Actualitatea literară 36

actualitatea literară

nr. 36, anul V

februarie 2014

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE

n Ottilia ARDELEANU

scurtissim tuşeu iubicid între o poemesă şi un poeziu n Magda URSACHE

(Im)presarii literari

Despre comoara din sufletul tău

n cronica literară de Al. CISTELECAN

Cea neiubită de nimenea (Mia Cerna)

d a r

c u n meridiane

n proză Teodor SPĂTARU, Liviu ANDREI, Francisc PAL

n r â

i c e

n poezie Raluca NEAGU, Nicolae BĂCIUŢ, Niculina OPREA, Coriolan PĂUNESCU

Poeme de Helen Burke Prezentare şi traducere de Marcela ZORLAND Aleksander Nawrocki Prezentare şi traducere de Al. G. ŞERBAN

2 actualitatea literară

Edi tor i Despre a l comoara

opiniile noastre

Despre povestea din spatele poveştii

Nicolae SILADE

Au unii oameni obiceiul de a complica inutil lucrurile, când totul e atât de simplu, cum spunea Nichita Stănescu, atât de simplu încât devine de neînţeles. Iar acel magic neînţeles ei vor să ni-l explice în paginile ziarelor, revistelor, la tv sau în conferinţe interminabile. Analiştii politici îşi dau cu părerea despre tot ce mişcă prin parlament, prin partide, prin guvern, cronicarii literari îţi explică ce a vrut să spună vreun scriitor sau altul, fizicienii, chimiştii şi astronomii îţi explică cum stă treaba în univers şi aşa mai departe. Iar tu stai şi priveşti, asculţi sau citeşti, ca şi cum din gura lor ar ieşi adevărul absolut. Tu stai şi priveşti, şi asculţi, şi citeşti, în loc să gândeşti! În loc să gândeşti că acei oameni care complică inutil lucrurile nu ştiu nimic. Şi ceea ce este şi mai grav e că nici măcar nu ştiu că nu ştiu nimic.

Vreau să vă povestesc pe scurt un episod din viaţa mea. Aveam vreo douăzeci şi ceva de ani şi m-am trezit ca Dante într-o pădure deasă. Nu ştiam ce caut în lumea asta, nici de unde vin, nici încotro mă îndrept şi, mai ales, nu ştiam cine sunt. Mă apucasem de studiul poeziei, mitologiei, filosofiei, religiei şi, după câţiva ani, am constatat că, într-adevăr, totul este atât de simplu, atât de simplu încât devine de neînţeles. Şi tocmai neînţelesul acela începuse să mă roadă din ce în ce mai tare, mă ducea uneori în stări vecine cu nebunia şi poate m-ar fi dus de tot dacă nu era în mine acea picătură de credinţă în Dumnezeu, dacă nu era în mine o bunătate ascunsă pe care trebuia să mi-o descopăr şi să le-o arăt celor din jurul meu.

Mă înţelegeam bine cu marii scriitori ai lumii, cu marii filosofi, dar ei nu mă puteau ajuta cu nimic.

După ce am văzut că toate mitologiile se aseamănă între ele şi că singura şi cea mai adevărată poveste despre facerea lumii este cea cuprinsă în cartea cărţilor, am renunţat la toate celelalte şi m-am apucat de studiul Bibliei. Au urmat revelaţii după revelaţii, despre care pot spune acum că nu le-aş fi avut dacă nu-mi manifestam acel strop de credinţă. Şi de atunci încoace, credinţa mea în cuvânt a devenit din ce în ce mai mare. De atunci încoace am început să înţeleg din ce în mai mult, am început să mă cunosc, am început să mă caut pe mine însumi în mine, am început să mă găsesc puţin câte puţin şi chiar să înţeleg câte ceva din acel magic neînţeles. Dar nu vă spun mai mult, pentru a nu complica inutil lucrurile.

“Un neam, adică un popor care nu îşi conservă valorile (dar valori să fie şi nu un fel de (oca)-ocale ocazionale de înşelat prostimea.

Nicolae BĂLAŞA

din sufletul tău

Doar ştiţi povestea cu ocaua?!) şi nu promovează, în permanenţă, altele, este sortit pieirii.”

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu picturi semnate de Victoriţa Duţu

nr. 36 n februarie 2014

Fraţilor, Nu ştiu cum Dumnezeu se face (deşi tot ăl cu coarne, din noi, ne dă arama pe faţă), că celor cărora le-am acordat credit (de a fi oameni în lume şi în sufletul meu, că banii se regăsesc doar la nivelul lansărilor de carte, mai nou, un fel de pomeni la care au participat şi telectualii. Expresia ,,astăzi pe cine mai bem, pe cine mai mâncăm?’’ are deja şi substanţă, dar, contextual, şi conotaţiile de rigoare) s-au dovedit a fi (evident, ei înşişi după ce a căzut spoiala şi a ieşit la suprafaţă ce iese de obicei când se dă la o parte ţărâna), cei care m-au înjurat (şi încă o mai fac), m-au contestat, m-au pus la zid, doar, doar, se vor conserva cumva fosile înfipte în timp. Dar dacă timp pentru ei nu e? Nu e şi basta! Abia atunci beleaua dracului! Mai ales că nu au luat în calcul chestiunea şi nu s-au lăsat a fi măcar moroi spre întoarcerea întru lătrat la stele, din noroi.

Lăsând gluma la o parte, reamintesc: un neam, adică un popor care nu îşi conservă valorile (dar valori să fie şi nu un fel de (oca)ocale ocazionale de înşelat prostimea. Doar ştiţi povestea cu ocaua?!) şi nu promovează, în permanenţă, altele, este sortit pieirii. Asta e! Mai avem o experienţă în istorie! Dacă cei din Dacia ar fi pus la timp civilizaţia (cu valorile ei), celor ce aveau să plece, nu ne-ar fi lipsit cei o mie de ani din istorie. Nu ne-ar fi lipsit şi nici nu am fi fost vânturaţi prin Evul Mediu (al altora, că noi, de unde?), ca apoi să răsară pe acest pământ tot felul de mangafale (Conu Iancu a ştiut cel mai bine!). Ce să mai zic?

Liber la înjurături, liber şi la osanale! Numai că şi eu am tras cu ochiul prin învălmăşala lumii şi, aflaţi, că am învăţat câte ceva. Din acest motiv, vă asigur, nu mai e mult până ce îmi voi pune singur ,,coroana’’ (fie ea şi de spini) pe cap şi vă voi spune: ,,de astăzi sunt împăratul vostru, împăratul lumii!’’

Păi, nu, ca Napoleon! (fără a avea în gând un nou experiment al morţii! Sunt destui cei care o prepară în laboratoare. Să aibă parte de preparat!)

Revenind la oile noastre, adică, la cuvinte, că doar asta mi-e turma ce zi de zi, o păstoresc, aş mai aminti doar propoziţia 7 (ultima) din Tractatus logico-philosophicus al lui Ludwig Josef Johann Wittgenstein : ,,Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă’’ Şi eu zic la fel, ca de altfel, şi tot românul, ce are un gram de minte, că restul (adică ăia cu gramul lipsă la cântărire), înjură. Înjuraţi, bă nene, până v-o ajunge gura la urechi sau chiar dincolo de ele! Trebuie să trăiţi şi voi din ceva! ,,Astăzi pe cine mai bem, pe cine mai mâncăm?’’ – lozinca voastră de când v-aţi pus moţ şi umbaţi moţaţi prin lume! Mare atenţie că ea, lumea, are încă miros, simte repede izul ce mâine va puţi a hoit. În consecinţă, tot ca românul neaoş, ,,nu cunoaşteţi, nu vă băgaţi!’’ Nu de alta, dar în afară de Cel de Sus sau a unui ,,Principiu’’ (ca să-l amintesc şi pe Thales din Milet), nimeni nu poate fi bun la toate. Cu alte cuvinte, dacă trimitem la scriitură, în spatele oricărei poveşti poate sta o alta, adică o altă poveste, mai poveste decât aceea scoasă la vedere. E simplu să sari cu cleanţa, numai că una e să vorbeşti, să spui ceva semenilor, celor din jur, şi alta e să dai cu nuca în perete. Una e să croşetezi şi tu un rând, în rând cu ţesătura lumii, şi alta e să baţi câmpii cu tot felul de ,,foaie verde, uite, scârţ!’’ poezele pentru orbi, surzi şi sluţi (la minte vreau să spun). ...Sau cu ,,o fi şi o păţi’’, ca în romanul cu planul lui Scripcea (Scripcea? Unul care a tot încurcat cu bazaconiile lui, lumea, dacă nu-l ştiaţi!). Sau cu... Ba nu, că în ,,Povestea poveştilor’’, Creangă a zis, totuşi, ceva!. Şi pentru că tot am amintit de poveste, reiau ce am scris, cu ani în urmă, revoltat de o spusă a lui Friedrich Wilhelm Nietzsche. ,,Un secol de semn şi semnificaţie este îndeajuns!

Suficient nouă şi suficient sieşi. Timp de peste o sută de ani, am tot căutat şi aici, în simbol, adevărul. Nu l-am găsit! Sau nu am găsit tot ce ne-am poftit noi! Cum s‑ar zice, nu am câştigat mare lucru! Dar de pierdut? În primul rând, povestea! Iar măreţia omului stă tocmai în puterea de a povesti şi a se lăsa povestit. De-aceea, m-am gândit să o luăm de la capăt cu una adevărată, cu şi despre oameni.’’ Oameni adevăraţi! Că, de curve (omenirii), cucuvele, joiţine, urinele (helăuuuu!),

ţârdei, sfârlogei (de care n-am uitat şi la care mai adaug), lătrătorii la stele, e plină lumea. E! Din păcate! Iar dacă în ea nu ar fi, măcar ici, colo, presărat şi frumosul, atunci vai de mama noastră!

Imaginaţi-vă, ce-ar fi să fie, dacă urâtul şi-ar întâlni doar urâtul? Beleaua, doar beleaua! Cucuvelele (ălea de pe centurile lumii), doar cucuvelele? Neam scuipa unii pe alţii ca chiorii şi am ţine-o tot într-un dărâmat. Dar ce să tot dărâmi, câtă vreme, deocamdată, avem la îndemână doar pământul?!

Apropo, de chestiunea cu dărâmatul: nu ar mai fi mult de dărâmat pe-aci, pe la noi! Cam de prin `49 până prin `65, am tot făcut zob (tot ce făcuseră alţii înaintea noastră). O vreme, până spre `89, am ridicat (a construi e cu totul altceva!). De-atunci, din`89, de după balamucul public, iar demolarea!

Se mai dărâmă în draci şi astăzi, câtă vreme banii din dărâmat curg gârlă! Bă, proşti aţi fi dacă mai rămâne ceva în picioare! Jos şi cu semenii, că mânâncă prea mult şi produc mai puţin decât roboţii! Jos! Jos cu tot! Că abia acum, ,,Omul nou’’, din doctrina comunistă, e pe drum, e pe vine! A zis despre ăsta, despre ,,Omul nou’’ şi Nietzsche?

Nu! Filosoful a vorbit despre ,,omul cu voinţă de putere’’, împrumutând, cu siguranţă, ,,voinţa’’ de la confratele său, Arthur Schopenhauer, voinţă care ar fi însemnat pentru el, pentru Schopenhauer, lucrul în sine. Expresia, de fapt, conceptul, a fost lansat de către Kant. Ca să vedeţi şi voi cum e cu urma lăsată de grăuntele de minte, în istorie, şi de ce ăia de la Şcoala de la Palo Alto, din America, au zis: ,,totul e comunicare’’. O fi! Numai să ne spună şi nouă cum e cu înjurătura cosmetizată la nivel de ghiulea nucleară când ne apucă, pe noi, cei din altă parte a globului, logoreea. Uite, tocmai am primit vestea conform căreia Coreea de Nord şi-a plasat armata în stare de luptă şi a cerut unităţilor speciale ,,strategice” să se pregătească pentru eventuale lovituri împotriva Statelor Unite, Insulelor Guam şi Hawaii, în Pacific. Voi credeţi în aiureala asta?

Eu, nu! Dar curând o să-i vedem pe amărâţii ăia pisaţi ca şerpii din deşertul kuweitian acum câţiva ani şi daţi apoi hrană-ajutor, spre democratizare.

Ce ţi-e şi cu politica lumii?! Mai ieri, alalteri, capitaliştii condamnau naţionalizările (ce-i drept, comuniştii din răsărit le-au aplicat la sânge! Au luat tot ce putea lua, chiar şi vreo şase, şapte piei de pe bietul om, că trebuiau date cotele, despăgubiri de război), astăzi e invers, vesticii le pun în practică şi le consideră soluţii salvatoare pentru omenire! S-a schimbat totuşi denumirea! Mai nou, la vremurile de acum, se cheamă impozitare.

Domnilor, am mai spus-o: grija faţă de om, lucru dracu! De casa popii, nu mai pomenesc!

Nu mă mai bag, or şti ei ce fac! Problema însă, ţine de un răspuns la fiecare din întrebările: ,,când eşti popă şi când eşti hoţ?’’, întrebări raportate la aceeaşi unitate de timp, ce nu sunt nici pe departe pseudoprobleme rezultate din lipsa unei sintaxe logice şi coerente la nivelul limbajului. Când aflaţi răspunsurile, să-mi ziceţi si mie, nu mă lăsaţi în beznă!

Până atunci, mă întorc la povestea cu oameni adrevăraţi şi frumosul presărat te miri unde, încât dacă îţi iese înainte, în cale, îţi sare inima din piept.

Imaginaţi-vă că aţi fi cumva pe acoperişul lumii, aci, la noi. Repet, aici, la noi, la români, nu de alta, dar aci e! (http://www.youtube.com/ watch?v=BUpWDo_Fafc ) ...şi v-aţi prinde cu Olguţa Berbec în ritmul cântecului! ,,Hai, măi nană!/ bată-te norocul!/Vezi că începe jocul/ Şi noi stăm pe loc!/Ca şi altă dată,/joacă lumea toată/ hai, nană, odată!/Numai eu nu joc/ (...) Vino nană lângă mine/Să cântăm danţul săltat/Vino nană lângă mine/ Cum te-am învăţat/ Mândru eşti, bată-te vina/Dar nu ştii danţul deloc/Nu ştiu ce mă fac cu tine?/Drag îmi e să joc! (...) Hai, măi nană!/ Că sunt uşurică/Nu îţi fie frică/Mă poţi învârti/ Că ieri în poiană/Ai văzut, măi nană?/Parcă aş fi o pană/Când sunt la iubit/ Vino, nană, lângă mine/ Să cântăm danţul săltat/Vino, nană, lângă mine/ Cum te-am învăţat...’’ nu aţi simţi cum ne ţin în poală munţii? Nu aţi simţi, în vocea Olguţei că Dumnezeu ne-a pus pământul la picioare doar pentru a fi şi noi oameni? Nu aţi simţi în trăirile ei că viaţa ne-a fost dată pentru a ne veseli cu toţii, întru Dumnezeu? Nu aţi înţelege că singura noastră menire în lume se rezumă la iubire de semeni? Asta, dacă suntem şi noi semeni! Nu aţi înţelege că?...Nu?! Păi, atunci, mai ascultaţi-o încă o dată pe Olguţa Berbec! Ascultaţi-o şi ascultaţi-i povestea din frumoasa melodie ,,danţ’’! Povestea din spatele acestei poveşti o să ne-o spună ea altă dată... Cu siguranţă, doar e o dulcică! ’

cronica

nr. 36 n februarie 2014 Al. CISTELECAN

Cea neiubită de nimenea (Mia Cerna)

De nu exagerează (ceea ce se prea poate, că-i o fire cam plîngăreaţă), Mia Cerna a fost cea mai nefericită în amor dintre toate poetele române. Că va fi avut şi ea decepţii şi va fi suferit trădări, e lucru sigur, întrucît Caier-ul ei de iubire[1] e plin de asemenea reproşuri, lamentaţii şi incidente; dar acestea sunt temele – cu mai vioaie sau mai blîndă dialectică psihologică – mai tuturor poetelor din primele garnituri.

La Mia situaţia e însă mult mai gravă, de nu gravă de tot; căci dacă poeta nu minte (şi-n orice caz, chiar dacă ea minte, poezia nu minte), e cea mai neiubită dintre toate femeile (române): ”La geamul meu n-au răsunat în noapte/ Sfioase glasuri de vioară,/ Nici şoapte dulci, înăbuşite,/ Nu mi-au cerşit iubirea de fecioară…/ Doar mi-a cîntat vre-o mierlă tristă,/ Şi-mi susura pîrîu-n vale,/ Iar criniişi irosiau tămîia -/ Dar tu nu te iviai pe cale…//…// Am stat la geam o viaţă-ntreagă,/ Pîn’ părul negru s-a albit;/ Pîn’ inima mea cea fierbinte/ Şi buzele mi s-au răcit…/ Şi-atunci, înfrîntă mi-am plecat/ Genunchii, necuprinşi de tine,/ În faţa sorţii fără milă,/ Că nu m-a iubit nime, nime…”

(Pe mine nimenea nu m-a iubit). O viaţă trăită-n aşteptare zadarnică, tot cu ochii pe fereastră, e, desigur, o paradigmă dezolantă absolut.

Aici nici nu mai e vorba de lirismul

devenind, după Floriţa-Seracin, ”cea mai apreciată poetă bănăţeană a timpului”.[4] Un titlu meritat, desigur, şi necontestat, mai ales că nu prea erau alte bănăţence de poezie care s-o rivalizeze. Poeziile strînse-n sertar (aşa s-ar înţelege din Versurilor mele: ”V-am aruncat ca pe vitregi,/ Copii ai sbuciumului meu,/ În fundul unui scrin -/ Dar anii care au trecut/ Au pus durerii stăvilar/ Şi dorului alin” etc.; s-ar părea că Mia ţinea de estetica oarecum curativă; oricum, versurile merg în pas cu pasiunea şi se opresc atunci cînd aceasta se stinge) ies în volum în 1929, cînd, după Luchescu, primeşte un ajutor de la Goga (poate nu de la el din buzunar, ci doar prin intermediul lui; deşi, dacă-ntradevăr volumul ”a fost mult preţuit de Octavian Goga”, cum zice FloriţaSeracin,[5] n-ar fi exclus). Mia a rămas, însă, modestă şi după debutul editorial.[6] Şi nici nu prea mai scrie

suflet, atîta talent, atîta frumuseţe interioară.”[12] Fiind atît de neiubită, Mia adună, desigur, frustrări. Dar nu şi ranchiune, căci e suflet eminamente bun. Chiar dacă nu are admiratori, ea se consolează cu visarea de iubire, nu fără a-şi arăta oarece dispreţ (cine ştie cît de sincer) faţă de succesele de frivolitate şi de salon ale ”celorlalte”: ”…// A voastră-i viaţa strălucită!/ Noroc aveţi îmbelşugat./ Vi-a rîs la leagăn fericirea,/ Dar suflet soarta nu vi-a dat…/ În inimi voi treziţi fioruri/ Din vanitoasă emulare,/ Vă măguleşte linguşirea…/ Dar să iubiţi nu ştiţi nici care!…// A mea-i visarea fermecată/ Din dulce amurgit de seară,/ Şi dorurile neîmplinite/ Cu toată sfînta lor povară…// Ursite-mi sunt dureri şi lacrimi -/ Dar dragostea mea e cîntare!/ Şi rugăciunea mea e rugă -/ Iar resemnarea jertfă mare…”

(Celorlalte). Cu siguranţă Mia şi-ar fi

miniepistole 9

ne îndrăgostisem atât de tare încât nu mai puteam lăsa nicio clipă să treacă şi-n clipa aceea timpul devenise în întregime al nostru cu tot trecutul lui cu tot prezentul şi cu viitorul lui de fapt aşa e totdeauna în dragoste iar dragostea e mereu deasupra timpului mereu deasupra unei vorbiri despre dragoste dar să revin ne îndrăgostisem atât de tare încât lumea devenise mică pentru marea noastră dragoste mare şi oraşul cu toate luminile aprinse oraşul cu toate sufletele stinse prea mic pentru marea noastră dragoste mare ne îndrăgostisem atât de tare încât stelele toate ne cădeau la picioare şi se făceau altar şi înălţare în al nouălea cer în al zecelea şi mai departe ne îndrăgostisem atât de tare încât pământul devenise cuvânt şi întrupare iar îngerii din ceruri noi veneau şi cântau pentru noi o nouă cântare

actualitatea literară 3

ne îndrăgostisem atât de tare încât până şi dumnezeu parcă fusese cuprins de marea noastră dragoste mare

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

”didonic” al lui Vladimir Streinu, ci de soartă şi mai crudă. Căci Mia a fost părăsită dinainte de a fi întîlnită, părăsită cumva metafizic. Fireşte, aşa un destin crudel ecroit numai pentru poezie, căci în viaţa civilă Mia a fost o lugojancă activă, o lugojancă de prim-plan. O chema, de fapt, Maria Florescu şi era profesoară. S-a născut la 18 ian. 1883, în Labaşinţ (Arad), dar s-a mutat repede cu familia (taică-său era notar şi făcea şi el versuri ”satirice” şi de la el, zice Gheorghe Luchescu, a moştenit Mia talentul)[2] lîngă Lugoj, la Coştei (a murit la Lugoj, în 1940). La Coştei a fost frumos, ba chiar minunat, căci, zice ea, aici a crescut ”în parfumul violetelor, smirna salcîmilor şi vîjîitul apelor din parcul canalului Bega.” La flori a rămas sensibilă, le împleteşte mereu în versuri, dar peisagistică nu prea face, ceea ce nu e în obişnuinţa ardelencelor, devotate desenatoare de plaiuri – cu drag, hărnicie şi nostalgie.

Face şcoala primară în Coştei, iar studiile secundare la Arad şi Sibiu.

Inspiraţia o prinde întîia oară la Băile Herculane, de unde, zice Luchescu, şi pseudonimul, iar Tiberiu Brediceanu o îndrumă spre Luceafărul sibian, unde şi debutează.[3] Cu vremea mai publică şi-n Drapelul lugojan (unde a fost şi redactor), în Semenicul (tot lugojan), Cosînzeana, dar şi-n reviste - zice tot Luchescu - din Bucovina,

poezie, căci se reprofilează pe proză/ poveşti (din care scoate cîteva volume – Bătălia Împăratului Frunză Verde, Lugoj, 1936, Inel-Irinel şi Domniţa Iconiţa, I, Timişoara, 1938, Galbănul Împăratului, Poveşti, II, Timişoara, 1938) şi pregăteşte – dar nu mai apucă să publice – o culegere de nuvele şi povestiri – Clopoţeii amintirilor.[7] Cu un cuvînt bun, de la Luchescu citire, ”prin tot ce a realizat, Mia Cerna şi-a cucerit un loc în literatura română din Transilvania, alături de Maria Cunţan, cu care împarte un premiu al revistei Luceafărul”[8] (cel din Sibiu, desigur, nu cel din Timişoara, al lui Aurel Cosma jr.). Mia n-a lipsit, fireşte, din viaţa culturală a Lugojului, fiind activă la festivităţi şi-n Astra. În 1939, la concertul comemorativ Eminescu, organizat de Astra lugojană, recită şi ea din poet (inclusiv în germană; are cîteva traduceri din germană şi-n volum),[9] iar în cadrul Adunării generale a Astrei bănăţene (ţinută tot în 1939 la Lugoj), prezintă expoziţia organizată de Camera Agricolă Severin.[10] Era, aşadar, reprezentantă şi reprezentativă pentru oraş. Din păcate, nu la fel de reprezentativă a fost şi cartea ei de poezii, nu prea comentată, ca să folosesc un eufemism.[11] Fireşte, la moartea ei se declamă, cu cinismul tardiv obişnuit, mari regrete pentru ”atîta bogăţie de

dorit ca dragostea să fie după merite şi virtuţi – iar de-ar fi fost aşa, ea era prima iubită (şi cea mai iubită), căci e plină de merite (inclusiv merite de sensibilitate). Dar cum şi pe-atunci dragostea tot oarbă şi proastă era, virtuţile Miei nu sunt răsplătite nicidecum; ba nici măcar nu sunt băgate-n seamă. Cu toate astea, ea nici măcar ingratului care o ignoră şi căruia-i umblă ochii după altele nu-i face reproş; ba din contră, îi face binecuvîntări: ”Tu, cel care nu m-ai iubit,/ Să fii tu binecuvîntat!/ Să nu cunoşti ce-i nepăsarea/ Făpturei cui te-ai închinat…/ Iubit să fii şi să iubeşti/ Cu sufletul întreg, senin,/ Şi să nu guşti îndurerat/ Din al trădărilor venin…// Eu ţi-am ieşit peal vieţii drum/ Vestală-n haină lungă, albă -/ Opaiţ de văpaie-n suflet,/ Din nevinovăţii o salbă…/ Dar tu treceai ca aiurit/ Cătînd în zarea-mpurpurată/ Vedeniile altui vis:/ Iubeai pe-o altă, dalbă fată…” etc. (Celui care nu m-a iubit). (Sau, şi mai răspicat: ”Aşi vrea să te mai întîlnesc odată/ Pe tine, care m-ai trădat,/ Şi-ai fost atît de crud cu mine,/ De atîtea ori m-ai înşelat//…// C-aşi vrea ca să te iert, iubite…” etc. Iertare). La poesia del perdono e nota cea mai personală a Miei. Fireşte că, deşi bună la suflet şi iertătoare peste măsură, suferinţele tot se strîng şi, oricît de tăinuite (de fapt, tocmai

din această cauză), ele devin singura materie de vers a Miei: ”Dece doriţi voi ca să cînt,/ Cînd fiecare al meu cuvînt/ Vă povesteşte de-o durere/ Purtată tainic, în tăcere…/ Şi fiecare vorbă-a mea/ Vă povesteşte-o jale grea…”

(Prietenilor mei). Ca şi alte ardelence rănite grav în amor (şi toate-s rănite dureros), şi Mia înţelege poezia ca plînset de inimă, ca robinet de durere.

Spre deosebire însă de ele, care şi-au făcut iluzii şi apoi au căzut în decepţii adînci, Mia are preştiinţa suferinţei, a dramei din nepotrivire: ”…// Cîntecele mele toate/ Le-am pornit dintr-un dor mare -/ Şi-am ştiut că nu se poate/ Să urmezi a lor chemare…” (Am ştiut că nu se poate). E drept că nici nu putea pune capac definitiv şi aprioric acestui ”dor mare”, întrucît el era de-a binelea vulcanic şi, odată slobozit (altfel decît prefăcut în vers), ar fi făcut prăpăd: ”Dorul meu înlănţuit/ De-ar putea ca să pornească,/ Focul lui pîrjolitor/ N-ar putea să-l potolească/ Apele din lumea-ntreagă -/ Numai tu c-o vorbă dragă…” etc. (Numai tu). Visuri, însă, tot îşi face (nu era încotro), cu toate că soarta i le seceră pe rînd: ”Atîtea visuri mi-au murit:/ Plăpînde flori de primăvară./…// Şi după toate-am plîns amar,/ Că fiecare mi-a luat/ Din suflet cîte-o bucăţică -/ Tot mai sărac mi l-au lăsat./ Dar cel din urmă, cel mai drag,/ Cînd s-a-mplinit şi el să plece/ El a luat cu sine tot -/ Mi-e sufletul pustiu şi rece…” (Atîtea visuri). Nu de tot pustiu însă, căci de blestemul iubirii nu scapă nici cînd furtuna se potoleşte şi Mia se mai calmează şi resemnează: ”Atîta mi-a rămas şi mie/ Din visurile tinereţii:/ O dragoste neprihănită/ Ca-ntîia rază a dimineţii./ Dar focul ei n-a fost ursit/ Să crească-n miazăzi de vară -/ Că n-a putut ca să trăiască…/ Dar nici nu poate ca să moară…” etc.

(Atîta mi-a rămas). Din aşa calvar de sentiment numai natura o mai înviorează şi-o mai readuce la viaţă: ”Ca ciripit (scuze, dar Mia nu-şi face mari probleme din asemenea accidente, destul de frecvente) sfios de paseri/ Adus de vîntul cald de seară,/ Simt cum în suflet îmi învie/ O nouă, dulce primăvară” etc. (Înviere).

Fireşte că dorurile o chinuie mereu, aşa că Mia desenează cu gingăşii o intensă lirică a dorinţei: ”Şi-aş vrea să fii colea, aproape…/ S-ating închiseleţi pleoape/ Cu buzele-mi tremurătoare -/ Şi părul brun cu bucle dese/ Să-l răscolesc cu mîini uşoare…” (Dor). Cu cît mai frustrată cu atît mai aprinsă, dorinţa face metafore în lanţ: ”Precum în codru iedera tremurătoare/ Cu braţe dornice înlănţuie stejarul:/ La pieptul tău aşi vrea s-atîrn o viaţă,/ Uitîndu-mi nenorocul şi amarul…” etc. (La pieptul tău). Totul e însă în zadar, căci nepotrivirea e dramatică: ”Iubirea mea e floarea parfumată/ A liliacului involt de Maiu -/ E cea mai mîndră de pe plaiu!/ Mireasma ei te farmecă şi-mbată…// A ta-i primulă incoloră/ Timid ieşită de sub gheaţă,/ Tînjeşte, biata, fără viaţă,/ Cu moartea fără vreme-i soră…” etc. (Două iubiri).

Ce-i drept, Mia se plînge tot timpul de nefericire, dar, dacă poeziile sunt jurnal onest, uneori cunoaşte şi oarece beatitudini, aproape absolute prin intensitate: ”Dac-ar cunoaşte-o împăraţii/ Ne-ar porunci să le-o dăm lor…/ Iar cei bogaţi ne-ar cumpăra-o/ Cu aurul lor sclipitor…/ Iar cei săraci în rugăciune/ Ar cere-o Tatălui din cer – Şi cei viteji ne-ar cuceri-o/ Cu ploaia gloanţelor de fer…” (Iubirea noastră). Lucrurile nu merg însă bine pe partitura împlinirii, căci e o iubire vinovată şi conştiinţa creştină n-o lasă pe Mia să se aventureze şi abandoneze: ”Mă-nneacă învinuire grea:/ Iubirea mea, iubirea mea,/ Cu tot avîntul tău curat/ Tu nu eşti alta, ci păcat.// În sbucium greu, în sbucium mare/ M-opresc la mijloc de cîntare:/ Ţi-e viersul dulce, fermecat,/ Iubirea mea, dar eşti păcat…” etc. (Păcat).

Cum scrupulele reprimă şi această dragoste vinovată, Mia redevine martira decepţiilor şi frustrărilor:

”Mi-e sufletul pustiu ogor,/ În care flori nu mai înflor…/ Iar cele cari au înflorit/ Aveau potirul otrăvit…// Aveau mirosul fermecat:/ Dulceaţa lui m-a îmbătat/ Şi-n urmă i-am simţit amarul -/ O, ce cumplit a fost paharul!” etc. (Plîns). Nu-i de mirare, după atîtea istorii de frustrare, că Mia se vede îngropată în singurătate şi întunecime: ”…//Şi după car la căpătîiu,/ Venea sărmana, cea dintîiu,// Cernită-n văl, înlăcrămată,/ Iubirea mea de altădată…//…// Şi-n urmă nimeni… Doar steluţe/ Tot aprindeau la luminuţe…// Şi noaptea-n largu-i infinit/ Drapele negre a fîlfîit,// De-a pus zăbranic peste stele/ Şi peste gîndurile mele” etc. (Cortegiu funebru). Reveria funebră, plină de autocompătimire, pune punct unui chin eminent de amor (chiar cu ea se încheie Nopţi­-le de argint, primul din cele trei cicluri).

Mia nu-i însă doar poeta propriei suferinţe. Şi ea resimte obligaţia de a participa la post-coşbucianismul ardelencelor, aşa că redactează pe ritmuri populare sau coşbuciene numaidecît un ciclu de nostalgii şi reverii rurale – Sub vraja satului.

Cînd e coşbuciană, e coşbuciană de tot: ”În zori de zi, pe lîngă noi/ Te văd că treci de vale…/ Deschid oblonul dinspre drum/ Doar te opreşti în cale…/ Dar nu-ntîlnesc privirea ta/ Şi mă cutremur toată -/ Închid, deschid, nu ştiu ce fac,/ Şi fug pînă la poartă…” etc. (În zori). Face, desigur, şi poezie de eveniment patriotic (în ciclul final, Pro patria), unde recită ca Aron Cotruş: ”Cutremuratu-s-au Carpaţii/ Cu vîrfurile de zăpadă,/ Şi stîncile descremenite/ Rostogolitu-s-au să cadă…/ Iar brazii seculari învie/ Ca să se mute mai la vale,/ Ca între noi şi fraţii noştri/ Nimic să nu mai stee-n cale…” etc. (Cîntec de biruinţă. AlbaIulia 1918). Ba chiar şi poezie strict ocazională (cum e Stăpînei noastre, cu prilejul primei vizite a reginei Maria în Banat, la 4 oct. 1925; dar chiar i-au trebuit reginei Maria – tocmai ei! – şapte ani pentru a vizita o provincie cîştigată? Cam mult). Mia e, deci, întrun fel, o profesionistă a versului, deşi pătimirea e inspiraţia ei decisivă.

_______________________

[1] Mia Cerna, Caier de iubire. Versuri, Tipografia Naţională, Lugoj, 1929.

[2] Toate datele biografice sunt luate de la Gheorghe Luchescu, Lugojul cultural-artistic.

(Tradiţie şi contemporaneitate), Timişoara, 1975, pp. 62-63. Dicţionarele, inclusiv cel al Scriitorilor din Banat, au pierdut-o pe nefericita Mia. Dar ce s-o mai căinez eu degeaba pe Miuţa, cînd pînă şi un critic şi istoric literar de maximă galanterie (şi încă lugojan!… dacă-şi poate imagina cineva aşa ceva!!) cum e Cornel Ungureanu o trece sub definitivă tăcere în chiar cartea unde ar fi putut avea şi ea norocul să fie pomenită: Geografia literaturii române, azi., IV, Banatul, Editura Paralela 45, Piteşti, 2003. Uneori îţi vine să crezi că istoricii literari – iar criticii şi mai şi – n-au pic de suflet.

[3] Cf. Dan Floriţa-Seracin, ”Scrisul românesc în Banat”, în Neamul românesc, nr. 9/2011.

[4] Idem.

[5] Ibidem.

[6] Cel puţin aşa rezultă din dedicaţia pe exemplarul trimis Elenei Farago, unde semnează ”o prea modestă soră”. Cf. Gabriela Braun, Mariana Leferman, Autografe şi dedicaţii în colecţiile Bibliotecii judeţene ”Alexandru şi Aristia Aman”, 1834-1946, Craiova, 1998.

[7] Cf. Gheorghe Luchescu, op. cit.

[8] Idem.

[9] Constantin Tufan Stan, Laurian Nicorescu – compozitorul şi artistul liric, Editura Anthropos, 2008, p. 32.

[10] Dumitru Tomoni, Adunările generale ale regionalei ”Astra bănăţeană” (1937-1948), în Analele Banatului. Serie nouă. Arheologie.

Istorie., XVIII, 2010, Editura Mega, Cluj, 2010, p. 279.

[11] Totuşi, Rus Raul Ionuţ, care a inventariat arhiva familiei de cărturari bănăţeni Cosma, zice că a găsit un articol scris de Aurel Cosma jr. despre Mia; nu ştiu însă dacă l-a şi valorificat. (cf. site-ul Arhivelor Naţionale).

[12] Societatea de mâine, nr. 2/1940 (reproduce necrologul din Dacia timişoreană).

4 actualitatea literară

1. podul casei mama ascunde păpuşi „sunteţi mari nu vă mai trebuie” şi le spânzură de grindă podul casei este un cimitir de jucării în care nu putem să plângem visez des cum cineva mă priveşte cu ochi alunecoşi cu lacrimi de cârpă şi-mi vine să trag de mânerele astea de lemn până îmi cade în cap toată ţărâna până mă murdăreşte sângele lor închegat cu un ac trec de la un deget la altul când îmi vine să strig fac noduri.

2. lătrat privesc lumea printr-o fereastră murdară disting doar urme peisajul întunecat şi geometric se continuă în garsonieră se amplifică dacă închid ochii şi mai ales dacă tac vizavi se întâmplă lucruri intuiesc o lumină în blocul ca o pijama uzată acolo sunt oameni care se ascund fără îndoială se ascund de administrator, de funii, de strigătul copiilor, de foame, de vinul prost, de gândacii cu care dorm, de speranţele pe care nu le pot cumpăra, de criminalii oraşului în faţa cărora noaptea face plecăciuni vizavi se întâmplă lucruri spune vecinul cu ochii de peşte în timp ce mă priveşte şi inima îi latră oraşul mă învaţă să duc genunchii la gură.

3. pe puntea vasului fantomă [singurul pas sigur este cel înapoi] îmi amintesc de o zi în care am stat pe prag şi m-am rugat tare cu vocea piţigăiată de pasăre doamne adu-mi-i înapoi acasă îmi e frică şi-s singură au trecut ani de atunci deja unii s-au mutat sub o piatră şi-i vizitez tot mai rar înca nu ştiu să lovesc încă nu port pumnale sub pernă pâinea mea de toate zilele eşti tu şi singurătatea ca o prevestire ca un nod în gât între timp cerul s-a potolit din strigăte copacii nu mai tremură şi în ferestrele de vizavi ard focuri afară pe banca în formă de triunghi zace un om fără pelerină i-aş spune ceva dar doamne îmi e frică şi-s singură.

4. back to black cine a inventat lupta cu umbrele a fost un prost nimic nu are sens în noapte chiar şi visele colorate sunt minciuni alb negru dormim dormim niciun sunet care să tragă cu puşca mergem undeva prin ceva care seamănă a plasă de pescar nu ne putem zbate

poezie

nr. 36 n februarie 2014

Raluca Neagu

avem în inimă un ciocan care bate doar pedepse cu moartea zâmbeşte mâine va fi un nimic mai mare din care să înveţi punerea unui braţ peste celălalt teoria ridicatului din umeri

ca un copil prost

îmi place să cred că sângele din venele mele e vin că pot şterge luna ca pe-o aluniţă enervantă pe sân îmi place să cred că pot să fiu blândă când iarna îmi locuieşte încheieturile întunericul meu nu-l împart nimănui nici măcar poeziei.

8. ură

o să înţeleg foarte curând că întunericul mi-e prieten loial o să

sunt ca o pasăre care îşi face mereu acelaşi cuib deşi i-l tot strică o mătură în somn mă iartă Dumnezeul meu de toate greşelile şi trag de pleoape ca de storuri si trag de viaţă ca de fusta mamei şi mai ales când tac e o problemă

ne suflă în ceafă o vacă alergând invers ca omul păianjen în vreme ce noi executăm ordinele milităreşte bocancii strivesc omizi. omizile mor cu un ţipăt la care nu reacţionează nimeni niciodată. dar misiunea nu e asta. nu. trebuie să urcăm pe scara lui Dumnezeu să îl luăm de piept şi să ne rostogolim împreună cu el până la porţile iadului.

eu sunt noi suntem copiii fricii întotdeauna există însă un pat în care să ni se şteargă memoria şi asta e bine.

bătrânul tricotează liniştit pe monociclu mai bea o cafea mai trage o cortină iar noi stăm cu vaca asta deasupra noastră pe post de steaua nordului căutându-l de nebuni prin creierii cerului

5. acul de albină dacă m-aş (de) scrie aş spune că ura este un ac de albină în bocancii mei am umeri pe care nu se poate sprijini un copac merg legănat şi lumea pare mai puţin stâncoasă uneori dansează în ritmul căştilor care-mi pulsează muzică în creier mă adăpostesc în spatele pianului uriaş pe care-l port în piept şi trec peste toate cele spuse ori cele tăcute până la os cuţitul se învârte pe masă ca un ceas fără cifre ştiu că e un joc periculos de-a cine ascunde pe cine mai adânc în suflet. până la amnezie avem un sigur pas îl trecem fără să ne tremure genunchii dacă m-aş (de)scrie aş spune că visele mele sunt ale tale deci le reneg că am mâini de lemn şi cărbuni în loc de ochi că sunt o sirenă care nu ştie să înoate nici să ia tot pământul la pas.

6. Siberia [prelude for time feelers] începusem să cred că din mine creşte o siberie că păsările vor zbura curând şi va rămâne doar trunchiul de care se vor agăţa corbii ca nişte globuri şi vor lumina întuneric nu nu mă deschid prea mult ştii lucrurile astea vin pur şi simplu din tine şi strigă lasă-mă să strig deci despre led-ul roşu ca un ochi care mă priveşte de când a început noaptea despre neputinţa florii de cactus despre cei pierduţi pe drumul cu denivelări pentru că nimic nu se câştigă fără luptă am învăţat deja mişcarea peştelui în năvod ai spune că sunt pregătită în realitate mă învârt printre oameni până ameţesc ma opresc doar când visele îmi împletesc părul şi pe insula mea de cuvinte eşti tu atunci doar atunci pot să mă strâng ca un câine vagabond deasupra unei canalizări aburinde. raluca neagu7. reflectările păsării phoenix o să înţeleg foarte curând că norul ăsta ca un cheag pe un ochi îmi aparţine. că inima transformă zidurile în poduri şi dorul nu ştie nimic despre moralitate sau echilibru când strânge pleoapele şi ţipă

se ascunde şi parcă ne apar urechi de măgar unii dintre noi chiar cad şi încep să umble în patru labe de ăştia nu ne pasă le uităm numele repede pustiul e cumplit urcuşul ne transformă picioarele în jeleuri. ah îl urâm pentru că are nevoie de literă mare ca să fie iubit pentru că face goblenuri când noi ne agităm ca viermii sau ne scoatem ochii sau ne muşcăm până la os îl urâm pentru că linia lui verde sună întotdeauna ocupat. raluca neagu 49. câtă linişte între noaptea mea şi a ta cu gândurile prinse de toate autobuzele lumii aştept să vină somnul ca un hoţ şi să mă deconecteze din colţuri monştrii mă privesc cum îmi scot sufletul şi-l pun în pahar uneori nu ajunge patul ca o scândură nici măcar tavanul aproape aproape sau poezia în care te dezbraci /uneori nimic nu ajunge să închizi ochii să arunci peştii ăia şi să taci atunci te aduni pe podea şi în tine stă un ţipăt picior peste picior şi în tine se sparg valuri de coaste şi în tine nu mai eşti tu câtă linişte între noaptea mea şi a ta cu gust de cafea cu amprente de femeie frumoasă cu soare timid care vă mângâie trupul niciun nor în inima ta nicio ploaie.

10. Rău de mare [lui Iona] tic tac şi-un cuţit până la os întind fălcile într-un ceva care seamănă a zâmbet mai bifez o noua dimineaţă şi mă înspăimânt de transformarea în ţipar toate-s bune spun ecoului stai liniştit nu mă doare nimic agăţat de pământ ca o pungă goală de-o creangă caut un vânt bun să nu mă izbesc de ziduri cerul e o uşa închisă mă veghează încruntat ce vrei Doamne noi pestii, înotăm. eu şi prietenul meu întunecat stăm la un pahar ciocnim apoi ne binecuvântăm ca în faţa morţii nu poţi să ştii niciodată nu poţi să ştii niciodată dacă azi te izbeşte fericirea în plin dacă tot plutind de colo colo întâlneşti o stâncă şi te frângi îmbrăţişând-o fug din mijlocul mării şi mă ascund în casa cu obloane trase podeaua rece cântă ceva lipesc urechea şi hipnotizat navighez în friguri pe ape mai puţin tulburi.

proza

actualitatea literară 5

Joi, după Miercurea Ciuc

Şapte luni şi ceva de calificată depărtare. Cam cât o naştere prematură, dar uite că, Sofică era plăcut ancorat în enclava bozgorimii. Eclerul îi era pus la muncă şi nu-şi dorea altceva decât să-i curgă plăcere şi prin vene, nu doar sânge stătut. Judeţele curului meu… Am nimerit sau cre’că am fost nimerit cam bine… N-am observat hotarul ăsta sexualo-bozgoresc decât după ce l-am cricat şi pe Ţolică.

Mi-a dat binişor şi el. A dat cu opturi ca-n femeie şi-mi venea să râd, da’ a dat. A dat băiatu’… Ghiolbăneşte, da’ a dat. Mdea… Abia acum le văd. Uite! Fundaşii mei au înfipt obeliscuri subţiri ca şpalierii de vie din zece-n zece metri şi uite că sunt legate unele de altele cu catifele excitatoare deprinse din biciuşti, care sug sângele din rană dacă ai − dacă n-ai sug transpiraţia − şi cu care poţi să-ţi ştergi secreţiile de la VĂLE-LE-U-U-U-U sau de DĂ, MĂ, MAI U-Ş-O-OR!!!, de ÎMI VINE-E-E-E!!! şi de ÎH! ÎHU! ĂH!.

N-o să mai port pantofi cu şireturi că risc să mă spânzur beat, de bine ce-o să-mi fie… Ho ho!

Când te bate plăcerea ca pe mochetă, lumina şi adevărul sunt două dintre chestiile de mic tonaj pe care le-ai uita uşor în ploaie, că nu se umflă, că lasă-le, bă, dreacu acolo! Nu le mai băga şi p-alea-n casă, că sunt milenare, deci sunt de la mama lor din pielea Pământului nefript. Da. Nu se gândise la lojă. Oricum, masoneală e peste tot. Dacă e aer cât de cât respirabil, sigur e şi Masonerie pe acolo.

La Reşita făcuse parte din loja Lumină şi Adevăr, o bucăţică mai mult sintetică de Masonerie Albastră. Se înfierbântase un pic cu gândul la şorţul de gospodin, dar când s-a văzut cherchelit de mia şi ceva de euro − că se face o masă cu fraţii, aşa se face domnu’ doctor, da’ nu te speria că vă primim câte trei şi vă descurcaţi toţi şi iese bine şi se discută un pic de politică până apar primele firimituri pe faţa de masă apoi toţi aclamă sau stafidesc verbal conceptele de pizdă, până crapă tavanul de ruşine sau cel puţin aşa ar trebui − nu i-a picat prea bine la oscioare.

Treaba cu şorţul puternic i-o facilitase un burtos care se ocupase cu vitele şi-n ceauşism şi iliescism şi se ocupa şi acum. Era atins de microbul văcăresc. Mirosul de bălega îl întinerea. Ciudat, dar burtosul nu gemuse deloc sub proctoscop de parcă nici nu i-l băgase şi se lăuda cu taurii lui Limousine, Pinzgau şi Simmental, toţi raşi la cur cam un metru pătrat, ca să li se vadă muşchiuleţu-n cute, să ştie omu’ pe ce aruncă bănişorii şi cu Mastorius Holsteinu’care era să-mi spargă mâna, al dreacu, că mi-a prins-o pe grilaj şi mi-a frecat-o un puţân de fierătaniile ălea, da’ ăştia n-au coarne… D-aia am degetul ăsta aşa cocârjat… Pe masonul care înghiţise un pui de elefant îl chema Mihnea Cernăştean. Mihnea tauriferu’ l-a sunat imediat chiar după a doua şedinţă de tratament, de cum se căcase fără durere, lăsând la bâldâbâcul veceului un coblizău negru ca un ciot de alun, care în mod normal ar fi acţionat ca un smirghel pe maţul lui neputincios. − Domn Cebuc! Eşti mare, domne! Io am fost şi la nemţi şi n-au lucrat ca dumneata… N-au lucrat, dacă-ţi zic, ce dreacu! Cunoşti bine omu’ pe dincolo şi cine ştie să sature şi cealaltă gură, deţine cheia vieţii. Nu fac mişto! Am o propunere pentru dumneata, da’ nu discutăm acuma că e treabă marsupială! o sfârşi tauriferul, cu o voce pitită. * Raiul poponăresco-bozgoresc avea şi el hăurile sale dichisite în care dacă nu-ţi frângeai scula, măcar îţi mânjeai pasul hotârât de nămol de băltoacă, iar proctologul a simţit-o pe pula lui. Cu toate că îşi schimbase religia sexuală, Sofian trebuia să mai lingă puţină sărătură femeiască din când în când pentru că masculul − chiar şi cel corectat şi răs-corectat anal − are nevoie de anumite minerale nesentimentale, disponibile doar în fructul otrăvitor al corpului muieresc.

Astfel natura umană, strictă şi răzbunătoare, îl capsa puţin la nervi iar proctoboyul apela la prostituate. Era o decizie sexualmente înţeleaptă. Nu se mai încurca cu agaţamente care i-ar fi halit timpul sexual destinat plăcerii pederaste.

Era un fel de dializă futăcioasă, dementă şi absolut necesară până îşi transplanta integral homosexualitatea.

Se ştieeeee! Banul satisface cel mai repede ştoiul. Sofian simţea cum masonii din bancnote i-o dezmiardă şi ei alături de curviştina care presta rapid, împinsă de la spate de molecularele care-i sunau în continuu a futut. Înverzitul Iorga îi făcea cu ochiul şi-şi vântuia limba în semn de futai secular. N-am mai futut de-o sumedenie de ani şi vreau să te fut pe tine până mi se frăgezeşte marginea plină de mătreaţoaie a ţilindrului… Jur pe România legionară spânzurată cu barba mea cea sură! Jur dară! − Închide-le, fato, că nu pot să mă concentrez! o zori doctoraşul, smucind-o uşor de chică, la limita dintre atenţionare şi durere, atât cât să-i arate curvei că el e vizitiul, că el a marcat banul şi că ea îl suge bine pentru

că masonii printaţi pe bancnote i-au încălzit gâlcile şi i-au umflat buzoaiele cu o pompă vascularizată.

Haimanaua îi iese din tarap şi ridică ochii spre el − e tehnică biblică de adăpat jidanii războinici cu tot cu măgăruşii lor, aplicată în filmele cu pornache în natură, care a intrat în folclorul practicilor sexuale strămoşeşti; ţine ochii pe victimă până ţi se pare rece la dosu’ palmei, indiferent c-o tranşezi sau c-o sexezi înainte s-o tranşezi! Ţi-a intrat ceva-n pleopă?! Pironeşte-ţi sculătoru’ chiorâş, dar nu-l slăbi din ochean că nu te pui cu cel viclean! Nimic! − apoi se întinde spre cele două telefoane. Le-a omorât. În douăzeci de secunde e cu ventuza la loc pe zvârluga doctoraşului, luându-i temperatura la buric cu fruntea.

Sofian se simte conectat la priză. A stat cam mult pe roşu. E nevoit să se încarce cu electricitate femeiască cam o dată la trei luni. Aşa e acum şi e absolut normal să fie aşa. Odată ce va avansa în poponărie, va putea respira şi mai mult în oceanul înţesat de placton pederast şi va avea nevoie de mineralul femeiesc doar o dată la şase luni. Din păcate, tot surplusul de mineral se elimină încă la primele transpiraţii. Ar fi fost prea simplu să fie simplu. Ce bine ar fi fost să muiască trei-patru luni la rând şi apoi să stea liniştit şaşe, şapte ani că doar ar avea suficient mineral pizdesc în cămara lui cocoşată de dromader al pustiului sexual.

Dar nu. Dumnezeu a fumat Jamaica şi ne stoarce ca pe rufăraie. Ne cam vine rândul printre ultimii la plăcere…

Suntem vecini de coadă cu panteiştii… Da ce pot io’ să fac?

Să grevuiesc şi să ejaculez în supărarea sindicală?! − Huuuh! Gataaa, fato! se trase el dintre buzoaiele curveşti, gâfâind încet. Întoarce-te să te lucrez un pic şi e cam gata…

O sexa violent în mama iedului. Lucra la dublu privind în tencuiala zglonţuroasă a peretelui. Îi înfipsese mijlociul în rect din defect sexualo-profesional. Deşi bine priponită, ea nu ţipa sub solia unghiei ascuţite din anus. Banii îi astupaseră gura. E incredibil de sănătoasă în maţ, păpuşoaica… Să vezi şi să nu crezi… Zici că bagă-n ea numai corcoduşe şi lapte de capră… Nu simţise nimic suspect pe furtunul ei dorsal. Lacrimă. Curva nu schiţa nimic la avalanşa de dătături. Nici măcar nu respira mai greu. O atenţionase încă de la început să nu mi te jeleşti că nu-mi plac lătrăturile, dea?

Sofică nu putea regula orice ţuţubidă. Pizdoasa trebuia să aibă părul scurt ca să pară cât mai masculină la înfăţişare şi dacă avea ţâţe mici, ca de pisică proaspăt fătată, era vis. Cam din jumătate-n jumate de oră de heteroiditate plătită îl apuca brusc nevoia să fie străpâns în palmă de tuleie de barbă sârmoasă, dar n-avea ce face şi se mulţumea cu râşcâiala jderului curvesc. Trăgea în el miros afânat de secreţie vaginală molipsitoare. Era o doză bună de scârboşenie femeiască care-i întărea şi mai mult convingerea că alesese bine, atunci când simţurile plăcerii îl îndemnaseră să se îndepărteze grabnic de lumea vaginelor dinţate.

Pe jurebia asta o luase dintr-un ziar de anunţuri cu apartamente, maşineturi şi fufe din Braşov. − …da’ ai păru’ scurt, da? Bun… Panselelor patru bee…, lângă Aurora… În Dârste, nu? Dea! Combinat, da!

Combinat vreau! Te sun atunci, fato! Mdea…

Oraşele României se împart în două categorii suprasexuale: cele care au curve pe lovele şi cele care n-au şi nici n-o să aibă vreodată. Unde nu sunt pisicoase de ziar, e jale pe stradă şi burţile bărbăteşti seamănă cu guşile balenelor.

E multă tristeţe unde nu e supapă la prostituţie şi iarna vine mai devreme şi se cacă ger, doar aşa de-a dreacu; fructele sunt mai mici şi mai sărace în vitamine, iar numărul pulărăilor care poartă ochelari e semnificativ mai mare.

Prin urmare, Csiksereda era un oraş unde soarta sexuală a pulărăilor înfierbântaţi de chinezia şerpească din scrot era definitiv peceluită. Sigur, mai existau una-două-zece fofeze obosite, zgăibate-ntre bucile celuloase şi ciuruite de chiuretaje, dar alea erau pentru şmecherii cu rană crudă-n deltoid, miliţienii cârnăţoşi şi sculerii de partid verde care voiau să fută după castron de gulaş sărat şi o repriză de înjurat România, în aplauze asudate între pereţi de poliester. Ciucul avea de lucru pentru orice ghioarlă, nu sufereai de drama fidelii plângăcioase, dar te obliga la navetă sexuală dacă voiai să te-nfigi în scoică. − Io sunt… Deci ai douăş’trei la interfon, da? Bine…

Aha… Îl iau p-ăla din dreapta, da!

Bambinoasa nu era vreo specială a atracţiei feminine. Nici nu trebuia. Era o bănăţeancă futăcioasă cu un nas subţirel, fugită de sărăcie la adăpostul cărnos al pulii. Proctoboyul n-avea de gând să cardească o unguroaică de ţinut şi voia să se asigure că haimanaua nu e panonică. Nu suporta limba exilului său sexual nici măcar în onomatopeele simulate ale futaiului plătit. − Nu vin dacă eşti Maggy… Eşti Maggy? − Ce să fiu, mă?! Aloo! Vorbeşte, măi, în telefonu’ ăla că n-aud nimica! Daa! Un milion jumate combinat sau o oră două terminări… Nu! Nu stau toată noaptea! Nu! Singurul inconvenient din raiul bozgoresc al Miercurii Ciuc era limba aia împuţită ca un câine şorecar făcut lubeniţă de tir şi lăsat veceu pentru muscoaie pe linia continuă, care îi invadase creierul odată cu libertatea plăcerii. Graiul secuiesc nu e nici ungurească pură şi nici o neo-românească pocită. E o maghiară fiartă în ceapă roşie, înceată. O cusătură de regionalisme ierboase. E ceea ce am putea numi bardoul limbii atileşti. O mai întreb o dată

când ajung la covercă, să mă desluşesc… O ia din uşă.

− Bună, fata mea! Ez magyar parfüm[1], nu? Miroase faaaain, o complimentă el stufos, plăcut impresionat de draperiile vinete care arătau a serai în pâlpăiala bulbilor stradali. Parcă le-a ciordit de pe gaica Marriottului… Nu cre’că e garsoniera ei, ce dreacu! E prea ţărnănoasă… − N-am înţeles, nenea! Dezbracă-te şi tu şi întinde-te acolo, că mă duc până la baie…

Nu e székely… E pizdină made aici. Dacă tot mă mânjesc, barem s-o fac patriotic, ce pisici!

Pufarina se simţea mai sigură-n carnaţii când băga sculă mai matură în ea. Avea ea fixul ăsta de produs. Parcă pizda îi pătimea mai puţin pentru caşcaval. Dreacu ştie! Cert e că mai pufănea şi a plăcere din când în când, dacă dădea de un caricioplan gros, ca o pană de buturugă, din ăla fus ca piciorul de pat. Nu-i prea plăcea căţălitul cu puştanii şi îi cam grăbea. Hai termină şi tu că a trecut jumătea! Cele mai roşii futaiuri era cele cu pretenarii peştelui. Vezi, fă, că trece Muclea pe la tine! Ieşi un pic din producţie şi fă-l şi pe iel! Hotărâtul borţos, care venea ţintit să aibă ce povesti despre cum am rupt-o p-aia să moară Gigi-n covrigi!

De nu i-am dat cinci bolovani de pulă din dosu’ curţii…

Bani?! Păi ce bani, căca-te-aş? Păi io bulesc pe bani?

Am pe basculantă… Am rupt-o la preş să mor abrupt, dacă te mint! Am scos bulion dân ea… atunci când iese la prieteneală, o înjura încă din sonerie. Grăsucul ţigănos avea un dop de belengher şi mai mult băga aer decât popică, dar târfa se făcea aluat sub balastul de osânză ghiorhăită şi icnit de focă şi respira chinuit ca o măgăreaţă snopită de bâzdoacă că aşa-mi place mie, fă! Să dau io... Îi treceau prin minte toate futelniţele pe care le luase prin scări de bloc şi prin veceuri şi simţea cazmaua de haiduc a beţivanului de ta-su care o biciuia peste mutră din te miri ce. Şi acum îndura pachidermul până o secerau răbdările, şi, când credea că nu mai poate, simţea pişâlcul călduţ curgând jetuit prin prelungirea matahalei care cică bulea şi el ceva. Dar nu se termina cu o grăsuială cu două. Telefoanele sunau ca la pizzerie şi el nu mai pleacă-n morţii măsii de nespălat fioros că mă ţine din valută… Cioroiul carosat voia să mai fumeze o ţigară în timp ce ea-l fuma pe el, cât se poate de fără mâini, cu rotulele pe parchet. − De ce te-ai oprit, fă? se ambalează Muclea, ochind-o peste dealul burţii sale. − Nu mai fac, bă! se ţâfnoşi ea, ştergându-se de bale. Ai asta şi nu… − E bilă, fă! O am dî la bulău. E din cur de şampanie… − Nu asta! Asta! se pironi ea cu degetul colorat, ca un pointer la un metru de vânat înaripat.

Grăsănetele se uzmi ca să-şi verifice şublerul şi să afle ce pula mea are asta. Cu o mână îşi proptea burdihanul şi cu altă şi-o cerceta. Concluzia veni repede. − Nu ştu’ fă! E de la McDonalds… Hai fă-mă că te te te te te termin!

PTUFFF!!! A lipit-o. N-a dat tare. A prins-o cu degetele, dar i-a mişcat puţin ochii-n castel, doar cât să o sperie şi să uite de negul sau băşica infectată ţigănosului şi să-l servească iar la oral. Fumul unei noi ţigări urcă în sunet disperat de Nokia şi ea trage-n ea şi pierde încă un arab sau vreun puştan care e destinat acum spre grăbeala alteia.

Făcear-ai infarct, căptuşitu’ dreacu că mi-ai mâncat sufletu’!

Fragment din romanul PROCTO (în lucru)

_____________________________________________ [1]

Aici cu sensul de Candeşte a parfum unguresc, nu?

Pictură de Victoriţa Duţu

Liviu ANDREI

nr. 36 n februarie 2014

Teodor SPĂTARU

6 actualitatea literară

De la fereastra mansardei unde îşi ducea existenţa, domnul Horipundo privea neputincios cum sufletul său eliberat din trup se ridica în cercuri albastre, aproape invizibile, ca mai apoi să coboare brusc, pe podeaua odăii, formând în cele din urmă un ocean prin care se putea observa, la o privire mai profundă, fluvii de tristeţe. În aceea zi de duminică, domnul Horipundo se simţea foarte abătut, ba mai mult, îl incerca ciudata senzaţie că ar fi vreun teribilist care efectua exerciţii de echilibristică deasupra unei prăpastii, în cazul de faţă deasupra hăului depresiei, pendulând între indiferenţă şi disperare. Suferea de genul de tristeţe apăsătoare care se acumulează în timp şi care la un moment dat te sufocă, cerându-şi insistent drepturile de a se manifesta.

Dar ce îi provocase domnului Horipundo această stare? Răspunsul e simplu. În primul rând dragostea sau mai bine spus drogostea , aceea licoare care odată sorbită îşi urmează întotdeauna cursul spre inimă, mai firesc, mai cu întîrzieri, transformându-se in elixir şi deopotrivă în otravă. Însă cititorul va trebui să aibă răbdare pentru a afla povestea de iubire a domnului H. Şi nu în ultimul rând, stimabilul nostru personaj suferea de ipohondrie, ”boală” achiziţionată pe vremea când acest individ rotofei lucra ca şi infirmier în cadrul spitalului municipal.

Acum era şomer sau cum îi plăcea lui să spună Ş.O.M.E.R. (Şi O să o Mierlesc Efectiv Repede?). Cu toate acestea nu regreta faptul că renunţase la slujbă (poate doar la slujba de Înviere pe care din motive neelucidate încă încetase să o mai frecventeze). Considera că postul acela nu i se potrivea deloc, declarând în nenumărate rânduri că un om cu prinţipuri ca el nu se poate acomoda cu un loc de muncă atât de “invizibil”. Exact termenul acesta îl folosise, iar acum, aducîndu-şi aminte, momentul în sine îi produsese un uşor zâmbet în colţul gurii şi o oarecare satisfacţie pentru că stimabilul nostru domn se credea, înainte de toate, un om de spirit. Probabil că era doar o impresie, însă de acest aspect se va lămuri cititorul pe măsură ce îl va descoperi pe Mister H. (bineînţeles dacă va avea răbdare şi dispoziţia necesară). Îşi clădise viaţa pe prinţipuri solide, în schimb aceasta nu fusese atât de generoasă cu el în sensul pozitiv al cuvântului, dimpotrivă, în loc să i se recunoască mult apreciatele prinţipuri, de care era atât de mândru, el fusese tras de-a lungul scurtei sale existenţe prin ţepe metaforice, toate aceste flagelări contribuind considerabil la starea deplorabilă în care se afla.

Ipohondru şi obsedat de igienă, de cele mai multe ori frizând chiar paranoia, domnul Horipundo, pentru a nu se infesta cu microbi, învelise în celofan hainele si mobilierul şi bineînţeles pentru a se asigura că şansele de contaminare scad drastic îşi puse şi o pereche de mănuşi chirurgicale pe care le dădea jos doar ca să le schimbe, această operaţiune având loc odată la 4 ore, nici mai devreme dar nici mai târziu. De fapt, aproape totul se învârtea în jurul cifrei 4: dormea 4 ore pe noapte, se spăla de 4 ori pe dinţi în fiecare zi, avea 4 perechi de pantaloni, 8 cămăşi, 16 perechi de ciorapi şi lenjerie intimă (multiplu de 4), exemplele în acest sens putând continua la nesfârşit. Şi mai presus de toate, era născut în data de 4.04.1984 (1+9+8+4=4).

Probabil, dacă nu mai mult ca sigur, de aici i se trăgea întreaga fixaţie pentru cifra 4, harta astrologică îi jucase feste, iar el trebuia acum să suporte consecinţele.

Prin urmare, se apropia cu paşi înceţi dar siguri de vârsta de 30 de ani, o vârstă la care majoritatea indivizilor sau cel puţin o parte însemnată erau deja realizaţi întemeindu-şi familii şi cariere (de piatră?) de succes, însă nu era şi cazul fostului infirmier, acesta aflîndu-se într-o permanentă căutare de sine şi în cele din urmă a mult visatei dar imposibilei perfecţiuni. Îmbrăcat într-o cămaşă albă cambrată care îi scotea în evidenţă trupul mai mult decât corpolent, pantaloni negri de care erau prinse nelipsitele bretele (accesorii constante şi obligatorii in vestimentaţia acestuia în ciuda faptului că era şomer) si pantofi de asemenea negri, simpli, oarecum uzaţi, domnul Horipundo stătea în dreptul ferestrei şi privea în gol gândindu-se intens şi la modul serios că, după lungi amânări, a venit momentul să schimbe ceva în existenţa lui anostă şi inutilă am putea spune. Zis şi făcut. Băgă mâna în buzunar, fără să permită în niciun moment contactul pielii cu materialul din care erau confecţionaţi pantalonii, în acest sens mănuşile chirurgicale făcându-şi din plin datoria şi scoase telefonul mobil pentru a afla cât era ora (deşi ştia şi nu avea cum să uite prea curând sau cel puţin aşa spera, că o oră are 60 de minute, el avea nevoie de altfel de informaţii).

Pur şi simplu avea senzaţia că se afla de prea mult timp în faţa acelei ferestre. Se simţea în siguranţă în spatele acelei bucăţi de sticlă, dar ştia că în curînd va trebui să iasă în stradă pentru a-şi găsi de lucru, pentru a-şi face un rost în viaţă. Gândul acesta îi provocase fiori pe şina spinării, dar în acelaşi timp era mai decis ca niciodată să îşi schimbe comportamentul. Privea ecranul telefonului. Era ora 16. Ce coincidenţă, îşi spuse pe de o parte amuzat, pe de altă parte uşor iritat de faptul că nu mai scapă de insistenta cifră 4. Se mai obişnuise ce e drept, dar uneori mai avea momente când îi provoca un anumit disconfort, ca în situaţia de faţă. Până avea să-şi modifice atitudinea consolidându-şi personalitatea, fapt care necesita timp, trebuia să-şi schimbe hainele. În general îşi punea alarma, dar astăzi pentru prima dată în ultimele luni, uitase complet să o seteze. Nu era un semn bun.

Era evident că nu trecea prin ceea mai bună perioadă a vieţii sale. Cu toate acestea era încrezător că ceva se va schimba în viitorul apropiat.

Adevărul era că nici nu avea altă soluţie: trebuia să spere că totul va fi bine! Parcă starea de tristeţe se mai risipise. Deschise dulapul (după ce înlătură celofanul) şi luă de pe rafturi, după ce le scoase din pungi, o cămaşă, o pereche de pantaloni şi o pereche de pantofi. Totul era aranjat impecabil , de o ordine si curăţenie desăvârşită. Îşi schimbă hainele şi le depozită pe cele „murdare” într-un sac de gunoi, pe care îl băgă la rându-i în alt sac de gunoi, ca să fie sigur. Le-ar fi introdus direct în maşina de spălat dar erau prea puţine deocamdată. Trebuiau să se mai adune. Cititorul trebuie să ştie că domnul Horipundo era onorabilul deţinător a unei perechi de ochelari cu rame negre, groase şi dioptrii mari, motiv pentru care simpaticul nostru personaj purta tot timpul cu el o lupă pentru a depista şi investiga eventualele „anomalii igienice” care îi surescitau atât de mult atenţia. Camera în care locuia era destul de mică, prost şi sărăcăcios mobilată, doar patul, dulapul , 2 scaune destul de uzate şi masa, acestea din urmă fiind situate aproape de fereastră, constituiau elementele lemnoase ale odăii, exceptând uşa

proză

nr. 36 n februarie 2014

Mister H.

CAPITOLUL I “Cineva mi-a spus că sunt profund.

Eu i-am răspuns că sunt şi pro sâni, nu doar pro fund” (Horipundo)

fireşte. Iniţial, cele două scaune şi masa se găseau în mijlocul camerei, dar Horipundo le schimbase poziţia, creând impresia că odaia ar fi mult mai spaţioasă, iluzie oarecum veridică, însă spullberată mai ales când domnul Horipundo se afla prin preajmă. La înălţimea sa de 1,90 cm şi la greutatea sa de... (dar mai bine cititorul nu trebuie să afle adevăratele kilograme ale protagonistului nostru pentru a nu-şi face o părere proastă despre el sau a şi-o amplifica în cazul în care ea există deja), orice modificare îşi pierdea din efect, camera rămânând la fel de nespaţioasă.

Pe lângă celebra de acum ipohondrie, domnul Horipundo suferea de unele dintre cele mai neobişnuite fobii: F.R.P ( Fobia Râgâitului în public, cunoscută mai popular ca Nesimţitofobia şi caracterizată prin preferinţa unora de a îşi face marcată prezenţa prin onomatopee de mare încărcătură emoţională şi stomacală), F.F.S. ( Fobia Flegmatului pe stradă sau Expulzio-Salivatio-Fobia, având ca şi elemente definitorii deprinderea unor indivizi de a expulza saliva, cu viteze diferite, ajungând până la imposibilitatea de a mai reţine scuipatul în cavitatea bucală la vederea unui trotuar, a unei cărări, străduţe etc. Şi nu în ultimul rând F.U.A (Fobia Umezirii Anale, cunoscută publicului larg ca Fobia Linsului în Fund caracterizată prin decizia anumitor persoane de a se angaja în exploararea unor teritorii ascunse în speranţa că vor obţine unele privilegii. Ca şi simptomatologie a acestei fobii remarcăm apariţia unor bubiţe pe obiectul muncii, în cazul de faţă, limba, şi în unele cazuri, ce e drept mai rar, a unor cicatrici spirituale doar în situaţiile în care iniţiatorii acestor practici se căiesc, manifestând un pro-fund sau mai degraba anti-fund simţ al vinovăţiei.

Dar aceste cazuri, aşa cum am mai spus, sunt rare.

Prima mare dragoste a domnului Horipundo au fost gogoşile. Copil fiind, aştepta cu nerăbdare ca aceste minunăţii din aluat să îi populeze tărâmul în continuă expansiune al stomacului său. Stătea de fiecare dată prin preajma bunicii sale când aceasta se decidea să îl răsfeţe gastronomic. Îmbătat de aroma de zahăr vaniliat care îi atacau întrun mod agresiv dar plăcut nările, şi de formele pufoase şi apetisante ale respectivelor produse de patiserie, domnul Horipundo, alintat la vremea aceea, Gogosinho, datorită preferinţei evidente pentru gogoşi, preferinţă transformată odată cu trecerea timpului în dependenţă, profitând şi de neatenţia rudei sale, mai şterpelea câte o gogoaşă pe care o arunca cu lăcomie în groapa numită cavitatea bucală. Dependenţa devenise atât de periculoasă încât au existat momente când domnul Horipundo şi-a amanetat obiecte din casă doar pentru a simţi chiar şi pentru câteva clipe gustul irezistibil al gogoşilor. Bineînteles că la scurt timp regreta gestul, doar că în momentele acelea efectiv nu putea rezista ispitei.

Conştient de pagubele pe care le poate aduce şi pe care i le-a adus nu de puţine ori o gogoaşă, domnul Horipundo decise că trebuie să ia măsuri pentru a stopa negativa expansiune a imprevizibilei bucăţi de aluat. Căutase pe internet, mai degrabă din curiozitate şi amuzament decât dintr-o necesitate disperată, dacă există asociaţii pentru dependenţii de gogoşi în cadrul cărora au loc întâlniri în care anumiţi indivizi povestesc lupta lor teribilă de a renunţa la acest viciu gastronomic. Asemeni celebrelor întâlniri ale alcoolicilor anonimi.

Fu surprins să găsească o astfel de asociaţie la el în oraş, de fapt era surprins să constate faptul că există o astfel de asociaţie în general.

Adică cine naiba ar înfiinţa o asociaţie pentru nişte indivizi, de obicei supraponderali, care se plâng în legătură cu faptul că nu se pot opri din mâncat gogoşi? Dependenţi de alcool, de ţigări, era mai plauzibil, dar de gogoşi! Îşi şi imagina o persoană îmbrăcată într-o gogoaşă imensă care stătea în centru, în timp ce dependenţii, aşezaţi pe scaune împrejur, se chinuiau să se abţină. Psihologie inversă, se gândi domnul Horipundo şi izbucni într-un râs zgomotos. Totuşi, îşi zise că merită să încerce. Notă adresa şi a doua zi se şi prezentă la sediul respectivei asociaţii. Întâlnirile aveau loc o dată pe săptămână, în fiecare joi (a 4-a zi) de la ora 20 (se putea oare altcumva?). Ajuns în faţa presupusei locaţii constată cu uimire că în locul Asociaţiei Dependenţilor de Gogoşi se întindea o ditamai gogoşerie ce avea prins deasupra geamului un panou cu următorul slogan: „La Gogoaşa tăcută, plăteşti 99, mănânci 100”. Mai verifică odată adresa, ca să fie sigur. Era corectă. Se uită în dreapta şi-n stânga sperând că o să găsească pe cineva care să-l ajute.

Nu era nimeni. Îşi făcu curaj şi intră. Înăuntru câţiva indivizi savurau cu lăcomie diverse sortimente de gogoşi: cu caise, cu vişine, cu fructe de pădure, cu vanilie si ciocolată. Oh, Doamne, îşi spuse domnul Horipundo ducându-se glonţ, aproape alergând spre vânzătoare.

Noroc că nu avea nici un ban la el, de fapt nu prea avea în general, că altfel nu ar fi rezistat tentaţiei de a înfuleca o gogoşică. În clipa aceea se gândi că era aşa de bine să fii şomer. Era pe naiba, trebuia să se abţină, doar pentru asta venise în fond, să se vindece.

- Stimată doamnă, nu vă supăraţi, îmi spuneţi vă rog unde se află Asociaţia Dependenţilor de Gogoşi? Dacă adresa postată pe internet este corectă ar trebui să fie aici. Şi-i înmînă foaia pe care scrise adresa.

- Stimate domn, aţi venit exact unde trebuie. Întâlnirile au loc acolo şi arătă cu mâna înspre o uşă. Soţul meu se ocupă de acest aspect.

Bine aţi venit, mai zise femeia pe un ton jovial. Am să vă conduc.

- Vă mulţumesc. Dar înainte de toate aş dori să vă întreb ceva dacă se poate. Am aşa o curiozitate...

- Sigur. Dacă vă pot fi de folos...

La o privire mai atentă, domnul Horipundo observă pe chipul doamnei ce stătea în faţa lui unele gesturi involuntare care îi trădau comportamentul. Bineînţeles nu oricine ar fi putut sesiza aceste nuanţe, dar ochiul axat pe detalii al domnului Horipundo depistă o uşoară falsitate ce se ascundea în spatele zâmbetului atât de jovial al stimabilei doamne. În realitate, doamnei Salfa Afazofilo nu îi păsa câtuşi de puţin de ce cred sau cum se simt cilenţii ei. Totul se rezuma la atitudinea ei strict mercantilă, pe care o îmbrăca într-o haină atât de delicată si placută, încât cumpărătorii chiar aveau senzaţia că erau mângâiati de aripa unui înger. Ce e drept, această percepţie nu era întru totul eronată, dona Salfa fiind, cu exagerările de rigoare, o nepoată îndepărtată a îngerului decăzut, Lucifer.

- Pentru mine, începu domnul Horipundo, este destul de surprinzător să constat existenţa în aceeaşi clădire, una în prelungirea celeilalte, a două instituţii având scopuri certamente antagonice. Păstrând proporţiile, e ca şi cum ai trece de la extaz la agonie , ca mai apoi să revii, după o încercare de vindecare, la extazul în cazul de faţă dăunător. Ştiam că fiecare lucru are părţi pozitive si negative, depinzând în mare măsură din ce unghi este privit, dar să ai aşa dileme existenţiale încât să îţi fie aproape imposibil să sesisezi care e extazul si care e agonia, la asta sincer nu mă aşteptam.

- Împreună cu soţul meu am încercat să îmbinăm utilul cu plăcutul creând o simbioză pe care dvs. o consideraţi destul de neplăcută, aş spune. Doar că am ajuns la un punct în care nu ne-am mai dat seama ce e util şi ce e plăcut. Dacă la început ni se părea util să vindem gogoşi pentru a face profit, asigurându-ne într-o oarecare măsură traiul zilnic şi plăcut să ajutăm indivizii care prezentau anumite probleme

privind capacitatea lor de a se controla doar la simpla observare a respectivelor produse de patiserie, cu timpul am conştientizat dublarea acestor elemente, în sensul în care ceea ce era util odată, acum devenise şi plăcut şi invers. Dar oare nu aceasta este simbioza perfectă, să îmbini piese de puzzle aparent nepotrivite care odată apropiindu-se îşi împrumută forma una alteia până când devin un întreg absolut? Şi oare nu încercăm noi, oamenii, specimene ce populează această planetă albastră, să găsim un echilibru existenţial punând în balanţă amintirile si visele, sentimentele şi ideile noastre, razele ce ne luminează sufletele şi zăpezile ce ni s-au adunat pe buze, până la urmă viaţa şi moartea?

Domnul Horipundo rămase perplex. Impresionat era puţin spus.

Era de-a dreptul şocat în cel mai pozitiv mod cu putinţă. Ar fi înfulecat vreo două gogoşi doar aşa ca să îşi aducă aminte pentru ce venise. Nu fusese în stare decât să afirme cu o sinceră admiraţie următoarele: - Stimată doamnă, filozoafă trebuia să vă faceţi!

- Prefer să vând gogoşi, răspunse dona Salfa. Într-o mai mică sau mai mare măsură se aseamănă cu filozofia, cu singura deosebire că în urma primei activităţi mai rămâi şi cu ceva monetar.

Izbucniră amândoi într-un rîs spasmodic. După câteva secunde, dl Horipundo privi ceasul. Era 8 fix şi cum lui nu îî plăcea să întârzie se grăbi spre uşa unde avea loc mult aşteptata întâlnire. Înainte să apese clanţa, îi adresă cu zâmbetul pe buze doamnei o ultimă întrebare: - Oare ce s-ar întâmpla dacă nu am fi punctuali?

Fără să fie interesat de ce avea să afirme stimabila Salfa, răspunse tot el: Probabil am fi virguluali… Şi deschise uşa, păşind înăuntru.

Domnul Trepateu Scarmicia, soţul doamnei Safla, stătea în mijlocul camerei, înconjurat fiind de numai puţin nouă persoane dependente de gogoşi. De cum îl văzu intrând pe uşă, domnul Trepateu îi facu un semn discret să se aşeze pe singurul loc rămas liber. Urmară cele mai plictisitoare momente din viaţa domnului Horipundo, momente când fusese obligat să îşi asculte colegii de suferinţă cum se plângeau efectiv de faptul că erau incapabili să reziste viciului aluatic. Bineînţeles că îi veni şi lui rândul, dar el prezentă întreaga situaţie într-o notă mai puţin dramatică. Şi mai presus de toate, terapeutul lor, domnul Scarmicia, era un bâlbâit notoriu care abia lega o propoziţie după lungi şi dureroase tentative eşuate. Domnul Horipundo decise pe loc că era prima şi ultima oară cînd va mai frecventa aceste întâlniri. Efectiv era o mascaradă în care se vindeau gogoşi participanţilor, dar nu genul pe care le-ai fi savurat cu plăcere, ci mai degrabă care îţi produceau un nod semnificativ în gât. Şi ca spectacolul să fie complet, domnul Trepateu dispăru cu zece minute înainte de încheierea şedinţei propriu-zise, ca să revină după câteva minute îmbrăcat într-un costum ce înfăţişa o apetisantă gogoaşă. Exact cum îşi imaginase domnul Horipundo. Dacă iniţial această imagine îi provocase amuzamentul, acum dimpotrivă era dezgustat de-a dreptul, O gogoaşă bâlbâită, îşi spuse. În situaţia în care acest episod făcea parte din tehnica de vindecare a pacienţilor şi nu era doar un moft extravagant, atunci domnul Scarmicia chiar era un geniu. De acum încolo, era clar că domnul Horipundo se lecuise de această dependenţă gastronomică şi dacă la un moment dat va mai fi tentat să guste din vreo gogoaşă era suficient să şi-l imagineze pe domnul Scarmicia îmbrăcat în costum şi chinuindu-se să închege câteva cuvinte. O gogoaşă bâlbâită… Se ridică să plece când parcă avu impresia că îl aude pe domnul Scarmicia încercând să îi comunice ceva. Şi într-adevăr acesta se lupta din toate puterile cu două nenorocite de cuvinte care se încăpăţânau să nu iasă cum trebuie din gura terapeutului.

- Ddddooo…..Ddoooommmm….Domnule …Hhooo….

Domnul Horipundo era convins că s-ar fi putut duce până acasă şi chiar să revină până când stimabilul domn Trepateu ar fi reuşit întrun final să îi pronunţe numele. Totuşi dintr-o oarecare curiozitate, dar mai ales din politeţe, decise să rămână.

- Hhoooooripundddddddooooo! În sfârşit, îşi zise Horipundo şi se întoarse spre interlocutorul său.

- Ce faaaceeţi?

- Ttrr trebbb uuiiie să plleeeec, răspunse Horipundo mai în glumă, mai în serios şi ţâşni spre uşă fără să îi mai pese de nimic. Simţea nevoia efectiv să iasă din încăperea aceea cât mai repede. Apăsă clanţa şi în clipa imediat următoare se trezi de partea cealaltă a uşii. Păşi uşurat şi nu după mult timp se şi trezi cu doamna Salfa în faţa ochilor.

Uitase complet de existenţa sa.

- Ei bine, cum a fost? Întrebă curioasă doamna Salfa.

- Minunat, răspunse domnul Horipundo, încercând să fie cât mai serios. Soţul dvs este un adevărat geniu, dar ce zic geniu. El nu face parte din categoria geniilor, poate a eugeniilor, dar cu multa cremă… de cacao. Şi încă ceva. În locul dvs aş schimba sloganul, scriind următoarea rimă: “La gogoaşa vorbăreaţă/ mânânci cât vrei, plăteşti o viaţă”. Iniţial mă gândisem la gogoaşa bâlbâită, dar având în vedere faptul că soţul dvs vorbeşte atât de mult, sau mă rog, cel puţin încearcă, termenul vorbăreaţă mi s-a părut mai potrivit. Şi plecă cu zâmbetul pe buze fără să mai dea ascultare replicii venite din partea soţiei dezlănţuite asemenea unei leoaice ce îşi apăra regele. Cuvintele ce au urmat nu merită a fi relatate, cuvinte grele ca de plumb, ce făceau atmosfera apăsătoare, cuvinte însetate de sânge ca nişte lipitori ce căutau în permanenţă rănile destinatarului. Însă domnul Horipundo, simpaticul nostru personaj, păşea încrezător şi liniştit, imun parcă la toate atacurile ce orbitau în jurul existenţei sale în aceea seară plăcută. Pentru moment era vindecat...

După ce depozită hainele murdare în saci, domnul Horipundo puse apă într-un ibric cu scopul de a face un ceai. În timp ce fierbea apa, ascuţi un set de creioane pe care le aşeză într-o ordine impecabilă pe masa din dreptul ferestrei. Scoase dintr-un sertar un caiet îmbrăcat în piele, pe care de asemenea îl aşeză pe masă. Ceaiul era gata. Îl strecură şi îl puse într-o cană. Aprinse o lumânare. Nu lumina mai intens decât un bec, dar lui îi conferea o stare de linişte. Totul era pregătit. Oh, nu!

Cum putea să uite de pipă. Unde naiba era pipa? Fuma foarte rar şi doar atunci când scria, şi cum scria în fiecare zi, fuma zilnic. Însă se întâmpla foarte rar să fumeze mai mult de 10 minute pe zi şi, scăzând din 24 de ore, adică 1440 de minute, timpul alocat acestei activităţi, rezultă 1330 de minute nefumătoare. Deci fuma foarte rar sau mă rog puţin. În general nu suporta fumul de ţigară, însă nici alte fumuri.

Totuşi era un moft cu care se răsfăţa o dată pe zi. Unde naiba era pipa aia? Căută prin toată camera şi nu o găsi nicicum. Intră în panică.

Toate trebuiau să fie la locul lor. De ce nenorocita aia de pipă nu apărea? Trebuia să se calmeze. Închise ochii. Inspiră adânc de 4 ori.

Expiră de asemenea de 4 ori. Deschise ochii (odată, ce e drept, nu de 4). Se simţea mai bine. Luă o gură de ceai şi se hotărî să înceapă fără compania acelei bucăţi de lemn. Se aşeză pe scaun. Deschise caietul, luă un creion. Scria tot timpul cu creioane perfect ascuţite. Privea foaia albă. Un univers întreg de cuvinte abia aşteptau să danseze în ritmuri lingvistice. Era modul domnului Horipundo de a-şi exprima sentimentele, de a arăta lumii că trăieşte. Dragilor, dans!

invitatul revistei

nr. 36 n februarie 2014

actualitatea literară 7

Radu Cârneci

…da! nu ne mai pasă la care liman stă ochiul de veghe, – prieten-duşman – cel care ne strigă voind să ne-ajungă: asprimea-i ne place, blândeţea-i ne-alungă da, îngerul–înger ne bântuie-avan şi nu ne mai pasă la care liman…

31 mai 2006

Sâmbăta morţilor …stau în pământuri morţii sub zăpezi: credinţă veche-n ceea ce mai crezi închipuiri-îmbrăţişări sub cruci te duce gândul unde-ai să te duci spre-a te-ntâlni cu ceea ce nu vezi – dorm în pământuri morţii sub zăpezi…

Celor ce mai cred şi stăruie încă în puterea Iubirii…

Gândind la Homer …ochi pentru ce? În întuneric rază care-n tăria tainelor cutează adânc de dor şi pătrunzând adâncul în care se zideşte fraged pruncul ce va aduce lumii sfântă pază – el din tăria tainelor cutează…

(…trei sinucideri m-au voit prin vreme trei paloşe ivindu-mi-se-n steme trei lungi săruturi rotunjind averea şi steaua străjuind la învierea în sângiuiri pornirilor blesteme trei paloşe m-ademenind în steme…) …pâine şi vin pentru acei ce nu-s decât păreri: cădelniţări–apus şi lacrimi seci topindu-mă-n ţărână ivind fântâni la Moartea-n har stăpână spre-a re-zidi iubirea în Iisus – pâine şi vin pentru acei ce nu-s…

Bucureşti, 25 februarie 2006 – „Sâmbăta morţilor“

(…ce zeu sublim, Homer!… precum se ştie fără de ochi privea în veşnicie gândind minuni şi întâmplări fantaste la Troia şi pe-ntinsul mării vaste el se zidea-n legenda pururi vie fără de ochi privind în veşnicie…)

La Hanul Ancuţei

…ochi pentru ce?… Nevăzătorii sunt adânci de duh spre Duhul cutezând şi dând sfielii îndrăzneala pură şi vocii a sfinţeniei arsură – pleoàpele-mi închid şi intru-n gând adânc de duh spre Duhul cutezând…

…la Casa Vinului de viţă rară ajung din când în când, aşa spre sară: mă-ntâmpină-n surâs acea femeie cu vocea-n flori, în strai de curcubee cu vechi averi în inima-i cămară la Casa Vinului de viţă rară…

Bucureşti, 12 martie 2006

Hannibal ante portas…

- în amintirea lui Eugen Jebeleanu -

«bunicului» Mihail Sadoveanu

(…boieri şi domni şi căpitani–eroi neguţători şi grămătici de soi suntem ai tăi cu toţi pe totdeauna: mai toarnă vin până se-apleacă luna; te vom iubi în vise mari şi moi boieri şi domni şi căpitani–eroi

… şi n-a învins! iar zeii se uimiră şi vulturii latini se istoviră iar elefanţii au intrat în mit când Generalul marşul a oprit: cinci legiùni – cât zece! – se opriră şi n-a învins, şi zeii se uimiră…

Ancuţă mândră, Doamnă de istorii ne-ademeneşti ca flacăra comorii – arată-ţi chipul, ne-nfrumuseţează descântă-ne-n cenuşa vetrei trează şi trece-ne-n hrisoavele de glorii Ancuţă mândră, Doamnă de istorii…)

(oh, e măreţ să te păstrezi în vis trăind sublimul ce ţi-a fost prescris: când poţi învinge, să-ţi învingi puterea şi gloriei să-i sărăceşti averea să dai înaltul ce ţi s-a admis!… oh, e măreţ să te păstrezi învins…)

Bal mascat

…n-a vrut să-nvingă! totul a rămas în clipa moartă sub dramatic ceas când Roma tremura-n bătaia sorţii El, Hannibal, sta mândru-n faţa porţii ca bronz adânc, ne-mai-făcând un pas – şi a intrat în timp!… şi a rămas…

Bucureşti, 18 iunie 2006

Sufletul vinului se închină lui Ch. Baudelaire

Sufletul vinului, blând paradis chemându-ne iarăşi la Hanul de vis în el s-ascunzând rădăcini-înfloriri căderi în albastru şi-n raze-uimiri şi-atent Serafimul de ceruri trimis spre a ne-salvare din chipul proscris… (…înecul e moartea dorită în vin: te-atrage, te prinde, te soarbe destin Prinţ negru – coroană de-argint aurit cu paloş în dreapta, cu ochiul mijit – o luptă nebună în aerul-spin înecul e moartea dorită, în vin…)

ghimpele-i o pătrundea cu dulceaţă şi era-n zori, spre dimineaţă când steaua deasupra ofta, ofta şi-ndrăgostită Privighetoarea cânta

(„…trebuie să mă săruţi până departe psalmodia, pătrunde-mi a cerului parte iată-mi sângele te înfloreşte-n culoare dulce-i ghimpele tău, dulce mă doare ah, îmi eşti în a destinului carte iubire, sărută-mă până la moarte…“ şi noaptea se topea în ceţoasele stingeri – uimită, în aer, o ceată de îngeri iar Trandafirul până în inimă o pătrundea, o pătrundea şi floarea-i în roşu se-mpodobea, sempodobea! „Regina mea, sfânta mea, dar tu sângeri…!“ şi zorii piereau în şoaptele-i plângeri…) …………………………………… şi se făcu ziuă în a lumii grădină şi Trandafirul roşu se rotea în lumină la frumuseţea-i cerul se uimea! iar în ţărână Privighetoarea tăcea, tăcea ucisă de iubirea-i vergină – şi era primăvară şi multă lumină Foarte multă lumină…

Siliştea–Snagov, mai 2008

Vânător în toamnă… …ce vânător am fost şi ce minuni purtam în taşca bravilor nebuni ce se-avântau în codri, ca la nuntă ecou de corn în zarea lor căruntă şi câini lătrând şi fiare cum s-aduni din amintiri asemenea minuni… (…cerboaică jună, blândă înfruntare te-am urmărit pe-a cerului cărare mireasma ta mă îmbăta cu preţ iar sângele, ca lupul, îndrăzneţ arc se făcea, săgeată arzătoare cerboaica mândră, peste munţi călare…) …voi fi vânat şi eu – căci vreme vine – ca trântorul din casa de albine când, către-nalt, regina mă va cere: ce zbor sublim e zborul ce te piere

ce arme dulci, pătrunderi, sfinte crime: voi fi vânat şi eu, cum se cuvine…

Tăierea capului …şi iarăşi năzuim spre veşnicie şi iarăşi zarea ta se face ie privirea-ţi se preschimbă în fereastră şi iarăşi mă aştepţi să vin din astră femeie-frunză-ţoare-fruct mă-mbie ca iarăşi să intrăm în veşnicie… (…cum te-am gândit şi te-am zidit, nu ştiu plantându-te în marele-mi pustiu lumină-n ceaţa drumurilor mele; mi-ai potolit pornirile rebele păstrându-mă, rămân în tine viu şi mă plantezi în marele-ţi pustiu…) …rob, taie-mi capul, ca la marii sfinţi: rămân credinţa singurei credinţi şi-n pas de umbră mă ivesc pe cale şi intru-n miezul mântuirii tale ci lepădând păcatele-mi dorinţi – rob! taie-mi capul, ca la marii sfinţi…

Fumând pe malul Styxului…

– alt vis –

…la Styx, pe mal, de veghe stau fumând: toate sunt negre (cele care sânt!) umbre de umbre de la Charon cer să le primească-n luntrea-i de mister împărăţia Hades-ului vrând – la Styx, pe mal, de veghe stau fumând… (…ca-n Dante, şiruri vin ai morţii sclavi: zdrobiţi cei din războaie, tineri bravi cei ce-au căzut – dreptăţii străjuind – cei răstigniţi şi cei plătiţi cu-argint cei mulţi şi proşti, şi filosofii gravi ca-n Dante, şiruri trec ai morţii sclavi…) …da! Charon mă aşteaptă zi cu zi ci eu mai pufăi – bine-i a trăi chiar când eşti mort! am învăţat s-aştept – fără-de-timp e Timpul înţelept – milenii strâng – orbitele mi-s vii – iar Charon mă aşteaptă zi cu zi…

Radu Cârneci, unul dintre cei mai profunzi creatori de poezie de dragoste din literatura română şi decanul de vârstă al poeţilor din România, s-a născut acum 86 de ani, la 14 februarie 1928, în satul Valea lui Lal, comuna Pardoşi, din ţinutul Vrancei. Revista Actualitatea literară îi urează multă sănătate şi La mulţi ani!

…Doamna mea, cine eşti, cine sunt tânăr ieri, azi m-aduni în cărunt zveltă, tu, pom albastru în dans ceruri vechi peste cer în balans când ne-apropie timpul abund’ Doamna mea, cine eşti, cine sunt… (…mândră-ai fost, mândru eu; au rămas sèmne-adânci peste gând, pe obraz au plecat rând pe rând cei plecaţi şi suntem cei din urmă mascaţi – ce duios acest ultim popas mândră-ai fost, mândru eu, am rămas…) …o, ce vals între cer şi abis ce minuni în minuni am deschis: m-ai ales cel mai tânăr din şir şi mă tragi dinspre moarte-n admir’ şi-mi surâzi, blând surâs, ca un vis – o, ce vals între cer şi abis…

În februarie 2007, Senatul Universităţii din Bacău a conferit poetului Radu Cârneci titlul de Doctor Honoris Causa.

Decembrie 2005 – Ianuarie 2006

Privighetoarea şi Trandafirul la o re-întâlnire cu Oscar Wilde

Îndrăgostită Privighetoarea cânta iar Trandafirul alb o săruta:

Tinerii ingineri silvicultori Emilia şi Radu Cârneci, la Ocolul Silvic Fântânele, regiunea Bacău, 1955

8 actualitatea literară

nr. 36 n februarie 2014

şcoala de poezie

Nicolae Băciuţ

Rugăciune

Iartă-mi setea de-a-mi fi sete, Iartă-mi fuga de-a fi vânt, Şi lumina când ai fost fereastră Şi poemul, Când ai fost cuvânt.

Iartă-mă şi nu mă mai ierta, Lasă-mă să fiu doar pleoapa ta.

Titanic Şi pentru noi un Titanic va sosi.

Vom fi Pasageri clandestini pe mări în furtună...

Dar o mare liniştită însă ne va primi – Doar ea ne va fi urmă.

Nimic nu va avea nume; Toate iubirile vor rămâne la bord – Şi deznădejdile şi ura Vor coborî în adânc, Ca un acord de muzici dintr-o altă lume. Şi pentru noi Titanic va veni, Chiar dacă niciun aisberg nu-i va fi cunună.

Nu va fi noapte, Va fi cer senin, Peste mări Va fi ziua bună.

Mormânt Nu mai vorbesc de mult cu gura mea, nici ale cui cuvinte le rostesc, nu ştiu – nu mai privesc cu ochii mei, sunt înainte de-a vedea. Şi acest aer mi-e străin şi nu mă poate-nveşmânta.

Nu mai trăiesc cu viaţa mea şi nici nu ştiu a cui viaţă o trăiesc.

Dă-mi, Doamne,

viaţa mea, măcar o clipă – să mă-ngrop în ea.

ca o stea care apune?

În orişicine Nu-mi sunt stăpân, nu-mi aparţin – dar, Doamne, dac-ai fii în mine, n-aş mai putea să mai rămân, să-mi fii lumină în retine, să-mi fii pe buze un cuvânt să-mi fii iar respirare, să fiu când nu mai sunt, să-ţi fiu mirare.

Dar, Doamne, dac-ai fi în mine, aş putea muri în orişicine.

Post Restant Aştept scrisori pe care nu mi le-ai trimis – aştept cuvinte pe care nu mi le-ai fi scris, cu litere de vânt, să mă atingi ca foşnetul în noapte silabe de pământ.

Până la mine nu e timp, secundele sunt doar polen ce nu ajunge niciodată miere, şi munte ce n-a fost nicicând Olimp.

Aştept scrisori dintr-un alt vis, ca pe un semn de carte dintre viaţă şi plictis.

Sora mea Unde este sora mea?

Lasă-mă să-i caut nume; unde este mâna mea,

Unde este seara mea, unde sunt a sale pleoape?

Unde este cerul meu, care se retrage-n ape?

Unde este urma mea, de potcoavă ruginită, ce rămâne în nisip, ca o vară nesfârşită?

Unde este rana mea, sora mea de sânge, unde este moartea, ea, care mă mai plânge?

Fă ceva Fă ceva să nu-ţi fiu vară, fă ceva să-ţi fiu senin, fă ceva să-ţi fiu nisipul peste care valuri vin!

Fă ceva să nu-ţi fiu toamnă, fă ceva să nu-ţi fiu fruct, peste noi când se întinde bruma ca un viaduct.

pentru cine ochi care râde, pentru cine ochi care plânge?

cu Judecata de-Apoi, Judecata d-Acum e un dig.

Fereastră de stea

Sunt tot mai aproape de tine, vreme care pleacă, vreme care vine.

Cândva o să plec.

Către niciunde pleoapă să fiu, unei secunde.

Cândva o să vin, doar către tine, umbră să fiu, întoarsă în sine.

Cândva, altcândva, fereastră de stea.

Minutar Zile albe, zile gri, ca şi cum ar rugini nopţile în colivii,

Fă ceva, sunt primăvară, fă ceva să îţi fiu rod, fă ceva să îţi fiu râul peste care rămâi pod.

ca şi cum le-aş fi cuibar, ca şi cum în ceas de frunze le-aş rămâne minutar.

Fă ceva şi nu mai face, ziuă care-n noapte tace.

Vreme care pleacă, vreme care vine Sentiment de toamnă

Poemul risipitor Acestor poeme nu le-a lipsit nimic şi, totuşi, au plecat de la mine – pentru cine să pregătesc viţelul cel gras, pentru cine privire-n retine?

Pentru cine rană şi sânge,

Seara mea e tot mai aproape de păsări; am început deja să învăţ să zbor, sunt mai aproape de tine, cu-o zare, sunt mai departe de tine c-un nor; Trimit scrisori scrise cu ploi, primesc scrisori scrise cu frig, mă judeci

şi mai alerg cu timpul ce trage-acum să moară şi-mi văd în ape ochii departe licărind!

El face semn Eterna întâlnire

Pe Zamolxis-pater în ţara lui divină

Au înflorit de ieri şi zarzărul, şi prunul iar Soarele străluce liber şi rece la şosea dar, uite, vezi, eu nu mai sunt nebunul

l-am ascuns în taină cu mii de duhuri dace.

De-atunci românii cred că sfântul o să vină şi neamul nostru-n ţară se va-ntoarce.

Intuiţii grave

urcând tiptil în stele, ca să mă pot vedea.

Desfid pe-acei ce-n alte patru vânturi

Sunt trişti mestecenii ce mor în frunze

Eu ştiu că m-au uitat şi apele, şi luna nici crângul nu mai ştie astăzi cum arăt

ne spun că seminţia i-a dispărut în vreme şi că minciună-i că vieţuieşte-n cânturi ori că murind, de moarte nu se teme…

şi nici cum luna de-atâtea doruri grele înluminează timpul pe căile de lapte.

Eu însă văd ce azi se-ntâmplă-n ceruri când ca un glonte trece un meteor galactic ce primeneşte iară regatele de nouri cu-n rege-cerb şi-un visător fanatic.

Un fel de zeu care transcende-nspaţii

Limba-n care poţi iubi, Limba ca un alizeu, Limba ca un colţ de cer, Limba ca un Dumnezeu.

Limba noastră, cea română, Duminică-n săptămână.

Mai creşte iarba-n cer mereu, aripile de păsări încă-s ude, mai cade câte-un nor, precum un înger, dar cine-l mai aude?

Mai risipeşte toamna frunze-n cer, sunt mari migraţii de pământuri, mai cad batiste, despărţiri, dar cine-aude când le fluturi?

Mai creşte cer în cer mereu, de parc-ar creşte Dumnezeu.

Coriolan Păunescu

prin galben viu şi-n limpede paloare.

Şi iată, tu nu vrei în ochiul unei stele să ne vedem rătăcitori în noapte

Limba-n care m-am născut, Limba-n care mai visez, Limba ca un Tatăl Nostru, Limba Noastră, ca un Crez, Limba ca o rugăciune, limba dincolo de vremi, limba – încă o minune, limba-n care nu blestemi, limba-n care poţi muri, limba-n care poţi renaşte, limba-n care, răstignit, te re-ntorci în zi de Paşte.

Fă ceva să nu-ţi fiu iarnă, fă ceva să nu-ţi fiu frig, fă ceva să-ţi fiu lucarnă, când la ziduri încă strig.

de verde-ntunecat cu magică culoare pe care vingrăbite celeste constelaţii

precum cuvintele în suflete arzând şi-ascunsa taină a pădurilor confuze ce se aşterne-n ritmuri sălbatice la rând.

Duminică

dar parcă crugul lumii se tânguie întruna când astrul zilei cheamă poveştile-ndărăt. Şi uite-n somn veghează tiara unui rege Pierdută-n vântul care s-a oţărât la el, înluminări eterne în cânt de menestrel.

Eu nu-s precum se-ncearcă a se spune între pereţii lumii în care mă scufund şi simt încă iubirea frumoasă a unei zâne când i-aud paşii albi cutremurat pe prund.

De aceea înfloriţii pomi îmi par că zboară când pe sub iarbă pământul se vede tresărind

Bătrânul zeu e tare în braţ, şi în gândire iar fibra-i se-ntăreşte prin încercări duşmane şi inima-i veghează-ntr-un fel de zămislire prin codrii ce-şi adună puterile-n coroane.

Zâmbiţi ştiind că brazii la pământ se pleacă şi dacii liberi vor fi descoperiţi sub pietre, dar el, Zamolxis, ştie că lumea-i prea săracă de a ne pierde neamul bătrânei noastre vetre. Şi iată că, pe cer, acolo, bătrânul face semn: Să nu vă-ntreb, cumva,de ce venim spre dânsul

şi m-am căznit în taină cu ochii să vă-ndemn să nu trădaţi iubirea, când vă apucă plânsul…

Ipostazele timpului Bine-ai venit, tu auroră de ianuarie, bine-ai venit ca o pasăre lină din nor parcă te ştiu dintr-o icoană a vremii sau dintr-un capăt albastru de zbor.

Bine-ai venit tu, dalbă şi mistică eră clipă primordială din cruzite culori, prin care copilul te-ndeamnă cu ochii renăscând ale inimii tale candori.

Bine-ai venit tu, nimb de graţie ninsă, pe care eu, omul, mi-aş dori să îl ştiu precum lumina din albii zori răsărită peste timpul iubirii nestatornic şi viu.

Bine-ai venit lumină măiastră şi rece ca o fugă de note înşirate ostentativ pe care nimeni nu vede cum ele aleargă ca nişte mărgele pe un lung portativ.

Bine-ai venit ca o bătută cale lactee ori ca o simplă şi aspră formulă de verb când stau răstignit cu albele braţe în cruce trecând peste câmpuri privirea-mi de cerb

nr. 36 n februarie 2014

şcoala de poezie

Niculina Oprea

Ca un râu cu apa limpede Ca un râu cu apa limpede (mai bine zis ca un pârâu de câmpie) şerpuieşte liniştea deopotrivă peste capetele celor buni şi peste capetele celor răi, peste furia nebuniei celor mulţi şi peste nerăbdarea noilor îndrăgostiţi.

Ca o zăpadă în ajunul anului nou coboară liniştea peste sufletele ascunse în albul imaculat al hârtiei de scris, până când şi Zizina cu ochii ei mari, rotunzi şi plini de mirare aşteaptă să se întâmple ceva: un sunet, un zgomot, o cheie în uşă dar cu liniştea nu este de glumit, ea este tăcerea din care poemul se naşte.

mai ales acum când se aşterne iarna şi vântul îndoaie copacii de la jumătate (într-o astfel de rugăciune o vedeam pe mama în ultimii ani), mai bine inventăm o primăvară târzie cu miros de frunze putrede acoperindu-ne rădăcinile, apoi mergem de-a lungul firului de apă în căutarea bulbilor de ceapa ciorii...

Chiar dacă timpul lasă urme adânci în traversarea podurilor palmelor, în vecinătatea noastră pot scheuna la lună căţeii pământului, pot inventa dezastre oricâte doresc, îşi pot înfoia cozile năpârlite ori de câte ori le pofteşte sufleţelul de câine hăimesit.

Martorul mut Ajunge o vibraţie a aerului traversat de păsări în bătaia caldă a luminii, cu pasul domol şi braţele pline de flori porneşti spre o amintire refuzată de memorie însă ultimele acorduri au amuţit în casele de toleranţă.

Ochii ageri sfredelesc pântecul întunericului ca şi cum ai vrea să iei totul de la capăt, între atâtea intersecţii nu vezi calea de întoarcere, nici martorul mut numărâdu-ţi trecerile de la Nord la Sud şi de la Est la Vest.

Un soare nou Plouă în octombrie, cu precizie de bisturiu stropii aproape perfecţi desprind de pe ramuri frunzele rămase fără clorofilă, fără tam-tam sunt azvârlite în faţa paşilor grăbiţi, doar – doar trecătorii nu vor observa trucul ucigaş iar despre tandreţe ce să mai vorbim când suntem înconjuraţi de atâta viclenie!

Plouă în octombrie,

Pictură de Victoriţa Duţu

Dincolo de grădinile Palatului Dolmabahce Ştiu că în partea de jos a fiinţei mele se află marea, în fiecare dimineaţă îi simt atingerea uşoară ca o pană pierdută de porumbiţa albă în rotirile concentrice de deasupra capetelor tot mai mult aplecate.

Dincolo de grădinile Palatului Dolmabahce, între flux şi reflux am mângâiat creştetul Mării Marmara, oglinzile apelor ei m-au luminat îndelung şi acum mai luminează câte o noapte rătăcită printre neguri.

Fii fără teamă!, Fii fără teamă! şopteşte, tot în patul tău de mireasă vei muri dragostea este o umbră pe care întunericul o devoră, toată măreţia ei ajunge doar până la glezne. În partea de jos a fiinţei mele se află marea, oftează uneori ca un bătrân temându-se de ecoul propriei voci.

Poem de circumstanţă Ar trebui să ferecăm cu lacăte mari uşile ruginite ale căţeilor pământului, să rămână sub cerul liber aşa cum au venit pe lume: orbi, surzi şi muţi dar noi nu suntem născuţi pentru asta şi nu ne supunem marii ticăloşenii

actualitatea literară 9

între noi şi roboţi nicio diferenţă nu bate la ochi; mergem a silă din zori până la marginea întunericului, înaintea ca somnul să ne răpună în gând încrustăm o epistolă nouă celui ce ni s-a cuibărit în materia cenuşie.

Foto: Dumitru Ungureanu

Poem de dragoste

pentru G.

Aş putea spune că te iubesc fără a gândi la bruma aşezată pe muşcatele din capătul scării; aş putea spune că te iubesc ca pe un frate plecat să-mi cumpere halviţă, al cărui mers legănat îmi pare că îl zăresc de departe.

Aş putea spune că te iubesc fiindcă îmi este dor de zorii dimineţii care îţi atârnă de gene când în pocalul timpului roua crinilor se transformă în perle pentru binecuvântarea ceremoniilor mereu amânate.

Aş putea spune că te iubesc pentru toate sunetele neluate în seamă într-o viaţă înjumătăţită în chip nefiresc, aş putea spune că te iubesc pentru cămaşa de mire pe care nu am albit-o îndeajuns, pentru voalul miresei pe care ape învolburate l-au furat, dar te iubesc ca pe un frate plecat să-mi cumpere halviţă, al cărui mers legănat îmi pare că îl zăresc de departe.

Bucureşti, 24 ianuarie 2014

Oricât de aprige ploi ne-ar dilua sentimentele, în recipienţi ermetic închişi memoria păstrează secretul euforiilor cărnii de aceea spun: oricât de aprige ploi ne-ar dilua sentimentele din căderea turbionară prindem în plame frunze dislocate – în galbenul lor un soare nou aşteaptă să se nască.

În spatele oglinzilor

Acesta este octombrie, argintul oglinzilor se revarsă la picioarele noastre, devine o foiţă subţire, ademenitoare şi provocatoare precum covorul roşu dar eu ştiu că tot ce străluceşte şi este atât de subţire nu ţine, nu ţine paşii hotărâţi şi grei nici măcar în noaptea aceasta când pe Calea Lactee este mare petrecere. În spatele oglinzilor de pe care argintul a curs, clovnii îşi freacă mâinile, aşteaptă să pună batista pe ţambal şi să acopere ochii cerului cu fustele florăreselor.

Vreau să rămâi, da, vreau să rămâi până în zori când răcoarea ne va îmbrăţişa ca pe noul născut, când vom adormi odată cu toate cuvintele nerostite iar fluidul memoriei va trezi neuronii intraţi în hibernare mult prea devreme.

Pictură de Victoriţa Duţu

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 36 n februarie 2014

căluşului şi zgărzii cenzurii cu închisoare (6 ani), cu eşec social, cu des-ţărare. Pomul social n-a dat roade pentru el nici în ne-socialism, când a fost remarginalizat, re-exilat. Culoarea curcubeului a fost carte topită de Humanitas, cum că nu se vinde (mai exact, nu se cumpără, că de vândut Goma nu se vinde). N-a intrat pe scenă în lumina reflectoarelor.

N-avem Kundera? Dar cehul a fost poet stalinist, cum n-a fost nicicând mereu nedreptăţitul Goma. De altfel, adevăraţii disidenţi s-au „bucurat” in corpore de un astfel de tratament. Şi Dumitru Ţepeneag, expulzat de Ceauşescu, prin Decretul din ’75 a fost re-marginalizat în România. Justiţiarul social Ţepeneag publicase în noiembrie ’71, în „The New York Times” articolul A gândi în România este o crimă. Pamfletul Ceauşescu I-ul, rege comunist, care i-a adus răzvrătitului Virgil Tănase ordin de suprimare, nu-i pomenit cât cel al lui Mircea Dinescu.

Aparatul de represiune nu glumea, jucai leapşa pe murite (titlul său, tipărit de Ed. Adevărul, Bucureşti, 2011), dacă te revoltai fără spate dinspre Moscova sau dinspre Vest. Virgil Tănase e mai tradus (scrie în franceză pentru Gallimard) în Japonia decât în România. Bani a avut ICR-ul pentru costisitoarele turnee ale Ninei Cassian.

Nici nemulţumiţii, îndărătnicii, nesupuşii, pe care a luptat atâta Goma să-i adune într-o mişcare de rezistenţă, n-au avut parte de recunoaşterea meritată.

Nici Ileana Mălăncioiu, nici Cezar Ivănescu, nici Marius Robescu.

Gheorghe Grigurcu, temperament de revoltat împotriva directivelor, tiparelor, turcirii noastre balcanice, a rămas arbiter poesiae în Amarul Târg. Iar Luca Piţu, cum se ironizează singur, „postuniversitar, doctor indocent, văduv după Universecumetrialitatea Cuzana.” E mai talentat Patapievici decât Piţu? Nu. Dar e în vitrină prin marketare, are distribuitori de merite şi de premii, are agenţi literari buni, are editură forte. Una-i Humanitas, alta-i Opera Magna din Iaşi, a lui Vasilian Doboş.

Patapievici „ne lasă, după Gabriel Liiceanu, senzaţia că a descins printre noi direct din paradisul culturii”; cultura a intrat în Patapievici „precum cămaşa aceea mitologică, cămaşa lui Nessus, în trup, care îţi arde trupul şi se absoarbe în el şi se face una cu el. El este, cultural vorbind, «în pielea goală», pielea lui e haina lui şi acesta este cultura.” N-aveţi sentimentul că vă aflaţi într-un loc liturgic?

Un manager mereu surprinzător e şi Dan C. Mihăilescu, văzând în „magnetizantul” Patapievici „speranţa noastră eseistică.” E onestă oare critica piaristică a lui D.C. Mihăilescu, luat de ispita encomiului când descoperă „bunul simţ înnăscut” al lui H.-R.P., „niciodată narcisiac”? Eu cred că sare căluţul (roz, cu zvastică pe crupă) când afirmă că trebuie alăturat lui

Mircea Vulcănescu şi lui Mircea Eliade; ba îi şi întrece.

Chiar faptul că schilodea berze cu acul îl arată pe H.R.P. ca un „revoltat” de mic. Ceea ce l-o fi făcut să propună – eseistic- votul cenzitar! Şi cum acest „Kirkegaard de Bucureşti” e şi propriul imagolog de succes, talentul lui Luca Piţu, eseistul mereu şocant referenţial, pierde competiţia, nu numai cu Patapievici, dar şi cu „marfa de lux pentru export”, Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie.

Respectăm adevărul că biografia scriitorului e opera lui? Din contra, accidentele de compromis sunt eliminate din CV-ul „alor noştri” ca o coajă de pe cartof.

Grupul de prestigiu constituit postdecembrist ridică sau coboară cum doreşte. Aştepţi selecţia naturală lăsându-te în voia… „globalizării”, clachezi sigur.

Campaniile pentru compromiterea adevăraţilor disidenţi au fost făcute ca să intre alte capete prin gaura din tricolor, să urce alţii pe baricada civică. Nu Goma, ci Gabriel Liiceanu care, după Dan C. Mihăilescu, deţine rolul greu: să „re-virginizeze spiritual.” Şi V. Tismăneanu, „ingeniosul” (rău temperat, aş adăuga eu), trebuia să-şi facă loc pe scenă, ca procuror în procesul comunismului, bucurându-se de critica pasională, euforică, energizantă a lui D. C. M. Ce să mai evaluăm riguros? E mai confortabil să recomandăm, să dăm referinţe ultrapozitive. Bunacredinţă în evaluare s-a demodat. Te conformezi protectorilor şi încremeneşti în admiraţie, ba mai dai şi interesul personal drept datorie civică, a fi manager fiind mult mai rentabil decât a fi critic.

Omul care aduce cartea la PROTV şi care îşi spune (şi este) „samsar de cărţi”, descoperă excepţionalisme peste excepţionalisme în tipăriturile a două-trei edituri. Cumpăraţi-l şi citiţi-l, aşadar, pe „iradiantul” Crohmălniceanu (cineva se întreba dacă scriitorii activişti mai au succesul de pe timpuri; Crohmălniceanu are, chiar postum, Râpeanu şi Dodu Bălan n-au). Şi nu vă feriţi de interregio, pardon, „expresul” Mungiu, sarista căreia Dan C.-ul e-n stare să-i laude şi „dicţia” şi viziunea atee, de sorginte utecistă. Mediocraţia dă tonul. Iosif Sava, cu vocea-i radiogenică, a consacrat-o „cea mai deşteaptă femeie din România.” Mi-a sunat destul de disonant, mărturisesc. De atunci Alina Mungiu-Pippidi ne ţine din şoc în şoc cu comentariile ei abrupte şi minimalizante. Răstignirea lui Iisus „e o mistificare şi conştientă încă”, spectatorii care n-au aplaudat piesa Evangheliştii fiind nişte „sălbatici”.

Cât despre studenţii pe care i-a păstorit, o, ei „şi-au creat un univers cultural care nu are nimic românesc”, câtă vreme cultura română nici nu există.

Noica vorbea de şase maladii ale spiritului contemporan? Mă tem că spiritul critic nu suferă doar de şase boli. Inconsecvenţa şi mistificarea (numită şi critificţiune) sunt primele două. Voi reveni cu simptome şi cu diagnostice.

(Im)presarii literari

„Cerul de cărţi deasupra, legea critică în mine” e o formulare splendidă a profesorului de cronică de întâmpinare Nicolae Manolescu. Dar cerul e cam înnorat, de vreme ce încăierarea „canoanelor” e maximă, iar conflictele şi tensiunile, marca lumii noastre literare dintotdeauna, s-au acutizat până la blocarea dialogului democratic, a argumentelor şi contraargumentelor, ca între 22-işti şi „caietişti”.

Lângă suplimentarişti nu-i loc pentru convorbirişti ori dacişti, la noi, la Ieş. Cât despre humanitarişti şi poliromişti, ei bat război cu restul pieţei de carte.

Querella etnicişti – universalişti, autohtonişti – occidentalişti, sincronişti – conservatori s-a amplificat nepermis, dar s-a şi simplificat aberant, ca-n anii cincizeci, folosindu-se chiar termenii critici de atunci, de pildă „cârdăşie” ori „şovăielnic”. Lupii de stepă dau năvală peste mioritici, prospăturile peste tombatere şi aşa mai departe.

Se declară incompatibilităţi pe viaţa şi pe moartea celuilalt, parcă spre a proba că scriitorul român e altericid. Când N. Florescu a aflat în revista exilului „Luceafărul” textul lui Emil Cioran, semnat cu iniţialele Z. P. şi l-a publicat în „Jurnalul literar”, s-a trezit tras în justiţie, ca autor de piraterie literară, de Gabriel Liiceanu. Humanitas avea exclusivitate asupra a tot ce-a scris Cioran, chiar texte necunoscute, descoperite de cercetători dedicaţi muncii, cu ani de lucru în biblioteci.

Lovinescienii îi desfid pe călinescieni, zeletiniştii şi drăghiceştii îi desfid pe năişti. „Năist” a fost Eliade, „năist” a fost, deopotrivă, Sebastian, dar trimis la zid pentru asta e numai Eliade, care trebuie musai de-tabuizat; i se face alt „dosar de cadre” ca membru doctrinar al Gărzii de Fier şi antisemit. N-a fost nici una, nici alta.

Memorialistul Marino credea că din cauza istoricului religiilor ar fi intrat în vizorul Securităţii.

Hermeneutica (din 1980), dar şi versiunea ei franceză sunt „cărţi care mi-au complicat enorm existenţa.” Ba chiar s-ar fi compromis scriindu-le: „ nu gândeam la fel” (v. pag. 24 din Viaţa unui om singur). Culmea e că Introducere în hermeneutica lui Eliade e cea mai bună carte a eruditului lexicograf de idei literare.

Dar pentru cine n-a nutrit „dispreţuri” Marino? Cei mai „marinizaţi” au fost „tinicheaua” Călinescu şi „căpitanul filosofic” Noica.

Da, tribunalul civico-moral funcţionează, dar numai unii sunt vulnerabili şi vulneraţi: Bogza e absolvit de stalinism acut, ca şi Beniuc ori Nina Cassian. Nu şi dejismul lui Arghezi, fostul condamnat public de Sorin Toma, ca „poet al putrefacţiei” şi amuţit civic un deceniu.

Nu şi cedarea „monstruosului” Călinescu. Numai că, atunci când ai fost şeful de cabinet CC / PCR al lui Popescu – Dumnezeu, ca Mircea Horia Simionescu, e mai bine să nu te revolţi pentru ce a mâncat Călinescu de la comunişti. Şi asta pe urmele Ilenei cea din Vrancea. Nu-l văd pe G. Călinescu aşa cum îl văd fosta combatantă de la „Lupta de clasă” şi Crohmălniceanu, ci aşa cum îl vede cercetătoarea Cornelia Ştefănescu, în G. Călinescu sau „seriozitatea glumei estetice”: un Socrate condamnat să bea cucută ideologică realist – socialistă. „Ceea ce mă sperie, nota pe blog Vasile Gogea, e «rezistenţa», «durata» amneziei de îndată ce se «instalează»”. Se cenzurează trecutul, adaug eu, iar anume pagini din el ne dezbină, ca şi cum n-am fi destul de dezbinaţi.

Fireasca şi aşteptata revizuire a valorilor, reexaminarea, regândirea lor în sensul bun, al reintegrării în circuit a scriitorilor nedreptăţiţi, s-a schimbat urât la faţă, într-un revizionism maniheic. „Sfădăliile” nu mai contenesc între iconoclaştii şi iconodulii Eminescului. Mulţi critici se află ori în flagrant delict de encomiu ori în flagrant delict de injurie. Arghezi e „mare prostituat”, dar cine a scris într-o „tabletă de cronică” despre Stalin: „un ţar proletar cu fruntea de două degete e dictatorul posomorât al noului imperiu”? Miron Radu Paraschivescu, un „cobai” nevinovat? Se vânează culpa morală a lui Cioculescu, atacat că i-ar fi plăcut „spiritul pandur” al lui Adrian Păunescu, nu şi culpele morale ale lui Sami Damian, Zigu Ornea, Paul Georgescu…

Nicoleta Sălcudeanu pune întrebarea corectă: „de ce revizuirea a alunecat în revizionism” (v. Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Ed. Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013) şi află destule cauze. Să le vedem: în primul numar „22” n-a publicat Goma, ci Brucan. Ia să fi fost Paul Goma membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, nu Pavel Câmpeanu! Ia să fi fost Goma preşedinte USR, (măcar membru de onoare), nu Dinescu! Îmi aduc aminte titlul cu care a debutat prozatorul, întrun an de relativ dezgheţ, ’66: Când tace toba. Deşi titlul a fost dat de redacţie, Goma n-a tăcut, nici n-a fost toboşar al vremurilor noi şi a plătit refuzul

Ziua Mondială a Poeziei - UNESCO Redacţia revistei poloneze POEZJA dzisiaj (Varşovia, redactor şef şi organizator principal - ALEKSANDER NAWROCKI) organizează cea de a XIV-a ediţie a Zilei Mondiale a Poeziei – UNESCO… Varşovia 1 - 5 aprilie 2014. În program sunt prevăzute:  Concert poetic – muzical în Sala Castelului Regal din Varşovia, str. Krakowskie Przedmieście 87/89 – pe 1 aprilie 2014;  Deschiderea festivă la Muzeul

Adam Mickiewicz, din Varşovia, Piaţa din Oraşul Vechi, nr. 2o, pe 2 aprilie 2014;  Vizite – excursii în regiunile Mazowsze şi Kielce;  Publicarea unui număr special al revistei POEZJA dzisiaj.

Invitaţi din Iaşi sunt domnii CASSIAN MARIA SPIRIDON, preşedinte şi ALEXANDRU G. ŞERBAN, translator – traducător din limbile polonă şi rusă.

Sărbătoarea Mondială a Poeziei a fost

stabilită iniţial, încă din 1999, pentru 21 martie. Cele mai importante evenimente se desfăşoară la Paris. Scopul acestei Sărbători este promovarea lecturării, scrierii, publicării şi învăţării de poezii în întreaga lume. Reprezentanţii UNESCO au declarat că această zi ”trebuie să dea un nou impuls spre a aprecia poezia, ca şi de a sprijini mişcările poetice naţionale, regionale şi internaţionale”.

A. PRESS

Romanul Zogru, de Doina Ruşti, a apărut şi în limba maghiară

Tradus recent în limba maghiară, romanul Zogru, de Doina Ruşti, a apărut la Editura Sétatér Kulturális Egyesület. Versiunea traducătoarei Szenkovics Enikő a făcut obiectul bursei „Franyó Zoltán”, oferită de guvernul maghiar, iar editarea cărţii se datorează Fundaţiei „Communitas”.

Romanul Zogru, apărut la Editura Polirom în două ediţii (2006; 2013), disponibil şi în format digital, a mai fost tradus în bulgară şi italiană. În prezent se pregăteşte o ediţie spaniolă a romanului.

Zogru este zeul lumii româneşti, martorul şi declanşatorul faptelor minore. El singur ştie unde se află mormîntul lui Dracula sau care este misterul dispariţiei lui Stroe Leurdeanu. Deţine toate amănuntele iubirii dintre Zoe şi Enăchiţă Văcărescu.

A trecut prin ciuma de pe vremea lui Moruzi şi prin bătăliile istoriei. A pozat unui iconar medieval şi-a trăit în doze mici nenumărate vieţi anonime.

El este păstrătorul tuturor acelor întîmplări pe care istoria mare nu le-a reţinut. Amestecat atît în faptele înalte, cît şi în mizeriile cotidiene, viaţa lui depinde în bună măsură de nefericirile şi de

fricile lumii, de suferinţele Giuliei, de cinismul lui Andrei Ionescu, de pulsul adevărat şi incontestabil al vieţii. Zogru este un demon îndrăgostit, un djin binevoitor, un naiv, un gafeur şi un încurcă-lume, pentru totdeauna legat de sîngele detestabilului Ioniţă Bubosu. Şi chiar mai mult de atît. „Zogru ţese prin transmigrarea sa un fir comun între vieţile locuite, deschizînd în mit spaţiul îngust al poveştii”.

(Marco Dotti, Il Manifesto). Doina Ruşti este una dintre cele mai cunoscute scriitoare contemporane.

Tradusă în mai multe limbi, invitată la numeroase tîrguri şi evenimente internaţionale, s-a impus în special prin romanele cu tematică diversă şi construcţie solidă, cele mai multe apărute la Polirom. Fantoma din moară (2008) a fost distins cu Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, iar Lizoanca la 11 ani (2009) a primit Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române.

Acesta din urmă se află în curs de ecranizare şi a fost editat recent la Berlin, de Horlemann Verlag. . Doina Ruşti trăieşte la Bucureşti şi este profesor universitar (istoria culturii şi civilizaţiei universale).

nr. 36 n februarie 2014

recenzie

actualitatea literară 11

scurtissim tuşeu iubicid între o poemesă şi un poeziu Singularia Tantum, de Luminiţa Zaharia îndârjit de stele…/ e ora când toate zeiţele dorm./ poeţii se hrănesc, privind, cu ele.” “poem desuet”, “schimb tot, culori, coperţi, celule moarte/ şi sexul, dacă este salutar,/ arunc medicamentele şi rujul,/ cos zdravăn fiecare buzunar/ în casa mea – doar flori şi cărţi să fie/ perdelele din suflet le sfîşii/ uşa deschid doar pentru Poezie/ şi-o rog să-mi facă droaie de copii!”/ “curăţenie generală”. Poetul este fie supus torturilor procustiene, fie zburătăceşte pe gânduri şi idei, abramburit până la a se transforma în precipitaţii de poezie: “pricep ades sau numai mi se pare/ dar greu de înţeles e cum nu moare/ poetul/ ca-n procustianul pat/ cînd trag în jos de suflet, ne-ncetat/ grelele cărţi… iar fluturii zglobii/ capul abramburit i-l smulg spre stele/ unde-or să cadă atâtea poezii/ fărîmiţînd poetu-n zbor, cu ele?” / “poetul”.

O poezie nici albă, nici fixă, nici tristă, nici euforică, mai degrabă înţepătoare, copilărească uneori, adultizată în joacă, parcă spre a vedea cum e să fii mare – treburi de fete, numai ele vor să fie prea mature ori dimpotrivă, să pară mai tinere decât le arată vârsta biologică. O metamorfozare în stare lentă, care conţine şi un pic din cerneala poetică: “metamorfoza ta amară/ mi-a răvăşit cerneala-n călimară./ i-am dat atunci dulceaţă/ de nuci verzi./ mătasea risipită-n ceaţă/ s-a scuturat în brazi./ nori siamezi au înfăşat risipa,/ fără veste.” / “metamorfoză”.

Luminiţei îi place să jongleze cu expresii arhicunoscute pentru a evidenţia stări, nostime de regulă, a sugera o idee, a-l duce pe cititor cu gândul la citate din opere ale unor scriitori/ filozofi consacraţi, la aspecte de viaţă relevante etc.: „la 8 fără 5 trecute/ fix”/ „azi fără ieri”, „dau iubirea la radio-şanţ”/ „deturnări”, „ce e-n mînă, nu-i minciună!”/ „... în 2013”, „verba volant”/ „pe stînga, mereu pe stînga”.

Iubirea, un pic naivă, un pic luată peste picior, este tratată în joacă, amuzant, ca o născocire de copil sau văzută retro, din ochii adultului care încearcă să se mai copilărească, să mai dea curaj, o ultimă şansă acestui sentiment năzuros şi neîmplinit: „cei care nu mai pot să iubească/ stau la rînd, anonimi şi cuminţi,/ cu sufertaşul în mînă,/ la Marele Zeu al Iubirii.”/ „cei care mai pot să iubească”.

Iubirea Luminiţei este una complexă. Porneşte în toate direcţiile şi se răsfrânge asupra tuturor lucrurilor şi fiinţelor. Felul în care o mărturiseşte este foarte personal. Aş putea crede că pentru ea, iubirea este „obiectul” pe care trebuie să-l achiziţionăm la un moment dat.

Acesta trebuie să existe în orice casă. După gusturi, necesităţi, ambiţii, iubirea poetei se poate confunda, la un moment dat, cu un caiet de „mărturisiri”, lozul cel norocos, dar nu în viaţă, ci în moarte, ori acel imbold „decapotabil” venit din „contabilitatea” lui Dumnezeu: „iubirea e acest caiet curat/ cu versurile care stau să vină/ un vis nebun cu visul voalat/ cînd te orbesc splendorile-n lumină/ iubirea e un loz de cîştigat/ la loteria opulent-a cerului/ impulsul criminal cînd ţi se strigă:/ nu eşti pygmalionul nimănui/ iubirea? un imbold decapotabil/ cînd echilibrul s-a atins cu greu/ să-l pupi, că prea a fost ireproşabil/ contabilul lui Dumnezeu!”/ „ce e iubirea?”. Şi aceeaşi Luminiţa ne demonstrează că iubirea este un alpinist care atinge înălţimile cele cele mai neaşteptate, cele mai abrupte, fără sfori – la propriu, dar şi la figurat, fără pitoane, acolo unde nebuniile spiritului nu au nevoie de îngrădiri, de sfaturi dinafară, cu atât mai mult de obiecţii, controverse, critici, pentru a se arăta în toată naturaleţea ei, venită uman, nepretenţios, acolo unde „fără de trup, gîndul e numai lumină”/ „pe stînga, mereu pe stînga”.

Tot în concepţia poetei, iubirea se traduce prin bărbăţie, curaj, tenacitate şi se confundă cu el, cel la care visează, cel căruia îi scrie, cel pentru care se copilăreşte, deşi aparent este doar un „portret” prins într-o fotografie: „o fotografie cu un bărbat – / ar fi trecut neobservat/ altor ochi poate, dar nu mie!/ tablou la care am rămas/ pironită locului/ pradă înminunării şi focului/ preţ de-o veşnicie/... purta un tricou verde/ să nu se distingă cumva de natură./ gîndea – aşa, ca-ntr-o cimilitură!,/ că o singură fiinţă de-l vede,/ o va săruta luuuung pe gură/ o va îmbrăţişa în iarba crudă/ o va prinde în cea mai puternică poezie/ îi va da tot ce va dori să ia/ şi încă pe-atît, prin magie.”... „şi muntele, muntele mă-nfiora/ ca prima iubire cînd te ia pe nepregătite/ pînă şi cerul se însenina/ şi tot ce mă înconjura/ începea, ameţitor, să palpite./ dacă acum mă va săruta?!/ dacă mă va îmbrăca, îndrăzneţ şi timid,/ în fiinţa lui de iarbă crudă?!”/ „bărbat cu muntele în spate”.

Iubirea este starea de concepţie poetică, inspiraţia, muza în persoană, iar când ea nu apare, poeta se simte stingheră, „deposedată” de cuvinte: mă uit la foaia albă/ foaia se uită la mine/ e-atîta tăcere între noi/ că mi se face ruşine!/ unde sunt zilele de altădată/ cînd mă hîrjoneam cu poezia la propriu/ iar voi mi-o credeaţi figurată?!/ iubirea mi-a furat, în trombă,/ toate cuvintele din dex”/ „lipsă de inspiraţie”.

Iubirea este superioară, se află sus-sus, în eter, pe tărâmul Internet unde guvernează cu zâmbet gălbior, numit ca-n basmele moderne, „stăpânul emoticoanelor” (din moment ce stăpânul inelelor are deja locul ocupat): „aşa m-a vrăjit/ cu un zâmbet gălbior, rotunjit/ (forma de cerc te cucereşte instantaneu/)”... „dincolo de tastatură/ pesemne că avea şi el o gură/ braţe chiar nelucrate în săli de forţă/ o inimă flăcăruie sau torţă/ ochi albaştri verzi candrii miopi/ fundiţă roşie la barbă – de deochi”/ „stăpînul emoticoanelor”, numai că poeta află de legătura superfluă, de înşelătoria sentimentală a stăpânului emoticoanelor chiar de la emoticoanele de la curte: „emoticoanelemi şopteau că mă iubeşte/ era stăpânul lor absolut/ acest stupefiant necunoscut”... „aveam mintea inima trupul conectate periculos/ în acelaşi triplu ştecher/ voci depărtate îmi strigau că e un şmecher”... „mai tîrziu am aflat/ din surse alternative/ că emoticoanele lui erau nocive/ că le arunca, fără discernămînt/ şi altor femei întîmplătoare/ de pe întregul pămînt”/ „stăpînul emoticoanelor”. În toată această pledoarie pentru iubire, bărbatul se află dincolo de bariera sufletească, cei doi fiind separaţi nu de o uşă metalică, ci de una şi mai grea, făcută din singurătate: „două fiinţe/ de o parte şi cealaltă/ a aceleiaşi uşi/ ucigîndu-se softly/ aşteptînd/ să se sfîrşească zilele/ cîmpul magnetic/ să cadă iar/ fiecare în lumea lui”/ „killing me softly” sau „tu ai natura ta, om depărtat/ înorbitor de

albă, cu furnici.../ eu am o lume din beton armat/ cu oameni mai mici”... „nedrepte oglindiri, nu crezi, iubite,/ pentru doi oameni cu schelet asemeni”/ „tu acolo, eu aici”. Şi nu în ultimul rând, iubirea este un medicament pentru întinerire: „... iubicid retard!/ se agită bine/ cu precădere în faţa focului/ se ia o linguriţă pe burta goală/ (buricul va tresălta ca sărutat)/ ”... „uite, îl testez acum pe mine, iau tot flaconul pe nerăsuflate/... /răbdare, atîta vă cer, nu e vina mea că acţionează aşa lent/”/ „iubicid retard”.

La Luminiţa, poezia, poemul reprezintă soarele în jurul căruia se rotesc ideile, gândurile cele mai năstruşnice, îmbrăcate în cele mai neobişnuite cuvinte, în haine alese, bine croite. Numai ea putea să scornească un poem al mâinilor precum o dedicaţie sau o rugă, un semn sau pur şi simplu un gest, un imn înălţat nu omului, ci mîinilor care făuresc pentru el: „cu mîna dreaptă/ (numită aşa că se-nchina doar dreptăţii/ şi lucrurilor înalte de pe pămînt)/ bărbatul în roşu strîngea ferm/ mîna de porţelan a fetei neprihănite/ cu sufletul sfînt.”... „cu mîna stîngă/ (cea dinspre inimă, vreau să spun)/ bărbatul roşu îi închidea,/ ca-ntr-o cătuşă caldă de catifea,/ mîna întreagă./ de parcă palma lui stîngă/ ar fi ţipat vieţii înseşi: mi-eşti dragă!”/ „poemul mîinilor”.

Starea de vis a poetei nu este una normală. Ea trece din copilulfemeie în copilul-bărbat. Chiar şi îndrăgostirea nu este numai una fiinţială în totalitate, dimpotrivă, devine o relaţie de intimitate cu natura. Spre exemplu, iubeşte muntele cu acea tandreţe feminină, aproape inexplicabilă: „şi muntele, muntele mă-nfiora/ ca prima iubire cînd te ia pe nepregătite/ pînă şi cerul se însenina/ şi tot ce mă înconjura/ începea, ameţitor, să palpite.”/ „bărbat cu muntele în spate”, „cu ochii numai iris/ mă privea/ avid/ pînă în epicentrul fricii”... „cu ochii numai iris, mă privea/ eliberată (prin deducţiune frumoasă)/ mă urcase pe versantul cel mai abrupt/ mă aşezase în iarbă, şi iarba se ofilea/ muşcase pentru mine o bucată de cer/ să mă hrănească/ şi cerul era acum rupt/ ca tivul unei rochii de mireasă”/ „cu ochii numai iris”.

Dar câte faţete nu are iubirea acestei poete?!

Iubirea, cadru artistic de altfel, este un „dezmierd”, este o tăcere de „teiubescuri” şi chiar un travesti de indiferenţă: „iubirea travestită în indiferenţă/ dezmierdul în sfadă/ coloana infinitului/ în dor circumscris”/ „tăceri în doi”. Iubirea de poet nu este una obişnuită, ea poate transpune chiar şi o „băbuţă de viitor”/ „sunt o băbuţă de mare viitor”. Între femeia-poet şi iubire există metaforă, există predicat, atribut pe care poeta le evocă în mod constant şi echilibrat. Acestea îi dau curajul să se manifeste, să trăiască intens, să scoată în afară încărcătura poetică. Cea mai interesantă stare descrisă de poetă este cea pe care o simte „cînd năpîrleşte un poet”: „şi tarantula năpîrleşte/ îşi leapădă exoscheletul/ de ce ar eluda natura/ pe măria-sa poetul?!”.

Ea simte permanent nevoia schimbării, reînnoirii ideilor, cuvintelor, felului în care se exprimă pe sine. Cum toate vietăţile pământului îşi schimbă starea, comportamentul, „pielea”, poetul de ce ar fi exclus?

Nu se supune el, oare, aceloraşi legi universale? O pană de poet trebuie să fie fără reproş. Cât mai aproape de perfecţiune. Când năpârleşte poetul, spaţiul se umple de poeme. Poeme vechi. Altele noi, în ton cu realitatea zilei, cu cerinţele scriitoriceşti, le vor lua locul. În final, poeta consideră că viaţa ei este formată din numeroase detalii, o aritmetică cu toate operaţiile din care rezultă o singură valoare: singurătatea: „viaţa mea:/ adunări, scăderi, înmulţiri şimpărţiri. Soldare./ viaţa mea – o contabilitate a lucrurilor mărunte/ cu rezultat previzibil/ nul/ fără sens.” / „killing me softly”. Ea nu poate fi supărată pe viaţă, totuşi. Ia totul în glumă, ca pe o „reclamă la viaţa eternă”.

Despre motivul singurătăţii vorbeşte printre rânduri, nu poate fi ocolit, ar însemna să se mintă, dar până când?: „sunt otrăvită de toxina singurătăţii,/ carbonizată în atîta nedragoste,/ ofilită de atîta nesomn –/ apă stătută, / apă moartă.../ plecaţi!”/ „killing me softly”.

Luminiţei nu-i scapă nimic de sub ochiul satiric-umoristic: viaţa, moartea, miracolele, femeia, bărbatul, singurătatea, inspiraţia, dragostea, păcatul, iluzia, natura, codul bunelor maniere, visarea, povestea, construirea, zborul, realitatea, Internetul, o plajă întreagă de teme în care presară propria dezinvoltură, culoare, fantezie. Ei nu-i scapă poezia!

Chiar şi titlurile folosite sunt, adesea, bizare: ”/“foaie verde pălărie”, “iubicid retard”, “troc intergalactic”, “cardigan cu clapă”, “în alcatrazul vieţii mele”.

Inimoasă cum am cunoscut-o, ea face şi câteva dedicaţii Singularia Tantum: Floryanei, Cameliei, doamnei “K”, Anei, iubitului internaut, Taniei, bărbatului “cu muntele în spate”, “stăpânului emoticoanelor”, lui “delon şi de niro” etc.

Poezia ei este verb, este pronume, este substantiv... este gen, şi asta o demonstrează în felul ei năzbâtios, incontestabil, în “barbarisme”: ţol-ţoală, vin-vină, bar-bară, ton-toană, viol-violă, cocon-cocoană, drog-droagă cu substraturile respective. A se vedea cum femininul este “incriminat”.

“Singularia tantum” închide paginile cărţii într-o notă uşor melancolică, uşor ironică, cu aceeaşi veselie care transpare din versurile închinate iubirii dintre el şi ea, momente de reproş asupra sinelui mereu îndrăgostit de cine (nu) trebuie: “nu-l asculta pe diable, cînd îţi spune/ să-ţi calci pe inimă – păcat de ea!/ ştim că ai una de rezervă, totuşi/ nici azi nu ai aflat care-i a ta!”. Este un “dialog franţuzit” despre cum poţi trata iubirea, “grand amour”, această maladie unică!

Sesizez că Lumina, Luminiţa altfel spus, este Singularia Tantum. Într-adevăr, după lectura cărţii, am concluzionat că poeziile Luminiţei sunt Singularia Tantum. Ne-am despărţit, fiecare cu singurătatea ei de mână. Până la o nouă întâlnire. În cuvinte!

Ottilia ARDELEANU

Cenuşa iernii se vântură dinspre mare şi-napoi. O fereastră deschisă te poate risipi în lume. Poţi să-ţi imaginezi cum gândurile tale fac amestecuri şi combinaţii dintre cele mai nebănuite cu materia în care, minuscul, te laşi purtat, descompus, recompus, cameleonizat în graba indusă de speranţa în a avea o destinaţie măreaţă, nelipsit de impactul cu real-irealul, sarcastic-hilarul şi toate contrariile care se atrag. Inspiri şi nici nu-ţi dai seama câte lumi ai dintr-odată în tine, habar nu ai ce să faci cu ele. Poate de aici stările de bine-rău, îngândurările liber-profesioniste, frustrările euforice, împrietenirea în declin, amabila însingurare.

Singurătatea e ca o floare care se prinde repede chiar şi dintr-un lăstar furat. Se lasă pe mâna cuiva care o copileşte, o udă, o aşază la lumină şi ea creşte ca nebuna, înfloreşte în perioadele cele mai ciudate din viaţă, se ofileşte pentru scurtă vreme, care înseamnă reînnoire, şi dintr-odată o vezi cum se înalţă către soare, mai dornică de a fermeca, de a epata cu parfumul şi culorile ei. Uneori, se copilăreşte doar pentru a te amăgi cu purtarea ei. Şi te ţii după ea. Nici nu ştii când ajungi la capătul vieţii. Te iscodeşte până află unde ţii poezia, lucrul care îi place foarte mult. Remediul pentru nesocotinţele ei văzute şi nevăzute. Tu o aduci în artă ca pe cineva important. Aproape că este modelul pictorului, muza poetului, cu picioarele ei lungi, talia cât s-o cuprinzi cu un braţ puternic, rotunjimile neciobite şi ochii mari în care te predai.

Contemplu în dimineaţă lumea, dar ecoul privirii mele nu se întoarce de nicăieri. Aşezată pe marginea simţurilor, cât să nu cad în gol, mi se pare că sufletul acesta acumulat de pe la oameni este întocmai râpa în care cel ortoman s-a rostogolit odată cu moartea. Îmi vine să-i strig: hei, tu! ce faci în adâncul tău, te plictiseşti? Ţi-e greu? Eşti nevoiaş? Atunci mi se pare că o pasăre cu ochi de cucuvea fâlfâie aerul şi închid fereastra, lăsând lumea pe dinafară. N-are decât să sune la interfon, dacă ţine morţiş să-mi cunoască singurătatea. Să ştii, este foarte iubitoare, ascultătoare şi dintr-odată foarte cuminte, adică n-o mai uită Dumnezeu prin vecini, se duce la serviciu şi se remarcă. În orele libere citeşte sau se plimbă pe ţărmul oamenilor, mai intră în vorbă cu câte unii, dă bineţe bătrânilor, mereu le sare în ajutor. I-am pus şi nume: Singularia Tantum. Să nu spui că exagerez.

Deşi nu trebuie să dau explicaţii, totuşi, îţi voi spune că nu demult am cunoscut o doamnă foarte veselă dinafară. Venită din metropolă aici unde apele însemnează fiinţe ca la botez, sunt vrăjitoare, vindecătoare, antinevralgice, m-a luat într-o scurtă promenadă prin împrejurimi. După ceva timp de mers umăr la umăr pe tăcute, neştiind să tăiem panglica, ne-am aşezat pe o bancă şi ne-am lăsat singurătăţile să se joace în parc, printre tufele de trandafiri îmbobociţi.

Mirosea puternic a nămol descântător de trupuri şi de dureri, nu ştie omul câte ştie ghiolul. Singurătăţile noastre se înţelegeau foarte bine, ne bucuram că nu trebuie să ne ocupăm de ele în mod expres.

Atunci a fost momentul să facem schimb de cărţi. Şi de cuvinte de apropiere. Eu i le-am dăruit pe ale mele, ea, Luminiţa, adică Lu, pe ale ei. Necondiţionat. Mi se păreau diafane pe lângă ale mele care din piatra realităţii erau făcute.

Ce interesant! Cuvintele ei erau chiar Singularia Tantum, aşa ordonat aşezate între coperţi. Ce nume cool, mi-am zis atunci, în timp ce mă uitam cu atenţie la pălăria ei din “foaie verde” şi mi-am jurat să-l reproduc în singurătăţile mele. Aliniate, cuvintele săreau de pe un picior pe altul, zicând: “am câştigat o inimă/ dar n-am piept pe măsură/ sufletul îi face respiraţie gură la gură/… am câştigat o cafea cu caimac/ dar trebuie să mă apuc şi de fumat/ şi de sex în tandem”/ “foaie verde pălărie”.

Poeta Luminiţa Zaharia are o singurătate veselă. Singurătatea rămâne înăuntru. Doar veselia scapă fiindcă ştie cum. Două jumătăţi de măr: una otrăvită. Cea mai ipocrit de frumoasă. Şi te tentează să muşti măcar o dată. Suficient ca să mori de savoare. Singularia poetei este de un umor care strânge, frisonant, care înfioară. Un mic monstru cu un obraz neted şi celălalt zbârcit. “raiul nu era, cum v-aţi imagina,/ un iaz plin de peşte/ o lume perfectă păzită de-un sfânt/ avea dealuri şi văi/ buturugi şi bătăi/ de copite…”/ “un om, un cal, un gînd hoinar”.

Ea ştie să trateze lucrurile bulversante într-un fel de ilaritate ironică, unde înţepăturile sunt ace fine de acupunctură: “n-am frică sunt mai bogată am multe frici/ sunt cochetă am două broşe k/ le-am primit chiar de dragobete/ în inima kapitalei învinsă pe kalea victoriei/ în genunchiul stâng/ pe motiv că era mai aproape de inimă”, “kruda realitate face visele de o mie de ori/ mai frumoase, domnule x/ mimez viaţa şi despre mine se vorbeşte în continuare/ a fost sau n-a fost doamnă domnişoara k/ sau viceversa”/ “doamna k”.

Ea ştie să facă haz de necaz, îi place să diminueze dramele vieţii şi să mărească tragicomicul, ca în piesele lui Molière, încât, începi o poezie aproape în lacrimi şi o termini aproape în râs, ori invers, depinde de subiectul propus cititorului: “astăzi e ziua mea/ de nemurire./ nu voi muri astăzi, prin urmare!/ sunt aşa mîndră de mine/ am rezistat chiar crizei mondiale/ crizei personale/ cri cri cri ză/ ca un greieraş rîd de oamenii furnici/ hei, pînă aici!/ se enervează amicii care mi-au făcut tort”/ “o mercedes pentru fiecare”.

Luminiţa “poceşte” sau, cum aş spune eu ca ea, “ludiceşte” anumite cuvinte: “creierul poemovor”/“foaie verde pălărie”, “iubirea este fericirofobă”/ “fobie”, “iubicid retard”/ “iubicid retard”, “poemzia”/ “identităţi schimbate”, “homovoră”/ “troc intergalactic”, “vorbosferă”/ “transcrierea fonetică a iubirii”; ea le generează sensuri hibride, le încadrează potrivit temei abordate, şi asta conferă originalitate şi personalitate poeziei sale.

Tot în felul jucăuş face referire la poezie şi poet, ca o legătură zglobie, de basm, ca un talisman: “eu aş fi vrut să nu las niciun semn/ strigasei invitaţia din urmă/ spre noi, poeţii galeşi, un îndemn/ de-a sfâşia din tine, ca o turmă/ de fiinţe stranii, rău înfometate/ de sfinte frumuseţi ce te robiră…” / “semnul”, “port haine noi de-mpărăteasă/ visînd să par adulţilor frumoasă/ numai copiii mă deconspiră/ şi strigă-n plină stradă, fără milă:/ – uite-o pe baba cloanţa, are suflet de paie!/ metafora ta mă ia la bătaie/ metafora mea se chirceşte în baie”/ “poezie sublimă”, “ca să nu cazi letal din vîrf de pom,/ agaţă-te mai

12 actualitatea literară

meridiane

nr. 36 n februarie 2014

William Shakespeare (1564 - 1616)

William Shakespeare, cel mai mare dramaturg şi poet al tuturor timpurilor – de până acum! – s-a născut la 23 aprilie 1564, în orăşelul Stratford (într-o familie de comercianţi scăpătaţi) şi a murit (după exact 52 de ani) la 23 aprilie 1616, fiind înmormântat în biserica în care a fost botezat. Aşadar, 450 de ani de la naştere şi 398 de la plecarea în eternitate.

Actor pe mai multe scene din Londra, apoi director de teatru, s-a bucurat devreme de succes şi glorie în faţa contemporanilor săi britanici, apoi în faţa Europei şi a întregii lumi, secolul nostru culminându-l, aşezându-l în vârful strălucitor al Pantheonului universal.

Excelând prin marile-i drame şi tragedii istorice („Hamlet“, „Othelo“, „Macbeth“, „Regele Lear“, „Richard al III-lea“, „Romeo şi Julieta“ etc.) dar şi prin comedii („Visul unei nopţi de vară“, „Mult zgomot pentru nimic“, „Cum vă place“, „A douăsprezecea noapte“ etc.), Shakespeare a ridicat şi poezia la înălţimi greu de atins. „Sonetele“ (dar şi poemele, minuni ale genului!) egalează capodoperele sale teatrale, dând umanităţii expresia a ceea ce aceasta are sublim: Iubirea! Iubirea în complexitatea-i de necuprins: prietenia împletită cu adoraţia, dăruirea cu gelozia, surâsul cu lacrima, bucuria cu amărăciunea, disperarea cu speranţa, dorinţa cu preamărirea fiinţei iubite.

Doamna Brună din sonete traversează timpul până la noi (şi după noi!) iradiind tainic înveşnicirea ori puterea dragostei.

Fără îndoială, geniul uman nu are ceva mai definitoriu care să-l reprezinte la întâlnirea lumilor din Univers! În limba română, poezia shakespeareană are următoarele ediţii: Sonete – 1992, trad. Henry Marcus; Sonete, 1940, trad. Gabriel Donna; Sonete, 1974, trad.

Teodor Boşca; Sonete şi poeme, 1974, trad. Neculai Chirica şi Dan Grigorescu; Doamna Brună din sonete, 1978, trad. Andrei Ion Deleanu; Sonete, 1978, trad. Gheorghe Tomozei.

Dar nu avură taina şi harul de a spune Ceea ce eşti, minune, nici pentru-a te cânta. Înamoraţi la culme, noi îţi slăvim doar mersul, Căci imnul nu-l încape vreun cer, nici Universul…

Sonetul 117 Zgârcenia-mi acuz-o! ah, voi putea cândva Ca neuitând trecutul, să-ţi dau despăgubire?

Căci drumul către tine,-n toată-asprimea sa, Un lanţ a fost, oţelu-i, legându-ne-n iubire!

Ce căi de dor mă-ncearcă: necunoscută zare, Când timpului, trufaşul, eu i te-am dăruit, Tu, marea-mi bogăţie; precum un vas pe mare Cu pânzele întinse, de tine am fugit.

Greşeli, făţărnicie, mi se opun, şi toate Ţi-s la-ndemână ţie spre judecarea mea, Sprânceana ţi-o încruntă, din gândul tău mă scoate Şi scapă-mă, iubite, de dulcea-ţi ură grea.

Ai milă şi-ndurare, păcatul meu se ştie: Iubirea, prin iertare, rodeşte şi-n pustie…

Sonetul 132 Ce dor de ochii tăi mi-e! dar ei parcă din milă – Prea mult dispreţ de mine în inimă ai strâns – Se-opresc a mângâiere pe faţa mea umilă Şi-s negri ca durerea ce-n mine atât a plâns; E drept, din ceţuri grele a soarelui lumină N-aduce mai mult zâmbet, când iese-nvingător Şi nici la înserare Luceafărul de tihnă Apusului n-aprinde vis mai alinător Decât dă firii tale privirea-ţi, neagră rază; Dacă-al compătimirii văl te înmiresmează Cu blândul său linţoliu, şi inimii dă-i rând Să-şi verse-nduioşarea spre sclavul său de gând Şi voi jura că negru-i culoarea mea regală, Iar ceea ce nu-i negru nu poartă nici o fală.

Sonetul 1

Sonetul 144

Făpturile alese le vrem a dăinuire Iar sfânta frumuseţe a înflori în plus; În acest fel, fragilul urmaş devine mire Şi, veştejindu-şi umbra, rămâne-al ei supus.

Chiar tu ce în privire porţi vieţuirii rugul, Hrănind cu-ndemânare pe Cel ce te pătrunde, Cu foamea-ţi nebunească epuizezi belşugul, Vrăjmaş fără de saţiu al firii tale blânde.

Podoabă eşti a firii şi primăverii crainic Reîngropând în muguri minunile de dor Ce copleşesc pe cale tot ce ne pare trainic: Da, eşti precum calicii, nevrând, risipitor.

Ai grijă de al lumii tezaur, nu-l prăda Şi nu-l lăsa pieirii, pierind prin gura ta…

În două chipuri, iată, iubirea-mi se împarte, Iar sufletu-mi se zbate în mari-adânci furtuni: Bărbat este întâiul, strălucitor în soarte, Iar celălalt, femeie, ci, fără de minuni. În iad vrea să mă vadă, ea, păcătoasă fire Şi trupul său de pofte e-o cupă-n ispitiri Din care blondul înger să bea spre-a mă jertfire, Cei doi un tot să-nchege, ci, fără de uimiri.

L-a prefăcut în diavol! Ce hâdă-ngemănare, Ce umbră fără taine într-un grotesc sărut, Se-ndepărtând de mine, unindu-se-n trădare: Ah, raiul meu de patimi în iad s-a prefăcut.

Dar eu rămân privindu-i în clipe risipite Când diavolul din mine pe înger îl înghite…

Sonetul 18 Cu zvelta primăvară să te asemăn, oare? Ţi-e firea mai gingaşă, iar chipul mai duios; În Mai, chiar, pier bobocii năzuitori spre floare Şi scurt e anotimpul şi e capricios: Ori prea fierbinte-i ochiul din cer privind încoace, Sau îşi ascunde raza sub nori întunecoşi, Natura, nu o dată, încearcă să se joace Chiar opera strivindu-şi sub paşii furioşi.

Ci primăvara crească-ţi, precum o mamă bună, Comorile ce-n tine cu greu le-a adunat, Să nu-ndrăznească Moartea surâsul, să-ţi apună, Căci eu prin timp, cu imnul, mereu, te-am înălţat.

Da, câtă vreme oameni vor exista pe lume, Va dăinui şi versu-mi purtându-te-n renume.

Sonetul 31 Tot plinul vieţii mele l-am răsădit în tine: În inimă-ţi palpită întreg trecutul meu; Acolo se răsfaţă iubirea-mi şi, senine, Iubirile de-altădată, de taină, curcubeu.

O, ce adânci suspinuri, ce lacrime cu mir: Durerea pentru ele mi-a stors din suflet dorul; Acum acele chipuri în tine se desfir, Iar dragostea de ele acolo-şi află zorul.

Cuprinzi precum o raclă iubirile acele Cu ale lor trofee salvate din abis, Cu tot ce-au luat din mine, sunt ţie azi fidele: Ce-am risipit prin vreme, în tine am închis.

Acum le ştiu în firea-ţi: iubitele minuni Şi cum trăieşti prin ele, în tine mă aduni!

Sonetul 42 Acum e-a ta! dar asta nu-i singura-mi tristeţe, - Deşi de-atâta vreme fu mândra mea iubită – Că eşti al ei mă doare şi c-o să te răsfeţe, Ce am pierdut e dublu, mă roade, mă irită.

Oh, trădători!… Şi totuşi simt gânduri de iertare: Tu o iubeşti pe-aceea ce îi păstrez iubirea; Ştiind a mea ardoare cu dorul ţi-e datoare

Şi de-al tău drag iert totul pierzându-mi fericirea.

Da, de te pierd pe tine, iubita, ea, câştigă; Pe ea de-o pierd, ţi-e soarta nestinsă primăvară: Aproape-mi sunteţi, totuşi, ca umbrei o ferigă, Dar eu în răstignire-s ca soarele-n deseară.

Da, tu eşti eu acuma, şi-s bucuros, iar ea Fiind a ta, prin mine, etern rămâne-a mea…

Sonetul 65 Nici bronzul, nici granitul, oceanele măreţe Nu vor putea să-nfrunte al Morţii ochi deschis; Atunci cum o să scape sublima frumuseţe, Ea, care-i mai fragilă ca floarea de cais?

Cum ar putea gingaşa mireasmă aprilină Să-adie-n toiul iernii, sub asprele zăpezi; Cad munţii cei puternici cu fruntea în ruină, La Timpul ce învinge cum, oare, să cutezi?

O, gânduri! frumuseţea curând se prăbuşeşte Sub Timpul ce-a creat-o: cine-o să poată, deci, Acestuia s-o smulgă?… El, sfaturi, nu primeşte Să-şi protejeze fapta de glorie pe veci!

Da, n-o să poată nimeni, ci doar cântarea mea: Ea, peste Timp, nălţa-va iubirea ca o stea!

Sonetul 87 O, dragul meu, adio! vezi, dar, nu-mi şade bine Sărac fiind cu totul, să-ţi fiu preţuitor; Cei care-ţi deschid calea spre alte zări mai line, Pe mine nu mă cheamă, sunt în dispreţul lor!

Cum să-ţi păstrez prezenţa, cu care avuţii Aş mai rămâne-alături de tine prea-bogatul?

Pierdută mi-e puterea cuvintelor: cum ştii, De tine ascultară şi nicidecum de altul.

Nu ţi-ai ştiut, deci, preţul cât timp mi-ai fost aproape, Crezându-mă-nţeleptul, ce mult te-ai înşelat!

Mi-ai dăruit lumina ce-acum o să mă-ngroape De-a pururea în tine, cum nu m-am aşteptat.

Ah, da, rămân stăpânul ce pulberea-l culege: Treaz nu însemn nimica, dar când visez sunt rege…

Sonetul 106 Din cronici vechi de-vreme vederea mi-o desfată Portrete de domniţe şi mândri cavaleri Şi-alături tac poeme în vorbe de-altă dată Slăvind acele nume din depărtatul ieri.

Privesc spre a-nţelege trecutului nobleţea: O, minunate chipuri cu ochii plini de gând!

Acei-artişti, prin vreme, vroit-au frumuseţea Pe care-o ai tu astăzi, cea pururi rămânând.

Da, o proorocire-s figurile străbune Ce te prefigurară ştiind a aştepta,

Traducere de Radu CÂRNECI

nr. 36 n februarie 2014

istorie literară

actualitatea literară 13

De fiecare dată când am avut ocazia am afirmat că “o personalitate n-ajunge să se definească decât prin adversităţile pe care le trezeşte”1, aşa cum afirma cândva Tudor Vianu. Ceea ce s-a spus despre Panait Istrati, din dorinţa evidentă de a-i minimaliza personalitatea şi opera, mergând până la executarea morală a existenţei lui, nu a făcut decât să-l urce pe scriitorul brăilean pe podiumul învingătorilor. Reabilitările venite ulterior nu au avut decât să confirme aceasta.

M-am întrebat adeseori, în naivitatea mea de această dată, care ar fi fost motivele punerii la zid a ziaristului “vagabond de geniu”? După parcurgerea mai multor lucrări de referinţă am reuşit să înţeleg îndeajuns de mult cum funcţionează “sistemul” cu mecanismele lui ruginite şi infecte. Astfel, pot afirma, fără îndoială că sinceritatea izvorâtă din abisurile sale sufleteşti, izvorâtă din setea de dreptate, avea să-l transforme pe Istrati într-un personaj incomod pe scena politică a lumii. Ajunsese să fie considerat un pericol, nu doar pentru ceea ce putea spune – credibilitatea lui nefiind pusă la îndoială – ci, pentru simplu fapt că exista. Citatele pe care le voi aduce în discuţie nu fac altceva decât să scoată în evidenţă ideea că scopul scuză mijloacele, ajungând la o alta conform căreia “cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Aceasta din urmă poate fi considerată laitmotivul acestui capitol.

Detractor vs. critic Înainte de a continua prezentarea atitudinilor voluntare sau comandate ale contestatarilor consider importantă şi necesară delimitarea termenilor detractor şi critic. Pentru a fi clară o astfel de delimitare – deoarece nu toate numele prezente aici pot intra în categoria detractorilor – am apelat la editorialul lui Nicolae Manolescu din revista România literară (12-18 martie 2003): “Detractorul este de rea-credinţă şi îşi face din negare un scop precis. El porneşte de la ideea că scriitorul la care se referă trebuie să fie contestat. Nu ajunge la ea în urma unei demonstraţii. Ideea e aşadar preconcepută”.

Un caz ce poate fi considerat o nedreptate la adresa lui Panait Istrati este acela în care cotidianul francez Le Monde adoptă o poziţie cel puţin ciudată prin comentariile făcute privind anchetele de la Lupeni, publicate în Lupta.

Conform monografiei lui Alexandru Oprea, Le Monde publică aşa-zisele probe ce “dovedesc” trădarea şi cumpărarea sa “de către guvernul burghezo-moşieresc din România”: “Se ştie că a făcut parte dintr-o comisie guvernamentală, pe vremea unor împuşcături la Lupeni, de pe urma cărora au fost victime nouă muncitori şi, că această comisie a aprobat pe de-a-ntregul autorităţile”. Gravitatea mare constă în faptul că, dând credit publicaţiilor prestigioase din lume, care cu trecerea vremii nu au revenit cu corecturile care s-ar fi impus, istoricul literar Al. Piru cade în capcana de a da curs celor publicate. Astfel că, în studiul său din Viaţa Românească, nr.2 din 19572 apar următoarele informaţii: “Imediat după întoarcerea din U.R.S.S în România, în 1929 luă parte, cu ocazia grevei minerilor de la Lupeni, la ancheta întreprinsă de ziarul Lupta. În loc să protesteze împotriva guvernului, care împuşca pe grevişti, Panait Istrati, înhămat la carul burgheziei, arunca răspunderea crimelor pe seama aţâţătorilor la grevă din sindicatul muncitorilor”.

Dar, revenind la cele scrise de Le Monde, Panait Istrati se simte obligat să intervină pentru a clarifica lucrurile spunând că, ancheta sa de la Lupeni “unde au fost împuşcaţi nu 9 ci 30 de mineri şi o sută de răniţi, a fost personală” şi nu comandată. El vine şi adaugă că, însuşi profesorul Romulus Cioflec, care era membru în partidul la putere şi care l-a întovărăşit pe tot parcursul anchetei avea să demisioneze din partid, “cu scandal în presă, deoarece se convinsese ca şi mine de vinovăţia guvernului”.

Din tonul reacţiilor apărute în ziarul Vremea, la 10 octombrie 1929, putem să deducem că cele scrise de Istrati privitor la cazul Lupeni era o expresie a realităţii: “Ai colindat regiunea Lupenilor şi ţi-ai scris într-un ziar de seară nu impresiile, fiindcă n-ai fost acolo ca un simplu

călător şi om, ci rechizitoriul (...) Ai venit să urechezi guvernul, să ţii conferinţe şi să ne scuipi în plin obraz”3.

Punând în balanţă reacţiile furibunde apărute în presa română vom putea observa ce greu atârnă insultele aduse de Pamfil Şeicaru în 30 septembrie, în aceeaşi publicaţie, Vremea: “Ah, Panait, Panait... Torente de invective, dintre cele mai triviale. Poza lui Istrati reprodusă în centrul paginii purta explicaţia: << Proxenetul care ne insultă >>. Articolele din Lupta erau calificate: << o dezgustătoare acumulare de măgării >>, iar autorul lor, << un biet mardeiaş cu degetele butucănoase ce se screme >>, într-un stil “siluit; Istrati mai beneficiind, pe deasupra, de gingaşele gratificaţii de << liric povestitor al invertirilor sexuale >> sau, şi mai pudic, << biet poet al şezuturilor deflorate >> etc., etc.”- notă extrasă din “dosarul vieţii şi al operei” lui Istrati, de Al. Oprea, pag. 268).

Dovada că simpla lui prezenţă era un pericol o putem deduce din scrisoarea către Romulus Cioflec, în care se scuza că nu mai are timp să se oprească la Timişoara: “Cauza: sunt grozav de urmărit...Aseară, însuşi Ioniţescu mi-a trimis vorbă că studenţii creştini umblă să mă omoare (...) toată seara şi noaptea până la unu mi-au ţinut calea pe Dragoş-Vodă şi au băut la o cârciumă lângă noi, urlând şi arătând revolverele”. Şi, cum acesta nu este singurul moment în care Panait Istrati este ameninţat cu moartea, îl mai amintim şi pe cel din 1927, moment ce coincide cu aderarea scriitorului la comunism. Astfel că, în paginile Cuvântului cineva îl atenţionează pe Istrati că, în cazul revenirii lui în ţară va fi urmărit cu degetul pe trăgaci.

Nicolae Iorga şi Alexandru Sahia Întorcându-ne în timp cu câţiva ani descoperim campania de discreditare a omului, scriitorului Istrati şi a operei lui.

Fărăr a le nega meritele – căci ar fi nedrept – vom observa că, pentru mulţi scriitori români opera istratiană – în speţă Chira Chiralina – nu reprezintă nimic altceva decât “memoriile unui om care câtuşi de puţin nu are respectul fiinţei omeneşti”. Cine spunea aceasta? Nicolae Iorga4 care, prin intermediul Rampei, la 12 noiembrie 1924 declara astfel: “Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de-a face cu un hamal din portul dunărean”.

Negăsindu-i nici o calitate “hamalului din portul dunărean”, Nicolae Iorga, prin discursul susţinut la înmormântarea lui Istrati avea să facă dovada unui caracter îndoielnic considerându-l “răsturnător de lume cu puterile unui real talent”. Dar, poate era conştiinţa deşteptată care-i dicta sincere şi adevărate laude, o dezabuzare; sau poate avea nevoie să se descarce pentru a-şi linişti bruma de conştiinţă pe care o avea. Ştiind părerea lui Slavici5, cronicile apărute în străinătate privitoare la apariţia Chirei şi multe alte aprecieri aduse operei apărute în Europe, la 15 august 1923 putem să realizăm că la mijloc – între aceste afirmaţii tendenţioase – stau cauze politice (ca să nu le spunem principii!?).

Invocându-se ideea de naţionalism, lui Panait Istrati i se reproşează influenţele democratice acumulate în occident. Şi nu numai. Conform articolului din publicaţia L`Orient redactată în franceză la Bucureşti, semnatarul Arion completează marea de acuze spunând că „e socialist”, „că nu a frecventat Capşa şi, deci, nu face parte din nici o gaşcă literară”, „că nu are talent” şi, cea mai gravă că „e un pornograf ignobil”6. În faţa acestor enormităţi emise de detractorii săi, Panait Istrati avea să răspundă ripostând la rându-i prin două „scrisori deschise d-lui Cazaban şi d-lui Iorga, scrisori apărute în „Adevărul literar şi artistic”7 din data de 3 august 1924. Tot despre cei doi mai sus amintiţi va face referire şi în materialul „Revenire în patrie după zece ani”, cuprins în volumul „Cum am devenit scriitor”: „Câtă vreme mi se criticară cărţile, nu suflai o vorbă...Dar când ieşiră la atac, cu bastoanele lor seniorale, crezând că au de-a face cu un biet vântură-lume ce şi-a trecut viaţa prin cârciumi şi că numai din pură întâmplare a avut <<norocul să întâlnească pe Romain Rolland>> şi să mâzgălească o carte <<pretins frumoasă>>, ei bine, aceşti domnişori au întălnit măciuca lui Codin care-i făcu cnocaut.

Duşmanii mei: şacalul Cazaban, simbriaş mârşav al guvernului şi N. Iorga, academician, bărbat de stat şi şef de partid huligănesc”.

O altă perioadă care trebuie amintită este aceea premergătoare colaborării lui Panait Istrati la publicaţia de dreapta Cruciada Românismului dar şi scurta perioadă care avea să urmeze după aceea. În urma unei “Scrisori deschise oricui”, publicată la 20 ianuarie 1932 în cotidianul politic Curentul8, prin exagerările prezente va primi o replică foarte dură din partea lui Alexandru Sahia.

Era o ocazie care nu putea scăpa kominterniştilor de la Bucureşti.

Panait Istrati, conştient de aberaţiile spuse

are grijă să completeze: “Iată un mic plan de om pustiit”. Planul consta în înfiinţarea unei gazete şi a unui partid clerical cu sprijinul “unui corp de cărvunari eoiscopi şi miniştri care, ziua cântă lui Dumnezeu liturghii, iar noaptea devastează bisericile”, dorind să susţină astfel “pe toţi cei care vor să guverneze cu dreptate” şi să nimicească “pe toţi duşmanii”.

Răspunsul lui Sahia “se înscrie în linia fidelităţii faţă de Moscova, liniei staliniste şi rosteşte o judecată echivalentă cu o condamnare”: “Ce mare canalie eşti, tovarăşe Panait! Îmi reamintesc anii tăi de glorie, când era îndeajuns să-ţi anunţi o carte, pentru ca nenumărate edituri occidentale să năvălească cu ofertele. Şi asta datorită cui? Talentului? Să fim drepţi!...Cele două vaci grase: Rakovski şi Troţki ţi-au întins ţâţele să le sugi cât vei voi, ca un mânz nărăvaş.

Rakovski, pe atunci reprezentant al Sovietelor la Paris s-a simţit fericit de revederea tovarăşului; a fost în el o dulce aducere aminte, un dor discret pentru bălţile Brăilei, şi ţie s-a oferit cu ruble.

Plecat în Rusia, recomandat de Rakovski lui Troţki – acesta a întrevăzut în tine elementul proaspăt pentru contramişcarea lui de revoluţie permanentă. Dar Troţki e azvârlit la timp peste bord, Rakovski – înfundat în Astrahan, şi în Rusia începe munca adevărată, formidabila industrializare şi refacere economică. Cine se mai gândeşte că există într-un colţ Panait, cântăreţul “cârciumelor”? Dar lucrurile s-ar mai fi putut încurca dacă cel care înjură astăzi comunismul, nu s-ar fi ridicat cu pretenţii băneşti supărătoare pentru cărţile tipărite, filmele de cinematograf. Drept satisfacţie, tovarăşe Panait, adept al lui Troţki, ţi s-a arătat Nistrul. Bolşevicii nu înţelegeau să-ţi plătească decât pâinea, ca oricărui muncitor, şi mai mult ca orice, îţi dădeau libertatea de haimanalâc.

N-ai înţeles să preţuieşti. Ai refuzat, indignat, doreai bani şi ranguri. Te simţi bine acum, în smârcurile dunărene, preconizând dictatura regească sau luptând pentru conversiunea cea mare: iubitorule de ţărani! Însă toate bârfelile, toate ororile care le debitezi pe spinarea Rusiei comuniste caracterizează deznădejdiile unui înfrânt, stâlcit de cizma sigură”9.

Printre multele acuze aduse s-a mai spus că Panait Istrati este fascist. Cum ar putea fi adevărată o asemenea afirmaţie când cunoaştem participarea lui Istrati la mitingul antifascist L`Italie aux fers, la sala Manege de Pantheon?

Tot în apărarea lui Istrati mai amintesc poziţia lui fermă în urma apariţiei în Cruciada Românismului a unui articol favorabil Italiei fasciste („Din fresca istorică a fascismului” de Tudor Ionescu, în nr. 12 din 21 februarie 1935)10.

La acuzaţia de antisemitism, adusă de tocmai Romain Rolland, articolul România însângerată vorbeşte de la sine. Publicat în Paris-Soir, în 1925, Panait Istrati scrie „despre actele de teroare săvârşite contra evreilor de la Focşani sau PiatraNeamţ” provocând „ţipete de furie” la Viitorul, care-l denunţă pe gazetarul român ca „trădător şi calomniator al patriei”11.

O piatră de încercare în viaţa, până acum, destul de zbuciumată a lui Panait Istrati o constituie campania de denigrare şi de condamnare a personalităţii şi operei istratiene prin articolul Un haiduc al Siguranţei al lui Henri Barbusse.

A fost acuzat foarte aspru pentru declaraţiile antisovietice care au urmat vizitei lui Istrati în Uniunea Sovietică. Deoarece „aceste calomnii erau atât de extravagante”12 se pare că ele nici nu au fost preluate de presa română.

Panait Istrati – scriitor român Deşi au existat colegi din breasla scriitorimii române care negau apartenenţa brăileanului la literatura română, cu toate acestea, Panait Istrati a lăsat „pe oamenii de bună credinţă să judece”. Şi, iată că, încă din 1924 a existat un Ion Vinea ( autor celebru al volumului Ora fântânilor) care opina despre Chira Chiralina că „se afirmă tocmai prin atmosfera românească”13 existentă.

Tot în această categorie „de oameni de bunăcredinţă” putem încadra şi pe un Gala Galaction, Pompiliu Constantinescu şi alţii. Cert este că, acei puţini scriitori care au ajutat la reabilitarea operei şi a scriitorului, au ajutat, în fond, nişte biete personaje literare, nişte eroi care „au gândit şi au grăit în româneşte”.

Conform unei scrisori redactate la Nisa în data de 15 aprilie 1925, cu scopul precis de a fi publicată „în fruntea volumului Trecut şi viitor, Panait Istrati, nemulţumit de traducerile în româneşte a operelor sale de limbă franceză, se hotărăşte să-şi traducă singur creaţiile; înainte de-a fi “prozator francez contemporan” el a fost “prozator român înnăscut”. „M-am hotărât să mă traduc singur în româneşte fiindcă, mai întâi de toate, eu sînt şi ţin să fiu un autor român. Ţiu la aceasta, nu din cauză că mi s-a contestat acest drept – (el mi s-a contestat de oameni cari n-au nici o cădere) – ci fiindcă simţirea mea, realizată azi în franţuzeşte printr-un extraordinar hazard, izvorăşte din origine românească. Înainte de a fi <<prozator francez contemporan>>, aşa cum se spune pe coperta colecţiei lui Rieder, eu am fost prozator român înnăscut.(...) Las pe oamenii de bună

Gabriel DRAGNEA

Între datorie morală şi sursă de existenţă (II) Conjuraţia anti-Panait Istrati

credinţă să judece. Acestor oameni, - singurii cărora mă adresez în tot ce scriu, - le voi spune că majoritatea eroilor mei sunt români, ori din România, - (ceia-ce pentru mine e acelaş lucru), - că aceşti eroi au gândit şi au grăit, - în sufletul meu, timp de ani îndelungaţi, - în româneşte, ori cât de universală ar părea simţirea lor redată în artă. Le voi mai spune oamenilor de bine, că dintre toate meleagurile contemplate de lumina ochilor mei, acelea cari mi s-au întipărit în suflet pe când mă purta mama de mână, îmi sunt cele mai scumpe, şi că numai un <<înstrăinat>> ca mine va şti să le ducă dorul şi să le desmierde amintirea, aşa cum ştiu eu astăzi când trăesc din amintiri”14.

Mergând pe ideea lui Ion Vinea, închid acest capitol – deşi mai pot fi multe de adăugat dar, totuşi este o selecţie subiectivă a lucrurilor – considerând că, într-adevăr “paguba naţională ar fi prea mare” dacă nu vom fi capabili a îndeplini această “simplă formalitate: tălmăcirea prestigioasei opere în limba care trebuia să-i fie lut dintru început”15.

Panait Istrati trebuie să fie al nostru, nu pentru creaţiile care au adunat succesul internaţional, ci pentru că acest succes internaţional a fost al unui om care a văzut lumina zilei, pentru prima dată, pe pământ românesc, învăţând să spună “mamă” în limba română. din volumul în lucru “Publicistica lui Panait Istrati - Un jurnalist nedreptăţit” ___________________________

1. Tudor Vianu în Idei trăite (Carte de înţelepciune alcătuită de Geo Şerban), Ed. Tineretului, 1968, p. 164 2. Cf. Alexandru Oprea, Panait Istrati – dosar al vieţii şi al operei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p. 266 3. Citate extrase din monografia lui Al. Oprea, op. cit., p. 268 4. Referitor la amestecul în politică şi nu numai, C. RădulescuMotru, în lucrarea sa Etnicul românesc. Naţionalismul, la p. 138139, descrie negativ figura ilustrului cărturar Nicolae Iorga, spre exemplu: “D. N. Iorga este un cărturar, adică un om a cărui cultură este formată din cărţile citite, iar nu din o experienţă încercată în viaţa reală. Această origine a culturii sale îl constrânge sufleteşte să fie ca mai toţi cărturarii cari se amestecă în politică, şi pe cari l-a descris perfect de bine încă de acum un secol J. de Maistre: orgolios; îmbătat de ideile sale şi mai ales de ideea propriului său eu; duşman al principiului de subordonaţiune; <<frondeur>> din fire şi partizan înnăscut al oricărei inovaţiuni. Cu un asemenea suflet este uşor de înţeles ce politică naţionalistă are să se facă.

Viaţa reală va trece pe al doilea plan, iar pe primul plan va veni mirajul idealist; (...) d. Iorga n-are nici o unitate de măsură, - căci vanitatea eului, ca şi spaţiul dintre ideile citite, nu se poate măsura (...) – Ed. Albatros, Bucureşti, 1996.

5. Spre deosebire de alţii, Ioan Slavici este mai ponderat în afirmaţii, cum de altfel se şi poate vedea din cele referitoare la Chira Chiralina: “Se vorbeşte azi mult despre Kyra Kyralina a lui Panait Istrati şi mulţi sunt supăraţi de conţinutul romanului.

Nu se vor fi potrivind cele spuse în Kyra Kyralina nici cu vederile mele, dar am rămas încântat de forma, de stilul desăvârşit în care povesteşte dl. Panait Istrati. În privinţa aceasta Ion al d-lui Liviu Rebreanu e mai dezbrăcat, mai fără perdea decât Kyra Kyralina, care foarte adeseori ne reaminteşte – ca fel de a povesti – poveştile orientale din O mie şi una de nopţi”- (interviu publicat în Rampa, 27 octombrie 1924, cf. Al. Oprea, op. cit., p. 134) 6. cf. Al. Oprea, op. cit., p. 172; 7. “Activitatea publicistică la Adevărul literar şi artistic începe la 15 iunie 1924, continuându-se în fiece număr al revistei până la sfârşitul aceluiaşi an. Aici apar, între altele, două povestiri inedite scrise direct în româneşte (Pescuitorul de bureţi şi Sotir), precum şi câteva profesiuni de credinţă şi pagini autobiografice”- cf. Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, vol.I, ediţia a III-a, Ed. Florile Dalbe, Bucureşti, 1998, p. 412; 8. Interesant de adăugat este faptul că directorul acestei publicaţii este însuşi Pamfil Şeicaru. În urmă cu trei ani, în paginile aceluiaşi Curentul, Pamfil Şeicaru şi Nichifor Crainic făceau front comun împotriva lui Istrati. În privinţa acestei colaborări, Panait Istrati precizează: “...altă dată Şeicaru <<m-a înjurat din interes, după cum tot din interes e fericit azi când primeşte un articol de la mine, căci porcii n-au obraz>>”. Cât despre ziar, el afirmă următoarele: “Căci nimeni nu ştie că eu sunt mult mai fericit când pot să spun într-un articol tot ce-mi trăzneşte prin cap, decât când scriu o carte. Cărţile mi se pot publica la Paris mai uşor şi mai repede decât pot eu să le scriu, pe când un articol trăznit, greu ar trece în altă parte decât la Curentul, care nu se împiedică în principii” (cf. Al. Oprea, op. cit., p. 285); 9. Citate extrase din lucrarea lui Mihai Ungheanu, Panait Istrati şi Kominternul, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994, p. 65 10. Citate din prefaţa lui Jean Hormiere la cartea “Panait Istrati – Cruciada mea sau a noastră”, Ed. Delta Press, Cluj, 1992, p. 8; 11. cf. Al. Oprea, op. cit., p. 193; 12. Mihai Ungheanu, op. cit., p. 63; 13. cf. Al. Oprea, op. cit., p. 373; 14. Panait Istrati, Trecut şi viitor – pagini auto-biografice, Ed. Renaşterea, 1925, p. 10; 15. Citate extrase din monografia lui Alexandru Oprea, op. cit., p. 377.

Altădată

aveam 22 de ani. Pe orice vreme. A fost o perioadă în care eram pasager prin vîrsta aia, fără să simt mişcarea continuă de accelerat tăind noaptea în felii anonime. Eram un biet student întîrziind prin berării ieftine şi cafenele îmbrăcate sumar, în faţa ultimului curs ţinut în corpul S pe ziua aia plictisită şi prăfuită.

Dar mi se terminase benzina şi cheful de scris SAVANTLÎCURI. M-am ridicat din bancă, mi-am îndesat cursurile anterioare în buzunare şi cu mîinile rămase libere am început să înot prin aerul subţire al sălii de curs către uşa imensă de bazalt. Colegii credeau că mă îndreptam către toaletă. Afară vara începuse să ia absolut totul în stăpînire şi asta în timp ce eu confundam voit uşa toaletei cu ieşirea clădirii. Vara, domniţă binevoitoare, plină de lumină şi farmec. O linişte nefirească şi transparentă se aşternuse ca un covor pe drumul către Maternitate. Mă simţeam ca un evadat din propria temniţă. Ultimul curs nu mai avea nici o importanţă pentru mine. Vacanţa mare bătea la poartă şi ca mîine aveam să cădem cu toţii în crăpăturile ei. Inclusiv geamurile, băncile, profesorii şi chiar şi nisipul fierbinte de la Costineşti pe care îl foloseam chiar şi noaptea. Nu vă spun la ce şi nici cu cine. După Maternitate am luat-o în jos pe trotuarul de sub Ziduri, către biblioteca judeţeană CARE ÎMI APĂRUSE DEJA ÎN IMAGINŢIE. Pereţii medievali imprimau o atmosferă de romantism care îmi pătrundea prin toţi porii, ca o iubire aflată la primii paşi. Nu mai respira nimeni prin apropiere. Dar după primul colţ am dat de o femeie tînără şi superbă care mergea pe acelaşi drum ca şi ziua de mîine. Aveam chef de vorbă. Sau de o prezenţă feminină agreabilă. Am salutat-o şi am primit înapoi un sfert de surîs după ce mă privise cu coada ochiului. Mă analiză la început uşor înfrigurată dar după nici un minut începu să zîmbească vag, ca unei amintiri regăsite. Am început prin a-i spune că mă bucuram că o întîlnisem şi cît de frumoasă putea să fie în oglinda amiezii respective la care ea înflori ca un suflet divin şi dădu din cap în tăcere.

- Situaţia devine aproape romantică în momentul în care doi indivizi se plac.

- Eşti sigur că cei doi se plac reciproc? binevoi ea în sfîrşit să vorbească.

Tonul vocii ei era senzual, PLIN DE CIREŞI ÎN FLOARE. Miam apropiat umărul de al ei. O vreme am mers aşa, INTRÎND unul ÎN altul, după care i-am mai spus că simţeam ceva ciudat urcîndu-mi în piept. Ea se opri, mă prinse de braţ şi mă privi adînc în ochi, vreme în care eu începusem să îi caut buzele umede şi cărnoase.

- Eşti frumos, simpatic şi îmi placi ca un răspuns potrivit.

Acuma chiar aş vrea să facem dragoste îndelung, vreme în care eu îi înlănţuisem talia fiecărui cuvînt.

Nu se ferea deloc de intenţiile mele.

- Dar abia de o jumătate de oră m-am dat jos din pat de lîngă un… prieten care încă respiră greu, înţelegi? Poate altădată, şi îmi zîmbi cum nu mai văzusem nici măcar în filme. M-a lăsat să fac restul de drum pînă la bibliotecă de unul singur, cu o ţigară aprinsă care tremura nesigură în colţul gurii. Şi mai aveam de recuperat şi ultimul curs. Un autobuz roşu mă aştepta în staţie, gata să mă ducă spre capătul zilei. Frumoaso.

Vise

Stăteam înghesuit pe o poliţă şi priveam în gol timpul care se tîra alene pe coridor . Nu fusesem încă la PLIMBARE pe STRADĂ aşa că vorbeam greu şi cu pauze evidente. Mă durea un pic poponeaţa de atîta stat pe lemn dar peste cîteva zile aveam să fiu cumpărat, să schimb plictiseala din magazin cu iubirea sinceră a unui băieţel sau a unei fetiţe frumoase ca o dezmierdare, care să mă mîngîie toată ziua şi la sfîrşitul ei să mă sărute de noapte bună, fără să uite să mă învelească cu grijă. O perspectivă ispititoare şi absolut meritată. Mă vedeam deja în astfel de braţe. Urma să devin un favorit incontestabil fiindcă aveam să fiu singura jucărie din preajmă. M-am privit încîntat încă odată. Dumnezeule mare, ce era asta? Nu aveam preţ. Cîţiva clienţi mă întorseseră pe toate părţile dar negăsind hîrtiuţa cu valoarea, mă puseseră repede înapoi în grămadă deşi cîtorva le strigasem să nu renunţe şi să mă cumpere. M-au lăsat alături de concurenţă. Înghesuit între celelalte jucării noi şi strălucitoare. Dar avea să intre în magazin o fată blondă cu nişte ochi albaştri ca cicoarea în floare care făcu să îmi stea inima în loc. De fapt nici nu pornise vreodată. Din prima clipă a venit la mine şi şi-a lipit buzele cărnoase de blăniţa mea şi nu m-a mai lăsat din mînă. Mă simţeam în al şaptelea cer. A dat roată întregului raion dar nu a izbutit să afle cît trebuia să plătească pentru mine. Pînă la urmă l-a sunat pe responsabil dar nici acesta nu a reuşit să rezolve ghicitoarea. Ca să scape de bătaie de cap, m-a dat pe un preţ de nimic pe care nu am să îl spun nimănui. Pe onoarea mea. Faţa fetei strălucea veselă.

- Îmi porţi noroc iubiţelule, îmi şopti ea şi mă sărută încă odată în timp ce inima mi se făcuse cît o boabă de mac. Dacă se răzgîndea? Ajunşi acasă, m-a pus într-o poziţie în care să mă vadă în orice moment.

- Leţu, leţu, ursuleţu, cînta ea drăgăstos în timp ce se pregătea de baie. Goală ca un vis, mă luă cu ea şi acolo. Cred că între timp devenisem de fier. Nu am întins nici măcar o mînă către ea cu toate că era foc de ispititoare. Dar de cîrpă să fi fost şi tot ai fi simţit ceva, acolo. Mai ales că se arăta generoasă şi cu gesturile ei de divinitate. Şi mă pusese pe marginea căzii. Loc de unde soarta m-a împins rîzînd în apă. Prilej cu care aveam să mă fac bucăţibucăţele… Visele? Bucăţele şi ele.

nr. 36 n februarie 2014

mozaic

Proiecţii scenice imaginare Proiectul, fie în plan conceptual, fie în planul faptei, are la bază năzuinţa care porneşte din vis (Ca şi-n morală, şi-n teatru, idealul de perfecţiune se întemeiază din principii apriorice). În termeni populari circulă expresia „I-a fost dată cuiva arătarea“. Argument-ul lui Octavian Saiu la cartea sa Teatrul e vis*), ca şi întreaga fluenţă a dis­cursului dezvoltat din universul celor nouă creatori de teatru de la noi şi din lume, văzuţi în ipostaze imaginare, au darul să spargă un obişnu­it şi să-ncerce o năzdrăvănie de gând.

Sunt admise ca posibile „spectacole sustrase realităţii scenice“, când lui Silviu Purcărete, „românul internaţional“, spre a reconstrui sensurile, i se propune întemeierea formelor scenice la Importanţa de a fi Onest de Oscar Wilde, dintr-un simţ al armoniei contrariilor; Ariane Mnouchkine, văzută unică prin apropierea şi comunicarea osmotică dintre cinema şi teatru, primeşte invitaţia de a transpune scenic filmul Babel al me­ xicanului Alexandro Gonzales Iñárritu, spre biruinţa formulei „teatru cinematografic“; Robert Wilson, cunoscut în lume prin magia imaginaţiei sale, iar la noi în Festivalul Shakespeare, printre altele, pentru Sone­ tele „Marelui Brit“, primeşte distincţia de a consolida „triumful“ shakesperean prin vizualizarea scenică a Luceafărului de Mihai Eminescu; Thomas Ostermeier („acest copil teribil dintotdeauna matur“), cel care a întregit „constelaţia Hamlet“, într-o altă ediţie a Festivalului Sha­kespeare, cu un Hamlet rebel de la Schaubühne, Berlin, este distribuit în repertoriul marilor texte cu piesa lui Ed. Albee, Cui i-e frică de Virginia Wolf?, pentru a dialoga despre „barbarie“ prin „conştiinţă“; Lui An­drei Şerban, admirat ca „parte din istoria vie a teatrului ultimelor decenii“, îi face invitaţia la un experiment în spaţiul teatral din cultura maori a Pacificului de Sud. Ar fi un prilej de călătorie într-o iden­titate de la capătul lumii; Pe Tadashi Suzuki, iconoclastul marginalizând globalizarea în teatru cu felul său de a regăsi „substanţa“ teatrului prin acel, pur şi simplu, contact dintre actor şi spectator, îl do­reşte („cear fi“, „cum ar fi“) în atingere cu proza lui Izmail Kadare despre un Aprilie spulberat, metafora spiritului barbar ignorând iertarea; Lev Dodin, „regizor unic“ şi „pedagog fără pereche“, mustind de „energii intense“ este orientat spre irlandezul Beckett, „autorul energiilor epu­ izate“, în vederea vizualizării unui Godot siberian; Robert Lepage, neobişnuitul arhitect

al imaginarului scenic, împătimit luminii şi umbrei ivite din „axa nevăzută“ a scenei, s-ar acomoda, la fel de bine, cu o poveste despre copii şi maturi şi, de aceea, i se propune cartea lui Arundhati Roy, Dumnezeul lucrurilor mărunte, pentru un „spectacol al suflete­lor“; Lucian Pintilie, „regizorul genial“, aşezat la închiderea discursu­lui (construcţia piramidală a cărţii lui Oc. Saiu mă clinteşte spre un înţeles ascuns căruia i se refuză expresia, deocamdată), predestinat lui Caragiale, e de presupus că s-ar întoarce în teatru, numai şi numai, pentru O noapte furtunoasă, spre a lăsa descifrabilă

semnătura pe „Noaptea testamentară“.

După cum se vede, habotnicul „kunstkritiker“ Octavian Saiu este îndemnat să refuze condiţia de „privitor ca la teatru“ şi să-şi atribuie drep­ tul de a transpune „pe scena minţii“, în felul creatorului, unul sau al­tul din textele ce-i convin.

Ambiţia autorului nu dislocă obişnuitul nu­mai prin „exerciţiile de imaginaţie“, de-ar fi numai atât se cheamă că tot spectacol s-ar numi, dar îşi temperează dorinţa ieşită din matcă, deşi, mai degrabă, o agită când aşteaptă ca visările sale să fie „semnate de acei regizori“. În folosul unor elaborări utile teatrului, promite, din respect pentru imaginarul acestor „mari artişti“, să conlucreze cu ei, fie şi simbolic, în exerciţii de creaţie ce s-ar anexa stilurilor acestora. Cum spectacolul de teatru este văzut de Oc. Saiu cu ochiul privitorului deprins cu teatrosofia (sau cu esenţialul ce rămâne), asistăm la o pro­ iecţie simultană pe două ecrane: un portret în mişcare al regizorului şi un la fel de mişcător spectacol imaginar, uneori cu marginile estompa­te, justificând nevoia concentrării.

Din această dualitate a reflecţiei, presupunând

nivelurile de exprimare, demnă de interes apare definiţia da­tă criticului de teatru: „cel care comentează şi creează în acelaşi timp“. În consens cu Robert Hughes, adeptul unei contopiri între critică şi creaţie (la noi, G. Călinescu, avant la lettre, s-a exersat creator în criti­ca literară românească interbelică şi postbelică a secolului XX), Oc. Saiu reiterează necesitatea unui spirit critic autoritar (măsura, ordinea şi echilibrul sunt solii clasicismului), probabil ca o contrapondere la li­bertatea fără margini a formelor scenice, diminuând substanţa lăuntrică a spectacolului. Se spune că de la actul critic la actul de creaţie sunt distanţe imprecise şi nedetectabile, ceea ce înseamnă că „vieţuirea“ în exactitatea judecăţii de critică nu face întotdeauna permisibil accesul la esenţialul sensibil şi revelator al vieţii spre a fi transfigurat. În teatru această contopire este posibilă, deoarece reprezentarea invizibi­lului presupune un acel ce trăieşte şi un acel ce se trăieşte. Valorizarea spectacolului de teatru vine din spiritul artistic al criticului aflat între simţ artistic (kunstgefühl) şi gust artistic (kunstgeschmack). Închizândcaîntr-osimetriefluxuldemersului său despre text, regie, regizori şi posibilitatea vizualizării, Octavian Saiu în Singur, întrun teatru imaginar argumentează scrierea cărţii „din pricina unor dezamăgiri pro­vocate de teatrul real“. Visarea „la unul ideal“ i-ar scoate persoana dintr-o incomoditate a privirii care, într-un sens, i-ar dezvălui „însingu­rarea“, deşi, în esenţă, în teatru nu poţi fi „singur cu adevărat“. Simţi cum actorul, preumblânduse prin personaj, te priveşte de pe scenă, sau cum regizorul, din culise sau dintr-un alt colţ al sălii, te studiază şi el şi, din acea râvnă de a fi în preajma lor, realizezi că întâlnirea cu regizorul şi actorul este un „câştig de suflet“ (Doamne, şi ce mare câştig pentru toţi trei: actorul, regizorul, privitorul!).

Pe Octavian Saiu l-am audiat în FNT 2013 şi l-am privit de aproape, mai-mai să-i respir palpitul la unul dintre Divanele FNT, încât miam spus „Iată omul şi visările sale!“

Nicolae HAVRILIU

Francisc PAL

14 actualitatea literară

*) Octavian Saiu, „Teatrul e vis“, Bucureşti, Paideia, 2013, 211 p. + 9 ilustraţii.

Antologiile Adenium - cele mai frumoase poezii, cele mai frumoase proze

Editura Adenium intenţionează să publice anual câte o antologie a celor mai frumoase poezii şi proze scurte care au apărut în revistele literare româneşti, pe hârtie sau în format electronic. Antologiile pe 2014 vor include ceea ce s-a publicat mai valoros în anul 2013.

Rugăm colegii scriitori să ne trimită creaţiile lor, pe care le consideră cele mai semnificative, în format electronic, până la data de 30 martie 2014, trei poezii sau o proză, la adresa de email: apetria@gmail.com Vor fi menţionate neapărat data şi locul apariţiei textului sau textelor.

Pentru certificare, aşteptăm link-uri, PDF-uri sau fotografii ale paginilor unde au fost publicate creaţiile.

Nu contează apartenenţa sau neapartenenţa la uniunile de creaţie, singurul criteriu de selecţie fiind valoarea textelor.

Toate cheltuielile publicării vor fi suportate de Editura Adenium.

Alexandru PETRIA

Festivalul-Concurs Alexandru Macedonski

Asociaţia Macedonenilor din România organizează, FestivalulConcurs de Poezie Alexandru Macedonski, adresat atât scriitorilor de poezie care nu au debutat în volum, cât şi celor cu unul sau mai multe volume editate, membri sau nu ai Uniunii Scriitorilor din România. Întrucât poetul Alexandru Macedonski este de origine macedoneană, concursul se adresează cu precădere scriitorilor de etnie macedoneană, membri sau simpatizanţi ai Asociaţiei Macedonenilor din România, dar, în egală măsură se adresează tuturor minorităţilor din România cât şi tuturor cetăţenilor români şi este deschis şi creatorilor care vor să participe la acest festival de poezie organizat sub egida A.M.R. REGULAMENTUL CONCURSULUI: Concurenţii care au debutat în volum vor trimite câte 2 exemplare din ultima carte editată, iar cei care nu au debutat în volum vor trimite câte un grupaj de 10 poeme, însoţite de motto, în plic închis, în care se va introduce un alt plic pe care se va scrie motto-ul ataşat poemelor, iar în interior se vor scrie, pe coală albă, datele de identitate, telefonul şi adresa autorului. Înscrierile la acest eveniment se vor desfăşura în perioada 15 decembrie 2013 – 28 februarie 2014, data poştei.

Juriul festivalului va fi format din personalităţi literare din cadrul Asociaţiei Scriitorilor din Oltenia. Fiecare membru al juriului va nota independent lucrările, fără a cunoaşte opinia celorlalţi.

Premiile acordate: Pentru secţiunea la care vor participa scriitorii cu cărţi editate : Premiile I, II şi III – o excursie de 7 zile, 5 zile şi, repectiv, 3 zile, pentru două persoane, în Macedonia, la Ohrid şi Skopje, cu toate condiţiile asigurate.

Pentru secţiunea la care vor participa autorii care nu au debutat în volum, premiile sunt următoarele Premiul I – publicarea unui volum de poezii şi promovarea lui ; Premiul II – 500 lei ; Premiul III – 400 lei.

Premianţilor li se vor asigura toate condițiile pentru a participa la festivitatea prilejuită de acordarea premiilor, care vor avea loc pe data de 14 martie 2014, ocazie cu care se va comemora şi ziua de naştere a poetului Alexandru Macedonski.

Lucrările pentru concurs se vor trimite pe adresa Asociaţiei Macedonenilor din România, str. Thomas Masaryk nr. 29, sector 2, Bucureşti. Informaţii suplimentare se pot obţine la telefon 021.212.09.23 şi pe site-ul www.concursfestivalmacedonski.ro.

Cei care doresc să sponsorizeze acest eveniment cultural sau să devină parteneri în organizarea lui sunt aşteptaţi să ne contacteze la următoarea adresă de mail: asmacedonenilor@yahoo.com.sg. Sponsorilor şi partenerilor acestui eveniment li se va asigura reclamă pe toată durata desfăşurării manifestaţiei.

nr. 36 n februarie 2014

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

rea iacobină a realului” (zice V.U.) Iar poetul nostru:„Mare nebunie trebuie să fi fost pe pământ/ şi în acele vremuri când Iisus le spunea să nu/ se roage ca ipocriţii: „că ştie Tatăl vostru de ce aveţi/ trebuinţă, mai înainte ca să-i cereţi voi.”” („Despre rugăciune”).

Magda Ursache, Comunismul cu rele şi rele, Eikon, 2013

Comunismul a fost numai cu rele, aşa se şi explică titlul cărţii. – Cu toate astea, Referinţele critice, ultima secţiune a cărţii este şi cu bune şi cu rele… În secţiunea liminară întâlnim o emoţionantă dedicaţie: Pentru Petru, mereu

cititorul prim al cărţilor mele… Fie bineprimit acest dar in memoriam, de la Magda lui. Cartea se bucură de o prefaţă semnată Gheorghe Grigurcu şi are şapte capitole, ale căror titluri sunt grăitoare prin ele însele: Pilule pentru fortificarea memoriei, Etica şi estetica memoriei, Amnezie sau amnistie, În solidar cu Goma, Despre DUI-uri pe înţelesul tuturor, Ceauşeştii fără Ceauşescu, După de ani şi încă trei. Iar la sfârşit, înaintea menţionatelor referinţe critice, un consistent interviu realizat pentru revista Fereastra de Lucian Mănăilescu. Remarcăm – cel puţin în primele trei capitole – o reală propensiune pentru tematica timpului: Urme şi umbre, Avem trecuturi, Trecutul care nu trece, Memorialiştii fără memorie… Dar cartea se cere parcursă integral, nu doar frunzărită, chiar şi de aceia care urmăresc de la un articol la altul desfăşurarea eseistică de proporţii a unei adevărate Doamne a literaturii române.

Petru Ursache, Etnosofia, Eikon, 2013

Trecut la cele veşnice în toamna anului trecut, autor al unor titluri care se adaugă raftului de referinţă al Bibliotecii – dintre amintim doar câteva dintre cele mai reprezentative: Etnoestetica, Mic tratat de estetică teologică, Istorie, etnocid, genocid, Mioriţa… şi această Etnosofie ajunsă, alături de altele, la a doua ediţie. Etnolog şi estetician – nu un simplu eseist impresionist – , istoric literar, profesorul Petru Ursache a scris monografii solide despre Maiorescu, Eliade, Sadoveanu, Cezar Ivănescu, Paul Goma. A scris serioase studii de folcloristică, o întreagă serie de articole de specialitate sau atitudine rămânând necuprinse în culegeri/ cărţi. (Amintim aici crearea fondului de carte Petru Ursache la Biblioteca „G.T. Kirileanu” din Piatra Neamţ, pe lângă care s-a fondat şi premiul Petru Ursache, singurul autentic.) Ediţia de faţă, revăzută şi augmentată de autor, cuprinde – după Cuvântul prevenitor – patru capitole (şi un interviu cu Mircea Dinutz): Capitolul I: 1.Fenomene ale gândirii logice; 2. Modalităţi de instituire. Capitolul II: 1. Legea morală; 2. Tipuri de comportament.

Capitolul III: 1. Cadre familiale; 2. Cadre sociocosmice. Capitolul IV: Etnoştiinţe.

Petru M. Haş, Aicea plouă de rupe, Brumar, MMXII

După consistenta antologie din 2009, „Lectura de apoi” (240), postfaţată de Caius Dobrescu („Un poet de prima ligă”), scoasă la aceeaşi celebră editură, poetul arădean mai publică două cărţi la Brumar: „Când au venit imaginezii”, în 2010 şi „Preotul din pădurea a patra”, Dacia, 2011. Iar acum vine în faţă cu o nouă culegere de versuri, o plachetă de 80 de pagini, în prezentarea lui Vladimir Udrescu. „Invarianta poeziei haşiote este recupera-

Constantin Buiciuc, Paradisul întors, Marineasa, Timişoara, 2013

La plecarea sa înspre căi lactee, colegul nostru, poet şi critic – dar mai ales suflet de om – profesorul Constantin Buiciuc a lăsat un caiet de poeme, frumos caligrafiate cu scrisul său inconfundabil… Cartea este prefaţată de Dorin Murariu şi cuprinde „Poezii 2002 – 2012 (Ediţie îngrijită de: Adriana

Weimer, care a realizat de asemenea culegere text, tehnoredactare şi copertă. Ca o bună colegă, A.W. a dat şi titlul volumului).

Din cele cca 50 de poeme nouă ne-a plăcut cel mai mult unul pe care Mircea l-a recitat cu diverse ocazii şi care ar putea figura în orice antologie a poeziei române sau universale: „Nu-i adevărat, Stăpâne…”: „Nu-i adevărat, Stăpâne Atotputernic/ că Sirius este o stea aflată la 8,8 ani lumină/ de noi./ Eu ştiu că e unul din ochii Tăi umbriţi…/ şi din el se revarsă lumină./…/ O, nu-i adevărat, Atotputernice Stăpâne/ că Vega este o stea de pe câmpiile cereşti…/ Eu ştiu că e ochiul tău alb – nu albastru – / din care curge neîntrerupt lumina… /…/ O, nu-i adevărat Stăpâne Atotputernic/ că Bellatrix e o războinică stea aflată/ în îndepărtata constelaţie geometrică Orion…/ …/ Eu ştiu prea bine că ea e o parte/ din sufletul tău ce vine spre noi/ albăstrindu-se./ Aşteptăm de două milioane de ani!” Un poem de invidiat!

Horia Zilieru, Sărbătorile de miere, Editura Pim, Iaşi, 2013

După Astralia – o carte mare şi la propriu şi la figurat, antologie mare -, prolificul H. Zilieru revine în atenţia publicului cititor de poezie (din păcate tot mai puţin, ne citim între noi!) cu o altă carte frumoasă, o microantologie. Apărută în Colecţia „Poeţi ieşeni”, cartea are 120 de pagini şi reprezintă un „potpuriu” din cele mai frumoase poezii ale autorului. Dar ia să degustăm şi noi (cititorii) câte ceva (ne-am oprit la poema omonimă): „sânii orbi în despuiere/ nasc pe creastă/ spuma castă/ sărbătorile de miere…”

Ionel Nistor, Hora sentimentelor, Ed. Andrew, Focşani, 2013

Un autor prolific pare a fi focşăneanul I.N., pe care ni-l recomandă şi redacţia revistei Pro Saeculum – am primit cartea odată cu ultimul număr de revistă pe 2013.Cartea este prefaţată de dna dr. Teodora Fântânaru, director al Bibliotecii Judeţele Duiliu Zamfirescu a jud.

Vrancea care spune că în volumul de faţă contrapunctul dramatic dintre aici şi acum, evident în volumele anterioare… se relativizează, mai ales în prima parte a volumului, aflată sub marca pozitivului… Volumul este ilustrat de Iulian Nistor.

Gheorghe Bălan, Grafică.

Poezie, Brumar, 2013

Un album realizat de Marian Oprea, colaborator apropiat al editurii timişorene, şi de Suzana Fântânaru-Baia – care realizează selecţia lucrărilor. Cele trei expoziţii de grafică ale vrânceanului naturalizat în Banat au rămas

legendare (în special cea din holul Facultăţii de Fizică Atomică, vernisată de Andrei Pleşu şi mediatizată la Free Europe…), iar referenţii la poezia şi grafica lui Gh. Bălan sunt personalităţi notorii: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Ştefan Augustin Doinaş, Virgil Ierunca, Ion Caraion şi mulţi alţii. În album secţiunea de grafică (celebrele lui „Poeme în vers alb şi… negru”, după titlul lui Matei Mircioane) cuprinde cel mai mare număr de pagini, fiind urmată de nouă poeme în proză, în prezentarea lui Şt. A Doinaş: „O stare poetică pare a se fin instalat în fiinţa însăşi a autorului acestor poeme…”

Vasile Dan, Critica de serviciu, Mirador, Arad, 2013

„Uneori e mai greu să comentezi o carte, decât să o scrii tu însuţi”, se plânge, cu multă îndreptăţire poetul arădean într-un Avertisment liminar al cărţii de cronici literare, dintre cele apărute în revista „Arca” pe care (cu onor) o conduce. Şi poetul combate, cu spirit critic, despre poeţi: Miruna Vlada, Liviu Georgescu, „americanul”, Ion Zubaşcu, Petru M. H., Lia Faur, Marta Petru, N. Prelipceanu, Nichita Danilov. Dar şi despre poeţi-prozatori-şi poeţicritici: M.Cărtărescu, Gh. Mocuţa. În Addenda întâlnim „Doi poeţi polonezi la Arad”, „A II-a literatură română. Sau prima?”. Ne-a atras atenţia „O Biblie românească nou-nouţă”, în legătură cu noua ediţie a Septuagintei, în 12 fascicole, editată de Polirom. (Dar între timp a apărut, în două ediţii, traducerea lui Bartolomeu Anania, într-un corpus unic de texte.)

Lazăr Magu, Călător pe scări interioare, Mirador, Arad, 2013

Editată la aceeaşi editură arădeană, cea mai serioasă din zonă, cea de-a şaptea carte a poetului arădean - de-acum pregătit să înfrunte furcile caudine ale comisiei de validare ca membru USR – vine cu un suflu nou în creaţia sa, mai avan în prima ei jumătate. Exact jumătate din conţinutul cărţii este ocupat de poeme scurte, de notaţie, din care se remarcă mai multe: Ameninţarea cu pacea, Aducere aminte, Diferenţe, Fericire silnică, Intrarea oprită, Jaful secolului, Lacuri, Lăutar, Moartea, Ninsoare, Noapte cu lună, Ora exactă şi această „Creştere”: „Când sfârşitul lumii era mic/ se numea început”! A doua jumătate cuprinde poeme în rimă şi în vers alb, în stilul cu care poetul arădean ne-a obişnuit.

Gabriella Costescu, În numele busuiocului/ In the Name of the Basil, (Poeme/ Poems) Reverberate Books Publishing House, London, UK

O carte de poeme, bilingvă, a unei autoare din Sighişoara, apărută – după cum înţelegem noi – în colaborare cu o casă editorială londoneză (fiindcă e tipărită în ţară). Cuprinzând cca 100 de pagini, cartea este prefaţată de Ion Buciuman, directorul postului de televiziune Speranţa TV. Şi mentor al Cenaclului „Fractali” din Bucureşti, pe care în prezent îl frecventează şi autoarea. (I.B. realizează şi versiunea în limba engleză). În afară de cel numit, cartea aceasta, „a busuiocului” se

mai bucură de doi prezentatori: dna Irina Marinescu şi cunoscutul poet Nicolae Băciuţ – care nu mai are nevoie de prezentare. G. Costescu a fost membră a cenaclului literar sighişorean, câştigătoare a mai multor premii literare şi autoare a antologiei de cenaclu „Spuză de stele”. Autoarea a înfiinţat prima Asociaţie literară din Sighişoara, „Creneluri sighişorene”, care scoate şi revista omonimă.

Marian Oprea, Fetele oraşului tău, Brumar, 2011

Prezentată (pe coperta a patra) de Mircea Mihăieş şi Simona Popovici Donici, placheta de 45 de pagini a timişoreanului, poet – şi autor de antologii – care… mănâncă poezie pe pâine. Sau (în accepţia Simonei Popovici Donici): „Marian Oprea mănâncă pâine harică fiindcă fiorul mistic îl prinde… Se uită lacom după femei, ca şi când toate ar fi ale lui. Pe urmă le dedică versuri erotice, romantice, graţioase…” Este una din cele mai exacte şi mai frumoase aprecieri din câte i s-au făcut lui M. Oprea. Dar…, ia să vedem: „eu m-am născut/ odată cu ploaia/ pentru mine/ greierii cântă-n golful/ francezului”; „închideam, ochii/ şi o priveam/ eram puşti/ eram timid/ tânjeam după A.B./ mă excita (şi-n somn)”. Etc. Variaţiuni (încântătoare) pe aceeaşi temă încântătoare şi veşnică.

Constantin –Tufan Stan, Vasile Ijac, părintele simfonismului bănăţean, Eurostampa, Timişoara, 2013

… Cu o Precuvântare de Grigore Constantinescu, cartea concitadinului nostru muzicolog apare în Colecţia Ecce Musica a editurii timişorene. Reprezentant de marcă al muzicii româneşti, Vasile Ijac se consacră în acest domeniu prin menţiunea întâi onorifică care i se acordă în cadrul Concursului Naţional de Compoziţie, ediţia din 1937 – preşedintele juriului fiind însuşi Enescu. La cele 18o de pagini ale cărţii se adaugă o bogată Iconografie, conţinând fotografii de familie, partituri, diplome şi arborele genealogic al familiilor Ijac şi Magdu. Cuprinsul cărţii include experienţa clujeană a compozitorului, periplul Caransebeş-Paris, viaţa muzicală bănăţeană după Marea Unire şi Dictatul de la Viena. O nouă contribuţie importantă, de specialitate, bine închegată , a lui C.-T.S.

Am mai primit la redacţie:

Ion Dumbravă, Viaţa ca un ban găurit, Ed. Romghid, Tg.-Mureş, 2013; I. Nistor, Flori alese, Editura Andrew, Focşani, 2012; Titu Dinuţ, Mârzacul, Brumar, 2010; Viorel Cristea, or the Poetry of painting, BrumaR, 2011.

16 actualitatea literară

Helen Burke

Helen Burke scrie şi interpretează poezie de 35-40 ani.

Scrie deasemenea şi povestiri/piese de teatru/schiţe şi apare cu regularitate la radio ELFM prezentând poezie şi teatru.

Participă la Festivalurile de Literatură şi la cele de Muzică - şi este publicată şi inclusă în antologii la scară largă. Arta sa vizuală este deasemenea prezentată în reviste. Colecţia sa „The Ruby Slippers” a fost lansată în 2011 la editura Valley Press, iar „Let There be Chocolate” a apărut în 2012, la editura K.P. Press. „A Book on Dance” va apărea spre finele acestui an (precum şi o a doua colecţie în 2013 la editura Valley Press).

Poeziile sale sunt publicate şi în Statele Unite ale Americii.

Ghete cu şireturi Erau strâmte, frumoase.

Le-am legat delicat.

La ora prânzului pretinzând că suntem patinatoare, Străine, mistice zâne.

Le-am purtat prin grădina vastă, De-a lungul pistei de alergare, apoi, prin Cea mai sălbatică zonă, către terenurile de tenis Și iar înapoi. Împăturindu-le în două pielea moale Înapoi în dulapul nostru secret. În strălucitorii pantofi Oxford maro re-apărem la Latină, două ore de Franceză şi Religie - cum o făceam De obicei, încălţările noastre şi părul, aranjat Cu fermitate în jos pe spate.

Doar noi înşine eram conştiente că afară două gazele Alergau încă.

Prin iarba înaltă către Terenurile de tenis, - şi mai departe.

Niciun suflet laş O Destinaţie e punctul de unde pornim.

Ca să părăseşti fiecare destinaţie iţi trebuie curaj.

Tot pe care îl avem.

Pe fiecare nou ţărm stăm orbi la început. Îţi trebuie mai puţin curaj să ajungi, Dar ca s-o faci totuşi iţi trebuie viziune.

Odată ce ajungi.. apoi ce.. camarade??

Cum să îţi spun.

Lumina ce arde la fereastră – Tu însuţi ai lăsat-o acolo.

Vezi acolo eşti. Veghind asupra ei.

Mulţumit. Împlinit. O pasăre de aur.

Este comoara ta cea mai de preţ. În inima acestei lumini străluceşte al tău preţios suflet.

Această lumină este ca nicio alta.

Nimeni şi nimic nu o poate răni. În tine arde.

Prin fiecare fereastră şi fiecare uşă prin care treci, În braţele fiecărui prieten – un pic din ea rămâne.

Să nu te temi de nimic cât timp îi eşti fidel luminii tale Şi lumina iţi este ţie fidelă.

Deşi vei părăsi aceste ţărmuri de multe ori, Comoara ce e însăşi al tău apus, niciodată.

Rupayana Pe malurile Rupayanei voi citi, ceea ce voi citi în nisip. Tu de asemenea în marea Ce curge acolo. Înspre dimineaţă Văd, ciucuri verzi, culcuşurile a Cinci râuri şi buzele de aur Ale tuturor îndrăgostiţilor. Mi-au promis Tinereţea din nou. Atrage ziua de mâine către tine.

Atinge-i fineţea moale de obraz.

Permite viselor tale să se apindă, să ardă.

Atrage-ţi dragoste, lumină şi veselie. Apoi Când vine rândul tău Să cobori de pe mica barcă Ce se luptă cu înaltele valuri albe. Poţi citi Ceea ce poţi citi În strălucirea nisipului.

Prezentare şi traducere de Marcela ZORLAND Aceste poeme sunt traduse în cadrul Proiectului Internaţional Poetry PRO, coordonat de Lidia Vianu, Director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan - Universitatea Bucureşti, http://mttlc.ro

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Actualitatea Press, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj şi al Consiliului Judeţean Timiş

nr. 36 n februarie 2014

meridiane

S-a născut la 15 septembrie 1940, în Polonia de Nord, într-o căsuţă singuratică, aşezată între satele Bartniki şi Święte Miejsce. Are propria editură, IBiS, unde publică literatură poloneză contemporană şi traduceri, editeează revista „POEZJA dzisiaj „(POEZIA azi), iar din 2001 a devenit organizator principal al Zilelor Mondiale ale Poeziei, pe timpul cărora este acordat unui excelent poet polonez premiul LAUR UNESCO. De asemenea, din 2008 este organizatorul Festivalului Poeziei Slave.

A publicat 15 volume de poezii, dintre care amintim: „Obecność” 1969 (Prezenţa), „Niebo cwałuje boso” 1978 (Cerul galopează desculţ), „Rokitne szczęście” 1983 (Fericirea răchitei), „Głogi” 1984 (Măceşii), „Wi-

Pe când pleca Papa...

Pe când pleca Papa, Lumea s-a chircit de durere.

Era început de primăvară, ca şi azi , când stau de vorbă cu Olga.

Receptorul se-ntristează şi suferă la vocea ei.

- La Helsinki n-au vrut să-mi opereze tumoarea – zice ea.

S-a aprins în capul meu: stăpânul meu şi al tău…

Caut mâna stângă, dar nu ştiu unde este ea, nici chimia nu mă ajută.

Speranţa? Încă din Sri Lanka…

Vă traduc, domnule, în italiană…

Versurile mele vor să se scrie continuu, dar se sting la vârful pixului…

Olga , nu demult pe plajă şi în plein air. Fiecare pictor dorea să se măsoare cu frumuseţea sa, pe un carton compact, pe o pânză, iar poeţii nu se descurcau în cuvinte pe când ea păşea…Prin toate bisericile las rugăciuni pentru ea: să i se întoarcă sănătatea, rezistenţa şi să-i poarte dorinţele feciorelnice peste munţi şi prin păduri, acolo, unde carnavalul inimii se află cu cel de al doilea eu…

Olga, poezia stă în lumea absurdului, lumea stă pe o frunză de măr… cel mai apropiat plânset…

Poezii din Varna I În Varna plouă, în inimă plouă, dar tu nu eşti.

Copaci străini, mare străină, pe deasupra şi Neagră. Şed la o masă goală, scriu: Anna, lumânărică timpurie.

Printre braţe mă privesc salcâmii: numai ei înfloresc prin surâsul tău şmecheresc, în care se trezesc ierburile mele negre.

Silabisesc muzica numelui tău şi mă învăţ de tine, ca o gramatică a limbilor demult trecute.

II Nu există adevăr adevărat, nici o mare prietenie, adevărată este frumuseţea ta: înalt răsucite buclele tale negre, ochii precum îi avea Mona Lisa, siluetă ca de revistă, mersul ca o modelistă.

Simt că Afrodita s-a pitit lângă inima mea, se uită într-însa şi surâde, dar acesta nu-i surâsul Annei, ci e doar o minunată nepotrivire.

Warna 19 V 2012

Radio Varna III Radio Varna.

Poeţi din diferite ţări citesc poezii.

Cu doi ani în urmă aici plângea Nataşa – din cauza mea.

Cu un an în urmă, în aceeaşi sală, cânta Olga – pentru mine: plângeau poeţii, îşi rodea unghiile Natalia.

Astăzi citesc poeziile Ingăi, poetesei lituane; şede alături, cu părul său deschis la culoare.

Aleksander Nawrocki

dły śmiechu” 1987 (Furcile râsului), „Dla zakochanych” 1992 (Pentru îndrăgostiţi) şi un roman: „Cień jego anioła” 1988 (Umbra îngerului său). Se ocupă de eseistică, de critică literară sau traduce din: maghiară, rusă, bulgară, română, franceză, engleză, sârbă şi ucraineană. Mini-antologia de poezie românească „Trzecie oko”(Al treilea ochi), cuprinde 7 poeţi români, printre care: Eminescu, Bacovia, Arghezi, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. “Pentru poezia românească am o slăbiciune. O consider printre cele mai bune din Europa, dar mi

se pare prea puţin propagată”, spune Aleksander Nawrocki.

Las’ să se sărute florile noastre, dacă nouă nu ne este dat – îi ziceam eu Ingăi.

Râde, cât pentru întreaga lume. Şi din nou cântă Olga o dumă ucrainească despre despărţire.

Inga se scutură de plâns, cerul plânge şi el iar Anna nu mai este

Smederevo pe Dunăre

Floarea albă a inimii mele Floarea albă a inimii mele eşti – astăzi şi totdeauna. În ochii tăi cerul meu a fost închis de un înger.

Pe cine iubeşti? Nu e treaba mea. Ştiu că pe tine, până ce în surâsul Annei mă voi vedea din nou pe mine.

Reşiţa

Nici un bărbat nu mai aşteapt-acum să mă dezbrac dinaintea sa şi chiar dacă…

Ce ar face atunci?

Ar începe să râdă?

Ar fugi?

De aceea plâng cu ploaie singuratică dinaintea oglinzii goale.

Prinţesa tătară O cheamă Lilija, are părul roşu-ntunecat, este prinţesă tătară.

Soţul a plecat de la dânsa, ca să-l caute pe Dumnezeu.

Doar Domnul locuieşte în ochii tăi – zic eu.

Păşeşte, de parcă ar dansa cu partea luminoasă a vieţii.

Oare aş fi invidios, dacă ea ar fi a mea?

Poate că da.

Oare aş pleca?

Ca de la o femeie – probabil, dar de la individualitatea ei – niciodată. Ştie să fie ea însăşi, să ia, să lase, să înfigă în inima stepei întrebările sale femeieşti, să fie izvor şi stâncă, caldă cârteală a soartei pentru fiecare stare sufletească.

Lilija – soare în castanul găsit.

II

Poară mănuşi de aţă, zâmbetul îl are roşcat, pe faţa aproape triunghiulară.

Frumosul oscilează în jurul ei, dar, în final, pleacă spre alte femei, ca să banalizăm.

Stelele tătăreşti stau presărate în ochii ei, adună robii.

Este metafora sufletului al meu nu-i al meu, lumea s-a rătăcit într-însa pe calea dreaptă. şi nu-i deloc un crin, ci o papură subţirea.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Secretar de redacţie: Diana BUCŞA (aid_isa@yahoo.com) Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) Ion MOLDOVAN (ioni_75@yahoo.co.uk) Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Căutam surâsul tău în cetatea Smederevo, dar pe Dunăre plutea doar soarele, pe gura prinţesei tătare; erau subţiri şi triste, dar buzele poetesei lituane ştiau doar să plângă.

Căutasem aventura la o italiancă, era totdeauna gata, dar surâsul ei era doar caraghios, prin urmare m-am întors şi iarăşi este cu mine, în mine surâsul tău: visul meu, viaţa mea.

Soţiei

Euridice Stăpâne al meu, pe când cântai, defileurile surde alergau cu pas sigur.

Pe pământul decupat pentru noi, păşeam prin aerul îmbibat de sare prin fisura tăiată de cântecele tale.

Mi-era aproape năzuinţa păsărilor, ce-şi atârnau aripile între cer şi pământ întotdeauna la soare.

Când au început să mi se-nvineţească tălpile, când depărtatele tale cântece aici, în Valea Tempe cădeau de pe mine ca neînsemnate zdrenţe de corp, pe când frica dinaintea lui Aristajos a umplut marea fugară am pişcat pământul, pieptul unui bărbat străin.

Nu au ţipat, nu m-au acoperit şi atunci, Orfeu, n-am putut să-ţi las nici măcar tăcerea după mine.

Ai părăsit Hadesul.

Onoarea ţi-a fost mai scumpă.

Ai glumit pe seama zeilor, plângând numele meu care se scurge printre torente şi păstori mai mari şi mai străini, când nimeni nu mă îndrăgeşte

Ultima convorbire a lui Rilke cu poezia În el nu mai aflai nimic, înafara suferinţei. Îşi contempla viaţa-grădină cu stele - îndepărtată mai mult decât presupunea. Doar moartea să o mai străbată. Străin, chiar sieşi, nu reuşea să mai pronunţe nici un nume….

Dincolo de fereastră o mierlă cânta prin copacii în floare.

A întins mâna spre ea: - Oh, să nu moară odată cu mine. De ce gândul, nespus materiei, este intimidat faţă de ultima privire asupra grădinii! În semiîntuneric, rochia albă a unei fete.

- Vă rog să râdeţi – a rugat-o el: - în ciuda voastră şi a mea.

Ceea ce noi folosim – este doar una dintre propunerile de păstrare a echilibrului faţă de timpul ce ne este dat.

- Doamnă, frumuseţea ta în peisajul antic al amforelor sparte este unica adevărată, precum contradicţiile, care completează armonia.

Faţă de sfârşitul trivial al existenţei, doamnă, sunt condamnate toate întreprinderile, doar că azi, în afară de Tine şi de mine, durează de la începuturi numele lucrurilor în altă limbă.

Prezentare şi traducere de Alexandru G. ŞERBAN Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu nr. 6 Telefoane: 0256.35.66.26, 0744.575.853 Tiparul: West Tipo International Timişoara e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com web: www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara Materialele se primesc pe adresa redacţiei sau pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte la toate chioşcurile de ziare din Lugoj, în librăriile din Lugoj şi Timişoara şi la chioşcul MNLR Bucureşti