Actualitatea literară

nr. 18, anul III

martie 2012

n revistă a unirii scriitorilor din românia n www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara n

n Nicolae SILADE

De ce citim? De ce nu mai citim?

n Magda URSACHE

SamizDATUL Cenzurii sau Amicii care şoptileau la “Securiţica” n Ela IAKAB:

rghe

gheo

Sub ochiul nălucitor al Zeului

n proză Alexandru PETRIA Dan PREDESCU Mircea ANGHEL

n Cronica literară de Lucian GRUIA

Daniel Corbu: Despre Dumnezeu, aşteptare şi neant

u c r

u ig

r g

n poezie Nicolae SILADE Liubiţa Raichici Cătălin-Mihai Ştefan Marian DRAGOMIR n

meridiane:

Leah Fritz

în traducerea Mădălinei Borcău

Waldemar Michalski în traducerea lui Al G. Şerban

2 actualitatea literară

Nicolae SILADE

De ce citim?

De ce nu mai citim?

De ce citim? Iată o întrebare pe care şi-o pun, cred, atât cei care scriu, cât şi cei care citesc. Până astăzi, însă, eu nu m-am întrebat niciodată de ce citesc, cum nu m-am întrebat niciodată de ce mănânc, de ce respir, de ce gândesc şamd. Poate pentru că lectura este hrana noastră spirituală: “omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Hrănindu-ne astfel, creştem, ne împlinim, ne cunoaştem pe noi înşine, devenim asemenea Lui. Prin lectură am aflat răspunsuri la multe din întrebările care mă frământau, prin lectură am reuşit să ajung la mine însumi, să mă cunosc, să devin cel care sunt. Normal că foamea şi setea de lectură diferă de la om la om, dar aşa cum ne hrănim zilnic cu pâine, tot zilnic trebuie să ne hrănim şi spiritual.

De ce nu mai citim? Nici această întrebare nu mi-am pus-o până astăzi. Încerc, totuşi, un răspuns, pornind de la versurile lui Gheorghios Seferis: “Mă doare că am lăsat să se scurgă printre degetele mele un fluviu imens, fără să beau o picătură”.

Se prea poate ca, stând toată ziua cu nasul în cărţi, viaţa să treacă pe lângă tine fără să te bucuri de ea. Nu spun că aceia care nu citesc deloc sunt conştienţi de asta, dar nici cei care citesc tot timpul nu realizează acest fapt. Adevărul este că toate lucrurile trebuie făcute cu măsură. Nimeni, niciodată, nu va putea citi tot ce s-a scris. Şi nu are niciun rost să citeşti mult, important e să citeşti esenţialul. Dacă omul timpului nostru nu mai citeşte nimic în afară de Cartea Cărţilor, e bine. Înseamnă că e mai pragmatic, mai inteligent decât noi, cei care “închidem oamenilor Împărăţia cerurilor: nici noi nu intrăm în ea, şi nici pe cei ce vor să intre, nu-i lăsăm să intre”. Dar dacă nici acea carte nu o citeşte, atunci e grav.

Plevuşca agresivă

“Unii confundă USR cu PCR, care avea milioane de membri.

Alţii se joacă de-a USR egal URSS”

Boris MARIAN

De când cu Internetul, oricine îşi poate face publice scrierile, indiferent de valoare. Nu este nici rău, nici bine, calul de dar nu se caută în dinţi. Răul se naşte când autorii minori devin agresivi. Minori?

Da, ei nu au tipărit nimic, nicăieri, înjură Uniunea Scriitorilor, neagă un scriitor sau altul, devin „barosani” pe unele siteuri şi dau lecţii de morală şi de pedagogie literară. Ca să intri în Uniunea Scriitorilor nu este chiar uşor. Unii confundă USR cu PCR, care avea milioane de membri. Alţii se joacă de-a USR egal URSS. Povestea cu vulpea şi strugurii. Ei sunt frondeuri, sunt neînţeleşi de critică.

Nu generalizez, nu afirm că USR este o pepinieră de genii creatoare. Dar îţi trebuie cărţi publicate, recomandări şi unele ecouri critice, nu neapărat elogioase.

Dicţionarele şi istoriile literare apărute în ultimul timp au adus şi contribuţii şi confuzii, dar sunt cărţi. Poţi să nu ai succes la public, la critici, timpul cerne şi discerne. Criticii sunt oameni, scriitorii sunt oameni, iar plevuşca agresivă este tot plevuşcă. Cineva îmi spune: „Este greu să fii scriitor”. Da, este greu să fii şi cititor.

Altcineva scrie: „Poetul fără poezie”. Îmi amintesc de atacul lui Sorin Toma împotriva lui Arghezi, dar Sorin Toma era activist şi Arghezi scria minunat. Este uşor astăzi să dai o copită şi Poetului Mihai Eminescu, lui Ion Barbu, lui Nichita Stănescu, lui Adrian Păunescu (deşi a păcătuit prin imensa cantitate de versuri produse pe zi şi pe an).

Unii scriu imitând clasicii. Rău. Alţii caută originalitatea prin texte scabroase sau de o violenţă nejustificată artistic. Lautreamont era crud, era „imoral”, dar ce limbaj avea? Cineva îl aduce pe Dumne-

După mai multe cărţi de poezie, Alexandru Petria a trecut la proză: Zilele mele cu Renata, Editura Tritonic, 2010, Deania neagră, Editura Herg Benet, 2011. În prezent, lucrează la Prima faptă bună. De ziua sa, în 27 februarie, scriitorul

flash

Edi tor ial

nr. 18 n martie 2012

opiniile noastre

a primit, pe net, mai multe mesaje de felicitare. Unul dintre acestea, zice Petria, i-a tăiat răsuflarea. Îl reproducem şi noi, aici: “La mulţi ani! Să vă dea Dumnezeu sănătate şi mulţumire sufletească. Tare-aş vrea să joc într-un film

Ofurile românilor literari

Ilustrăm acest număr cu lucrări din expoziţia internaţională „Adevăr, compasiune, toleranţă”, organizată de Asociaţia Română de Qigong Falun Dafa România şi găzduită, în ianuarie 2012, de Galeria ProArte din Lugoj. Lucrările sunt realizate de 12 artişti consacraţi, practicanţi Falun Dafa (Falun Gong), o disciplină a minţii şi corpului cu adânci rădăcini în cultura tradiţională chineză, fiind totodată şi cea mai aspru persecutată grupare spirituală din China. Fiecare tablou reprezintă o poveste adevărată, picturile fiind realizate din dorinţa de a face cunoscută întregii lumii frumuseţea unei vieţi trăite după standarde morale înalte – principiile Falun Dafa – în contrast cu torturile la care sunt supuşi practicanţii Falun Dafa de către regimul comunist chinez. Patru dintre artişti au fost ei înşişi victimele persecuţiei, fiind torturaţi de către autorităţile chineze în lagăre de muncă forţată şi centre de detenţie din China.

zeu pe Internet şi îl trage de nas, de limbă, crede că atinge culmea satirei.

Tâmplarul face mese, scaune, poetul produce poeme. Plevuşca nu produce nimic în afară de oftaturi şi exclamaţii. Durerea omului se poate exprima liber, mie nu-mi place exhibarea sentimentelor, îmi dă impresia de falsitate. Alţii scriu monoton şi cenuşiu. Nu deranjează pe nimeni, dacă respectivii ar avea un minim respect pentru meseria de scriitor. Acum îmi explic de ce marea majoritate a scriitorilor mai importanţi se feresc să apară pe siteuri. Într-un tramvai ticsit de lume te poţi trezi cu un ghiont zdravăn, o înjurătură şi chiar să fii buzunărit la repezeală.

Nu sunt pentru elitism, consider că oamenii se nasc egali, dar în şanse. Unii nu valorifică şansa de a scrie, se doresc repede recunoscuţi drept „cei mai tari din parcare”, pe un site oarecare. Nu mai spun de agramatismul unor texte, numeroasele greşeli , nu de tastare, ci de gramatică/ortografie prost asimilată în anii de liceu. Ce contează un „i” în plus , în minus, o liniuţă acolo, un verb reflexiv de nerecunoscut?

Inspiraţia contează.

Este ca şi cum ai picta cu degetul sau ai cânta din pieptene, deşi se poate. Nu mă iluzionez cu faptul că acest mic expozeu ar ajuta la ceva. Dar, mai ştii? Uneori din autori aparent minori se nasc şi majorii. Şansa, Dumnezeu, mai ştii? În literatură, în artă nu există rigle, compasuri, ca să nu mai spun că şi în ştiinţă au fost şi sunt destule valori nerecunoscute din diverse motive. Dar ştiinţa merge înainte. Literatura este mai dinamică, şansele sunt mai mari. De aceea plevuşca se repede flămândă la aplauze din micile culise ale unui site.

În nr. 8, din 24 februarie a.c., al României literare, întâlnim adevărate dezbateri de idei, începând cu editorialul celui care imprimă direcţia revistei: „… noile generaţii suferă… de un sindrom pe care l-am numi prezenteism (s.a.)”. Noi zicem că s-ar putea numi şi altfel: SAM (sindromul autosuficienţei mulţumite) sau SAS (sindrom al automulţumirii suficiente).

Analize literare pertinente fac Gabriela Gherghişor, în cronica sa despre Ion Mircea, cât şi Iulia Iarca, despre Critica în tranşee a colegului de generaţie (?) Alex Goldiş, care chiar practică în acest tom „o luptă corp la corp cu ideile”. „Doar la Gabriel Chifu -zice G.G.- am mai citit în ultima vreme versuri de dragoste atât de frumoase ca ale lui Ion Mircea”. Noi credem că tânăra de la „Ramuri” n-a avut ocazia să prizeze Lolitele lui Virgil Diaconu, sau Şeherezadele lui Nicolae Tzone, mult mai explicite în declinarea frumuseţii artistice, şi nici „iubitele” din sonetele colegului nostru Nicolae Silade.

Cum zice şi N. M., tinerii reclamă mereu „discursul pătimaş”, tonul resentimentar al „bătrânilor”, fără să fi fost, cot la cot cu ei, candidaţi la pâinea cu marmeladă în loc

făcut după una din cărţile Dvs!”. Era semnat de maestrul Victor Rebengiuc.

Nu ştim dacă marii noştri prozatori se bucură de o asemenea apreciere, dar suntem curioşi ce vor spune despre asta marii noştri critici. (N. S.)

de unt sau să li se fi servit la cămin o cină compusă din mămăligă şi ceai… O analiză de-a dreptul „spectrală” îi face Cosmin Ciotloş acribului Ion Stanomir, iar Sorin Lavric e mereu la înălţime, realizând de astă dată o cronică a ideilor lui E. Coşeriu.

Timişoreanul L.-V. Szabo are un pertinent studiu despre începuturile legii presei, prin activitatea de ziarist a lui I. Slavici, care declară (aviz amatorilor): „Mă ştii că eu n-am fost niciodată germanofil, nici maghiarofil, ba nici chiar românofil”. Şi totuşi, unii l-au făcut spion, alţii trădător, trimiţându-l la puşcărie pe autorul Marei şi al Fefeleagăi. În acest articol se vorbeşte despre obiceiul preaomenesc de „a aresta idei”, şi nu doar oameni! Remarcăm în ultimul timp (ultimele numere) racolarea unor nume din pepiniera Culturii (Alex Goldiş, Paul Cernat), revistă în care dicţiunea ideilor tinere e parcă mai unitară şi mai elegantă. Şi un ultim aspect. La „Ochiul magic”, Cronicarul remarcă înaltul nivel al graficii, în cazul revistei Poesis Internaţional şi le recomandă tinerilor redactori, atât de bine conectaţi-racordaţi la pulsul literaturii mondiale să aducă „conţinutul literar la nivelul graficii”. Noi ne considerăm prea mici să recomandăm ceva cuiva, dar s-ar putea ca românilor literari să li se potrivească reversul medaliei.

cronica literară

nr. 18 n martie 2012 Lucian GRUIA

Daniel Corbu: Despre Dumnezeu, aşteptare şi neant

Daniel Corbu îmi pare un poet olimpian care priveşte din piscul muntelui legendar, condiţia umană. Îmi închipui Olimpul său pe o insulă înconjurată de mare, iar noi ne bulucim pe plaja continentului. Din înălţimi, poetul îşi rosteşte versurile care vin din larg şi se sparg de ţărm, la picioarele noastre. În timp ce recită, autorul face gesturi

nu mai încap între coperţile cărţii şi se răspândesc în încăpere. După ce a teoretizat Postmodernismul pe înţelesul tuturor, mă aşteptam să regăsesc specificul acestui curent în propria-i operă lirică, în speţă în Evanghelia după Corbu şi alte poeme, dar lucrurile nu stau deloc aşa. În locul demolărilor scandaloase descoperim nelinişti pro-

temporane, ramură căre-ia îi aparţin şi alţi poeţi importanţi moldavi: Nichita Danilov, Cassian Maria-Spiridon etc.

Viziunea monadică asupra lumii însingurează şi întristează cuvintele, lucrurile, fiinţele din lirica lui Daniel Corbu: “Ave, Patrie română! Locuindu-te am potrivit cuvintele/ limbii tale/ în versuri fierbinţi, le-

sonetul lunii 125 să-ţi spun puţinele cuvinte care merită a fi spuse înainte ca sufletul să-şi înalţe pânzele cum spunea seferis dumnezeu să-l ierte sau să-ţi spun da timpul înaintează drept iar dragostea vertical şi ori se rup în două ori nu s-au întâlnit niciodată cum spunea elitis dumnezeu să-l ierte şi pe el dar iată vine seneca şi-mi spune vrei să fii iubit iubeşte iar eu care te-am iubit toată viaţa toată moartea fără speranţa de a fi iubit vreodată vin şi te-ntreb unde e iubirea ta unde surâsul tău şi unde buzele tale unde sunt poeţii care te-au iubit şi te-au cântat te-au nemurit unde sunt unde eşti în viaţă e mai bine să iubeşti decât să fii iubit spunea cineva căruia i-am uitat numele doamne iartă-mă doamne iartă-i pe toţi şi nu uita niciodată puţinele cuvinte care merită a fi spuse aceste atât de puţine cuvinte te iubesc

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

largi, ceremonioase, teatrale şi uneori zâmbeşte pe sub mustaţă. Ca moldovean sfătos, are nevoie de interlocutori, care pot fi: cititorii, Dumnezeu, îngerii şi dacă nu-i găseşte, îşi dă sfaturi sie însuşi: “Şi nu face paradă de vorbe./ Spală-ţi sufletul cu mai mult curaj / şi mergi înainte!/ Scrie scrisori lui Lucilius/ trage cu urechea la ospăţul înţelepţilor/ nu rămâne prea mult în loc/ să nu-ţi îmbobocească pe limbă/ iluzii/ hei, şi nu aşa încet/ împingând ziua cu sfială/ ca pe căruţul invalidului!” (Breviarul sau învăţăturile neîmblânzitului eretic Daniel Corbu către el însuşi). Într-adevăr, Daniel Corbu scrie o poezie sapienţială, în versuri atât de ample, încât

funde; în locul umorului grobian, ironie fină; în locul făţărniciei, bun simţ; în locul pornografiei, o erotică decentă; în locul verbului pripit, şlefuirea lucrului bine făcut. Aşadar, poetul confirmă aserţiunea poetului Ion Mircea care îl situează în pertinenta sa prefaţă, pe autorul Evangheliei… la graniţa dintre neo şi postmodernism: “Curios, Daniel Corbu aparţine promoţiei ‘80 a literaturii române dar ilustrează o foarte interesantă disidenţă faţă de programul acesteia, revendicânduse mai curând de la trăsăturile promoţiei anterioare, în linia Mihai Ursachi – Cezar Ivănescu et comp.”. Oricum ar fi, poetul trebuie încadrat în ramura, să-i zicem metafizică, a poeziei noastre con-

am ocrotit şi le-am sărutat/ umbra/ ca unor fericite monade.”

Dacă în lumea imaginară poetul loveşte cu tacul, aranjând cuvintele-monade conform structurii poemelor, în lumea reală, lucrurile se schimbă: “–Dragule, - i-am răspuns îngerului privindu-i aripile/ tot mai tocite mai blegi şi mai răsfrânte în sine -/ de-acum îmi voi potrivi monadele tăcerii / voi rămâne printre fotonii şi frumusonii tăcutei tristeţi/ şi voi mânca din aceiaşi pesmeţi ai poeţilor blestemaţi!” În planul terestru, fiinţele freamătă dezordonat, ca nişte bile de biliard (monade) în aşteptarea loviturii tacului divin, menită să le asigure împlinirea. E o aşteptare înfrigurată, perpetuă, dar

actualitatea literară 3

semnul întârzie şi poate nu va veni niciodată: “Nici un răspuns, Doamne, la repetatul meu strigăt!/ Îmi fac de lucru în jurul absenţei/ lipăi în preajma unei fericiri iluzorii/ tot mai mult cred că Moartea/ e singura instituţie care mai impune respect” (Transcendenţa goală).

Fiecare om devine o uşă care nu duce nicăieri (deschisă într-un zid): “Ziceam: Toate uşile dau în haos…/ Şi mai ziceam: nimeni n-a văzut mormântul/ unui cuvânt./ Şi mai ziceam: stai singur ca o uşă săpată în ziduri/ râvnind mereu orizontul de după orizont / trece adevărul dintr-o cameră în alta/ şi te ignoră/ trece umbra morţii şi te sperie.”

Introspecţia dezvăluie o imagine inspirată: “…ce fel de pasăre / e aceasta cu aripile înlăuntru şi cu mormântul/ pe umeri …”. În descendenţă platoniciană, monada trupului constituie un sarcofag pentru suflet. În interiorul monadei fiinţei individuale descoperim: însingurări, tristeţi, ţipete, spaime, deprimări, iluzii, vise şi în special întrebări fără răspuns. Uneori poetul extrage conţinutul monadei suflet cu o pompă de vid: “… se deschid larg uşile şi dincolo nu e nimeni…”.

Pe parcursul vieţii, poetul apare mereu scindat, în fiecare creaţie, dar multiplicările nu comunică între ele, deşi fenomenul se petrece sub semnul unei iluminări: “Aşa cum şi eu, Saule prigonitorilor/ pe când mica şi marea istorie îşi zornăie înfundat / ruginitele lanţuri / izbesc fără voie cu picioarele-n ţepuşă devenind Celălalt./ Şi mereu Celălalt cu fiecare poem Celălalt/ până când poţi deveni o mie de Ceilalţi/ care-au primit fulgerarea” (Drumul Damascului).

Poemul fluviu, Evanghelia după Corbu începe cu o incertitudine şi se încheie în neant. Căutarea paşilor divinităţii pe pământ, se stinge evanescent: “Dar orice sunet roade din clopot/ tot aşa întrebările din inima celui singur/ până se topeşte încet.”

Nici vizionările şugubeţe, ale facerii lumii (pe internet), nu sunt lămuritoare: “Am vizitat site-ul cu tine, Doamne,/ dar nici un răspuns la vechile-ntrebări/ e-atâta noapte în noi şi-atâta lumină în / paraclise!/ Cu mâinile întinse spre tine Doamne/ doar ca să măntâlnesc şi/ să-mi pipăi sângele ca pe un sâmbure/ de migdală.”

Evanghelia după Corbu constituie o replică neo-

modernistă, decantată, detaşată, uşor eretică, a Psalmilor arghezieni: “Doamne numai tu poţi veni / dinspre stele înspre alge / dinspre ceruri spre noroi / să iei aminte la robul cel înveşmântat / în carcasa de pământ dospit.”

Sintagma biblică: treacă Doamne paharul ăsta de la mine, devine: “trece totul în contul meu Doamne / cine ştie dacă vei deschide această singurătate / ca o cutie neagră ticsită de rugă / (oare a face lumea nu e mai puţin decît / a o înţelege?).”

Căutându-l şi aşteptându-l la nesfârşit pe Dumnezeu, Daniel Corbu descoperă neantul: “şi pe cât am aşteptat încă să cazi / din carul mare între spinii întrebărilor mele / sau din ursa mică sub formă de pulbere/ pe creştet aici în dormitorul comun al/ acestei lumi/ unde probăm ritualul sălbatic de îmblânzire a/ spaimei/ şi catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va să vină./Peurmăfranjuriiliniştii/ pe urmă Atoatestăpânitorul Nimic.”

Poezia lui Daniel Corbu se situează între postmodernism şi neomodernism, între liric şi epic (oarecum în descendenţa lui Marin Sorescu). În peisajul poeziei române contemporane, el însuşi apare monadic, umplut cu seninătate mioritică, gravitate detaşată şi mai ales cu întrebări fără răspuns. În final, să completăm viziunea noastră cu aspecte importante, citate din prefaţa poetului Ion Mircea, intitulată Desantul lui Daniel Corbu: ”Daniel Corbu se mai distinge însă prin ceva de mulţi dintre congenerii lui, şi anume prin umor. Un umor de înaltă calitate, care nu poate fi transmis prin procură, unul imanent propriei scriituri şi imposibil de separat de marca ei stilistică… Sigur, nu ne putem lăsa atât de uşor înşelaţi; umorul de-a dreptul majestuos şi feeric al acestui moldovean autentic e consubstanţial cu tragismul veritabil şi abia reprimat pe care creaţia lui expiră parcă prin toţi porii. Pentru că Daniel Corbu este înainte de toate un iniţiat şi nu se sfieşte să o recunoască public.

Dar felul cum o recunoaşte acreditează instantaneu în cititor certitudinea că se află în faţa unui mare poet… În sfârşit, exploratorii pleacă la pol pentru a se întoarce.

Numai cine a ajuns nu se mai întoarce, spunea un înţelept. Într-adevăr, s-ar mai întoarce poetul de la polul inexprimabilului pur?

La care Corbu ar răspunde: Nevermore.”

4 actualitatea literară

poezie

nr. 18 n martie 2012

Cătălin-Mihai Ştefan A treia

Imediat ce parcarea nu se mai silea cu nimic în spate printre noi prindeam a urmări pământul cum se destupa cu fiecare fir de iarbă de pietrele de caldarâm ce se lipeau sub cer în formă de cupolă. În spatele cearşafurilor mânjite cu sloganuri apăreau oameni de toate vârstele.

Din patru colţuri ţâşneau peştişori de aur rămaşi undeva deasupra noastră pentru a ne îndeplini toate dorinţele inclusiv pe cele despre maturizarea mingilor sub loviturile de picior şi despre înălţarea noastră la cer preţ de un crampon.

Când ne întorceam părinţii începeau să se adune la aeroportul din faţa scării, în sala de sub coridor, pentru a-şi primi fiii învingători la Sevilla.

Pe drumul spre paturi gloria ne vindeca rănile de la coate şi genunchi.

Acum ele se vindecă altfel.

La un gest al meu s-ar rescrie totul, dar n-ar mai fi la fel.

Poveşti pentru copiii mari de la oraş Prima Într-o zi i se spuse privighetorii să iasă din basmul lui Andersen în care se născuse şi să zboare la un împărat care se lupta de ani de zile cu armata sa împotriva altui stat.

După ce-o ascultă acesta avu ideea să plece la război înarmat doar cu ea.

Faţă-n faţă cu inamicii săi a pus privighetoarea să cânte; de după umerii soldaţilor au răspuns alte privighetori apoi s-a lăsat peste toţi pacea.

Cu timpul acest fapt a fost oarecum uitat, adică răstălmăcit şi oamenii au inventat avioanele cu care distrugeau state la fel de mici precum cel aflat în uitare.

Numai că, odată, în timpul unui raid, în dreptul lor a apărut un stol de privighetori care se auzeau din cer precum clopotele lui Lars von Trier în Breaking the Waves şi pe pământ au început să cadă ca nişte fulgi părinţi înviaţi, buchete de flori, case de turtă dulce şi o pace ca de basm încuiat undeva şi lăsat să se rescrie când este uitat.

A doua Odată, în faţa blocului meu, s-a făcut o seară în care ne-am oprit jocul de fotbal ca să urmărim pentru prima dată sărutul unor tineri scoşi afară dintr-un film unde se pare că nu mai încăpeau, pe locul unei maşini vechi proaspăt dispărute de lângă un tei.

Ne-au urmat toţi vecinii şi s-a făcut atât de linişte că nu se mai vedea nimic în jur ci se-auzea, ca în pământ, doar foşnet.

Totul a ţinut astfel până când părinţii lui au refuzat-o ca noră – ai ei n-aveau bani, nici maşină şi nu plecau pe Transfăgărăşan în concedii, iar ea oricum nu putea rămâne-nsărcinată la nici o altitudine.

Băiatul de jucărie, botezat cu numele iubitului, într-o zi dispăru de pe măsuţa din salonul unde ea exersa fertilitatea şi se căsători cu alta care-avea tot ce se cere de-obicei într-un sat cu uliţele pe verticală.

Ea a făcut la fel cu unul care-o bătea.

S-au reîntâlnit pe nişte holuri, el vânăt la faţă, ea neiubită, ambii divorţau.

Apoi au venit la noi acasă de le-am arătat biblioteca făcută la cererea mea din teiul din parcare.

Nunta n-a durat nici măcar o noapte, ea tot n-a putut face copii, dar şi-a dorit atât de mult încât tata a lăsat-o însărcinată pe mama.

Eu am zăbovit cu părinţii lor să le număr firele de păr alb, tot mai puţine.

Acum trebuie să fie-adolescenţi cufundaţi într-o tăcere cu foşnet ce se-arată la sfârşitul oricărei poveşti terminate cu un sărut dat de el ei în dreptul unui geam prin care îi vede şi acum, la fel de tineri, toată lumea adunată ca într-un balcon uriaş.

A patra Uneori mama pleca lăsându-mă în grija unei dame suspendate, cu nişte cuie bătute sub braţe, deasupra frigiderului.

Ca să-i aprind becurile din palme trebuia să-l deschid, să mă caţăr pe uşa lui, în dinţi cu o cutie cartonată de pe care-mi începeam ascensiunea prin aerul curat şi mirosul de trunchiuri.

Mergeam la unchiul şi la mătuşa din Braşov – ciocolata de la ei îmi îndulcea singurătatea până la uitare.

La coborâre totul era mai cald în jur – eram purtat pe spatele schiorului de pe un pulover rareori purtat – lumina difuză mi-amintea de mama pe care-o căutam prin casă c-un buchet de flori culese din mileul de pe frigider, pe ghicite, la urcare. Şi apărea, iar eu gândeam că zburase undeva sus – nimeni nu se-ntorcea din oraş atât de repede, cu aripile transpirate ca norii şi încărcată cu verdeţuri ce nu cresc nici acum în faţa blocului.

De-acolo trebuia să vină, din acel loc ţinut secret – îşi revărsa asupra mea acea lumină cu iz de busuioc ce mi-a curs mai târziu printre buze din prima icoană sărutată.

Sora mea abia sosită de la şcoală se gudura pe lângă mine fără să mai ştie nimic despre statueta cu vocea severă, cu sânul rece şi în ochi cu nimic din lumea de unde vin copiii.

Mai târziu m-a dat şi pe mine la şcoală; pe drum îmi spuneam în fiecare zi că numărul bisericilor creşte, pământul se înalţă, mama nu îmbătrâneşte şi eu merg cu ea.

Numărul bisericilor creşte, pământul se înalţă, mama nu îmbătrâneşte şi eu merg cu ea.

Numărul bisericilor creşte, pământul se înalţă, mama nu îmbătrâneşte şi eu merg cu ea.

A cincea Pe la-nceputul anului soră-mea ne-a spus că foarte curând va rămâne-nsărcinată şi a rămas, după care s-a cufundat într-o tăcere însoţită de-un zâmbet ce nu-i aparţinea.

La câteva luni (povestea cu nouă luni e pentru copiii mici de la ţară) a născut un heruvim nerăbdător ale cărui aripi s-au uscat imediat făcându-se braţe cu pene ciunte pe care le mişca-n sus şi-n jos.

Sugea mult, iar laptele regurgitat apoi, cică, până la sosirea mea se evapora-n cameră înceţoşând-o.

Era exact aceeaşi care m-a împiedicat pe drum să ajung mai repede la el, ceaţă pe care, acum că l-am cunoscut şi trebuie să plec, o mai vede doar el.

Sunt câteva nopţi de când îl visez că-mi zâmbeşte şi-atunci simt imediat o durere plăcută-n abdomen.

Deci e adevărat ce se spune.

Apoi mă trezesc ori cu mâinile ridicate, ori frânte pe lângă pat.

Soră-mea ne-a spus că mai aşteaptă ca omul din jurul îngerului să-şi arate dinţii şi va naşte iar.

Cumnatul meu nu e gelos, e mulţumit dacă heruvimul va semăna tot cu ei.

proză

nr. 18 n martie 2012 Alexandru PETRIA Mi-am cumpărat un Citroën fără să am permis, aşa cum taică-meu şi-a luat demult un disc cu Edith Piaf fără să aibă picup. Faţă de bătrânul, care era topit după solistă, pe mine nu mă rodea deloc amorul automobilistic. Chiar deloc. Dar aşa a stat treaba.

Tocmai m-am hotărât să mă las de ziaristică şi să mă apuc de afaceri. Visam să mă îmbogăţesc repejor, ca să fiu liber să scriu poezie şi proză. Şi am dat-o pe comerţ ca mulţi români în anii ’90. Iar comerţul s-a legat de mine doar cu pagube, aveam s-o constat ulterior.

M-am reîntors în Transilvania după ce ne-am vândut apartamentul din Bucureşti.

Ne-am mutat - soţia, fetiţa şi eu - în apartamentul bunicului, pe care ne-am angajat să-l întreţinem, dar le-am plătit şi-o cotă părinţilor.

Fiindcă ei au cumpărat apartamentul de la stat cu câţiva ani în urmă, pe preţul unui frigider, când pentru voturi Iliescu s-a hotărât să-i transforme pe chiriaşi în proprietari. Mi-au cerut, am plătit. Acum leii de frigider ai părinţilor s-au transformat în jumătatea preţului real al locuinţei. E de spus că bunicii m-au crescut. Bunica a murit când eram în liceu.

Pe lângă traiul cu bunicul, m-am ales şi cu un magazin cu haine şi, bineînţeles, cu Citroënul alb la mâna a doua pe care găseam des scris “Spalămă”. După acest tip de vehicul s-a fabricat la noi Oltcit. Neştiinţa gramaticii, pasămite, se armoniza de minune cu praful de pe

actualitatea literară 5

Dumnezeu a venit cu Citroënul

automobilul parcat lângă drumul naţional. Rareori mergeam după marfă cu el, când conducea mustăcind câte un prieten. Căci şi prietenii preferau să ne ducă cu maşinile lor şi să plătim cheltuielile, numai să nu folosească Citroënul cu motor suprarealist, dificil de reparat pe drum, la o adică.

Deşi am terminat şcoala de şoferi împreună cu soţia, nu mi-am luat permisul de conducere. N-am mers la examenul final. Soţia s-a luat după mine. Astfel că în casă n-aveam nici un permis de conducere. Urcând la volan, trăiam cu spaima nu că o să mă accidentez, nu, ci să nu accidentez pe cineva, să nu nenorocesc existenţa cuiva - apoi, cum aş putea să trăiesc cu vinovăţia în suflet?

Terminând orele de condus, sigur că ştiam să şofez. Chiar m-am urcat de două-trei ori în maşină şi am luat-o la drum prin oraş când eram suficient de beat ca să nu-mi dau seama câtă idioţenie era între urechile mele. Odată, în sat la soacra, am mers prin albia pârâului cu Citroënul ca la raliuri, şi-am făcut un salt cu el de trei-patru metri de pe un dâmb. La aterizare, dacă până atunci ştiam că are doar un motor care toarce silenţios, de atunci încolo am conştientizat că maşina este compusă din mii de piese, din care o mulţime au început să sune.

Cu bunicul ne înţelegeam la fix. Amândoi eram regalişti şi înjuram comuniştii. El mai vocal deoarece a fost şi prizonier în război la ruşi.

Mircea ANGHEL

Motto: „Cucuruz cu frunza-n-sus, `tui gura cui te-o pus Şi te-o pus aşa de des şi nu vine la cules.”

Pe vremea multpreaîmpuşcatului, în plină epocă de aur, toamna era unul dintre cele mai frumoase anotimpuri. Toamna se numărau bobocii, toamna se strângea recolta bogată de pe mănoasele ogoare ale scumpei noastre patrii, ogoare care aparţineau cooperativelor agricole de producţie, toamna „zornăia aurul viitorului în mâinile brigadierilor” şi, tot toamna, duduitul tractoarelor care transportau recolta se îngâna armonios cu cântul păsărilor mai puţin călătoare. În timp ce pentru truditorii pe ogorul luminos al devenirii noilor generaţii, profesorii, care trebuiau să pună bazele „construcţiei” omului de tip nou, care să se cocoaţe pe cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres făcându-li-se o educaţie prin muncă, pentru muncă, rosteau cu nedisimulată mândrie patriotică motto-ul de mai sus, el devenind un leitmotiv al perioadei de practică agricolă. Cei care trăiau cu intensi-

Îşi iubea nepoţica pe care o plimba cu taxiul la izvor după apă, iar Dalia, la trei ani, nu-l slăbea o clipă. Cu soţia mea, Andrada, avea alt numitor comun. Bunicul Gavril era bolnăvicios de mâncăcios şi ea gătea la superlativ. Era un maniac al sarmalelor. Andrada l-a cucerit, s-ar zice, şi cu sarmalele ei. Mă certam cu bunicul doar pe seama lui Dumnezeu şi el mă numea “spurcăciune ateistă”. Era greco-catolic practicant. Nu putea să priceapă că un om deştept -mă credea deşteptpoate să fie ateu dacă nu-i comunist. “Nu-ţi bagi degetul în cur ca să-ţi atingi omuşorul, ţi-l bagi în gură”, zicea.

Cu peste doi metri, bunicul arăta ca un docher în ciuda faptului că a fost frizer toată viaţa. Niciodată nu i-a displăcut băutura şi se bucura că mă are ca partener spre necazul Andradei, care nu suferea beţivii. Nu eram noi beţivi cum ne spunea ea, dar nu ne dădeam în lături s-o facem lată uneori. “E femeie s-o ungi pe pâine Andrada, obişnuia să zică bunicul când avea coniac la bord, trăgându-mi cu ochiul, dar Dumnezeu i-a dat limba cam prea lungă-lungă”. Era fraza lui stas în asemenea ocazii, pe care o rostea întotdeauna după câteva minute de la întoarcerea acasă, timp în care Andrada ne probozea în fel şi chip. Zicând astea îşi privea în ochi soţia nepotului, apoi o săruta zgomotos pe obraz.

Bunicul nu pierdea prilejul să mă miştocărească pe seama Citroënului. Cu obstinaţie. Mă tot întreba dacă

vreau să-l transform în coteţ de găini. Îndeosebi din cauza asta, m-am hotărât să-l vând. Am dat anunţuri în ziare, am lipit afişe pe unde am putut, însă n-au apărut amatori. Fiind parcată pe trotuar, o mai loveau pietricele aruncate de roţile camioanelor şi rugina a început să se arate pe ea ici-colo.

Când îşi aduceau aminte, doar Andrada sau bunicul o spălau. “Ca să vadă găinile sfântul soare”, zicea bunicul Gavrilă.

Bunicul a murit repede, în stilul lui, după doi ani în care am locuit împreună.

Citroënul era tot în faţa blocului, la un an de când vroiam să-l dau dar nu-l vroia nimeni. L-am internat joi în spital, îl durea pieptul şi burta, iar vineri la prânz a murit. “Nu fi cufurit, nu plânge. Să ştii zevzecule că Dumnezeu există, să-ţi intre în cap”, au fost cu aproximaţie ultimele lui cuvinte, rostogolite mângâindu-mi mâna.

Atunci am plâns prima oară în existenţa mea de matur.

Deoarece era sfârşitul săptămânii şi trebuiau să-i facă şi autopsie, medicii miau spus că nu pot să-i scot corpul din spital decât luni.

Am început să mă gândesc la înmormântare, implicit la cheltuieli. Ştiam că avea fonduri de înmormântare la două firme de acest soi, a cotizat zeci de ani la ele, iar carnetele se găseau la maică-mea. Nu mi-am făcut probleme până când cea care m-a născut a zis că numi dă carnetele deoarece eu m-am obligat să-l îngrop.

Am simţit cum mă cuprinde disperarea. În ultimele zile vânzările la magazin au fost puţin peste zero, iar prietenii, majoritatea scriitori, aveau bani câtă dragoste de pisici are şoarecele. Eram disperat şimi era ruşine de situaţie. Nu le doresc nici duşmanilor sâmbete şi duminici asemeni celor de atunci. Mă gândeam să mă sinucid, dar n-am avut curaj.

Luni dimineaţa beam cafea şi probabil că eram la fel de negru la faţă ca şi cafeaua.

Peste câteva ore trebuia să-l scot pe bunicul din morga spitalului. Am deschis uşa după ce am auzit soneria şi am vrut s-o închid repede la loc la primul impuls. Al doilea gând a fost să-i invit în hol, poate-mi fac un serviciu ucigându-mă. Erau doi ţigani destul de solizi, curaţi dar fioroşi. Mi-au spus pe scurt că doresc să cumpere Citroënul. Nu-mi venea să cred ce auzeam. Mi-au mai zis că n-au toţi leii, ci doar trei-sferturi din suma la care ne-am înţeles în final. Restul urma să-i primesc peste o lună. Fără multe poveşti, au început să-mi numere bancnotele în palmă şi am semnat pe loc un contract pe-o coală de hârtie.

Peste o lună, punctual, ţiganul cumpărator al Citroënului a bătut iar la uşa noastră. S-a scuzat că nu are restul de lei promis. Şi-a înmormântat o fetiţă. Acolo i-a folosit. Era în haine de doliu. I-am zis că nu-mi mai datorează nimic.

Mi-a intrat în cap că Dumnezeu există.

Cucuruz cu frunza-n sus

tate maximă bucuria sosirii toamnei erau ţăranii cooperatori, care osteniţi de furatul din averea colectivă, acţiune ce se producea noaptea, abia aşteptau venirea elevilor care să le culeagă parcelele de porumb.

Definiţia ţăranului cooperator era una foarte bine dată: ţăranul cooperator este ţăranul care ajută elevii, studenţii şi soldaţii la strângerea recoltei. Spre a întări regula, ţăranii din sătucul unde fiinţa un CAP amărât, condus de o preşedintă patruclasistă, care dormea în orice poziţie, se afla şi un cotabil-şef foarte bun ca meseriaş, dar cam alcoolic, numai dubla de rom dată peste cap la prima oră reuşea să-i oprească tremuratul mâinilor (avea noroc pentru faptul că licoarea putea fi procurată cu mare uşurinţă, magazinul sătesc aflându-se perete în perete cu sediul CAP-ului), făceau excepţie de la ea (niciodată nu am înţeles această zicere, dar ce mai contează?).

Cooperatori fiind, nu ajutau elevii, ci cooperau foarte bine cu un profesoraş de sport, care îşi formase o trupă de „comando” alcătuită din elevi harnici şi îndemânatici care, după ce îşi terminau misiunea pe câmpul de luptă marcat cu nişte ţăruşi pe care era scris cu creionul chimic numele harnicului ceapist, drept recompensă, erau lăsaţi să plece acasă mai devreme de la practică, ceea ce îi determina să opereze rapid şi eficient. Cum în vremurile acelea se lansase lozinca mobilizatoare „Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă!”,

prestatorul de servicii într-ale culesului, adică profesorul, era răsplătit cu o sticlă de ţuică.

Oştean devotat trup şi suflet Măriei Sale Alcoolul (dacă alcool nu e, nimic nu e, nu-i aşa?), contabilul-şef auzise de ţuică şi îşi făcea de lucru pe câmpul de luptă, întinzându-se lângă profesorul de sport, la umbra unui falnic stejar.

Vorbeau despre importanţa bălegarului în agricultura românească, despre mărirea eficienţei piunezei în economia naţională, despre câte şi mai câte.

Odată introducerea făcută, trecea la subiect: - Tovarăşe profesor, nu aveţi ceva ţuică să-mi mai astâmpăr Sahara din gât? Înţelegându-i durerea, profesoraşul îi oferea câteva gâturi din captura de război. Într-una din zile, ocupând acelaşi aliniament de tragere, contabilul- şef remarcă trecerea pe drumul din apropiere a două tinere, proaspete absolvente ale unui liceu agricol, ambele făcute în ciuda faptului de seară, una brigadieră, cealaltă şefă de fermă, la CAP-ul cu pricina.

Deodată, amintindu-şi ce bărbat a fost odată, zice: - Tovarăşe profesor, dreptu-i asta? Ele umblă moarte după pulă şi eu umblu cu pula moartă după ele? Dascălul s-a rezumat a schiţa un zâmbet, iar în gând i-a răspuns: - Nu-i drept, dar vine-o vârstă, vine-o vreme, vine clipa care doare…

6 actualitatea literară

critică

nr. 18 n martie 2012

Mircea Dinutz şi desantul vrâncean

Ca o„parte dintr-un întreg”, Mircea Dinutz scrie consecvent despre scriitorii vrânceni, într-un amplu proiect de a contura identitatea literară a ”Ţării Vrancei”, înscrisă într-o ”geografie literară” românească.

Uniunea Scriitorilor din România, vis-á-vis de Filialele sale, ar trebui să funcţioneze după motto-ul Uniunii Europene, ”unitate în diversitate”, ori viceversa, vorba lu’ nenea Iancu, ”diversitate în unitate”. Altfel, fără miresme maramureşene, moldovene, vrâncene, dobrogene, bănăţene etc., Uniunea ar fi incoloră, într-un centralism supersuficient sieşi, păgubos. E un veşnic măr al discordiei prejudecata că la centru ar fi isprăvnicia unde se împart talanţii talentelor, după regulile unui comerţ mai mult sau mai puţin ilicit.

Astfel că, atunci când scrii despre ”oamenii locului”, eşti perceput ”scriitor zonal”.

Zona Vrancei are tradiţie istorică şi e firesc să aibă identitatea sa bine conturată şi pe plan literar. Fiecare Filială are orgoliul ei şi vrea să-şi scrie un fel de Letopiseţ propriu al ţării, să nu aştepte Hronic de la centru, ori topirea a toate pe Wikipedia ori pe Facebook.

Mircea Dinutz, împreună cu Alexandru Deşliu, redactorul-şef al revistei „Pro Saeculum”, au început un proiect amplu, ca o aventură renascentistă, seria ”Scriitori vrânceni contemporani”. Al. Deşliu, învins de boală, a trebuit să moară puţin. În 2008, Mircea Dinutz a preluat conducerea redacţiei revistei ”Pro Saeculum”, într-un gest de fidelitate faţă de prietenul tovarăş de drum, continuând spiritul echilibrat, echidistant, cu ţinută intelectuală al revistei.

Rămas singur în ambiţiosul proiect, M. Dinutz a continuat totuşi pe parcele, cât era posibil din anvergura proiectului. Volumul ”Scriitori vrânceni de ieri şi de azi” este o astfel de cultivare a unei parcele. Aparţinând Bacăului, prin naştere şi formaţie, Mircea Dinutz a ”descălecat” în 1984 în Focşani, şi s-a tot vrâncenizat, până la a deveni un fel de Neculce al ”Letopiseţului ţării Vrancei”- cu peste o treime din articole dedicate scriitorilor vrânceni. Cuvântul de început, completat cu o postfaţă semnată tot de autor, ”Singur printre scriitori”, creionează rotund conturul cărţii. Preîntâmpină aici orice observaţii posibile privind demersul său, cum ar fi faţeta de dicţionar - dat fiind faptul că pe o pagină de la finele secvenţelor e o mini-fişă de dicţionar a scriitorului analizat, cu opere, referinţe critice (cu riscul, e drept, în selecţia foarte restrânsă, să se creadă de către cei neavizaţi că doar atât e cel mai important).

Ideea unui dicţionar e foarte generoasă, dar şi foarte angajantă, solicitând o echipă. Cel mai jenant, frustrant impediment a fost lipsa de angajare a forurilor reprezentative, care ştrangulează în faşă orice astfel de iniţiative.

Anticipând obiecţiile posibile, ca o contracarare, configurează sumarul unui astfel de dicţionar ideal: ar fi început cu Varlaam din Baloteştii Vrancei; n-ar fi omis numele mari cu filiaţii vrâncene, afirmaţi în altă parte (Irina Mavrodin, Corneliu Ştefanache, Constantin Coroiu), ori alte nume locale necuprinse acum (Virgil Panait, Gheorghe Mocanu, Corneliu Fotea etc.) Sunt însă nume despre care a scris articole diverse în reviste, de-a lungul timpului, încât trimiterile la acestea, prin lista articolelor din addenda volumului, completea-

ză, in nuce, un astfel de dicţionar.

Coordonatele unei atitudini oneste faţă de fenomenul literar implică şi o dezavuare de bun simţ a celor cu pretenţii de sinteze şi ierarhizări ”pentru totdeauna”. În condiţiile avalanşei de cărţi apărute, multe rămase necitite, chiar numai în Vrancea, darmite în toată ţara, oricâtă lectură, talent şi intuiţie ar avea, un critic ori istoric literar nu mai poate birui în astfel de demersuri categorice. O astfel de sinteză ar părea ”ţanţoşă şi ambiţioasă, severă şi acră”. E de o vanitate penibilă o listă a lui Schindler.

Centrul nu cuprinde în câmpul vizual lateralele zonale, care sunt minimalizate aprioric, prin simplul cuvânt stigmatizator ”provincie”. A fi în provincie înseamnă a-şi duce crucea, însingurat şi singuratic, dar mândru, scrisul ca o penitenţă şi nu ca o împlinire glorioasă, profitabilă. Poate că aceasta e, de fapt, o nedreptate amar-legiferată de vremi şi vremuri (Mircea Ivănescu, cel propus pentru premiul Nobel în 1999, retras din viaţa literară de la Bucureşti, într-un Sibiu al provinciei totuşi, şi-a trăit ultimii ani în cvasiuitare şi a avut o înmormântare la care n-au participat mai mult de 30 de persoane, ca a unui anonim). & Receptarea volumului ”Scriitori vrânceni de ieri şi de azi” nu trebuie să se facă de la titlu la texte (care ar fi presupus aprioric un criteriu anume în demersul scrierii, implicând aceeaşi modalitate şi măsură de tratare), ci invers: din sutele de articole, a format un grupaj de texte care au indus acest titlu ilustrativ pentru ”partea din întreg”, ca o panglică tricoloră a zonei, unificatoare şi edificatoare a unei identităţi. Scriitorii sunt trataţi în măsuri diferite, după cum au fost scrise articolele disparat în timp. Unele sunt mai detaliate ori mai sumare, altele analitice ori de sinteză, unele sunt de critică, altele eseu ori profiluri istorico-literare, după conjunctura scrierii, într-o miscelanee de autor preponderent legat de scriitori vrânceni.

Titlul fiecărui grupaj de texte e ca ”nod şi semn”, indicând ideea definitorie pentru personalitatea artistică prezentată, ca ipoteză de lucru care va fi demonstrată tacticos, demontând prin această cheie de interpretare structura textelor analizate, şi recompunând-o drept concluzie - quod erat demonstrandum: ”Florinel Agafiţei - un orientalist la Focşani”, ”Florin Paraschiv – un eseist bine temperat”, Ion Panait - poetul ”melancoliilor fantaste”, Ion Larian Postolache - a fost odată un baladist”, ”Lucia Cherciu - între două culturi. Cuvântul ce tămăduieşte”, ”Doina Popa – un romancier între ficţiune şi confesiune”, ”Dumitru Pricop - de la tradiţionalism la modernitate” etc.

Scriitorii de ieri sunt D. Zamfirescu şi G.M. Vlădescu, născuţi în secolul 19. La primul scriitor sunt articole analitice de critică literară, la al doilea e un profil istorico-literar. De fapt, scriitorii sunt inseraţi în carte în ordine alfabetică (opţiune inofensivă, armură şi scut, excluzând vreo cronologizare de istorie literată ori vreo ierarhizare valorică de critică literară). Cele trei ipostaze alese pentru analiză ale romancierului D. Zamfirescu sunt Viaţa la ţară, Lydda şi Anna, reliefând clasicismul său structural, afirmat dintr-o ”predispoziţie naturală spre seninătate,

spre o artă calmă şi echilibrată”. În analiza personajelor insistă asupra lui Matei Damian, ”ceea ce nu s-a observat până acum este structura rapsodică a lui Matei Damian, sosit în ţară după şapte ani de iniţiere (şapte, cifră cu virtuţi magice)”.

Se opreşte asupra romanului Lydda, pentru că îl consideră un roman încă necunoscut, insuficient valorificat, deopotrivă eseu filosofic ori roman epistolar, reconsiderat din perspectiva sincronizării moderniste cu literatura de idei a Occidentului, ca fiind primul roman de idei românesc. ”Livrescul (cel puţin, la nivelul limbajului) este starea naturală a personajelor, fără de care nu pot exista”, subliniază M. Dinutz. Personajele se luminează reciproc prin cuvânt. Tema creaţiei e tema centrală.

Dacă Mircea Popa considera victoria Lyddei ca ”un triumf al vieţii”, Mircea Dinutz vine cu un amendamentvictoria ei ca ”un veritabil triumf al literaturii”. & Deşi în prefaţă o menţionează pe Irina Mavrodin printre cei omişi, în secvenţa ”Alexandru Deşliu – la ceas de taină cu Irina Mavrodin”, subtitlul ”O personalitate sub semnul iubirii de oameni”, se raportează de fapt la Irina Mavrodin (cartea analizată fiind ”Irina Mavrodin. Convorbiri cu Alexandru Deşliu”, cea mai bună din proiectul lui Al. Deşliu de astfel de convorbiri gen ”Povestea vieţii mele”). Irina Mavrodin e traducătoarea prin excelenţă din Proust, poetă, universitară, profesoară de vocaţie, eseistă de referinţă în hermeneutica poeticii şi poieticii etc. (nume care, paradoxal, nu apare absolut deloc în ”Istoria critică...” a lui Manolescu!).

Prin profesionalism jurnalistic, Al. Deşliu a provocat-o la confesiuni totale, de înţelegere a unei epoci vitrege ” în care încercau să supravieţuiască oamenii ce credeau încă în setul de valori tradiţionale: credinţa, iubirea, demnitatea, cinstea, munca, toleranţa”.

M. Dinutz scrie convingător despre aceste crezuri, pentru că se regăseşte în opţiunile de apărare a acestor valori, aşa cum se regăseşte şi în deziluzia autoarei privind trăirea în lumea actuală a veleitarilor.

Interviurile realizate de Al. Deşliu ”savuroase şi incitante”, ”asimilând mijloacele gazetăreşti cu cele beletristice”, se înscriu într-un program foarte ambiţios al autorului, de recuperare şi valorificare a personalităţilor de onoare ale meleagurilor vrâncene: Leopoldina Bălănuţă, Emanoil Petruţ, Irina Mavrodin, Irina Petraş.

Se subliniază meritul de fondator al revistei de cultură ”Pro-Saeculum”,

*

calităţile de biograf pasionat, riguros documentat, portretist de talent şi cu o autentică şi vibrantă cultură a dialogului. Postum, în 2008, a apărut o altă carte de interviuri provocată de întrebările sale iscoditoare: ”Cartea zădărniciei. Convorbiri de sfârşit cu Al. Deşliu”, semnată de Liviu Ioan Stoiciu. În mod firesc, M. Dinutz alocă multe pagini lui Liviu Ioan Stoiciu, pentru care are o preţuire totală (poate de aceea uneori, unele fraze, fără intenţie, sunt uşor encomiastice).

Consideră pe drept cuvânt că, dacă n-ar fi părăsit Focşaniul, ar fi fost liderul mişcării literare din Vrancea, factorul necesar întru coagularea unei grupări literare puternice, dar atât de mult tulburată de vanităţi personale. La LIS, caracteristică e ”insurgenţa ca stare de spirit” şi-n această cheie de decodare îi analizează opera, într-o demonstraţie a permanenţei insurgenţei, o formulă firească adăugată etichetei de ”poet dizident” (aflat într-o vreme în conflict chiar şi cu N. Manolescu). Punctează organicitatea lucrărilor sale, fiecare propunând o viziune tematică, ideatică, poetică globală, minuţios elaborată arhitectural, ca o Carte unică de poezie. În prima etapă, e un sentimental lucid, cu o donquijotescă dorinţă de regenerare morală.

Treptat, naivitatea Cavalerului de la Mancha se converteşte în cinism, iar în final în revoltă obosită, pamflet arghezian inutil, în poeme rechizitoriu, cu sentimentul zădărniciei, întrun disconfort social, politic şi psihic.

Acesta este al doilea LIS, de după ’89, pe care Mircea Dinutz, la fel, îl deconstruieşte şi reconstruieşte prin analiza cărţilor, până la volumul ”Pe prag (Vale-Deal)”, 2010.

Volumul lui Mircea Dinutz cuprinde o selecţie personală de autori, dar cu responsabilitatea şi mândria cuvântului scris, cu conştiinţa împăcată că a scris cinstit, drept şi corect faţă de sine şi faţă de ceilalţi, o carte de care, mărturiseşte, ”sper să nu-mi fie ruşine vreodată”. E o lucrare sub semnul onestităţii unui cronicar neutru, din convingerea că a fost imparţial, fără abordări umorale:”eu nu mi-am făcut decât datoria, am citit, am reflectat şi am scris!”. Este o carte de referinţă pentru fenomenul literar vrâncean, prin pertinenţa analizelor, din siguranţa profesionistului, în virtutea unei formaţii critice de-a lungul timpului, prin lectura a mii de pagini.

Maria NIŢU *Mircea Dinutz: Scriitori vrânceni de ieri şi de azi, Editura Zigotto, Galaţi, 2010

nr. 18 n martie 2012

invitata revistei

actualitatea literară 7

Liubiţa Raichici şi s-a făcut noapte şi s-a făcut zi şi-am păcătuit, şi-am păcătuit şi-am păcătuit foarte viaţa mea a devenit moarte şi-am plâns de foame, de aşa-zisele iubiri, în durerile facerii, de bombardamente, de Kosovo, de pruncucidere, de nedreptate, de micime. Şi-am plâns de ruşine. Şi-am plâns. Şi plâng.

De meserie m-am făcut Cea care plânge.

Cu toată iubirea plâng.

Plâng.

Nu mai fac nimic altceva. Doar plâng.

Plâng mereu.

Orfan de Dumnezeu *** Astăzi e ziua mea.

Vă scriu vouă, iubiţilor.

Căci inima mea, odată aruncată, a produs multe cercuri. Însă eu ştiu numai de voi.

M-am născut de Bobotează. După calendarul ce ne coboară Lumina.

Cu cea mai evidentă predestinare: când s-au deschis Cerurile…

M-am născut vinerea. În cel mai cumplit ceas: de doliu dumnezeiesc…

Din cauza acestor indescifrabile semne ochii mamei nu au secat niciodată.

Eu în copilărie am avut mamă.

Mama mea era de meserie mamă.

Tata a urcat lângă bunici, sub icoane. Cu pământ sub unghii, îmbrăcaţi de muncă.

Sărbătorile lor nu se ţin pe pământ.

Din Bărăgan s-au întors să mă nasc eu.

Alte motive să rămână în viaţă, când toţi i-au rugat să moară, nu au fost.

Bărbat am. Bărbatul vieţii mele este şi al morţii mele.

Eu sunt hăul din inima lui. Întunericul cel nepătruns. Taină.

Când el o să devină soarele, eu o să văd.

Copii am. Băieţii mei m-ar lăsa să-i mai nasc odată. Şi cer am.

Când a fost rânduit să se ia din noi, Dumnezeu ne-a dat din Sine. În rest, timpul vieţii mi l-am petrecut în genunchi.

Ori spălam urmele cuvintelor murdare, ori mă rugam pentru Cuvintele Cele de Sus, ori mă aşezam mai bine pe cioburi, durerea foarte concretă să atenueze supliciul…

Vă spun vouă, iubiţii mei.

Fiindcă nu aţi plecat din toate celelalte disperate ne-zile.

Pentru mine e ca şi când aţi vărsa sângele vostru ceresc…

Plâng de dorul Lui Dumnezeu. *** Numai neaveniţii cred că e simplu să fii marele poet, de exemplu, printre taxatorii de bilete (de tramvai, în speţă).

Locul e deja ocupat de Vasko Popa şi aşa rămâne.

Ce să mai vorbim de băutorii de vin în loc de apă.

Concurenţă e într-atât de a-temporală şi a-normală încât numai computerul poate da obiectiv câştigătorul.

Oricum ar fi, eu nu mă dezic de Villon.

Până şi la Belobreşca mea natală, sat aparţinator de comuna Pojejena, raion Oraviţa, judeţ Caraş-Severin, Episcopia sârbă a Timişoarei şi Episcopia română a Caransebeşului, România sud-est-central europeană m-am născut după Slavomir Gvozdenovici.

Ar rămâne nişa poetelor slave.

Dar ajunsă în Sala de festivităţi am putut observa că între Ţvetaeva şi Szymborska nu e niciun scaun liber.

Motiv pentru care, sfătuindu-mă cu mai toţi strămoşii, am decis - odată pentru totdeauna să nu particip la concurs!

Imediat, s-a găsit cine să-mi dea Marele premiu pentru neparticipare. Şi-au început să curgă şi alte premii. Coroniţe.

Ordine şi distincţii. Şi aşa mai departe. În secunda aceea fatidică mi-am dat seama ce face dracu’ când nu doarme.

El decernează premii. *** Nu e greu să fii poetă.

*** Scriu sârbeşte în limba română.

Mai grav. Slovele mele neverosimile, pravoslavnice, şi-au pierdut instinctul vital.

La Sfântul Andrei, ocrotitorul neamului românesc nu se duc, ruşinate, ca orice turmă rătăcită…

La poarta lui Sava Sfântul natal ar bate dar nu mai ştie unde este, în urma cumplitei vărsări de duh…

Pilat, îmi dau seama, se spală pe mâini, insistent, de 2000 de ani, însă apa tot roşie este.

Adevărul, deci, se va pogorî peste noi neplăcut, asemenea bolii…

Sufletului meu slav i se vor prescrie sentinţe multilingvistice şi globalizante.

Nu cunosc răspunsul mântuitor.

Eu sunt doar o ljubica cu lj mic în sârbeşte şi liubiţa cu l şi mai mic în româneşte.

Liubiţa colecţia de păcate.

Totuşi, speranţa mea stă în următoarele.

Spre deosebire de Moscova, Dumnezeu crede în lacrimi, în toate limbile.

Slavă Domnului.

Te scoli. Nu te uiţi pe fereastră dacă plouă. În schimb, ai un gol în stomac pentru cuvântul care, ca şi bebeluşul tău, nu se mai face bine…

*** La al şaselea şi ultimul cui bătut în sicriul mamei accidental a sărit piedica de siguranţă a vieţii mele exact aşa cum se întâmplă la puşcă… totul de acum era posibil nici odihna nu era odihnă, nici oboseala – oboseală peste urletul meu de prunc atârnat de poarta cimitirului se distingea clar urletul Fecioarei care şi-a pus inima în faţa primului piron peste care urletul oaselor sparte de-al treilea piron peste care urletul Lui intim de singur, de singular, de însingurat, de singurătate peste care urletul Tatălui de-au crăpat cerurile

Dai de un sait uitat deschis.

Acolo scrie că tu eşti o curvă analfabetă şi o vrăjeală ieftină de sârboaică.

Dracu’ spune că-i vai de steaua ta.

Pleci la serviciu. Pe tocuri sau nu, n-are importanţă. Şi te implici în normalitate. Te prefaci din tot sufletul. Vrei să fie bine.

Dar în colţul drept al creierului, unde stă de obicei inima, corul angelic psalmodiază.

Tu ai de notat ce spun ei. Abia dacă prinzi trei vorbe între două urgenţe.

Pleci acasă. Cu plasele, pâinea, ultimii bani.

Ajungi acasă. Pui masa. Ţi se tot atrage atenţia că eşti femeie.

Copiii tăi ştiu că eşti absentă. Chiar dacă le vorbeşti cu dragoste.

Fâşia de violet, apărută de mult, e tot mai stranie. Deasupra Dunării deja picură sânge.

Deci, Apocalipsa.

Torni ceaiul de care nu-ţi aminteşti când l-ai făcut. Însă, nici el nu te destresează de vina de-a fi salvat numai două cuvinte…

Dumnezeu Bunul plânge cu tine.

Te rogi. Mulţumeşti împăcată.

Nu e mare lucru să fii poetă.

Confuzia ţine numai până mori. În Rai toţi sunt poeţi.

8 actualitatea literară

nr. 18 n martie 2012

şcoala de poezie

Marian Dragomir

paralizia amicul visa că a îngropat arterele somnului sub un plop nu credeţi astfel de nebunii să ne gândim că de vineri până luni pe un anotimp ca ăsta a îngropat un mănunchi de vise în pământul reavăn dar la fel de bine ar fi putut îngropa o auroră în locul arterelor nu am avut încredere în visele din joben vreau să ştiu câte vene sunt în vârful unui gând la urma urmei visul nu poate să doară

/ speranţa e un somn cu braţele deschise visezi o viaţă să deştepte morţii /

aşa vorbea el cu o venă aruncată în frig şi ploaie deoarece a încetat să mai spere viforul îi zdruncină credinţa stă cu gândul într-o baltă iar un şobolan adulmecă plopul cel semeţ

noaptea în fiecare anotimp sunt stele pentru că le miros pe cer dacă ai var le poţi colora ziua să lumineze noaptea ca un televizor viu fără imagine când visele dorm zăresc cu ochii închişi natura mint că e dimineaţă şi că vine existenţa pe la mine mă îmbrac cu cravată şi curcubeu sunt fericit şi râd dar întreb /de ce gândesc orizontul cu doi ochi când pot imagina viaţa cu unul/ vă răspund agale

/am ochi pentru că altfel ar face pipi viaţa pe norii mei/ voi înţelegeţi că fug cu un curcubeu departe de nevasta care mă ceartă

/nu ai dus copiii la grădiniţă şi ţi-ai murdărit de acuarelă visele/ cei mici doresc culori să traseze un orizont dar primesc o mamă de bătaie şi adorm sub patul viselor iar eu înghit somnifere pentru că noaptea tiranică veghează fiecare clipă duc o existenţă de insomniac mă tăvălesc în fiecare zi cu izbăvirea şi nasc un alt copil bineînţeles că este noapte în fiecare zi

vagaboanda zburdă apăsat / apucată blândă şi cu razele pe coapse / sâni încât străinii întorc visele / iluziile ca aurolacii albind pungă plină de vene / brom vagaboanda coboară nemurirea noastră trasează pacea mondială ca şi cum ar desena clipe de extaz schimbând culorile care dirijează norii vecinii obişnuiţi nervoşi şi experimentaţi simt sânii ei două lumânări logic că trec şi eu pe sub fustă îmi ridic privirea veştejită sărut gambele şi zilele de mâine trag un fum adânc în piept şi rămân îndrăgostit negăsindu-mi viaţă pierdută / (ne)trăită simt ignoranţa cum se pierde sub toc / fustă ca un minut / TIC-TAC / viaţa.

frunza să vezi adevăr frunzele se izbesc de trotuar într-o veselie nu ai habar azi am scos mitraliera şi am jefuit un copac doi saci de frunze iar ţie îţi va fi dor de foşnetul lor îmi place noaptea să sorb sevă din palma ta m-ai întrebat cum e viaţa sub coroana copacilor e ca acolo verde crud sau gălbenuş de ou omidă ce târăşti un corp nu mi-e gândul la tine în orice mod visele au trecut reducere la mitralieră nu se mai face spune de când nu ne-am văzut mai ai verde de frunză în gânduri

/ nu mai am vis de zare / plânge el

v-am spus că în final l-am vizitat sub cerul alb l-am lovit cu bocancii în stomac

/ unde te-ai dosit japiţă / el mi-arată plopul şi mi se face vis nu suntem atât de creduli să gândim vise pe o vreme ca asta

iubirea /necitind să nu judece, nece să săduiască/ scria Coresi - un zumzet nereuşit /iubirea înseamnă să nu te loveşti de propria umbă/ - bolboroseam eu Ioanei nu-i vorbesc de scrierile mele de lumea rămasă (ne)explorată între noi (atâta) tristeţe în voci am impresia că iubesc balanţe virgine topite între viaţă şi moarte/ cuvintele se rătăcesc în cafele vântul răspândeşte spaţiul dintre mine si ea perpetuu aflat în căutarea portiţei care să năpădească privirea cu gânduri topite pe caldarâmul de prânz al iubirii ea este autorul ce face aerul să expire din mine vrei oxacilină pentru tâmplele care aprind în van un foc de fericire (zilnic) ea vorbeşte cu imaginile unei boli mintale sintagme cu copii răpuşi de un bolid în viteză. sunt (un om) înfrânt cu un verb dacă trebuie să aleg între ea şi voi alerg pe câmpia cea verde descompusă vreme îndelungată de lupta iubirii

nr. 18 n martie 2012

Nicolae Silade

şcoala de poezie

actualitatea literară 9

primăvara românească I ziua când am decis să-mi dau viaţa convins că oricine ţine la sufletul său şi-l va pierde. ziua când am ieşit din mulţime şi am văzut că singurătatea aduce linişte iar liniştea singurătate. în ziua aceea s-a luminat de ziuă în viaţa mea. începuse dezgheţul. mulţimi dezlănţuite împotriva altor mulţimi dezlănţuite. şi eu singur. cu toate mulţimile înlăuntrul meu şi cerul înstelat deasupra mea. împotriva cui să lupt mă întrebam. împotriva cui să lupte un om singur care nu mai e om. şi în răgazul dintre două întrebări căutam răspunsuri în adierea miresmelor vechi de când lumea. căutam răspunsuri în liniştea destrămată de cântecul neschimbat al păsărilor. şi ceea ce nu am văzut niciodată începuse brusc să se vadă.

II

anotimpurile o, divine anotimpuri din timpul vieţii noastre!

iarna valahă I ţin foarte bine minte prima ninsoare prima zăpadă. ţin foarte bine minte cum veneam cu sania printre nămeţi şi clinchete de zurgălăi. pe o pârtie făcută special pentru mine. şi câinele prietenul omului mă-nsoţea. câinele negru săltând în jur printre troiene. scuturându-se de promoroacă. ţin bine minte ţin foarte bine minte parcă veneam din stelare câmpii nesfârşite spre un sat plin de lumină. parcă veneam din împărăţia ninsorii dimpreună cu fulgii jucăuşi de zăpadă. eu însumi ninsoare eu însumi un fulg. era o dimineaţă albă albă cum n-au mai fost de-atunci. asemeni nopţii albe care se sfârşise. iar ziua prima zi pe lume începu. ca o pagină albă peste care gânduri albe aşterneau întruna cuvinte.

II cei slabi stăteau înăuntru. la căldură. noi afară înfruntam gerul nămeţii ninsoarea. ne făceam drum ne făceam pârtie spre casele noastre de gheaţă. şi viscolea mereu din altă direcţie. mereu împotriva noastră. dar niciodată nu ne-am troienit. eram copii pe atunci. eram puternici. nu ne păsa că puterea era la cei slabi. ne făcusem derdeluş pe singurul deal liber din zonă. şi urcam şi coboram ca nişte sisifi fericiţi. trăgând după noi săniile grele de fier. ne-am făcut patinoar în valea îngheţată. ne-am făcut patine din lemn. şi printre sălciile încremenite făceam slalom toată ziua. făceam piruete. mergeam cu spatele. cu gândul înainte. prin iarna valahă. şi gheaţa era tare. nimeni nu putea să o spargă.

III colindam toată ziua prin împărăţia zăpezii. colinde vechi de când lumea. o, lume a purităţii. cântam toată ziua şi sunam din zurgălăi. colindam cu steaua cu pluguşorul cu fulgul de nea. cei puri ne primeau. ceilalţi asmuţeau asupra noastră câinii. şi stingeau lumina. nişte câini. spuneam. şi mergeam mai departe. prin troiene înalte înalte şi viscolul aprig. umiliţi precum pruncul din iesle. pe care îl binevesteam. pe care îl purtam în sufletele noastre îngheţate. noi înşine călăuziţi de steaua răsărită-n noapte îi călăuzeam pe cei care credeau. cei puri ne urmau. ceilalţi rătăceau în bezna necredinţei lor. dar de anul nou îi sorcoveam pe toţi cu să trăiţi să înfloriţi ca merii ca perii. că toţi suntem oameni la urma urmei şi români IV au băgat portocale la alimentară mergi şi tu la rând spunea vecina pornind grăbită să se aşeze la coadă. dar eu sunt deja la coadă îi spuneam. eu stau la coadă la îngeri acum. eu am ieşit din rând o să le vină şi ăstora rândul fii fără grijă. ningea întruna cu fulgi mari ca nişte fluturi cu fulgi mari ca nişte îngeri. oamenii din cartier ieşiseră la curăţat zăpada. cum să cureţi ceva pur mă întrebam. dar aşa erau indicaţiile. preţioase. şi aşa e întotdeauna când sunt răsturnate valorile. mai era puţin până la crăciun. ai mei tăiaseră porcul. să vezi sîngele înroşind zăpada nu e tocmai plăcut. aveam însă nevoie de carne. aveam multe nevoi. de parcă asta putea să justifice crima. în timp ce continua să ningă cu îngeri.

e ca şi cum te-ai trezi dimineaţa bucuros că nu ai murit. ca şi cum ai murit şi ai înviat şi nu ştii în ce lume s-a dus lumea ta. în ce trup de lumină s-a preschimbat trupul tău. e ca şi cum uşurat de orice povară ţi se însufleţeşte până şi sufletul. da. e un miracol pe care nu-l înţelegi. un miracol între atâtea miracole. şi renaşterea asta continuă. şi renaşterea asta. un buchet de ghiocei pe noptieră. un ciripit de păsări la geam. şi sloiurile care picură picură picură. sunt semne că vremea se schimbă. şi vremurile. sunt semne în care e ascuns înţelesul. viaţa ce ţi s-a dat ţi s-a luat şi viaţa pe care singur ai dobândit-o. nimic nu e nou sub soare vei spune dar soarele acesta e nou. şi ceasul vechi măsoară timpuri noi.

III primăvara noastră a fost hitleristă. primăvara noastră a fost comunistă spunea bunicul. caută tu o primăvară mai bună spunea. caută tu o primăvară românească. fuma şi se ruga de mine aşa cum eu mă rugam de dumnezeu. dă doamne. şi domnul a dat domnul a luat domnul ne-a învăţat să luăm singuri ceea ce este al nostru. ne-am luat viaţa în propriile mâini. în timp ce alţii voiau să ne ia viaţa. am luat moartea şi-am călcat cu ea peste moarte. cum se spune la înviere. şi chiar o înviere a fost. ca învierea lui lazăr. despre care aflasem din biblie. ca învierea fiicei lui iair. ca atâtea învieri despre care nu se mai ştie nimic. şi dacă învierea unui om e o minune când un popor învie e cea mai mare dintre minuni.

IV noi n-am avut timp să trăim. noi n-am avut timp să fim. noi nu am avut un timp al nostru. dar acum când timpul intră în alt anotimp acum când soarele ne aparţine când stelele ne fac cu ochiul acum când dumnezeu este român acum avem tot timpul de pe lume. şi lumea e a noastră. în întregime înlăuntrul nostru. afară e doar iarba verde peste mormintele de altădată. afară e un sat încremenit în timp. în alte timpuri. un sat din care vin mulţimi de îngeri. cum vin copiii uneori din copilăria noastră. şi cresc cum creşte iarba verde de acasă. cum cresc stejarii în păduri. perdeaua de zorele la fereastră. când zmeurul împrăştie arome. renasc speranţe. şi florile din glastră dobândesc culori. şi veşnicia e a noastră.

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 18 n martie 2012

SamizDATUL CENZURII sau Amicii care şoptileau la “Securiţica”

„Din tot ce nu m-a omorît eu mă culeg” (Aura Christi)

Reiau tema literaturii subterane, samizdat, aşadar tipărită şi difuzată de autori fără ştirea autorităţilor.

Mi-ar trebui spaţiul unei cărţi să pot face inventarierea riscurilor fizice şi psihice. Nicăieri în altă parte a Europei de Est, la cehi, la polonezi, la unguri, nu s-a urmărit ca în România, după aşa-zisa instalare a democraţiei tip Gro(a)za, planul de a fi golită ţara de vîrfurile ei culturale.

Războiul komintern vs. literatura naţională s-a lăsat cu asasinate; PCR a confiscat literatura, ideologic, dar şi economic, prin desfiinţarea editurilor şi tipografiilor particulare.

Teama de represaliile Securităţii intrase în obişnuinţă.

Or, teama e sinucigaşă pentru un scriitor. Şi ce represalii, Dumnezeule! Cîţi n-au fost culpabilizaţi şi pedepsiţi?

Dar şi cîţi nu-şi scriau cărţile mental, fragment cu fragment, din frică. O frică de moarte.

Biblioteci siluite, corespondenţă siluită, jurnale siluite de Securitate, iată bilanţul. Să trimiţi o scrisoare în Vest, să te întîlneşti, pentru o lectură de grup, cu cîţiva prieteni, să treci o carte ori un manuscris celuilalt, toate s-au lăsat cu privare de libertate. Cînd o recăpătai cu greu, urmau ofense, umilinţe la locul de muncă, discreditare, controale la sînge, somaţii.

Vocaţia martirajului e rară, deşi, la noi, au vieţuit destui needucabili comunist sau ne-reeducabili. Dar să rişti puşcărie după puşcărie nu-i simplu. Devii din ce în ce mai precaut, mai prudent, mai ales cînd ştii bine că securiştii ies la fishing de oameni chiar în cercul tău mic de prieteni, cînd ai semn că amicii mai dexteri din punct de vedere social au semnat contractul cu diavolul, ca să treacă puntea spre publicare. Cui nu i-a fost frică de delatori? Pe cine să fi contat pentru difuzarea textelor?

Pe prieteni care nu-ţi erau prieteni?

Nu visa nimeni să iasă din comunism altfel decît emigrînd. Iar să mori fără să publici niciuna dintre cărţile pregătite pentru tipar nu-i un gînd reconfortant. Aşa că îţi impuneai singur restricţii, te autocenzurai şi aşteptai, singuratic şi răbdător, să ţi se publice manuscrisul.

Aşteptai şi tăceai. Unde şi cum să multiplici clandestin?

Cu ce? Cu maşina de scris declarată la Miliţie?

Petre Pandrea în memorii (cf. Soarele melancoliei) susţine că între ‘58-’59 „s-a făcut vînătoare de manuscrise”. Lui i s-au confiscat 5000 de pagini. Om de stînga, avocat pledant în procesele comuniştilor, a executat, în pofida acestui fapt, detenţie lungă: a stat închis la Malmaison, Piteşti, Văcăreşti, Craiova, Aiud, Ocnele Mari, Uranus, între ‘48 şi ‘52, 1670 de zile, fără judecată, fără condamnare; arestat din nou în ‘58, a mai făcut 1630 de zile de puşcărie, pînă la graţierea din ‘64.

N-a fost ajutat de „lichelele fanatizate” (cum le spunea neacomoda(n)tul mandarin valah) din USR, în frunte cu „Imoralea”, nickname pentru Ralea. Dimpotrivă.

Primit în Uniune imediat după 23 august ‘44, e scos după arestarea din ‘48, reprimit în noiembrie ‘52, eliminat iarăşi după cealaltă arestare, din ‘58... Şi cît s-a zbătut să-şi vadă cartea despre Brâncuşi tipărită! Le-a cerut ajutor, naivul, lui Eugen Ionescu, dar şi lui Petru Dumitriu, scăpat cu fuga din lagăr. Ambele scrisori au ajuns drept la Securitate, nicidecum la destinatari. Şi dacă cei de stînga erau acuzaţi de derapaj ideologic şi sancţionaţi, cît de vulnerabili erau cei cu biografie „pătată”. Ţuţea era urmărit sistematic şi tenace, percheziţionat la răstimpuri. În Faţă către faţă. Întîlniri şi portrete, Humanitas, 2011, Andrei Pleşu notează: „Noica a fost urmărit în continuu, pînă la moarte. Urmărit nu oricum, nu rutinier, ci ca un obiectiv militar, ca un personaj important şi primejdios” (p. 32).

Era un risc enorm să predai o carte la editură şi să fie considerată greşită ideologic. Dar să-ţi propui s-o tipăreşti camuflat. Puteai conta pe prieteni loiali, „neînrolaţi” în front? Dezbinarea dintre scriitori a contribuit esenţial la inexistenţa literaturii samizdat.

Chiar redactorul de carte te putea turna la Secu. Preda acolo dactilograma, cum a făcut Z. Ornea cu o carte a lui Noica. Şi mai vorbim de calitate umană la „Zigu”, ba chiar de ruşinea de a nu fi fost primit cu onoruri în Academie.

Ba este o absenţă meritată după această derivă morală. Ştiu dintr-o conferinţă a Isabelei Vasiliu-Scraba (din ianuarie 2011, în cadrul conferinţelor Criterion – serie nouă, Biblioteca Metropolitană Bucureşti, sala M. Eliade) că Alexandru Elian îi bloca manuscrisele lui Noica, făcînd – confidenţial ! – multe referate negative.

Exasperat de acest tip de turnătorie amicală, Noica, om cu „pension” 6 ani, cu DO – zece, i-a spus: „Tot n-ai operă, publică-ţi referatele la cărţile mele”.

Romulus Vulcănescu, eminent etnolog şi sociolog al culturii, a fost arestat şi torturat, condamnat întrun proces înscenat, pentru simplul motiv că aparţinea familiei Vulcănescu. Evita să vorbească despre acest episod; nici despre Mircea Vulcănescu, ucis în închisoare, nu vorbea. Recunoaşterea a venit postum: membru al Academiei. Dar cînd a împlinit 70 de ani,

interviul luat de Petru Ursache n-a putut să apară în „Cronica”: s-a opus ideologocratul Ion Ţăranu, din motive de dosar, pesemne.

Părintele Calciu şi Marcel Petrişor au fost aruncaţi în închisoarea Jilava dintr-o maşină de transportat pîine. Scria pe ea PÂINE. De citit şi de recitit Cumplite încercări, Doamne! (Anii de ucenicie ai temniţelor comuniste), editura Christiana, Bucureşti, 2011. Şi de ce a trebuit să treacă prin detenţie Alice Voinescu? Să fie desconsiderată, blamată, umilită? Cultura sa temeinică, deschiderea filosofică recunoscută peste graniţă deranja pe inculţii care diriguiau cultura? De altfel, cenzorii care au activat contra culturii naţionale epurînd-o au ajuns ministeriabili. Chiar în Ministerul Culturii.

Ghilotina N. Moraru, ghilotina Răutu, ghilotina Sorin Toma executau non-stop, amuţeau rapid. Singura scăpare în anii proletcultului era că mai cădeau din prezidii, că vreo plenară îi mai zăticnea din şefii.

Plenara din ‘57 l-a debarcat pe Chişinevski, căruia i-a luat locul „Cameleonea” Răutu, căruia i-a luat locul Popescu-Dumnezeu... Altă plenară, din ‘58, l-a dat jos de la „Scînteia” pe Sorin Toma. Unii, ca Ştefan Voicu, nimereau, cum zice zicala, din brînză în smîntînă. De la „Lupta de clasă”, Voicu a reapărut redactor şef la „Era socialistă”. N. Moraru (judecînd după luările de cuvînt, ura cultura la fel ca Dr. Joseph Goebbels), redactor şef la armele de luptă „Flacăra” şi „Viaţa Românească”, a trecut, după ‘54, la „Narodnaia Rumînia”, lunar pentru străinătate. De ce în limba rusă, ştim. El, Moraru, punea permanent problema „lipsei de ascuţime a luptei de clasă”. Si dă-i si luptă ideologic, de-o speria şi pe Nina Cassian. Cînd s-a întors roata dinspre URSS, a declarat: „Nu ne placanim în faţa nimănui”. În iunie ‘52, povesteşte un student al lui Alexandru Graur, profesorul a fost scos chiar din examen, pe motiv că analizase altfel tezele lingvistice ale „marelui lingvist” Stalin (victime colaterale: Al. Rosetti, I. Coteanu, Jacques Byck şi, la Iaşi, Gh. Ivănescu şi slavistul Al. Zacordoneţ, basarabean). Noroc că, în ‘53 „geniul tuturor timpurilor, înţelept al omenirii muncitoare, marele, slăvitul I. Vissarionovici Stalin” muri. Nu chiar imediat (Cursul scurt de Istorie a PC(b) al URSS recomanda în continuare eliminări de sceptici, oportunişti, capitulanţi, trădători), dar modelul sovietic intra în oarece umbră. În 1953 s-au făcut „propuneri pentru retragerea lucrărilor pătrunse de cultul personalităţii”. Şi tot atunci s-au retras „materiale care conţin injurii la adresa conducătorilor Iugoslaviei”. Aşa că articolul lui Sami Damian, Mocirla literară a tito-fasciştilor, apărut în „Contemporanul”, 9 nov. ‘51, a ieşit din actualitate.

Cărţile era reabilitate (sau nu) ca şi oamenii. Existau cărţi nefrecventabile, existau autori nefrecventabili.

Mulţi au rămas pedepsiţi pînă la sfîrşit. „Atenţie, fascişti!”. Culmea e că sînt şi acum detectivi preocupaţi să găsească „fascistul” din Eminescu, din Eliade, din Cioran, din Bernea...

Să dai cobreslaşului la cap, la oase era sport preferat şi de Miron Radu Paraschivescu şi de Jebeleanu, iar contribuţia aparatului ideologic la patologia socială a fost copleşitoare. Şi mai periculos a fost după ce Plenara din ‘58 a pus „problema lucrărilor fără valoare ştiinţifică sau artistică”. Asta nu mai avea caracter strict politic.

Apăruse formula „fără talent”, perpetuată în cazul Goma pînă în prezent. Titus Popovici a folosit-o cu sete, din vîrful ierarhiei de partid, contra lui N. Breban.

Ce făceau scriitorii? Erau atenţi să nu se trezească etichetaţi reacţionari, sabotori, nelămuriţi ori pesimişti de cei inspiraţi de „clocotul vieţii contemporane”. Al.I. Ştefănescu, director ESPLA, viza continuu „nivelul ideologic scăzut al autorului”. În acest context, să fi căutat cu lumînarea necazul, tipărind clandestin? Mai erau atenţi cum îi contracarau băştinaşii pe moscoviţii Leonte Răutu, Leon Tismăneanu, Valter Roman, Miron Constantinescu. Pîndeau căderi de portrete şi de avioane. O întrunire la Moscova a partidelor frăţeşti le-a purtat ghinion semnatarilor unui „Manifest al Păcii”: în gravul accident aviatic, a fost cît pe ce să-şi piardă viaţa „Malvolio” Răutu. În ‘57, Emil Bodnăraş a convocat şefii de redacţii din edituri şi le-a ordonat: „De azi înainte nu mai deschidem umbrela la Bucureşti cînd plouă la Moscova”. Început de „dezgheţ”, perceput ca speranţă, ca ieşire din canonul jdanovist? Poate. Sperau să nu fie criticaţi că nu-l adînciseră pe Jdanov, aşadar nu erau îndeajuns clarificaţi. S-au înşelat: regimul comunist a continuat să demoleze valori, să le împingă peste graniţă, desţărîndu-le. Mereu propagandiştii de două parale au fost preferaţi profesioniştilor, marginalizaţi cu sistemă.

Gheorghiu-Dej, fost electrician la atelierele CFR Griviţa, era de părere că nu muncitorii, ci intelectualii au produs „dezordinea”. Care intelectuali? Ioşca Chişinevshi, fără liceu încheiat, finanţistul László Luka, fost lăcătuş, Gh. Apostol, fost turnător, ministrul Armatei, Leontin Sălăjan, fost lăcătuş... Iată de ce se căutau pentru cultură şefi lipsiţi de cultură: să poată fi conduşi lesne.

Povesteşte N. Gheran în Oameni şi javre că „Bănuţă

venea din neant”. Ilegalist cu puşcărie, muncitor la Uzinele Griviţa, fusese numit şef la „Lupta CFR” şi apoi şef la Editura pentru Literatură, peste altă ilegalistă cu puşcărie, Ilka Melinescu. Conflictul dintre partenera de bridge a Martei Drăghici şi colegul de atelier al lui Sălăjan a făcut ca EPL să se despartă de nou înfiinţata Editură pe Literatură Universală, aşa că bătălia generalilor Al. Drăghici şi Leontin Sălăjan pentru protejaţii lor s-a încheiat cu pace. Ilka venea de la Paris cu cărţi bune, noutăţi occi. Întrebată de Al. Balaci (aflat în subordinea ei): „De ce nu onoraţi şi poporul muncitor cu asemenea delicatese?”, proto-elitista i-a răspuns: „Profesore, nu a sosit momentul, poporul să deguste mai întîi litera alfabetului şi apoi să i se ofere desertul”. Desert rezervat aparatului.

Să mai amintesc că, în ciuda dosarului fără scamă, Ion Bănuţă a fost debarcat de la EPL, după 12 ani de activitate, din pricina antologiei de poezie a lui N. Manolescu şi trimis la „Albina”? Soarta celor care nu erau precauţi ideologic! Toţi trebuiau să se supună scopului „unei îmbunătăţiri şi ridicări a nivelului deservirii culturale a oamenilor muncii”, cum perora Mizil, de la tribuna PCR, în ‘65. În ‘68, Blaga era încă „nerecomandabil” la Universitate. Poeziile lui circulau printre studenţi în copii dactilografiate. În paranteză fie spus, cititori de literatură samizdat au fost: Arghezi era tras şi el la indigo, după ce l-au interzis ca „putrefact”. Ileana Mălăncioiu povesteşte, în Exerciţii de supravieţuire (Polirom, 2010), că din cauza titlului lucrării de licenţă Locul filosofiei culturii în sistemul lui Lucian Blaga, a fost notată cu 9. Decanul Tudor Bugnariu s-a ales cu vot de blam pentru că propusese titlul. Au acuzat-o că nu prezenta garanţie dacă după 5 ani de filosofie marxistă a ales aşa ceva. La fel am păţit şi eu în ‘67, alegînd subiectul N. Iorga, istoric literar.

Dicţionarul de literatură română contemporană de Marian Popa abia a primit viza în ‘71: a aşteptat un an, pentru că inclusese 34 de scriitori născuţi în Basarabia. Basarabeanul Goma n-a trecut la tipar: nici cu Ostinato (două versiuni predate la EPL în ‘69 şi-n ‘71) nici cu Uşa, la Cartea Românească. Obiecţii? „Erotism abuziv”, „ironii la adresa vigilenţei de clasă”.

Nu periai textul de pasaje „injuste”, nu obţineai viza. Trebuia să fii pe deplin de acord cu cenzorii.

Revenit din Franţa, Goma cultiva scriitori tineri ca Virgil Tănase, Virgil Mazilescu, Florin Gabrea, Cezar Ivănescu, „nemulţumiţi” de „Direcţia Presei” şi „de oficialităţi în general” (după o sursă Secu, v. Paul Goma, Culoarea curcubeului ‘77, Cod „Bărbosul”, pag. 355). Ocupau, împreună cu Gabriel Dimisianu, redactor şef la „România literară”, două mese unite la Casa Scriitorilor. Cred că şi-n Academia de sub pămînt de la Ocnele Mari (nume dat de prozatorul Ion Iovescu) se putea vorbi mai liber, fără să ţi se capteze spusele, ca în restaurantul lui Shapira.

De Cezar Ivănescu cenzorii s-au disociat, acuzînd „stările tulburi” şi „viziunea sumbră”.

Incomozii fără credibilitate la organe se antrenau în disimulare. Erau atenţi la contextul cînd vitreg, cînd ceva mai lax, ca să-l fructifice, de unde un permanent calcul al oportunităţii: „Nu-i oportun!”, spuneau cenzorii, schimonosindu-le cărţile, schimbîndu-le titlurile, disecîndu-le, făcînd ecorşeuri pe texte. Mihai Ursachi, după anii de Fort 13, a fost ţinut în fel şi chip sub observaţie. Prin iubita, fiică de colonel Secu, prin amicii care-i beau vinul şi-l şoptileau la Securiţica...

Alianţe şi strategii în lipsa unor susţinători loiali?

Monstruoasa coaliţie Securitate-Cenzură a luat măsuri din ce în ce mai restrictive ca scriitorul să nu devieze de la „făgaşul socialist” şi să servească paranoiei lui Ceauşescu. Şi mai era cenzura de intimidare (se atribuiau sensuri, altele decît voise autorul), ca să se ajungă la grafofobie: să te temi că ţi se pune-n cîrcă şi ce nu gîndiseşi. Şi ce mulţi erau cenzorii semi-oficiali după desfiinţarea cenzurii DGPT! Exact cum spunea sloganul adus la cunoştinţa lui „nea Nicu” de Şt. Aug. Doinaş, în şedinţa din 13 martie ‘81: „Cenzura a murit, trăiască cenzorii”. La care Ceauşescu a replicat meditabund: „Îmi pahre hrău că am desfiinţat-o”. „Aştept să obosească nedreptatea”, spunea Tudor Vianu în anii cincizeci. N-a obosit pînă la sfîrşitul dictaturii prin gloanţe; nu altfel, prin revoluţie de catifea. Armata de propagandişti-cenzori sau de cenzoripropagandişti, cum vreţi să-i numiţi, a acţionat cu zel. Ţine numai de „laşitatea la români” faptul că n-a existat o importantă literatură-samizdat? Mulţi s-au opus cu demnitate, exemplar, răului. Şi oricît s-ar cîrcoti, avem o importantă literatură de sertar, de rezistenţă şi de supravieţuire prin scris.

Regret cărţile nescrise sau cele scrise doar în mintea autorului lor. Dar gîndiţi-vă cîte cărţi n-ar fi putut să apară dacă nu se sfîrşea regimul ceauşesc.

Ideea lui Virgil Diaconu de a aduce în discuţie literatura-samizdat e salutară. Să de-construim amnezia!

nr. 18 n martie 2012

interviu

actualitatea literară 11

„Am cultivat o formulă de poezie diferită de cele de succes generaţionist”

refuz premiul în cauză pe care amfitrionii au insistat să-l primesc, deoarece vă daţi seama că un asemenea gest ar fi reprezentat o jignire. Mi s-a spus că denumirea sa e oarecum convenţională, o emblemă pur şi simplu a Poeziei, întrucît Nichita nu e din partea locului şi n-a avut altă legătură cu acea parte de ţară decît o singură vizită. Precizez: n-am motive a-l „detesta” pe poetul ce demult nu se mai află între noi, n-am negat talentul său ce se anunţa de excepţie, care, însă, din păcate, nu l-a împiedicat de la un drum declinant. M-a întristat doar celebrarea sa nemăsurată, aidoma unei lumini orbitoare care anulează spiritul critic. De altfel, după publicarea articolului meu, la finele anilor ´60, în Luceafărul, care a fost primul comentariu opus valului de encomii ce se revărsau fără excepţie asupra bardului, l-am mai întîlnit pe acesta şi am stat de vorbă, în duhul, am avut simţămîntul, al unei anume înţelegeri din partea sa faţă de obiecţiile mele, faţă de ceea ce unii au socotit că ar reprezenta gestul unui „detractor”. Atît. Rămîne la latitudinea dvs. să apreciaţi dacă am greşit sau nu.

Sunteţi considerat un mare adept al revizuirilor în lumea literară. Consideraţi că sunt mari autori postbelici care, la o privire mai atentă, se clatină pe soclul lor? Sau toţi rezistă timpului, rămînînd neclintiţi în „tabelul elementelor” (poeticeşti şi prozaice)?

Revizuirile reprezintă un fenomen natural al literelor, precum succesiunea anotimpurilor. Creaţiile au viaţa lor organică. Unele sunt longevive, altele efemere, trăind un singur sezon. Pe tărîm românesc, îi datorăm lui E. Lovinescu conceptul ce oglindeşte dinamica axiologică, cel de „mutaţie a valorilor estetice”, şi lui Paul Zarifopol, un fascicul de lumină neconvenţională proiectat asupra fatalei învechiri a operelor, chiar a celor zise capodopere, îndelung admirate, pe care le receptăm însă mai mult în virtutea unei stime culturale decît a emoţiei generate de arta cuvîntului. Asta e! Există şi un aspect intermediar, o interfaţă a revizuirilor, între înregistrarea unei creaţii la rubrica supravieţuirii ori la cea a deceselor. Şi anume, schimbarea unghiului de vedere, care abandonează preţuirea acordată unor producţii ale unui autor în favoarea altora ale aceluiaşi autor (bunăoară postumele sunt preferate antumelor) ori scoate în relief trăsăturile neglijate ale unei scrieri, îi actualizează latenţele… Întorcîndu-mă la întrebarea dvs., se cuvine a menţiona situaţia aparte a scriitorilor noştri postbelici, „mari” ori mai puţin „mari”. Aceştia sunt odraslele unor epoci ingrate. Atît scrierile lor cît şi aprecierea acestora de către instanţa critică au fost supuse frecvent unor „îndrumări” extraliterare, trecute fără excepţie prin filtrele cenzurii. Cei care s-au aservit cu trup şi suflet cerinţelor propagandistice ale regimului, au căzut, vorba, mai veche, a lui G. Călinescu, „în groapa artisticeşte justă a uitării”. Ori stau pe buza ei, gata a se prăbuşi. Mă gîndesc în primul rînd la A. Toma, Eugen Frunză, Mihu Dragomir, Marcel Breslaşu, Victor Tulbure, Veronica Porumbacu, Mihail Davidoglu, Aurel Baranga, V. Em. Galan, Aurel Mihale, Dumitru Mircea ş.a., despre a căror gloriolă s-ar putea vorbi ca-ntr-un basm, „a fost odată…”. O altă categorie de exponenţi ai compromisului e dată de scriitorii interbelici de frunte, a căror operă reprezentativă, din fericire, se plasează înaintea trasării vitregului hotar istoric: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, G. Călinescu, Tudor Vianu. Alţi condeieri, de mai mică importanţă, au jucat pe mai multe cărţi, începînd să scrie înainte de instaurarea puterii comuniste pe care au slujit-o cu zel, putere care i-a propulsat în chip factice în prim-plan, pentru a reveni după miniliberalizarea din 1964-1965 la o ţinută relativ decentă: Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Nina Cassian, Geo Dumitrescu. Relevanţa lor, în această a treia fază, a fost însă mult exagerată. Ţin minte că nu mi s-a permis să public un articol „neortodox” despre Jebeleanu! La ceasul de faţă, personajele în cauză, odinioară repurtînd un aparent triumf, sunt reduse la formatul lor firesc. În acelaşi chip a avut parte de-o bunăvoinţă excesivă şi un grup de autori mai tineri, aşa-zişii şaizecişti, în care critica generaţionistă mai întîi, apoi prin contaminare şi o seamă de exponenţi ai uneia mai vîrstnice, au salutat o „renaştere” a literaturii după sumbra perioadă realist-socialistă. Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu s-au văzut în rolul unor cruciaţi ai esteticului, încununaţi de biruinţă.

Evident, ei au contribuit la desfundarea drumului blocat al poeziei, restabilind contactul cu tradiţia interbelică şi cu poezia lumii, ocultate prin brutale măsuri administrative şi poliţieneşti. Dar primirea entuziastă de care s-au bucurat a întîrziat, a eclipsat afirmarea altor poeţi care aduceau faţă de favoriţi un plus de substanţă, germenii unei originalităţi menite a rodi în continuare la o cotă superioară: M. Ivănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Petre Stoica, Şerban Foarţă, Florin Mugur, Angela Marinescu, Cezar Ivănescu, Constantin Abăluţă.

Să-i mai amintim şi pe seminecunoscuţii Vasile Vlad şi Cristian Simionescu? Aşa cum se pronunţa un ziarist de mare notorietate despre autorul Necuvintelor, destui comentatori au ajuns să mănînce de pe urma lui o pîine.

Le-ar veni greu să mai dea înapoi. Cum ar accepta să fie restrîns acesta la dimensiunile de bard „obişnuit”, indenegabil înzestrat, dar care a căzut într-o enormă inflaţie, într-o emisiune textuală pe cît de incontinentă pe atît de confuză? Cum s-ar îndura aceşti exegeţi să-i suprapună mitul nu cu al lui Prometeu (s-a făcut asemănarea!) ci cu al lui Icar, cel al cărui zbor spre înalturi a fost zădărnicit de precaritatea aripilor sale încleiate cu ceară? Asistăm acum la ceea ce nu s-ar putea numi altminteri decît o inerţie a unor aprecieri ce păreau a semnifica iniţial un mîntuitor progres. Şi-n alte capitole ale scrisului autohton întîlnim cazuri similare de suprapreţuire. La, de pildă, un Petru Dumitriu sau la un Marin Preda. Ultimul a evoluat de la îngenunchierea carieristă cea mai nedemnă în faţa sloganurilor oficiale (Desfăşurarea) către o comportare sinuoasă, îmbinînd „îndrăzneli” drămuite cu grija perpetuă a adaptării

Interviu cu Gheorghe Grigurcu

fiecărei noi ediţii a romanelor la capricioasele schimbări ale sacrosanctei „linii” a partidului. Preda e un soi de pandant al lui Nichita în materie de proză. Nefiind nici pe departe egalat de scrierile ce i-au urmat, Moromeţii rămîne singura sa creaţie care ar putea înfrunta viitorul.

De ce, la umbra deasă a lui Preda, atît de puţin despre marele Radu Petrescu? De ce atît de puţin despre Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Alexandru Vona?

De ce atîtea ezitări faţă de Horia Vintilă? Dacă unui as al oportunismului, trecînd prin ipostaza celui mai virulent realism socialist, precum Ov. S. Crohmălniceanu, i se acordă încă o atenţie prea puţin justificată, de ce n-au parte măcar de acelaşi grad de atenţie un Nicolae Steinhardt sau un Petru Creţia? Ca prin miracol a ajuns la ţărmul recunoaşterii, după moarte, I. D. Sîrbu, o viaţă întreagă minimalizat, nu doar de topurile criticii în genere, ci şi de propriii companioni cerchişti. Nu şi la Craiova, locul ultim al exilului său aproape permanent, unde dăinuie încă idolatria exclusivistă a unui bard socotit un soi de totem al locului…

S-au ridicat voci care v-au socotit (puţin prea) înverşunat în aşa-zisele campanii de revizuire.

(Poate din cauză că - se cunoaşte - şi în lumea comunistă se făceau revizuiri periodice!) În spatele nevoii de revizuire se ascunde numai dorinţa de a face lumină/dreptate - sau e vorba cumva şi de dureri şi nedreptăţi personale, provocate de fostele autorităţi?

Cu adevărat, atitudinea mea a indispus/indispune un mediu în care stăruie, cum arătam, o stare inerţială, o siestă morală prelungită a judecăţilor bune-rele ale „epocii de aur”, „epocă” de care nu ne-am îndurat a ne despărţi întrutotul. Mai durează! Aşa cum în tăcerea unei săli de teatru se aude foarte clar vocea fie şi bemolată a actorului, în spaţiul încă nedezmorţit suficient al obştii noastre literare se percep la proporţii excesive chiar şi rezervele moderate, rostite pe un ton urban.

Căci în pofida unor inflamări, a unor pagini pamfletare nu totdeauna bine orientate, conştiinţa noastră literară, în ansamblu, e încă timidă, pasivă, tributară trecutului antedecembrist… Dacă mă stimulează doar „dorinţa de a face lumină/dreptate” ori e vorba şi de niscaiva „dureri şi nedreptăţi” pe care le-am suferit sub stăpînirea totalitară? În bună logică, raportul dintre un factor şi celălalt s-ar putea rezolva în trei variante: sau aş fi intimidat de „durerile şi nedreptăţile personale”, preferînd eschiva, tăcerea, sau aş fi atît de terifiat de amintirea lor încît m-aş strădui să intru „sub pielea” autorilor în vogă, adulîndu-i, sau aş protesta împotriva a tot ce mi se înfăţişează drept nedreptate, socotind că propriile-mi păţanii îmi îngăduie să fiu mai în cunoştinţă de cauză. Precum aţi afirmat, caut a urma această ultimă cale… În luna octombrie a anului 2006, aţi primit - şi acceptat - la Deseşti-Maramureş Premiul „Nichita Stănescu”. Unele voci gazetăreşti s-au grăbit să cîrtească relativ la acest gest al Dvs., avînd în vedere că socotiţi opera lui N.S. supraevaluată, iar pe el, ca persoană, că a făcut unele compromisuri cu revoluta putere comunistă. Nu este, cumva, aici vreo contradicţie în… termeni?

Bună întrebare! Ştiu că persistă un echivoc în această chestiune. Mărturisesc că, din toate festivităţile literare la care se întîmplă să particip anual, cele mai apropiate inimii mele sunt cele din Maramureş, unde întîlnesc cîţiva confraţi exemplari întru destoinicie şi ospitalitate. Pus în faţa unei dileme, mi-a venit greu să

Care ar fi primele amintiri şi impresii legate de oraşul natal, situat pe malul Nistrului?

Anticipează acestea, în vreun fel, viitoarea mare dragoste, literatura? Este aceasta cumva un soi de literaTURA-VURA, vorba unui autor de rubrică?

Născut la Soroca, am părăsit oraşul la vîrsta de trei ani, în 1939, cînd tatăl meu, inginer agronom, a fost mutat cu serviciul în Ardeal, la Gheorgheni. Refugiindune din Ardealul de Nord, în 1940, la Tg-Jiu (atunci a avut loc primul meu contact cu Amarul Tîrg!), am revenit la Soroca în 1941, după eliberarea Basarabiei de către trupele româno-germane, de unde tăvălugul războiului ne-a silit să ne refugiem a doua oară, în 1944, tot la Tg-Jiu. În amintirea mea, Soroca e mai presus de toate imaginea Cetăţii domnitorilor Moldovei de pe Nistru. Gălbuie, rotundă, cu aspectul unui cuib uriaş al unor păsări fantastice. Îmi începeam ziua şi mi-o încheiam pironindu-mi ochii asupra ei cu evlavie. În rest, climatul patriarhal al unui orăşel de pe vremuri, curţi gospodăreşti, livezi, oameni cu mişcări domoale şi cu o vorbă molcomă, şcoala unde am urmat prima clasă primară. Totul în ceaţa mirifică a vîrstei edenice. Totul cuprins acum în aproximaţiile tandre ale memoriei, parcă în aşteptarea unei reîntîlniri de dincolo de lume…

Literatura? Cum ar fi putut să-l atragă pe un ţînc de cel mult şapte ani? Dar s-a ivit încă de pe-atunci, ca din senin, interesul meu pentru Carte. Mă fascinau în speţă cărţile de istorie, cu ilustraţii. Mult mai mult decît o jucărie sau o cutie cu bomboane, mă ispitea procurarea unor asemenea cărţi, pentru care duceam complicate tratative cu mama şi mai ales cu bunica. Păstrez de atunci trilogia lui C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, ca şi o seamă de volume din seria istorică publicată în acei ani de editura Scrisul Românesc din Craiova. Eram încredinţat că viitorul îmi rezervă calitatea de istoric.

Mă încîntau, din rîndul rudelor sau cunoştinţelor ce veneau la noi în casă, cele care vizitaseră un muzeu ori reţinuseră un monument şi-mi puteau vorbi despre aceasta. Să fi fost istoria poarta ce se deschidea în faţa literatului doar spre a-i oferi, în spatele ei, o surpriză? Cu toate că evaziunea din real e resortul ambelor domenii, resort care, instinctiv, s-a declanşat pentru mine de timpuriu…

Ne amintim de Rusoaica, o carte „ascunsă” pe vremea comuniştilor, a cărei acţiune se petrece pe Nistru… Cum îl vedeţi pe prozatorul interbelic Gib Mihăescu, este el în Rusoaica un mare prozator sau un „mare autor minor”?

Am citit Rusoaica lui Gib Mihăescu, în anii de liceu, la Oradea. E o carte pasională, febricitantă, bună de aşezat în raft alături de Camil Petrescu. Factura ei senzuală şi exotică vă închipuiţi că era în măsură să ameţească un adolescent. Nu uit acel fior emoţional ce mi l-a transmis şi vreau să cred că e o însuşire durabilă a romanului.

Ah, dacă timpul nu mi-ar fi din ce în ce mai limitat, mai avar, cîte cărţi citite odinioară nu m-ar chema la o nouă, melancolică lectură!

Cum există literatură de consum, există oare şi o critică literară de consum?

Da şi nu. Ceea ce se cheamă literatură de consum se adresează unui public amplu, nepretenţios, care are nevoie de un entertainment cu care „să-şi omoare timpul”. E o producţie la rîndu-i nepretenţioasă, în care factorul estetic face un rabat larg, pînă la dispariţie, epicului trepidant, senzaţionalului, melodramei, chiar pornografiei. Ce ar putea fi însă o critică de consum?

Eventual una mediocră, cu finalitate comercială, adică de reclamă făcută cărţilor fără valoare (dar - de ce nu?

- şi celor bune!). În alt sens, ar fi greu de imaginat că ar exista un comentariu închinat literaturii care să fie citit

12 actualitatea literară de marele public în felul în care citeşte un anume gen de romane, pentru a scăpa de plictiseală…

Domnia Voastră, care aţi locuit mereu în oraşe considerate „de provincie” (iar acum v-aţi aclimatizat, pare-se, definitiv, în Amarul Tîrg), consideraţi că există centre ale provinciei şi provincii ale Centrului?

Răspund afirmativ. Centrele provinciei ar putea fi socotite cele cîteva oraşe „mari”, care urmează imediat Capitalei, dar mai întîi aş dori să subliniez altceva.

Echivalarea provinciei cu provincialismul, aşadar cu calitatea scăzută în toate privinţele, de la cea estetică la un complex moral în care se îndeasă fanfaronada, bîrfa, invidia, o cîrdăşie a defecţiunilor etc. Iar Centrul, Centrul la modul ideal, ar fi… contrariul! Numai că, o asemenea schemă e pur teoretică. Deoarece, în fapt, lucrurile se cam amestecă. Există creatori de seamă, atitudini integre, moravuri ireproşabile în provincie şi rebuturi, turpitudini, vicii de tot soiul în Centru. Opoziţia celor două medii e mai curînd principială decît aievea. Cu toate acestea, provincialismul inept şi agresiv nu e o poveste de adormit copiii. În minunata noastră provincie stăpîneşte încă o mentalitate vrăjmaşă faţă de tot ce cutează a o depăşi. Standardele ei meschine par neclintite, reflexele ei ca şi imbatabile sunt pururi gata a izola, calomnia, ignora pe cei ce nu sunt după chipul şi asemănarea provincialului tipic. Dispuse a frînge destine. Cunosc în această direcţie cazuri dramatice, din generaţia mea, ca şi din rîndul celor mai tineri. Comunismul şi-a propus la modul demagogic a reduce deosebirea dintre sat şi oraş, dar, neizbutind aceasta, a reuşit să umple oraşele cu oameni veniţi de la ţară care n-au mai rămas ţărani, dar nici orăşeni autentici nu s-au învrednicit a deveni.

Dezrădăcinaţi, adaptaţi cu mare aproximaţie mediului urban, infectaţi în schimb cu vulgata ideologică, recte cu propaganda regimului, ei au alterat fără doar şi poate provincia tradiţională. O anume timiditate, o reţinere, o cumsecădenie a provincialului vechi au dispărut, luîndu-i locul prezumţia, ambiţia deşartă, grobianismul.

Omul nu mai este la locul potrivit, locul nu mai este potrivit omului. N-aş vrea să idealizez provincia de odinioară, „locul unde nu s-a întîmplat nimic”, dar constat mereu că tarele celor două medii, din cel rural impulsurile violente, lăcomia de bunuri materiale, din cel orăşenesc mahalagismul cu întreaga-i suită de vulgarităţi s-au potenţat reciproc întîlnindu-se. Un egalitarism stupid le-a fost insuflat cetăţenilor de către cîrmuirea totalitară, trezindu-le impulsurile plebeiene: între altele, lipsa de respect, avansînd către ostilitate, faţă de intelectuali, faţă de toţi cei talentaţi, capabili, harnici. Primitivismul s-a revărsat precum o maree neagră peste întreaga societate. Elitei i s-a substituit o contraelită. Ceea ce spun n-ar putea constitui o scuză pentru Centru, infestat la rîndu-i de un parvenitism în vertiginoasă creştere după ’89. Provincialismul acesta cu amprentare comunistă şi postcomunistă se manifestă cu o putere de neoprit şi în Capitală. Aşa încît, inclusiv conform sugestiei din întrebarea dvs., departajarea dintre provincie şi Centru se poate face acum, mai curînd decît după criteriul geografic, după cel al fişei psihologice a individului şi, fireşte, în situaţia creatorilor, după cel al valorii producţiei lor. Întrucît trăiesc în atracţioasa noastră Capitală, fălindu-se cu domiciliul lor „select”, condeieri care au ţinut morţiş a se stabili în „buricul” ţării, deşi n-au fost în stare a depăşi măcar treapta unui cenaclu al unui oraş de mică provincie. Şi iată, din vorbă în vorbă, ajungem şi la „provinciile cerului”, la credinţa în Dumnezeu.

Credeţi în veşnicie - cea creştină, sau doar în posteritatea artistică? („Căci ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea…”)

Mă străduiesc, nu ştiu cu cît succes, să fiu un credincios.

Nu numai credinţa care e în esenţă o stare afectivă, ci şi raţiunea mă încredinţează că Lumea cu toate ale ei e un miracol şi că viaţa e un fapt dumnezeiesc. „A recunoaşte pe Dumnezeu, scria Tolstoi, şi a trăi este acelaşi lucru. Dumnezeu este viaţă. Fără El nu există viaţă”. „Provinciile cerului”? Hm! Nu-L asemuia Pascal pe Dumnezeu cu un cerc al cărui centru e pretutindeni şi a cărui circumferinţă nu e nicăieri? Mi se pare inoportun a separa, a ierarhiza strict înfăţişările Creaţiei, căci în ceea ce pare în chip convenţional grandios se pot găsi neajunsuri iar în ceea ce pare umil poate sălăşlui măreţia.

Din unghiul harului divin al cărui reflex de căpetenie în sufletele noastre este iubirea, lucrurile pot sta altminteri decît în sistemele de evaluare, în tabelele preţuirilor omeneşti. Arta, căreia unii dintre noi îi închină viaţa pînă la sacrificiu, posedînd, nădăjduiesc, un sîmbure metafizic, s-ar putea să nu aibă chiar statutul valorii superioare (vezi cele trei stadii ale lui Kierkegaard).

Iubirea s-ar putea s-o depăşească. Şi cred sincer, eu, literatul de-o viaţă, că o depăşeşte, într-o ordine în care Dumnezeu găseşte de cuviinţă a ne raporta la El… Dacă cred în veşnicie? Nu poţi crede în Dumnezeu fără a crede în veşnicie, deoarece timpul şi spaţiul nu sunt decît forme ale contingentului, bariere relative în calea năzuinţei creaturii către absolut. „Posteritatea artistică”? Aspirăm şi spre aceasta, ea constituie proba de foc a faptului că n-am trudit, că n-am trăit zadarnic ca scriptori, însă n-ar putea fi decît o biruinţă pe plan mundan. Ce se va alege dintr-o asemenea biruinţă, prezumînd că o dobîndim, peste zece mii de ani? Dar peste un milion de ani? Îmi veţi spune că pînă atunci poate omenirea nu

interviu va mai dăinui. Ei şi? Miza maximă a creaţiei literare am sentimentul că e dată de bucuria autorului însuşi care e, uneori, mulţumit de textul său, presupunînd că acesta se engramează pe pelicula transcendenţei. Mai adaug însă ceva. Artistul de tip european al epocii moderne, deosebit de cel oriental ori aparţinînd Evului Mediu, e ispitit, în individualismul său acerb, de trufie, egoism, invidie. Să recunoaştem că atari manifestări alcătuiesc nu o dată, pentru unii dintre noi, anvelopa decepţionantă în care ia naştere dificila, enigmatica, irezistibila lumină a artei.

Lucrurile se complică…

Nu vă întrebăm despre formula magică a poeziei ideale, fiindcă ştim că ea nu există. Dar nu vi se pare, totuşi, că prea multă libertate (canonică-necanonică…) în abordarea poeziei generează confuzia de valori? Pînă la urmă orice text poate fi „vîndut” ca poezie? (asta apropo de teoreticienii pentru care cea mai frumoasă poemă e doar un „text”…)

Aşa e. Nu avem la îndemînă un „sesam, deschidete” în favoarea inspiraţiei poeticeşti. Dar „libertatea” poetului de-a comite poezie a atins în ultimul veac nişte limite care, părînd a fi limitele poeziei însăşi, somează, am zice, inspiraţia să ajungă la propriile-i scadenţe. Dadaismul, dicteul automat, letrismul par a fi modalităţi dincolo de care nu s-ar mai putea trece. Să ne bîntuie cumva spectrul unui sfîrşit al artei, potrivit profeţiei hegeliene? N-aş fi convins, deoarece a lua în stăpînire un teritoriu în integralitatea lui nu înseamnă… a-l pierde. Pur şi simplu poetica modernă (şi, dacă vreţi, postmodernă, însă aceasta e doar o clasicizare a celei dintîi) şi-a evaluat mijloacele. Există o perspectivă infinită a aplicării lor, o ars combinatoria care nu se sleieşte prin cultivarea îndrăznelilor, a originalităţilor ce pot da impresia că ating fundul sacului. Ceea ce nu e decît o iluzie. Resursele poeziei nu se epuizează cu una cu două, căci aceasta răspunde unei trăsături definitorii a condiţiei umane. Arta, ca şi credinţa, presupunem că este imperisabilă. Nu mă sperie nici amestecul genurilor şi speciilor canonice, sub egida unui „text” plurivalent. Am şi eu uneori impresia că, într-un astfel de context, găsim (prea) mulţi veleitari, care ar profita de libertăţile unei mentalităţi estetice cu ferestrele şi uşile larg deschise, dar dacă ne aplecăm asupra tipăriturilor căzute în uitare ale altor momente (perioada junimistă, sămănătorismul, interbelicul, chiar anii ’60-’70), ce vedem? S-au îmbulzit şi pe atunci destui condeieri lirici a căror pleavă de vorbe a însoţit fatalmente afirmarea numelor care au rămas.

Fiecare din aceste nume e însoţit de un alai de altele, sortite uitării, care, omeneşte, ne întristează…

Există cu adevărat specialişti în poezie (cum am vorbi, bunăoară, despre specialişti în geodezie, topografie)? Poezia bună se „pipăie” cu antenele inefabilului, sau se cunoaşte (şi) cu gîndirea raţională?

Există, cum să nu existe, „specialişti în poezie”, deşi formula sună un pic peiorativ, ca şi cum am vorbi despre „specialişti” în descifrarea volutelor pe care fluturii le fac în zborul lor tremolat… Nuanţa pedantă a termenului parcă nu aderă satisfăcător la poezie, nu-i aşa? Plăsmuirea poetică se strecoară între rigori, scapă reţelelor conceptuale (care, cu toate acestea, se străduiesc a o împresura, fie şi din raţiuni didactice), fiind, după cum se rosteşte Croce, „contemplare a sensibilului”, „intuiţie pură”, capabilă a culege „suflul pur al vieţii în idealitatea ei”. Să fii „specialist în poezie”, ca să rămînem la această sintagmă, nu înseamnă altceva decît să fii înzestrat de la natură pentru poezie, aşa cum ai „ureche muzicală” sau „ochi de pictor”. Asta vrea să spună că, întîi de toate, trebuie să fii un bun cititor de poezie, ceea ce nu e la îndemîna oricui. Adică să sesizezi textura de fineţuri, interferenţele de sensuri fantasmatice, melosul lăuntric al textului, asumîndu-ţi acel text ca şi cum ar fi emanaţia eului tău. Cunosc condeieri care aştern versuri de-o anume decenţă, sunt chiar întrucîtva cunoscuţi, dar care nu ştiu nici măcar citi cum se cuvine poezia altora.

Patinează pe suprafeţele ei, dar adîncimea de sub aceste suprafeţe lustruite de meşteşugul verbal le rămîne străină. Cu prea puţine excepţii care întăresc regula, cel mai bun critic de poezie, după cum preciza Baudelaire şi după cum îmi îngădui a reaminti de cîte ori am ocazia, nu poate fi decît poetul. Prin urmare acel individ care înţelege poezia aşa cum o produce/ar putea-o produce el însuşi, printr-un misterios act unitar. Care e în stare a trăi poezia ca un Destin expiator, id est „ca o pregătire a rugăciunii, ca o experienţă mistică nedesăvîrşită”. Vreţi să ştiţi cine a scris asta? Nu Kierkegaard, nici Berdiaev, nici N. Steinhardt, ci G. Călinescu!

Nu mai sperăm la o „platformă de masă” în receptarea literaturii (doar în comunism se vorbea despre aşa ceva). Dar oare literatura de consum - a societăţii de consum - ne va constrînge curînd spre un ţel elitist, ca o reacţie a „alterării” gustului?

Poezia e, fie că ne place sau nu, un fenomen „elitist”.

Aveţi dreptate cînd presupuneţi că pervertirea gustului înspre care ne împinge societatea materialist-pragmatică a prezentului ar putea fi corijată prin cultura poeziei precum printr-un antidot. Desigur nu a unei poezii „de consum”, de soiul textelor pentru muzica uşoară, ci a uneia dense, abrupte, de-o dificultate aristocratică. Poezia nu e un fapt public, de agora. E, după cum scrie Cocteau,

nr. 18 n martie 2012 o „lume închisă unde sunt foarte puţini primiţi şi unde se întîmplă să nu fie primit chiar nimeni”. Aidoma unui examen sever. A unui concurs cu mulţi participanţi şi cu foarte puţini cîştigători. Lozinca „Arta pentru popor” e falsă atît în înţelesul său cît şi în instrumentarea la care au supus-o autorităţile comuniste, ducînd la captivitatea artei în sistemul propagandistic.

Se presupune că Divinul Critic se credea în primul rînd poet şi abia după aceea critic, istoric literar, prozator. Domnia Voastră cum vă raportaţi la „colegul de breaslă” poetul Gheorghe Grigurcu?

Nu m-aş putea în niciun caz compara cu Divinul Critic! Să reţinem totuşi că poezia ca atare a constituit pentru acesta o parte foarte limitată a operei, pătrunsă de regulă de suflul unei poezii transfigurate în verb exegetic şi romanesc. Mai potrivite ar fi alte exemple de la noi, de la Ion Pillat şi Alexandru Philippide la Ştefan Aug. Doinaş, I. Negoiţescu, Victor Felea, Ion Pop. Cel ce vă vorbeşte a început prin a publica versuri, inclusiv volume de versuri ajunse la un număr măcar egal cu cel al cărţilor de comentarii, şi… aspiră să slujească poezia pînă la sfîrşit. Permiteţi-mi să vă fac o confesiune. Poate că activitatea sa de critic, devenită mai cunoscută, a reprezentat o greşeală. În circumstanţele în care, la terminarea studiilor, nici n-a rămas la Universitate nici n-a fost angajat la redacţia vreunei reviste, aşa cum spera, s-a confruntat cu nevoia unei identităţi literare, corespunzătoare unei chemări. Critica îi acorda un statut implicînd o continuitate, o faţadă, hai să rostesc cuvîntul potrivit, o „seriozitate” faţă de condiţia evanescentă, aeriană de poet. Similară, cea dintîi, unei „profesionalizări”. Din aproape în aproape, prestaţia sa critică a atras în mai mare măsură atenţia, poate şi prin caracterul său inconformist, polemic, răspunzînd unor aşteptări speciale în perioade istorice neprielnice… Ce v-aş mai putea spune decît că, fiindu-i peste mînă a se autocomenta ca poet, preferă a cita o apreciere a Anei Blandiana cu privire la dubla-i postură scriitoricească: „El nu este un critic literar care scrie şi versuri, el este în egală măsură un poet de primă mărime şi unul dintre cei mai importanţi critici literari ai acestei perioade”. Ştim că nu agreaţi foarte tare conceptul de generaţie, aşa că… Într-adevăr, nu mă încîntă conceptul de generaţie.

Socotesc generaţia o speţă de colectivism, nu tocmai uşor de împăcat cu individualismul de elită, la modul exemplar, al creatorului. N-aş putea nega apariţia unor generaţii fertile care au jalonat devenirile literaturii în orizontul său istoric, însă acestea s-au produs mai curînd într-un chip aleatoriu decît calendaristic, programat, printr-o diferenţiere automată a seriilor de autori, aşa cum s-a încercat la noi în ultima vreme. Şi nu fără a ţine cont şi de prescurtarea artificială, chiar niţel ridicolă, a generaţiilor la intervale de… zece ani. Vom avea în curînd şi generaţii cincinale? Oare nu găsim aici un amestec de răsfăţ şi imaturitate? O asociere a dorinţei de afirmare personală cu nevoia unui protecţionism generaţionist? Să revin la generaţia în care aş putea fi înscris eu. După cum am arătat de cîte ori am avut prilejul, inclusiv în prezenta noastră convorbire, ea s-a văzut primită nu doar cu bucuria legitimă a unei forme de revenire la normal, în anii semiliberalizării, ci şi cu un excedent de elogii, deşi calată pe cîteva reţete faţă de care am avut din capul locului rezerve. Şi consider că nu m-am înşelat. Cu excepţia gloriei lui Nichita Stănescu care continuă deocamdată la cote înalte, foarte probabil şi din pricina unui conservatorism explicabil, nici neoexpresionismul ruralist, nici ludicul pestriţ, nici pitorescul supraabundent n-au „prins” mai departe. La urma urmei, nici fantazarea abstractă a lui Nichita nu are continuatori. Tiparele în cauză se află acum în nişele istoriei literare. Pe deasupra, această falangă a barzilor şaizecişti întîmpinaţi cu generoasă largheţe a împiedicat, după cum vă spuneam, afirmarea la proporţiile cuvenite a altor poeţi, nu o dată mai reprezentativi şi cu o deschidere către viitor vădit mai largă. Am amintit numele cîtorva din fruntea listei… În ce mă priveşte, am propus dintru început, aşa cum s-a remarcat, o formulă de poezie diferită de cele menite succesului generaţionist. Cred că şi din acest motiv ea a fost mai puţin prizată, deşi… cei mai însemnaţi critici ai noştri, ca şi o serie de poeţi de clasă, au avut benevolenţa de a-mi aprecia producţia lirică. E mult, e puţin? Oricum, ea a rămas să zăbovească în stadiul unei recepţii între iniţiaţi.

Chiar dacă măgulitoare, avînd un caracter ezoteric… Ce să vă mai spun? Ierte-mi-se opinia, dar îmi dau seama că, odată cu căderea în desuetudine a tipurilor de discurs poetic, odinioară în vogă, ale şaizeciştilor şi ale unora din succesorii lor, acum, la început de mileniu, o seamă de poeţi autohtoni şi de aiurea scriu într-un fel… înrudit cu scriitura mea, înfăţişînd ceea ce ar fi „notaţia (care) visează climatul ideaţiei”, „ideaţia (care) are febra senzaţiei”, „un lirism lapidar, de pure notaţii vibratile”, un „proiect riguros al transcripţiei ca transfigurare”, „o fascinaţie barocă a echivalenţelor” (l-am citat pe Al. Cistelecan, care mă comentează astfel). Nu e neapărat o judecată de valoare ce mi-o aplic aici, ci doar o observaţie tehnică. Se poate verifica…

Vă mulţumim!

R. V. Giorgioni şi Constantin Buiciuc

proză

nr. 18 n martie 2012 Deosebirea între profesorii suplinitori de pe la Casele Pionierilor şi activiştii veritabili consta, mai întâi, în suma primită. Suplinitorii încasau, teoretic, pentru Tabăra de Douăştrei August o primă de o mie de lei, din care li se reţineau opt sute pentru mâncare, căci erau consemnaţi cu acea ocazie, timp de o lună şi mai bine, în internatele acelea, unde îşi petreceau şi nopţile, chiar dacă ei erau bucureşteni. În plus, suplinitorii erau cam singurii oameni ai muncii din Resere care aveau contracte de muncă temporare, pe durată determinată, cum li se spunea în termeni tehnici. Aşa că, atunci când te săturai de câte unul, nu era nevoie să-i „desfaci” contractul de muncă, un proces oarecum mai anevoios, ci era suficient să nu-i mai semnezi reînnoirea, la întâi august, ceea ce era infinit mai simplu. Asta îi făcea pe cei în cauză extrem de cuminţi şi de ascultători. În ce-i privea pe copii, atât pe cei din Bucureşti, cât şi pe cei aduşi cu trenul, cu vagoane speciale, din ţară, ei erau mai degrabă veseli şi tratau toată afacerea ca pe o excursie, sau ca pe o ieşire la discotecă. În fond, pentru copii, chiar asta şi era. Dar, fireşte, numai dacă facem abstracţie de cele şase ore zilnice de repetiţii pe stadion, coordonate din p.d.v. artistic de Hero Lupescu şi de Sergiu Anghel, în soarele lui iulie şi fără şepcuţe, căci pe acelea Cooperativa Arta Şepcuţelor nu reuşea să le livreze decât pe la sfârşitul perioadei de pregătire. Cu toate că mulţi leşinau şi unii mai făceau crize de epilepsie, în general se simţeau bine după aceea, iar după prânz, uitau automat de neplăcerile primei părţi a zilei. Din fericire, timp de cinci ani, la Douăştrei August nu se înregistrase nici un deces (a fost unul, dar la Polivalentă, prin mai optzecişişase, în pregătirea unui 1 Iunie cu Tovarăşul şi Tovarăşa, când o enormă boxă de amplificare agăţată de plafon a căzut peste doi copii, pe unul omorându-l şi celălalt rămânând fără un picior, iar părinţii nu s-au dus cu toporul peste cei vinovaţi de asta şi din câte ştia Sanda, nici vreo reclamaţie n-au făcut, cine ştie, poate că li s-a dat apartament sau butelie de aragaz şi şi-au ţinut dracului gura, mai zicea ea).

O singură dată asistase Sanda la o împotrivire. Era o fetiţă de clasa a şasea, de la Sibiu, care a cerut insistent, chiar foarte insistent, plângând şi făcând gălăgie câteva zile la rând, să plece acasă. În cele din urmă, n-au avut încotro, l-au sunat pe tatăl ei, care a venit în aceeaşi seară. În discuţia care a avut loc la Comandament, fiind întrebată despre motiv, fetiţa a spus că nu vrea să mai stea pentru că nu e nevoie de ea acolo: ea trebuie să deschidă gura prefăcându-se a cânta, iar sunetul vine, de fapt, de la difuzoare. „Altcineva cântă, nu noi” a spus ea. Tovarăşii din conducerea taberei au amuţit, la aşa ceva n-ai ce să răspunzi. L-au luat deoparte pe tatăl ei şi i-au explicat răbdător că nu trebuie să se pună la mintea unui copil care n-a fost educat corespunzător – şi are şi el o răspundere în sensul acesta – că fetiţa poate să plece, dar să nu se mire dacă în viitor vor avea şi ea şi părinţii ei de suportat anumite consecinţe ş.a.m.d.

Cu toate astea, omul şi-a luat copilul şi a plecat. În rest, copiii erau veseli, mai ales că mâncarea era cea mai bună care se putea imagina în România de atunci, dar nu asta îi seducea pe ei, ci sticla zilnică de Pepsi şi micuţa ciocolată chinezească aferentă, o tabletă de patruzeci de grame. Cu astea, copiii de atunci erau fericiţi.

Cât despre mâncare, acesteia, într-adevăr, nu i se putea reproşa nimic (decât, eventual, că era cam fadă, totul fiind preparat, din considerente antiepidemice, numai prin fierbere, iar fructele şi verdeţurile proaspete lipsind, din aceleaşi motive). Ea era alcătuită, în primul rând, din porţii consistente de pulpă de vită şi de porc, douăştreiaugustul intrând în categoria „tabără de muncă”, iar carnea nefiind mai veche de o zi şi provenind din crescătoria Gospodăriei de Partid de la ferma 30 Decembrie, care dădea de mâncare numai grangurilor din C.C. şi lui Ceauşescu însuşi. În plus, acolo au făcut cunoştinţă mulţi dintre aceşti copii (care nu erau nicidecum ai barosanilor vremii, ci ai „clasei muncitoare” propriu-zise, copii crescuţi „la bloc” şi hrăniţi cu ce se găsea la Alimentara) cu produse exotice precum caşcavalul şi untul veritabil – toate astea, la discreţie.

Iar ei, paradoxal, nu le mâncau. Sanda, care s-a ocupat întotdeauna de cazări, dar la ora mesei trebuia să se afle printre copii, la cantină, a văzut mulţi care mâncau garnitura de cartofi fierţi şi nu se atingeau de carne, sau abia de ciuguleau din ea. Întrebaţi, copiii firavi de-i bătea vântul răspundeau „pentru că nu e bună”. Cum nu e bună?! „Nu-mi place” răspundeau ei.

Sandei i-a trebuit un timp ca să-şi dea seama ce însemnau răspunsurile acestea: copiii aceia subnutriţi, de prin Vaslui, sau Simeria, sau Medgidia, nu erau obişnuiţi cu gustul cărnii şi nici al vreunor brânzeturi mai de Doamne ajută. După ieşirea din sala de mese, dădeau fuga la chioşcul din curte şi-şi cumpărau nişte napolitane nenorocite, de cinci la leu. Alea le ţinuseră de foame toată viaţa lor de până atunci, cu alea erau obişnuiţi, alea însemnau mâncare pentru ei.

Sanda susţine că, de când a înţeles ce vor să spună copiii prin „nu e bună”, şi-a luat rolul în serios şi a început să se plimbe printre mese, făcând militărie cu copiii: „mănâncă toată carnea, cartofii poţi să-i laşi în farfurie”, le-ar fi spus ea. Şi adaugă că nu erau mulţi profesori care să facă asta.

Era atât de multă mâncare încât am înţeles cum urma să arate comunismul promis, zice ea. Adică, era atâta

Dan PREDESCU

actualitatea literară 13

PLACIDO

dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni în prezenţa unui cotoi abstinent care are şi el părerile lui (fragment) încât mai ajungea destulă şi la copii, după ce păduchii – bucătărese, femei de serviciu, directori de Case ale Pionierilor, activişti de pe la sector – plecau cu sacoşele şi portbagajele pline. A mai rămas caşcaval chiar şi după ce Szöke Oszkar, unul dintre adjuncţii Polianei, a umplut microbuzul Consiliului Naţional şi a plecat cu el, fără să semneze undeva de primire. La urma urmei, şi el şi colegii lui, activiştii din Consiliu, aveau copii, tot la copii ajungea caşcavalul. Iar directorul ei, care era, în toate taberele de Douăştrei August, şef de cantină, venea dimineaţa cu Dacia proprie – cu remorcă. Şi-a cumpărat remorca pentru tabără. Ajuta şi el cu ce putea, stăteam destul de prost la capitolul mijloace de transport. * - Caliban suferă, asta e perfect adevărat. A suferit dintotdeauna, exploatat, batjocorit, umilit şi obidit de alţii mai deştepţi decât el, în virtutea inegalităţii naturale dintre oameni, transpusă în legi de către cei care au avut destul creier ca să le facă şi în bun plac, făcut lege de către cei care aveau muşchi pentru asta – dar, ca să rămânem cu minţile la locul lor, trebuie să ne amintim că, întotdeauna când are ocazia, el se răzbună într-un mod fioros. Pe absolut toată lumea. Prima grijă a lui Caliban cel lipsit de drepturi şi libertăţi, atunci când pune mâna pe putere, este să interzică, să desfiinţeze toate drepturile şi libertăţile celorlalţi. Noi, ăştia din România, o ştim bine. Nouă, chiar Caliban ne-a fost Şăf şi după aceea, Iubit Conducător.

- A se slăbi cu discursurile reacţionare. A ne mai slăbi, măi Harry. În ’68, de exemplu, nu erai aşa de reacţionar. Ba chiar te dădeai în vânt după Ceauşescu, dacă mi-aduc eu bine aminte.

- Nici o grijă, mi-a trecut în ’71. Dar eu nu sunt reacţionar, ci doar un democrat cu experienţă. Să fii democrat, în zilele noastre, înseamnă să te preocupe bunăstarea lui Caliban, care nu trebuie lăsat să sufere de foame, fiindcă atunci muşcă, dar şi ideea de a nu-i permite să se transforme în Iubit Conducător. …Fiindcă bietul Caliban, ce grijă are el vizavi de Prospero? “Arde-i cărţile!” Păcat că Shakespeare a murit fără a mai apuca să pună pe hârtie replica următoare: “Trimite-l la Canal! La Sighet! La Piteşti!

Pe el, familia lui, prietenii lui, pe toţi! Să rămână lângă mine numai cei din familia mea, din mahalaua mea, din satul meu! Cu finii lor cu tot! “ De aceea, vin şi zic: este intolerabilă oprimarea lui Caliban, dar accesul lui la putere ar însemna intrarea fără întoarcere întrun nou Ev Mediu. Într-un Ev Mediu cu internet şi televiziune prin cablu.

- De altfel, chestia asta e scrisă chiar în Internaţionala: «Pământul este-al celor harnici, cei leneşi plece unde vor». Adică unde? că pe vremea când au fost cugetate versurile astea, încă nu existau voiaje interplanetare.

Iar eu sunt un leneş, o ştiu de mic copil şi nu-mi mai bat capul cu asta. Unde voia să mă trimită pe mine Internaţionala? Şi cine erau ăi harnici? Secretarul Judeţenei de partid, cel cu şapte-clase-plus-ŞtefanGheorghiu, care tăia şi spânzura ajutat de nevastă, şoşoi şi nepoţi? Colonelul de miliţie cu optzeci de chile de maţe şi cinşpe grame de creier? sare şi Adrian.

- S-a încins tărâţa-n voi, măi zooi politikoi. Apropo de maţe. Sunteţi numa’ buni de trimis în parlament, constată Marcel. Da’ acu’, fie vorba între noi, printre Calibanii ăia nu erau şi o grămadă de ovreiaşi de-ai noştri?

- Stop! sare Adrian. Acum chiar sare, surprinzător de agil, el, care în restul timpului umblă cocoşat şi târşâind picioarele. Erau la început, trimişi de ruşi.

Dar în ’72, când s-a făcut “Puterea şi adevărul”, care trebuia să fie Noul Testament al Pecere, nu ruşii au numit un regizor evreu ca să facă filmul acesta, ci chiar Partidul Comunist Român. Pingelică a văzut filmul de câteva mii de ori înainte de a-i da drumul pe piaţă. Iar Pingelică nu prea era filosemit. Crezi că Manole Marcus era mai bun pentru asta decât Mircea Drăgan?

- Socotelile sunt clare, rânjeşte Harry. Dacă e riscant, bagă-n faţă un evreu. Să ne servească de paznic la puşcărie şi de cronicar oficial, la nevoie. La nevoie, e bun de ţap ispăşitor, atunci când ne-om hotărî noi să scoatem pe piaţă alt Nou Testament. Cred că aceeaşi a fost socoteala şi cu Eisenstein, la ruşi. Dacă se întoarce ţarul, sau vreun nepot de-al lui, să-l spânzure pe jidanu’ care-a făcut Crucişătorul Potemkin, da’ să nu se lege de poporu’ nostru ăl pravoslavnic şi nici de conducătorii Partidului Comunist Bolşevic al Mamei Rasia, care,

uite, acum, când ne calcă panţerele şi ştukasurile pe bombeu, le dau voie popilor să se roage în biserică pentru înfrângerea lui Hitler, ba şi cu public. Partea proastă este că, aici, postul de paznic la puşcărie n-a rămas niciodată vacant mai mult de două zile, în special după patruşpatru, iar partea mizerabilă a trebii este că s-au găsit şi evrei să candideze, nu neapărat trimişi de cineva, ci din proprie iniţiativă, prostie, lăcomie… În loc să stea dracului în banca lor, să nu se mai amestece în viitorul luminos al României, ştiind bine că din asta rezultă numai cucuie... În general, când evreii vor să-şi ia soarta în propriile mâini, iese prost… dar când mai vor să ia şi soarta altora tot în mâinile alea… vai de curu’ nostru, să nu mai discutăm… Oricum ai întoarce-o, tot prost iese… Unchiu’ Barbu, de fapt îl chema Baruch dar aşa-i zicea toată lumea, a avut moară şi brutărie pe Viilor. I-au confiscat-o, adică i-au «românizat-o» pe vremea lui Antonescu. Românizatorul, adică tipul care s-a instalat acolo în calitate de proprietar, era unul pe care-l chema, culmea, Amorăriţei – şi a murit, mai târziu, la Canal, prin cincizeci sau cincizecişiunu.

Buuun, va să zică dreptate s-a făcut, opresorul a fost pedepsit. Dar brutăria? Păi, brutăria canci, sufletu’, a fost naţionalizată în patruşopt. Nu-ţi mai spun că fisu, băiatul lui Amorăriţei, umblă acum prin tribunale să revendice proprietăţile deţinutului politic de tat’su, adică moara şi brutăria lu’ unchiu’ Barbu… şi povesteşte la televizor că pe tat’su l-a trimis la Canal unu’ Barbu, pe care de fapt îl chema Baruch… ceea ce e total inexact, fiindcă, pe vremea aia, unchiu’ Barbu era angajat ca muncitor necalificat în propria-i brutărie, iar Angela, fata lui, vară-mea, nu putea să dea admiterea la facultate fiindcă era fiică de „exploatator”.

- La o adică, puteai chiar să le spui că sunt nişte bestii, ca în Puterea şi adevărul. Dar, neapărat, trebuia să precizezi că au fost nişte bestii mari, nu unele mărunte.

Asta-i o chestie la care ţineau, monumentalul. În bine sau în rău, nu contează – oricum, totul e relativ, contează numai cantitatea, calitatea e o prejudecată de-a putredului Apus. Important era, pentru ei, ca, la Judecata de Apoi, tu, cel halit, să scrii pe formularul de luare în evidenţă că ai fost devorat de balauri, nu de ploşniţe.

- N-avem un Rembrandt mare, dar contăm pe o grămadă de Sabin Bălaşa mai mici. Statistic, stăm bine, râde Harry.

- Dragă, cu cantitatea se câştigă războaiele. Cum poate o armă de proastă calitate să aibă câştig de cauză în confruntarea cu una mult mai perfecţionată şi mai puternică? Prin număr, prin cantitate, tactica ruşilor în al doilea război mondial – şi a asiaticilor, în războiul tăcut, economic, care i-a urmat. Poate-aţi auzit de tancul T34, rusesc, care era cam rahitic în comparaţie cu Tiger, adversarul său nemţesc. Totuşi, bătălia de la Kursk, cea mai mare luptă de tancuri din istorie, a fost câştigată de celebrele T34. Şi anume, nu prin tunurile lor, ci prin faptul că tancurile ruseşti, mult mai multe, au reuşit să se apropie de monştrii nemţeşti mai repede decât reuşeau aceştia să le distrugă – şi până la urmă, să le imobilizeze suindu-se, pur şi simplu, pe ele.

Sigur, asta însemna că ruşii din interiorul tancurilor T34 se temeau mai puţin de formidabilele proiectile perforante de optzecişiopt de milimetri, nemţeşti, decât de propriii lor comisari politici. De obuzele nemţeşti aveai, să zicem, o şansă de unu la sută să scapi. De comisari, nici una. ...De unde şi vitejia.

- Rembrandt n-am avut, dar am avut un Enescu şi un Brâncuşi. Enescu a avut marea baftă de a fi privit chiorâş de legionari, care îl făceau “cosmopolit” şi de a-i fi confiscată averea de către comunişti, recită Harry pe tonul prezentatorului de la România Actualităţi. Iar Brâncuşi, când a vrut să-şi lase sculpturile Academiei, prin testament, a fost refuzat mârlăneşte, drept care şi-a schimbat testamentul, şi-a lăsat toate drepturile unui oarecare de prin Canada, ăsta fiind motivul pentru care a trebuit să nu mai punem noi imaginea Coloanei Infinitului pe hârtiile de cincisute de lei, acum, după optzecişinouă.

- Rămâne cum am stabilit. Sunteţi nişte politicieni, măi băieţi. Rataţi, mâncaţi, neexprimaţi, dar politicieni în fundul sufletelor voastre. Bine că n-aţi apucat să fiţi de-adevăratelea, cine ştie unde mai ajungeam cu voi...

- Politicienii sunt nişte aisberguri, cască Adrian.

- În ce sens?

- În sensul că vezi numai zece la sută din ei, restul e dedesubt, în căcat. De-aia nu suntem noi politicieni, fiindcă, în cazul nostru, dedesubt nu e nimic. N-avem bază de mase, cum s-ar zice.

Gheorghe SECHEŞAN

14 actualitatea literară

nr. 18 n martie 2012

lecturi

Motive mitice în literatura optzecistă bănăţeană

Retras, modest şi discret, Mihai Alexandru poate fi considerat, fără teama de a greşi, drept unul dintre prozatorii de marcă ai generaţiei optzeciste din Banat. Un element remarcabil al prozei sale ar fi atracţia pentru „eresul” folcloric. Desigur, nimic surprinzător în asta, am spune căci, în afara prozei post-moderne (şi nici aici în întregime) literatura română are, aproape în totalitate, rădăcini adânc înfipte în „solul” mitului, al credinţelor magice, al imaginarului popular. Un extraordinar volum de critică, precum acela al lui Paul Anghel, O istorie posibilă a literaturii române, modelul magic, o ilustrează cu prisosinţă.

Atu-ul prozelor lui Mihai Alexandru, dincolo de faptul că sunt extrem de bine conduse sub aspect stilistic, ferm creionate şi ingenios construite constă în miza lor existenţială. Autorul nu face, doar, din „folclor”, o temă, un subiect tentant şi „în vogă”, ci propune un model mental, un fel de a fi, chiar dacă el pare, astăzi, vetust, depăşit, tributar „superstiţiilor”. Ajunşi în acest punct, ar trebui să vorbim şi despre superstiţii. Reputata folcloristă Otilia Hedeşan spunea că ele sunt numite

astfel de către oameni care nu cred, dar nu îi lasă nici pe alţii să creadă. Altfel spus, termenul de „superstiţie” este peiorativ, dacă privim lucrurile din exteriorul sistemului, şi neconcordante cu realitatea dacă le privim din interior, în sensul că ele sunt funcţionale pentru cei care cred. Aceasta este lumea lui Mihai Alexandru, cu oameni (personaje) care trăiesc în universul „credinţelor şi al eresurilor”. ÎnpovestireaExtrasezon,dinvolumul Septembrie pe la mijloc (Timişoara, Editura Helicon, 1993), personajul central (care, în cele mai multe dintre cazuri, este şi cel auctorial) trăieşte mirajul unei insule misterioase, cu conotaţii magice şi mitice (Tula, Albio, Leuke?), al cărei referenţial este Insula Şerpilor (Insula Albă?), propunând o ieşire din contingent şi o cufundare în transcendent, în absolut, în sacru: “Lupta a fost scurtă. Cămaşa, sfâşiată, a alunecat de pe umeri... Atunci, pe pieptul ei a strălucit un medalion verde în formă de inimă sau, mai degrabă, o floare cu trei petale... Floarea de pe disc! Marea era de o limpezime perfectă. I-am smuls medalionul şi am luat-o la fugă prin valuri spre golf. Am plonjat cu piatra în mână direct în orificiul deschis larg pentru a mă primi. Linişte deplină, întuneric solid. Căderea vertiginoasă în gol, ameţitoare. O tensiune tot mai greu de suportat, datorită presiunii prea mari sau vitezei deosebite cu care săgetez neantul. „Nu, insula asta nu o puteţi vizita...” (Ibidem, p. 24).

Există o interesantă interfe-renţă a miticului cu realul, în proza lui Mihai Alexandru. Pe de o parte, referenţialul

Waldemar Michalski

S-a născut la 27 septembrie 1938, în localitatea Wlodzimierz, din Volânia. În 1956 a terminat Liceul de cultură generală din Chelm (Liceul Stefan Czarniecki). În acelaşi an a început studiile la Universitatea catolică din Lublin (KUL), facultatea de polonistică, pe care a absolvit-o cu diplomă de licenţă în 1963. Între 1962 şi 1985 a fost custode al Bibliotecii Universitare şi a lucrat ca lector la Secţia de studiere a limbii şi culturii polone, pentru studenţii străini de la KUL. Din 1985, ocupă funcţia de secretar de redacţie al revistei lublineze Akcent. Este căsătorit şi are doi nepoţi.

A debutat în 1957, ca publicist, iar în 1960 şi ca poet. Este autorul următoarelor volume de versuri: Peisajul ruginit, 1973; Grădina, 1977; Voci pe versete, 1979; Sub semnul balanţei, 1987; Vei fi ca pelinul, 1991; Lecţia de limbă comună, 1999.

A prefaţat, redactat şi îngrijit peste 30 de lucrări şi antologii ale unor autori diverşi, printre care: Poeme de Karol Woytyla, Nu numai memoria, eseuri, - 1991. A obţinut de mai multe ori (1968, 1989, 1992) Premiul Literar Josef Chechowicz.

POSIBIL TESTAMENT ( ADVENTUL ) Calendarul are sărbători şi ceasuri ale sale – vin prietenii în vizită (ei nu-s niciodată prea mulţi).

Primul mi-a adus o ramură de brad cu o lumânare aprinsă – să fii ca focul – zice – şi să duci lumină…

Cel de-al doilea-mi dă creionul şi un petic de hârtie: lasă mărturie – zice – nici o zi fără a scrie…

Cel de-al treilea mi-a venit cu azimă gingaşă ca un fulg de nea: să fii pâine – zice – să renască speranţa în tine…

Cel de-al patrulea în prag s-a oprit şi ne-a chemat: fraţilor stelele sunt sus şi Bethleemul e departe – pune-ţi scurta

Mihai Alexandru

este, se ştie, celebra Insulă a Şerpilor, care ba era a noastră, ba nu, până când, după ce am câştigat-o în tribunale internaţionale, am vândut-o aproape pe degeaba altora. Insula Şerpilor a fost un simbol, al nedreptăţilor teribile care le-au fost făcute României după război, ea fiind cedată sovieticilor, alături de alte teritorii luate de aceştia cu anasâna, potrivit drepturilor învingătorului. Niciodată nu se vorbea despre astfel de lucruri, decât în şoaptă, chiar multă vreme după ce perioada proletcultistă trecuse. Insula făcea parte din tabu-urile politice ale comunismului românesc, unul dintre multele cadavre ascunse în pivniţă. Dar insula nu înseamnă numai teritoriu, fie el naţional ori internaţional. Ea este şi un spaţiu mitic sau, în primul rând, aceasta. În general, insula a fost considerată, dintotdeauna, centru al lumii spirituale, imago mundi, centrul spiritual primordial absolut. De-a lungul vremurilor şi istoriei oamenii au localizat în diferite locuri aceste centre ale lumii, spaţiu sacru prin excelenţă, acolo unde ar fi locuit înşişi zeii. Alteori, acest spaţiu mirific este acela al insulei albe, acolo unde vieţuiesc Preafericiţii.

Insulele primordiale nipone, Awa, insula spumei şi, mai ales, Onogorojima sunt, la fel, insule sacre şi albe. Astfel de insule sunt, deopotrivă, şi paradisiace (Jean Chevalier, Alain Gheerbrandt, Dictionnaire des symboles, Paris, Editions Laffont / Jupiter, 1990, p.

519). Cu alte cuvinte, vizitarea insulei este imposibilă nu doar din motive

şi la drum…

Noi am fost piatră şi vânt - am fost miere de stup am fost ancoră până ce cuvântul s-a făcut copil – noi am vrut mereu să fim cei dintâi, dar n-am fost niciodată cei de pe urmă.

MUNTELE FAGILOR Se-mplineşte crugul timpului pe cioata tăiată măiestru inelele anilor un disc de aur ca-n păienjeniş la cruce de drumuri o rădăcină mare ţine stânca grea ceaţa cade ploaie - intrăm cu un prag mai sus – codri bătrâni stejar - stejăriş - stejăreşte ca tropot de copite soseşte valul - Zwierzyniec repetă ecoul – ciocănitoarea sparge boabe stelare din molizii surii arborele cuvintelor tremură cu frunzele căci simte la spinare vântul ca pe - un duh al pădurii patria verde ţi-o dau în folosinţă – cârmuieşte: copacii mor – pădurea virgină rămâne.

CRUCEA DE LA AUSCHWITZ Nu e cu totul sigur cine este azi robul şi cine urmăritorul – în drum o frunză de stejar ca o foaie ruptă dintr-un breviar de rugăciuni – semne de repetare în timp a problemelor şi a filozofiei întâmplării.

Patria înseamnă memorie şi cruci de la margine de drum şi cele ţipate în ultimul ceas fără înregistrare ba chiar împotrivă

„politice”, geografice, ci şi de statut existenţial. Protagoniştii vin din lumea de aici, şi nu îi este dat oricui să ajungă în lumea de dincolo, în viaţă fiind.

Personajul central reuşeşte, folosinduse, fireşte, de mijloace magice, aşa cum ar fi, de pildă, piatra filozofală.

Se poate spune, de asemenea, că un motiv central (de sorginte etnofolclorică şi tradiţională) este semnul.

La fel ca la începuturile omenirii, când Creatorul a lăsat o sumă de semne ale fiinţării (şi creaţiei sale) pe Pământ, şi universul lui Mihai Alexandru este presărat de „dovezi” ale divinului, este drept, mai puţin „palpabile”, dar nu mai puţin evidente, pentru cel care ştie să le privească.

Rezultatul? O proză stranie, la limita fantasticului, care încearcă, mai degrabă, să dezmorţească şi să incite spiritul amorţit şi neîncrezător al modernităţii, decât să îl convingă: “Dar Colea îl ţi-nea bine şi, într-adevăr, nu era beat. Iar dacă îşi pierduse cineva minţile, trebuie să şi le fi pierdut amândoi, căci se holbau împreună la arătarea care nu era nici caracatiţa cu douăzeci de braţe, nici şarpele zburător, nici cea-ţa hipnotică, nici vreo altă poveste mari-nărească, ci doar un copilandru firav, palid, un adolescent melancolic, căruia luna plină îi evidenţia cu o claritate îngrozitoare fiecare detaliu al feţei, al îmbrăcămintei: bascheţii cei mai banali, care nu miros frumos, dar ţin bine glezna la drum lung, bascheţi cu care băiatul păşea uşor, rar, pe luciul apei.”

Camuflarea divinităţii sub forma unui muritor, copil păşind peste ape, iată un alt puternic motiv mitic al prozei lui Mihai Alexandru.

(„căci libertatea se măsoară cu crucile”) dar sst – nu mâniaţi – fiecare vrea să fie „über alles”.

Dar ce este cu Barabas – întreabă Pan Cogito se mai aude chemarea : salvează eliberează condu –i pe toţi sfinţii dincolo de poarta taberei – ei cântă precum cocoşii aud vocea noului mentor unuia spre laudă altuia spre memorare?

Nu e cu totul sigur cine este azi robul şi cine urmăritorul cine a crucificat şi cine urma să fie ridicat pe cruce – zice maestrul Barabas şi e sigur că are dreptate.

PROCES DE CONŞTIINŢĂ Curăţ cartofii (pre limba noastră barabule) oţelul pişcă tuberculul aşteaptă un rondel cu apă rece – ca un izvor ce străluce.

Curăţ cartofii aceeaşi îndeletnicire precum filozofarea de la Masa Rotundă –ce-a fost nu va mai fi chiar şi picătura roade stânca iar diavolul sărmanul nu mai născoceşte nimic să nu fi fost făcut de oameni înaintea lui.

M-aplec spre oglinda apei aşa cum făceau magicienii văd posibilităţi de-o coaliţie chiar la mine-n curte chiar dacă din vremurile Piaştilor şi ale lui Avraam pământul nu rodeşte numai cartofi.

Remus V. GIORGIONI

nr. 18 n martie 2012

Petru Ursache, Bucătăria vie, Junimea, Iaşi, 2011

O carte atipică, greu de încadrat în vreun gen oarecare, fără să fie propriuzis un tratat de antropologie culturală, lucrarea face vorbire despre alimentaţie privită ca „limbaj” primordial: „Hrana ca magie”, „Botanica raiului”, „Alimentaţie şi cultură”, „Mitologie şi istorie”, dar

conţine şi elemente de gastrosofie, filosofia „limbajului alimentar, produce profesorul ieşean, etnolog, folclorist şi antropolog-teolog. A fost o vreme când „stima noastră şi mândria” era doar Ceauşescu, mai puţin România, când de ziua lui Eminescu pe coperta revistelor culturale apărea…

CeNUşescu!

Acum avem personalităţi, patrioţi şi „naţionalişti” la modul interbelic, totul este să-i ştim preţui.

Ce am remarcat în primul rând la cartea domnului profesor e consistenta secţiune din opera lui Sadoveanu, cu implicaţii culinare de epocă, ce fac farmecul multor pagini poetice din opera marelui prozator (cam jumătate din întreg conţinutul cărţii. E drept, că era şi greu de selectat mai puţine).

Lecţia paremiologică a cărţii profesorului Ursache este că face un inventar al paremiilor/proverbelor alimentare ale folclorului românesc şi aduce în prim-plan războiul alimentar dintre „crud” şi „gătit” (fiert-fript).

Se porneşte de la ritualurile păgâne, ajungându-se la cele levitice ale cărţilor veterotestamentare (Levitic, Numeri, Deuteronom), care tratează despre jertfele animale, din care se înfruptau toţi participanţii la ritual, dar mai cu seamă preoţii şi familiile lor; boul roşu de la egipteni devine faimoasa „vacă roşie” la evrei, a cărei cenuşă diluată în apă făcea ritualul de purificare. De altfel, profesorul Ursache face un întreg periplu prin literatura lumii, de la începuturi: Ghilgameş, Iliada şi Odiseea, urmărind procesele legate de alimentaţie, odată cu descoperirea focului – şi focul ca zeu (Agni, la indieni). Volumul cuprinde şi o Microantologie de poezie în final.

Igor Isac, Cartea aşteptării, Eikon, Cluj Napoca, 2011

Am început să citesc cartea lui Igor cu o oarecare amicală condescendenţă, cea cu care abordezi un „violon d’Ingres” al unui artist consacrat într-un alt domeniu… („Ia să vedem noi ce mai zice şi amicul Papse!”) Şi când acolo, după două-trei fraze te trezeşti că te prinde flama lecturii. … Avem în faţă un roman ca-muflat, nu peseudo-roman, cum am fi tentaţi să credem; că dacă şi-ar fi propus să scrie un roman, ar fi ieşit unul adevărat! Dar la un autor talentat chiar inconsecvenţele şi stângăciile au farmec. Cu timpul,

cărţi / autori /edituri

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

însă, fără să-şi dea seama, autorul nostru – ca şi personajele sale, pe care le portretizează excelent: actori, scriitori şi compozitori ai Chişinăului anilor 7080 – începe să cadă în patima filozofiei: (despre comunism:)”Din golul absenţei s-a ajuns la golul abundenţei”; (despre „ţiganii fericiţi” ai lui Emil Loteanu:) „Niciodată n-am înţeles acel ideal de libertate nelimitată ce reprezintă esenţa existenţei ambigue şi bizare a unui popor fără de ţară…”

Memorialistul vădeşte reale propensiuni spre proză şi eseu, iar la un moment dat (în vârtejul patimilor

rătăcitor care se simte la el acasă şi în spaţiul/limba german(ă), dar capabil a gusta şi „Singurătatea de sub Brooklin Bridge”.

dezlănţuite) te întrebi dacă sufletul basarabean nu e cumva mai aproape de cel rusesc, decât de cel românesc; – la care însă trebuie adăugată latura balcanică, destinul fatidic şi păgubos al românului neaoş. Şi alterarea mai puternică a sufletului basarabean, care după 22 ani în România Mare, a avut parte de opresiuni şi necazuri şi din partea românilor fraţi şi din cea a verilor ruşi!

Cum remarcă şi Sorin Lavric în cronica sa din nr.3/a.c. al României literare, figura tatălui este una reprezentativă.

Nouă (datorită umorului ţărănesc) tatăl autorului ne pare a fi un Moromete basarabean, dar cu fondul sufletesc alterat de munca la –şi furtul de la– colhoz. În aceste condiţii, aşteptarea devine motivul principal, şi chiar miza Cărţii. Avem în faţă un volum cam eteroclit dar interesant, care însă dacă ar fi fost roman, precis ar fi fost unul bulversant!

pretenţii” (mai mult decât GHECURCU, poet înfumurat, a cărui rezonanţă a numelui ni se pare şi de gust îndoielnic), MILU LALITRĂ, etc., - o figură fiecare în felul lui. De altfel, N. Bălaşa nu se află la prima ispravă de aceste fel, d-sa a mai scris/publicat piese de teatru, nu ştim câte din ele i s-au şi pus în scenă.

Dar dacă spectacolul verbal este… total, nu vedem ce-ar mai putea aduce în plus unul reprezentat! Dintre cele 10 titluri de cărţi ale autorului ne-a atras atenţia acesta şi Acvariul cu fâţe (sună ca „Tratatul de cocotologie” al lui Miguel de Unamuno…).

Fără să aibă indicaţia şi titlul unui roman, Viaţa ca iluzie… este totuşi roman, cu structuri epice polimorfe şi cu un registru stilistic schimbat, faţă de cele de până acum – cum remarcă şi domnul profesor (Barbu) în prezentarea dumisale.

Laurian Lodoabă, PALOCLIMAT, Hestia, 2011

Un titlu inspirat, o prezentare grafică de excepţie, aşa cum ne-a obişnuit de mult editura lui Lucian Alexiu – iată ce caracterizează noua apariţie editorială a lui L.L., cu care s-a prezentat în toamna anului trecut la N.Y., în Cenaclul literar „Mihai Eminescu” al cunoscutului preot şi scriitor Theodor Damian, care editează şi revista „Lumină lină”. Avem în faţă o antologie de texte, în ordine inversă, din cele cinci volume scoase de autorul lugojean în cei şapte ani care au trecut de la debutul editorial. În cele 160 de pagini, sunt incluse şi „În loc de postfaţa” Adei D. Cruceanu, care face şi prezentarea de pe coperta a IV-a, cât şi CV-ul auctorial. Mai avem apoi, la Referinţe critice un număr de nouă referenţi, cel mai consistent dintre ei părându-ni-se nouă a fi regretatul nostru coleg Mircea C-tin Buiciuc. În privinţa conţinutului, considerăm inspirată formula aceasta (a rebours: să porneşti de la ultimul volum înspre primul, întorcându-te apoi în timp, spre a concluziona cu un grupaj de inedite care, de regulă şi în majoritate, sunt de dată mai recentă. Poemul liminar, „Copii ai mlaştinilor” ni se pare nouă a fi o profesiune de credinţă, poem-program pentru o antologie bazată în mare parte pe date biografice – chiar dacă autorul, care a sărit peste „Trei frontiere” e un

Nicolae Bălaşa, PREŢ PE DISPREŢ, Ed. Măiastra, Tg. Jiu, 2011; Viaţa ca iluzie şi clipa ca destin (idem)

Prima este o piesă în trei acte, cu 18 personaje, dedicată „Domnului prof. univ. dr. Marian Barbu”.

Cele mai interesante din aceste personaje ni s-au părut GÂRLICI, burlac şi „proprietar de bodegă”, NAE PREPUŢĂ, „poet cu

Laurenţiu Orăşanu, A TREIA BANCĂ, Ed. SemnE, 2011

A treia bancă („jefuită” de L.O.) este un nou roman compus, ca un jurnal pe capitole botezate în felul următor „Cap. I – Noaptea de 6 spre 7”, „Vigilante şi scarabeii”, „Coborând pe scara Richter”. În total 30 de capitole şi două epiloguri. În acest roman ca şi în celelalte cărţi de versuri sau proză – mai ales „Autorul”! – autorul nostru se dovedeşte un fin ironist, care practică inclusiv ironia amară ce ne vizează pe noi toţi, autorii de texte: „ – Aşa cum spuneam despre poezie, nici romanele de dragoste nu se mai citesc, spuse Petras. Altceva… - Altceva!

Am exclamat indignat. Pretenţioşi mai sunteţi! Poezie – nu, război nu vreţi să faceţi, de dragoste sunteţi sătui… Dar ce se mai citeşte în ziua de azi… Crime, răpiri sau spargeri?…” Ca să scrii un roman de 300 de pagini (246, oare cel din faţa mea) ai nevoie de o mulţime de spargeri, crime, răpiri, altfel te alegi cu o simplă nuvelă sau schiţă…

Monica Rohan, ZID DUPĂ ZID (răzbirea umbrei), Brumar, 2011

În registrul stilistic cu care ne-a obişnuit (fragilitate, fragranţă în regim de urgenţă), Monica Rohan – ultimul vlăstar feminin al clanului cavalerilor de Rohan… - ne dăruieşte un nou regal poetic prin această carte publicată la Brumar, editura pe care în ultimul

timp o preferă. Este cel de-al nouălea volum rohanian şi cuprinde 53 de poeme pe – lucru mai rar întâlnit chiar 53 de pagini. Cartea Monicăi exploatează motivul zidului (zidurilor succesive), dar, poate în egală măsură, al umbrei: „Zidul în lună se prăbuşeşte/ nămoluri calde sângele nopţii/…/ regina nopţii în roua sa parfumată/…/ dublete concrete zvârlite-nainte prin timp.”(Zidul se curmă); „Umbra mea golită de cuvinte/ hău de unde noaptea s-a scurs/ privesc în ea ca într-o oglindă explodată”(Epuizare:);”Lumile nu mai vor să-şi spună nimic./ Se ţin de

mână şi tac./ Şi mâinile lor se usucă.”

(Refuz). O poezie de notaţie, fulgurant gnoseologică şi tonic-benefică. Poeziepoezie!

Alexandru Doroghi, Simbolismul ca stare de spirit, Hestia/ David Press Print, Timişoara 2011

Cu o prezentare consistentă pe coperta a patra, făcută de profesorul îndrumător, Ioan Iovan, cartea reprezintă materializarea „în plumb” a primei părţi a unei lucrări de doctorat. Cum ne spune prezentatorul, lucrarea este un eseu interdisciplinar, care face o paralelă între poezie – pictură – muzică, o integrare a acestor manifestări ale artei în genere în lumea simbolurilor. Bibliografia cuprinde 58 de titluri iar notele sunt inserate în text, „pentru a fluidiza lectura”, cum ne atrage atenţia autorul în al dumisale Avertisment. La sfârşit, volumul beneficiază de câte un rezumat în cele două limbi de circulaţie universală, engleză şi franceză. Cartea se parcurge uşor, (aproape) ca un roman, refuzând stilul închistat şi morga academică.

Adrian Georgescu, Descensio (7 caiete de la Frăsinei), Sieben Publishing, 2012

Iată şi prima recoltă din anul editorial 2012 (suprapus vasăzică peste cel calendaristic, fiindcă planurile editoriale se mai şi suprapun!), datorată unui autor consecvent cu sine însuşi, - bucureşteanul Adrian Georgescu. Ca de obicei, A.G. e sibilinic – sau poate, de această dată, cu atât mai mult, cu cât este vorba de un „breviar duhovnicesc” compus din caiete şi cu următoarea dedicaţie: „Această carte a fost scrisă pe cale şi în biserică şi este dedicată cuvioşilor părinţi din Sfânta Mănăstire Frăsinei”. Nu ni se spune despre ce cale e vorba: calea pe care a apucat de curând Marius Ianuş, Calea (AdevărulViaţa) sau, pur si simplu cărăruia dintre chiliile mănăstirii. Oricum ar fi, A.G. se află pe drumul cel bun, oricum am lua-o, duhovniceşte sau pământeşte: cartea dumisale câştigă, prin abordarea acestei noi (şi mai vechi) teme, atât în densitatea scriiturii (stil), cât şi în substanţă. Atâta doar că e mai greu de priceput pentru cel neiniţiat… Cele 7 caiete ale conţinutului ar vrea să sugereze, credem noi, cifra biblică (dar şi cabalistică) a desăvârşirii.

Rămâne să mai cugetăm!

16 actualitatea literară

nr. 18 n martie 2012

meridiane

Sub ochiul nălucitor al Zeului

Leah Fritz

Leah Fritz, poetă şi scriitoare contemporană, s-a născut în Statele Unite ale Americii, la 31 mai 1931. Îşi începe cariera de scriitoare publicând o serie de scrieri cu tentă feministă, precum „Thinking Like a Woman” sau „Dreamers & Dealers: An Intimate Appraisal of the Women’s Movement”. În anul 1985 se mută la Londra, acolo unde avea să se consacre ca una dintre cele mai apreciate poete ale universului literar contemporan. Principalele ei volume de poezii includ „From Cookie to Witch is an Old Story”, „Somewhere en Route”, sau „The Way to Go”.

Aceste poeme sunt traduse în cadrul Proiectului Internaţional Poetry PRO, coordonat de Lidia Vianu, Director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar ContemporanUniversitatea Bucureşti, http://mttlc.ro

ră într-o existenţă obosită de marea şi ritmica strigare, atâta energie măsurând un timp care nu e şi al lumii, şi atâta Tăcere de jur împrejur, încât e imposibil să înţelegi dacă Paolo e un clovn, bântuit de umbre blestemate, ori un sfânt ciudat cum nu există decât în pustie: „E un urlet menit să invoce atenţia cuiva; sau ajutorul său, dar, poate, şi pentru a-l blestema.

E un urlet ce vrea să anunţe, în acest spaţiu nelocuit, că eu exist

Ela Iakab

Straniu şi criptic, de o forţă epică şi un flux liric egale în intensitate şi profunzime, romanul-parabolă Teorema (tradus în româneşte de Alexandra-Maria Cheşcu şi apărut la editura Polirom în 2007), publicat de prozatorul italian Pier Paolo Pasolini în 1968, creşte în jurul unui personaj aproape fantasmatic, deşi prezenţa sa e cât se poate de carnală.

Liniştea unei familii burgheze din împrejurimile oraşului Milano e tulburată de apariţia neaşteptată a unui oaspete misterios, de o frumuseţe mistuitoare. Treptat, toţi membrii familiei alunecă în zbateri interioare stranii. Emilia, servitoarea supusă şi tăcută, Lucia, soţie şi mamă devotată, Odetta şi Pietro, copiii Luciei, în cele din urmă, Paolo (pater familias), proprietarul unei intreprinderi sunt fascinaţi de tânărul venit parcă dintr-un tărâm unde dualităţile bine-rău, moral-imoral, păcat-puritate nu există. După ce se abandonează Oaspetelui într-o îmbrăţişare unică, nici unul dintre membrii familiei nu mai seamănă cu sine. Fiecare trăieşte bucuria stranie a închiderii într-un cerc al secretului mut. Pecetea, ca un semn de lucire în piatră, devine orbitoare abia după dispariţia Străinului. Lucia se aruncă ritmic în experienţe aventuroase cu tineri necunoscuţi, rătăcind febril în căutarea unui rest al plenitudinii pierdute. Odetta încremeneşte într-o amintire de nerostit şi alunecă implacabil în abisul nebuniei, ca şi cum dincolo de cel dintâi splendid exces, viaţa telurică îşi pierde orice noimă. Fratele ei, Pietro, se pierde pe sine în deznădejdea întunecată a pictorului fără har.

Excepţiile par a fi Emilia şi Paolo. Fosta servitoare se întoarce în satul natal şi devine o ascetă mută, cu puteri tămăduitoare. Transfigurarea ei (culoarea pielii, a părului, a sprâncenelor şi a genelor e verde!), levitaţia şi lacrimile care izvorăsc din pământ după ce s-a îngropat de vie împlinesc o existenţă-miracol. Cărei chemări fără sunet, cărui zeu nevăzut se dă sfânta în moarteaofrandă?

Paolo, cel din urmă dintre cei atinşi de magia erotică a Străinului, dăruieşte fabrica muncitorilor săi şi, după ce se dezbracă pe peronul gării de tot ce fusese până atunci, aleargă frenetic în deşert. E atâta sfâşiere în chemarea de taină a depărtării, atâta volbură interioa-

sau nu doar exist, ci ştiu. E un urlet în care, în adâncul neliniştii, se simt accente umile de speranţă; sau un strigăt de siguranţă, absolut absurdă, înlăuntrul căreia răsună, pură, disperarea.

Oricum, un lucru e sigur: orice ar vrea să însemne acest urlet al meu, e destinat să dureze dincolo de oricare posibil sfârşit.”

Oaspetele se dăruieşte celor zguduiţi de forţe străine într-o îmbrăţişare ciudată, de o tandreţe maternă şi paternă deopotrivă, miloasă şi sacrificială. Nu caută şi nu atinge beţia extatică a contopirii, nu trăieşte bucuria demoniacă a celui înzestrat cu o forţă a ispitirii, impla-

COPILUL AERULUI

[ „E doar un copil al aerului/Ce rătăceşte în acea grădină ” - Robert Louis Stevenson.]

A scris: „Am construit o casă din chirpici.

Plata e bună.”

Fugind, şi-a făcut tatăl să-şi piardă suflul râzând, pe urma ei în cuptorul cu lemne, pâinea creştea maro precum copacul pe care l-a tăiat.

Preocupată, îşi piaptănă părul lung, trece un cercel prin lobul urechii în oglindirea mea.

REMBRANDT Doamne, ei vor ca eu să scriu despre nimic să pictez în culori, din culori, pentru culori iar el, în scaunul său, cu faţa sublim de umană întoarsă către o lumină ca nicio altă lumină-n lume Cuvintele au un fel ciudat de a însemna ceva.

Un suflet fără minte, o minte fără suflet este ceea ce vor ele, arta să reflecte lipsa lor de suflet dar să-i ofere demnitate, iar el, în Olanda, mort, după cum se ştie, se învârte încet, porc la proţap, ei se întreabă de ce nimic nu e sfânt.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Redactia: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) Nicolae TOMA (nicolaetomas@yahoo.com) Cornel DRINOVAN (cornel_n_drinovan@yahoo.es)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Asociaţia Culturală Actualitatea, cu sprijinul Redactor sef: Primăriei Municipiului Lugoj Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

cabilă. Nu ademeneşte şi nu se lasă ademenit, tremurul interdictului îi rămâne străin. Alunecă în eros aproape hipnotic, răpind pe celălalt într-o beatitudine oarbă.

Când se pierde pe drumul nevăzut, fluxul beatitudinii, care împresura şi închidea într-un cerc evanescent pe toţi fericiţii, piere. Faţă în faţă cu sine, cu propria solitudine, cu golul interior, omul se trezeşte la o vamă a nefiinţei. Oaspetele îi duce pe absolut toţi într-un crepuscul erotic, în deşert, cum sugerează un fragment emblematic (Evreii porniră), rupt de firul narativ principal. De aici, de la marginea solarităţii blânde ori ucigătoare, toate ar trebui să se despartă, eul mundan de celălalt eu, în care germinează scânteia de lumină necreată, singurătatea risipei şi regăsirea de sine, încremenirea în nebunie şi eterna alergare spre ochiul nălucitor al Zeului suprem: „Într-adevăr, ca un tată, pustiul îl privea din fiecare punct al orizontului său, deschis către nemărginire. Nu exista nimic care să-l ferească pe Pavel de acea privire: în orice punct s-ar fi aflat – adică mereu acelaşi - , de-a lungul întinderilor întunecate de nisip şi pietre, acea privire îl ajungea fără nici o greutate, cu aceeaşi pace profundă, cu naturaleţea şi violenţa cu care strălucea soarele, implacabil.”

Erotismul Oaspetelui care se dăruieşte cu o inocenţă paradoxală, doar pentru a tămădui suferinţe şi maladii fără nume, are ceva din cutremurul unei epifanii. E greu să te lămureşti cine e tânărul cu origini neştiute, solitar fără nume, de o frumuseţe implacabilă ca o rostire oraculară în tragedia antică. Dacă e un înger rătăcit între oameni, apariţia lui nu aminteşte de hierofaniile din textul biblic.

Numai în imaginarul gnostic îngerii au trup şi se împreunează cu muritoarele. Să fie un zeu al Greciei străvechi, un Eros metamorfozat în om de carne şi sânge, venit între muritori când nimeni nu mai crede în divinităţi olimpiene? Un zeu care şi-a pierdut conştiinţa de sine, un rătăcit care nu mai are nicio putere în afara erotismului său răscolitor? Un nomad al cerului sacrificat de alţi zei din pură sete experimentală? Un duh divin exilat într-o experienţă umană ori un om dăruit cu un har misterios? Să fie însuşi Christos, pogorât din cer într-un trup de carne şi în acelaşi timp sacru?

PE PODUL BLACKFRIARS E oare prea târziu acum să-i ceri unui artist să transforme această după-amiază londoneză – nori rotunzi şi uşori precum fericirea şi nestatornici precum imaginile lor oglindite în râul brăzdat de valuri de sub pod? – intersecţie întâmplătoare între roata mare ce se-nvârte foarte încet şi vechiul, nemişcatul dom St. Paul? – frisonul neaşteptat al ploii pe braţul gol? E prea mult să-i ceri acum unui artist să transforme această emisferă rotundă a cerului, care se învârte încet, acest arc al podului, acest ceasornic al roţii mari în apocalipsă perpetuă; o trecere uşoară în Ţinutul Subpământean – sub acest pod, curentul grăbit, înecat?

ARBORE GENEALOGIC Iată deci, tatăl tău este irlandez mama italiancă, bunica din partea mamei e rudă îndepărtată cu regina, necunoscută strămoşilor ei, dar pe plan apropiat e evreică, salvată eroic dintr-un lagăr de concentrare, ceea ce te face şi pe tine evreu. Tatălui tău i se spunea „negru”, „negru irlandez”, căci ochii lui erau albaştri, la fel ca cei ai celeilalte bunici, care s-a căsătorit la vârsta a doua cu un marinar venit din Africa şi l-a pus pe el mai presus de moştenirea sa regală, deşi în vârful arborelui genealogic se află un duce. Deci tu, iubit nepot al nostru, micuţ boboc. Ce altceva ai fi, de nu frumos?

Traducere de Mădălina Borcău Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu nr. 6 Telefoane: 0256.35.66.26, 0744.575.853 Tiparul: West Tipo International Timişoara e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com web: www.ziarulactualitatea.ro/ actualitatea-literara