Actualitatea literară

actualitatea literară

nr. 21, anul III

iunie 2012

n revistă a unirii scriitorilor din românia n www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara n

n Nicolae SILADE

n Interviu cu

Despre vârstele şi vremea înţelepciunii

Liviu Antonesei

“Revistele de cultură nu funcţionează pe principiile rentabilităţii!” n Boris MARIAN:

Norman Manea, din nou la Bucureşti

n proză Dan PERŞA, Viorel DIANU, Mircea ANGHEL

n Cronica literară de R. V. GIORGIONI

Matei Vişniec sau Despre ordinul Frunzei de Vişin

l

u i vi

t n a

e n o

i e s

n poezie Nicolae SILADE, Teodor DAMIAN, Ionela Mădălina GROSU

n

şcoala de poezie:

Amalia Cernat, Andra Iordache, Alexandra Negru, Alexandru Văsieş, Ana-Maria Lupaşcu, Raluca-Leontina Neagu, Raluca Boantă, Marta Margaret Gheleşel, Georgiana Camelia Maximoaia, Ilinca Pop, Delia Marilena Grosu

(creaţii selectate din nominalizările la cea de a XI-a ediţie a Festivalului Naţional de Arte pentru Liceeni)

Edi tor ial

Nicolae SILADE

Despre vârstele şi vremea înţelepciunii Iată-mă, aşadar, ajuns la vârsta înţelepciunii, cum se spune. Dar nu sunt înţelept deloc dacă mă iau după vârste. Şi nu sunt înţelept deloc dacă vânez înţelepciunea, când ştiu că nu ştiu nimic. Iar dacă ştiu că nu ştiu nimic, ce aş putea eu să le spun altora, care nici măcar nu ştiu că nu ştiu nimic? Mă mir (ce frumos sună mă mir, în gândul meu, de parcă m-aş mirui!), mă mir că hârtia suportă atâtea, dar şi mai mult mă mir câte vorbe goale aud zi de zi şi nu le ignor, ca să nu fiu considerat înfumurat, ursuz sau pur şi simplu surd. Dar trebuie să fii surd la vorbăria zilei, ca să poţi auzi vocea înţelepciunii. Sau, cum spunea Eminescu, în Pentru păzirea auzului, poate că ar trebui să mă rog (cui Doamne?), să nu aud, să nu văd, să nu simt cum “a aerului miere/ slăbănogeşte mintea şi mândra ei putere”. O, cât de înţelept a fost Eminescu, deşi nu a ajuns la vârsta înţelepciunii! Şi iată dovada că nu vârsta înţelepciunii te face înţelept!

Atunci, mă întreb eu, unde este înţelepciunea?

Toată strădania noastră în această lume e pentru cunoaştere. Dar cunoaşterea ne îndepărtează de înţelepciune. “Unde este înţelepciunea pe care am pierdut-o în cunoaştere?”, se întreba, în secolul trecut, T. S. Eliot. “Unde este Viaţa pe care am pierdut-o pe când trăiam?”, se întreba tot el. Şi răspundea Ungaretti:“Moartea se ispăşeşte trăind”. Sau Montale: “Dacă sfârşeşte ce-i viu, viu n-a fost niciodată”. Astăzi cine mai răspunde? Astăzi cine mai întreabă? Venim în lume plini de înţelepciune şi înzestraţi cu puteri de neînţeles. Undeva, pe drumul vieţii, acestea se pierd. Însă, prin tot ce facem, încercăm să recuperăm ce am pierdut. Înţelepciunea şi puterea. Puterea înţelepciunii. Dar cum? Dacă cunoaşterea ne îndepărtează de înţelepciune, cum putem ajunge la înţelepciune altfel decât prin înţelepciune? Şi iată că, realizez deja, nu rezolv nimic dacă înnegresc hârtia cu aceste aberaţii.

Mai mult decât atât, vă slăbănogesc şi vouă mintea şi mândra ei putere. Aşadar, nu mai gândiţi, gândiţi-vă! Voi pe voi gândiţi-vă! Aşa cum eu pe mine mă gândesc acum. Şi văd că nu pot fi şi că nu sunt decât cuvântul care singur, singurel se scrie, pe sine, din sine, prin sine şi pentru sine, cel mai întrupat cuvânt.

“Primele contacte cu navigatori europeni au avut loc cu 5 veacuri în urmă, dar o colonizare efectivă nu a avut loc, ci doar contacte sporadice, iar iniţiativele de a exploata în stil colonial, după 1840 resursele vegetale ale arhipelagului, lemnul de santal etc, practicate la modul jafurilor, nu au adus necesarul transfer de civilizaţie”.

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu fotografii realizate de Tabita Roman, expuse la Galeria Pro Arte din Lugoj

opiniile noastre Ion LAZU

2 actualitatea literară

nr. 21 n iunie 2012

Hanna Bota / Ultimul canibal

Am fost la lansarea Ultimului canibal, la Casa Titulescu, era la sfârşitul lui martie curent. Am postat pe blogul meu o consemnare a evenimentului şi destule fotografii. Autoarea clujeancă este în plin avânt editorial, a mai publicat şi alte cărţi de curând, poezii dar şi lucrări din domeniile pe care le cercetează: religie, etnografie, antropologie. Cartea în discuţie a fost lansată în câteva oraşe, aşa încât s-a creat în jurul ei interesul optim, necesar unei receptări corecte. Vor urma premii, de ce nu¬?, traduceri în limbile de largă circulaţie... O carte nu există decât în mersul ei către oameni, iar nu uitată în vreun raft...

Dar ce este, până la urmă, această carte, cu recomandări atât de incitante pe cât de entuziaste, semnate Irina Petraş şi Cornel Ungureanu, scoasă anul trecut, în condiţii excelente la editura Cartea românească, parte din puternicul sistem editorial Polirom? Am să spun din capul locului: este una dintre cele mai frumoase cărţi de literatură din câte am citit în ultimii ani. Insist pe cuvântul literatură, şi nu fără motiv: subintitulată Jurnal de antropolog, cartea consemnează experienţa unei descinderi de o lună a tinerei femei -cercetător antropolog între primitivii din insulele Noii Hebride, al căror nume printre băştinaşi este Vanuatu – cu semnificaţia Pământul nostru. Cercetătoarea s-a pregătit pentru această aventură timp de 2-3 ani, aranjase ca să facă parte dintr-o echipă cu încă doi parteneri, care în ultima clipă au fost nevoiţi să părăsească insulele – am aflat şi motivul îndepărtării acestor oameni care luni la rând s-au implicat, în regim de voluntariat, făcând atâta bine băştinaşilor – veţi afla şi domniile voastre de veţi citi cartea; românca noastră, odată pornită la drum, nu a abandonat, ci a luat pe cont propriu aventura pentru care cu atâta râvnă se pregătise.

După un zbor de 3 zile şi două nopţi, schimbând nu mai puţin de 13 avioane, a aterizat în insulele Noile Hebride şi, foarte repede, cu camioane, taxiuri şi pe picioare (cărând în spate povara tuturor celor necesare pentru supravieţuire dar şi pentru corelaţionare cu aborigenii), a ajuns la locul dinainte stabilit. Au urmat 30 de zile de convieţuire cu populaţia locală, în condiţiile pe care le oferă traiul lor obişnuit, dormind într-o colibă la doi paşi de colibele localnicilor, mâncând ce mâncau ei, supunându-se aceloraşi privaţiuni şi condiţii extreme, în absenţa celei mai elementare igiene, înfruntând cu curajul disperării (şi al devoţiunii pentru ideea sa): foamea cronică, setea, intemperiile etc. – cu scopul bine precizat de a le cunoaşte şi înţelege acestor primitivi modul de viaţă, de gândire, abordările în toate împrejurările vieţii. Înarmată cu ustensile de înregistrare, cu aparate fotografice şi de filmare, dar în primul rând cu uneltele dintotdeauna ale scriitorului: plaivazul şi caietul de însemnări. De altfel aceste date generice ale problemei se cunosc, cum spuneam, deja ştim că este vorba despre o experianţă fără precedent printre cercetătorii români. Vom admite că este o aventură unică, extrem de dură, mai ales fiind vorba despre o femeie albă, necunoscătoare a limbii/limbilor vorbite de băştinaşi, aterizată singură printre triburi de foşti canibali, neprotejată de vreun însoţitor, riscând enorm în fiecare moment al zilei. Or, trebuie subliniat că Hanna Bota a intrat cu tot curajul în arenă şi nu a părăsit-o nici un moment, până în ultima clipă a aventurii ce-şi asumase, când a pus piciorul pe scara avionului de întoarcere în Europa. Europa fiind chiar cuvântul cu care se încheie cartea. Europa, ca o salvare?

Sau doar ca o schimbare a planului general... Vom reveni asupra acestui aspect.

O strategie foarte iscusită, pusă la punct de cercetătoare, a făcut ca impactul cu băştinaşii să fie etapizat, pentru amortizarea marelui şoc: astfel, din aeroportul Sidney (unde aflase că în acea noapte avusese loc în Vanuatu un cutremur de 7,8 grade pe scara Richter, însă neînsoţit de tsunami, deci fără urmări catastrofale), face un zbor până în Port Vila, capitala arhipelagului. O va întâmpina un anume Timothy, şi două zile va locui în oraşul respectiv, în condiţii cât de cât comparabile cu cele din civilizaţie; nu-i vorbă, cercetătoarea nu se cruţă, se ataşează unei descinderi în insula Mosa, unde va lua contact cu băştinaşi „îmblânziţi”, măcar formal creştinaţi. Un nou zbor (al câtelea? am pierdut numărătoarea...), spre insula Tanna, urmat de traversarea insulei cu o camionetă Toyota, pe un drum forestier, până în cealaltă extremitate, în golful Port Resurection, unde eşte aşteptată de un ghid pentru următoarea săptămână. Este un profesor şi timp de o săptămână va participa

la lecţii sau va preda ea însăşi, va trăi în familia ghidului, se va integra vieţii de trib, va merge să viziteze obiective, aşezări, grupuri umane, mereu preocupată să afle cheia vieţii acestor insulari primitivi. Se va exprima foarte nuanţat: „populaţii care au parcurs cel mai scurt drum în procesul civilizării lor”, rămaşi „în copilăria omenirii”(p. 8).

Se poate deduce că aceste populaţii au ajuns în arhipelag cu aproape o mie de ani în urmă, probabil proveniţi din triburi negroide australiene-tasmaniene, ele însele foarte mult rămase în urmă faţă de civilizaţia eurasiatică, dar de fapt şi faţă de triburile indienilor din continentele americane, încă neatinse de europeni la acea dată. La rămînerea în urmă datorată acestei filiaţii negroide se va adăuga în timp o marcată încetineală a progresului, practic stagnantă, determinată chiar de izolarea etanşă în care au evoluat aceste triburi în mileniul din urmă. Primele contacte cu navigatori europeni au avut loc cu 5 veacuri în urmă, dar o colonizare efectivă nu a avut loc, ci doar contacte sporadice, iar iniţiativele de a exploata în stil colonial, după 1840 resursele vegetale ale arhipelagului, lemnul de santal etc, practicate la modul jafurilor, nu au adus necesarul transfer de civilizaţie. În paralel s-a încercat de către misionari civilizarea-creştinarea-şcolarizarea aborigenilor, o acţiune doar în parte reuşită, în condiţiile în care localnicii au avut pusee de violenţă, inclusiv de canibalism, în încercarea disperată de a-şi salvgarda rânduielile ancestrale.

Autoarea nu prezintă propriu-zis o istorie etapizată a relaţiilor dintre cele două culturi între care se constată un decalaj de milenii, nici nu ar fi fost cazul să o facă, în acest cadru, nici nu încearcă a găsi un răspuns neliniştitoarei întrebări: Unde s-a strecurat greşeala în evoluţia civilizaţiei, încât s-a ajuns la impasul actual, în schimb supune atenţiei noastre destule aspecte din care ne putem face singuri o idee cu privire la impactul drastic al omului alb asupra primitivilor insulari, până de curînd practicând canibalismul ritualic. Într-o măsură semnificativă canibalismul ne este prezentat ca destul de deosebit faţă de ce se crede îndeobşte despre asta; nu constă deci numai în a-i mânca pe cei învinşi în ciocnirile intertribale, nu este nici numai a-i vâna pe inamici pentru a asigura hrana tribului; componenta ritualică este importantă, poate chiar decisivă. Erau mâncaţi, în scopuri ritualice, pentru a îmblânzi spiritele tutelare, chiar unii membri ai tribului respectiv, dacă preoţii/ vracii şi căpeteniile tribale hotărau aceasta. Şi fără ca persoana vizată să opună vreo rezistenţă, ci supunându-se verdictului. O mare densitate de informaţii şi de aspecte privind nu doar condiţiile de viaţă, ci şi cele spirituale, culturale şi de cutumă ale aborigernilor ne furnizează autoarea, mereu atentă, notând, comentând, străduindu-se să nu scape nimic din această lume în mare măsură ciudată, neînţeleasă, paralelă nouă. Sunt multe lucruri ce produc mirare: condiţiile rudimentare de trai zilnic pot fi admise ca atare, nu însă şi dezinteresul pentru tot ce-ar însemna progresul concret, emanciparea, dorinţa de mai bine. Pe insulele Noile Hebride nu există animale sălbatice, nici măcar şerpi, asta înseamnă că pe de-o parte primejdiile naturale sunt reduse la minim, dar totodată şi posibilitatea de a obţine carne din vânat este nulă.

Pentru aborigenii din proximitatea Oceanului, există pescuitul abundent, însă – atenţie!- tot ce se pescuieşte într-o zi se împarte între localnici, pentru că trebuie consumat imediat, neexistând posibilităţi de conservare-refrigerare etc. Pentru populaţiile din interiorul insulelor nu se poate conta decât pe vânarea unei specii de lilieci mari, aşa numitele vulpi zburătoare; pescuitul pe râuri: creveţi, crabi, ţipari, nimic altceva.

De la sosirea albilor în insulele Melaneziei, aborigenii au găini, gâşte, porci, capre, vite, cu care îşi satisfac cât de cât nevoia de proteine. Este însă de mirare, dacă totuşi nu este un aspect foarte semnificativ al structurii lor psihice, că aborigenii au lăsat la voia întâmplării înmulţirea acestor orătănii şi vite. Lipseşte ideea unor turme, unor cârduri adunate în staule, în ţarcuri şi ocoale, în care să se obţină înmulţirea eficientă a vitelor, creşterea randamentului producţiei de carne. Alt aspect de toată mirarea: în timp de 4-5 sute de ani aborigenii nu au înţeles că laptele de capră, de oaie, de vacă poate fi consumat ca atare, chiar după ce li s-a arătat că este consumabil – ei nu au înţeles că laptele poate deveni unul dintre componentele de bază ale alimentaţiei.

Continuare în pagina 14

R. V. GIORGIONI

nr. 21 n iunie 2012

cronica literară

Matei Vişniec sau Despre ordinul Frunzei de Vişin

actualitatea literară 3

„Iar la sfârşit dacă puteţi Spuneţi-ne câteva cuvinte Despre frunza de vişin” (m. v.)

Afirmându-se încă de la începutul anilor optzeci ai secolului trecut cu un titlu de prognoză meteo-mitică (La noapte va ninge, Albatros, 1980), Matei Vişniec face figură aparte în sânul de alma mater al generaţiei optzeci. Voce cu totul distinctă în pletora sonoră a generaţiei este cel mai cunoscut optzecist român peste hotarele ţărişoarei, mai cunoscut poate decât M. Cărtărescu, deşi nu ca poet, ci în calitate de dramaturg.

Iar asta în detrimentul poeziei –

într-un areal mitic. O rezervaţie naturală în care sentimentul copleşitor al claustrării, alienării îl face să apară ca un megalopolis postnuclear redus la scară; un burg provincial – moldav – târguşor încremenit din mers, sadovenianul „loc în care nu s-a întâmplat nimic” translat în domeniul poetic. În acest univers schematic/scheletic domneşte descompunerea mecanică, nu bacoviană (organică), iar spaţiultimp mitic, atemporal este umplut de unicul locuitor. Dar acest topos

muţenie a lui Leukodemos care, într-o bună dimineaţă, „de prea multă singurătate (tulburat de lecturile lui de cîine-filosof!) a început să vorbească”. Iar kîinele oraşului e un filosof, membru al şcolii… cinice (kynos-kynikos).

Lupta dintre om şi câine reprezintă confruntarea, decisivă pentru un destin omenesc, a lui Iacov cu Îngerul.

Lupta cu oraşul, al doilea ciclu al cărţii este veşnica luptă cu inerţia.

Situarea lui în zodiile fragile ale candorii („Zodia măslinului”

sonetuln lunii

îi spuneam angela şi am iubit-o într-a şaptea am iubit-o cât şapte şi ea doar îmi zâmbea mă-nsoţea după ore o-nsoţeam după timp pe străzile din al cincilea anotimp

o meditam la franceză mereu cu je t’aime îi scriam bileţele în ora de matematică era atât de simpatică cea mai frumoasă din bătrânul liceu şi ce mini avea şi ce decolteu

apoi a plecat cu părinţii la cluj mi-a mai scris o scrisoare dar fără adresă şi-am pierdut legătura am pierdut o prinţesă nu şi zâmbetul ei fără ruj

am iubit-o cât şapte şapte ani după aceea şi acum parcă iar se reaprinde scânteia

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

M. Vişniec fiind la debut unul dintre cei mai buni poeţi optzecişti. În orice caz, unul care delimitase universul liric cel mai pregnant personal. A urmat Oraşul cu un singur locuitor (Ed. Albatros, 1982) şi la Cartea Românească Înţeleptul la ora de ceai, 1984.

Dintre toate cărţile sale, trecute sau prezente, cea de-a doua este de departe cea mai bine realizată, impunând o unitate de ton şi de viziune, - un topos poetic foarte bine articulat.

Aveam în faţă, nici mai mult nici mai puţin decât monografia singurătăţii realizată de un ironist fantast şi grav-reflexiv.

Prin această carte, tânărul poet moldav debarcat la Bucureşti îşi făcea loc în galeria marilor creatori de environmente lirice, dar şi creatori de atmosferă, ai literelor româneşti. (Dar respinge, în acelaşi timp, aşa-numita „poezie de atmosferă”, care în cele mai multe cazuri escamotează o carenţă a inspiraţiei, criza de talent şi de idei, în favoarea estetismului exhibiţionist; trădează absenţa unei coloane vertebrale a construcţiei poetice.)

Sub cupola de sticlă – sau polietilenă! – , imensă membrană sensibilă de microfon, oraşul monocord al lui Vişniec respiră un aer de teribil Macondo eşuat

transfigurat este numai aparent limitat de prerogativele uni(ci) tăţii. Criza de solitudine, sindrom caracteristic al Oraşului-cu-unsingur-locuitordeclanşeazădelirul expansiv sau „de imaginaţie”, ca în parafrenie. Delirul acesta, produs prin juxtapunerea imaginarului peste real caracterizează deambulările dialectice ale personajului liric în compania kîinelui Leukodemos, proiecţie mitică şi alter-ego filosofic.

Aceasta atinge note paroxistice în poemul intitulat „Convorbire cu kîinele oraşului”, poem de un tragism existenţial a la Nichita Stănescu (a se vedea Nod 6, Nod 12). După prospecţiunile şi in(tro) specţiile pe care le săvârşeşte în calitate de paznic-unic locuitor şi moştenitor al Oraşului personajul liric resimte în jurul său regimul penitenciar – în asta constă şi caracterul protestatar al cărţii. Dar dialectica presupune dedublare (sau prezenţa unui interlocutor) şi, prin cugetare, locuitorul unic, dinamitează năvodul singurătăţii , făurindu-şi confraţi, adică fantasme. (Iată-l în grădina publică, parcul oraşului, sub copacul unic, în faţa unei table de şah pe care joacă singur o unică partidă de şah interminabilă…)

Ieşirea din sine a eului filosofic este simbolizată prin ieşirea din

devine „a castanului”), fabulosul situaţiilor şi al viziunii îl apropie pe Matei Vişniec de Dan Verona, cel din prima perioadă, beneficexuberantă a creaţiei sale. Pe de altă parte, universul alienant al oraşului din vis este altul decât la „solitarului citadin” M. F. Şandru, oraşul tentacular devine unul de var. Arealul liric al Oraşului cu un singur locuitor este vădit restrictiv în comparaţie cu cel al cărţii de debut: de la categorii generale ca împărat, imperial, senator, se face tranziţia la particularul inventarului municipal (grădina, parcul, muzeul, turnul). De la – mai multe - personaje, ca ipostazieri lirice, la (un singur) locuitor.

Deşi perfect izolat, încremenit într-un areal mitic, Oraşul este locuit – chiar dacă doar de fantasme – este vizitat, gândit, răscolit.

Clădit pe principiul unităţii monadice, în acest oraş „timpul are o singură secundă/ ochiul vede o singură dată/ urechea ascultă un singur sunet”.

Astfel, cărămidă transcendentă, la temelia Oraşului se află „un singur cuvânt misterios”. Dar existenţa unei cetăţi este dată de istoria şi prezentul, de viitorul ei: până-n final se va dovedi că faimosul oraş părăsit a fost tot timpul – într-un univers paralel – locuit, regăsinduşi până la urmă regele şi consilierii

care, alături de „fiecare locuitor al oraşului” aşteaptă finalul poveştii în care s-au instalat confortabil, chiar dacă nu la vedere („Despre felul cum se va sfârşi această poezie”). „Descrierea poemului”, cuprinzând disertaţii savante şi postmoderne despre cum îşi scrie autorul poemele este a treia secţiune a cărţii, ţinând loc de apendice sau epilog. Bufonul tragic, nebunul-înţelept al Oraşului, metafizician incurabil se autoironizează în versurile: „Putrezise salteaua sub mine/dar eu tot la adevăr, bine şi frumos/ mă gândeam…” * Piaţa publică sau centrală (În timp ce făceam reverenţa), parcul municipal (Exact în locul unde), darşikîineleoraşului,Leukodemos (Cineva mă aştepta totuşi în gară) sunt arealuri şi actanţi lirici care trec din cărţile anterioare în ultimul volum de versuri, La masă cu Marx. Atotbiruitorul oraş din Oraşul cu un singur locuitor devine oraşul învins în poema de la pag.36: „Soldaţii învinşi se întorceau/în frunte cu generalii învinşi / în oraşul învins/…/vom rămîne învinşi pînă la sfîrşitul vieţii/îşi spuseră învinşii/singurii supravieţuitori ai bătăliei/de altfel” (Pînă la sfîrşitul vieţii). Iar în poemul intitulat Purtători de semne bizare are loc chiar înmormântarea singurului locuitor din citatul volum al doilea – o moarte amânată cca 30 de ani: „sunt deja cîţiva ani buni de cînd vor să îngroape mortul/şi nu reuşesc să găsească drumul spre cimitir”… Poemele lui M. Vişniec sunt mici parabole în vers alb, pe tema cuvântului şi a descălţării de timp: „Cu micul dejun pe o tavă/inutil să mai spun că pînă şi cafeaua/se descălţase de ceşti/ iar ceasul deşteptător zburda în jurul patului/descălţat de timp”.

Obsesia cuvântului transpare dintr-un şir întreg de poeme, - poetul îl personifică în varii ipostaze: „Îmi plac cuvintele mari, cărnoase, rubensiene/cuvintele cu fundul mare/care dau din coadă/ cuvintele cu panaş care dau năvală/de cum deschide omul gura” (Cuvintele rubensiene); „cînd am vrut să mă ridic era prea tîrziu/cuvintele au ţîşnit singure/ speriate poate de atîta cădere” (În timp ce făceam reverenţa). Un posibil poiesis/poiein, introducere

în creatologie descoperim în poemul Singurul mod de a-l mai păstra în viaţă: „mortul din tine este memoria ta/singurul mod de a-l mai păstra totuşi în viaţă/este să-i spui poveşti”.

La masă cu Marx, cea de-a doua secţiune a volumului schimbă oarecum registrul liric, dintre rânduri transpare regretul poetului de a se fi ridicat ca om şi poet într-o ţară bântuită de fantoma lui Marx-Engels-LeninStalin (o singură stafie în mai multe ipostaze). Fără să vrem, în fibra intimă a fiinţei noastre a pătruns o urmă a acestor radiaţii dăunătoare: „eu pe faţa de masă a istoriei nu păşesc decît desculţ/ dar stropii de salivă şi privirile rîncede ale duşmanilor de clasă/reuşesc pînă la urmă să-ţi mînjească tălpile picioarelor/iată motivul pentru care faţa de masă/ era acum plină de paşi însîngeraţi iar toate frontierele terestre/tocite aproape pînă la urlet”(2); „cum să sapi o groapă comună cînd nu ai la dispoziţie/decît o seceră şi un ciocan şi doar cîteva ore/pînă la ieşirea pe piaţă a noilor manuale de istorie?” (3); „Nu, nu trebuia să stau la masă cu Marx/acum îmi este foarte clar/…rău am făcut că am stat la masă cu Marx, cu Engels şi cu Lenin” (4). A sta la masă cu cineva e un gest de intimitate, de aprobare şi confirmare. (Decât să stai la masă, mai bine să… tragi o beţie cu Marx, vorba lui Mircea Dinescu!)

Modernist reflexiv printre textualiştii postmodernişti, ironist grav, uneori tragic, rătăcit printre moderni, o uşoară undă de umor absurd kafkian emană din poeme marca M.V. Se remarcă dramatismul „calm”, teatralismul poemelor sale, „claritatea stranie” pe care o observă un critic avizat (Alex Ştefănescu), alături de care deplângem şi noi „moartea” poetului Matei Vişniec în favoarea dramaturgului existenţialist de nivel mondial. Dar până la urmă, opţiunea este a autorului însuşi.

Aerul de „comedie metafizică” pe care-l respiră (aproape) fiecare poem îl individualizează pe M.V. în peisajul liric contemporan, fantastica sa putere de a imagina tablouri vivante „croşetate” din litere. Starea de spirit dramatică a poeziei sale explicând astfel şi propensiunea sa, opţiunea pentru teatru în detrimentul poeziei.

4 actualitatea literară

poezie

Ionela Mădălina Grosu

fragmentarium în mine sunt 9 pisici blândă plângăcioasă pudică grasă slabă pufoasă dulce vicleană/ feminină Moto:”Azi-noapte am fost mai epici” (Marin Sorescu)

pe vremuri sau actual în pub femeile spală picioarele meselor sfinte fac scurte conexiuni cu duhovnici tineri în ele se coagulează sânii fire de iarbă à la suceviţa vin bărbaţi cu pantofi gri învaţă să meargă/ să pipăie coapse femei însărcinate plimbă acum burţile prin colţuri ca pisici cu mustăţi creţe se predă matematică pe sârmă copii răi se închid în încăperi cu tablouri de salvador dali vorbesc despre aventuri în dormitorul cu lasere albastre despre prima doamnă de care se îndrăgostesc topiţi apoi chitare obloane ziare rugăciuni cartofi pai funii copite coji de seminţe foc nişte ceai lemne icoanele se aşază lângă oglinzi serveşti întotdeauna ceaiul cu prietenul ahmed

mi-e frig primăvara mama doris mestecă fiecare boabă de afine cu zahăr jumătate pentru bărbatul ce zace în pat jumătate pentru portretul din camera cu jocuri erotice ziua are dureri pe pereţii goi pictează copiii cu acadele şi plânsete somnul interzis stă pe bărbat are faţă de preot mângâie noaptea copile şi canoane există conexiuni între chitare şi ceainării gustăm fugar din păpădii şi hoinarii se luptă vulnerant omnes/ ultima necat asa cum a murit şi iubirea dintre părinţi se înjură de dumnezeu de ţigani de ţărani de ţigări de 3 ori ţ de 3 ori dispar pe întuneric bani pe bani femei pe bani copii facuţi contracost viaţa e sânge şi sângele se ieftineşte în spitale de sărbători se bea din jurnale dragostea e un bonsai fetiţele devin noaptea femei

nr. 21 n iunie 2012

mustăţi negre degete arcuite limbă cenuşie fiecare păstează o pată în frunte arsă de tata în copilărie/ în sala de operaţii pe creier le hrănesc pe minute uneia îi fac ceai alta se alintă cu 3 în 1 cea mică citeşte stendhal roşu şi negru îmi place/ stă întotdeauna spânzurată de tavan becul e stins poeziile despre cai bea cola doar după 1 pm doarme în colţul cel mai necolţ din faţa blocului noaptea le număr cu o lanternă din plastic ieftin le aşez crescător după plăcere după dinţii drepţi după cât de femei sunt după număr de oameni pe care îi ascund după câtă fizică ieftină mă învaţă mă aşez pe canapeaua prost făcută îmi sărută obrazul central ne jucăm de-a plaja pustie facem topless pe rând deseori îmi lipseşte cea care aleargă după bărbaţii cu tunică în grădina zoologică le părăsesc cel mai des

udeşti 2012 cleopatra ţiganca albastră cu nasul mare împrumută cărţi ţigări electronice ne pipăie umerii ne îmbracă în petale în scumpii noştri părinţi vieru păunescu fluturi pe degete în stomac cei 10 ani frumoşi ai femeii se termină aici/ acum pe o creangă ruptă de salcâm

care pe care/ pariuri sportive oamenii fiare rele nebune rebele femeilor li se sfâşie conştiinţa ca o felie de pâine putredă li se atârnă copii ochii mari nu vorbesc poartă tocuri de un roşu aprins bărbaţii se pierd în orgolii în război nu se câştigă nici medalii nici aplauze nici spectatori nocturni pleoapele se închid cu tăcere paturi strâmte şi internate uitate pe trup mângâieri dure sângele se trezeşte în cearşafuri se strânge din dinţi se spune tatăl nostru spre iertare de păcate

spre smerenie o ultimă ţigară înainte de a renunţa definitiv

şi totul devine un opreşte-mă la tine anotimpul 5/ retezat după beţii şi foc sălbatic

de pe 1 pe 10 scrumiera arde roşiatic ultima ţigară a lăsat-o/ m-a lăsat a uitat de toate şi-a făcut culcuş pe balcon noaptea copacul parcul cu pisici se înalţă ai promis că până voi fi mare mi-l vei cumpăra liliacul nu mai miroase a gară în care ne jucam de-a părinţii grijulii se încolăcesc gânduri negre peste picioare scurte şi albe râzi că sunt cea mai albă fiinţă de pe pământ vara port fuse lungi ca să mătur mucuri şi peturi pe plajă am îngropat adio tu adio eu adio adrian păunescu am povestit o minte frumoasă sau o minte frumos despre acatistul pe care îl citesc când mă simt ca un păcat în melodiile cântate doar din ciupituri de chitară m-a lovit nebunia în sfm tu şi pâinea ta uscată tu şi câinii tăi chinuiţi tu şi prietenii tăi în declin versuri cu şi despre ceva bun paula seling ţi se pare stupidă pe aceleaşi cearşafuri pe picioarele mele agăţate de tavan se scrie în limba străzii republicii nr. 12 suceava nopţi cu femei durdulii mituieşti poeţi pe biletul de tren nu s-a şters te iubesc e frică de apă de când am murit o dată pe fundul mării a doua oară mor pe trasee mai scurte decât două luni de iubit cum îi spunea când aveam bluziţe roz ca ale geaninei sora mea de pe la nunţi leg fotografiile cu lămâi acre bani păsări vii pe rochiţa cu inimă primăvara dorm cu plapuma până peste coapse îmi fac o căsuţă pe terase cu boschetari ei îmi citesc de bacovia şi ei mi se roagă ca de o biserică să le vorbesc merg în genunchi pănă dau de strada 5 noiembrie crâşma blue

Dan PERŞA

nr. 21 n iunie 2012

proză

actualitatea literară 5

Cucul, Petrache şi Moartea

12. (Cucul)

Petre se credea cucul unei pendule. Apărea ici-colo prin sat, te miri unde… Te-ai fi aşteptat, văzându-l, să-l auzi că strigă: „cucu-cucu”, dar el nu scotea un sunet, doar apărea, aşa cum se iveşte, brusc, un cuc dintr-o pendulă şi se retrăgea la fel de iute. Ce-i plăcea, era să citească uimirea, pe chipurile celor ce-l vedeau, în secunda când se lăsa descoperit vederii lor…

De aceea oamenii îl credeau împuţinat la minte, dar nimeni nu mai vorbise cu el de ani buni, ca să ştie dacă are judecata tulburată, sau bătrânul şi-a ales un anume mod de viaţă… o fi jurat să împlinească prinsoarea tăcerii… o altă formă, mai aspră, a legământului castităţii… Nu ştiau de nu cumva bătrânul şi-a ales să trăiască fără a ţine seama de ger sau de zăduf… de curgerea anotimpurilor adică… de noapte şi zi… de nevoi fizice sau spirituale… Ajuns să fie aidoma unui duh… putea sări din loc în loc prin spaţiu şi poate chiar în timp, câteva zecimi de secundă, nu mai mult… Tot ce păstrase din vremea pe când oamenii îl acceptau ca fiind aidoma lor, om adică, era pudoarea… da, Petre păstrase pudoarea, dar în forma ei feciorelnică, sfiiciunea… şi inocenţa… era mai cast decât duhul Ariel cântăreţul deşi, deoarece deseori cânta, oamenii de pe moşia Scăeni şi din satele apropiate, pe unde Petre hălăduia cu mişcarea lui de titirez… îl credeau nu om, ci duh cântător… îl porecleau, chiar, uneori, Ariel… - Mă Ioane, auzi tu ceva, întreba ibovnica pe Ion, când noaptea era în toi. - Aud, cum nu, fă Mărie… e Petre ocnaşul, zis şi Ariel… el cântă… - Ce voce suavă…. spunea Maria… aş fi crezut că-i vocea unei fete… - E sunetul unui cuc de pendulă… spunea atunci Ion… Iar copiii din sat vroiau uneori să-l prindă… se furişau după el, îl urmăreau prin cimitir, prin sihla de bozii, urzici, iasomie, tufari, narcise, dumitriţe… lalele… dar de câte ori credeau c-au pus mâna pe el, dispărea… le scăpa printre degete… E chiar mai mult decât un duh, spuneau unii… poate e chiar un înger… deşi îngerii, le spunea atunci conul Manolache, nu sunt ca noi, fiinţe… sunt doar proiecţii ale scintilaţiilor gândurilor fără prihană ale lui Dumnezeu… noi le vedem în lumea noastră sub forma unor jocuri de lumini ce ne par coconi dolofani cu aripioare… şi aceştia… de-ating un om bolnav, îl fac bine… de-ating un prost îl fac deştept… deating un tulburat la minte, îl cuminţesc… Sau poate nu-i nici înger Petre, ci e nevoia noastră de-a asculta şoaptele tainelor lumii… poate că tainele erau zvonite urechilor de gânguritul lui… învăţat, cine ştie, de la guguitul scos, pe când trăia, de lăutarul Ghiocel… cu adâncimea lui mineral-animală, de taină pusă la temelia lumii… şi preschimbat într-un alt sunet, pe potriva altei inimi, a fostului ocnaş… - Hm, poate aşa o fi, spuneau oamenii… dar în mintea lor Petre rămânea un duh sau un înger… fiinţe… sau nu fiinţe… aşa cum credea boierul Manolache, că n-ar fi îngerii şi duhurile fiinţe, ci apariţii doar… un duh sau un înger era Petre în ochii oamenilor, adică o apariţie, o imagine doar, a ceva ce nu există şi nu se ştie ce ar fi… din altă lume… Şi iată-l apărând ici cu o floare de bujor într-o mână, oferind-o unei femei, colo cu o floare de liliac şi dăruind-o unei fete… Oamenii căutară, într-o vreme, o semnificaţie florilor oferite… Dacă era iasomie, spuneau că va muri cineva. Dacă erau flori de soc, spuneau că va trăi neîngăduite plăceri, din care se va naşte un copil din flori… Dacă erau lalele, spuneau că femeii ce le-a primit o să-i cadă curând părul… Nici una dintre aceste supoziţii nu s-a adeverit, nu erau nici profeţii, nici vrăji, florile oferite de Petre erau simple daruri făcute dintr-o inimă caldă…

13. (Petrache şi Moartea)

Când te cufunzi în sine… e ca o cufundare în mările albastre… aşa era Petrache acum, lumea din jurul său a dispărut, iar el, ciobanul, se afla într-o rază de lumină, dar rază grasă, încât cuprindea în azuriul ei întreaga vale, ca o apă… Doar nu degeaba venea raza din cer… nu era ca razele acelea ale soarelui trecute prin nori, subţiri şi ascuţite ca un ac… şi în lumină, cu cele cinci mioare, cu Bucur, dulăul… şi-ar fi trebuit să fie şi-un asin, dar nu era… privea în jur Petrache după el şi nu-l afla… un asin alb… se încrunta… dar acum, cufundat era el în sine ca-ntr-o lumină… - Eu sunt Petrache păcurarul… îşi auzi el propria-i voce din vremea când, tinerel… vorba vine… că nu-şi amintea să fi fost vreodată tinerel… n-a avut copilărie… n-a avut tinereţe… tot cu oile pe câmp de când se ştie… n-a stat la gura sobei vreunei case, ci tot în bordeie de stână, cu foc în vatră de bolovani… vatră rotundă, ieşea focul din ea ca un castel… fumul te îneca… ochii te usturau… dar iată-l… eu sunt Petrache păcurarul… s-a recunoscut iar pe sine… ani… mulţi ani uita de el… şi dintr-o dată, în câte-o zi oarecare, nepervertită de nimic, îşi amintea cine este… aşa îşi aminti şi-acum… poate raza groasă de lumină venită din cer să fie vinovata… ce-i trebuia lui, când nu mai avea mult până la moarte, să ştie cine este? - Bââââr, oaie, strigă el la berbecuţ, care făcea pe nebunul, trebuie să se fi crezut cârlan, nu ied, de sălta aşa din picioare şi era gata să ia în mugurii coarnelor florile şi albinele… bâââr… şi azvârli cu bâta după el, dar nu ca să-l lovească, ci ca să-l sperie şi să-l astâmpere… să-l domolească… Apoi se duse Petrache să-şi ia bâta de unde-a ajuns, între margaretele de

(trei capitole din romanul “Arca”)

câmp, romaniţe, albăstrele… se aplecă, o apucă în pumnul său noduros… iar când fu să se ridice… o mare lumină cobora din cer… şi în ea, în lumină… îşi aminti Petrache cum, demult, într-o lumină orbitoare, încât parcă ardea, coborâse din Cer cineva care-şi spunea Dumnezeu, călare pe-o asină albă… dar apoi dispăruse… n-a mai rămas decât asina albă… o putea vedea ici-colo prin lume… fără să ştie a cui este sau a cui a fost… şi pentru ce umblă… şi Dumnezeu i-a spus atunci: „Petrache, du vestirea”, acum ce-o mai vrea, oare, că după acea pogorâre rău i-a mai mers… oamenii nu pot îndeplini o misiune divină pe pământ… sunt prea bicisnici… prea uşor de supus suferinţelor… şi prea greu îndură suferinţa… mai să-şi astupe urechile Petrache, pentru a nu auzi vorbele: „Petrache, du vestirea”… dar când ridică ochii răsuflă uşurat, nu era Moşul, era Moartea…

Purta o pelerină cu o glugă largă, ca să-i ascundă faţa descărnată şi i-o ascundea bine, Petrache nu vedea decât gluga şi înăuntru beznă, de parcă pelerina ar fi umblat singură, dar se ghiceau mai în adânc doi ochi de jeratic… ochii Morţii… trebuie că tare arzători, de vreme ce-i vedea în plină pe zi, pe acea puternică lumină coborâtă din cer…

Pe umăr, Moartea purta o coasă… şi se ţinea ea tare dreaptămândră, de parcă ar fi fost o regină, sau prinţesă măcar…

- Venit-ai să-ţi astâmperi foamea?, o întrebă Petrache, dar Moartea nu-i răspunse, doar mişcă într-un fel capul, parcă… lăsându-l un pic într-o parte, cum te-ar privi un câine când nu înţelege prea bine ce vrei… Şi Petrache privi în jur… era chiar locul unde, cu ani în urmă, după ce-a străbătut munţii şi se întorcea acasă, pe firul Teleajenului… îngerul

Gore… cu penele îmbibate de cernelurile apelor… şi-a luat zborul şi dus a fost… Nutrea de mult speranţa Petrache că, ajuns în acest loc, îngerul Gore se va întoarce la el… că doar de asta a pornit la drum… înapoi… pe unde venise… Venise atunci pe ocolite, păcălindu-i pe urmăritorii săi… sau aşa credea, că i-ar fi păcălit… Dar uite că nu îngerul Gore se ivi acum… şi-l amintea cum plecase… îl vedea Petrache printre picioarele oamenilor ce l-au bătut… s-a ridicat Gore în zbor din apele Teleajenului în care plutea… ca o imensă pasăre udă, din pene îi şiroiau cerneluri negre… şi când apa s-a scurs şi-a fost mai uşor… ţâşnise drept spre stele… o clipă acoperise luna făcând întuneric pe pământ… şi dus a fost… nu l-a mai văzut de atunci… Ehei, da, iată, îşi amintea bine… trece Gore prin dreptul Lunii, o acoperă o clipă cu silueta lui de pasăre smerită şi se pierde în înaltul cerului.

Dar i-a fost mereu dor… şi-a vrut îngerul înapoi… şi uite că acum, în loc de înger, venea să-l însoţească în drumul său Moartea… Ştia Petrache că n-a venit să-l ia, ci doar îl petrecea… să-i ţină de urât, poate… O clipă îi trecu prin cap s-o bată cu ciomagul… ar fi luptat, Moartea, nu se lăsa ea cu una cu două, şi-ar fi dat coasa jos de pe umăr… ar fi tăiat cu lama ei încovoiată aerul, scoţând un şuier… Petrache ar fi parat cu bâta… he-hei, bâtă ciobănească, nu te pui tu, nici Moartea să fii, cu ea… i-ar fi ars şi una pe spinare, când i-ar fi venit lui bine, de să cadă Moartea în nas… de-o avea nas… are oare… la ce i-ar trebui? Şi iată, în acea lumină mierie coborâtă din cer pe valea largă a Teleajenului de-un verde gras ca păşunile Raiului, pe doi luptându-se: unul cu o bundă mare pe umeri şi cu o bâtă lustruită de palmele ce-au ţinut-o vreme lungă în ele… şi altul… sau alta… cu o pelerină şi o coasă neagră în mâini, ce-o făcea să şuiere prin aer… S-ar fi bătut ei zi de vară până-n seară şi doar corbii să ajute pe unul dintre ei… ştia Petrache basmele, le asculta cu mâna la gură pe când era copil… şi socoti… ce are el de dat corbilor… de-ar învinge Moartea? Le-ar da Moartea descărnată… n-aveau ei ce ciuguli din ea… Dar Moartea ce le-ar fi promis? Corbilor, vă dau ciobanul acesta, drept e că mai costeliv ca mine, dar vă muiaţi în sângele lui ciocul negru… şi vă mai dau leşurile mioarelor lui, şi-un câine…

Ei, aşa nu merge, îşi spuse Petrache, corbii vor fi de partea Morţii, ea are mai multe să le dea… Aşa că îşi stăpâni mâna ce apucase bâta şi n-o ridică… se abţinu să lupte cu Moartea, ba se făcu şi că n-o vede… că doar nu era firesc ca un om să

vadă Moartea… decât numai în ceasul morţii… iar Petrache ştia că mai are de trăit… Porni mai departe pe drumul său, dar făcându-se că o ia după mioare… mioarele veniră după el, Bucur îl urmă şi… Moartea se adaugă cortegiului său de făpturi necuvântătoare… merge Moartea în urma lor un pic cocârjată şi cu coasa neagră pe umăr…

14. (Coasa morţii)

- Bre, eu vreau să-i fur Morţii coasa, spuse, în faptul unei seri, cârciumarul Vasile Grigurcu – de vi-l mai aduceţi aminte… Şi acest om, nu rău din fire, dar invidios faţă de alţii, porni să bată cu talpa moşia boierului Manolache, spunând că nu se poate ascunde ea, Moartea, multă vreme, va veni să ia pe cineva şi atunci… el, cârciumarul Vasile Grigurcu o să-i dea un pumn noduros drept în creştet şi-o să-i ia din mână coasa, să i-o smulgă, că doar nu credea el, ca un prost oarecare, că Moartea îşi va da unealta aşa, cu una cu două, fără luptă! Şi-şi va pune el coasa pe umăr şi va umbla pe unde-a vrea şi toţi se vor teme de el… n-or să-l mai râdă că-i slut şi cocoşat… - Dar tare mai eşti prost, cârciumare, i-a spus tânăra-i nevastă Ancuţa, lăsată să muncească singură acasă şi la crâşmă, de când Vasile umbla teleleu după Moarte… Tare prost eşti. Au oare cum crezi că vei găsi Moartea? Crezi că ea şede ca popa la căpătâiul omului pe ducă? Că stă să-i asculte, ca un duhovnic, păsurile? Că va lăsa o lacrimă la patul muribundului? Nu, înainte de toate, Moartea nu-i cât un om, e cât patru. Când te uiţi în sus la ea, te sparii. Îi cât un turn. E faţă de un om cât eşti tu faţă de lalele când intri în grădina de flori. Nu-ţi acoperă şi îţi ascund, tulpinile şi corolele lor, nici măcar gamba până la genunchi. Şi închipuie-ţi acum că descărnata, că descărnată este, doar nu degeaba-i spune Descărnata, nu vine la unul să-i zică la ureche: am venit să-ţi iau viaţa, eşti pregătit, dragule?... nici la altul să-i spună: spovedeşte-te şi împărtăşeşte-te, bădie, şi ia-ţi rămas bun de la cei dragi, că acuşi te iau, ţi-a sunat ceasul… Nu. Vânjoasa Moarte… coseşte… coseşte oamenii cum ai cosi tu o ţarină… cum ai intra într-un lan de secară şi l-ai cosi. Snopi întregi culci la pământ cu fiecare lovitură. Te-ai opri în loc pentru un fir de iarbă? Nu alegi între spice bune sau rele… iei totul la grămadă… Le sortează mai târziu Domnul la Judecată.

Tu auzi, ca om, în ultima ta clipă, un şuierat… şuieră coasa înainte să te reteze. Şi Moartea, asudată, că vreme n-are de odihnă, coseşte înainte… pauză de-o mahorcă măcar n-are vreme să-şi ia… Ei bine, o vezi… ce destoinică e… cum taie fără să lase vreun spic în urmă… cum aruncă stropi de sudoare de pe frunte… şi cum se roteşte… când duce coasa înapoi, ca s-o repeadă înainte… Cum crezi că ai să afli Moartea umblând ca mocofanul pe moşia Scăeni, sau fie de-ai umbla pe-ntreg pământul, de-a lungu-i şi de-a latu-i… Însă ce bărbat îşi ascultă nevasta? Că de-o face, nu-i bărbat! Aşa şi cu Vasile Grigurcu. A dărăcit vorbele degeaba Ancuţa, doar şi-a ventilat gura cu ele… Vasile se ducea la muribunzi şi pândea… Nu va surprinde, în faptul vreunei seri, Moartea, în exerciţiul funcţiunii? Dar Moartea, dacă lua vieţile aşa cum credea cârciumarul, că ea se înfăţişează omului aflat pe patul morţii, îi dă bineţe, cumsecade, se scuză pentru ce are de făcut şi abia apoi… hârşti… îi ia vocea… ei, bine, Moartea, dacă lua vieţile aşa cum credea cârciumarul… atunci îl înşela ea într-un fel. De fiecare dată, când muribundul îşi da ultima suflare, el, cârciumarul, era adormit… moţăia acolo pe un scaun la căpătâiul muribundului… Văzând că n-are spor aşa, iar oamenii îl cam iau cu vătraiul, duşmănoşi, din pizmă, poate, pentru ce-ar fi el în stare să-mplinească… Vasile Grigurcu gândi că mai bine la cimitir să caute Moartea… Nu-i acolo tărâmul ei selenar, bubos de craterele mormintelor? Unde în altă parte, dacă nu printre flori şi buruieni ar trage Moartea un pui de somn, când i-ar veni de hodină? Şi când s-ar trezi, ridicată în capul oaselor, ar căsca lung şi-ar spune: dar greu somn am dormit… şi când să caşte ochii, ar da cu ei de Vasile Grigurcu: te-am prins, i-ar spune el… davai coasa!

Dar în cimitir dădu Grigurcu, într-o bună zi, de Petre, nu de Moarte. Venise, meşterul, să îngrijească mastabaua lui Ghiocel. - Tu îngrijeşti mormântul ţiganului?, întrebă cârciumarul. Petre îşi îndreptă spinarea aplecată peste florile mormântului, se uită la Grigurcu şi prohodi aşa: - Eu îi spun doar Ghiocel… că moartea ne şterge din catastiful raselor şi naţiilor… Cârciumarul îi dădu dreptate şi îi povesti apoi ce caută el în cimitir… - Apoi rău ai gândit, îi spuse Petre, om cu bună judecată în cap. Ce să caute Moartea între morţi? Că doar Moartea nu ia pe nimeni de două ori.

Nu, du-te de caut-o în tărâmul celor vii… în oraşe… unde oamenii aleargă înghesuiţi unii în alţii… şi gâfâie de-şi aud şuierul plămânilor… şi bubuitul inimii… Ce să cauţi aici unde-i abia ţipenie de om viu? Trei ani umblă cârciumarul în căutarea Morţii, cu gând să-i ia coasa, dar n-o găsi. În vremea asta pe moşia Scăeni nu muri nimeni şi, într-un târziu, Vasile Grigurcu spuse celorlalţi: - Ştiţi, oameni buni, am umblat să-i iau coasa Morţii şi ea a prins teamă de mine. A fugit, nu mai e… şi nu s-o mai întoarce. De unde să fi ştiut, sărmanul, că, de fapt, Moartea nu era de găsit, oricât o căuta cu lumânarea, fiindcă umbla după ciobanul Petrache, ţinându-i loc de înger… Nu, nu ştia, iar în Scăeni bătrânii se perpeleau de beteşugurile vârstei şi se rugau să moară… Şi nu ştia, cârciumarul Grigurcu că, atunci când se va întoarce, Moartea mai întâi pe el îl va lua…

Boris MARIAN

6 actualitatea literară

nr. 21 n iunie 2012

confluenţe

Norman Manea, din nou la Bucureşti

Cunoscutul scriitor Norman Manea, stabilit din 1987 în SUA , a revenit pentru o perioadă de şapte zile ( 13-20 mai a.c.) în România. Născut în 1936, în Bucovina, el este în prezent profesor de literatură europeană la Bard College ( New York), este autor a peste 15 cărţi, majoritatea traduse în limbi de circulaţie europeană, a beneficiat de o bursă Guggenheim, Premiul Mac Arthur, Premiul Internaţional Nonino, Premiul Medicis Etranger, a fost ales în 2006 membru al Academiei de Arte din Berlin, în 2010 a primit distincţia franceză de Comandor al Ordinului Arte şi Litere, iar în 2011, Premiul Nelly Sachs, fiind în acelaşi an primit şi în Royal Society of Literature din Marea Britanie. Editura Polirom a publicat 13 cărţi ale scriitorului, cunoscute de publicul din România, având în pregătire „Cartea fiului” şi „ Zilele şi jocul”. În ziua de 14 mai a.c. a avut loc la Librăria Bastilia o întâlnire cu Norman Manea, organizată de publicaţia „Observator cultural” (care a dedicat câteva pagini scriitorului, în numărul din săptămâna în curs) şi Editura Polirom. Au participat scriitori, cadre universitare, studenţi, cititori, iar întâlnirea a fost extrem de instructivă, mai cu seamă că faima autorului în străinătate o întrece pe cea din propria ţară de origine, din păcate. Dintre perso-

nalităţi, amintim pe prof.dr. Paul Cornea, dr. Ion Vianu, scriitorul N. Prelipceanu, membru în conducerea USR, redactorul şef al revistei OC, Carmen Muşat, ş.a. Criticul Ovidiu Şimonca a remarcat faptul că fiecare vizită a lui Norman Manea (1997, 2008, 2010, 2012) se constituie într-un eveniment cultural, deşi el nu a fost sărbătorit în 2011, cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani, dar a fost publicat un volum omagial.

A trăit primii 50 de ani în România, a fost deportat în Transnistria, în anii războiului, fiind un copil, a suportat rigorile cenzurii comuniste, s-a autoexilat, a fost calomniat atât înainte de 1989, prin revista „Săptămâna”, cât şi după 1989. Practic, el a trăit într-un exil interior. Criticul Paul Cernat a spus că recunoaşterea meritelor artistice ale lui Manea a parcurs un drum ascendent, de la controverse în anii 90, la certitudini în ultimul an. El reprezintă un tip de scriitor responsabil şi inaderent la compromisuri cu propria conştiinţă, fiind un „scriitor al neliniştii noastre”.

Moderatoarea discuţiilor, Carmen Muşat a precizat că punctul de cotitură în acest proces l-a constituit apariţia cărţii

„Întoarcerea huliganului“ (1997), o carte ce reflectă impresiile scriitorului revenit după 11 ani, în condiţii total schimbate în societatea românească. Dar nu au lipsit şi reacţiile negative la prima revedere cu colegii de breaslă, cu unii critici. Daniel Cristea Enache a apus că deceniul 1980-1990 a fost un deceniu „rău”, iar libertatea câştigată nu a eliminat tarele unei societăţi încă suferinde de vechi mentalităţi. „România Mare”,„Europa”(desfiinţată după trei ani) au făcut jocul celor care nu doresc o deschidere spre democraţia reală. Referinduse la proza lui Norman Manea, criticul a apreciat că există un cod personal al autorului, care nu se orientează pe acuzaţii sau implicări politice, ci se concentrează pe condiţia intelectualului pluri-identitar.

Vorbitorul a evocat şi numele lui Mircea Eliade, cu un trecut ce nu poate fi eludat, ca şi al altui scriitor din exil, Lucian Raicu.

Norman Manea a intervenit şi a spus că Mircea Eliade nu este un caz unic în literatura europeană, dar eroarea sa constă în faptul că el nu s-a dezis şi nu a pus în discuţie propriile convingeri din tinereţe, pentru care ar fi putut chiar să-şi ceară scuze.

Premiul naţional pentru literatură pe 2011

Valoarea sa ca savant nu ar fi avut nimic de pierdut. De asemenea , scriitorul a afirmat că literatura nu este morală decât la modul intrinsec, ea nu moralizează, nu arată cu degetul vinovaţii, ci reflectă realităţi. A fost menţionată cartea lui Mircea Martin „Complexele literaturii române”. Norman Manea a spus că el s-a aflat, ca mentalitate între Proust şi Kafka, a doua postură fiind impusă de regimurile totalitare pe care le-a cunoscut. Bianca Burţa-Cernat a menţionat că opera lui Manea nu este încă inclusă în programa de studii universitare, că el este încă victima unei tăceri „voite”. Claudiu Turcuş, autor al primei monografii, apărute recent, „Estetica lui Norman Manea” (Ed. Cartea Românească) apreciază că scriitorul este un „personaj unic”, original, remarcat încă în 1966 de Miron Radu Paraschivescu, iar „Octombrie, ora opt” este o carte exemplară pentru o anumită etapă în evoluţia sa. Dr. Ion Vianu, scriitor de prestigiu, fiu al criticului Tudor Vianu, a menţionat evoluţia în percepţia operei lui Manea şi diferenţa dintre percepţia în ţară şi în străinătate, unde este considerat un fantast. Criticul Caius Dobrescu a supus discuţiei chestiunea identitară, a fost amintit cazul lui Mihail Sebastian, cu care destinul lui Manea are anumite afinităţi. În încheiere, Norman Manea a subliniat că pe el, ca scriitor, îl interesează cel mai mult „entitatea”, adică omul, identitatea fiind un corolar. În zilele care au urmat, scriitorul s-a întâlnit cu studenţii de la Facultatea de Limbi Străine de la Universitatea Bucureşti, apoi a primit la Universitatea Al.I.Cuza” din Iaşi titlul de Doctor Honoris Causa. El este nominalizat pentru un Premiu Naţional al USR, ediţia 2011. Îi urăm succes şi realizarea proiectelor propuse.

Povestea unui festival, a locului şi a publicului său You’re the best audience I ever had!

(Avishai Cohen, mulţumind publicului Gărâna Jazz 2011)

Acest volum surprinde, dintr-o varietate de unghiuri, dezvoltarea unui fenomen cultural şi social, Festivalul Internaţional de Jazz de la Gărâna. Aflat, în 2012, la cea de-a XVI-a ediţie, festivalul atrage anual mii de fani de jazz, de munte şi de socializare alternativă. E unul din cele mai mari din Europa, e căutat de vedetele jazzului contemporan, iar amploarea sa şi-a pus amprenta atât pe fenomenul muzical românesc, cât şi pe dinamica socială a Munţilor Semenicului.

Finalitatea acestui volum e documentară, dar stilul în care am încercat să-l asamblez deviază de la retorica istoriografică tradiţională în mai multe feluri. În primul rând, m-a interesat nu numai aspectul muzical al fenomenului.

M-a preocupat mai puţin ce s-a cântat, de către cine şi cum; ci, de ce, unde, cui şi cu ce efect. Volumul nu conţine decât pe alocuri evaluări estetice ale diverselor – şi adeseori memorabilelor – recitaluri de pe scena festivalului, însă urmăreşte felul în care scena a creat şi re-creat un public, o subcultură şi un loc. În al doilea rând, am ales să surprind evenimentul în diverse registre stilistice. Printre colaboratorii acestui volum se numără universitari, scriitori, melomani, jurnalişti şi chiar artişti. Contribuţiile lor se extind, ca mijloace de reflecţie, de la cercetarea sociologică şi investigaţia antropologică până la eseu şi ficţiune. Fiecare contribuţie constituie, în felul său (însă), un document; o formă de reprezentare. Am decis să nu le separ pe genuri, ci să profit de contrastul stilistic dintre diversele texte, în speranţa de a contura o imagine a fenomenului infuzată de prospeţime, diversitate şi dialog intertextual. În al treilea rând, aşa cum o sugerează motto-ul, mi-am dorit ca această carte să fie o carte a publicului. Să alcătuiesc nu numai un document care să imortalizeze festivalul, ci şi un text la lectura căruia cei ce au şezut pe butucii hanului La Răscruce sau au înfruntat frigul din Poiana Lupului să se regăsească, să-şi reamintească ce-au vizionat, ce-au aplaudat, cu ce s-au îmbrăcat şi ce-au luat cu ei acasă.

Bun sau rău, publicul unui eveniment este adeseori uitat de cronicari, fiind privit în cel mai bun caz ca un validator al performanţei celor care ocupă jumătatea lu­minată a evenimentului. Dar influenţa sa e mai extinsă, iar acest volum încearcă să sugereze că, deşi are protagonişti, muzicieni, gazde, organizatori, Gărâna Jazz este în parte şi un produs al unei comunităţi; că festivalul a răspuns unor aşteptări, că felul în care s-a dezvoltat şi dimensiunile atinse au fost influenţate de cei care cumpără biletele.

Un sondaj de opinie efectuat la ediţia a XlV-a (2010) a Gărâna Jazz de Catedra de Sociologie din cadrul Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi (coordonat de conferenţiar dr. Adrian Netedu) ne dovedeşte că acest public e în special unul tânăr (sub patruzeci de ani), predominant cu studii superioare, care ia calea Gărânei influenţat nu atât de massmedia cât de recomadarea unor prieteni sau cunoştinţe. E dispus să vină şi să revină de departe şi să investească în

această excursie (aproape jumătate având pe CV prezenţa la mai mult de cinci ediţii).

Tot conform sondajului, publicul Gărânei se consideră unul aparte, consumator al unei muzici ce se dezvăluie numai urechii educate. Constituie un grup care apreciază aproape necondiţionat festivalul (organizarea, selecţia artiştilor, so­norizarea, mâncarea, curăţenia – cu o uşoară ezitare privind grupurile sanitare). Preferă cortul pensiunii şi e dispus să închidă un ochi la aglomeraţie, la vânzoleala din timpul concertelor, la vremea vitregă, la costul biletelor, la drum, la posiblităţile de camping şi (de ce nu?!) la absenţa mâncării vegetariene. „Gărâna” face referire nu numai la o aşezare întemeiată de emigranţi germani la începutul secolului XIX, ci la o întreagă arie de la poalele Munţilor Semenicului, de unde izvorăşte râul Timiş. Aria include atât celălalt sat (vecin), Brebu Nou (cu denumirea sa germană Weidenthal), cât şi întreaga zonă turistică de pe malul lacului de acumulare Trei Ape. În prima sa parte, volumul se concentrează asupra locului. Odată pădure virgină, el e cuprins între 800 şi 1100 de metri altitudine şi începe să fie populat în 1828. Prima tranşă umană adusă aici reprezintă 67 de familii. Apoi, comunitatea sporeşte; creează ex nihilo. Ridică şcoli, biserici, mori şi primării; creşte animale, lucrează pământul, croieşte drumuri prin pădure şi îşi inventează o viaţă culturală.

Pune în scenă piese de teatru, organizează un cor, cântă în orchestre, îşi sărbătoreşte hramul bisericesc, datele importante ale calendarului creştin şi, de prin anii 1929-30, îşi deschide porţile turismului.

Cu vremea, casele, inţial din lemn, sunt reclădite cu cărămidă şi piatră. Drumurile vechi sunt pietruite şi mai apoi asfaltate. Vechiul complex turistic interbelic devine motel.

Vin electrificarea şi organizaţia locală de partid comunist (nu însă şi colectivizarea). Vin apa, magazinul sătesc, căminul cultural, 1989 şi, după aceea, emigraţia. Urmează depopularea. Casele şi cultura locului sunt preluate de noii proprietari, o altă speţă de colonişti: orăşeni cu stare, căutând o a doua reşedinţă. Ei recreează la rându-le locul.

Apare un han, apoi pensiuni, tabere artistice şi, din 1997, un festival de jazz.

A doua şi a treia parte a cărţii sunt dedicate acestui festival, care, la scurt timp de la înfiinţarea sa, devine evenimentul cultural definitor al Gărânei, înlocuind aerul proaspăt şi baia în lac ca principale elemente de branding turistic al locului. Devine cel mai mare festival ţinut vreodată în România şi detronează Sibiul din postura de capitală a jazzului carpatin.

Gărâna a făcut festivalul, susţin mai toţi autorii acestei cărţi, dar, în acelaşi timp, tot ei îşi propun să prezinte şi felul în care festivalul a transformat locul, marcându-l altfel pe hartă, selectându-i turiştii, transformându-i habitusurile şi stimulându-i economia şi viaţa culturală.

Informaţia ce stă la baza acestui volum provine fie din observaţia proprie a autorilor, fie din interviuri cu participanţi, organizatori, spectatori şi localnici. Doresc să le mulţumesc. Recunoştinţa mea se îndreaptă în primul rând spre Puba şi Erika Hromadka, Liviu Butoi, Marius Giura,

Gigi Tăuş, Emilian Roşculescu (Papi), Mariana Kamocsa, Oscar Berger şi Johnny Bota pentru discuţiile avute şi sugestiile lor. Mulţumesc, de asemenea, tuturor celor care au participat în anchetele care stau la baza unor eseuri din acest volum, prezentatorului Florian Lungu, muzicienilor Berti Barbera, Johnny Bota, Mircea Bunea, Horia Crişovan, Mario Florescu, Eugen Gondi, Alexandrina Hristov, Toni Kuhn, Liviu Jean Manciu, Victor Miclăuş, Dan Alex Mitrofan, Puiu Pascu, Vali Potra, Mircea Tiberian, Mirela Zafiri, Luiza Zan, şi multor altora care ne-au împărtăşit impresiile lor despre festival şi locul care îl găzduieşte.

De asemenea, mulţumiri celor care şi-au făcut timp să participe la scrierea acestui volum, Silviu Dancu, Caius Dobrescu, Caius Giura, Marius Giura, Petru Ilieşu, Viorel Marineasa, Cristiana Mateică, Liliana Popescu, Alexandru Potcoavă, Andrea Reisz, Robert Reisz, Iulia Sur, Daniel Vighi şi Smaranda Vultur, colectivului de la Catedra de Sociologie şi AS, Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social Politice a Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, coordonat de dl Adrian Netedu, precum şi fotografilor şi artiştilor care ne-au oferit reconstituiri vizuale ale fenomenului: Stelian Acea, Cristian Buzneanu, Florin Ianaş, Patrick Marek, Camil Mihăescu, Sergio Morariu, Elisabeth Ochsenfeld şi Richard Wayne.

nr. 21 n iunie 2012

invitatul revistei

actualitatea literară 7

Theodor Damian

E un zumzet

căci cuvântul acesta te poate trimite în turma de oi sau de capre dinspre sau înspre împărăţie

Zumzetul medievaliştilor creşte cu fiecare iubire cu fiecare stânjenel e o flacără în fiecare cuvânt aşa cum e un cărbune aprins în chemarea oricărui profet.

Scriu şi nu mă mai satur mai am un cuvânt veşnica pomenire două într-unul ca ipostasele în Sf.Treime ce şi cum se aleg tertium non datur de aceea am pus toate cele de pomenire într-un singur cuvânt acolo este mama din cuvântul acela vin prin acela voi fi şi sunt.

E un zumzet în fiecare speranţă aşa cum este un tăciune aprins în orişice dor care te prinde ca atunci când vine controlorul şi nu ai bilet ca atunci când stânjeneii bat la uşa ta şi nu ştii ce vor.

Când vei lua pustia cu asalt Nu cunoaştem decât acasă când am plecat am ieşit din cunoaştere aşa cum iese fiul risipitor ca peştele din apă pe uscat din naştere acasă e taina întru care sunt ce cald şi bine e-acolo fulgerul vine dar nu m-atinge trece din odaie-n odaie ca un apostol în lucru dar relaxat şi metodic ca un înger strălucind în văpaie Ia bisturiul de pe taina aceasta nu-ncerca în ea e bumerangul şi vraja blestemul descântecul pescarul dibaci ce gata stă la pândă cu mreaja Ia bisturiul nu-ncerca hai să tăcem mai bine să iscodim amândoi tăcerea să vedem cât cuvânt se-ascunde acolo şi cât din ea e-n cuvânt Dacă mergi spre tăcere mergi spre pustie când vei lua pustia cu asalt ţi se va trimite glas subţire de vânt să-ţi şoptească despre cele ce vor să fie despre cum poţi bea în acelaşi timp din adânc şi înalt.

La Innsbruck Gongul bate de ora 10 şi a fost noapte şi va fi dimineaţă la Innsbruck aşa cum se întâmplă în cuvântul de care te-apuc cum a venit noaptea

Taina e taină

Se dedică lui Liviu Pendefunda

am văzut dar cum va veni dimineaţa nu ştiu de fapt nici cum a venit noaptea nu ştiu doar a venit cu nori albi şi negri în care răsăritul se fecundează în asfinţit aceşti nori din care sclipesc stelele caselor din Tirol sclipiri ciudate ca-ntr-un alfabet morse nu de sunet ci de lumini bei din ele cu lăcomie arşiţa dorului de ducă s-alini sclipiri ciudate ca dialectul tirolez pe care fie că vrei sau nu trebuie să-l descifrezi după accent şi ton aşa cum încerci cu muzica tracilor lidieni, frigieni pa vu ga di ke zo ni pa chendimă elafron şi a fost noapte la Innsbruck cele zece bătăi din clopotniţa catedralei ca zece porunci din copilărie trebuia să le ţin pe toate ca să spăl universul întreg de păcate îl mai spăl şi acum prin poemul acesta unde pun drumu-n cuvânt şi cuvântul în drum.

Mai am un cuvânt

mamei mele, Dora

Scriu acest poem ca un parastas pentru mama aici toată jertfa va fi în cuvinte slujba în sine ca o fiinţă vie ca un melc ce intră şi iese din cochilie şi rugăciunea un capăt înăuntru şi altul afară ca grâul colivei ce nu încolţeşte

dacă nu poate să moară o întreagă colivă închisă într-un singur cuvânt am pus acolo moarte şi viaţă moartea întâi ca la facerea lumii şi a fost seară şi a fost dimineaţă … ca învierea venind după ce boldul morţii s-a scos din călcâi Pocneşte cuvântul de sens ca o gravidă gata să nască rugăciunea mea încinge altarul ce-mi absoarbe ca o pâlnie cuvântul până ce coliva devine pască.

Acolo în Eschaton trebuie să fie şi tata şi mama aşa am învăţat într-un alt eon din poezia lui Crama. Şi mai am un cuvânt pentru vin un cuvânt colorat tulbure şi limpede deodată trebuie să lucrezi cu fiecare bob şi apoi să ştii să-l aşezi matematic şi cu evlavie în rânduiala slujbei divine ca un matelot priceput singur mânuind o corabie Şi acest cuvânt e fierbinte ca pământul în ziua dintâi numai vântul Duhului te salvează dar trebuie să ştii să-l ceri şi să te îmbraci cu el ca Daniil în cuptorul de foc ca să poţi să rămâi unde nu-ntreba dacă până acum n-ai înţeles mai roagă-te dar vigilent şi uită-te mereu înapoi să nu vină câinii din Baskerville pe urma ta roagă-te în trezvie

Mai bine taci luna ca o vrăjitoare distrusă a zodiei tale îţi spune apoi te îmbată în tămâie de flox şi petunii în ce anotimp şi la ce oră întunecă luna lăstunii câte porunci atâta trudă atâtea munci.

Numai aşa obosit şi curat poţi citi în stele şi-n lună numai după ce ai bătut în uşorii casei tale cele zece porunci înţelegi când şi de ce lăstunii se-adună în adunarea lor poţi citi semnele stelei de mâine poţi descifra dar cum traduci fanta rotundă şi hrănitoare a bobului de grâu deghizat în bucata de pâine pe cruce pironită în mijloc.

Câinele din Baskerville latră sinistru şi ameninţător când sunt aproape taina lumii s-o dezghioc.

Taina e taină mi se spune ea ţi se dă nu ca s-o explici ci ca s-o faci rugăciune. În jocul lumii aceste stăm agăţaţi între ce nu-i şi ce este.

Ce nu-i ne azvârle ca pe o minge din stea în stea ca şi cum jocul cu fiecare pasă începe din nou joacă şi roagă-te nu-ntreba.

Ce este ne calcă pe urme ne blochează intrarea cine sunt şi mai ales de ce cum să răspund când fiecare literă părăseşte înţelept întrebarea e ca şi cum intri şi ieşi din fire aşa cum intri şi ieşi din rătăcire.

8 actualitatea literară Alexandra Negru Paper walls strânge-mă în tine cu mişcări metalice de chirurg sunt un fluture origami care îşi potriveşte bătăile aripilor după trepidaţia pulsului tău răzvrătit îngroapă-mă între ziduri de oase şi de carne păzeşte-mă ca şi cum aş fi ultima femeie rămasă în univers frânghiile care nu se rup vor spânzura mii şi mii de oameni atunci se vor ridica umbrele în două picioare vor construi mai departe de zgârie nori lagăre pentru orfanii de suflet / de acolo lumea se va vedea foarte mică ca o intersecţie de autostrăzi întunecate şi foarte cariate de la ploaia de îngeri de azi noapte fără aglomeraţie urbană la ora de vârf păstrează-mă în tine îţi intru în sânge pe la încheieturi descuindu-le cu săruturi chimice ca pe o pereche de cătuşe ascunse în pereţi de carne eşti singurul bărbat pe care l-am iubit îmi îngrop aripile vineţii în căldura genelor tale şi învăţ în tăcere geometria zborului

Despre trupuri tu nu ai ştiut niciodată te-am urmărit zile întregi printre crăpături ţi-am radiografiat gesturile ticurile şi toate acele detalii care te compun atât de firesc atât de cald şi cuminte ca o prezenţă maternă ce o doreşti împletită de tine pentru totdeauna sunt atingeri ce se sparg la contactul cu carnea se împrăştie în atmosferă şi ajung pe trupuri străine nemângâiate orice om ar trebui să se lase legănat în braţe măcar o dată altfel riscă să îi crească cactuşi dinspre umeri spre braţe şi mai departe pentru că noi ne-am născut în aceeaşi constelaţie împărţim acelaşi vis mereu desculţi şi curaţi rezolvăm probleme de oameni mari şi ne umplem buzunarele cu pietre să ştim că trebuie să ne întoarcem întotdeauna acasă la sertarele cu trupuri calde ca de cai sălbatici ce s-au oprit să bea apă există o femeie pe care nimeni nu şi-ar dori să şi-o amintească şi totuşi o îmbrăţişăm cu drag ca pe o mamă de rezervă când ne simţim ieftini şi supuşi ca nişte animale domestice / peste tot există singurătate mai departe vreau să dispar şi în urma mea să las o groapă comună pentru celelalte femei care te vor iubi / mi te amintesc cum erai prima oară o scenă cu cortinele trase aveai un roi de albine în tine ce au ieşit rând pe rând să mă înţepe probabil aşa se întâmplă întotdeauna

Alexandru Văsieş Fantefine trebuie să fie un grilaj înapoia casei ca să-ţi dai seama ce-i de fapt cu locul ăsta îmi pot strecura pumnul prin el, odată am apucat de dincolo un pui galben şi ud şi am încercat să-l trec în partea mea. până mi s-a înroşit pielea iaca şi soarele complet înapoia casei vreau să-ţi arăt chestiile înflorite un balansoar care sună prins de rugină acolo mă tăvălesc în locul unde mi-am tot lipit spatele e pată mare şi întunecată

şcoala de poezie ca să o ascund mă folosesc de o bucată de tablă ce reflectă stau şi mănânc pizza, uneori găuresc felia şi privesc ce-i de privit nu mă gândesc la salariu şi la puţina resursă nu m-aş mai gândi cu pizza lângă mine şi cu urmele de femeie la doar un braţ distanţă

nr. 21 n iunie 2012 am văzut e gol pe dinăuntru/ gol pe dinafară doar monochrome walls. au rămas câteva încercări pentru mâna care ucide/ trimite impulsuri repetate şi

aici, când am crezut prima dată că aş avea o viziune am apucat-o de eşarfa albastră şi am strâns n-a fost ca şi cum aş fi strâns-o de gât pentru că nu ne atingeam atunci am simţit dragostea cel mai mult doar că am tăcut

tot eu colind malul. umeri pe jumătate descresc distanţele. locul acesta e un front de război futurist/ un paradis primitiv într-o barcă răsturnată. trupul meu printre săgeţi de os, miros dulce într-o cameră.

aş sta toată ziua şi aş lăsa furnicile să se desfăşoare în părul de pe picioare. când mă ridic, e soarele ca o minge de bowling pe un plan înclinat. mi-ar putea arăta că nu doar lumea asta are hoteluri de lux dacă aş mai sta

de la ultima ta insomnie, cresc singură drumul sării şi al sângelui. dar ce folos când mi-au rămas doar săgeţile. vocea ta aşteaptă zile/ seri de lemn sau cuvinte care să oprească plutirea, undeva dincolo

deseori mă gândesc să iau cheile şi să trec prin oţel cu farurile aprinse cu venele-n relief ar însemna o misiune şi nu cred în aşa ceva.

trece timpul şi nu ajungi. într-o convulsie hotărâtoare îmi strâng braţele, să poată umple ţeasta asta cu zdrenţe.

odată i-am spus că aici e o plajă că noaptea mai ales se aude frumos aşa ca să rămână am adus un lighean şi am rugat-o să-l umple apoi m-am spălat pe picioare înainte de fapt

Amalia Cernat

reducere iarna oamenilor cărunţi s-a lăsat în metroul plin de tipe roşcate fane dristor&petrache poenaru cu mâinile ascunse la spate care mă fac să latru. nenăscuţii mă mângâie în timp ce numără cutele cerului uterin. adesea oamenii îşi calcă unul umbra altuia în timp ce eu îmi vărs lent paharul cu linişte pe tălpile lor.

Ana-Maria Lupaşcu în orice zi apare stepa/ întinderea trupului meu. văd bărbaţi purtând caii răniţi în spinare. umeri pe jumătate ţes drumul spre cealaltă parte. potecile duc într-o noapte nordică şi mă simt tot mai aproape, le strig băieţi treceţi veninul în cantităţi ceva mai mari ne trebuie să umplem bine.

e cum nu se poate mai bine şi mai uşor în vizuina mea. seri la rând, trupul caută în pat golul pregătit de simpla idee a somnului.

Andra Iordache extrase din cronica unei morţi neanunţate Dragă Do , de când ai murit stau cu mâinile în poală ca sfinţii cu capul uşor adus într-o parte şi caut să aflu ce Dumnezeu caut în biserici … ce Dumnezeu caut eu în biserici ?! pe sub poduri pe la noi a urmat o vreme cu gene smulse şi mizerie cu rânjete date de dinţi mici şi haine prea largi cu peisaje dense mânjite de ceaţă în ziua când îmi uscasem picioarele ude sub strană am trecut pe străzi cu resturi de iarnă în fundu’ ochilor îmi poticnisem gura între genunchi pânza din jur era umedă şi tare ani de zile mă acoperise mă gonise afară pe străzile oraşelor zăcuse pe lângă paturi mirosea a sărăcie şi a iubrie în pripă acum Do , mă ridic şi singură din pământ în faţa zilei de ieri deşi de la o vreme aud cum înăuntrul meu plânge asemeni unui orb dar totuşi ştii cât mi-e de dor de iernile când ningea de rupea mereu şi mereu între largii tăi umeri ?

nr. 21 n iunie 2012 Delia Marilena Grosu târgovişte – bucureşti prin piteşti & sfântu gheorghe sunt cu tine pe bdul castanilor drumul ăsta nu mi s-a părut niciodată mai lung iar mâinile tale mai frumoase mai lungi mai albe mai ale mele ascultăm where have you been în nişte căşti care nu se mai aud bine şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc la tine ca la cel mai mare păcat sau cea mai bună veste vreau să te ţin minte aşa exact aşa cum arăţi acum cu tricoul într-o parte mâinile atârnându-ţi pe lângă corp picioarele lângă ale mele niciodată nu ai arătat mai frumos nici mai al meu corpurile noastre nu au fost niciodată mai legate decât acum când bei cafea iar nasul ţi se strâmbă spre stânga cu fiecare înghiţitură iar eu întorc paginile unei cărţi cu gesturi scurte ca ale unui om care moare cred că înainte să pleci îţi aminteşti toate momentele bune sau rele pe care le-ai avut cu cineva cum ar fi că nu aţi mers în vamă că nu aţi jucat cărţi că v-aţi grăbit şi acum totul pare scurt şi neterminat eu mă gândesc că îmi pare rău că nu am învăţat să cânt la vreun instrument că ascult bob dylan la 5 dimineaţa în timp ce dansez în faţa geamului că nu sunt punctuală etc.

şcoala de poezie

actualitatea literară 9

să fie bun şi singur şi nefericit şi să-i placă femeile tunse scurt

am nevoie să vii/ gândeşte-te la mine ca la toma ţie îţi sunt credincioasă

cătălina e femeia dimineţilor mele a după amiezilor şi a sâmbetelor

1.3 astăzi am lovit în soare aşa de tare a plesnit ca un nasture violet vom înghiţi paturile pernele pereţii holurile oamenii şi tot nu va ajunge să umplem o durere

am putea fi prieteni toţi trei am putea rămâne aşa ea cu capul pe umărul meu eu cu picioarele în poala lui ca în the dreamers pulp fiction & desperados am putea trece soarele dintr-un cerc în altul cum trece muzica prin boxe şi intră în noi cum intră trenurile de noapte în elveţia alergând ca nişte cai negri de luptă ridicând în urma lor praful de pe potecile din alpi şi niciun gest inexplicabil o încrengătură de stări perfect construită între noi ne-am înţelege perfect viaţa noastră ar fi perfectă şi nu s-ar termina niciodată

Raluca Boantă midnight în bucureşti pe oamenii secolului două zeci şi unu nu poţi să-i conjugi decât la infinitiv vieţile lor sunt depozite en-gross de scolioză lombară diabet şi labilităţi pe oamenii ăştia îi dor plămânii în fiecare dimineaţă când pământul le freamătă sub tălpi

cătălina ar citi poezii iar mainile lui dumnezeu mi-ar mângâia picioarele

după un discurs de absolvire formal gurile lor sunt cusute cu aţă portocalie - poftă bună

pentru că aşa îmi spune el te iubesc, aşa îmi spune el iartă-mă, aşa spune el tuturor lucrurilor în care eu cred

oamenii secolului două zeci şi unu îşi vindecă dorul cu facebook şi skype totuşi

Marta Margaret Gheleşel

de fiecare dată cînd se împarte la unu mărunţişul realităţii lor le rămîne rest

where have you been + naked lunch asta e o despărţire frumoasă o despărţire în care nu spune nimeni nimic fiecare dintre noi doi vorbeşte despre altceva eu despre teatru tu despre fotbal vorbim despre filme româneşti toate la fel despre faptul că începe să plouă ”hai să plecăm” vorbim vorbim vorbim vorbim vorbim vorbim vorbim şi totuşi nu ne spunem nimic

Georgiana Camelia Maximoaia Be right back Coborând, simţeam scările cum se împăturesc în urma mea, cum se rulează ca nişte ştrudele cu aromă de paşi pierduţi şi oamenii – cai de curse treceaupelângămineameţitorderepede…

Coboram mai departe, în mine, deasupra mea, lumea se închidea în cercuri de apă…

-uite-l pe Andrei, tălpile de gelatina lasă umbre şi urme, zgârie şi mângâie pieliţa moale care îmi înveleşte creierul; Maria îmi sfarmă suviţele de păr şi construieşte din ele castele de nisip…

Cobor, încă mai cobor printre cioburi de sticlă aruncată la întâmplare, printre zile şi nopţi, ca şi cum aş trece ca o fantomă, dintr-o cameră în alta…

Voi coboî, până când voi fi un fetus curbat ca un arc gata să sară, un embrion sidefiu fără pleoape, voi auzi voci albe, cremoase, îndepărtate şi tata va atinge cu mâini de lapte braţele sofisticate în care m-a învelit mama. * rău am făcut că m-am lăsat născută, eu trebuia să mă inventez…

Ilinca Pop

dacă am rămâne aşa/ viaţa noastră ar fi perfectă ce e un cerc într-o clepsidră soarele mă joc de-a jung cu cătălina aşa am aflat că dumnezeu e bărbatul cu barbă care ascultă led zeppelin bărbatul tuturor dimineţilor mele pe el l-am învăţat să fie tandru

puls 1.1 câteodată aud ropote toate ploile lui bacovia curgând în acelaşi timp într-un robinet din spital ferestrele se sprijină în coate câte puţin puţin o să vină o zi când geamurile camerei vor fi atât de înalte încât o să mi se alungească braţele ca nişte mâneci purtate, pe care le tragem în răcoare 1.2 în ultimul timp nu scot un cuvânt când vin asistentele îmi adun iepurii, iepurii mei negri îi port la gât ascult cum pufăie în piele parcă îşi ascund respiraţiile de cineva şi atunci tac şi eu şi nu mai aud aerul am uitat să îţi zic alaltăieri număram ceva era aşa mult cât nu poţi ţine minte ca atunci când tu uiţi să pui alarma sau nu mai ştii când e ziua mamei tot la fel în curând nici eu nu voi mai şti pentru că nimeni nu îşi aduce aminte de o femeie cheală tălpile mele sunt pâini din care se satură toţi nebunii ăştia îmi ling picioarele ca nişte copii ai africii

Raluca-Leontina Neagu Vreau să vorbească toate cuvintele din lume să se arunce peste buzele tale peste amprenta lor violet dar azi liniştea ta îmbracă în gol se mulează pe zidurile casei întotdeauna cu spatele la soare să-ţi fie umbră mămăiţă ne lovim de bocceluţa în care strângeai seara într-o cruce perfectă toate rugăciunile pentru El o mutăm cu ochii închişi multe lucruri nu aş vrea să mai văd mămăiţă Tatăl nostru spus în disperare mâna ta neputincioasă în aer cum se aglomera camera şi nimeni nu respira inima ta calmă tăcută Iisusul din perete cu capul în piept strigătul mamei ştii o să te caut ca pe o treaptă lipsă în întuneric de fiecare dată când mă întorc acasă şi urc scara spre trecutul unde amintirile se ţes cu aţă albă şi lacrimi.

Creaţii selectate din nominalizările la cea de a XI-a ediţie a Festivalului Naţional de Arte pentru Liceeni

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

cronică

nr. 21 n iunie 2012

Un fruct narativ „bio”

„am încredere în realul din literatură” Nicolae Breban

Mărturisesc a fi fost îngrijorată pentru prietenul Mareş atunci când am terminat de citit un must-read al prozei contemporane: Când ne vom întoarce. Ce-o să mai scrie după un roman de la excelent în sus, cum ar spune N. Breban? Temere spulberată. Când ne vom întoarce rămâne, deocamdată, cea mai bună proză a sa, dar pasiunea pentru naraţiune iarăşi a învins. Trebuie precizat: lui Mareş şi eseul tot naraţiune îi iese, vezi Manual de sinucidere, dar şi demonstraţia că, în ciuda grozavei presiuni ideologice instalate de stalinism, s-au scris cărţi mari, ca Luntrea lui Caron şi Zahei orbul, ca Moromeţii I, Groapa, Bietul Ioanide...; vezi şi notele despre realismul socialist reciclat în proza americană (de Philip Roth), despre postmodernismul second-hand şi „carenţa de mesaj” ori superba schiţă de portret a academicului Ion Pop. În ce mă priveşte, îl urmez şi-n Calabria, şi-n Bucovina anilor treizeci, şi-n zilele controversatei revoluţii. Oricât s-ar ricana (iarăş’ Mareş!), sunt sigură că se va întoarce cu altă surpriză, poate la editura humanitară, mai ştii, după ce a fost polimerizat în 2012 cu Deplasarea spre roşu; că vom avea din nou dovada că Radu Mareş nu e un şaptezecist „expirat”. Nici nu-i displace eticheta, o găseşte provocatoare.

Confruntat cu literatura de consum sexizată (vocabula sa), nu coboară o clipă ştacheta, nu se sinchiseşte de noile nou romane mediatizate în exces. Altfel spus, ţine la demnitatea de scriitor profesionist, fapt demn de toată lauda.

Cuvântul decide povestea? La început a fost... incipit-ul?

Nu în acest caz. Naratorul caută expunerea voit incoloră, inodoră. Nu şi transparentă, strategia textuală fiind să ascundă abil ce vrea să ascundă. O maşină intră pe poarta cu batanta căzută a unui orfelinat. S-o urmezi, să n-o urmezi?

Reportajele presei străine ne-au sastisit cu mizeria din astfel de aşezăminte, cu fotografiile handicapaţilor scheletici, spălaţi de excremente cu furtunul. Dar dilema e falsă. După câteva fraze, vezi limpede că romanul are potenţial: vrei să ştii ce se întâmplă în colţul acela de lume. Şi se întâmplă! O bufnitură îl năuceşte pe omul de la volan, convins că a lovit în plin un copil, de nicăieri sărit pe capotă. Vă asigur, însă, că nimic nu-i ce pare a fi: accidentul e o joacă, iar culoarul narativ al orfelinatului va fi părăsit. Paginile „în plus” au justificare serioasă: sunt scrise ca să amâne o confesiune insuportabilă şi pentru Romi de la Romulus, profesorul de franceză, gazetar în timpul liber, şi pentru cel căruia i se adresează. Radu Mareş e redundant cu bună ştiinţă, amână, cere să avem răbdare-răbdare-răbdare şi să înaintăm în poveste după regulile lui. Aduce în scenă, din comédia umană a tranziţiei, trei personaje pe care le va abandona: Alin Sârbu, liderul unui partid de opoziţie alcătuit din rudele unor deţinuţi politici şi câteva fete exaltate, cel care i-a comandat reportajul ca să găsească „un rost” amicului depresiv, directoarea orfelinatului (soţia unui erou-martir al Clujului, după unii; ucis din neglijenţa lui, după alţii) şi englezoaica venită cu „ajutoare”. „E straniu, dar România poate să cadă cu tronc cuiva, să nu se dea dus...”, notează cu ironie fină Mareş.

Autorul repetă şi repetă, să ne intre personajul în cap, că profa de mate, Doamna de fier cu picior de fier şi dantură metalică, are un zâmbet rece de aur. Pare un detaliu nesemnificativ? Nu este. Rece e un cuvânt-indiciu, opac e alt cuvânt-indiciu care-l obsedează pe acest Romi de la Romulus. Englezoaica roşcată, cu „un milion de pistrui”, în bocanci de front, e o fiinţă absentă, cu privire inexpresivă, opacizată (subl. mea, Magda U.) de indiferenţă”. De ce e persecutat de aceste cuvinte, Radu Mareş vrea să aflăm mult mai încolo. Vor avea rapel în „zâmbetul glacial” al Gretei, femeia „fără compasiune, fără înţelegere”, opacă la ce se întâmplă în jur, alunecând ca un peşte de acvariu pe lângă bărbatul care o iubeşte.

Motorul prozei, cu piesele în perfectă stare, turează impecabil; „şoferul” merge cu viteză mică, dar îi simţi încordarea; dă în marşarier, face ocoluri peste ocoluri, doar aparent inutile. Se vor justifica, aşa cum se justifică disproporţia în relatare: Alin Sârbu e adus (prea pe larg) în discuţie, doar ca să aflăm că Romi de la Romulus e „dezgustat de toate” şi să i-o prezinte pe englezoaica Diana ca pe „un medicament bun”.

Abia la pagina 27 aflăm că Romi de la Romulus îşi disimulează o traumă: zace, nopţile, evitând patul, ghemuit sub chiuveta din bucătărie „cu ţiuitul singurătăţii amplificat în urechi şi în craniu”; durerea şi-o anesteziază cu raţia fixă de alcool: două sticle de „Săniuţa”. Primul pahar e umplut cu lumina stinsă, fără a vărsa picătură, graţie unui exerciţiu lung, deşi personajul întârzie să ne spună că e dependent de băutură. Până la pagina 27 nici nu ştim cui îi scrie, la pagina 37 aflăm că soţia a rămas la fratele ei, în Germania, luându-i tot (copilul şi fericirea casnică) şi că el bea. La pagina 57, pricepi că se adresează fiului, dar comportamentul rămâne imposibil de înţeles, motivaţia – necunoscută; îl întrebi şi vrei să-ţi răspundă de ce nu luptă pentru iubirea lui, pentru copilul lui, în loc să-şi consume anestezicul: vodka autohtonă. Şi aici mă opresc cu trimiterile la pagini,

nu mai socotesc/ cântăresc farmaceutic proporţiile. Mi s-a părut, însă, că Diana e din altă parte/ carte, că episodul a fost lărgit prea mult, că relaţia stabilită între englezoaică şi alcoolicul bătut de gânduri şi de insomnii e forţată. M-am înşelat (am pierdut multe pariuri cu Mareş, citindu-i Deplasarea spre roşu). Englezoaica îl ajută să se confeseze. În fapt, limba în care comunică, franceza, e „masca de protecţie”: „m-am înfăşurat strâns în limba străină, m-am travestit ca la carnaval”. Pre limba lui, maternă, n-ar fi putut să-şi descopere rana. De la chinul atroce şi mut, Romi de la Romulus ajunge la destăinuire în altă limbă, ceea ce îl duce la confesiunea – scrisoare către fiu. „Medicamentul” Diana a avut efect, aşa că englezoaica îşi încheie definitiv rolul, după ce povesteşte un episod întunecat din viaţa ei: un viol. Peste alt episod întunecat trece: „amănuntele pe care le aşteptam n-au venit”, cum trece şi „el, personajul” peste jumătatea lui de adevăr. De aici încolo, lumea vieţii lui Romi de la Romulus, die Lebenswelt, e ocupată în întregime de Grete Tamaş, violonista sasă purtându-şi cutia neagră a viorii ca pe un trofeu preţios. Zâmbetul mic şi rece contrastează cu buzele: „tăietura gurii era pofticioasă”.

Romi de la Romulus e un om fără (prea multe) însuşiri şi „vise grandioase”. Încearcă să se izoleze de cotidianul contaminat de frică şi de laşitate. Un captiv al sistemului dictatorial crede că se poate salva/ elibera printr-o iubire mare (cum să rezişti decât alături de cineva „care-ţi suflă în pânze”?) şi devine captiv al iubirii. Grete se dovedeşte a

avea multe firide închise în suflet. Deşi are ureche perfectă, „nemţească”, nu-şi aude iubitul. Femeia refuză repetat să vorbească despre ea („avea un pas de retragere şi un sesizabil reflex ostil”) şi despre coşmarurile ei. Se înţeleg la nivel trupesc, dar atât. Apropierea fizică e perfectă, femeia se deschide spre bărbat ca o floare, iar fularul galben, interminabil (ca şedinţele ideologice ale anilor optzeci) pare că le luminează nopţile. Erosul e „un arpegiu ştiut pe dinafară, după ce-a fost exersat de o sută de ori”. Comparaţia muzicală îi subclasează pe toţi romancierii de linie fierbinte. Un prozator bun n-are nevoie de proptele porno ori scato.

Deplasarea spre roşu e o poveste tristă (ca toate poveştile mari), cu un el şi cu o ea. Mai mult el, pentru că ea are mai puţină carne epică. Tema-i veche, de când e lumea – lume şi proza – proză. El îşi interzice s-o vadă aşa cum este, cu un minus de sentiment. E orbit de dragostea pentru ciudata lui, aflată într-o stare de nemângâiere. Primele semne rele: îl exclude de la exerciţiile de vioară, nu-l îngăduie la repetiţii, el n-are voie să atingă măcar cutia, s-o mute de colo-colo. „Nu vreau copii. Nu trebuie să mă mărit. N-are rost, e o nebunie!” Fericit, dar orb, el (încerc să evit imposibilul diminutiv Romi) pune ne-iubirea pe seama unei trăsături etnice: „răceala nemţească nu-i o superstiţie”. Şi încă: „Uneori aveam impresia că fac totul de unul singur, îmi cânt melodia la care ea asistă din loja aflată la o distanţă cosmică”.

Surprinzător, Grete aproape că leşină când îi aduce ediţia fraţilor Grimm, pregătire pentru copilul ce stă să se nască.

El reciteşte Hansel şi Gretel, căutând o cheie, se străduie să descifreze spaima ei de basm şi o pune pe seama faptului că Grete şi fratele geamăn fuseseră lipsiţi de părinţii biologici, morţi în deportare, la sovietici. De abandon (mama părăsindu-şi copiii în pădure, rătăcirea lor cine ştie câtă vreme) nu trece. Ideea că, în crudul basm, Hansel şi Gretel ucid ca să supravieţuiască îi scapă. E prea fericit. În apartamentul (de turtă dulce?) cumpărat cu ajutor de la frate, unde vizoarele par teleobiectivele vecinilor curioşi (în orice blocoteţ era o Oti-neni cu aer mămos, ştiind totul despre tine şi un preşedinte supraveghetor, „cu aer de şef ierarhic”), Grete rămâne intangibilă sufleteşte. El e prins în sentimentul „un pic dement, trăit noaptea pe tronul closetului”. Iată şi un posibil (şi bun) incipit al romanului: „Feri-

cirea, în fine. Gustul ei şi data când le-am simţit, chiar ziua şi ora (deşi pare o prostie)”.

Rezervat spre rece e şi geamănul, dr. Tamash. Hans şi Grete sunt identici: aceiaşi pomeţi teutonici, aceleaşi degete prea lungi, aceeaşi piele văroasă, laba piciorului 43...

Se zice, constată soţul Gretei, că „gemenii aparţin aceluiaşi corp”. Prea fericit şi de aceea prea locvace, nu observă că e respins de cei doi fraţi care n-au „slăbiciunea, să-i zicem, umană, a reamintirilor”. Fericirea prevesteşte înaintarea spre dezastru. Urmează revelaţia negativă care-l zdrobeşte.

Exuberantul turist, cu sufletul îmbogăţit de prima călătorie în Vest, descoperă relaţia nefirească a gemenilor, frate şi soră legaţi prin ritualul împreunării. „Ceva se zbate alb pe alb”. E scena-cheie (un flash pe trupurile celor doi) expediată, ca să nu spun nereuşită? Dar poate mărturisi un tată copilului mai mult despre imaginea adulterului „pentru totdeauna de neuitat”? „E un detaliu pe care trebuie să-l afli, are importanţa lui în toată povestea”. Detaliu? Detaliu descoperit cu cutremurarea fiinţei, detaliu care i-a făcut creierul şi inima praf?

Evident este că Radu Mareş nu vrea să cadă în „mizerabilism”, făcând o „descriere amănunţită” („Ar folosi la ceva?”).

Romi fuge (fapt psihanalizabil), înregistrând, totuşi, că Grete l-a văzut în uşă; coboară în living. Pe ecranul televizorului rămas deschis îl aşteaptă altă scenă grotescă: minerii înconjurându-l pe bărbatul cu ochelari, în cămaşă albă, doborându-l cu bâte în creştet. E momentul când apare o tânără ducându-şi vioara în stânga, ca Grete, detaşată de realitatea imediată, ca Grete. Pe tricoul alb scrie mărunt GOLAN. Bombă antipersoană! Romi ar vrea să-i strige: „Întoarce-te! Fugi!”, dar n-o face. Bâtele minerilor lovesc şi sfărâmă. Asta e deplasarea spre roşu: dorinţa de a distruge o fiinţă colosal de vulnerabilă. Lumea se deplasează spre violenţă, odată cu personajul. Furia e disperată, pe măsura erosului disperat. Fostul ins paşnic simte plăcerea teribilă, de nestăpânit, de-a lovi imaginar cu bâta pedepsitoare.

Povestea fraţilor Grimm se dovedeşte mai puţin crudă decât povestea contemporanului nostru, Mareş. În transcrierea sa, Hans şi Grete sunt mai cruzi, iar istoria personală (de un realism crud) e relaţionată de cea colectivă, de prezentul crud. Ca şi fericirea personajului narator, libertatea şi democraţia nu-s nici pe departe ce s-a sperat să fie: „Revoluţia s-a făcut pentru altceva, au murit mai mult de o mie de oameni, închipuindu-şi că o fac pentru altceva mai bun decât comunismul”, spune colegul Livius Bucerzan. „Vechiul sistem supravieţuitor e mai feroce, inegalitatea comunistă e (...) mai a naibii”. Deşi nu fac prostia să cred că ideile personajului lui Radu Mareş sunt ideile lui Mareş, îi dau dreptate. Rătăcim prin timpuri tulburi, ca Hans şi Gretel prin pădurea neprietenoasă. După mizeriile versiunii totalitare, relaţiile umane au fost minate de suspiciune.

Iar suspiciunea generalizată pare de nevindecat. Livius Bucerzan primeşte în faţă, în cârciumă, admonestarea: „Securistule!”, fapt confirmat de un amănunt (totdeauna important la Mareş): crucea vizibilă la gât, informatorul devenind cucernic după acel Decembrie. Tot Bucerzan îl avertizează pe Hans că-i primejdios să dezgroape morţii.

Nu-i mai dezgroapă nici Radu Mareş: dezlegările pe care le aşteaptă cititorul nu mai vin, autorul preferând câteva feluri de ambiguitate.

Nu iau niciodată ficţiunea drept ficţiune sută la sută, dar cititorul de roman la persoana întâi se întreabă unde e autorul în toată povestea asta. Răspuns: în chipul lui Romi, un lungan slab, cu ticul lui Mareş, colosal; la fel ca Mareş, expert în ştiinţa „fericirilor” casnice, echilibrat în relaţiile sociale: „Şi nici nu mă simţeam deloc în stare să mă apuc de spânzurat comunişti de felinarele de pe străzile oraşului”.

La notaţia lui Dan Cristea-Enache, de pe coperta a patra, subscriu: „fraza e mereu atentă”. A fi atent la frază e meserie, după cum nu-i aşa simplu să scrii simplu. Cuvântul e ales cu precizie, de aceea e greu de înlocuit. Mi se întâmplă, citindu-i pe egoprozaci, să corectez, să înlocuiesc vocabulele improprii, să sar peste „burţi” narative. Nu şi la Radu Mareş. Romanele bune sunt greu de corectat. Şi de tradus.

Ochiul povestaşului rămâne constant lucid (marca Mareş), ba chiar, pentru o minte devastată de vodkă şi de durere, vede prea clar ce se întâmplă: „acea conducere inventată cumva ad-hoc, de o mână invizibilă”, ghidonajul Secu, tensiunea socială „otrăvită”. Celebra alăturare a umbrelei şi maşinii de cusut pe masa de operaţie e... previzibilă faţă cu haosul nostru imediat postmodernist: escadrila de avioane apărute pe radarele Transilvaniei şi coniacul Napoleon, steagurile găurite şi dolarii falşi, Jelly Bon şi scutierii, greviştii foamei şi carnea expirată SUA, napolitana Sultana şi procesele televizate. La chioşcuri, ziarele „Dreptatea” şi „Libertatea”, recte orientarea anticomunistă şi divertismentul tâmp. Bunul diagnostician Radu Mareş conchide: „comunismul ne-a lăsat pe o gheaţă subţire ca foiţa de ţigară care se poate sparge oricând şi nu ştim ce-i dedesubt, dacă nu cumva e un abis negru”. „Cât despre noi, noi ştiutorii – avertiza în romanul precedent – când ne vom întoarce, nu vom găsi decât vidul”. Mareş nu-i un optimist.

Revenind la cele literare. „Se vor scrie atâtea romane la noi, că va fi ca-n Italia, cu portocalele, după o furtună: toate şanţurile sunt pline de portocale”.

Numai că fructul narativ cultivat de Radu Mareş e, lucru rar, „bio”. Curativ.

interviu

nr. 21 n iunie 2012

actualitatea literară 11

“Revistele de cultură nu funcţionează pe principiile rentabilităţii!”

Interviu cu scriitorul Liviu Antonesei, membru în Colegiul de redactie al revistei Timpul din Iaşi, fost director al publicaţiei

Cu o formulă puţin paradoxală, am putea spune că interesul creşte, dar el nu poate fi satisfăcut! În momentul de faţă, nu există nici o reţea naţională de difuzare a presei în general şi nici una de distribuţie de carte. Nu sînt împotriva privatizării, ba din contra numai că la noi s-a procedat prost şi cu „Centrala de difuzare a cărţii”, la începutul anilor nouăzeci, şi cu „Rodipet”, vreo zece ani mai tîrziu. Prima a fost spartă în „feude” la nivelul „Centrelor de librării” judeţene, astfel încît editurile, oriunde ar funcţiona ele, trebuie să negocieze cu peste patruzeci de parteneri pentru a încerca să acopere întreg teritoriul ţării. Cele două mari iniţiative private în domeniu, „Libăriile Humanitas” şi „Alexandria”, nu acoperă nici măcar jumătate din capitalele de judeţ, chiar dacă ambele au, în oraşele mai mari, şi două sau trei librării. „Diverta” şi „Cărtureşti” sînt prezente în şi mai puţine locuri, iar „Librarium” e abia la începutul dezvoltării. În disperare de cauză, editurile încearcă să dezvolte, cu succese variabile, vînzarea de carte prin comenzi poştale, telefonice sau prin internet, unele dintre ele încercînd şi editarea de e book-uri. Cît priveşte „Rodipetul”, deşi a fost privatizat mai înţelept în ce priveşte maniera – nu a fost „spart” în unităţile judeţene, ci a fost vîndut ca întreg – au ales prost investitorul. Preocupat exclusiv de cîştigul imediat, în mai puţin de zece ani acesta a reuşit să falimenteze singura reţea naţională de difuzare a presei, care prin francizare s-a „spart” în mii de unităţi autonome, unii francizori au un sigur chioşc, alţii vreo trei-patru. În momentul de faţă, proasta privatizare a sistemului de difuzare a cărţii pare să fi avut un destin mai bun decît maniera mai bună a difuzării presei! Acesta ar fi un alt paradox!

Sunt câteva judeţe care au reviste de cultură, dar publicaţiile sunt cunoscute numai pe plan local. De ce revistele nu circulă între oraşele României, iar pe net apar după două trei luni?

Cred că reviste de cultură sînt în cam toate judeţele, mai ales în oraşele capitale de judeţ, dar şi în altele mai mici cu oarece tradiţii culturale şi de presă. Eu am norocul să primesc o parte a acestei producţii la redacţie. De pildă, la Focşani apar în momentul de faţă patru reviste culturale, ceea ce e impresionant măcar numeric. Nu circulă din motivele descrise mai sus, nu are cine să le difuzeze peste tot în ţară. Iar pentru a încerca redacţiile ca atare să se ocupe de penetrarea naţională, ar trebui să aibă zeci de persoane angajate pentru a negocia cu sutele, miile de difuzori de presă din întreaga ţară, fapt clar imposibil! Cred că ediţiile electronice sînt măcar o parte a soluţiei. Unele redacţii au înţeles asta şi postează o dată cu tipărirea ediţiei pe hîrtie ediţia electronică, altele au alte „politici”. De pildă, „România Literară” pune ediţia electronică pe site la vreo două săptămîni de la apariţia celei pe hîrtie, ca să nu piardă cititori, să nu scadă vînzările. E o eroare – cele două categorii de cititori nu se suprapun, iar revistele de cultură nu funcţionează pe principiile rentabilităţii. Noi punem „Timpul” pe internet imediat ce revista pleacă la tipar. Mai trist este că, în anul de graţie 2012, există multe publicaţii culturale care nici măcar nu au înţeles impor-

tanţa funcţionării (şi) electronice.

Forţez nota dacă spun că aceşti coordonatori de publicaţii subminează cultura actuală, inclusiv pe scriitori, fiindcă nu le oferă „hrana spirituală” de care au nevoie?

fondul nostru. Când vin noile ediţii, punem ediţiile anterioare la dispoziţia întregului public interesat în Cafeneaua „Alumni” care funcţionează în aceeaşi clădire – proprietatea Universităţii – cu noi. Asta e ceea ce am putut face noi, mai mult nu avem cum. Soluţia rămîne apariţia unor reţele naţionale de difuzare de presă şi carte. Peste tot în lume, din Polonia pînă în Franţa, din ce-am văzut eu, există, numai la noi nu! În ceea ce priveşte cartea, situaţia este asemănătoare. În afară de volumele editate de cele trei mari edituri: Cartea Românească, Polirom şi Humanitas, pe care le găseşti pe rafturile tuturor librăriile din România, alte tipărituri de la alte edituri aproape că nu există.

Atunci, cum poate scriitorul de astăzi să aibă acces la cărţi, mai ales că sunt foarte scumpe şi există oraşe care nu au nici măcar biblioteci?

Dacă nu sînt nişte proşti de nevindecat, coordonatorii de publicaţii sînt ultimii vinovaţi! Datoria lor este să scoată o publicaţie cît mai bună, nu să meargă cu revistele în braţe de-a lungul ţării şi să le vîndă din casă în casă! În orice ţară civilizată există o diviziune socială a muncii. În capitalismul nostru aproximativ, aceasta nu a ajuns pînă la capăt! Mai mult, în domeniile pe care le discutăm, s-au făcut puternici paşi înapoi! În aceste condiţii cum mai poate fi literatul la curent cu fenomenul cultural la zi?

Dacă face eforturi supraomeneşti, poate să se ţină la curent, mai ales dacă este destul de abil să utilizeze resursele electronice. În oraşele mai mari, unde sînt redacţii de publicaţii şi edituri mai puternice, e mai simplu, acolo reuşesc să ajungă mai multe cărţi şi reviste datorită schimbului între autori, publicaţii, redactori. În cele mai mici, ai nevoie de o conexiune bună şi un computer de putere medie!

De exemplu, în Timişoara, în afară de Actualitatea literară din Lugoj, şi Orizont, din Timişoara, mai găseşti România literară, Viaţa Românească, Echinox şi Apostrof. Atât! Cum este în Iaşi?

La Iaşi, în afară de cele centrale amintite, mai poţi găsi „Dilema”, „Observator Cultural”, „Contemporanul” şi cele şapte reviste culturale locale: „Timpul”, „Cronica”, „Cronica Veche”, „Convorbiri Literare”, „Dacia Literară”, „Zona Literară” şi „Iaşul Literar”. A opta, „Feedback” apare aleatoriu…

Redacţiile vor abonamente, dar scriitorul român este foarte sărac şi ar trebui să se aboneze la trei – patru publicaţii pentru a fi la curent cât de cât cu realitatea culturală. Ce credeţi că e de făcut, în aceste condiţii?

Cum spuneam şi mai sus, redacţiile mai vioaie îşi rezolvă problema prin schimbul de publicaţii – în acest mod, la noi, la „Timpul”, sosesc constant cîteva zeci de publicaţii din întreaga ţară. Sînt colegi scriitori care ne vizitează constant pentru a răsfoi sau citi publicaţiile din Născut la 25 aprilie 1953, VlădeniIaşi. Licenţiat în psihologie-sociologie şi doctor în ştiinţele educaţiei al Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi. Profesor la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei la Universitatea „Al. I. Cuza”. Scriitor, cercetător ştiinţific, jurnalist de presă scrisă, radio şi televiziune. Titular al mai multor rubrici la publicaţii din ţară şi din SUA, Canada, Franţa. Între altele, între 2003 şi 2009 la “Cotidianul”, iar din aprilie 2010 la “Adevărul”. n A debutat în 1988 cu volumul Semnele timpului, eseuri, şi a publicat mai mult de zece volume de literatură şi despre literatură: poezie, proză, eseuri. A publicat, de asemenea, şase volume din domeniul Ştiinţelor Educaţiei. n Poezie: Pharmakon, Cartea Românească, 1989; Căutarea căutării, Junimea, 1990, Premiul pen-

Despre scriitorul Liviu Antonesei

Există prejudecata că în timp de criză economico-financiară interesul pentru cultură creşte.

Domnule Liviu Antonesei, vă rog să explicaţi cititorilor revistei „Actualitatea literară” cum poate creşte acest interes, când putem spune, cu mare regret, că cititorul (scriitorul) nu poate avea acces la revistele de cultură în România, în acest moment, dar nici la cărţi ?

Mai sunt cîteva edituri care au servicii de marketing şi difuzare puternice: „Paralela 45”, „Teora”, Grupul Editorial „All”. Oraşe fără biblioteci sînt, har Cerului!, puţine totuşi. Ironia sorţii e că fac parte din „greaua moştenire” a vechiului regim! Dacă vrea neapărat o carte, soluţia comenzii de la distanţă pare cea mai la îndemînă. A apărut chiar o iniţiativă cyberspaţială care încearcă să reunească toate editurile în această privinţă, mă refer la elefant.ro, site pe care pot fi cumpărate cărţi produse în România în orice parte a lumii trăieşti…

Scriitorul român este ignorat în ţara lui, iar la nivel mondial, cu mici excepţii, el nu există.

Domnule Antonesei, în aceste condiţii, ce şanse mai are literatura română actuală?

8. Cred că principala sarcină a scriitorului român este să-şi scrie cărţile. Din acest punct de vedere, cred că trăim unul din cele mai faste momente ale literaturii române din întreaga sa istorie. În ce priveşte difuzarea de carte şi, prin urmare, un acces mai bun al cititorului la cărţile scriitorului român, eu sper că iniţiativele amintite în această discuţie, „Alexandria”, „Libăriile Humanitas”, „Cărtureşti”, „Librarium” se vor dezvolta, iar „Diverta” îşi va diversifica oferta de carte. Ca să rămîn constructiv, aş spune că şi la traducerile în alte limbi, deşi n-am spart piaţa, cum am reuşit cu filmul, stăm acum mai bine decît oricînd altădată. Şi, poate că filmul ne-a ajutat şi ne ajută în această privinţă, atrăgînd atenţia asupra faptului că există o cultură română demnă de interes.

Vorbiţi vă rog despre ultima dumneavoastră carte „Victimele inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia” .

Ultima mea carte înseamnă, de fapt, ultimele două cărţi, pentru că volumul de povestiri amitit de D-voastră a apărut concomitent cu volumul de poezii „Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule”, primul la „Polirom”, care se bucură deci de o difuzare naţională sigură, al doilea la o editură mai mică, „Herg Benet”, care difuzează prin cîteva reţele parţiale, dar recurge şi la serviciile elefant.ro, aşa că reuşesc şi poeziile să ajungă cumva la cititori. Sigur, ajut şi eu procesul! Am lansat deja povestirile la Iaşi şi poeziile la Bucureşti, iar în iunie, voi proceda invers, voi lansa povestirile la Bucureşti, la „Bookfest” şi poeziile aici, acasă…

A consemnat Gheorghe MIRON

tru poezie al USR; Apariţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei, Axa, 1999; Apariţia, dispariţia şi eternitatea Eonei, Paralela 45, 2005 (antologie 1978 – 2005), Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule (Editura Herg Benet, 2012). n Proză: Check Point Charlie. Şapte povestiri fără a mai socoti şi prefaţa, Editura T, 2003 (ediţie online Liternet, 2005); La Morrison Hotel. Povestiri de pînă azi, EuroPress Group, 2006. Victimele inocente şi colaterale ale unui război cu Rusia ( Editura Polirom, 2012). n Eseu: Semnele timpului, Junimea, 1988 (ediţie online Liternet, 2006; a doua ediţie onpaper Princeps Edit, 2006); Jurnal din anii ciumei, 1987-1989. Încercări de sociologie spontană, Polirom, 1996; O prostie a lui Platon. Intelectualii

şi politica, Polirom, 1997; Nautilus.

Structuri, momente şi modele în cultura intebelică, Cronica, 1999 (ediţia a doua Criterion Publishing, 2006), Despre dragoste. Anatomia unui sentiment, Ars Longa, 2000 (ediţie online Liternet, 2004, ediţia a II-a, Ideea Europeană, 2010), Literatura, ce poveste! Un diptic şi cîteva linkuri în reţeaua literaturii, Polirom, 2004; Hesperia. Şapte vorbiri despre spiritul european şi maladiile sale, Princeps Edit, 2007). n Şase cărţi în domeniul ştiinţelor educaţiei şi alte ştiinţe antopologice: între care: Paideia. Fundamentele culturale ale educaţie (Polirom, 1996), O introducere în pedagogie (Polirom, 2003), Polis şi Paideia. Şapte studii despre educaţie, cultură şi politici educative (Polirom, 2003), Ghid pentru cercetarea educaţiei (coordonator şi autor; Polirom, 2009).

12 actualitatea literară

nr. 21 n iunie 2012

critică

Panait Istrati, între datorie morală şi sursă de existenţă.

Publicistica, o dominantă a scrisului istratian

Dincolo de aceste două coordonate fundamentale care au contribuit la construirea edificiului literar de care beneficiem astăzi, consider importantă sublinierea aspectului de autoinstruire şi completare în plan spiritual şi intelectual ale omului Istrati.

O imagine polisemantică ni se dezvăluie în scrisoarea lui Istrati către Romain Rolland, din 20 august 1919, şi anume momentul întâlnirii cu viitorul său prieten Mihail Mihailovici Kazanski. Întâlnirea din brutăria “prăpădită, murdară şi slinoasă” avea să-i ofere mai târziu o prietenie plină de peripeţii, dar şi o viaţă conturată în spiritul vagabondajului. Mihail avea să fie călăuza unui spirit care urma să se trezească din amorţeală.

“Pe gulerul hainei sale, doi păduchi se plimbau agale, iar în mâini ţinea o carte franţuzească.” Ce bizar! Ce ciudată imagine, incredibil de asemănătoare cu aceea care urma să se contureze. Panait Istrati, “hamalul socialist din portul Brăilei¹”, născut şi crescut într-o societate mizeră, într-un spaţiu închis avea să devină dezrădăcinatul vagabond al lumii, purtător al treselor intelectualităţii franţuzeşti.

Pe tot parcursul vieţii sale, Panait Istrati a trăit sub zodia revoltei interioare, din dorinţa de a se descoperi pe deplin într-un orizont fără perspective. Om al instinctului, consideră soarta parte integrată în inima fiecăruia. “Aşa e soarta mea. Şi soarta e în inima noastră. Suntem mari sau mici sau mediocri, prin inima noastră, căreia ne supunem orbeşte. Ea ne duce şi la bine şi la rău. Unde mă va duce a mea? Cine poate şti? (…) Aş vrea să fiu de folos omenirii acesteia care suferă, din vina ei, datorită egoismului ei. Dar gândul meu se îneacă în propria mea mizerie. Dar nu moare omul de foame…Aş fi total nefericit dacă, chiar dacă aş mânca numai pui fripţi, aş fi nevoit să trăiesc călcându-mi pe suflet²…”

Fără a călca pe drumul compromisurilor flagrante, Panait Istrati s-a înscris pe tabelul concurenţilor ce pun pariu cu viaţa.

Neacceptând destinul comun celor de aceeaşi condiţie socială cu a lui, nu-şi refuză nimic din ceea ce-i pofteşte inima. Pentru el, fuga, sau mai bine zis nestatornicia este rezultatul nemulţumirii pe care i-o oferă spaţiul şi clipa.

Nonconformist, Panait Istrati nu este omul pendulărilor, al indeciziilor, ci omul care trăieşte momentul, indiferent de conjunctură: “ sunt zece zile de când m-am întors la Paris şi cu toate că oamenii stimabili nu contenesc să mă felicite, (în urma apariţiei Chirei Chiralina, n.a.) eu nu încetez ca în fiecare zi, de câte zece ori, să urc pe o schelă de opt metri pentru a spoi zidurile Liceului St. Louis, din B-dul Saint-Michel 44, totul pentru 32 de franci şi 50 centime, şi asta fără ca tovarăşii mei de lucru să se îndoiască de dubla mea piele³.”

De ce datorie morală?

Deşi ar putea să sune retorică întrebarea, sunt două aspecte ale acestei datorii morale, ca feţele aceleiaşi monede. Primul aspect este legat de nedreptatea săvârşită voluntar de politic asupra societăţii sugrumate, alături de care şi pentru care Panait Istrati luptă dorindu-se a fi ceasul deşteptător al masei amorţite. Al doilea aspect este datoria morală faţă de “glasul de la Villeneuve4”, care l-a impresionat pe Istrati “cu accentul său deosebit: atunci când ai ceva de spus şi darul de a exprima, renunţarea este o crimă, iar lenea o ruşine5.”

Într-o interfaţă La prima vedere, Remus Valeriu Giorgioni este un fantezist ale cărui versuri au ceva din graţia unui zbor de fluture. Nu par a răspunde decît propriului lor joc.

Visul impenitent umple poezia aşa cum un lichid umple o cană: „într-o bună dimineaţă/ mă voi trezi fecior de împărat/ îmbrăcat în purpură şi brocarte” (zoe aionion). Numai că intervine îndată o temă a poetului, favorită pînă la obsesie, şi anume Cartea. Fantezia se arată strînsă în corsetul bibliotecii. Feciorul de împărat aşteaptă o caleaşcă de pergament cu un coviltir de papirus spre a-l duce acasă, adică întrun palat de incunabule. Peisajul pe care-l străbate devine el însuşi livresc, prevăzut cu munţi de cărţi şi cu un şir de cuiburi ale unor rîndunici fantomatice alcătuite la rîndul lor din papirus, într-un crepuscul luminos ca un „palimpsest rozaliu”.

Ce decurge de aici? Pus în faţa situaţiei de-a opta pentru Carte sau pentru o fată, autorul recurge la un delicios subterfugiu, înzestrînd carnea trandafirie a iubitei cu însuşirile „bietului obiect beletristic”, recomandînd cu o vădită satisfacţie „o Prinţesă/ crescută în foi de papirus,/ învelită în pergament rozaliu magistralul/ integument” (apologia fiinţei elogii la frumuseţile cărţii). Drept consecinţă întreaga-i

Tematica publicisticii lui Panait Istrati (scurt fragment)

“Aşa mi-a fost mie dat, să mă întorc cu faţa către toate punctele cardinale. Dar nu din interes. Ci numai ca conştiinţa mea să nu-mi spună vreodată că aş fi refuzat, de-a lungul vieţii mele, să-mi plec urechea spre orice glas de deznădejde ar fi venit şi din orice direcţie l-ar fi adus vântul. E inutil să adaog că la mine conştiinţa e inima. Adică ceva cald. Poate prea cald.”6 Fie că acest strigăt de deznădejde se regăseşte în articole de esenţă politică sau economico-socială, în evocări, figura centrală rămâne omul. Omul, destinatar, colecţionar fără voie al tuturor nedreptăţilor care se răsfrâng asupra lui.

Iar el, Istrati, cu conştiinţa febrilă, asemeni inimii lui s-a dedicat scrisului sperând cu o naivitate dezarmantă în “ceva mai bun, mai omenesc.”

Căci “nu e oare mai demn, mai sănătos sufleteşte, să lupţi pentru un drept, decât să pleci capul în faţa tâlharului atotputernic ieşit din urna electorală, dându-i astfel să înţeleagă că dreptul tău la viaţă ar fi discutabil? ”7

Spiritualitate şi cultură “Una din condiţiile de căpetenie pentru ca arta să aibă putere moralizatoare şi educatoare...este moralitatea artistului însuşi, înălţimea morală, intelectuală, ideală la care a ajuns el”, spunea C.D. Gherea.

Nu putem să afirmăm noi care este gradul intelectual al scriitorului, cum nu putem, de altfel, să ştim măsura moralităţii lui. Dar, ştim că a dat opere care, “în negura vremii” se vor vedea alături de creaţiile definitorii ale marilor scriitori români.

Tind să cred că nu doar câţiva, printre care mă număr, cred în existenţa peste veacuri a operei istratiene. Cu cât deschid mai multe porţi ale cărţilor scrise de el, cu cât pătrund mai mult în tainele creaţiei lui, cu atât descopăr – spre surprinderea mea – parfumul limbii române pe straie frantuzeşti .

Dacă nu s-a apucat mai devreme de scris, motivul este, probabil, chiar cel afirmat în “reflecţiile” sale “din orele de singurătate”: teama de mediocritate. Dar, iată că vine perioada anului 1932, an care va ocupa un loc semnificativ în monografiile despre viaţa şi opera istratiană, prin conferinţa “Artele şi umanitatea de azi”, cu care Panait Istrati organizase un turneu la Viena şi apoi în oraşele din Germania.

Propunându-şi o “confruntare sub semnul romantismului, a artei şi a secolului său” 8, prin “Artele şi umanitatea de azi” se contura ideea conform căreia “viaţa spirituală, cu nenumăratele ei feţe este aceea care ne domină existenţa. De la idolatria cea mai stupidă, până la credinţele cele mai înalte, totul este spirit între oameni; această viaţă spirituală e aceea care pluteşte izolată, pe deasupra timpului, în ciuda năruirii atâtor civilizaţii”.

Revista franceză La Liberté avea să aprecieze discursul acestei conferinţe, publicând la 9 august 1932 un comentariu cu titlul “Cuvinte amare şi juste”, în care afirma că tema abordată este “o palmă dată epocii noastre, care ne

producţie lirică va balansa între cele două extreme. Grăbindu-se a trece de la una la alta, în aşteptarea unui echilibru perfect,

nicicînd satisfăcut pe deplin, poetul va încerca şi tentaţia abstragerii din existenţial, a unei dematerializări. Avem astfel figura unui şoarece de bibliotecă absolut: „se hrănea fără să mănînce/ dormea din mers/ cu ochii larg închişi/ (că nimeni nu l-a surprins/ vreodată fluturînd din pleoape/ ci doar cufundat pîn-la gît în tandre-

înviorează obrazul”. O altă publicaţie, L`echo d`Oran (7 august 1932) reţine din mesajul lui Panait Istrati că “arta nu trebuie să slujească, în principal, decât luptei pentru eradicarea suferinţelor din lume. Ea nu-i un scop, ci un mijloc”.9 “N-aş putea explica de ce totdeauna am conceput frumuseţile ca nişte divinităţi menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-a sălăşluit în cugetul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru nimic”, spunea la un moment dat Istrati. Mergând pe ideea că arta este cea care clădeşte moral prin metode cultural-educative, Panait Istrati, cu aparatul său critic, nu poate să nu facă referire la capitularea “artelor şi artiştilor, deveniţi instrumentele în mâinile dictatorilor din epocă, în schimbul unei cât mai confortabile stări materiale”.10 În cuprinsul acestui manifest de credinţă Panait Istrati scoate în evidenţă “arta pentru nimic” schiţând sumar, dar concis şi adevărat imaginea creatorilor ei împărţiţi în două mari categorii, “artistul turnului de fildeş” şi “artistul revoluţionar”: “Ceea ce îi deosebeşte e sufletul, adică inima lor. Artistul revoluţionar nu poate înălţa imnuri frumuseţii în mijlocul unei omeniri slute. El este deopotrivă de sensibil faţă de nedreptate sau frumos, cetăţean al lumii, frate al celor asupriţi şi, în aceeaşi măsură, artist.

Artistul revoluţionar are, pe deasupra, simţul responsabilităţii, la care-l obligă morala talentului şi a inteligenţei”.

Pentru a sublinia şi mai intens rolul creatorului desăvârşit şi dezinteresat de “laudele” care l-ar putea “mâhni peste măsură”, Panait Istrati, în eseul-manifest Ceva mai bun, mai omenesc are o concepţie statornică şi viguroasă conform căreia “când religiile se năruie şi când toate doctrinele sociale se dovedesc neputincioase, singur artistul, preot al frumosului etern, mai poate reclama dreptul la direcţia morală a umanităţii”. Şi, cum o direcţie morală adevărată se poate trasa doar cu ajutorul artei adevărate, lui Panait Istrati nu-i rămânea decât speranţa în izbânda artei “care cuprinde mai multă dragoste, mai multă puritate şi sinceritate”, ea fiind “singura care nu ne înşeală niciodată”.

Bibliografie:

1.

Mihai Ungheanu, Panait Istrati şi Kominternul, Ed. PortoFranco, Galaţi, 1994, p.12; 2.

Alexandru Oprea, Panait Istrati (dosar al vieţii şi al operei), Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p.32; 3.

Alexandru Oprea, op. cit., p.168; 4.

Panait Istrati, Cruciada mea sau a noastră, Ed. Delta Press, Cluj, 1992, p.19; 5.

Idem; 6.

Panait Istrati, Cruciada mea sau a noastră, articolul “Scrisoare deschisă către dreapta”, Ed. Delta Press, Cluj, 1992; 7.

Panait Istrati, Amintiri, evocări, confesiuni, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p.311; 8.

Alexandru Oprea, op. cit., p.282; 9.

Panait Istrati, Amintiri, evocări, confesiuni, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p.489; 10.

Idem, p.489.

Gabriel Dragnea (din volumul în lucru, “Publicistica lui Panait Istrati - Un jurnalist nedreptăţit”)

sfîşietoarele/ lui / reverii/ ca-ntr-un rîu al melancoliei)”(fără să - epura de aur).

Acest ascet se hrăneşte exclusiv cu lumina rămasă precum un reziduu de la agapele angelice, ajungînd la o performanţă de fachir, cea de a-şi ţine respiraţia nu doar ani întregi ci şi secole şi eoni. Dar o astfel de penitenţă de suflet nu întîrzie a se răzbuna.

Sastisit de „hrana asta extralumească”, bardul cedează unei senzualităţi sui generis, care e atracţia spre decorativul bogat, spre o imagistică încărcată, sublimare a simţurilor supuse restricţiei: „în el în adîncuri sentruchipa/ ca în rana de aur a scoicii/ cuvîntul mărgăritar” (un banchet de lumină & glorii). Verbul liric luxos, e menit a răscumpăra renunţările insului claustrat între rafturile încărcate de tomuri (e amintită biblioteca lui Borges), ca într-o mînăstire profană, care uneori i se năzare a fi o veritabilă anticameră a Domnului. Bardul „se strecoară se furişează/ păduche de aur/ între penele Îngerului ascuns/ şi adăpostit/ la umbra aripilor Lui!” (relativ la Real). Ajuns la interfaţa dintre Carte şi Real, se dedă unui devergondaj de asociaţii meşteşugite, în care se amestecă severitatea şirurilor nesfîrşite de cotoare de cărţi şi semnalele delicate ori trufaşe ale splendorilor naturale: „mă perind/ pe aleea cu incunabule/ în parfumul fraged

de liliac/ petale de trandafir// şi foi/ cu proaspăt miros de tipar// asfinţitul/ pare o strivitură de scoici - / de purpură murex murex” (aleea cu incunabule). Preţiozităţilor plastice li se alătură cele literale. Asistăm la momente de jonglerie filologică ce completează spectacolul baroc: „între o consoană şi alta/ distanţă ca de un iglu bungalow/ sau wigwam/ transparente pînă la nevedere// iar vocala se zbate (ca o rădaşcă/ picată pe spate) sub peniţă/ ca un iepure mic” (kyrie eleison). Sau: „tron/ în formă de W tron al lui Iahwe/ între polară şi ursă erehteion/ iar pe el şade scris/ ELELOHIM-ELION” (casiopeea). Aidoma gîndiriştilor, contemporanul nostru invită în spaţiul discursului său o populaţie celestă care se prezintă încărcată cu podoabe de preţ. Precum sub un strat de vopsea aproximativă, distingem însă în spatele acestei ornamentaţii sclipitoare trăsăturile de fond ale poetului, anxios, inconformist, sarcastic, gata a zburătăci convenţiile poeticeşti, aşa cum de altminteri proceda Isus cu neguţătorii sacrilegi: „Iisus ia şi astăzi un bici/ împletit din şapte şuviţe pocnind/ din el tot de şapte ori” (purificarea templului - II - ). Deocamdată „eretic” pe tărîmul poeziei, putea-va oare Remus Valeriu Giorgioni să dea glas unui extaz al pioşeniei monocord ori va rămîne (poate nu în paguba creaţiei literare, ci dimpotrivă) între „credinţă şi tăgadă”?

Gheorghe Grigurcu

nr. 21 n iunie 2012 De la intersecţia Bulevardului Dacia cu Calea Victoriei, mai la vale pe Cale, puteai vedea încă multe palate precum Casa Monteoru şi chiar mai impunătoare, dacă aveai ochi să le vezi şi dacă te aflai în dispoziţia prielnică. Bebe Hăhăianu nu avea acum nici ochii pentru asta, nici dispoziţia. E drept că, îndeobşte, el nu manifesta asemenea interes. Şi cum să-l manifeste când străbătea aferat Calea Victoriei doar în Rover-ul său?...

Dar astăzi, din Pipera de la el, până la ASE, călătorise dimpreună cu muritorii în mijloacele de transport în comun, iar de acolo o pornise pe jos, coborând pe Dacia şi, la Golden Tulip, o cotise la stânga. Nu-şi aruncase privirea spre Casa Monteoru – nu era ispitit şi nici nu ştia că aici e sediul scriitorilor –, ca să observe în curtea ei mica frământare iscată de momentul scoaterii dinăuntru a sicriului cu corpul lui Mihai Soare. Însă nici Mihai Soare nu i-ar fi spus neapărat ceva. Acesta era, într-adevăr, victima sa din accidentul de pe Dealul Negru şi i se pomenise în câteva rânduri numele lui, dar nu şi-l întipărise în minte şi cu atât mai puţin nu se ostenise să mai afle detalii despre mort. Mergea cufundat în sine, cu fruntea plecată şi cu ochii aburoşi, impasibil la curiozitatea pe care o stârnea ici şi colo cu trecerea lui. Ca să întoarcă lumea faţa după el i se părea normal, era Fenomenalu, şi chiar să-l abordeze cineva nu l-ar fi mirat. Auzi de două ori „Să trăiţi, domnu Bebe!” şi clătină condescendent din cap ca răspuns, auzi şi şoapte: „Ăsta e ăla cu accidentul, care a omorât un om...” Nu se întâmplă mai mult. Apropiindu-se de Piaţa Amzei, îşi spori atenţia, îngrijat să nu treacă de locul unde voia să ajungă: la studiourile postului de televiziune Magic, care se aflau în blocul de vizavi de Night Club MOULIN ROUGE. Marele patron Vladimir Robu închiriase etajul superior pentru cel mai vestit dintre canalele lui TV. Bebe Hăhăianu era animatorul principal al show-urilor ce le emitea canalul. Venind aici mereu cu maşina, recunoştea locul orientându-se în special după firma Clubului de noapte, montată vizibil, perpendicular pe clădirea din dreapta. Altfel, ar fi putut să remarce că edificiul în care intra el de doi ani era mai impozant decât toate din jur. Ridicat la începutul secolului trecut de arhitectul Petre Antonescu, acesta avea un aspect monumental, monolitic, decoraţia faţadei îmbinând elemente eclectice de factură clasicizantă şi neoromâneşti.

Captivau privirea deschiderile ritmate semicirculare, mai largi la primul etaj şi mai înguste la ultimul, şi cu deosebire balcoanele ovale decroşate, ca nişte bijuterii, iar deasupra cornişa masivă.

Miliardarul nu găsise de închiriat decât etajul de sus al imobilului – ce l-ar fi vrut el pe tot, căci patrona trei posturi de televiziune –, dar îl restaurase pe dinafară complet, deoarece oamenii care dădeau cu ochii de ultrapopularul Magic nu luau aminte doar la etaj, ci la întreg ansamblul, care ajunsese deja cunoscut ca Blocul lui Vladimir Robu, şi cum i-ar fi stat doar cu fruntea vopsită.

Ajungând în dreptul gangului care secţiona transversal parterul clădirii, Bebe Hăhăianu fu cuprins subit de supraexcitarea pe care o mai încercase când pătrunsese pe aici prima oară. Tulburarea avea o noimă, ştiu: dacă atunci fusese începutul, astăzi ar fi putut să fie sfârşitul. După accident, primise bineînţeles telefoane de consolare şi încurajare de la prieteni, dar şi vag avertizatoare de la directorul studioului. O îngrijorare perfidă îşi iţea colţii. Oricât de abstras din realitate ar fi fost, sau de suprapus realităţii, el nu avea voie să nu perceapă ceva şi din fondul dureros al recentelor evenimente şi să nu admită nişte consecinţe: penale şi profesionale. În timpul reţinerii de 24 de ore de la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Argeş, poliţistul anchetator îi întocmise dosar preliminar, în baza căruia procurorul Parchetului Judeţean îi dresase dosarul de urmărire penală. Bebe Hăhăianu era acuzat de uciderea din culpă în formă agravată a lui Mihai Soare şi de rănirea gravă a lui Şerban Petrescu, după ce, pe 10 iunie a. c., în timp ce mergea pe drumul naţional Râmnicu Vâlcea-Piteşti, în localitatea Valea Ursului, într-o zonă în care sunt curbe periculoase şi viteza

proză legală este de 50 km pe oră, el a intrat cu maşina Range Rover B-30-BBH pe contrasens şi a izbit frontal o Dacia Logan care circula regulamentar şi în care se aflau cele două persoane. Conform concluziilor expertizei tehnice, la momentul impactului maşina condusă de Bebe Hăhăianu rula cu viteza de 80 km pe oră şi pătrunsese total pe contrasens. Învinuitul putea preveni accidentul dacă şi-ar fi păstrat banda de circulaţie.

Situaţia de pericol s-a declanşat în clipa în care a depăşit un tir şi a ajuns pe sens opus. Deşi incriminatul a susţinut iniţial că a derapat, expertiza criminalistică a stabilit că nu s-au descoperit urme care să dovedească aserţiunea. Şi chiar dacă ulterior şi-a schimbat declaraţia, precum că ar fi pierdut controlul volanului fără să-şi dea seama, vina i se pune integral în sarcină şi urmează să se judece în starea de libertate a inculpatului, întrucât nu reprezintă pericol social.

Bun. Acestea erau faptele nude, strălimpezi pentru toată lumea, însă interpretate fantezist câtăva vreme de făptaş, ca să nu spunem denaturate cinic.

Totuşi, încet-încet au început şi lui să-i licărească prin cap scânteiuţe cu dimensiunea reală a dramei, să şi-o asume parţial şi să-şi şlefuiască sensibil umoarea, să nu mai hăhăie întruna, de-a surda, să nu se asculte numai pe sine, ci să mai admită câte o idee şi din ce spun alţii.

Deşi trezirea la adevăr era lentă şi confuză, pentru că acei „alţii”, cunoştinţe, prieteni sau chiar străini, nu-l potopeau în faţă cu incriminări, ofense ori injurii, nu se face, ci îi menajau susceptibilitatea, presupunând că o avea, şi suferinţa subînţeleasă printr-un comportament prevenitor, civilizat. Dacă Bebe Hăhăianu e Bebe Hăhăianu, noi suntem noi.

Orice se poate relativiza.

El venea aşadar la Magic decis să pregătească împreună cu confraţii Supershow-ul pentru sâmbătă seara. Prevăzut în program şi obligatoriu de transmis pe post. Aşteptat cu înfrigurare de o lume.

Chestia cu accidentul..., a fost, a trecut: morţii cu morţii, viii cu viii. El era dator cu atât mai mult să-şi arate clasa. Cu scenariul show-ului de acum îi fascinase pe toţi din echipă, îi trăseseră o repetiţie şi săptămâna trecută, după ce încheiaseră filmările la celălalt. Era vorba în el de oficierea unei căsătorii la ofiţerul stării civile. În sală, mirii, naşii, martorii, invitaţii, fotografii; de cealaltă parte a mesei – reprezentantul primăriei, solemn, cu panglica tricoloră de-a curmezişul peste piept. El, Bebe Hăhăianu, în rolul mirelui, rolul principal, trebuia să joace fenomenal, după cum îşi răsfăţa telespectatorii. Să se releve un cretin desăvârşit.

Ceea ce nu-i era peste puteri. „Cetăţene Anastasie Potloagă, de bunăvoie şi nesilit de nimeni iei în căsătorie pe cetăţeana Leliţa Ispas?” „Hă?” „O iei în căsătorie de bunăvoie pe Leliţa Ispas?” „Hî?” „Pe Leliţa Ispas, o iei?” „Hâm?” Întrebarea se repetă cu variaţiuni, însă răspunsul nu trece de „Hă”, „Hî”, „Hâm”.

Ofiţerul se învineţeşte la faţă, se dă de ceasul morţii, se ia cu mâinile de cap, şi-ar smulge părul şuviţă cu şuviţă dacă l-ar avea, şi-l smulge şi aşa, ceilalţi îl privesc suavi, ce are?, în fine, e musai să se obţină consimţământul mirelui, sau, la extremă, refuzul. După încercări şi încercări disperate, ginerică slobozeşte un „Îhî” izbăvitor. „Hă-hă-hă!” Ofiţerul răsuflă adânc de uşurare şi, făcând o pauză, se întoarce radios spre mireasă. „Cetăţeană Leliţa Ispas, de bunăvoie şi nesilită de nimeni îl iei în căsătorie pe cetăţeanul Anastasie Potloagă?” „Hă?”

Stupefacţie. „Hă-hă-hă!” irupe mirele: şi mireasa e la fel de tâmpă. Ofiţerul rămâne blocat un minut. Apoi repetă: „Îl iei în căsătorie pe cetăţeanul?...” „Hî?” „Pe Potloagă?” „Hâm?” Bărbatul cu tricolorul mătură cu mâna tot ce se află pe birou, se dă cu capul de dulap, se bagă sub masă – şi Doru Puşcaşu trebuie să fie un superactor –, dar dă Dumnezeu de rosteşte şi miresica „Îhî”. „Hă-hă-hă!”

Descătuşare generală. Omul primăriei nu are de lucru şi, în loc să-şi vadă de treabă şi să-i pună pe miri să semneze actul, îl îndeamnă necuratul să consulte asistenţa: „Dacă cineva dintre cei de faţă

Viorel DIANU

actualitatea literară 13

are de spus ceva împotriva acestei căsătorii, s-o spună acum ori să tacă pentru totdeauna.” Mirele, candid, ridică două degete, în semn că ar avea el o obiecţie.

Cu sunetele guturale care îl binecaracterizează nu izbuteşte însă nicicum să şi-o formuleze. „Hă”, „Hî”, „Hâm”... De aici în continuare se poate improviza cât pofteşte ginerele să-i fiarbă pe nuntaşi şi să-l înnebunească pe ofiţerul stării civile, să-l facă să-şi sfâşie hainele de pe el, să trântească şi să spargă obiectele din încăpere, până se alege praful şi pulberea de toate.

Gangul dădea într-o curte interioară îngustă şi Bebe Hăhăianu cercetă dacă locul în care îşi parca el Rover-ul se ocupase. Da. Nici nu aşteptaseră verdictul asupra faptei lui, dacă era sau nu vinovat, şi îl dăduseră la o parte. Trei zile trecuseră de la nacafaua ce-i căzuse pe cap şi îl înmormântaseră. Împinse uşa cu geam din dreapta, încordată de arcul reductor, şi se strecură pieziş înăuntru. La masa de lângă intrare, ca de obicei, portarul.

- Bună ziua, nene Tudore.

- Salut.

Nu-i răspundea oare: „Să trăiţi, domnu Bebe!”? Când îi zicea el „Salut” şi îl miluia cu privirea plină de superbie. Hm!...

Trase de grătarul de fier de la lift, apoi culisă şi grilajul liftului, care se strângea şi se întindea ca burduful unei armonici.

Liftul, tip nacelă, era vechi de o sută de ani, dar funcţiona şi astăzi. Însă alături suia scara spiralată, abruptă, cu balustrada de lemn. Urcă până la etajul trei, unde liftul se deschidea direct într-un hol spaţios. La pupitrul înalt şi lung, din faţă, domnişoara Nina.

- Sărut mânuşiţele, Nina.

- Bună, Bebe.

- Fraţii mei au sosit?

- În păr. În vocea şi atitudinea Ninei nu observă vreo schimbare, dar nici n-o iscodi dacă s-ar fi produs acolo, în ce-l priveşte, vreuna. O luă ţanţoş spre încăperea unde îl aşteptau prietenii şi îi găsi răzleţiţi pe la mese. Îi salută vesel, „Hă-hă-hă!”, pe rând, prin acel gest cu palma ridicată plesnind-o de a celuilalt. Abia după ce se aşeză el însuşi pe un scaun se lăsă o tăcere glacială de parcă şi-ar fi înghiţit toţi limba şi îl învăluiau cu priviri de îngropăciune.

- Văd că ne-am adunat, începem repetiţia? Îl pironiră cu o speranţă suspectă.

- Ai vorbit cu Pârvan?

- Ce să vorbesc?...

Prietenii se pleoştiră din nou. Îşi descleştă gura tot Doru Puşcaşu: - Ieri s-a interesat de tine... Înseamnă că nu a venit, ţi-ar fi spus Nina.

- Ieri, sau alaltăieri, m-a sunat la telefon, ca omul grijuliu.

- Şi?...

- M-a întrebat cum e vremea. Hă-hăhă! „Bună de schiat, bătrâne. Vrei să-mi dai schiurile?...” „Ăă... Eşti un băiat intuitiv, aşa îmi placi. Atunci, pârtie bună!”

Asta a fost vorba, dacă vă linişteşte să fi vorbit ceva...

- Şi-a spart capul Supershow-ul nostru, conchise amarnic Doru.

- Aşa credeţi?... Hă-hă, eu am capul tare, băieţi, şi genial, câte scenarii fojgăiesc prin el habar nu aveţi, nu mi se odihneşte mintea o clipită.

Uşa se crăpă şi îşi vârî năsucul Nina.

- Bebe, la şefu!

Le sfârâi inima la toţi, căci pe toţi îi încălecase măgăreaţa.

- Uite, se precipită afacerea. Veţi afla îndată răspunsul care vă frige.

Se ridică de pe scaun şi se perindă din nou pe la fiecare, plesnindu-şi palmele în aer; în semn de izbândă sau de adio?

- Hai, ţineţi-vă firea. Nu mor caii când vor câinii. Hă-hă-hă!

Sergiu Pârvan îl primi cu figura sumbră: - Ne-ai făcut-o, domnule!

Nu-l privea pe el frământul cestuilalt, dacă există şi cât există, ci declinul ratingului pe care îl suferea canalul în urma boroboaţei de pe Dealul Negru.

- Cum ai putut să nu te gândeşti la noi?... Show-ul e show, îşi are schepsisul lui, dar condusul unei maşini e cu alt dichis. Pe şosea nu eşti zeul din platou.

Fenomenalu

Îl poftea să stea jos sau îl ţinea în picioare?... Îşi hârşâi singur un scaun cu braţe din faţa biroului şi se trânti în el pe spate şi crăcănat.

- Ce vrei, bătrâne?

- Aş fi vrut să nu intri în ăla şi să-l omori.

- Nu l-aş fi omorât eu dacă nu intra el în mine. Dacă o cârmea la stânga, l-ar fi omorât camionagiul, dacă o cârmea la dreapta, s-ar fi strivit singur de copaci.

Dar el, deşteptul, a vrut să-i fiu eu, Fenomenalu, naşul. Şi-a făcut bine socoteala. Cică era scriitor, un prăpădit, îţi închipui, şi iată-l dintr-o dată ajuns celebru. Să-mi pupe mâinile ai lui! Şeful îl asculta aiurit. Era tare. De-aia scornea el show-urile alea magnifice.

Nu ştia ce să mai zică.

- Tot nu-ţi recunoşti eroarea?

- Şi dacă mi-aş recunoaşte-o?...

- Mda, nu s-ar schimba nimic.

- Aşadar nu schimbăm nimic pe-aici.

Rămase iarăşi fără grai: băiatul ăsta ori nu înţelegea nimic, ori se făcea că nu înţelege.

- Credeam că ne-am lămurit la telefon.

- Că îmi dai papucii?...

- Păi...

Bebe Hăhăianu îşi îndoi piciorul drept şi îl sprijini la orizontală peste genunchiul stâng.

- Hă-hă-hă!

Să-l mai rabde, se întrebă Pârvan, ori să-l arunce pe uşă afară ca pe un golan?... Le adusese totuşi foloase mari.

- Cine e de vină că ţi-ai dat singur cu piciorul norocului?... Ne-ai pus într-o situaţie imposibilă. Plecarea dumitale ne afectează şi pe noi. Apucasem pe un rating ascendent, şi brusc...

Se priviră neted în ochi: mai limpezi de atât lucrurile nu puteau fi. Pe neaşteptate, Bebe Hăhăianu îşi plesni puternic palmele de coapsele picioarelor şi zvâcni în sus, într-o mişcare ofensivă.

Pârvan făcu instinctiv o mişcare inversă, de recul, în fotoliu. Însă lui Bebe Hăhăianu nu-i trecuse prin cap nici o prostie, căci se întoarse împingând înapoi scaunul pe care stătuse, aproape să-l izbească de birou, şi se îndreptă spre uşă. Pârvan îl strigă înainte de a pune mâna pe clanţă.

- Domnu Bebe! În fond, erau între patru pereţi, nimeni nu i-ar fi auzit dacă îi făcea o confidenţă pe care şi-o strunise până acum.

Showman-ul nu se arătă îndărătnic şi se răsuci agale cu faţa. Da, ce avea să-i mai spună?

- Mai devreme, şi eu şi domnu Vladimir am primit nişte telefoane. Şeful statului a fost în urmă cu un ceas la Casa Scriitorilor şi a trecut pe la catafalcul lui Mihai Soare, victima dumitale.

Devenea cu adevărat interesant.

- Bineînţeles că şeful statului nu a auzit în viaţa lui de Mihai Soare. Şi chiar să fi auzit, au mai murit ei şi alţi scriitori şi nu s-a ostenit să treacă să-l vadă în tron pe vreunul. Deci nu de asta îi era lui. Şi atunci?...

Făcu o pauză pentru a-i da şi celuilalt răgazul să reflecteze.

- Nu ştia nimic despre Mihai Soare, dar îl ştia în schimb foarte bine pe ucigaşul lui. De unde? O bănuieşti şi dumneata desigur. Cine îl joacă pe şeful statului în show-urile de pe Magic atât de perfect încât aproape că s-a identificat cu el?...

Hă-hă-hă! Iar un politician nu se supără niciodată, oricât l-ar şarja cineva, ci dimpotrivă, se bucură, pentru că îl face cu atât mai popular. Şi asta contează.

Dar după isprava de pe Dealul Negru, îl va mai întruchipa Fenomenalu şi de aici înainte? Nu prea ar mai avea cum. Numai dacă... Îi lăsă timp celuilalt să intre pe lungimea de undă adecvată.

- Domnu Vladimir mi-a zis: „Descotoroseşte-te de hăhăitul ăla deocamdată şi apoi mai aşteptăm. Poate că preşedintele, după o vreme, când mai uită lumea, ne dă un semn. Cine ştie...

Iată ce mai avusese de spus. Salut!

După ce Bebe Hăhăianu ieşi, o sună pe Nina, pe interior, şi îi ceru să i-l trimită urgent pe Doru Puşcaşu. Acesta se înfiinţă timorat.

- Domnu Puşcaşu, de astăzi preiei dumneata frâiele echipei de umorişti şi pentru sâmbătă pregătiţi un show fantastic. (fragment de roman)

nr. 21 n iunie 2012

lecturi

De veghe în lanul de cultură

o premieră naţională şi mondială, la Teatrul Vechi „Mihai Eminescu”, din Oraviţa

Mircea ANGHEL

14 actualitatea literară

Sportul şi socoata

În noaptea de 14 spre 15 iunie 2012, mai exact între orele 21 şi 4, la Oraviţa, a avut loc o premieră naţională şi mondială, intitulată „Noapte de veghe la Mihai Eminescu”. Organizatorii manifestării, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, Teatrul Vechi „Mihai Eminescu”, din Oraviţa, Fundaţia Culturală „Orient latin”, din Timişoara, speră ca la anul această acţiune să ia amploare, atât la noi în ţară, cât şi pe tot mapamondul unde vieţuiesc puternice comunităţi româneşti.

La această primă ediţie, au participat poeţi şi prozatori din vestul ţării: Timişoara, Lugoj, Caransebeş,

Oraviţa şi împrejurimi. Lugojul a fost reprezentat de o redutabilă echipă, formată din : Remus Valeriu Giorgioni, Mircea Anghel, Laurian Lodoabă, Nicolae Toma, Adriana Weimer, Cristian Ghinea, Ionel Panait, Ion Oprişor. Noaptea de veghe a debutat cu un moment muzical susţinut de cantautorul Vasile Gondoci, continuând cu versuri şi fragmente de proză în lectura autorilor.

Amintim pe câţiva dintre ei: Ion Jorz, Mihail Rădulescu, Iosif Caraiman. Elena Creţiu, Doru Ilana, Costel Simedrea, care, cu această ocazie, şi-a lansat volumul de poezie intitulat „Strada mare”, apărut în Editura „Eubeea”, din Timişoara,

Continuare din pagina 2 Altă ciudăţenie, ca să spunem doar atât: între părinţi şi copii nu există o comunicare specială tocmai în perioada când micuţii ar putea asimila cu uşurinţă informaţii, cunoştinţe, deprinderi. Totul se rezumă la educaţia primită de la colectivitatea tribală, iar mai exact spus toată educaţia se reduce la imitarea celor mari, în toate momentele vieţii: vorbire, mâncare, coabitare, muncă, jocuri ritualice, raportarea la tabu-uri. Nimic despre educaţia şi iniţierea sexuală: cei doi protagonişti, aleşi după criterii exterioare, iar nicidecum după opţiunea personală, sunt lăsaţi peste noapte în noua colibă destinată viitorului cuplu, iar a doua zi are loc nunta.

Dar poate şi mai „ciudat” este chiar faptul că nu există jucării şi jocuri pentru cei aflaţi la vârsta copilăriei. Se poate frustrare mai mare?, ar fi doar o întrebare retorică. Printre aceşti aborigeni încă nu a fost descoperită jucăria, nici rostul ei de a dezvolta inteligenţa noii generaţii. Te întrebi: cine să o fi făcut: Şeful tribului? Preoţii, vracii? Aveau vreun interes? Dar nu e doar asta! Toţi membrii tribului trebuie să se supună, să nu iasă cumva din canoane, să imite şi nimic mai mult. Inteligenţa individului a fost astfel strangulată, îngrădită, golită de germenul creativităţii. Autoarea îi arată unui copil deosebit de inteligent un joc pe hârtie, ales ca foarte simplu, însă copilul nu-i prinde „şpilul” nici până la urmă... Şi începi să te gîndeşti ce cumplite efecte poate avea însăşi izolarea. Pare de necrezut că un părinte/ nici un părinte dintre toţi, nu a simţit nevoia/plăcerea să-i facă progeniturii sale ceva hazliu, cu care să se joace apoi singur: un motocel, o păpuşică, o mască de dovleac, ceva care în sine să simbolizeze altceva decât este, prin simpla sugestie a asemănării. Şi astfel să declanşeze umorul, imaginaţia, fabulaţia, alteritatea, jocul cu variantele, spiritul ludic, în fapt chiar creativitatea copilului. Îţi e greu să admiţi că inventivitatea omului poate fi ţinută sub obroc. Apoi îţi spui că, în cadrul colectivităţilor mari, deschise, ce nu inventează unul va născoci altcineva şi isprava, de ceilalţi

Clara Molnar, Iosif Băcilă, Vasile Bâta, Sorin Smărăndescu, Maria Niţu, echipa redutabilă a lugojenilor şi alţii. Reprizele muzicale au mai fost suţinute de George Popovici şi Clara Molnar.

Tot cu acest prilej au fost prezentate şi ultimele apariţii ale revistelor literare „Actualitatea literară”, „Orient latin” şi „Banat”. Maratonul literaro-muzical „Noapte de veghe la Mihai Eminescu” a fost prezentat de Ionel Bota şi Ilie Chelariu şi a luat sfârşit la ora 4, oră la care a fost declarată moartea lui Eminescu. Ca orice maraton, a fost unul obositor, dar a meritat toată oboseala.

Mircea ANGHEL

însuşită ca atare, se transimite de la unul la altul, din Spania în Rusia şi din Creta în Scandinavia: o jucărie, un joc, o miză hazlie, o glumă, cimiliturile, proverbele... Să aibă şi aborigenii proverbe? Nu am găsit nici un răspuns la această provocare. Atâtea beneficii ne vin nouă, din lumea civilizată, va trebui să conchidem, de la simplul fapt că suntem

Hanna Bota: Ultimul canibal

împreună, mulţi şi diferiţi şi slobozi la minte – cum tot aşa ne pot căşuna de la convivi şi rele fără seamăn... Însă izolarea, mai cu seamă în etapa tribală, se dovedeşte a fi mai gravă decât orice alt cataclism social, cel puţin din punctul nostru de a vedea lucrurile. Pornită în expediţia vanuateză cu un program antropologic bine articulat, în dorinţa de a afla cât mai multe despre băştinaşi, înainte ca „probele materiale” să dispară, cu invazia civilizaţiei occidentale asupra insularilor, cercetătoarea clujeană vede, constată, notează, încearcă să explice şi să-şi explice, de la un pas la altul: cum şi de ce.

Nu este, vezi-bine, şi modul de abordare propriu aborigenilor. Autoarea se va referi insistent la textele celor care au premers-o, subsolul paginilor este înţesat de trimiteri, referiri, comentarii la tratate de antropologie: Levi-Strauss, Mircea Eliade, Ţvetan Todorov, Luc Benoist, atâţia alţii...

Căci Hanna Bota nu se repede cu concluziile, cu verdictele, cu afirmaţiile peremptorii, cât de şocante. Mai întâi pentru că tactul şi buna cuviinţă, adoptate în modul cum încearcă să se plieze pe viaţa băştinaşilor, în ceea ce are ea autentic, necontrafăcut, scos oportun în faţă pentru turişti, din motive pecuniare, cercetătoarea va încerca să le menţină şi în ceea ce priveşte prezentarea şi interpretarea faptelor brute.

S-a făcut profesor de educaţie fizică şi sport din cel puţin două motive. Unul era acela de a forma omul nou, educat în spirit comunist, una din laturile educaţiei comuniste fiind educaţia fizică, iar cel de al doilea motiv pentru că, unul Karl Marx a spus şi nişte vorbe adevărate: „Omul merge drept de la natură, dar şi mai drept dacă face sport”. Şi uite aşa, profesorul de sport fu repartizat într-o comună amărâtă, aruncată printre nişte dealuri, în apropiere de municipiul Lugoj, comună în care cele mai importante evenimente care se petreceau erau venirea poştaşului şi a autobuzului de Lugoj.Ore de mers mai drept nu erau suficiente, şcoala având un număr mic de clase, catedra sa fiindu-i completată cu ore de desen şi muzică. Vorba unei poezii de a lui Marin Sorescu, “Suflete bun la toate”. Mai tot timpul, mintea sănătoasă din corpul sănătos al dascălului zburda către cel mai fericit moment al unei zile de lucru. Sosirea autobuzului, cu care făcea naveta la Lugoj, unde domicilia. Într-una din zile, se urcă în autobuzul care oprea chiar în faţa şcolii.

- Taicule, e liber scaunul acesta de lângă matale?

- Liber.

Profesorul se aşeză lângă bătrân. Trecu o perioadă destul de mare de timp şi, după ce îl privi îndelung din cap până în picioare, cu un glas domol, ardelenesc, deşi el era bănăţean în ţoalele sale, zise: - Auzi, dumneata nu eşti de prin părţile locului.

Or lucrezi la primărie, or la şcoală.

- La şcoală.

- Şie?

- Profesor.

Mai trecu o bucată bună de timp şi cu aceeaşi „repeziciune” ardelenească spuse: - Dă şie?

- Dă educaţie fizică şi sport.

Autobuzul parcursese deja câţiva kilometri şi îl mai „scănă” o dată pe profesor. Cu o sinceritate dezarmantă, ridică mâna, lăsând-o să cadă alene, afişându-şi marea dezamăgire: - Da-i fi fost dă vro socoată! Înţelept tare bătrânelul, care avea o gândire de intelectual rasat, precum a unui diriginte al unei clase de a XII-a, care, făcând bilanţul, a spus că a avut o clasă foarte bună.

Din 30 de elevi, 24 au intrat la facultate şi doi la educaţie fizică.

Hanna Bota nu se hazardează. Ea simte nevoia să facă apel la cele ce se cunosc despre primitivii din insulele învecinate: Samoa, Papua Noua Guinee, dar apelează nemijlocit şi la experienţa lui Gauguin, cel refugiat în Tahiti, părăsindu-i pe confraţii artişti-plasticieni în chiar toiul marilor-aprinselor dispute despre viaţa primitivilor, despre o altă scară de valori, căci survenise o acută neîncredere în valorile bătrânei Europe. Scrie autoarea: ...”făcând o comparaţie, cât de superficială, vezi că Europa e bătrână şi nu mai poate da suflu în goana aceasta, fără să-şi ia tributul de frustrări, angoasă, depresii, însingurare şi câte altele. (p. 228-229); ea mărturiseşte fără echivoc: „nu cred în primitivul bun şi pur, cum se vehiculase ani la rând...”, „nu cred nici în cel violent şi rămas în afara evoluţiei...”; autoarea îl vede pe primitivul supravieţuitor ca un ins „puternic vizavi de vicisitudinile vieţii la limită, hotărât să supravieţuiască prin metodele cunoscute şi transmise de strămoşi de mii de ani, prea puţin decriptate de un vestic” (p. 229). Ea consideră că „Izolarea are avantajele şi dezavantajele ei”. Că, în ce-o priveşte, a făcut tot ce-a putut ca să trăiască „ca ei”, şi constată: ”M-au acceptat, dar toată lumea ştia că e provizoriu şi că eu aparţin altei lumi”. Cercetătoarea este sensibilă la atitudinea aborigenilor faţă de durere, faţă de moarte, deosebită faţă de abordările Occidentului. În mod ciudat, iar de fapt foarte semnificativ, aborigenul nu cunoaşte disperarea ca atare; el este bucuros în suferinţa lui; este bucuros chiar la iminenţa morţii sale. Iată textul: „Un muribund, întrebat fiind cum are puterea să zâmbească tot timpul, să privească senin spre moarte... răspunde: dacă vine fără să o pot alunga, atunci ce rost are să fiu supărat... nu e mai bine să fiu vesel şi să nu-mi amărăsc degeaba inima, să nu-i amărăsc pe cei din jur?” Desigur, o abordare total diferită faţă de a occidentalului, nu? Te duci cu gândul la principiile fondatoare ale unor credinţe vechi, a cultului zen, a budismului, de pildă...

Astfel puse problemele, nu avem neapărat o nouă viziune asupra aborigenilor, dar avem destule intuiţii valabile şi teme pentru reflecţie deschise.

Remus V. GIORGIONI

nr. 21 n iunie 2012

Radu Ulmeanu, Ospeţele iubirii, antologie, Colecţia Opera Omnia, Poezie contemporană, Tipo Moldova, Iaşi, 2012

De-o vreme au început „să curgă” volumele antologice scoase de Aurel

Ştefanachi şi Valeriu Stancu – colecţie nominalizată pentru premiile Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. Sunt nişte cărţi frumoase, un format deosebit, unul din ultimele volume purtând nr. 126. Cartea pe care o prezentăm acum are nr. de colecţie 87 şi este compusă din 13 cicluri şi 670 de pagini.

Radu Ulmeanu face parte din seria „greilor” poeziei româneşti, a căror operă va trebui redimensionată valoric – îl întâlneam în paginile “României literare” încă de prin anii 65-70 (anul de debut editorial fiind 1979, cu volumul Patinoar, scos la Cartea Românească). Autorul avertizează că titlurile ciclurilor incluse nu sunt identice cu cele ale volumelor apărute, din cauza cenzurării titlurilor originale şi selecţiilor abuzive pe care şi le-au permis unii redactori de carte înainte de 1989, „amestecând arbitrar poezii din diferite etape” ale creaţiei. Dar Radu Ulmeanu – care ne-a mai trimis încă o antologie realizată în colaborare cu Editura timişoreană Brumar – merită o tratare aparte, lucru care nu face obiectul acestei rubrici. Nu ne putem însă abţine să confirmăm aprecierile celor doi prefaţatori, ei înşişi nume de prestigiu ale literaturii contemporane: Alex Ştefănescu şi Barbu Cioculescu.

Antologia lui R.U. este un „Jurnal liric pe durata a patru decenii…, un cântec de iubire către aceeaşi aleasă, întrerupt de comunicate despre starea sinelui” , cum zice fiul marelui critic Şerban Cioculescu, el însuşi critic reputat. B.C. vede în R. Ulmeanu „pe ultimul şi cel mai rezistent reprezentant al generaţiei 65” – afirmaţie cu care suntem întru totul de acord (mai puţin însă cu fragmentarea generaţiilor în cincinale). R. Ulmeanu este în plus şi un prozator de forţă, cât şi conducătorul unei reviste de prestigiu, care atrage constant colaboratori valoroşi. Poetul este un vitalist îndrăzneţ, care – ca poet – îşi asumă damnarea, fiind “gata să se ia la harţă cu creatorul” său (B.C.), ba chiar, uneori, “cutezând blasfemia”. Întrun cuvânt – cum ar zice Alex Ştefănescu această antologie nu este o carte ca oricare alta, ci una de zile mari, nu doar de proporţii. A.Ş. remarcă dramatismul şi densitatea poeziei în discuţie şi “un anumit demonism” care îi este specific. Ea îmbină violenţa cu tandreţea şi rima perfectă a sonetului cu versul alb şi coborât în cotidian. O altă etichetă pertinentă a marelui critic vizavi de poezia marca R.U. este factura ei incontestabil expresionistă.

cărţi/autoriedituri

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Un modern care dă oricând clasă (lecţii) postmodernităţii contemporane.

Florin Costinescu, Sisif, dezlegarea de vină, Colecţia Opera Omnia, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011

Un alt greu al poeziei contemporane este Florin Costinescu, cartea dumisale (de 610 pagini), fiind o selecţie compusă din cinci cicluri, primul – Murmurul lumii -, care putea fi foarte bine ales ca titlu general fiind cel mai consistent. Fără prefaţă, cartea lui F.C. include la sfârşit şi aprecierile critice a altor nume grele ale criticii

româneşti contemporane, toţi unul şi unul: Demostene Botez, Alexandru Lungu, Romul Munteanu, Eugen Negrici, Dinu Flămând, Nicolae Ciobanu, Larenţiu Ulici, Alexandru Condeescu, Emil Lungeanu, Sever Avram, Hristu Cândroveanu, Ioan Adam, Mircea Iorgulescui, Al. Piru, Valentin F. Mihăescu, Lucian Chişu, Constantin Cubleşan… şi încă destui alţii. Puţini poeţi conteporani se pot lăuda cu un aşa palmares – atât în privinţa prezentării, cât şi a receptării!

“Murmurul lumii”, sonul de aur pe care-l prinde poetul este şi el unul de excepţie: “Câteodată aud o voce care nu seamănă/ cu nici una ştiută…” (Aceasta e vocea).

F. Costinescu cultivă şi el rima rară, cât şi versul modern; mai apropiată de sufletul cititorului ca posibilitate de receptare, nu este însă mai simplă, mai puţin elaborată. Şi această carte adună între cele două coperte trandafirii o experienţă de viaţă şi una de poezie de cca patru decenii.

Victoria Milescu, fenomenele fără cauză, Colecţia Opera Omnia, Ed. Tipo Moldova, Iaşi 2011

Între cele 274 de pagini, antologia Victoriei Milescu cuprinde o selecţie din nouă volume, după sunetul lor, poemele părând a fi selectate riguros. Fără “cârjele” unei prefeţe, poeta nu se lasă totuşi în voia sorţii, ci adaugă la conţinutul volumului o serie de referinţe critice – iarăşi prea multe să le cităm pe toate; le enumerăm selectiv: Gh. Tomozei, Romul Munteanu, Cezar Ivănescu, Sultana Craia, C-tin Cubleşan, Ioan Ţepelea, Victor Sterom, Geo Vasile, Radu Cârneci. Dar V. Milescu este un nume cunoscut, fiind inclusă în antologii de poezie şi critică, în dicţionare de scriitori şi istorii literare. “În pofida registrului lor aparent monotematic, poeziile Victoriei Milescu... sunt structurate în mod variat şi deschid perspective diverse asupra lumii noastre postdecembriste. Versuri de pamflet şi litanie se interferează cu poezia evenimentelor, revolta se interferează cu textele reflexive, sentimentul morţii... se oglindeşte în speranţa izbăvirii”(R. Munteanu).

Ce este de reţinut este tonul fortifiant al poeziei în sine, o poezie “virilă” şi curajoasă: “Ploaia aruncă râme livide-n ferestre/ dizolvându-se-n fosfor/vântul urlă prin ţâţânile uşii/maşinile împroaşcă arborii/cu sânge proaspăt…” (A te bucura de orice); “De câtze ori am pierdut în cursa vieţii/ am zis:/ e spre binele meu/când am primit lovituri am zâmbit…/ până când tu, binele suprem/ mi-ai luat de pe umeri/ povara

înţelepciunii/ eliberându-mă, dăruindumi/ odihna cea mare…” (Între atac şi apărare).

Colonia poetică, poezie suedeză contemporană, Casa de editură Max Blecher, Bistriţa, 2011

Avem în faţă o culegere consistentă (170 de pagini), întocmită de Claudiu Komartin, care antologheză 15 poeţi suedezi contemporani, traduşi de nume sonore ale poeziei tinere româneşti – generaţia 2000: Alexandru Vakulovski, Elena Vlădăreanu, Adela Greceanu, Rita

Chirian, Doina Ioanid. Răzvan Ţupa, Marius Ianuş, Radu Vancu, ş.a., nu în ultimul rând ilustrându-se ca traducător antologatorul însuşi. Trecând peste valoarea poeţilor înşişi şi peste calitatea traducerilor (pe care nu suntem noi în măsură s-o judecăm) volumul este o carte de vizită pentru tinerii traducători, care “şi-au împrumutat voit-nevoit vocea “perechilor” lor sudeze… Colonia poetică este în mare măsură meritul lor” – cum zice poetul-traducător-şi-antologator. O carte nu numai frumoasă, binevenită, ci chiar esenţială în peisajul liricii contemporane.

Personal, am remarcat-o, dintre cei 15 pe poeta Linn Hansen, nominalizată pentru premiul Uniunii Scriitorilor suedezi, Katapult (care probabil te… catapultează pe arenele gloriei); ea scrie o poezie discursiv-interogativă, bine implantată în cultura suedeză, dar şi în istoria universală. “Să povesteşti istoria Suediei nu e mai uşor, dar e mai scurt./ Pentru Suedia, nici o zi nu a venit după alta. Suedia/ n-a zis niciodată da. Da nu a însemnat nimic pentru Suedia”; “E greu să recapeţi credimţa catolică/ E destul de greu să înveţi spaniolă./ …/ E greu să uiţi istoria Suediei dintre anii 1602 şi 2918… /E atrăgător să fii nemuritor…” (E greu să enumeri toate evenimentele istorice dar e uşor să începi (fragmente) – în traducerea lui Răzvan Ţupa. Dar cartea merită citită integral, fiind nu doar o lectură ci un act cultural necesar.

Boris Marian Mehr, Infernul de toate zilele, Ed. Granada, 2011

O nouă culegere a amicului nostru bucureştean, de 144 de pagini şi cam tot atâtea poeme. Autorul nu se dezminte nici de această dată, închegând un volum reprezentativ, compus din poeme în vers alb: Totuşi nu sunt singur, Rătăcitorul, O mireasă şi doi câini, Definind sensul vieţii… şi poeme în proză: O elice care mă derută, Strada niciodată, Finis coronat opus… Am citat aceste titluri pentru a remarca la poetul nostru ştiinţa de a prinde în titlu esenţialul poemului (şi a-mi exprima nedumerirea că primele două poeme de la cuprins : Ultima clipă a lui Faust şi Tu exişti datorită mie, femeie nu le-am regăsit în conţinutul cărţii.

Dar dacă erau cele mai bune?...).

Nimeni nu ştie exact care e Scopul vieţii, de aceea ne-am oprit la acest titlu de poem, să vedem şi părerea autorului: “Ca să scrii un tratat/ Despre scopul vieţii/ ar trebui să fii Dumnezeu sau

Satana,/ scopul vieţii nu există pe acest pământ,/ important este să respire…/ să pui întrebări/ la care nu vei găsi răspuns”.

“Aflu cu bucurie că nu sunt singur./ În timpul vacanţelor urcam de obicei pe Everest./ Paria – titlul unui roman./…/ Maimuţele se trag din oameni./ Peştii se trag din maimuţe./ Dumnezeu se trage din Marele Peşte./ Toţi mirosim a peşte…/ Nu mă întrerupeţi.” (Totuşi nu sunt singur.)

Lazăr Magu, Sertarul cu trandafiri, Ed Rebeca, 2012

Pus sub genericul “Poezie pentru vreme

târzie” – titlu care ne aminteşte de Ion Chichere cu ale sale “Poeme vesele şi triste scrise prin cârciumi comuniste”, sau de “Sertarul cu aplauze” – placheta arădanului Lazăr Magu conţine 63 de poeme, numerotate şi aşezate în ordine alfabetică.

Poetul se află la al cincilea volum de versuri şi aşteaptă şi acum o situare sub zodii mai faste ale receptării. El rămâne şi aici consecvent cu sine însuşi, scriind o poezie sonoră, muzicală, poezie (care colcăie) de idei, într-o descendenţă benefică a poeziei social-politice româneşti. În volumul de faţă poemele în rimă alternează cu cele în vers în alb, în acestea din urmă simţindu-se dorinţa poetului de a-şi updata poezia – a o aduce în trendul, siajul – sau chiar în trena poezie contemporane. E uşor să citezi din L.M., fiindcă la orice pagină ai deschide vreuna din cărţile lui dai peste un poem sau măcar un vers memorabil: “Mâinile amintirilor,/ ca nişte soldaţi din infanteria marină,/ au declanşat împotriva mea/ al treilea război mondial./ Iar pacea – pacea nu va fi semnată niciodată/ pentru că mâinile amintirilor/ sunt un stat militarizat.” (37.

Persuasiune); “Vântul,/ ca o cheie franceză uriaşă,/ deşurubează aripile avioanelor, aripile păsărilor…/ Morile de vânt/ produc curent electric/ şi nu-l mai cunosc pe Don Quijote…” (3. Aeroflote). Iată un “sertar” plin cu flori lirice, binemirositor!

remember

nr. 21 n iunie 2012 Psalm pe patul cobaltronului din clipa când tehnicienele îmi caută punctele de iradiere tatuate pe şolduri şi desigur în zona pelviană cu feţele lor secţionate de laserii roşii de poziţionare toate primejdiile de moarte stau la pândă jur împrejurul fragilului meu trup gol ca un stârv pe patul metalic al cobaltronului mă amuşină cu ochii sticlind pe marginile cărnii mele dinafară şi dinăuntru cu colţii sticlind de strălucirea razelor de cobalt moartea salivează deja în jurul bietului meu trup împrejmuindu-mă din toate părţile cu poftele ei feminine fremătând în sine ca un arc încordat abia aşteptâd să dea drumul asupra mea tuturor bolilor amorţite din mine care pândesc de o viaţă momentul de atac această clipă de slăbiciune a sistemului meu imunitar să se năpustească prin toate celulele mele rămase acum fără putere şi apărare mutând istoricele câmpuri de bătălie ale lumii în geografia dinăuntrul organismului meu şi numai tu, Doamne, mi-ai mai rămas în preajmă după ce asistentele au tras huruind uşile grele de plumb aşa cum visele nevăzătorilor care-au orbit în adolescenţă au cadre vizuale doar din copilăria dinaintea orbirii deşi acţiunea visului se petrece în plină maturitate tu eşti singurul care mă mai poţi acum apăra din clipa când se aprinde becul roşu din peretele buncărului şi timpul iradierii cu razele ionizante începe să ţiuie straniu ca o bombă cu ceas

Rugăciune de spus înainte de operaţie

Ion ZUBAŞCU: postume Tragedii de familie draga mea soră Ileana îţi scriu de pe-o bancă de fier a Centrului Mondial de Oncologie îngropată între frunze veştede înainte de-a mă întâlni cu doctoriţa Ioana să-mi înmâneze solemn sentinţa definitivă de condamnare la moarte noi am trăit toată viaţa departe unul de celălalt ne-a despărţit istoria vitregă Securitatea şi comunismul sărăcia îţi scriu dintre ambulanţe venite azi-noapte în goană din toată ţara cu muribunzi scoşi în grabă pe tărgi în faţă e o bisericuţă de lemn imitaţie palidă după cele împărăteşti ale noastre din Maramureş are un steag tricolor în turla mică ciuntită deşi nu e nici o zi însemnată dacă nu cumva moartea o fi permanenta noastră sărbătoare naţională din resfiratul neam Zubaşcu din Dragomireşti de pe Valea Izei am rămas numai noi doi în pagina vie dintr-o istorie voievodală de cinci sute de ani cu diplome leopoldine pe piei de viţel

îmi încredinţez trupul şi sufletul în mâinile tale Doamne şi sânt sigur că mă las pe mâinile cele mai bune din lume

Rugăciune ce rost are să-ţi cer zile şi ani de viaţă în plus când tu ştii mai bine când e timpul fiecăruia să sfârşim cu aceeaşi bunăvoinţă şi părintească dragoste cu care tu şi doar tu ai hotărât când să ne naştem facă-se aşadar voia ta în toate şi fie totul după planul tău nu-ţi schimba socotelile în privinţa mea tu ştii mai bine dacă a trece orb prin viaţă sau a vedea limpede dar a nu înţelege nimic sânt preferabile retragerii demne din scenă acum când intru într-o lume nouă pentru mine din care nu mai înţeleg absolut nimic îţi mulţumesc Doamne pentru singurul lucru pe care-l doresc de la tine: clipa morţii mele să mi-o dărui la timp

Puterea din umbră umbra câinelui în România sfârtecă până la os carnea omului înaintea câinelui iar umbra bâtei izbeşte în moalele capului şi zdrobeşte ţeasta celui nevinovat şi fără apărare cu mai mare cruzime ca bâta

vai, oamenii acestei biete ţări nu mai prididesc zi şi noapte să oblojească rănile sfârtecate de umbrele lor tristeţea lui Nichita auzea nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră tristeţea mea îi vede zi şi noapte pe nenăscuţii câini cum îi sfâşie în bucăţi pe nenăscuţii oameni şi umbrele născute înaintea nenăscuţilor cîini pe bieţii, nenăscuţii oameni cum îi muşcă o, Dumnezeule mare, chiar împăratul David a spus-o în Psalmul 23 că umbrele morţii n-au ucis niciodată oameni ci numai umbrele oamenilor l-au ucis pe Dumnezeu da, umbrele morţii n-au omorât niciodată atâta suflare de om câţi au omorât cei din umbrele României

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Actualitatea Press, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

şi alegerea drumurilor tale greşite te-au adus în acea groapă. Ajuns aici, nu mai există decât un sens şi o cale: cerul de la gura gropii tale. Dar aceasta nu mai e alegerea ta.

Drumurile pe care le-ai ales toată viaţa ta te-au înfundat în acea prăpastie. De pe fundul ei există o singură ieşire şi un singur sens: în sus, spre gura de cer de deasupra, spre lumina şi libertatea cerească de la gura gropii tale.

Noi, toţi, suntem pe fundul câte unei gropi, mai mari sau mai mici. Oricât de adâncă ar fi prăpastia în care ai căzut, mai există o cale de salvare, una singură: drumul spre cer. Când eşti pe fundul unei fântâni adânci, aproape de izvoarele ei, din întunericul acela vezi stelele pe cer, spun fântânarii, ziua în amiaza mare. Dar este ziuă pentru cei de la suprafaţă, care n-au căzut încă în prăpastie. Tu ai căzut şi nu-ţi mai rămâne decât o singură şansă de supravieţuire: să crezi din tot sufletul, inima, mintea şi puterile tale în cerul şi stelele luminate de Dumnezeul de deasupra ta.

Vindecarea lumii începe cu propria vindecare. Nu vom putea scoate lumea şi umanitatea din groapa în care se află, dacă mai înainte de asta nu ne salvăm pe noi înşine din prăpastia noastră personală, în care ne-am împotmolit. Iar când te afli în groapă, nu poţi merge nici la dreapta, nici la stânga, nici înainte, nici înapoi. Nu-ţi mai rămâne decât o singură cale: cerul de la gura gropii tale.

Cartea de trăit Doamne, cât am putut rătăci până acum pe mări şi oceane sintactice voind să salvez câteva cuvinte de preţ din naufragiul acestei lumi dar a venit dimineaţa zilei de azi cu Biblia deschisă în mână şi am înţeles din Matei 4,19 că e mult mai de preţ pentru Domnul să salvez măcar câţiva oameni adevăraţi din naufragiul cuvintelor lumii

Psalm

pecetluite cu ceară roşie de Împăratul şi eu n-aş mai vrea în clipa asta decât să fiu alături de tine să te ţin ca în copilărie de mână să plângem doar la lumina frunzelor veştede cât mai mult timp cu putinţă

Întoarcerea la Dumnezeu

vinul stors din ciorchinii de umbră ai iederii de pe zidul de nord din spatele lumii e de o mie de ori mai gustos şi mai preţuit decât cel tescuit din solara viţă de vie în ţara asta totul se coace în umbră ca iedera zidurilor până şi umbrele de la Parlament, Guvern şi Preşedinţie au mai mare putere în ţara asta decât Parlamentul, Guvernul, Preşedinţia şi chiar umbra preşedintelui statului conduce cu mai multă autoritate şi putere destinele ţării decât preşedintele însuşi

actualitatea literară 16

Nu mai e loc să mergem înainte, nici măcar să facem un singur pas înainte, în acelaşi sens. Înaintarea s-a izbit cu capul de zid. Şi nu e vorba de Zidul Berlinului. Nici măcar de Marele Zid Chinezesc, ci de Zidul Zidurilor. Să ne izbim repetitiv cu capul de acest Zid până la sfârşitul veacurilor ar însemna o serie de tot atâtea sinucideri şi sacrificii, de ţeste zdrobite inutil. Zidul este, în plus, de neocolit, nici prin dreapta, nici prin stânga, nici pe dedesubt, nici pe deasupra. În acest sens, Zidul e chiar capătul drumului. Şi chiar dacă în viitoarele două mii de ani de civilizaţie, un creator cu ţeastă de oţel, de platină sau de diamant, ar face o mică spărtură în Zid, ar vedea că dincolo de el nu se află nimic din ceea ce-ar putea înţelege mintea de acum a omului. El este Marele Zid care opreşte mintea omului să cadă în Marea Prăpastie. Singurul mod de a progresa e să socotim Zidul de care tocmai ne izbim ca un nou început, să ne întoarcem cu spatele la el şi să considerăm originile îndepărtate ale omenirii ca viitor al nostru şi singurul sens în care mai putem face ceva nou. Am ajuns foarte departe şi e timpul să ne întoarcem acasă. Am plecat demult dintre ai noştri cu un scop. Tot ce-am văzut, am trăit, am învăţat pe drum până am ajuns aici, în faţa Marelui Zid, trebuie să le spunem celor de-acasă, să nu mai repete niciodată aceeaşi experienţă, să-şi înceapă căutarea lor, dacă vor mai dori să caute ceva, în altă direcţie şi în alt sens.

Groapa cu stele Când eşti pe fundul unei gropi nu mai ai de ales, toate căile îţi sunt deja înfundate. Ai epuizat până acolo toate căile

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com) Secretar de redacţie: Diana BUCŞA Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) Nicolae TOMA (nicolaetomas@yahoo.com) Cornel DRINOVAN (cornel_n_drinovan@yahoo.es)

îţi mulţumesc Doamne că mi-ai îngăduit acest festin al inteligenţei şi splendorii de a fi om întreg înţelegător cu toată nemărginirea materiei dinăuntru şi dinafară în această peşteră a mea de beton de la etajul doi al unui bloc din Crângaşi cu rafale de lapoviţă izbind în geamul dimineţii urâte de 27 decembrie 2009 când cerul de afară e ca o pungă boţită de plastic luată de vânt şi trântită în zloată peste gunoaiele sfârşitului lumii iar mintea şi inima mea saltă de bucurie mărturisind o nouă Geneză în această peşteră de carne împovărată de stalagmite sângerii şi tumori din cerul gurii căreia cânt şi te preamăresc în timp ce tu Doamne scormoneşti în cărbunii aprinşi de suferinţe şi dureri să nu se stingă flacăra străveche a focului tău viu din vatră mă descojesc zi de zi în cenuşă de acest trup sleit şi neputincios dar sufletul meu va rămâne veşnic cu tine în cerurile noi acasă

Testament Ion Zubaşcu e numele meu sânt de meserie poet şi vorbesc pentru lungul şir de strămoşi tăcuţi de pe Valea Izei mi se pare un nonsens să duci flori la mormântul unui mare poet doar într-o zi anume şi într-un anume loc peste nişte oase goale cine vrea să-şi amintească de mine oricând şi oriunde e destul să-şi ridice o clipă ochii şi inima spre cer să audă cum cântă cuvintele mele puternice printre stele

Gaudeamus igitur

lui Nicolae Prelipceanu

de ce să ne sperie necunoscutul de după moartea noastră e aceeaşi nesfârşire pe care am traversat-o şi înainte de naştere o cunoaştem la fel de bine ca şi cum ne-am întoarce acasă fii neascultători ce sântem din risipitoarea viaţă în maternele câmpuri amniotice ale cerului să ne bucurăm aşadar murind ca de-o nouă naştere din veşnicie-n veşnicie gaudeamus igitur

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu nr. 6 Telefoane: 0256.35.66.26, 0744.575.853 Tiparul: West Tipo International Timişoara e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com web: www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara Materialele se primesc pe adresa redacţiei sau pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte la toate chioşcurile de ziare din Lugoj, în librăriile din Lugoj şi Timişoara şi la chioşcul MNLR Bucureşti