resolve martie 1998, în Portugalia) şi la activităţi din cadrul programului Mil-to-Mil. Un alt moment important a fost exerciţiul EXCOM’99, din luna august 1999, în România, în zona Predeal-Râșnov, cu instructori din cadrul Regimentului britanic 21 SAS. La instruire au participat cercetaşi de la Batalioanele 404, 119 Cercetare şi de la unităţile de cercetare prin paraşutare ale armatelor, Trupelor de Paraşutişti şi Brigăzii 30 Gardă. Activitatea a fost urmată de convocarea de pregătire Lupul Singuratic și „Cursul de instructori în domeniul Forţelor Speciale”, din vara anului 2000. În vara aceluiași an s-a organizat în premieră „Cursul de iniţiere în ducerea traiului în condiţii de izolare”, organizat cu piloţii militari. Din anul 1999, s-a desfăşurat la Buzău, la Centrul 404 Cercetare, Cursul de comandanţi grupuri cercetare-modulul tip „B”. La jumătatea anului 2003, pe fondul restructurărilor din armată, B. 404 Cc. a trecut, pentru prima dată în istoria sa, în subordinea Statului Major al Forţelor Terestre, iar în primăvara anului 2005 a fost desfiinţat. Din vara anului 2003, Centrul de Pregătire a Cercetaşilor a ieşit din subzistenţa B. 404 Cc. şi a intrat în componenţa Şcolii de Aplicaţie pentru Paraşutişti, structură subordonată Statului Major al Forţelor Terestre.

Pentru cei de la „404” conştiinţa datoriei, simţul răspunderii şi munca asiduă pentru a face faţă provocărilor determinate de compatibilitatea cu NATO i-au ajutat să înfrunte viaţa grea şi cu multe pericole, să ajungă la performanţe superioare. Nedispunând la început de o bază documentară, teoretică şi metodică de specialitate, fără să fi urmat şcoli şi cursuri în domeniu, au învăţat în cadrul unităţii, pe timpul îndeplinirii misiunilor (exerciţiilor) multinaţionale, au acumulat şi valorificat experienţa generaţiilor, creând un tezaur valoros de specialitate.

Demn de remarcat este şi faptul că unitatea a devenit ea înşăşi o adevărată şcoală de pregătire a cadrelor subunităţilor de cercetare ale altor armate. Mulţi dintre ofiţerii formaţi ca cercetaşi-paraşutişti au absolvit cu succes cursurile Universităţii Naţionale de

Apărare, au fost promovaţi în funcţii importante, în calitate de comandanţi de unitate şi în organismele centrale ale Ministerului Apărării Naţionale şi chiar ataşaţi militari.

Cu prilejul aniversării de la 1 februarie, transmitem un salut respectuos, camaraderesc tuturor cercetașilor şi le adresăm cele mai calde felicitări, sănătate, satisfacţii personale şi bucuri alături de familie şi de toţi cei dragi!

- 13 -

La mulţi ani!

EVENIMENT EDITORIAL

„BATALIONUL 404 - ISTORIA UNOR ÎNVINGĂTORI” Colonel (r) Marin Scarlat a sfârşitul anului 2012 a apărut, la Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, în condiţii grafice remarcabile, lucrarea „Batalionul 404 - Istoria unor învingători”. O carte care are ea însăşi o istorie şi pe care autorul, generalul de brigadă (r) Dumitru Miu, o descrie în cuvântul său introductiv şi asupra căreia am să insist, mai mult decât asupra conţinutului propriu-zis al lucrării.

Dacă „martorii cheie” (cer iertare pentru acest joc de cuvinte) erau, la momentul când şi-au redactat materialele, în viaţă, astăzi, la lansarea cărţii, când ar fi trebuit să se bucure alături de noi, nu mai sunt printre cei vii şi poate că de acolo, de sus, sunt participanţii fără invitaţie la acest eveniment.

Toţi cei care ne-am implicat în acest proiect avem o mare mulţumire sufletească pentru că am susţinut necondiţionat apariţia acestei cărţii, pentru că am reuşit să ne amintim peste vremi (pentru unii dintre noi a trecut foarte mult timp de la aspectele evocate) parte din momentele importante ale vieţii de cercetaş şi mai ales, pentru că povestirile noastre au reuşit, pe această cale, să vadă lumina tiparului.

Doresc să revin asupra istoriei apariţiei cărţii. Despre “404” s-au spus vrute şi nevrute de către toţi cei care au crezut că ştiu câte ceva despre această unitate de elită a Armatei Române, pe toate posturile TV şi în toată presa scrisă. Am ştiut, imediat ce au deschis gura, că nu sunt cercetaşi

L

adevăraţi; pentru că cercetaşii adevăraţi nu vorbesc „neîntrebaţi” şi respectă oriunde s-ar afla legile nescrise ale meseriei. S-a încercat să se răspundă la atacurile „amatorilor” foarte timid şi aş spune neprofesional, spre adânca mâhnire a cercetaşilor adevăraţi. Acestea au fost, alături de multe altele, motivele din care s-a născut dorinţa de a ne povesti noi înşine istoria şi activitatea, conştienţi fiind că nu are de ce să ne fie frică sau ruşine. Presiunea cea mai mare a fost îndreptată, aproape firesc, spre persoana autorului.

Faptul că acestă carte a apărut cu acordul Direcţiei Informaţii Militare, structură reprezentativă a Armatei României, este, indubitabil, o mare realizare, meritul fiind al autorului care, în afara redactării propriu-zise a manuscrisului, a dovedit o tenacitate şi o

- 14 -

persuasiune de invidiat în demersul de a demonstra necesitatea apariţiei cărţii sub egida acestei prestigioase instituţii. În opinia mea cred că satisfacţia autorului, în mod normal, ar trebui să fie triplă: în primul rând satisfacţia proprie, generată de finalizarea şi apariţia lucrării, în al doilea rând bucuria şi satisfacţia în faţa generozităţii şi implicării foştilor colegi la realizarea lucrării (ocazie cu care au fost reluate şi s-au consolidat legături considerate de mult pierdute) şi în al treilea rând satisfacţia dată de aprecierile la adresa lucrării formulate de cei care au intrat în contact, sub o formă sau alta cu aceasta.

Cartea, un autentic documentar, presărat cu relatări ale martorilor, care au rolul de a puncta şi întări temele dezbătute de autor, cuprinde mai multe părţi, acordate cu momentele principale de dezvoltare ale unităţii: - prima parte, partea fundamentală după opinia mea, acoperă perioada cuprinsă între anii 1958-2005, marcată de apariţia Companiei de cercetare specială, până la desfiinţarea unităţii, perioadă grupată pe patru momente importante: 1) 1958-1963, de la înfiinţarea Companiei de cercetare specială, până la transformarea în B. 404 Cc.; 2) 1964-1977, B. 404 Cc. ca structură a B. (R) 60 Ds. Pşt.; 3) 1978-1989, de transformare a numelui în renume (nu cred că e cineva care să nu fi auzit în acea perioadă de „isprăvile” celor de la „404”);

EVENIMENT EDITORIAL

4) 1990-2005, a modernizării şi adaptării structurale şi acţionale în vederea aderării la NATO; - partea II-a face referire la participarea B. 404 Cc. la evenimentele de la Timişoara (18 decembrie 1989) şi Bucureşti (seara zilei de 22 decembrie 1989 şi perioada13-20 iunie 1990); - partea a III- a tratează istoria B. 119 Cc. în perioada 1994-2003; - partea a IV-a este dedicată Secţiei cercetare la trupe/DIM; - partea a V-a este rezervată omagierii celor care au asigurat prestigiul şi au cinstit emblema unei unităţi unice în Armata României; - partea a VI-a, închinată memoriei celor care au dat suprema jertfă; - ultima parte cuprinde imagini din activitate specifică.

Pe lângă provocarea de a fi parcursă, înţeleasă și dezbătută, în acelaşi timp răzbate din paginile cărţii recunoştinţa pe care autorul o poartă foştilor camarazi, în rezervă şi în activitate, „modeşti şi anonimi”, fără de a căror susţinere, cartea nu ar fi apărut decât cu mari greutăţi.

Cred că este o misiune de onoare pentru generaţia tânără, care a făcut parte din unitatea de cercetare de la Buzău, să ţină cont de bogata experienţă acumulată de înaintaşi în domeniul cercetării în adâncime prin paraşutare şi să valorifice, la întocmirea manualelor şi regulamentelor, toate aceste lucruri lăsate „drept bunuri după moarte” cum magistral spunea poetul Tudor Arghezi.

Lansarea cărţii poate fi momentul declanşator şi al altor energii necesare plămădirii unor noi lucrări al căror izvor de inspiraţie să fie faptele petrecute sau trăite în “404” şi, de ce nu, în alte unităţi de cercetare. Cu ocazia acestei lansări urăm succes deplin viitoarelor încercări.

Generalul de brigadă (r) Dumitru Miu s-a născut la 14 decembrie 1954, în oraşul Zalău, judeţul Sălaj.

Din toamna anului 1976, dupăabsolvirea şcolii militare, destinul i-a fost legat definitiv de cercetarea în dispozitiv.

Rând pe rând a îndeplinit funcţiile de la comandant de grup cercetare până la cea de şef al Secţiei cercetare la trupe din Statul Major General.

A absolvit toate formele de pregătire necesare evoluţiei în cariera militară, inclusiv Colegiul Naţional de Apărare.

A obținut brevetele de paraşutist, alpinist, scafandru și radiotelegrafist militar. A efectuat peste 600 de lansări.

Autor a unor numeroase studii de specialitate, a publicat în 1995, manualul „Traiul în condiţii de izolare”.

Este autor/colaborator la majoritatea regulamentelor, manualelor, instrucţiunilor şi programelor de instrucţie de specialitate.

A fost decorat cu ordine şi medalii militare, iar din 2008 este pensionar militar.

- 15 -

AMINTIRI

Cercetașul-parașutist de Buzău Colonel dr. Mircea Tănase Cercetaşul-paraşutist de Buzău, luptător şi simbol deopotrivă, blazon râvnit şi purtat cu modestă mândrie de cei dispuşi să-şi asume riscul extrem, să facă ceea ce altora nu le este cu putinţă. Oameni care pariază cu viaţa pe deschiderea paraşutei, aripă de mătase care îi va purta nevăzuţi şi neauziţi în spatele inamicului, de unde musai să se întoarcă cu misiunea îndeplinită.

Puţini sunt cei care, înrolaţi în unităţile de paraşutişti şi de cercetare ale Armatei României, să nu fi trecut şi prin cazarma din Crâng, să nu-şi fi pus pe paşaportul spre performanţă şi viza de Buzău.

Nici paraşutismul şi nici cercetăşia nu s-au născut la Buzău, dar sădite aici, au rodit falnic. Să fie pământul să fie vântul ? Mai degrabă entuziasmul şi munca celor care au înţeles că sunt aleşi să împlinească un destin. De aici s-au luat mai apoi vlăstare şi s-a înmulţit, viguros, specia şi pe alte meleaguri. Să dăm, aşadar, Cezarului ce-i al Cezarului și Buzăului ce-i al Buzăului.

Cercetaşul-paraşutist de Buzău este mult mai mult decât un simbol care, în nici un caz, nu-şi va avea locul pe aceiaşi tarabă cu alte branduri care se vând astăzi cu şirul sau cu funia şi fac mare faimă târgului. Este, îmi place să cred, diamantul coroanei pentru o garnizoană cu state vechi şi, în acelaşi timp, o piesă preţioasă în tezaurul oştirii române, într-o ierarhie a valorilor autentice.

Cu biografii neindexate vreodată la “top secret”, ci, mai degrabă, ferite de ochii indiscreţi şi clevetitori,

cercetaşii s-au “bucurat” de o nemeritată aură de secretomanie care, de cele mai multe ori, nu le-a făcut prea mult bine. Legendele ţesute în jurul lor – ceea ce-i ascuns privirii sau nu poate fi uşor înţeles devine automat suspect, misterios, conspirativ, fabulos – nu le-au înlesnit nicidecum alunecarea mai uşoară prin cotidian ci, dimpotrivă, asperităţile generate de o anumită suspiciune le-au frânat vizibil drumul. Un drum greu, cu un risc asumat, pe care s-au angajat însă cu dăruire, cu devotament, cu renunţare de sine, fără să aştepte vreo anume răsplată. Iar atunci când aceasta totuşi a venit, nu a putut fi afişată. Cercetaşii nu şi-au purtat niciodată “medaliile” la vedere, de aceea strălucirea acestora a radiat spre interiorul fiinţei lor, încărcându-i cu noi energii şi motivaţii

- 16 -

pentru acţiuni dintre cele mai îndrăzneţe şi uneori imposibile.

Insigna de paraşutist şi cea de cercetaş, frumos rânduite acum în panoplia de suflet a tuturor celor care au gustat din sublimul saltului cu paraşuta şi au trăit frisoanele dulce-amarului neastâmpăr al cercetăşiei în adâncime, au lăsat urme de strălucire – pentru cei care văd dincolo de aparenţe – pe pieptul multora dintre concitadinii noştri, mulţi dintre ei nevoiţi, dintr-un motiv sau altul, să părăsească unitatea din Crângul Buzăului după o îndelungată trudă în serviciul Patriei. Să ne uităm mai atent în jurul nostru şi îi vom vedea. Mare parte dintre ei, deşi au învăţat şi au reuşit de nenumărate ori să se disimuleze pentru a-şi îndeplini misiunile – multe dintre ele de risc maxim – se trădează acum ca nişte copii când

AMINTIRI

aud sau văd pe cerul Buzăului un avion sau un elicopter. Ochii le scânteiază iniţial, apoi, inevitabil, li se umezesc, şi redevin, pentru o clipă, temerarii de altădată, când luau cu asalt cerul spre a se avântau în zbor de uliu şi legănare de lebădă pe verticala cer-pământ.

Iubiţi şi huliţi, invidiaţi şi temuţi, arătaţi cu degetul admiraţiei sau al acuzării, camarazi adevăraţi legaţi intre ei de fire nevăzute şi mult mai tari decât suspantele paraşutei, cercetaşii din Crângul Buzăului şi-au purtat şi îşi poartă cu demnitate crucea, chiar dacă în jur mai sunt încă destui cei care scormonesc prin gunoaie şi se inflamează când cred că au mai ciugulit un bob

de „adevăr” despre aceşti luptători din umbră.

O revistă a cercetaşilor la Buzău? De ce nu? Dacă vorbim, putem greşi. Dar dacă nu vorbim?

Tăcerea o fi de aur, dar la fel de bine poate fi şi complice.

Salut şi susţin această iniţiativă îndrăzneaţă, necesară şi binevenită. Îi felicit pe iniţiatori şi pe cei care trudesc la alcătuirea ei şi le doresc putere de muncă, răbdare, perseverenţă şi echilibru. Şi cum doar entuziasmul nu este suficient într-o asemenea întreprindere, sper să aibă parte şi de o susţinere materială pe măsură. ***

Am urmat cursul de comandanţi grupuri şi companii cercetare în dispozitivul inamicului în 1894, la nici un an de la absolvirea Şcolii Militare de ofiţeri de transmisiuni. În anul trei al scolii militare am fost selecţionat să fac stagiul la Regimentul 60 Paraşutişti şi m-am contaminat cu acest virus în cazarma din Crâng, pe aerodromul Buzău şi pe platoul Măteştilor, pe vremea când se aliniau la start sute de paraşutişti şi cercetaşi şi o duzină de AN-2. Brevetul de paraşutist militar l-am obţinut după 3 salturi, n-a fost timp (meteo) de mai multe, insigna de paraşutist am cumpărat-o legal – nu spun de la cine! – cu toată solda mea de elev pe o lună,

CURSUL DE COMANDANŢI COMPANII ŞI GRUPURI DE CERCETARE ÎN DISPOZITIVUL INAMICULUI LANSATE PRIN PARAŞUTARE, BUZĂU, 1984 Pe rândul de sus: Lt. maj. Nicu Beganu (primul din stânga).

Pe rândul din mijloc: Lt. Mircea Tănase (al patrulea din stânga).

Pe rândul de jos: Lt. maj. Geogescu-Tudor Corneliu (al treilea din stânga) şi Mr. Viorel Constantin (culcat).

- 17 -

AMINTIRI

dar a meritat. Cine mai avea ca noi, la Sibiu, insignă de paraşutist ?

La absolvirea şcolii, repartiţia la paraşutişti n-a fost să fie şi m-a cerut ţara la batalionul de transmisiuni de la Târgul Cărbuneşti. Frumos, dar departe de paraşutism.

Cursul de cercetare în adâncime a venit tocmai la fix, a contat şi insigna şi brevetul de paraşutist militar. Selecţia a fost însă nemiloasă, mai ales că mi se reproşa că nu mi se uscase încă cerneala de pe diploma de absolvire a şcolii. Meseria de transmisionist şi calificarea de morsist, precum şi brevetul de paraşutist, au constituit argumente puternice pentru a fi acceptat să urmez cursul. I-am avut colegi pe Georgescu, Beganu, Nicuşor Iacob de la 404, pe Enache (Manasia) de la Caracal, pe Alex Rădulescu de la Satu Mare, pe Mitică Purje şi Costică Truică de la Huedin, pe Mircea Palea de la Craiova, pe Ion Clipea de la Târgovişte şi pe mulţi alţii. Maiorul Liviu Zanfirescu, şeful cursului ne-a iniţiat în meserie – Cercetarea, tăticu’! – dar şi să învăţăm cum să învăţăm, maiorii Viorel Drenea, Marin Scarlat, Viorel Constantin, Ion Tarnovschi, Mihai Androne, căpitanii Toma Iordache şi Nicu Moise, maistrul militar Marian Lambru ne-au “iniţiat” pentru intrarea în acest club select al cercetaşilor-paraşutişti. Ştiinţa de morse m-a propulsat şi pe mine pe la catedră, deşi pe colegii cursanţi nu-i puteam „motiva” ca şi pe soldaţii mei de la Cărbuneşti, spre dezamăgirea mea şi ... amuzamentul celor din comanda cursului.

Un curs cum n-am mai făcut altul în toată cariera mea – entuziasmul tinereţii şi nevoia de aventură, ineditul misiunilor, spiritul de camaraderie al cercetaşilor – şi mi l-aş fi dorit, deşi nu se putea, prelungit la infinit. La final, am fost întrebat dacă nu vreau să rămân la Batalionul 404, aş fi rămas – cine nu şi-ar fi dorit să activeze în unitatea aceasta? – dar nu puteam fi încadrat decât la subunitatea de trans-

misiuni, ca nenavigant. Şi cum eram atins de microb şi nu dădeam semne de vindecare, mai ales că şi pe perioada cursului mai făcusem 10 salturi cu paraşuta, nu puteam îndura să fiu priponit la sol, aşa că am jucat totul pe o carte. Totul sau nimic, adică ori paraşutist cu drepturi depline, ori în continuare doar transmisionist la Târgu Cărbuneşti, cu speranţa că odată şi odată Şi tot cercetaşii m-au ajutat să devin paraşutist de jure: maiorul Zanfirescu şi colonelul Begheceanu m-au susţinut la nivelul Direcţiei Informaţii şi la Marele Stat Major să mi se aprobe mutarea din Comandamentului Trupelor de Transmisiuni în Comandamentul

- 18 -

Aviaţiei Militare. Iar maiorul Tarnovschi m-a luat de mână şi m-a prezentat maiorului Popescu, şeful transmisiunilor la Regimentul 60 Paraşutişti, să mă aibă în vedere când va fi să apară o funcţie liberă în unitate. Peste mai puţin de un an, timp în care am “absolvit” şi o convocare de o lună la Buzău, dar numai cu 5 paraşutări, am fost mutat la Regimentul 60 Paraşutişti.

Restul e poveste, povestea mea de paraşutist militar, frumoasă ca a fiecăruia dintre noi. Dar şi ca cercetaş-paraşutist, pentru că până în 1990, ca absolvent al cursului de cercetare în adâncime, am figurat în lucrările de mobilizare la Batalionul 404 Cercetare şi doar puţin a lipsit

AMINTIRI

ca în decembrie 1989 să nu plec cu ei în misiune. Am plecat însă cu ai mei, cu Regimentul 60 Paraşutişti, la Otopeni şi a fost la fel de complicat şi dureros. În decembrie ‘90 am dezvelit în curtea regimentului un monument dedicat camaradului nostru Laurenţiu Purcherea, răpus de gloanţe la poarta Flotilei de aviaţie de la Otopeni, în acelaşi timp în care în curtea vecină, la Batalionul 404, maestrul Gheorghe Coman realiza monumentul celor patru eroi cercetaşi, căzuţi la poarta Ministerului Apărării Naţionale. Pe Claudiu Filote şi pe Grădinaru îi cunoşteam foarte bine, eram amici. (În 2008 şi în 2012, aflat cu treburi pe la

Vaslui, i-am aprins o lumânare lui Claudiu, care odihneşte la loc de bine-meritată cinstire în Cimitirul Central al oraşului).

Am avut, aşadar, şansa de a activa un aproape 25 de ani în cazarma paraşutiştilor din Crâng, în aceiaşi curte cu cercetaşii de la 404 şi mi-am intersectat unele preocupări cu oameni care au făcut istorie în cercetăşie. I-am cunoscut şi i-am ascultat pe seniorii Vasile Crăciun, Gheorghe Alexa, Achim Alstani, Paul Veliu, Dumitru Buligioiu, Tudor Gane, Dumitru Cârnu, Anghel Constantinescu, Ştefan Spânu, Gheorghe Constantinescu, Gheorghe Şablienco, Alexandru Roşca,

- 19 -

Aristide Ţintă şi alţii din generaţia lor, dar şi pe mai tinerii Nicu Murgu, Marin Scarlat, Gheorghe Cocîrţă, Ion Tarnovschi, Gheorghe Chiticaru, Mircea Moraru, Gheorghe Mateescu, Aurelian Dragomir, Viorel Drenea, Niculae Vochin, Dan Miu, Nicu Brătescu, Marcel Crăciun şi mulţi alţii. Pe cei din generaţia mea nu-i mai amintesc, mulţi dintre ei duc mai departe stindardul cercetăşiei, pe noile coordonate structurale şi acţionale ale Armatei României, cu prestaţii care le confirmă şi onorează geneza. Alţii însă, cu sau fără voia lor, au rămas doar cu poveştile, frumoasele poveşti adevărate ale cercetaşilor şi paraşutiştilor, pe care nu le poţi crede dacă nu ai fost în breaslă. În cazarma din Crâng am trăit mulţi ani cu satisfacţia apartenenţei la o structură specială, convins că acolo îmi este locul în marele angrenaj al oştirii române. Fascinaţia saltului cu paraşuta, victoria în confruntarea cu propriile-mi limite, mi-au dat acel plus de energie şi entuziasm în abordarea provocărilor inerente profesiei şi vieţii. Se pare însă că n-am reuşit în totalitate, că am fost şi eu un martor neputincios la risipirea în neant a unei construcţii la care fiecare dintre noi am trudit, cu mai multă sau mai puţină dăruire, şi pe care o credeam inexpugnabilă, menită să dăinuie. Dar cum avem marea „calitate” de a demonstra – şi ne străduim în acest sens! – că nici construcţiile de certă valoare şi vădită utilitate nu trebuie să dureze prea mult, cu parcă prea multă uşurinţă – şi satisfacţie! – demolăm, justificând necesitatea unei alte zidiri, de la zero, în numele unor deziderate de multe ori nedefinite sau nu îndeajuns clarificate.

La ceas aniversar, un gând frumos tuturor camarazilor cercetaşiparaşutişti, iar revistei noastre VERDE ÎN TRAPĂ şi CER SENIN! LA MULŢI ANI! 12 ianuarie 2013

LABORATORUL CERCETAȘILOR

Buzăul, “misiune specială” Colonel (r) Viorel Drenea i-am propus, ca o provocare cu mine însumi (şi-mi plac provocările), să văd dacă pe parcursul evoluţiei cercetării în dispozitivul inamicului prin paraşutare – cercetării speciale, există vreun moment în care Buzăul să nu fie prezent şi, sincer, nu am reuşit să găsesc ceva ...

M-au ajutat foarte mult în formularea argumentaţiei, cele două decenii şi ceva (aproape trei) de

M

cercetăşie în cadrul unităţii fanion a cercetării în dispozitivul inamicului – Batalionul 404 Cercetare şi Direcţiei Informaţii Militare. Încă de la identificarea necesităţii de înfiinţare a unor structuri/elemente de cercetare destinate îndeplinirii aşa-numitelor „misiuni speciale”, pe fondul apariţiei solicitărilor, din ce în ce mai dese, din partea comandanţilor de la toate nivelurile de decizie militară, de a cunoaşte, cât mai real şi în timp oportun, situaţia adversarului şi mai

- 20 -

ales a intenţiilor acestuia, ochii factorilor decidenţi ai armatei nu se puteau îndrepta decât spre „specialiştii riscului” din Crângul Buzăului.

Perioada de pionerat a „cercetării speciale”, de la finele anilor ’50, a fost marcată de un plus de independenţă faţă de URSS ca urmare a plecării consilierilor sovietici, fapt care a permis reorganizarea din temelii a dispozitivului operativ-

LABORATORUL CERCETAȘILORI

strategic în aşa fel încât întreaga activitate de informaţii militare să fie subordonată doar intereselor naţionale. În aceste condiţii s-a trecut şi la reorganizarea cercetării de la toate eşaloanele Armatei Române, la reconsiderarea concepţiilor de întrebuinţare, regulamentelor, instrucţiunilor şi programelor de pregătire pentru luptă, având la bază tradiţiile şi bogata experienţă a cercetaşilor Armatei Române. Din acest important proces cercetaşii buzoieni nu puteau lipsi, lor le era destinată o misiune cu totul „specială”. Urmau să se constituie în fundamentul transformării „cercetării speciale” şi în principalul „vârf de lance” al acesteia.

Dintre măsurile luate de Marele Stat Major, care au avut un impact deosebit asupra dezvoltării ulterioare a cercetării, se numără cele care au vizat reorganizarea cercetării în adâncime: în cadrul Secţiei cercetare la trupe din Direcţia Informaţii se înfiinţează Biroul Cercetare Operativă, iar pe statul anexă al Batalionului DesantParaşutare (de la Buzău), s-a înfi-

inţat, la 1 februarie 1958, Compania de cercetare specială, prima structură a cercetării în adâncime în dispozitivul inamicului prin paraşutare, din cadrul Armatei României. Înfiinţarea Companiei de cercetare specială a fost decisă pentru a pune la dispoziţia decidenţilor militari date şi informaţii din adâncimea dispozitivului operativ-strategic al inamicului (cercetare de nivel operativ-strategică) cu un grad sporit de exactitate deoarece cele obţinute prin cercetarea de aviaţie şi cercetarea radio erau insuficient de detaliate. Pentru aceasta era nevoie, din ce în ce mai mult, de prezenţa factorului om, „măria sa cercetaşul în dispozitiv”.

Folosind experienţa deosebită a cercetaşilor buzoieni decidenţii militari din domeniu au început să organizeze la Buzău, din ce în ce mai des, un adevărat „laborator al cercetaşilor”. Aici, la Buzău au fost declanşate, firav la început, apoi cu o forţă din ce în ce mai mare, majoritatea activităţilor de pregătire a cercetaşilor în dispozitivul inamicului din Armata României. Buzăul în-

- 21 -

cepea să devină astfel prima „şcoală de cercetare în dispozitiv” din Armata României. În perioada de început, pentru că diviziile nu dispuneau de subunităţi de cercetare în adâncime, iar această „lipsă de specialişti” trebuia acoperită cumva, s-a trecut la desfăşurarea anuală, la Buzău, a unei „Convocări de specialitate a cercetaşilor destinaţi a executa cercetarea în spatele inamicului”, care cuprindea o tematică adecvată obiectivului de bază: instrucţie de paraşutare, nelipsita pe atunci pregătire politică, pregătire fizică şi tactică specială (de cercetare). Activităţile erau conduse de ofiţeri de cercetare detaşaţi de la unităţile operative, foarte buni specialişti în acest domeniu.

La început, convocarea a avut o durată de 2 luni (perioada iulie-august), urmând ca mai apoi, să se desfăşoare pe o perioadă de 3 luni (perioada mai-iulie). Selecţionarea participanţilor la acele convocări se făcea de către regiunile militare dintre militarii subunităţilor de cercetare care erau „perfect sănătoşi, corespunzători din punct de vedere

LABORATORUL CERCETAȘILOR

politic, cu mult curaj şi spirit de înalt patriotism şi care dovedeau aptitudini deosebite pentru cercetare”.

Cerinţele operaţionale (sporirea numărului grupurilor de cercetare în dispozitiv) şi de pregătire (convocări, cursuri, aplicaţii etc) cresc vertiginos astfel încât, pe fondul reorganizării Batalionului DesantParaşutare, utilizând nucleul Companiei de cercetare specială, se înfiinţează noi elemente de cercetare - o Companie de cercetare prin paraşutare, având aceleaşi misiuni ca şi Compania cercetare specială şi o Companie transmisiuni.

Cred că ne putem da seama cu uşurinţă că nu mai era decât un pas până la apariţia la Buzău a unei „unităţi de sine stătătoare de cercetare în dispozitiv prin paraşutare”, având la bază cele

două companii de cercetare („specială” şi „prin paraşutare”) şi compania transmisiuni.

Dorinţa nespusă, dar păstrată în inimă de toţi cercetaşii de la Buzău, a fost realizată la 15 iulie 1963, când Batalionul 36 Desant Paraşutare a devenit Regimentul 60 Desant Paraşutare, iar cele două companii de cercetare prin paraşutare şi compania transmisiuni, s-au constituie, la rândul lor, în batalion de cercetare în cadrul regimentului desant-paraşutare, sub denumirea „Batalionul 404 Cercetare în Dispozitivul Inamicului prin Paraşutare”.

Unitatea avea ca sarcină de bază în timp de război să pregătească şi să introducă în luptă, în dispozitivul inamicului, prin paraşutare sau infiltrare, grupuri de cercetare, cu misiunile de a procura şi transmite

- 22 -

date şi informaţii despre obiectivele importante ale inamicului (cu prioritate, în orice misiune, se procurau date şi informaţii despre dispunerea armamentului racheto-nuclear, punctele de comandă, sistemele de transmisiuni, poziţiile de artilerie sau activitatea desfăşurată de inamic pe timpul deplasării, dispunerii într-un raion de concentrare şi momentului introducerii în luptă şi mai ales intenţiile probabile ale inamicului), iar în anumite situaţii, să provoacarea de distrugeri, capturarea de documente operative şi militari cu valoare informativă.

Structura „forţelor de cercetare” ale Armatei României capătă noi valenţe în anii ‘60-70, când s-a înfiinţat, la fiecare din cele 4 armate de arme întrunite, câte o companie de cercetare în adâncimea dispozitivului inamicului. Datorită faptului

LABORATORUL CERCETAȘILOR

că cercetaşii, subunităţile şi unităţile de cercetare, dar şi structurile de conducere ale cercetării de la diferite niveluri de comandă ale Armatei României, aveau roluri precis delimitate şi îndeplineau misiuni care, de cele mai multe ori ieşeau din sfera acţională generală a armatei, s-a simţit nevoia înfiinţării unei structuri prin care să se realizeze specializarea acestora pe diferite paliere acţionale, pentru aplicarea unitară a tacticilor, tehnicilor şi procedurilor de conducere, execuţie, coordonare şi raportare.

A fost contextul care a scos în evidenţă mai pregnant decât până acum necesitatea executării centralizate a specializării stricte, atent dirijate, pentru acest gen de misiuni, a comandanţilor de companii şi grupuri de cercetare în dispozitiv (unde în alt loc decât la Buzău se putea organiza şi operaţionaliza rapid o astfel de structură?).

Această oportunitate apare odată cu desprinderea Batalionului 404 Cercetare în Dispozitivul Inamicului prin Paraşutare din cadrul Regimentului 60 Desant Paraşutare. Pe lângă sarcinile operative de mare importanţă care i-au fost destinate, această nouă structură a avut ca scop şi pregătirea comandanţilor de grupuri şi companii cercetare în dispozitivul inamicului, ocazie cu care pot spune că se permanentizează pe deplin Buzăul ca „leagăn al cercetării în dispozitivul inamicului”.

Procesul de instruire în cadrul Batalionului 404 Cercetare s-a bazat pe cunoştinţe şi deprinderi speciale cum sunt: culegerea de date şi informaţii despre inamic din dispozitivul acestuia, supravieţuirea, transmiterea datelor şi informaţiilor în timp oportun, executarea de acţiuni cu caracter deosebit, utilizarea de paraşute de înaltă performanţă, alpinism, scafandrerie, călărie, utilizarea armelor, procedee de auto-apărare, acordarea

primului ajutor şi autoajutorului, cunoaşterea limbilor străine etc.

Până când în cadrul Batalionul 404 Cercetare va fi înfiinţată o structură distinctă de învăţământ, toate sarcinile de „instruire specială” au fost preluate de către batalionul de cercetare de la Buzău, astfel încât trecerea la un sistem de învăţământ de cercetare propriu, unitar şi închegat s-a făcut foarte uşor, utilizând baza materială şi specialiştii unităţii.

Cine a citit argumentaţia pe care am prezentat-o poate să-şi dea

- 23 -

seama cu uşurinţă că cercetarea, dar mai ales cercetarea în dispozitiv prin paraşutare, este indiscutabil legată de garnizoana Buzău, deoarece aici, odată cu înfiinţarea „companiei de cercetare specială” (prin paraşutare), în această adevărată „familie a cercetaşilor”, s-au conceput, experimentat, perfecţionat şi au fost date liniile de bază ale cercetării în dispozitiv prin paraşutare de-a lungul timpului. De la simplele proceduri de acţiune, la documentarele, manualele şi regulamentele de luptă, tot ceea ce era

LABORATORUL CERCETAȘILOR

legat de cercetarea în dispozitiv prin paraşutare a fost gândit, experimentat şi transformat în „principiile şi regulile de bază ale cercetării în dispozitiv prin paraşutare”, la Buzău, la Batalionul 404 Cercetare, structură care poate fi definită pe drept un adevărat „formator de luptători multiplu pregătiţi, educaţi şi antrenaţi”. Tot aici (la Buzău) s-au pus bazele profesionalizării acestei categorii deosebite de luptători, de aici au plecat, au dezvoltat şi au făcut cunoscută şi respectată specialitatea militară „cercetare” cei mai mulţi dintre cei despre care astăzi doar ne amintim şi vorbim cu respect.

Sigur datele prezentate mai sus sunt, pentru cei implicaţi în „fenomenul cercetare”, arhicunoscute. Am simţit nevoia de a le reaminti, pentru cei care le cunosc

mai puţin şi mai ales pentru a argumenta documentat faptul că „cercetarea în dispozitiv” este indisolubil legată de municipiul şi zona Buzău.

Buzăul a devenit pentru cercetaşi o adevărată „academie”. Am avut şansa să trăiesc, să mă formez, să formez şi să mă definesc în acestă „academie a cercetaşilor” peste 25 de ani „ mulţi şi puţini ” cum spune poetul, „mulţi” pentru că am participant la toate realizările notabile obţinute, luptând făţiş cu toate greutăţile vremurilor, realizări care în alte condiţii s-ar fi putut finaliza mai repede şi „puţini” pentru cât de multe ne doream să realizăm şi câte am reuşit în final să facem.

Am perceput Batalionul 404 Cercetare, această frumoasă şi unică structură, ca pe un „frate mai mare”, ca pe o „familie”. Aici a fost locul în care, cu pasiunea şi dezin-

- 24 -

voltura date de tinereţea colectivului şi cu experienţa „bătrânilor”, au fost experimentate şi perfecţionate proceduri operaţionale noi, categorii diverse de armament, tehnică auto şi de transport, regulamente şi manuale, structuri profesionalizate şi alte elemente de noutate pentru Armata României. Tot ceea ce era bun şi folositor era difuzat la toate nivelurile cercetării în dispozitiv şi împărtăşite militarilor de toate gradele ai altor structuri de cercetare şi nu numai.

Cu ocazia lansării primului număr al revistei noastre, îi urez din „suflet de cercetaş” viaţă lungă şi nutresc speranţa că „spiritul cercetaşilor” v-a dăinui la Buzău atât prin Asociaţia Cercetaşilor Militari în Rezervă şi în Retragere, cât şi prin cercetaşii militari activi din cadrul tuturor structurilor de forţe ale Armatei României.

Salt în noapte

Colonel dr. Mircea Tănase

În această iarnă, într-o discuţie amicală, i-am sugerat discret autorului articolului următor, colonelului Mircea Tănase, de care mă leagă multe amintiri (citisem articolul atunci când a apărut în Revista VIAŢA ARMATEI nr. 3/1997 şi mi-a lăsat o impresie deosebită pentru realismul şi nonşalanţa cu care acesta a reuşit să transmită ceea ce toţi paraşutiştii trăiesc la fiecare paraşutare) dorinţa sinceră de a-l republica şi în paginile revistei noastre... I-am văzut surprinderea nedisimulată, licărirea jucăuşă din ochi, i-am simţit emoţia şi mi-am dat seama că am câştigat lupta... (oricum îmi pregătisem un întreg arsenal de argumente ca să reuşesc, dar nu a trebuit să-l utilizez) Într-adevăr, nu peste mult timp am primit articolul și fotografiile pe e-mail, şi aşa cum l-am primit îl supun atenţiei cititorilor revistei, convins fiind că toţi cei care au privit lumea de sub cupola albă de mătase se regăsesc aici. Mai mult decât atât, citindu-l ne dăm seama că în trăirile descrise de autor ne regăsim cu toţii temerile, emoţiile şi plăcerea nebună, de neînţeles pentru alţii, a saltului în neant cu paraşuta (acestea le-am trăit şi eu de foarte multe ori).

Colonel (r) Alexandru Rusu Lectură plăcută! echipajul, treizeci de oameni aşezaţi pe banchetele laterale ale avionului, stăpâniţi doar de dorinţa de a mai prinde una de noapte, puţină forfotă până ce fiecare îşi găseşte locul şi-ncearcă să-şi afle şi liniştea, tehnicul de bord numără sec cu degetul unu, doi, trei douăzeci şi nouă, treizeci , cinşpe cu cinşpe, da? Instructorul doar dă din cap afirmativ, luminile din plafon, discrete şi calde, încearcă să creeze un iluzoriu confort, începe

rulajul pe pistă, motoarele se opintesc în efortul de decolare, după desprinderea de pistă încep să toarcă monoton, măcinând şi înghiţind timpul şi distanţele fără grabă, doar acele altimetrului încearcă să arate că s-ar schimba ceva în raport cu pământul, luminile pistei se văd acum undeva în stânga, alte buchete de lumini apar când şi când prin hublouri în oceanul negru de afară, al doilea, al treilea viraj, înăuntru s-a făcut

- 25 -

aproape călduţ, în afară de zumzetul motoarelor nu se mai aude nimic, o linişte parcă nefirească şi dintr-o dată un pocnet sec în urechi; în acelaşi timp pocneşte în ochi un bec roşu, semn că începe să se deschidă trapa, hăul negru din coada avionului se măreşte pe măsură ce trapa lunecă uşor sub burta lui, dincolo de trapă începe neantul, undeva pe unde a fost orizontul se vede o constelaţie sau o aşezare umană electrificată, nici nu

TEMERI, EMOȚII, PLĂCERE

mai contează dacă sunt stele sau becuri electrice, linia de despărţire dintre cele două lumi – cea de sus şi cea de jos – nu se mai defineşte precis, s-ar părea că sus treburile sunt mai clare, pământul se scufundă din ce în ce mai mult în smoală, galbenul care se aprinde deasupra trapei ne ridică în picioare, din când în când luminile de jos fug în stânga sau în dreapta trapei, după cum cel de jos, conducătorul paraşutării, comandă pilotului câteva grade spre stânga sau spre dreapta. pregătirea-i dată demult sau aşa mi se pare, galbenul se va face verde dintr-o clipă în alta, Jan Rusu e deja cu mâinile amândouă pe limitatoare, în spate simt răsuflarea de urs a lui Ghilic, în spatele lui restul echipajului, cincisprezece oameni – cincisprezece arcuri comprimate aşteptând eliberarea dincolo de trapă – ochii înfipţi până la durere în becul galben, jos constelaţii una după alta aruncate în cazanul negru, un şirag de mărgele cu o strălucire de-acum ştearsă vrea să însemne meandrele unui râu în care s-au scăldat razele soarelui toată ziua, la ultima scuturare a avionului intră violent în cadrul negru al trapei un colţ din oraşul care arde puternic înainte de culcare, acolo jos fiecare este – sau ar trebui să fie – aşteptat de cineva, nu vă fie teamă, culcaţi-vă liniştiţi, o să prindem şi noi deşteptarea acasă. în trapă încă e galben, ba nu, verdele ne smulge nemilos afară, nu-i nevoie decât de un pas şi, la peste 300 km/h, al doilea n-ai unde să-l mai pui; extractoarea explodează, dar nu se rupe, tuburile flexibile, cataramele, elasticele şi capacele capotei lovesc năpraznic pe unde apucă, stele verzi adăugându-se la constelaţiile deja existente; după ce simţi că s-a rupt totul în tine începe căderea stabilizată care nu s-ar sesiza, atâta timp cât sus şi jos e aceeaşi beznă, de n-ar fi vuietul pe care-l face în noapte stabilizatoarea, avionul

parcă se ridică, furia aerului străpuns loveşte nemilos în faţă, uneori rotirea haotică până la stabilizare, după care câteva secunde bune de traiectorie verticală şi comanda trasă puternic: o smucitură zdravănă, corpul până acum încordat la maximum este dintr-o dată scuturat şi destins, eliberat o dată cu suspantele şi voalura încătuşată până acum în husă, senzaţia de lunecare din chingi, după care totul se opreşte în loc: timp şi spaţiu, cer şi pământ. Şi, între cer şi pământ, sub o voalură pe care abia o bănuieşti cu privirea, un singur gând: ATERIZAREA; şi o singură dorinţă: să poţi s-o iei în sus, spre cerul înstelat, să-ţi alegi o stea pe cer, sau măcar Luna – gravitaţia de 6 ori mai mică, ce lux! – şi după aterizare să-ţi scuturi cu un deget un bob de praf stelar de pe combinezon jos, pe pământ, doar vagi bănuieli: o fi mirişte, o fi arătură, o fi porumb, o fi – Doamne fereşte! – floarea-soarelui, în fine, o să vedem după ce aterizăm; altădată era şi un proiector care, după ce te plesnea peste ochi în trapă, după ce te alerga pe cer, mătura câmpul de aterizare şi ştiai ce te aşteaptă; acum proiectorul e doar amintire, iar aterizarea, această mare necunoscută a nopţii, vine când te aştepţi mai puţin, când eşti cel mai

- 26 -

puţin pregătit, însă are o rânduială precisă: un icnet înfundat, stele deasupra – alte stele verzi – dedesubt mâini, picioare, cască, bocanci, toate la locul lor, un nor de praf care se ridică, dar nu se vede din cauza nopţii, un umăr sau un picior care a luat foc, o durere surdă pornind din tălpi şi trecând dincolo de cască, vântul care umflă voalura şi te târăşte prin arătură larghezi, te ridici în sfârşit în picioare, ochii-ţi caută cu disperare punctul de dirijare a zborului, acolo e concentrat tot universul, de-acolo vine izbăvirea, acolo trebuie s-ajungi sub povara paraşutelor drumul spre punct – drum pe Golgota paraşutarea în noapte are în ea ceva misterios, tainic şi măreţ în acelaşi timp: cerul înstelat deasupra, jos pământul aprins ca un pom de Crăciun, necuprinsul de deasupra şi necunoscutul de dedesubt în aceeaşi derulare magică pe retină, aştri cereşti şi umbre pământene abia desluşite, undeva în depărtare oraşul ca un morman de jăratec, între cer şi pământ o linişte deplină, încordarea născută din necunoscutul aterizării toate la un loc şi parcă prea puţine, totuşi, pentru a exprima în cuvinte adevărata grozăvie şi fascinaţie a saltului în noapte.

ISTORIE

Câteva din reperele istoriei Companiei/Batalionului 386 Cercetare

Cercetașii de dincolo de pod Colonel (r) dr. Costel Olteanu Subliniam în articolul de fond că ne dorim o „asociaţie a tuturor cercetaşilor, oriunde ar fi ei”. Consecvenţa acestui principiu trebuia aplicată tot aici, la Buzău, pentru că avem un context ideal. Aici, pe lângă cercetaşii din Crângul Buzăului, la începutul anilor “80, a apărut o structură de cercetare în dispozitiv despre care a început să se vorbească din ce în ce mai mult, care s-a dezvoltat cu curaj şi încăpăţânare până la nivelul batalion de cercetare al unei Armate de Arme Întrunite. Cunoscătorii îi identifică ușor pe „cercetaşii de dincolo de pod”, cercetaşii de la Mărăcineni, colegii noştri de aceeaşi specialitate şi idealuri, iar un miniserial despre aceştia este binevenit în paginile revistei. În acest număr este prezentată perioada 1980 -1989.

Redacţia

omentele de vârf ale dezvoltării şi activităţii cercetării au fost generate de conjunctura politico-militară regională sau continentală ce a influenţat acţiunile statului român

M

în scopul prelevării securităţii naţionale, apărării independenţei, suveranităţii şi integrităţii sale teritoriale, pentru păstrarea fiinţei naţionale. Un astfel de moment l-a reprezentat începutul deceniului

- 27 -

nouă al secolului al XX-lea, care a declanşat perfecţionarea structurilor organizatorice ale cercetării, la comandamente şi trupe, dotarea şi metodele de instruire, pentru a răspunde tot mai complexelor misiuni ce-i revin.

ISTORIE

In acest context, în Oltenia şi Moldova, s-au înfiinţat, iniţial, două noi comandamente de nivel armată, cu sediile în garnizoanele Craiova şi Buzău, care, subordonând forţele din zonele de responsabilitate, au înfiinţat Armata (A.) a 3-a, respectiv a 2 -a (Armata a 4-a rămânând în Transilvania, iar în Bucureşti, înfiinţându-se comandamentul Armatei 1). Din cele două companii de cercetare în adâncime existente la acea dată, la Bucureşti şi Huedin, s-au constituit nucleele viitoarelor companii de cercetare în adâncime ale noilor structuri.

Astfel, prin Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 0008 din 02.04.1980, se ordonă înfiinţarea Companiei 386 Cercetare în Adâncime (Cp. 386 Cc. Ad.), subordonată Armatei a 2-a, în garnizoana Buzău. Ca urmare, pe 29 aprilie 1980, un detaşament precursor constituit din 2 ofiţeri (locotenentul - major Negrilă Adrian, care asigura şi funcţia de comandant al companiei, admis să urmeze cursurile Academiei Militare Generale, şi locotenentul Atomei

Ştefan), 2 subofiţeri (sergenţii majori Luiuz Maricel, Dumnezeu să-l odihnească în pace!, erou al Revoluţiei din 1989, Amihăiesei Dănuţ - Dumnezeu să-l odihnească în pace şi pe el !) şi 10 militari în termen – toţi din Cp. 313 Cc. Ad. din Bucureşti - se prezintă în cazarma Regimentului 47 Transmisiuni (R. 47 Trs.), pentru a lua în primire spaţiile repartizate. Ulterior, la scurt timp, în baza ordinelor şefului Direcţiei Cadre şi Învăţământ nr.

D.C. 53 şi respectiv, 145 din 13 mai 1980, sunt încadrate funcţiile principale. În baza acestor ordine, pe 15 mai 1980, locotenenţii Bălan Teodor, Voicescu Gelu (cu lacrimi în ochi pentru că-şi lăsase „bulgăroaica”, studentă la A.S.E., în Bucureşti), Olteanu Costel şi Brebenel Vasile, transmisionist (Dumnezeu să-l odihnească în pace! – erou al Revoluţiei din 1989) au debarcat în gara din Buzău, plini de vise, dar conştienţi de greutăţile pe care le aveau de înfruntat, ştiind că nu mai puteau beneficia de experienţa nici unui coleg mai vechi în branşă. Entuziasmul tinereţii şi

dragostea de meserie i-au ajutat să treacă peste greutăţile inerente începutului şi să treacă la operaţionalizarea acestei structuri (sistemul de transmisiuni, amenajarea încăperilor, activităţi de organizare a echipării, hrănirii şi odihnei etc.).

Cp. 386 Cc. Ad. era alcătuită din: comandă (trei funcţii), 5 grupuri de cercetare în adâncime prin paraşutare, 2 grupuri de cercetare geniu şi chimic (prin paraşutare), 1 pluton transmisiuni şi 1 pluton transport.

Obiectivul principal al companiei era creşterea capacităţii operaţionale a comenzii şi ridicarea continuă a nivelului de instruire a trupei pentru a fi în măsură să obţină şi să transmită oportun informaţiile şi datele necesare luării deciziei optime de către comandantul Armatei a 2-a pentru respingerea oricărei agresiuni declanşate prin surprindere, în zona de responsabilitate a acesteia.

Este relativ uşor de imaginat greutăţile începutului, în condiţiile în care baza materială era aproape de zero, iar calitatea militarilor în termen, cu mici excepţii, - cu trimitere concretă la cei veniţi de la

Un grup de cercetare în adâncime gata pentru plecarea în misiune (primăvara anului 1982, Soveja).

- 28 -

ISTORIE

Sensei Gheorghe Doiciu conducând antrenamentul în sala de autoapărare a unităţii (1983) Bucureşti - era slabă. Dacă sub aspectul instrucţiei de cercetare s-a beneficiat de îndrumarea necesară din partea secţiei cercetare a comandamentului A. 2 (condusă de experimentatul colonel Penciu Teodor), pe linia instrucţiei de zbor şi paraşutare, tinerii ofiţeri au fost autodidacţi deoarece, în secţie, nu exista cineva cu această specializare. În acea perioadă, erau 7 paraşutişti „cu experienţă” în noua unitate - ceea ce reprezenta între 8 şi 15 salturi executate cu un an înainte, incluzând şi cele 4 salturi de şcoală şi brevetare. Cu toate acestea, într-un timp relativ scurt, prin eforturile conjugate ale personalului unităţii şi secţiei cercetare a Armatei, Cp. 386 Cc. Ad. a devenit un organism închegat, cu personalitate, care s-a bucurat de respectul eşaloanelor superioare. În baza ordinului comandantului Armatei a 2-a, nr. A-26 din 30.07.1980, locotenentul - major

Gavriloiu Gheorghe Lucian se detaşează, în perioada 28 iulie – 30 septembrie1980, la această structură, pentru a asigura funcţia de comandant, după plecarea locotenentului major Negrilă Adrian.

Este unanim acceptată ideea că ieşirea în teren, exerciţiul practic, cu o durată relativ lungă, inclusiv sub aspectul distanţei de parcurs, este cea mai bună metodă de instruire. În iulie 1980, la ordinul şefului secţiei, s-a organizat şi desfăşurat prima tabără de instrucţie, pe durata unei săptămâni, în poligonul de tragere Mărăcineni, poligon dispus la aproximativ 12 kilometri de cazarmă. Deplasarea spre şi dinspre tabără s-a executat pe parcursul a trei zile şi două nopţi, însumând, fiecare etapă, aproximativ 80 de kilometri, în teren şes, mediu frământat, necunoscut, cu culturi înalte, cu variaţii bruşte ale vremii, în cadrul unor exerciţii tactice complexe. A fost o

- 29 -

perioadă minunată, care şi-a pus amprenta asupra pregătirii cercetaşilor. Totodată, ea a reliefat echiparea inadecvată a personalului, slaba hrănire şi dotare cu mijloace de comunicaţii, în special în cadrul elementului de cercetare. În perioada 25 – 28.08.1980, tânăra unitate a susţinut primul examen practic participând la aplicaţia tactică cu trupe în zona Măcin, judeţul Tulcea. Aplicaţia, în care unitatea a fost coordonată de locotenent - colonelul Crăciunescu Nicolae, ofiţer 1 în secţia cercetare a Armatei a 2-a, a evidenţiat eforturile încununate de succes ale întregului personal. Cu acest prilej, seriozitatea şi perseverenţa în instruire şi-au arătat roadele. Munţii Măcinului nu sunt prea darnici cu cercetaşii în dispozitiv, neoferind posibilităţi de mascare şi deplasare în ascuns, iar dacă şi vremea îţi este potrivnică, situaţia se agravează drastic. Ce înseamnă vreme

ISTORIE

potrivnică? Să fie vreme de picnic!

Dacă nu este furtună, dacă nu plouă, să simţi umezeala până la piele, dacă luna străluceşte ca o tipsie de argint, va trebui să te târăşti ca şarpele şi să fii agil ca o panteră. În acea perioadă, vremea le-a fost cu adevărat potrivnică.

Ziua, soarele strălucea, iar noaptea, se putea citi harta la lumina lunii. Şi totuşi, prin spiritul de echipă dovedit de fiecare grup şi abnegaţia fiecărui cercetaş, s-a reuşit furnizarea datelor şi informaţiilor solicitate de eşalonul superior în timp util şi „dezorganizarea conducerii” unor regimente mecanizate în noaptea ce preceda trecerea lor la acţiune. Acestea au fost posibile şi datorită unei foarte bune rezistenţe fizice la eforturi prelungite, cunoştinţelor aprofundate de topografie şi stăpânirii de sine dovedite de cercetaşi pe timpul acţiunilor independente. În acea aplicaţie, după „atacul” executat asupra punctului de comandă, un cercetaş, militar în termen, s-a alăturat grupului abia la al patrulea punct de regrupare, punct a cărui poziţionare o memorase după hartă şi pe care o identificase corect în teren.

Aceasta s-a petrecut după aproximativ 12 ore de acţiune independentă în care a trebuit să se desprindă de inamic.

Instrucţia tehnică de transmisiuni a căpătat valenţe intensive sub conducerea inimosului instructor, locotenentul Brebenel Vasile, care a pus suflet în pregătirea specialiştilor. Roadele acestei munci intense au fost evidenţiate cu prilejul primului examen de specialist de clasă, susţinut în perioada 08 – 12 septembrie 1980. În baza Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M.C. 0489 din 15 august 1980, locotenentul-major Molocea Alexandru Mihai, absolvent al Academiei Militare, Facultatea de comandă, Secţia arme întrunite, se numeşte în funcţia de comandant al Cp. 386 Cc. Ad. a Armatei a 2-a, fiind primul comandant numit al acestei structuri independente.

Este imposibil să nu se păstreze o imagine frumoasă unui comandant cu un spirit organizatoric deosebit, cu o minte pătrunzătoare şi un suflet aparte! Domnia sa fusese comandant al companiei de cercetare a R. 33 Mc. - Botoşani, deci cercetarea nu-i era străină, dar nu avusese contact cu cercetarea în adâncime, prin paraşutare. Nu s-a jenat să înveţe de la subordonaţi tainele noii meserii şi pe cele ale paraşutismului militar, deşi, la peste 32 de ani, calităţile fizice şi psihice nu te ajută în aceeaşi măsură ca la 21-22 de ani, reuşind, într-un timp scurt, să-şi apropie cadrele şi militarii în termen şi să cristalizeze colectivul.

Sub conducerea sa competentă, se depun eforturi susţinute pentru a se imprima instrucţiei un caracter practic, adaptat la specificul misiunilor. În acest sens, este demnă de consemnat şi străduinţa cadrelor şi militarilor în termen de a crea o bază materială corespunzătoare, în mare parte realizată în concepţie şi prin eforturi proprii. În octombrie 1983, este numit la comanda companiei căpitanul Marinescu Dumitru, ofiţer care se ridică din rândul cadrelor subunităţii şi exercită funcţia până la data de 7 septembrie 1984, când devine ofiţer - elev în cadrul Academiei Militare. În locul acestuia, este numit căpitanul Dragomir Aurelian, proaspăt absolvent al Academiei Militare, paraşutist cu mare experienţă - format în cadrul Regimentului 60 Paraşutişti „Băneasa – Otopeni”. În fiecare an, instrucţia devine tot mai complexă, iar rezultatele aplicaţiilor pe obiective reale şi cu trupe, din ce în ce mai dese, se situează la nivel maxim.

Prin înţelegerea profundă a necesităţilor de diversificare şi completate a instrucţiei, colonelul Chiriac Mihai, al doilea şef al secţiei cercetare a Armatei a 2-a, a aprobat şi sprijinit realizarea unei săli de sport, cu specific de autoapărare, care să îmbogăţească

- 30 -

baza materială de instrucţie.

Aceasta a reprezentat primul pas pe calea perfecţionării însuşirii tehnicii artelor marţiale de către cercetaşi. Domnia sa a aprobat, ulterior, în acelaşi scop, antrenarea cercetaşilor de către un instructor civil de karate, Doiciu Gheorghe, deţinător al centurii negre, doi dani, cu efort financiar individual. Este cu atât mai merituos acest fapt deoarece, în acea perioadă, acest sport era total interzis, practicarea sa desfăşurându-se în deplină clandestinitate.

Mutarea unităţii, în septembrie 1985, din cazarma R. 47 Trs. în cazarma R. 3 Ge., în localitatea Mărăcineni, dispusă la nord de oraşul Buzău, a reprezentat un salt aparte în asigurarea unor condiţii cât mai bune instruirii cercetaşilor.

Activitatea s-a desfăşurat la insistenţele realiste ale noului şef al cercetării Armatei, maiorul Apostu Nicu, un militar deosebit, beneficiar al unei vaste experienţe în domeniu dobândită pe parcursul activităţii sale, inclusiv aceea de comandant al Batalionului 528 Cercetare al Diviziei din Brăila.

Prin mutarea căpitanului Dragomir Aurelian, conform ordinului comandantului Armatei a 2-a nr.

A 1 din 6 ianuarie 1986, revine la comandă maiorul Molocea Mihai, care deţine funcţia până în septembrie 1987. De la aceasta dată, până în aprilie 1990, comandant al Cp. 386 Cc. Ad. este maiorul Marinescu Dumitru, între timp, absolvent al Academiei Militare.

Evenimentele de la sfârşitul anului 1989, care au marcat o cotitură importantă în istoria României, au determinat o activitate susţinută şi din partea militarilor Cp. 386 Cc. Ad. Misiunile încredinţate în aceasta perioadă, au fost îndeplinite foarte bine, dar subunitatea plăteşte cu jertfe de sânge. Sublocotenenţii post-mortem Luiuz Maricel şi Ştefan Ciprian au căzut la datorie.

(Continuare în numărul viitor)

ISTORIE

Scur tă istorie a parașutei în Armata României

Colonel (r) Mihail Pîr log

Am simţit nevoia de a readuce în atenţia cititorilor revistei acel „ceva” ce ne uneşte pe toţi „zburătorii de mătase” ai României şi anume sublima paraşută, eterna noastră dragoste, cea care ne-a adus de fiecare dată din înaltul cerului pe pământ fără să ne ceară nimic în schimb ... poate doar clipe de atenţie, respect şi grijă.

A fost „iubire adevărată”, „dragoste la prima vedere” şi un „mariaj pe viaţă” ... A fost singura „amantă” şi „viciul”despre care au ştiut soţia şi prietenii .... A fost atât „valsul”, cât şi „tangoul ” pe care mi-a plăcut să le „dansez” cu patimă nedisimulată.... A fost „icoana” tuturor celor care au privit cerul prin „orificiul polar”, a fost „speranţa” atârnată de suspante ... A fost pentru unii „înger” iar pentru alţii „demon”.

Vom prezenta, în serial, la propunerea colonelului (r) Mihail Pîrlog, un împătimit al saltului cu paraşuta, câteva din reperele referitoare la istoria paraşutei în Armata României, acest extraordinar şi unic mijloc de luptă al trupelor aeropurtate de oriunde.

Sperăm din tot sufletul că această frumoasă preocupare să se transforme, de de nu, într-o viitoare carte. În acest număr, autorul va trece în revistă informaţiile despre visul omului de a zbura şi momentele iniţiale ale introducerii paraşutei în armată - perioada existenţei paraşutei ca mijloc de salvare al piloţilor aeronavelor militare.

Colonel (r) Alexandru Rusu, redactor şef Zborul – un vis permanent al omului Primele tentative de zbor ale omului au avut ca scop practic descoperirea unui dispozitiv, simplu şi sigur, pentru atenuarea vitezei de cădere din înălţimi.

Dintre cele mai vechi mituri, îl amintim pe acela al lui Icar, simbol al jertfelor omului pentru împlinirea

visului de a zbura. Ca să scape din insula Creta unde îi închisese regele Minos, Icar împreună cu tatăl său, Dedal, au confecţionat aripi din pene de pasăre, întărite cu fire de in şi lipite cu ceară. Cu aceste aripi ei au încercat să treacă Marea Egee în zbor şi să ajungă în Grecia. Mitul spune că Dedal, „plutind lin deasupra apelor, a reuşit să

- 31 -

treacă marea cu bine. Icar, neascultător la poveţele tatălui său, s-a ridicat prea mult în văzduh, s-a apropiat de soare şi căldura acestuia, topind ceara, a dezlipit aripile îndrăzneţului zburător care s-a prăbuşit în valuri.”1 Legenda îşi găseşte corespondenţa şi pe alte meridiane ale globului.

ISTORIE

Doi fraţi scandinavi, Wieland şi Egil, fiind prizonierii ai unui rege danez au evadat cu ajutorul unor aripi confecţionate. „Omul-zeu Tawhaki al maorilor din Noua Zeelandă s-a ridicat în înaltul cerului, dar rupându-i-se aripile, s-a prăbuşit, la fel ca regele Bladus al celţilor.”2 În cultura indiană există o corespondenţă a legendei prin regele Hanuman, care s-a ridicat până la soare. Arabii au şi ei un mijloc de zbor puţin mai inedit, covorul fermecat din „O mie şi una de nopţi”. În mitologia greacă, Hermes, fiul lui Zeus, îl păcăleşte pe Tifon, un monstru gigant mitologic, şi prefăcându-se în vultur zboară spre peştera unde Zeus era prizonier. Zeus, la rândul său, zboară şi el: „Iar Zeus s-a ridicat. Făcând un semn către Olimp, s-a ivit lângă el îndată un car de flăcări aurii, tras de doi cai înaripaţi” 3.

Mitul lui Icar se regăseşte şi în două legende populare româneşti, foarte asemănătoare, referitoare la construirea a două monumente arhitectonice : mănăstirea Curtea de Argeş şi biserica Trei Ierarhi din Iaşi. În primul caz, este vorba de meşterul Manole, în cel de-al doilea eroul este anonim. Ambii arhitecţi sunt lăsaţi pe acoperişurile înalte ale bisericilor de către domnitorii Neagoe Basarab, în Ţara Românească, şi Vasile Lupu, în Moldova, din dorinţa egoistă ca ei să nu construiască un moment arhitectonic mai frumos. În ambele cazuri meşterii şi-au făurit aripi din şindrilă cu ajutorul cărora au încercat să coboare în zbor, dar au sfârşit tragic. Meşterul Manole s-a prăbuşit în apropierea edificiului, loc unde astăzi se află „fântâna lui Manole”. Anonimul de la Iaşi, cu aripile de şindrilă rupte de o furtună puternică, s-a prăbuşit în apa Bahluiului, unde s-a şi înecat.

O altă legendă povesteşte despre „Pintea Viteazul, un haiduc căutat de poteră, care s-a retras pe un vârf de munte, unde şi-a făurit o „zburătoare” din lemn de paltin (un

fel de dispozitiv cu aripi), cu care s-a aruncat într-o prăpastie, ajungând cu bine pe pământ”.4 În opera „Metamorfoze” poetul de la malul Mării Negre, Ovidiu, ne povesteşte despre o tentativă de zbor a lui Abaris, un scit care locuia pe teritoriul ţării noastre şi care ar fi inventat, prin secolul VI î.Hr, o săgeată de aur şi ar fi zburat cu ea. 5 Un prim manuscris, datat din perioada 2258 - 2208 î.Hr., arată că împăratul Chinei, Sun, ar fi evadat dintr-un turn înalt sărind cu două umbrele mari. Ingeniosul împărat poate fi considerat primul paraşutist din istorie şi primul constructor de paraşute.

Un alt manuscris chinez, care scoate la lumină primele informaţii sigure despre folosirea unei umbrele mari pentru a învinge forţa de gravitaţie (descoperită de Newton abia în 1686) datează din anul 1306 şi a fost adus în Europa şi tradus de un misionar francez. Cronicarul anonim arată că în timpul festivităţilor prilejuite de încoronarea împăratului Po-Ken, acrobaţi îndrăzneţi au executat mai multe salturi cu o umbrelă mare dintr-un turn înalt.

Prima abordarea ştiinţifică a zborului, cu studii aprofundate şi schiţe, o întâlnim printre numeroasele manuscrise rămase de la Leonardo da Vinci. Studiind evoluţia păsărilor în aer, da Vinci şi-a imaginat o serie de sisteme de zbor cu aripi batante (ornitoptere), un aparat considerat strămoşul elicopterului, dar şi un dispozitiv foarte simplu de plutire spre pământ, pe care îl putem numi strămoşul paraşutei. „Paraşuta lui Leonardo da Vinci, schiţată în anul 1495, este formată din patru panouri triunghiulare, în genul unui cort, care la colţurile inferioare are agăţate suspantele convergente către un punct comun mediu, ce se identifică a fi locul unde se fixează obiectul de lansat sau paraşutistul.” 6 Construcţia simplistă, forma curioasă şi proporţiile neobişnuite ale paraşutei ne îndreptăţesc să cre-

- 32 -

dem că nu ar fi putut funcţiona la parametri normali, însă ideea lui Leonardo da Vinci a depăşit cu mult epoca, adresându-se viitorului”.7

În jurul anului 1480, Leonardo da Vinci a proiectat parașuta de forma unei piramide cu baza pătrata, alături de care a menționat: "Dacă omul are un cort de pânza scrobită, larg pe fiecare latură de 12 coți și înalt tot de 12 coți, el va putea să-și dea drumul de la orice înălțime, fără să i se întâmple nimic rău".

Pe parcursul secolelor XVII şi XVIII informaţiile istorice privind încercările omului de a imita păsările sunt sporadice, cele mai multe referindu-se la prizonierii care au folosit dispozitive, asemănătoare paraşutei, pentru a evada din captivitate.

Dintre aceştia îl amintim pe Lavin, un deţinut din fortăreaţa Miolen, Franţa, care în 1591 a evadat cu o paraşută construită de el.

Un alt prizonier, Melinte, despre care Des Maertz povesteşte în cartea sa „L′ARIANE”, apărută la Paris în 1693, a evadat cu o paraşută confecţionată din cearşaful din propria cameră de detenţie.

Dintr-o cronică aflăm că italianul Fausto Verazio a executat cu succes, în 1617, la Veneţia, un prim salt cu o paraşută de construcţie proprie. Sursa ne dezvăluie că „era

ISTORIE

Lenormand - nașul parașutei În urma experientelor celebrului fizician englez Isaac Newton (1642-1727), facute in 1705, asupra rezistentei aerului, fizicianul francez Sebastian Lenormand a facut primele studii pentru realizarea unui mijloc de coborare a omului cu o viteza nepericuloasa. La 26 decembrie 1783, el a realizat mai multe salturi de pe turnul Observatorului astronomic din Montpellier, cu o parasuta de forma conica. Lenormand este cel care a folosit pentru prima oara termenul de "parachute", format din grecescul "para" - contra si frantuzescul "chute" - cadere, cuvant care a intrat in limbajul curent, desi este impropriu, pentru ca parasuta nu pareaza caderea, ci doar o face nepericuloasa, prin micsorarea vitezei de cadere.

Ideea lui Lenormand a avut un puternic ecou in randul temerarilor,tinand cont de faptul ca, la sfarsitul secolului al XVIII-lea s-a dezvoltat mult constructia de aerostate baloane si dirijabile - aparate de zbor mai usoare decat aerul.

- 33 -

construită dintr-o mare bucată pătrată de pânză, având la colţuri patru inele de care atârnau suspantele (frânghiile), iar acestea din urmă erau înfăşurate împrejurul corpului „paraşutistului”. 8 O cronică rusească menţionează despre fiul popii Simion, care în anul 1745 a sărit cu o paraşută de concepţie originală de pe turla bisericii în care slujea tatăl său. A aterizat cu bine, dar a fost alungat de acasă pentru că umbla cu „duhuri necurate”.

Informaţii legate de cucerirea văzduhului ne sunt aduse de De Gerando, care într-o carte editată în anul 1783, la Lyon, povesteşte despre inventarea balonului de către fraţii Montgolfier.

Fraţii Montgolfier au conceput şi numeroase prototipuri de paraşute şi s-au străduit să le perfecţioneze continuu. Un prim prototip avea forma unei semisfere, confecţionată din pânză, cu un diametru de 2,50 m. Voalura avea o formă poligonală, cu şase orificii marginale de care erau legate şase frânghii, agăţate la rândul lor de un coş de nuiele, în care se putea pune un obiect sau o vietate. Aproximativ la jumătatea frânghiilor erau fixate patru baloane din piele de porc pentru mărirea portanţei. Ei au experimentat pentru prima dată această paraşută în anul 1779, la Avignon, lansând-o de pe un turn înalt de 35 m. În coşul de nuiele a pus un berbec. Iniţial, coşul a căzut cu viteză mare, dar când această viteză a fost suficient de mare, voalura a luat aer şi berbecul a aterizat în condiţii foarte bune.

Experienţa fraţilor Montgolfier a fost dusă mai departe tot de un francez, Jean Pierre Blanchard, preocupat atât de construcţia paraşutei, cât şi a balonului, căutând să le utilizeze în cursul aceleiaşi acţiuni. Blanchard a creat o paraşută asemănătoare cu o umbrelă de 7 m diametru cu vârful agăţat de balon. Era concepută ca mijloc de salvare pentru situaţia în care balonul ar fi suferit defecţiuni în aer.

ISTORIE

Blanchard a executat numeroase lansări în cadrul unor spectacole, ajungând chiar să fie ironizat în faţa opiniei publice şi în ziarele vremii. Aceasta, până în ziua de 21.11.1785, când lui Blanchard i s-a defectat balonul la înălţimea de 800 de metri şi a început să piardă brusc din altitudine. La 500 metri, Blanchard a desfăcut balonul de paraşută şi a ajuns fără probleme la sol.

Contemporan cu Blanchard, un alt francez, Jacques Garnerin, dădea spectacole în faţa a unui public numeros, sărind cu paraşuta din nacela unui aerostat. Acesta a sărit, la 22 octombrie 1797, de la înălţimea de 1000 m, iar istoria recordurilor l-a consemnat ca fiind primul salt dintr-un balon. 9 Dar, Jacques Garnerin nu a fost un simplu „artist”, cum îi plăcea singur să se intituleze, el a avut un rol deosebit de important în evoluţia paraşutei. Mai întâi, sfătuit de Lalande (astronom şi matematician francez), care a făcut studii asupra principiilor de plutire a paraşutei, a practicat, în punctul maxim al voalurei un orificiu de scurgere (orificiul polar – cum îl denumim astăzi), pentru ca aerul acumulat sub cupolă să nu creeze acele balansuri mari pe orizontală, foarte periculoase la aterizare. Mai mult, Garnerin, ajutat de fratele său Jean Baptiste, a reuşit, de la salt la salt, să execute paraşutări cu prototipuri tot mai bune. În primul rând, a îndepărtat scheletul lemnos incomod al paraşutei, ca şi mânerul de tip umbrelă, existente la toate paraşutele de până atunci. Ulterior, a mărit diametrul voalurei de la 9 la 12 m şi a redus greutatea paraşutei de la 120 la 12 kg. În anii 1890-1895, germanii Lattermann şi Käthe Paulus au adus o inovaţie deosebită la paraşute: plierea lor în forma unui „pachet” care poate fi legat sub cercul de susţinere al balonului. „Acest sistem avea să fie adoptat şi menţinut de toţi aeronauţii armatelor primului război mondial, cu deosebire că forma pachetelor

varia (o cutie conică la francezi, o cutie cilindrică şi lată, aproape rotundă, la germani, un trunchi de con alungit la italieni, englezi şi americani).” 10 Paraşuta ca mijloc de salvare al piloţilor Istoria paraşutismului românesc începe la 23 august 1916. Atunci a fost înregistrat brevetul de invenţie nr. 4992, al inginerului Marcel T. Djuvara, din Comarnic, pentru un „dispozitiv de reducere a iuţelii căderii” care nu foloseşte forma de „umbrelă”, ci frecarea aerului şi formarea de vid. 11 După intrarea României în război, în 1916, din Franţa au fost trimise diverse materiale de război, printre care cele necesare înzestrării şi modernizării baloanelor captive. Au fost expediate astfel şi paraşutele, care făceau parte din complexul de bord al baloanelor.

Acestea erau confecţionate din pânză de bumbac şi aveau suspantele din in. Cu ele şi-au salvat viaţa o parte dintre ofiţerii români, printre aceştia numărându-se locotenentul Gheorghe Demostene Rally. La 7 iulie 1917, în timp ce executa o misiune de reglare a tirului artileriei, în urma atacului mai multor avioane, balonul acestuia a luat foc. Rally a mai avut timp să strângă documentele avute asupra sa şi a sărit cu paraşuta salvânduşi viaţa. În acelaşi an, la 12 iulie, locotenentul Mihail Mihalcea s-a salvat în condiţii similare. Între 1919 şi 1925, aviaţia română s-a confruntat cu 62 de cazuri de prăbuşire a avioanelor, în condiţiile în care războiul se terminase. În această situaţie, o serie de ingineri şi specialişti români au trecut la adaptarea sau realizarea unor paraşute de salvare pentru avioane.

Anul 1925 a fost deosebit de prolific în realizarea unor prototipuri, dovada reprezentând-o numeroasele brevete de invenţii eliberate.

Totuşi, fie din cauză că nu satisfăceau exigenţele saltului din avion, fie din cauza concurenţei acerbe

- 34 -

din străinătate, aceste invenţii nu au fost materializate.

La 14 aprilie 1925, Eugen Sziklay a depus documentaţia pentru invenţia paraşutei „Victoria”, care funcţiona pe principiul „presiunii cu aer comprimat”. Inventatorul a experimentat paraşuta împreună cu aerostierul Constantin Grigorescu, între anii 1922-1923, pe aerodromul Sega din Arad, iar rezultatele lau încurajat să-şi breveteze invenţia. Cu prilejul unui miting care a avut loc la Băneasa, la 19 iulie 1925, Sziklay a efectuat un salt cu prototipul său de la înălţimea de 1.000 m, în condiţii foarte bune.

Paraşuta nu a fost însă acceptată pentru a intra în dotarea aviaţiei române. În aceste condiţii inventatorul şi-a prezentat invenţia în străinătate. Neşansa a făcut ca la 26 septembrie 1925, la Varşovia, cu ocazia saltului demonstrativ săşi piardă viaţa.

Ion Popa-Kiuţa, a depus la 15 iunie 1925 dosarul pentru obţinerea brevetului de invenţie pentru două paraşute: - „PARAŞUTA” de avion cu funcţionare automată, folosind principiul „gonflarea a trei camere de cauciuc cu aer comprimat din trei butelii”; aceasta a fost încercată la 3 septembrie 1925, prin lansarea unui manechin din balon. Cei prezenţi au stabilit că paraşuta s-a deschis în 4 secunde şi a avut o viteză de coborâre de 4,9 m/s.

- Paraşuta sistem „KIUTA” universală (avion-balon), folosind ca principiu de funcţionare un sistem de arcuri plasate sub voalură, sub presiune, care la deschiderea capotei aruncau voalura în afară pentru a se umple cu aer.18 Paraşuta mai avea acroşată de sistemul de suspensie o ancoră de aluminiu, legată cu un cablu de trei metri pentru a împiedica târârea după aterizare.

Brevetul de invenţie cu nr.

12039/1925 a fost obţinut de A.I. Popescu şi N. Ghedeon pentru „Pneumo-paraşuta PROMETEU”, concepută atât pentru balon, cât şi pentru avion, care funcţiona cu aer

ISTORIE

comprimat la 8 atmosfere şi declanşare automată.

Inginerul Aurel Biju a creat „Paraşuta cu resort”, de forma unei umbrele, din pânză de mătase, cu o suprafaţa de 56 m2, cu un tub de cauciuc armat cu sârmă de oţel la bordul de atac şi două resorturi (arcuri late de 5 cm) care îi asigurau deschiderea. La aterizare, paraşuta avea o viteză de 4,5 m/s.

Biju s-a asociat cu C.T. Grigorescu pentru a crea o nouă paraşută de avion şi hidroavion.

Aceasta a fost testată pentru prima

dată la un miting de aviaţie, la Tecuci, în ziua de 12 octombrie 1925, de la înălţimea de 2000 m, din avion, stabilindu-se atunci şi primul record de înălţime înregistrat de un paraşutist român, cu o paraşută de concepţie şi construcţie românească.

Cei doi au mai organizat o demonstraţie, în cadrul unui miting la Constanţa, la 26 octombrie, pentru a demonstra că paraşuta poate salva şi echipajele hidroavioanelor.

Aurel Biju s-a paraşutat de la 3.000 metri deasupra Mării Negre, la

ȘTIAȚI ?

Apariția parașutei de salvare Uriașa dezvoltare a aviației, prin apariția de aparate de zbor care ating viteze și inălțimi tot mai mari, a dus la perfecționarea parașutelor de salvare, care trebuie să facă față șocului dinamic produs de deschiderea bruscă, la o viteză mare a avionului, smucitura care poate duce la ruperea voalurii, dacă aceasta nu este confecționată dintr-un material deosebit de rezistent. De asemenea, parașutiștii au nevoie de un echipament special și o pregătire temeinică pentru a putea suporta suprasarcinile care apar în timpul salturilor. În cazul coborârii supersonice, parașuta de salvare este înlocuită de scaunul catapultabil, care asigură atât catapultarea - cu scaun cu tot - cât și deschiderea parașutelor de frânare și stabilizare a căderii, protejând pilotul împotriva suprasarcinilor. Pentru zborurile la mari înălțimi, unde presiunea atmosferică este foarte scăzută, pilotul este echipat cu un costum special și dotat cu o instalație specială pentru alimentarea cu oxigen.

Parașutele folosite pentru salvarea piloților și a echipajelor avioanelor, în cazul unor accidente de zbor, au aspectul unei perne de forma pătrată, care este pliată, pe ea stând aviatorul în timpul zborului, fiind cunoscută sub denumirea de parașută de scaun. În aviația sportivă și cea militară sunt folosite astfel de parașute dar și parasute de spate, asociate cu o parașută secundară, de rezervă, fixată pe piept. Toate parașutele au comandă manuală, care se acționează de către parașutist, dar sunt și parașute cu comandă de deschidere automată.

Inteligența românească și perfecționarea parașutei - La noi in tara, primul salt cu parașuta din avion a avut loc la 12 octombrie 1925, în cadrul unui mi-

Mamaia, stabilind în acest fel şi un record mondial de înălţime, fiind prima lansare din hidroavion şi amerizare pe mare. Din păcate, amerizarea s-a făcut la 9 km de ţărm, departe şi de bărcile care trebuiau să-l recupereze, iar Biju a dispărut în valurile mării.

Anul de zbor 1926 a început, pentru conducerea aviaţiei române, cu speranţa că se vor împuţina accidentele de aviaţie, dar paraşutele nu prezentau destulă încredere, piloţii evitând să le utilizeze. În acest context, a apărut necesitatea

ting aviatic desfășurat în orașul Tecuci și a fost executat de locotenentul de aviație Jean Nicolaescu.

- Prima parașutistă româncă a fost Smaranda Brăescu (1899-1960), care a obținut brevetul internațional de parașutism, la Berlin, în 1928, și brevetul de pilot de aviație, în 1933, la Cleveland (S.U.A.). La 28 octombrie 1931, ea a sărit de la înălțimea de 6.000 de metri, dintr-un avion pilotat de Alexandru Papană - un as al aviației române aducând țării noastre primul record mondial feminin și un record național absolut, iar în 1932 în cadrul unui miting aviatic desfășurat la Sacramento (S.U.A.) a sărit de la înălțimea de 7.233 metri, doborand recordul mondial absolut din acea vreme.

- Prima parașuta românească a fost confecționata după un model francez, în atelierele Grupului de aerostație de la Pantelimon, în anul 1922.

- În anul 1925, mecanicul de marină Eugen Sziklay, din Brașov, a conceput o parașută cu aer comprimat, cu care a făcut demonstrații la mitingul de aviație organizat în ziua de 19 iulie 1925, la București. În același an, Aurel Biju a realizat un nou model de parașută, obținând primul brevet de invenție românească. Cu acest model de parasută s-a stabilit primul record național, cu o lansare de la înălțimea de 2.000 de metri.

- De un larg ecou s-a bucurat sistemul de salvare inventat de Dragomir Anastase. El este autorul "cabinei catapultate" experimentată în 1929, în Franța, pe aeroportul Orly. Ideea constă în atașarea la scaunul fiecărui pasager a unei parașute care, în momentul critic, îi dă posibilitatea pasagerului să treacă printr-o deschizătură a podelei și să cadă până la deschiderea parașutei. Importanța acestei invenții este foarte mare, căci astăzi a devenit singura posibilitate de salvare a piloților și a echipajelor avioanelor supersonice moderne.

- 35 -

ISTORIE

organizării de noi mitinguri cu paraşutări demonstrative. Din nefericire, la unul din aceste demonstrative, organizat la Galaţi, în ziua de 27 august 1926, căpitanul aviator Carol Hinescu şi-a pierdut viaţa executând un salt de la 1.000 m, cu paraşuta germană Heineke.

Neîncrederea în paraşute continua şi pe măsură ce se intensifica activitatea de zbor se înmulţeau şi accidentele. Între ianuarie 1926 şi septembrie 1928 şi-au pierdut viaţa, în accidente similare, 19 piloţi, 3 observatori şi 5 elevi telegrafişti şi maiştri.

La 1 octombrie 1928, pe timpul unui zbor de instrucţie, plutonierulpilot Florea Chifulescu s-a salvat cu paraşuta, ceea ce avea să producă în opinia aviatorilor o schimbare radicală în privinţa utilizării paraşutelor ca mijloc de salvare. În iunie 1929, echipajul format din colonelul aviator Andrei Popovici şi căpitanul Gheorghe Bănciulescu, pilotul care avea proteze la picioare, zburau de la Bucureşti la Constanţa. În apropierea Bucureştiului au fost surprinşi de o furtună şi un curent puternic descendent, iar o rafală de vânt i-a îi aruncat din carlingă avionului. Având paraşutele acroşate de corp, acestea s-au deschis automat şi cei doi piloţi au aterizat cu bine. Bănciulescu a devenit astfel primul pilot din lume, cu

proteze la picioare, care a aterizat cu paraşuta.

La 13 august 1929, la Buzău, într-un zbor de antrenament, plutonierul Gheorghe Necula a intrat în vrie cu avionul, care ulterior s-a rupt în aer. Pilotul a reuşit să se desprindă de aeronavă şi să aterizeze fără probleme, numai că, în timp ce îşi strângea paraşuta, epava avionului a căzut peste el, a luat foc şi totul s-a transformat întrun rug de flăcări.

La începutul anilor ’30, conducerea aviaţiei a încercat fabricarea în ţară a unui nou tip de paraşută, mai perfecţionată. În această situaţie au apărut numeroşi inventatori români care şi-au brevetat prototipurile create, dar nici unul nu a fost acceptat pentru a intra în producţie de serie. Statul român a apelat la ofertele societăţilor străine, pentru care Aviaţia a organizat, în 1933, un concurs la care s-au prezentat firmele AEROZUR şi AVIOREX din Franţa, HEINEKE din Germania; SALVADOR din Italia, PAK din Cehoslovacia, IRVIN din SUA. Paraşutele au fost supuse probelor tehnice de funcţionare, executându-se paraşutări cu manechine din baloane şi avioane la viteze maxime de zbor. În urma rezultatelor obţinute, a fost admisă paraşuta IRVIN, care a intrat în serviciul aviaţiei româneşti în două variante:

NOTE 1.***Aripi româneşti, Editura Militară, 1966, p. 7.

2.Mircea Tănase, Salt în istorie, Ed. A.I.S.M., 2003, p. 19.

3.Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, Editura Ion Creangă, p. 74.

4.Neagu Oţeleanu, Documentar privind istoricul paraşutismului în ţara noastră, Bucureşti, 1984, p.2.

5.Nicolae Pangică, Vulturii Cerului, Editura Sport-Turism, 1984, p. 15.

6.Ibidem, p. 19.

7.Vasile Soare, Forţele Speciale- comandouri aeropurtate în acţiune, Editura Ziua, 2002, p.50.

8.Nicolae Pangică, Op. cit. p. 21.

9.Ibidem, p. 25.

10.Vasile Soare, Op. cit., p. 53.

11.Gheorghe Negrescu , Amintirile unui vechi aviator, Bucureşti, Editura Militară, 1968, p. 18.

12.Ştefan Şoverth, Paraşuta, Editura Militară, 1976, p. 36.

13.Nicolae Pangică, Op. cit., p.55.

14.Arhivele Militare Române, Fond 1737, Comandamentul Forţelor Aeriene Militare, Dosar 1269/1951, p. 108.

15.Ibidem, p. 175.

16.Ibidem, p. 181.

17.Ibidem, p. 10.

de scaun, pentru piloţi, şi de spate, pentru ceilalţi aviatori din echipaj.

S-au comandat atunci un număr de 300 de paraşute, iar ulterior, s-a luat legătura cu firma „IRVIN AIRCHUTTE. CO” din Bufallo, SUA şi, în urma negocierilor, s-a cumpărat licenţa pentru această paraşută. Firma americană a montat, în 1936, Fabrica de paraşute IRVIN, în Bucureşti, pe strada Măgurele, care a funcţionat sub aceeaşi denumire până în 1946, când a fost naţionalizată sub denumirea Fabrica de paraşute „Aurel Vlaicu”.

Paraşuta IRVIN ,modelul cu 24 de panouri, avea o greutate de 8,5 kg, cu diametrul voalurei deschise de 7,31 m, susţinută de 24 de suspante. Ea avea în plus o paraşută extractoare şi un ham mai bine ajustat pe corpul paraşutistului, iar voalura avea, bineînţeles, acel orificiu polar indispensabil pentru atenuarea balansului pe timpul coborârii.

Aceeaşi firmă americană a montat, în 1937, cu prilejul creării primei şcoli de paraşutişti pentru piloţi, în cadrul Flotilei 1 Aerostaţie, un turn de paraşutare înalt de 80 m, construit din metal. În 1940, acesta s-a prăbuşit şi a făcut obiectul unui proces între Aeronautica română şi firma americană.

(Continuare în numărul viitor)

18.Ibidem, p. 11.

19.Ibidem, p. 61.

20.Grigore Baştan, Istoria paraşutismului militar în România, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1997, p. 138.

21.Ibidem, p. 139.

22.Ibidem, p. 133.

23.Neagu Oţeleanu, Op. cit., p.18.

24.***Instrucţiuni tehnice privind construcţia, funcţionarea, exploatarea şi întreţinerea paraşutelor cu stabilizator B.G-7 şi a paraşutei de siguranţă B.G-3, Bucureşti, 1970, p. 4.

25.***Fişa tehnică de documentare – Arhiva Ministerului Industriei Uşoare, 1996, p 2.

26.***Fişa tehnică de documentare – Arhiva Ministerului Industriei Uşoare, 1979, p 1.

27.***Fişa tehnică de documentare – Arhiva Ministerului Industriei Uşoare, 1984, p 1.

28.***Manual de zbor al paraşutei Strato-Cloud, Para-Flite Incorporated, New Jersey, p. 4.

29.Ibidem, p. 12.

30.***Manual de cunoaştere a paraşutelor P.S.D. – 2M. şi P.Sig. – 2, p. 1.

31.Nicolae Pangică, Op. cit., p. 278.

- 36 -

TEORIE ȘI EXPERIENȚĂ

Lecții de supravietuire

Obiecte care îţi pot salva viaţa Locotenent-colonel (r) Petru Bodnar Supravieţuirea în natură, un lait-motiv des întâlnit în show-uri TV şi un subiect “la modă”, a devenit astăzi o parte a realităţii de care ne putem lovi oricând şi care ar trebui să ne intereseze pe fiecare la modul cel mai serios. În orice moment poţi fi supus factorilor agresivi generaţi de izolarea de ceilalţi, se pot declanşa situaţii deosebite în care confortul societăţii moderne este pur şi simplu dat deoparte (cred că nu exagerez cu nimic dacă afirm că mulţi dintre noi au trăit uneori momente de derută generate de necunoaşterea poziţiei în teren, apropierea nopţii fiind departe de locul de cazare, schimbarea bruscă a condiţiilor meteorologice, apariţia neaşteptată a unei afecţiuni medicale, sau producerea unor accidente grave etc.) şi ne trezim singuri şi neajutoraţi în mijlocul naturii, fără posibilitatea de a lua legătura cu nimeni, fără hrană, apă, haine călduroase … într-un cuvânt nepregătiţi să facem faţă acestor situaţii.

De aceea consider că este important pentru fiecare să cunoască elementele de bază ale „artei supravieţuirii”, a regulilor, tehnicilor şi metodelor de trai în mijlocul naturii.

O primă lecţie (cât de preţios sună acest cuvânt) se referă la câteva din obiectele cu ajutorul cărora putem face faţă situaţiilor pe care izolarea de ceilalţi le poate genera. Zece obiecte atât de simple, de banale, dar care la o adică pot face diferenţa între viaţă şi moarte, pot transforma disperarea în speranţă şi încredere, iar aflate în nişte mâini pricepute se pot metamorfoza în adevăraţi aliaţi.

1) Pastilele sau instalaţiile portabile de purificare a apei Unele din cele mai banale obiecte, ignorate de cei mai mulţi cu nonşalanţă, care nu ar trebui să lipsească din trusa de supravietuire, purificatoarele de apă (pastilele sau filtrele portabile) sunt de fapt, unul din lucrurile preţioase, de un mare ajutor pentru asigurarea hidratării oamenilor aflaţi în situaţia de a supravieţui în medii naturale ostile, acolo unde sursele de apă sunt fie poluate, fie înfestate cu diverşi germeni dăunători.

Apa, unul din cele mai importante elemente ale naturii, este de o importanţă majoră pentru fiinţa umană, fiind supranumită pe bună dreptate “lichidul vieţii”.

Dacă în absenţa aerului organismul uman sucombă în chinuri după doar 3-5 minute, lipsa apei generează în organismul uman reacţii deosebite (să nu uităm că maşinăria umană funcţionează eficient cu banala apă).

După unele studii de specialitate organismul uman poate supravieţui maxim 3 zile (în condiţiile lipsei de efort fizic). În zonele deşertice sau chiar în ţara noas-

tră pe perioada lunilor caniculare, lipsa apei poate ucide chiar şi după o singură zi fără o hidratare corespunzătoare.

Deoarece tot mai multe ape din Romania sunt poluate sau infestate cu germeni fatali organismului uman, atunci când dorim să utilizăm apa dintr-o sursă asupra căreia avem dubii, purificatoarele de apă pot fi “asul din manecă”.

Atenţionare specială! Filtrul curăţă apa de impurităţile pe care le conţine, dar nu o face potabilă! Pentru a face apa potabilă este necesar ca apa filtrată să fie supusă iniţial tratamentului termic (fierbere) şi apoi purificată cu pastilele purificatoare şi abia după aceea consumată!

Filtrele de apă se gasesc sub forme, dimensiuni şi preţuri variabile. La achiziţionarea acestora ar fi bine să alegem produsele care au capacitatea de a neutraliza, cei mai des întalniţi paraziţi din apele bălţilor, lacurilor şi chiar a unor izvoare (viermii giardia şi protozoarele din genul Cryptosporidium).

Când cumpărăm pastile purificatoare este bine să

- 37 -

TEORIE ȘI EXPERIENȚĂ

alegem întotdeauna acele tablete care să conţină compuşi de iod şi clor.

Recomand tuturor ca aceste obiecte să nu lipsească din rucsacuri sau din buzunarele echipamentului de drumeţie.

2) Busola Nu este nimic anormal ca uneori să pierzi direcţia de deplasare şi să te rătăceşti. Tuturor li s-a-ntâmplat cel puţin odată acest lucru (instructorii de supravieţuire vă vor confirma fără dubii).

Momentul este destul de confuz, se instalează spaima, disperarea te cuprinde încet, încet şi îţi blochează factorii decizionali.

Dacă ai asupra ta un aparat de comunicaţie cu ajutorul căruia să fii localizat prin satelit, problema este pe jumatate rezolvată (asta în cazul în care vremea ţine cu tine). O altă soluţie (cam scumpă) este procurarea unui GPS performant, de ultimă generaţie, cu ajutorul căruia te poţi orienta sau poţi fi localizat şi salvat de echipele de intervenţie (acolo unde există).

Cea mai bună (şi sigură) soluţie este achiziţionarea unei busole de orientare. Cu o astfel de busolă şi un minim de cunoştinţe de orientare în teren, vă puteţi reîntoarce spre locul de campare sau puteţi găsi cu uşurinţă drumul pe care tocmai l-aţi pierdut.

Cu ajutorul busolei, atât ziua cât şi noaptea, putem face multe lucruri, printre care: - determinarea cu uşurinţă a direcţiilor în teren; - orientarea hărţilor; - determinarea şi menţinerea direcţiei de deplasare; - semnalizarea cu ajutorul oglinzii încorporate (dacă are acest element); - determinarea valorii unghiulare a punctelor şi direcţiilor importante din teren.

Este recomandat să alegi un model rezistent, care asigură o mare exactitate a măsurătorilor (instructorii de supravieţuire vă pot oferi cea mai bună consultaţă în acest domeniu).

3) Sacul de dormit şi pătura In mediul natural, chiar pe timp de vară, căderea întunericului aduce după sine creşterea umidităţii şi scăderea considerabilă a temperaturii (în unele zone de munte sau în deşert, noaptea este extrem de rece, indiferent de anotimp). În sălbaticie, după o zi epuizantă şi obositoare, omul are nevoie de somn ca de aer. Este bine să nu facem greşeala de a dormi, chiar şi vara, pe pământul gol, pentru că a doua zi dimineaţa ne vom căi pentru decizia luată.

Una dintre cele mai mari încercari prin care trece cineva surprins în salbaticie este aceea de a-şi menţine temperatura propriului corp, cu atât mai mult cu cât în condiţiile în care lipsa unei hrane consitente face din menţinerea temperaturii corporale un adevărat chin.

Din pachetul de supravietuire nu trebuie să lipsească o pătură sau sac de dormit termoizolant (dacă are şi calităţi hidroizolante este cu atât mai bine).

Pe piaţă sunt modele de vară sau iarnă, depinde de perioada pe care o alegi pentru aventurile în natură.

Pe lângă calităţile termo şi hidroizolante, este bine să fie şi uşor de cărat. Ultimele modele sunt căptuşite la exterior cu material reflectorizant (gen oglinzi de semnalizare), maximizănd astfel şansele de a fi reperat de o eventuală echipa de salvare.

4) Briceagul multifuncţional Briceagul multi-funcţional (reprezentativ este celebrul „Swiss Army Knife”) acest obiect care a dus la perfecţiune conceptul de unealtă nespecializată, dar bună la toate. A fost creat cu scopul de a oferi o serie de unelte funcţionale de mare ajutor, care luate separat, ar cântări foarte mult şi ar ocupa tot locul disponibil în bagajul portabil al fiecăruia. Să ne imaginăm numai cum ar fi deplasarea printr-o zonă salbatică şi accidentată având asupra noastră un cleşte tip patent, un fierăstrău, o forfecuţă, o sulă de găurit, un aparat de deschis conserve, un tirbuşon, o daltă, o şurubelniţă, o pilă şi lista poate continua.

Elveţienii sunt cei care au inventat briceagul multifuncţional. Evident, mini-fierăstrăul său nu va tăia niciodata precum unul standard, nici celelalte mini-un-

- 38 -

TEORIE ȘI EXPERIENȚĂ

elte ascunse în manerele voluminoase nu vor avea funcţionalitatea obiectelor în mărime reală pe care le înlocuiesc, dar briceagul multifuncţional şi-a dovedit de nenumărate ori utilitatea.

Atât pentru soluţii pe termen scurt, cât şi pentru improvizaţii de moment, care ne pot scoate din încurcaturi mari, acest obiect se califică pentru a ocupa un loc în rucsacul fiecăruia.

5) Frânghia sau coarda de alpinism Acestea pot aduce un ajutor de nepretuit celui pus în situaţia supravieţuirii în zone izolate, ostile. Vom fi surprinşi să descoperim în cate moduri pozitive poate fi folosită o franghie.

Pornind de la funcţia lor de bază, aceea de a servi drept mijloc de escaladare sau coborâre, corzile de alpinism se pot mai pot folosi la securizarea echipamentului, traversarea unei prapastiii sau a unui râu învolburat, salvarea unei persoane, construirea adaposturilor şi capcanelor cu laţ pentru animale şi multe altele.

Pentru realizarea unor legături fine, se poate deşira materialul exterior şi extrage firele mai subţiri din care este împletită coarda, mult mai potrivite pentru activităţile menţionate mai sus.

Este bine să nu ne aventurăm niciodată cu sute de metri de coardă asupra noastră, chiar dacă urmează să străbatem o zonă muntoasă, ci cu strictul necesar.

Mai mult ca sigur cea în plus ne va încurca, fiind nevoiţi ca mai devrene sau mai târziu să o abandonăm. Trebuie să alegem o coardă cât mai uşoară, alcatuită din fâşii de paracord din nylon. Este necesar să ferim coarda de contactul cu apa şi de noroi pentru că o coardă care a absorbit apă devine incredibil de grea, implicit dificil de transportat sau de utilizat.

Coarda va fi foarte bine legată şi fixată pe corp pentru a nu deveni un factor de pericol (se poate agăţa de un obstacol natural şi poate dezechilibra pe cel care o poartă). Nu este suficient să ai coardă la tine, trebuie să mai exersezi cât mai multe modalităţi de realizare a nodurilor şi legăturilor.

6) Oglinda Fie că este o oglindă special fabricată pentru acest gen de acţiuni (au surprafaţa prevazută cu fante speciale, cu ajutorul cărora se poate focaliza mai eficient lumina solară, fiind alcătuite din materiale speciale, uşoare, care plutesc) sau una aleasă la întâmplare, nu trebuie să lipsească de pe panoplia celor zece obiecte salvatoare şi red ccă sunt mulţi cei care nu sar fi aşteptat să găsească oglinda pe această listă. Ar fi o mare surpiză să aflaţi câţi oameni s-au salvat şi au fost recuperaţi datorită unei simple oglinzi. Întradevăr, este foarte important să ştii să îţi faci un adăpost, să te fereşti de intemperii, să cunoşti plantele comestibile sau să fii un vânător şi pescar iscusit, într-un cuvânt să supravietuieşti, dar tot atât de important este şi faptul că va trebui, mai devreme sau mai târziu, să fii recuperat de salvatorii care te caută.

Experienţa cazurilor de oameni care s-au pierdut (rătăcit) şi care au fost reperaţi de echipele de salvare datorită faptului că aveau asupra lor o oglindă cu care şi-au semnalizat prezenţa este edificatoare în acest sens. După ultimele date, toţi cei rataciţi sau accidentaţi, care aveau asupra lor o oglinda cu ajutorul căreia şi-au semnalat prezenta, au fost recuperaţi. Razele soarelui, captate şi orientate cu oglinda, sunt vizibile din aer de la distanţe de sute de kilometri.

Marele avantaj al oglinzilor este că mărimea nu contează: chiar şi o oglindă cu diametrul de 5-6 cm poate fi vizibilă de la o distanţă de peste 100 km, în miezul unei zile însorite.

Nu în ultimul rând, oglinzile pot fi folosite pentru a-ţi examina stadiul de vindecare al eventualelor răni, înţepături de pe părţile ascunse ale corpului asupra cărora nu ai vedere directă.

7) Lanterna sau alte mijloace de iluminat O lanternă în mijlocul naturii este un obiect care te poate ajuta foarte mult. Am o mare experienţă în acţiunile pe timp de noapte şi ştiu foarte bine ce greu este să te deplasezi sau să te organizezi când noaptea tea prins nepregătit. Numai cei care nu au avut de-a face cu „întunericul de smoală”, nu vor aprecia banala lanternă, care îţi aduce mult aşteptata lumină ce împraştie spaimele printr-o singură apăsare pe buton. Te poate ajuta să-i cauţi mai uşor pe cei care s-au rătăcit, sau să-ţi semnalizezi poziţia când alţii te caută pe tine.

Foarte eficiente sunt lanternele care se (re)încarcă manual, printr-o manivelă, care odată învârtită produce electricitatea necesară funcţionării. Sunt practic nemuritoare, nu mai au nevoie de baterii, nici de prize pentru a fi încărcate. La nevoie, trebuie schimbat doar becul.

Recomandate sunt şi aşa-numitele „beţe luminiscente”, foarte populare printre speologi, construite pe baza tehnologiei electroluminiscente, care consuma foarte puţina energie.

- 39 -

TEORIE ȘI EXPERIENȚĂ

8) Mijloacele de făcut focul Focul este foarte important pentru supravieţuire deoarece aduce, în momentele limită, odată cu primele pâlpâiri, speranţa şi puterea de a continua, încât probabil că ar fi trebuit să începem direct cu el.

Numai cine a fost nevoit să îşi aprindă un foc în sălbăticie înţelege cel mai bine ceea ce am vrut să spun.

Focul poate face, cu siguranţă, diferenţa dintre viaţă şi moarte.

Aşa cum spuneam mai sus, aprinderea focului are un efect de neimaginat pentru psihic, ridică moralul sporeşte încrederea în sine a celui care a reuşit să-l aprindă.

Aprinderea focului este artă şi taină în egală măsură.

Sunt oameni care îl pot face în orice condiţii meteo, cu lemne ude, în zăpadă, pe vânt puternic, din orice materiale şi cu orice mijloace, cu o bricheta veche, sau cu două lemne uscate.

Focul te ajută să prepari hrana, să fierbi apa pentru a o purifica, te încălzeşte, alungă depresiile şi readuce speranţa, ţine la distanţă animalele periculoase, goneşte ţânţarii şi alte insecte, şi în plus, poate fi folosit ca mijloc de semnalizare pentru a fi reperat şi salvat.

Astăzi se gasesc sute de mijloace care ne ajută sa aprindem focul în cele mai vitrege condiţii, de la pastile inflamabile la chibrituri waterprooof şi ar fi bine ca ele să nu ne lipsească din bagaj. Şi banalele chibrituri, protejate bine contra umezelii, sunt de un real folos.

Este folositor să inveţi să faci focul cu cele mai diverse mijloace: chibritul, bricheta, lentila, batonul de magneziu, sau cu amnarul şi să îţi procuri permanent iască, paie uscate, resturi de hartie, sau să ciopleşti „feather stick-uri” (aşchii subţiri de lemn uscat). Exersarea aprinderii mai multor tipuri de focuri - de campanie, de bivuac, focul care se alimentează singur cu bucăţi de lemne şi care poate ţine o noapte întreagă (aşa-numitul foc cu rezervor) este un lucru folositor.

9) Trusa de prim ajutor Ranile accidentale - tăieturi, julituri, entorse, arsuri, muşcături de animale, înţepături de insecte şi multe alte neplăceri, crează o stare neplăcută şi disconfort fizic şi psihic.

Trusa de prim ajutor este cea care ne poate scoate din necaz şi este imperios necesar ca aceasta să nu lipsească din orice rucsac.

Trusa de prim ajutor nu trebuie să ocupe trei sferturi din capacitatea rucsacului, ci ar trebui să încapă întro pungă mică. Nu este nevoie să plecăm cu toată farmacia după noi. În schimb, nu trebuie să lipsească pastile antibiotice (rănile apărute în sălbăticie se infectează foarte uşor), un dezinfectant exterior pentru răni, iod, pansament, faşă elastică, o mică rolă de leucoplast, o cremă cu proprietăţi revulsiv-analgezice, aspirină şi pastile antihistaminice contra alergiilor, serveţele speciale pentru curăţat ochii, cremă cu

hidrocortizon pentru arsuri, un tub de superglue pentru lipit marginile taieturilor adănci (procedeu utilizat de luptătorii forţelor speciale).

10) Cuţitul de supravieţuire Acest obiect taietor, cel mai important obiect din trusa de supravieţuire, după opinia majorităţii specialiştilor ţn domeniu, trebuie ales cu mare grijă, deoarece el va putea fi folosit în foarte multe modalităţi şi situaţii, de la armă de auto-apărare până la mijloc de semnalizare.

Cuţitul de supravieţuire nu trebuie substituit cu briceagul! Cuţitul de supravieţuire, pe lângă faptul că te ajută să tai şi să găureşti, va fi util la despicatul lemnelor (aşa numitul battonning), la săpatul gropilor, sau la alte activităţi la care un briceag nu va rezista.

Cuţitele gen Rambo nu sunt recomandate deoarece sunt prea mari, grele şi incomode. Sunt, dacă ar fi să citez „o relaţie împotriva naturii dintre o sabie, o cazma şi un cuţit”. Nu vă recomand cuţitele cu maner gol (unde se ţin chibriturile, busola şi alte lucruri), deoarece lama este prinsă superficial de mâner şi se rupe usor la un efort mai serios.

Recomand cuţitele a căror lamă să nu fie mai scurtă de 9 cm şi mai lungă de 14 cm.

Este bine să alegem un cuţit de tip „full tang”, la care lama şi mânerul fac corp comun, din oţel de calitate, protejat contra ruginirii, cu o mare rezistenţă. Manerul este bine să fie ergonomic, cauciucat sau să aibă striaţii care să permită o priză cât mai bună, atât în apă, cât şi pe ploaie. Este esenţial ca acest gen de cuţit să aibă atât o lamă tăoiasă (de preferabil cu tăiş convex), cât şi un vârf pronunţat, pentru că va fi folosit în egală măsură la tăiere şi retezare, cât şi în străpungerea şi penetrarea diverselor materiale. Printre cele mai bune mărci de pe piaţă, nu neaparat în acestă ordine, sunt: Fallkinven, Gerber (în imagine), Bark River, Kizlyar, Mora, Enzo, Kershaw, SOG şi multe altele.

Dacă dispuneţi de foarte mulţi bani (costă in jur de 700 $ / bucata) şi răbdare (fabricantul a anunţat recent pe site-ul său că are de onorat comenzi timp de şapte ani de acum încolo) vă recomand S4 Survival Knife, produs de britanicul Robert Bayley, care îndeplineşte toate cerinţele necesare unui cuţit de supravietuire, fiind testat în cele mai dure condiţii naturale.

- 40 -

PAGINI LIRICE

Întoarcerea din aplicație Colonel (r) Mihail Pîrlog

Comemorare Doamne, ce iarbă le creşte pe râs Şi sublimul a devenit doar un plâns, Uitasem de tine, un mort prea distins Şi altul ai vrut să fie atins.

E crucea ce-o port creştineşte, Dar dorul de viaţă nu îmi va trece.

O vină, nevină, tot o purtăm Şi-aş vrea să mai plâng, dar nu pot.

Doar mâine când voi plonja dinspre ploi, Sigur voi gândi şi la voi.

E zborul ce-mi creşte pe braţe Cu iubire, iubire, dar şi multe speranţe.

Doamne şi iar mă întorc, în genunchi, De ce nu a fost numai unul Şi i-ai vrut pe amândoi!?

Scrisă la moartea a doi parașutiști de la 404 (Buzău, 1994).

Bezna era deplină, auzeam parcă liniştea adâncă a pădurii. O rădaşcă ţăcăni scurt undeva într-un arbore. Un greier ce începuse a țârâi se întrerupse când o tuse omenească spintecă tăcerea, la rândul ei înăbuşită de o tuse speriată.

Un ţipăt de pasăre mă făcu să tresar. Îl aşteptam. Acum aud clar nişte paşi furişându-se pe poteca ce ştiu că urcă până la picioarele noastre.

Un al treilea ţipăt de pasăre. Am apucat hotărât pistolul de semnalizare şi am tras. Valea hăuli cu o reverberaţie sugrumată, iar bolta cerului îşi îmbogăţi, pentru câteva secunde, constelaţiile cu trei stele verzi căzătoare. Şi atunci toate armele grupurilor răsunară sacadat. „Inamicul” alerga în panică, vedeam siluetele la flacăra propriilor arme . Ambuscada noastră reuşise surprinderea completă a adversarului. Munţii Buzăului sunt ideali pentru a aplica în practică regulamentele cercetaşilor.

Un, doi, un, doi aplicaţia tactică s-a terminat, prima din acest ciclu de instrucţie, mai avem 29 kilometri şi nouă sute de metri şi ajungem la unitate. Hm! Mai bine mă gândesc la altceva. În prima haltă trebuie să văd cum se mai simte caporalul Manea, a aterizat în liziera de salcâmi, de care le spusesem la pregătirea paraşutării să se ferească, dar a trebuit să evite abordajul cu soldatul Nagy brevetat luna acesta. Manea s-a zgâriat tot, dar a refuzat să plece la cazarmă cu maşina, vrea să fie lângă subordonaţii săi şi să ajungă sergent.

Un, doi, un, doi Luna răsare de după o coamă prelungă de deal Va trebui să-mi planific mai bine timpul, la următorul exerciţiu tactic o să fac halta mare ca pe o haltă mai lungă pe Dealul Cetăţuia, aşezare arheologică importantă, descoperită în anul 1895 de arhitectul militar Eduard Hozik, arheolog amator. Nu are rost să fac atâta instrucţie pe Dealurile şi Munţii Buzăului dacă nu-i învăţ şi puţină istorie.

A! Mai trebuie să văd ce fac şi cei doi „mormoloci”, care au intrat în apa Buzăului în amonte, de podul de la Berca, pentru a-l „mina” fără să-i descopere santinele.

Un, doi, un, doi Oraşul tresare din visele nopţii, acoperit de pâcla albă a zorilor. Încep să disting feţele militarilor, sunt obosiţi, au cearcăne. Mâine o să-l rog pe doctorul Gheorghe să se uite la fiecare în parte, nu aş vrea să-i pierd pe drum pe timpul marşului din martie de la Cheia la Buzău.

- 41 -

PAGINI LIRICE

Cercetașul poet

Colonelul (r) Liviu Zanfirescu S-a născut la 10 februarie 1946 în Bucureşti. A absolvit cursurile liceului militar ,,Ştefan cel Mare”, Câmpulung Moldovenesc (1963), Şcoala Militară Superioară de Ofiţeri ,,Nicolae Bălcescu”, Sibiu (1967), Academia Militară Generală, Bucureşti (1976) şi a fost ofiţer activ cercetaş în cadrul structurilor de cercetare ale M.Ap.N. în perioada 1967-1998, ocupându-se cu pasiune, o bună perioadă din cariera militară, de pregătirea ofiţerilor de cercetare. În prezent colonel în rezervă, membru al ACMRR. Poet, publicist, epigramist, membru al Societăţii Scriitorilor Militari, al Cenaclului Literar ,,Amurg sentimental”, al Clubului Epigramiştilor ,,Cincinat Pavelescu”-Bucureşti (din 2007).

A publicat volumele de versuri: ,,Eterna clipă”(1998), ,,Sărut peste zăpezile timpului”(1999), ,,Nopţi sub ploaia iubirii”(2000), ,,Dor de altceva”(2004), ,,Cuvânt înflorat”(2005), ,,Muzeul ninsorilor”(2008), precum şi volumul ,,Catrene cu ecou de epigramă”(2007).

A creat textul ,,Marşul Cercetaşilor Armatei României” (achiziţionat de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România în 2009).

Tuturor celor care „au făurit” faima B. 404 Cc.

Curg informaţii către eşalon „...La capătul pădurii văd trei grupe...”

Iar zgomotul blindatelor e-un ton Ce înserarea câmpului o rupe

Se trag din vii istorii, din iscoade Au ochii prinşi în frontul nevăzut Fac veghe noaptea până luna cade Ei cheamă ziua într-un somn – sărut

Sub ochi au inamicul pas cu pas Şi fiece mişcare i-o măsoară Apoi prudenţi, tiptil, fără de glas În planul acţiunii se-nfăşoară

Vin din văzduh pe-un arc de parapantă Strecoară stânci şi brazi prin voalură Surprinderea e prima lovitură Din ce-au gândit aleg o variantă

Se-mpart echipe, semne şi semnale Aleasa variantă se prezintă Curaju-n inimi stă ca în pumnale Lovi-vor inamicul „drept la ţintă”

CERCETAŞII LUI 404

- 42 -

PAGINI LIRICE

Zumzet de mărtişoare Sub murmur de zăpezi în destrămare Un ciob de cer, o ,,pată de culoare” Un ghiocel – chivot în mărţişoare Strigă descătuşat: ,,Hai, liberare!...”

Cu şnuru-i sângerând peste odoare Cu sufletul pios, a închinare Pe slove din ceaslov, de neuitare Pulsează-n liturghii spre luminare Se sting zăpezi, din ţurţuri-bocitoare Când colţul ierbii ţipă-n ochi de soare Cu zâmbet înflorit de domnişoare Pe bulevard – zumzet de mărţişoare Torc astenii în parcuri vis, mirare Coboară mamele din calendare Cu prichindei râzând în balansoare Să urce muguri fragezi, înălţare Poemul primăverii viu, candoare Pălesc zăpezi topite-n zâmbitoare Corole de lumini, înfiorare Petale de iubiri dintr-o visare Cu domnişoare suple, mărţişoare Ca-ntr-o paradă plină de savoare Pe Corso, primăvara-i la plimbare ?!...

- 43 -

OMAGIU CAMARADERESC

Medalionul cercetașilor Instituim o rubrică permanentă pentru a aduce un omagiu camaraderesc celor mai „cercetaşi” dintre cercetaşi, „legendelor”, cum le place unora dintre noi să le spună (despre cât de potrivită este această comparaţie, las cititorii să aprecieze), deopotrivă celor care răspund „prezent” la apel, dar şi celor care nu mai pot să facă acest lucru.

Această rubrică o rezervăm celor care cu dăruire, cu entuziasm şi cu dorinţa de a întemeia lucruri durabile s-au dedicat necondiţionat specialităţii cercetare, împlinindu-se profesional deodată cu aceasta. În acest număr: fostul colonel Vasile Crăciun și colonelul (r) Dumitru Buligioiu .

Redacţia

Colonel VASILE CRĂCIUN, „comandantul părinte” S-a născut la 21 mai 1927, în Tecuci, judeţul Galaţi. A absolvit şcoala primară şi gimnaziul în aceeaşi localitate, apoi şia legat destinul definitiv de cariera militară. A trecut prin mai multe garnizoane (Călăraşi şi Caracal) şi funcţii până când, în anul 1959, paşii l-au adus în Crângul Buzăului, la Batalionul 36 Desant Paraşutare, devenit ulterior Regimentul 60 Paraşutişti şi în final, la Batalionul 404 Cercetare, de care nu s-a mai despărţit decât la pensionare.

Profesionist de marcă, colonelul Crăciun Vasile va rămâne în amintirea celor care l-au cunoscut ca un suflet generos şi nobil, ataşat şi pasionat de cercetarea în dispozitiv prin paraşutare şi una din personalităţile care şi-a pus amprenta, pozitiv, asupra istoriei acestei specialităţi militare.

Ne-a părăsit în anul 1998. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

„- Marcele, confruntă, tată, harta cu ţăranul că altfel te rătăceşti! Mare dreptate avea tata pentru că ... Toamna anului 1979, primul meu exerciţiu tactic ca ofiţer, aveam ceva emoţiii dar mă încurajam singur: dacă pot alţii pot şi eu. Aveam să iau contact pentru prima dată cu zona Haleş, Ciolanu, Cândeşti, unde dacă nu te-ai rătăcit cel puţin odată eşti un fenomen!!! Cei mai experimentaţi mi-au spus să ţin aproape deoarece..., ei las’ că nu e dracul aşa de negru. Paraşutare tactică, regrupare şi deplasare pe căi ocolite spre obiectiv... Ei au ajuns la timp, au acţionat conform planului, pe când eu încă mai căutam drumul... L-am găsit, cei drept, într-un

târziu, dar ... era prea târziu, mult prea târziu (să-mi fie iertat jocul de cuvinte). Şi-au făcut milă de mine (eram baiatul comandantului, nu!) şi m-au recuperat după ce ceilalţi erau de mult în cazarmă; o vorbă de dojană de la comandantul de companie, o dezamăgire interioară fantastică, mii de gânduri care numi dădeau pace... şi vorbele tatei: ...confruntă harta cu ţăranul, Marcele, pe care, de atunci, nu le-am mai uitat. Chiar şi astăzi, când merg într-un loc necunoscut, fac ce m-a-nvăţat atunci tata şi mi-e bine întotdeauna.”

Colonel (r) Marcel Crăciun „Aveam un cult pentru sport, pentru tot ceea ce însemna mişcare. Mi-aduc aminte că am avut plăcerea să coabitez pe durata stagiului militar – că doar e la modă expresia, cu un văr bun al meu.

Tineri şi ambiţioşi aşa cum le stătea bine unui caporal şi unui locotenent, făcuserăm un pact între noi, încă de la încorporare, ca să ne testăm periodic competenţele dobîndite la arte marţiale ... aşa ca între rude.

Sala de sport era de regulă plină, aşa că întruna din zile, ne-am decis să ne încercăm puterile ... ghiciţi unde? În cancelaria companiei. Normal că hărmălaia care a urmat nu putea să rămână secretă, aşa că, atunci când eram în focul antrenamentului, se deschide larg uşa cancelariei şi o voce cunoscută mă apelează: - Măi Viorele măi, de câte ori ţi-am spus că nu e bine să fii prea aspru, ce a făcut caporalul?

M-am blocat dar mi-a trecut la fel de repede şi, într-un moment de sublimă inspiraţie – credea inocentul din mine, am dat un răspuns de care sunt uimit acum şi eu, aşa cum cred că a fost uimit şi comandantul: - Tovarăşe colonel, eu nu am veston, el nu are, aşa că nu locotenentul este exigent cu caporalul, ci Drenea are o discuţie cu vărul său Pascu.

Am simţit că uimirea comandantului era fără margini pentru că m-a privit lung, l-a privit şi pe poama de văru-meu, a dat a dojană din cap, s-a mai uitat

- 44 -

OMAGIU CAMARADERESC

odată lung, a închis uşa şi, fără un cuvânt, a plecat lăsându-mă perplex. L-am simţit nemulţumit, iar mai târziu, când m-a chemat la birou, i-am povestit despre înţelegerea noastră. M-a ascultat şi a zâmbit aşa cum numai dînsul ştia.

Aşa era comandantul nostru. O vorbă blândă, un gest, o dojană părintească erau mai mult decât suficiente pentru a te face să înţelegi ceea ce o pedeapsă regulamentară poate nu ar fi reuşit niciodată.”

Colonel (r) Viorel Drenea

Colonel (r) DUMITRU BULIGIOIU, „omul tezaur”

Crângul Buzăului, a Muzeului Paraşutiştilor.

M-a sunat într-o seară, m-a invitat acasă – apartamentul său din Buzău, din blocul Magnolia – şi, în faţa unui pahar cu vin, m-a fascinat, timp de mai multe ore, cât am trecut împreună prin istoria paraşutiştilor şi cercetaşilor de la Buzău. Cu bunele şi relele lor, cu date, cu fapte, cu întâmplări şi poveşti. Pe unele le ştiam, e drept, puţin mai altfel, pe cele mai multe le auzeam pentru prima dată. La plecare mi-a oferit un borcan cu miere aurie, rod al hărniciei actualilor săi soldaţi mult mai disciplinaţi, cărora le dirijează zborul la Vulcana-Băi, în Dîmboviţa. Acolo s-a retras după pensionare, pentru că tot de acolo plecase cu peste cinci decenii în urmă, să răzbată – şi chiar a reuşit! – în viaţă.

Nu a fost ocolit de necazuri, de şicane, de invidii, nu a fost iubit de toţi – cine a reuşit lucrul acesta? – dar cei care l-au cunoscut cu adevărat l-au preţuit şi îi poartă în continuare respect. În memoria internă şi în cea externă (caiete, albume, înscrisuri) colonelul Buligiou a depozitat un adevărat tezaur, o mare parte din istoria de început a paraşutismului şi cercetăşiei la Buzău. Are o bază de date dacă nu mai bogată, cu siguranţă, mult mai captivantă decât Registrul istoric al Batalionului 404 Cercetare.

Meticulos, riguros, a consemnat cu acribie într-un jurnal – pe care îl ţine încă ferecat! - istoria pe care a trăit-o în unitate. Un talent de autentic condeier îi îndreptăţeşte nostalgia după o fostă viitoare încolonare în presa militară, dar se pare că a fost mult mai fierbinte chemarea spre paraşutism. A servit Patria sub cupola paraşutei până la pensionare, în 1980.

O bogată comoară este şi colecţia sa de fotografii.

O pasiune pentru care a plătit scump, şi nu doar pentru materialele de developat. Pe vremea aceea suspiciunea şi delaţiunea era virtuţi puse în slujba vigilenţei revoluţionare. Le-a salvat, totuşi, şi mare parte din fotografiile expuse în sala de tradiţii a Batalionului 404 Cercetare îi aparţin.

Dacă astăzi ştim ceea ce ştim despre trecutul lui 404 şi despre cei care au făcut istorie aici, în mare măsură datorăm aceasta şi colonelului Dumitru Buligioiu.

Vă mulţumim, domnule colonel şi vă dorim viaţă lungă şi sănătate!”

Colonel dr. Mircea Tănase

S-a născut la Vulcana Băi, satul Vulcana de Sus, o pitorească localitate dâmboviţeană, pe 11 decembrie 1930. A copilărit şi a urmat şcoala elementară în localitatea natală, perioadă suficientă pentru a forma caracterul şi a modela sufletul tânărului adolescent în cel mai autentic şi pur stil rural românesc.

Sufletul curat şi încrezător în oameni s-a potrivit de minune cu cariera militară în cadrul subunităţii de cercetare prin paraşutare la care a ajuns în 1953, după absolvirea Şcolii de ofiţeri politici. Viaţa militară l-a pus în faţa multor situaţii pe care le-a depășit cu bine şi le-a gestionat cu nonşalanţa unui licenţiat cu magna cum laude. Mult timp a fost locţiitorul comandantului pentru desant în cadrul Batalionului 404 Cercetare.

“Mă număr printre cei care s-au brevetat după parcurgerea perioadei de pregătire condusă nemijlocit de domnia sa. Afirm doar că ne-a vorbit despre incidentele de paraşutare (acele situaţii care-ţi dau şi acum coşmare) cu o voce calmă dar sigură, care m-a făcut doar sa înregistrez situaţiile ce pot produce incidentele şi modalităţile de rezolvare a lor fară să-mi inoculeze temeri sau stări de panică. Despre acest OM DE OMENIE poţi spune că te făcea sa te simţi în stare ca alături de dumnealui să rezolvi orice situatie. Şi dacă atunci nu am reuşit să-i mulţumesc suficient, o fac acum: Mulţumesc maestre!”

Colonel (r) Marin Scarlat „De colonelul Dumitru Buligioiu auzisem în 1984, când am urmat Cursul de cercetare la Batalionul 404, şi când încă i se mai vedeau urmele prin unitate. L-am cunoscut, ca persoană fizică, abia prin 2002. Auzise, probabil, că mă interesează istoria paraşutiştilor şi că pusesem umărul la constituirea, în cazarma din

- 45 -

DIVERSE

Perspicacitate Încă de la primul număr al revistei deshidem o pagină, în cuprinsul căreia veţi găsi multe „probleme isteţe”, teste de cunoştinţe şi alte provocări interesante adresate minţii cititorilor. În această ediţie vă supunem spre rezolvare un test de supravieţuire şi o problemă de logică matematică, urmând ca sursele de unde au fost preluate problemele și soluțiile acestora să le prezentăm în numărul viitor.

Ne-ar bucura ca dumneavostră să găsiţi şi alte modalităţi de rezolvare, corecte şi argumentate logic.

Aşteptăm soluţiile dumneavoastră pe adresa redacţiei şi, totodată, multe propuneri de alte asemenea „isteţisme”.

Redacţia Problema nr. 1 Avionul cu care călătoriţi se prăbuşeşte în deşert, iar întregul echipaj a murit. Sunteţi singurul supravieţuitor. Avionul este complet distrus. Sunteţi îmbrăcat într-o ţinută de vară, subţire. Cea mai apropiată localitate se află la circa 500 Km. depărtare. Aţi reuşit să găsiţi printre resturi, pentru a supravieţui, 15 obiecte.

Se cere: - să le ordonaţi de la 1 la 15, funcţie de importanţa pe care le-o acordaţi dumneavoastră pentru supravieţuire; - să alegeți numai trei obiecte pe care le considerați de cea mai mare importanță.

1) 5 cutii de bere „Tuborg”; 2) 1 pistol „Colt” cu 5 cartuşe; 3) 1 raincoat (impermeabil); 4) 1 busolă marca „Simpson”; 5) 2 cutii de carne conservată de câte 2 kg. fiecare; 6) 1 oglindă de damă; 7) 1 lanternă; 8) 1 briceag; 9) 1 stilou „Parker”; 10) 1 foaie de cort militară; 11) 2 baterii electrice; 12) 2 pulovere groase de lână; 13) 1 bidon de 3 litri de apă; 14) 5 sanwich-uri cu brânză; 15) 1 cutie cu 10 chibrituri.

Înainte de execuţie, sultanul, mare amator de probleme de matematică recreativă, le acordă o şansă unică de a se salva, supunându-i la următoarea probă, care are o cale logică de rezolvare: - le arată 3 fesuri roşii şi 2 fesuri negre; - îi aşează în şir indian şi-i leagă la ochi; - le pune la întâmplare, pe cap, câte un fes; - îi dezleagă la ochi, le arată fesurile rămase, dar nu le dă voie să privească decât înainte, astfel încât T1 să vadă fesurile T2 şi T3, iar T2 să vadă fesul T3; - pe rând, începând cu T1, fiecare va încerca, pe bază de raţionament logic, să ghicească culoarea fesului pe care îl are pe cap; - dacă unul singur răspunde corect sultanul îi va ierta pe toţi. Începe proba, sultanul sfătuindu-i să nu dea răspunsuri la întâmplare, pentru că există o cale logică de rezolvare: - T1 priveşte fesurile din faţa sa, judecă corect şi, spre dezamăgirea celorlalţi, afirmă: „nu pot spune culoarea fesului meu”; - T2 vede culoarea fesului lui T3, aude ce a spus T1 şi, continuând seria dezamăgirilor, răspunde: „nu pot spune culoarea fesului meu”; - T3 aude cele două răspunsuri, şi deşi nu vede nici un fes, reface raţionamentele care au stat la baza răspunsurilor lui T1 şi T2 şi dă răspunsul corect.

Imaginaţi-vă că sunteţi în situaţia destul de neplăcută a lui T3 şi folosindu-vă de răspunsurile lui T1 şi T2, încercaţi să salvaţi viaţa celorlaţi doi şi implicit a dumneavoastră, formulând răspunsul corect, aşteptat de sultanul îndrăgostit de logică.

Problema nr. 2 Un sultan îndrăgostit de logică, condamnă la moarte, prin tăierea capetelor, trei ostaşi pe care, pentru a uşura formularea problemei, îi vom numi T1, T2 şi T3.

- 46 -

VĂ DORIM SUCCES!

AMINTIRI

Album sentimental Apelul la memorie, în cazul de faţă la memoria imaginilor, face posibilă de cele mai multe ori, pentru cei ce le privesc, un salt peste timp, peste generaţii ... Acesta este şi scopul rubricii de faţă: de a iniţia transferul prezentului în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat al celor care se regăsesc într-una sau mai multe fotografii, de a retrăi astăzi întâmplări de ieri, de a depăna amintiri de mult uitate ...

Ordinea de prezentare este aleatorie. Am încercat numai să surprindem câteva aspecte din tumultul vieţii de cercetaş în dispozitiv prin paraşutare de la „404”.

Aşteptăm cu nerăbdare, pentru numărul viitor, comentariile celor care se regăsesc în acest album şi „asaltul memorialistic” al cititorilor noştri, însoţit de cât mai multe fotografii-amintire.

Redactor şef, colonel (r) Alexandru Rusu

MAI PRESUS DE TOATE, ȚARA. Col. Gheorghe Constantinescu, comandantul B. 404 Cc., felicită militarii de la Cp. a 2-a Cc. după depunerea jurământului militar.

(Buzău, iunie 1979)

CONCURS DE PATRULE. În acțiune, grupul comandat de locotenentul-major Gabriel Benescu, clasat pe locul I (Dihamul Militar, 1988 )

- 47 -

AMINTIRI

GATA DE LANSARE DIN AVIONUL Li-2.

Col. Vasile Crăciun, comandantul Batalionului 404 Cercetare (rândul de sus, primul din dreapta) împreună cu un grup de cadre (cercetaşi-paraşutişti) pe aerodromul Buzău - mai 1967.

VIZITA UNEI DELEGAŢII MILITARE IUGOSLAVE. Cpt. Remus Ghergulescu, comandantul B. 404 Cc. (al doilea din stânga) prezentând tehnica din dotarea unităţii. Delegaţia militară română a fost condusă de contraamiralul Ştefan Dinu, şeful D.I.A. (în civil, al treilea de la stânga) - Buzău, 1985 –

ÎNAINTEA UNEI PARAŞUTĂRI DE ANTRENAMENT. În imagine: grupul de cercetare comandat de lt. Emil Olaru.

- Aerodromul Boboc, mai 1982 –

- 48 -

AMINTIRI

RECORDUL DE ÎNĂLŢIME LA SALTUL ÎN GRUP (5.500 M). În imagine, rândul de sus (de la stânga): lt.col. Ion Drăgan, lt.col.

Vasile Crăciun (nu a făcut parte din echipă), cpt. Ionel Grama, cpt. Ştefan Spânu. Rândul de jos (de la stânga): lt.col. Dumitru Buligioiu (comandantul grupului), cpt. Anghel Constantinescu, cpt. Gheorghe Constantinescu, lt.

Alexandru Roşca şi mr. Mircea Ifrose.

- Buzău, 20 august 1970 –

DIN PRIMELE PROMOŢII DE OFIŢERI (1952-1960). În imagine: mr. D. Buligioiu, mr.

I. Drăgan, mr. V. Brânzan, lt.maj.

D. Cârnu, cpt. M. Ifrose, lt.maj. A. Constantinescu, lt.maj. Şt. Spânu - Aerodromul Buzău, septembrie 1967 –

ÎN ZI DE SĂRBĂTOARE. Colonelul Gheorghe Truțulescu, comandantul Batalionului 404 Cercetare, defilând cu unitatea în centrul orașului.

(Buzău, Piața Dacia, 1993)

- 49 -

AMINTIRI

PREDAREA - PRIMIREA COMENZII UNITĂȚII. Lt.col. Lucian Foca, noul comandant al C. 404 Cc., preluând Drapelul de luptă de la col. Viorel Drenea (şeful de stat major) - Buzău, 2000 -

ANALIZA STĂRII DE PREGĂTIRE A UNITĂȚII. În imagine (de la stânga): col. Octavian Dumitrescu (locţiitorul şefului Direcţiei Cercetare/J2), gl. Mircea Mureşan (comandantul Armatei a 2-a), gl.

Nicu Apostu (şeful Direcţiei Cercetare/J2), col. Dumitru Miu (şeful Secţiei cercetare la trupe din Direcţia Cercetare/J2).

- Buzău, aprilie 2001

PREDAREA - PRIMIREA COMENZII UNITĂȚII. Col. Corneluş Mardare (primul din stânga), preluând comanda Batalionului 404 Cercetare de la col. Vasile Cerbu (primul din dreapta) - Buzău, 2003 -

- 50 -

AMINTIRI

O PARTE DINTRE CEI CARE AU ADUS FAIMĂ LUI 404 col. (r) Niculae Vochin, m.m Marian Lambru, col. (r) Alexandru Săcuiu, gl. bg. (r) Dumitru Miu, col. (r) Tudor Gane, col. (r) Viorel Drenea, col. (r) Sima Micu, fostul col. Alexa Dumitru, col. (r) Marin Scarlat, col. (r) Gheorghe Constantinescu, col. (r) Paul Veliu.

- Buzău, aprilie 2010 –

...ŞI ALT GRUP LA FEL DE IMPORTANT col. (r) Aristide Țintă, col. (r) Nicolae Moise, lt. col. (r) Eftimie Frățilă, col. (r) Alexandru Rusu, col. (r) Paul Veliu, col. (r) Marin Scarlat, col. (r) Sima Micu, gl. bg. (r) Dumitru Miu, col. (r) Ștefan Spînu, col. (r) Viorel Drenea.

- Buzău, noiembrie 2010 -

GENERAŢII DE CERCETAŞI DIN CADRUL BIROULUI CERCETARE DE SPECIALITATE DIN DIRECŢIA INFORMAŢII MILITARE. De la stânga: col. (r) Liviu Zanfirescu, col. (r) Sima Micu şi fostul col. Vintilă Bădulescu - Tabăra de sculptură Măgura, jud. Buzău, iulie 2010 –

- 51 -

DOCUMENT

Strict autentic În susținerea afirmațiilor din articolele dedicate momentului aniversar de la 1 februarie, prezentăm ordinul TA 01534 din 30. 05. ’55 al șefului Marelui Stat Major, general locotenent Ion Tutoveanu și șefului Direcției Informații, general maior Serghei Nicolau, adresat comandantului Forțelor Aeriene Militare, prin care erau stabilite detaliile organizatorice ale “Convocării de specialitate a cercetașílor destinați a executa cercetarea în spatele inamicului prin parașutare”.

(Documentul a fost identificat în Arhivele Militare Române de colonel dr. Mircea Tănase).

Arhivele Militare Române, Fond Comandamentul Forţelor Aeriene Militare, dosar 6177/1955, filele 311, 312

- 52 -

MARŞUL CERCETAŞILOR ARMATEI ROMÂNE Muzica: colonel Ionel Croitoru Versurile: colonel cercetaş (r) Liviu Zanfirescu

Scrutează orizontul cu-ndrăzneală Ei, asi, între binoclu şi busolă Când zborul e-o lumină ireală Albit le e curajul în cupolă.

De când se ştiu din şoimi sunt descendenţi Cu ochi de vultur şi auz de fiară Culeg cu grijă date, sunt atenţi La tot ce mişcă şi ce-i înconjoară

Refren: Cercetaşii, cercetaşii, Preiau lumina gândului din zbor Cercetaşii, cercetaşii, Sunt ai puterii multiplicator.

Cercetaşii, cercetaşii, Se-ntorc întotdeauna la izvor, Cercetaşii, cercetaşii, Păstrează-n inimi sfântul Tricolor

Cuvinte n-au ci doar simple semnale E spaţiul Ţării plai de misiuni, Ei stăpânesc pe creste orice vale, Când ochiul lor se-nalţă din genuni.

Culeg cu sârg, date şi informaţii Despre situaţii de la inamic Iar în teren fac zeci de aplicaţii Lor nu le este teamă de nimic!

Refren:

Publicație realizată cu sprijinul Primăriei Municipiului Buzău

Asociația Cercetașilor Militari în Rezer vă și în Retragere, Buzău, Bulevardul Unirii nr. 140 Tel. 0740020631 E-mail: accmilrr2011@yahoo.com ISSN: 2285-8652