Actualitatea literară 28-29

actualitatea literară

nr. 28-29, anul IV

ianuarie-februarie 2013

n revistă a unirii scriitorilor din românia n www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara n

n Nicolae SILADE

n Magda Ursache

Despre naşterea literaturii române

n proză Doina RUŞTI, Mircea ANGHEL, Valeria MANTA TĂICUŢU

n Istorie literară: Cornel UNGUREANU

Anişoara Odeanu recapitulări necesare

prezentare şi traducere de Ela Iakab

Ovidiu Bufnilă

Bratislav R. Milanović

n Invitatul revistei

n InterVIUL lui Ştefan Ciobanu cu

În căutarea etosului pierdut

echim vancea

n poezie Nicolae SAVA Augustin IOAN Gheorghe ISTRATE Ana-Mihaela NUŢA Traian VASILCĂU n meridiane

Kurt TUCHOLSKY în traducerea Eelenei MIŞU Graham BURCHELL în traducerea Marcelei ZORLAND

Edi tor ial

Nicolae SILADE

Despre naşterea literaturii române

Ilustrăm acest număr cu imagini de la evenimentele prilejuite de centenarul naşterii Anişoarei Odeanu

Primul număr din Cafeneaua literară pe 2013 (în care Virgil Diaconu analizează situaţia în care au ajuns USR, România literară şi Cartea Românească, şi face şi nişte propuneri deosebit de interesante, de luat neapărat în seamă, dar mai ales de urmat) mi-a reamintit de editorialul lui Nicolae Manolescu intitulat “Când începe literatura română?”, din nr. 52/2012 al României literare. Întrebarea şi-o pune, de fapt, Mihai Zamfir, care şi răspunde, incredibil de exact, prin “Scurtă istorie.

Panorama alternativă a literaturii române”, că „literatura română începe în anul 1673”. Dacă mai adăuga luna, ziua şi ora, ar fi fost perfect. Şi ce bine că ne-am născut după! Altfel, riscam să rămânem pe dinafară. Iată, doamnelor şi domnilor, cu ce se ocupă istoricii noştri literari, în loc să asculte cum “nenăscuţii critici pe nenăscuţii scriitori îi latră”, vorba lui Nichita Stănescu. Eu, unul, nu mă întreb când s-a născut literatura română, ci dacă s-a născut cu adevărat, dacă s-a născut vie sau dacă s-a născut moartă, dacă nu cumva “istoriile” s-au născut înaintea ei şi dacă nu cumva acele “istorii” sunt doar jurnalele unei gestaţii prelungite. Comparând alte literaturi între ele, m-am întrebat adesea de ce liantul care le uneşte nu se regăseşte şi în literatura română. Eliberat de prejudecata că în majoritatea topurilor internaţionale suntem pe ultimele locuri sau deloc, am căutat explicaţii în originea poporului român, în felul lui de a fi, de a gândi, în geneza limbii române. Numai că de acestea ne este foarte greu să ne eliberăm, atâta vreme cât vorbim româneşte, gândim româneşte şi suntem români. Nu prea poţi analiza corect un lucru din interiorul lui. Ar fi ca şi cum pruncul pe cale de a se naşte ar vorbi despre viaţa mamei lui. În ceea ce priveşte literatura noastră cea de azi, născută, nenăscută sau moartă deja, îmi place să cred că haosul care domneşte înlăuntrul ei nu poate duce decât spre o geneză adevărată, că generaţia tânără, generaţia online, are puterea să ne redefinească, să ne reconstruiască, atât ca naţiune, cât şi ca literatură. Doar că moşirea acestei naşteri nu trebuie lăsată nicidecum pe mâna actualilor critici şi istorici literari. Şi pentru că nu pot să nu-i dau dreptate, totuşi, lui Mihai Zamfir, când spune că “în aproape toate culturile (...) literatura a debutat prin poezie”, cred că un poet adevărat (un scriitor adevărat) ar trebui să-şi spună tot timpul: “literatura începe cu mine şi se sfârşeşte cu mine”.

opiniile noastre

“Uneori mi-amintesc de Platon şi de lumea lui, a ideilor şi formelor pure, unde albina era albină, pasărea era pasăre, unde omul era om... După el, venirea pe pământ a tuturor şi a fiecăruia în parte ar fi fost, cumva, cădere prin uitare.

Numai după aceea, re-învăţare şi înălţare prin reamintire.

Cu alte cuvinte, re-construcţie prin cuvânt.

Chestiunea asta mă face să văd o legătură între el, geniul Antichităţii, şi Ioan Botezătorul, unul dintre cei dintâi apostoli care mărturiseşte lumii despre cum Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut trup”

n ilustraţiile numărului n

nr.28-29 n ian.-feb. 2013

Despre jigodism, legi şi ură

Dragii mei, Despre sentimente şi legi, am gândit, probabil, de când am conştientizat lumea înconjurătoare, un fel de spaţiu a tot, de când am văzut că trece ziua, vine noaptea, că anotimpurile, deşi îşi au locul şi rolul lor, uneori o iau razna şi ne joacă farse... Mai exact, de când am văzut că trebuie să dau din coate şi să-mi fac un loc al meu în tot ceea ce se întâmplă, prin însăşi întâmplarea de a fi. Dacă chiar o fi întâmplare! Desigur, omul, în genere, crede în scop şi mai ales în cel pe care şi-l atribuie, în condiţii de normalitate, ca făcător de bine şieşi şi semenilor, prin însăşi firea lui. La limita patologicului, când simte că ceva (influenţa, banul, politicul etc.) îi dau putere, se crede însuşi Mântuitorul. Care dintre cei ce au avut (e drept, vremelnic) şi pâinea, şi cuţitul în mână nu au strigat în gura mare: ,,Pentru voi, Dumnezeul sunt eu!’’. Ce să zic? Neghiobia în forma sa manifestă! Ca simplă aducereaminte, trebuie să spun că expresia anterioară putea avea cumva sens pe vremea politeismului grecesc când zeul era omul ale cărui atribute extrapolate îi dădeau muritorului sentimentul că nu e singur şi, la nivel emoţional, o oarecare siguranţă. Omul, atunci, ca de altfel şi acum, striga către cineva, către acel protector din mintea şi sufletul său şi-i cerea ajutor. Venea sau nu, el aştepta.

Evreii aşteaptă de mii de ani pe acel Mesia care, la nivel de mit, le-ar fi promis cândva, la începuturi, şi un tărâm sfânt, şi locul în care laptele şi mierea ar curge râuri fără a mişca măcar un deget. Revenind la chestiunea cu venirea noastră, ca oameni în lume, personal nu exclud nici întâmplarea.

Cum de altfel nici întâmplarea cu scop nu este exclusă (un nonsens la nivel lingvistic), câtă vreme, de exemplu, o piatră supusă unor forţe exterioare, ţipă (as-cultaţi-mă! Ţipă la propriu!), evident, fără ca noi să o putem auzi, apoi (contrar oricărei aşteptări), îşi măreşte volumul, şi, în cele din urmă, dacă forţele nu-i dau pace, piatra, prin te miri ce mijloace, le sare forţelor în cap. Povestea asta nu ţine de fantastic sau de datul în bobi la miezul nopţii, ci de o nouă ştiinţă, rocologie, ştiinţă ce transformă în ecuaţii matematice tot ce v-am povestit eu adineauri. În plus, noua ştiinţă stăruie în tot ce se cheamă mecanica prafului.

Când am auzit, pentru prima dată, despre aşa ceva, m-am întors în mine şi m-am revăzut pulberea, din cine mai ştie ce colţ de univers, culeasă, frământată de Creator. Frământată şi re-frământată până ce am văzut lumina zilei, în primordii, eu, om. Ce ziceţi voi, e aşa uşor să frămânţi un pumn de pulbere până ce te obţii pe tine, din praf, om, adică ,,om după chipul şi asemănarea ta’’?

Cu alte cuvinte, credeţi că ar fi aşa de uşor să fii tu înşuşi Dumnezeu? După pragmatismul contemporan, problema ar fi la îndemâna oricui. ,,Ce mare scofală să pui materia primă într-o piuă’’ – ar sări ei – ,,să torni apă, să mesteci până ce se obţine ceva vâscos, apoi fie, îl iei la modelat, fie îl pisezi până ce praful spune tot. Şi ca să scape de atâta frământat, singur ar lua chipul de om... Palavre de trei parale. Bazaconii! Şi încă de care, dacă te gândeşti numai la simplul fapt că în cel de tine obţinut nu e nici suflet, nici sentiment, nici... Ori noi, ăştia, făcuţi, dincolo de oase, coaste şi şira spinării (cei care o au), pe care, la un adică, le-aţi putea turna din gips, avem, fraţilor, de toate. Praful ăla cosmic, în ziua a şasea, frământat de Tatăl Nostru, a devenit, în cele din urmă, suflet. Faceţi-l şi voi, ăştia, doar pragmatici, şi eu vouă mă închin! Până atunci, vă spun că nu mai e mult până o să daţi de dracu! Chiar rău de tot, câtă vreme, cu tot felul de şiretlicuri, aţi scos din om ce avea mai de preţ, iar acum el, troacă pe interior, a devenit robot.

Productivitate şi societate de consum. Marketing în toate! Ştiu, n-o să recunoaşteţi! Ba mai mult, o să-mi spuneţi fel şi fel de aiureli în care nici chiar voi nu credeţi. Mă rog, ar fi problema voastră, însă v-aţi bătut joc de Omul om şi chiar de voi, parcă de când lumea, voi cei mai puţin oameni.

Revenind, trebuie să amintesc măcar că structura asta mergătoare (ca să folosesc un termen al pragmatismului la îndemână), dincolo de carne, oase, are în el fel şi fel de legi, interior-exterioare, raţionale, obiective, subiective, are sentimente care mai de care... Toate greu, dacă nu chiar imposibil, de pus pe tavă. După Nietzsche (Friedrich Wilhelm), cică cel mai puternic sentiment uman ar fi frica.

Tind să-i dau dreptate, mai ales pentru situaţia în care ţi-e insuflată sistematic şi în creier, şi în suflet, şi în oase. Pentru cei fără de ţinere de minte şi pentru cei ce ar trebui să ia aminte, le-aş reaminti prigoana intelectualilor după cel deal doilea Război Mondial, când ruşii (la nivel de Stalin şi fanaticii din jur, că bietul popor...) au trimis, aici, spre noi, ciuma. Ca un altoi al ei, al ciumei, pe vremea ceauşiştilor ce făcuseră din cei trei din casă doi informatori, jigodismul a căpătat forme noi. Doamne, să fii plesnit de jigodie şi să nu te poţi trata e chiar un blestem! Spun asta pentru că, după `89, dacă ar mai fi avut ceva în ei din om, poate, poate...

Lăsaţi în pace sau cu faptele clasate, peste noapte s-au regrupat, au pus mâna pe par şi, la vedere, ei, ai de neica nimeni, infestaţi (evident, la nivel de creier), au plecat la urat. Au plesnit în dreapta, în stânga, uitând de mâna ce i-a scos din nămolul cretinismului blestemat.

Dintre gloata de jigodii, mai târziu, cei cu ,,ambâţ’’ şi-au cumpărat, peste noapte, diplome din Dealul Haretului şi au bătut cu pumnul la partid, alţii la palat... Oportunişti (vorba unuia, oportunist să fii, dar pentru popor! Mare comedie!’’), instruiţi mai nou de... dracu ştie cine, s-au pus pe strâns de şpăgi. Prin fundaţii înfiinţate (în fals, că falşi au fost o viaţă), au declarat câte în lună şi în stele, până ce statul român, la vremurile cele, stat în cap, le-a dat o hârţoagă ce i-a transformat din handicapaţi în ditamai revoluţionari. Vă asigur că mă plec sincer în faţa celor ce au murit ca noi, cei rămaşi, să fim acum, în 2013, liberi. Nu o fac însă şi în faţa hahalerelor ce s-au pricopsit cu hectare de pământ (vândute mai târziu cu sute de mii de euro), repet, prin falsuri, cu delaraţii, în care scrie negru pe alb cum că au luptat cu pieptul gol în faţa gloanţelor din `89. Ăia, cică mai deştepţi, adică ,,intelectualii de profesie la

palat’’, au devenit şi ei (deşi le tremurau chiloţii pentru o ciosvârtă), la ceas de seară, dizidenţi. Iar de aici, onoruri, funcţii, că de, `telectuali, iar de-aici, pretenţii!

Stau şi mă întreb, pentru cei ce au statutul de jigodie, de hahaleră, de joiţină, de sulică frânarul, nu există sentimentul despre care vorbea Nietzsche? Nu au frică nici de legi, nici de Dumnezeu? Vin, îţi rânjesc în faţă de-ai crede că lumea de ei ar fi fost reinventată. Bă nene, ,,lumea e de când lumea şi ca lumea suntem noi’’ şi aşa e. A spus-o un geniu şi ca un smerit vă spun şi eu.

Nu mă credeţi? Nu?! Atunci iar vin şi zic: lucru dracu în casa popii!

Dar să-i lăsăm şi pe ăştia cu ale lor, chiar dacă îmi vine să le spun că nu peste mult timp o să-i asculte doar tartorele ăl bătrân obişnuit cu fumul fum. În plus, spuneţi voi, e creştineşte să bage popa la sfarşitul slujbei, pe cea care se ocupă cu vânzări de lumânări şi acatiste (mă rog, şi de alte chestii din care se strâng bani), în altarul, transformat pentru ceva vreme (cam cât e necesar), în bar sau... Doamne, fereşte! Nu de alta, dar la noi, în vremurile în care chiar Biserica s-a opus înfiinţării de bordeluri, ele sunt la vedere, la te miri ce colţ de stradă sau grupate, la un loc mai nou, pe scara unui oarecare bloc din parohia unuia ce tot dă din mână cu cădelniţa dacă iese, măcar contextual, ceva. De! Fiecare cu meseria sa! Dar măcar să ştim şi noi că altfel, crezând orbeşte în cine ştie ce podoabă, murim proşti. Iar de aici, vorba lui Călinescu, nu popi plăteşte!

Fac, ce fac şi o caut cu lumânarea aprinsă! Sper să aibă şi Înalţi Prea Sfinţii umor şi să înţeleagă fapul că n-am băgat slujitorii Domnului (dar slujitori!) în oala cu catran, oală dată de pomană de asfatangi (pentru reducerea impozitului), prin Biserică, ălora ce se ocupă zi şi noapte de focurile din iad. Colaborare, nu glumă!

Dragii mei, îmi vine să mă laud singur. Am făcut o aşa trecere de la una, la alta, încât îmi vine să spun că între Dumnezeu şi dracu, am sta acum, după mii de ani, noi, pe post de ispită şi ură a unuia împotriva altuia. Ura? Să ne înţelegem bine, nu e vorba de uralele de pe stadioane, unde am strigat, ca besmeticii, în cor: ,,ura!’’ În consecinţă, vorbim acum despre ură ca stare subiectivă de care suntem capabili când vrem şi nu vrem. Mda! Sentiment, nu glumă! Ce să vă spun? După specialiştii în urzeli, ea, ura, şi-ar avea rădăcinile tot în primordii, când Dumnezeu ispitit şi de draci, dar mai ales de tot felul de drăcoaice ce l-ar fi ademenit cu mirodenii şi cu dragoste, le-a luat la goană şi le-a îndesat şi pe ei, şi pe ele, tocmai în... turma porcilor. Vă amintiţi, povestea din deşert! Şi eu când mă gândesc că porcul are şi rang, şi mare preţ, dacă aş avea puteri, aş proceda la fel. Probabil, doar cu drăcoaicele încă neîmpuiate aş mai avea ceva răbdare. După interviu, dar mai ales după o probă practică, le-aş trimite în paştele măsi, la locul lor, în iad, pe toate. Ca să se ocupe pe îndelete cu mâncatul zilelor fripte. Nu aşa deodată, cum vor ele!

Evident, ale noastre, că altele nu au de unde.

Mă întorc la ură şi vă spun că ea, ura, uneori poten-ţează.

Din ura a ceva se naşte, uneori, ce-i drept întâmp-lător, performanţa. Alteori, acest sentiment e însăşi dezumanizarea. Mai mult decât atât, ura, dincolo de căderea în păcat, e însăşi pieirea. Praful din univers însufleţit dispare.

E sfârşitul sfârşitului în care nu mai putem pune nici măcar judecata şi reînvierea, promisiuni ale Creştinismului. E...

Culmea e că e!

Mai bine am vorbi despre dragoste. Sentiment nobil. Că doar scrie şi la Sfânta Scriptură. A spus-o, evident, reformulat, şi Preda: ,,dacă dragoste nu e, nimic nu e’’. Povestea cu dragostea e la fel de complicată, mai ales dacă ne gândim la una dintre cele zece porunci: ,,iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!’’ . Personal, aş face-o, vă jur, însă instinctul, tot un fel de ispită, nu mă lasă. Totuşi, trebuie să credeţi că din dragoste vă scriu şi vă spun că o căruţă de oameni curaţi la suflet poate fi suficientă lui Dumnezeu ca să mai rabde, o vreme, pământul. În consecinţă, fiţi deştepţi, feriţi-vă de ciumă, de jigodism, că bântuie, şi fiţi curaţi la suflet!

La mulţi ani!

Nicolae BĂLAŞA

2 actualitatea literară

Cu moartea la dărac Draga mea, Am convingerea că tu ai fost permanent lângă mine când am pus pe hârtie rândurile, un fel de confesiune, dintr-o lume doar cu lacrimi şi bani. Nu trebuie să-ţi mai repet. Sunt convins că şi vezi, că şi ştii tot. La o eventuală reîntâlnire, doar re-povestim. Sper să ne dea din nou Cel de Sus, şansa. Abia atunci când voi fi în lumea ta, sper, o lume diferită decât asta, o vom lua de la început. În altă ordine, în singurătatea mea, uneori mi-amintesc de Platon şi de lumea lui, a ideilor şi formelor pure, unde albina era albină, pasărea era pasăre, unde omul era om ...

După el, venirea pe pământ a tuturor şi a fiecăruia în parte ar fi fost, cumva, cădere prin uitare. Numai după aceea, re-învăţare şi înălţare prin reamintire. Cu alte cuvinte, reconstrucţie prin cuvânt. Chestiunea asta mă face să văd o legătură între el, geniul Antichităţii, şi Ioan Botezătorul, unul dintre cei dintâi apostoli care mărturiseşte lumii despre cum Dumnezeu-Cuvântul S-a făcut trup.

Ar mai fi multe de spus, însă în fiecare seară, de când ai plecat, am sentimentul că mă culc cu moartea în pat. Într-o zi, se va trezi doar ea. Ei, şi? Cel ce are de pierdut nu sunt eu, ci toanta. Problema e că mi-am propus s-o sâcâi, tot prin el, prin cuvânt, până ce o va lua dracu. Şi atunci s-o văd, când o va da ăla, în dărac, la scărmănat, şi o vor face, după tors, pragmaticii lumii, izmene pentru hodorogi sau, pentru nespălaţi, ciorapi. Mda! Nu de alta, dar să simtă cam ce ar fi gazeificarea, iar după aceea mai vorbim.

Draga mea, fraţilor, deocamdată, cam asta ar fi. Dacă mai pierd vremea pe-aici, pe pământ, am să vă mai scriu.

Până atunci, nu uitaţi că Dumnezeu ne-a făcut oameni!

Al vostru, pentru eternitate, EU-TU

istorie literară

nr.28-29 n ian.-feb. 2013

actualitatea literară 3

Cornel UNGUREANU

Anişoara Odeanu – recapitulări necesare

Am început, în “Istoria secretă a literaturi române”, secţiunea Anişoara Odeanu, cu arborele genealogic al Doinei Peteanu/Anişoara Odeanu, cu bănuiala că în viitoarele cercetări, monografii, studii ale prietenilor, doctoranzilor, studenţilor mei cercetarea va fi reluată şi amplificată. Gheorghe Luchescu, cel mai harnic dintre noi, a murit după reeditări importante. Unii au plecat în Germania sau SUA, alţii şi-au schimbat meseria. Cum nici „Istoria secretă...” nu se mai găseşte prin biblioteci sau librării, reiau arborele

şi de piese de teatru. Cea de a treia dintre surorile Bujigan, Minerva este mama Victoriei Genoveanu, pianistă elogiată de Enescu, Dinu Lipatti şi Emil Ciomac.

La fel de importantă este cariera de animator cultural a tatălui scriitoarei, Aurel E. Peteanu. Teza sa de doctorat, susţinută la Budapesta, cu Poezia populară română din judeţul Caraş-Severin mărturiseşte destule despre avântul unui cercetător perseverent. Folclorul Banatului va fi studiat toată viaţa de profesorul doctor, dar nu numai

înfăţişează în mijlocul scriitorilor care vor omagia, precum Traian Lalescu, râvna, autoritatea şi, mai ales, generozitatea directorului de liceu. (4) Să reţinem, pentru început, acest arbore genealogic rămuros, cu multe crengi retezate prea devreme, dar şi cu destule suflete artiste plecate în lumea largă spre a se împlini. Dincolo de gesturile şi solidarizările fortuite, de “gli eroici furori”, există un climat care o modelează pe tânăra scriitoare. Sau o invită la succesive desprinderi. Sau la recapitulări care

miniepistole 1 n-am învăţat nimic din viaţa asta care nu încetează să mă ţină în viaţă care nu încetează să mă uimească cu serpentinele ei cu urcuşurile şi coborâşurile ei n-am învăţat nimic din viaţa asta care nu încetează să fie altceva decât viaţă iasomie levănţică trandafir n-am învăţat nimic din viaţa asta care nu încetează să fie când eu nu voi mai fi n-am învăţat nimic din viaţa asta care nu încetează să-mi arate altă viaţă viaţa adevărată pierdută în timp ce trăiam şi ce fericit eram şi în ce rai eram când nu ştiam că nu ştiu nimic n-am învăţat nimic nu ştiu nimic nici măcar să iubesc n-am învăţat şi nu ştiu şi nu ştiu cum aş putea iubi vreodată această deşertăciune a deşertăciunilor dacă n-ai fi tu oaza din mijlocul ei dacă n-ai fi tu izvorul ei şi delta şi marea cum aş putea iubi vreodată altceva decât viaţa n-am învăţat nimic nu ştiu nimic asta e tot ce ştiu despre viaţă despre ea care ştie tot despre ea care este totul

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

genealogic şi schiţa bio-bibliografică schiţate acolo: Anişoara Odeanu (19121972) 1.) Familia. Arbore genealogic. Mort în 1909, la 81 de ani, Sava Penţia, ţăran din Petrovaselo, are opt fii, din care trei vor deveni învăţători; Maria Penţia, singura fiică a lui Sava Penţia, va fi bunica Anişoarei Odeanu. Maria se va căsători cu Gheorghe Bujigan autor (după cum ne asigură un brav combatant al ţinutului, Tata Oancea) al mult căutatei cărţi Cantorul bise-ricesc.

Gheorghe Bujigan e şi un brav animator cultural, aşa cum vor fi fost şi alţi învăţători bănăţeni. A înfiinţat un cor şi o formaţie de teatru al cărei suflet va fi cea mai mare dintre fiicele sale, Viorica. Aceasta va fi mama Anişoarei Odeanu. Căsătorită timpuriu (la 17 ani: moare la 24) mama nu a pus în valoare o adevărată vocaţie artistică, aşa cum vor face surorile ei, Aurelia şi Minerva. Prima termină Conservatorul şi Arta dramatică la Bucureşti fiind, aşa cum scrie Geor-ge C. Bogdan (2) “prima artistă bănăţeană care a urcat pe scena Teatrului Naţional”. E căsătorită cu Nicolae Căprescu, autor de romane

folclorul: el scrie şi o serie de broşuri care pot ilustra devotamentul faţă de iluştrii ţinutului. Din galeria marilor dispăruţi ai Banatului vrea să atragă atenţia asupra lui Al. Mocioni, Coriolan Brediceanu, Iosif Popovici, Valeriu Branişte.

Cărţuliile apar în 1934, 1935, 1936.

O altă broşură, Banatul pitoresc - impresii şi reflecţii, editura autorului, Lugoj, 1940, nu poate decât să evoce patriotismul local al lui Aurel E. Peteanu. Aşa cum “marii dispăruţi ai Banatului” ţineau pe umerii lor herculeeni România modernă, Providenţa dăduse locului frumuseţe şi haruri. Ţinutul trebuie să fie “paradisul României Mari”, susţine profesorul. Colaborator la numeroase publicaţii locale, membru în varii comitete şi comiţii, Aurel E. Peteanu va fi gazda unor şezători literare cu invitaţi din capitală. Este răsplătit cu decoraţii, româneşti şi chiar străine (“Ofiţer al Academiei”, al guvernului francez.)

Semnificativă pentru agitaţia profesorului e corespondenţa sa cu alţi animatori culturali, şi ei autori de opere de popularizare, de volume de publicistică (“eseuri”), de culegeri de folclor.(3) Numeroase poze ni-l

să numească glorioasa gintă.

2.) Anişoara Odeanu (până în 1932 Doina Peteanu) e un copilminune care va debuta la 10 ani într-o publicaţie înfiinţată de tatăl ei, Primăvara Banatului, revistă a Societăţii de lectură a elevilor de la Liceul Coriolan Brediceanu.

Va câştiga numeroase premii ale societăţii Tinerimea română.

Scrie (publică) poezii, proze, recenzii. La 22 de ani devine celebră: îi apare romanul Într-un cămin de domnişoare. A ajuns într-un Bucureşti pe care trebuie să-l cucerească.

Suntem în anul 1934 şi literatura română trăieşte o adevărată frenezie a jurnalelor. Sunt cărţile zilei - cele de succes. Tinerii sunt avizi de succes, de notorietate, de primplan şi fascinantul personaj, posibila actriţă care e Doina Peteanu descoperă, în literatură, o cale spre lumea bună a capitalei. Un fel de a realiza spectacolul personalităţii/ feminităţii. Este, alături de Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, dar mai ales alături de Camil Petrescu, în cercul aleşilor: al inteligenţelor de seamă ale scri-

sului românesc tânăr, cele care modernizează troglodita societate. Şi între cei care reformează romanul modern:unromanintegratînEuropa literaturii, o proză care să fie expresie a “zilei de azi”. E colaboratoare a Adevărului literar şi artistic, unde deţine o rubrică despre modă.

Stilul ei novator trebuie să-şi înceapă de aici eforturile de edificare a unei noi lumi. Lângă gazetarii de la Adevărul, de la publicaţiile de stânga (Eugen Jebeleanu, Alexandru Sahia) încearcă să-şi supună discursul, mereu inconfortabil, unei cauze. Unei adevărate cauze.

Scrisese primul ei roman în urma unei încercări de seducţie a scriitorului Camil Petrescu, la mare. (5) În 1934, cartea este lansată de autorii grupaţi în jurul Adevărului literar şi artistic. Este sprijinită de G. Călinescu, care îi consacră o cronică şi, apoi, rânduri calde în a sa Istorie a literaturii române. (6) Următorul roman, Călător din Noaptea de Ajun, apare cu un motto din Camil Petrescu, în 1937. Un al doilea motto, extras din Mihail Sebastian, fusese eliminat la somaţiile lui Camil, indispus de vecinătate. Noul roman trebuia să fie un gest sacrificial: trăise o mare iubire, logodnicul ei “neamţ”, din aristocraţia germană, o părăsise (el era fiul lui Otto Meisner, viitor ambasador al Germaniei la Tokio, devenit celebru azi mai ales relaţiei perdante cu spionii sovietici ai momentului). Într-o Germanie îngheţată, tânăra trăieşte un sentiment de inadecvare: e respinsă de junele teuton în care îşi pusese toate speranţele. Dar eterna premiantă, fiinţa de succes, nu se sfieşte să-şi evoce dezastrul personal - să-l metamorfozeze în spectacol al curajului, al graţiei şi al modernităţii.

Cartea nu are succesul volumului de debut. Păcătuieşte tocmai prin sobrietate: stilul mat face lectura dificilă. Exemplare sunt paginile – nu multe - consacrate încercărilor de sinucidere ale eroinei. (7) 3) Trecerea la poezie pare a ţine de noua biografie erotică a scriitoarei. Întreaga presă a vremii e de acord că Anişoara Odeanu este o adevărată poetă.(8) Dacă până acum ţinutul de baştină era aşezat între paranteze binevoitoare, el îşi caută acum un loc în discursul eroinei; mottoul nu mai e o proză savantă, ci “un cântec popular bănăţean”.

Volumul n-are însă nimic folcloric. Fata lui Codru Împărat

(1939) este remarcabil tocmai prin ceremoniile care numesc fidelitatea, credinţa, supunerea faţă de iubit. Juna aventurieră a romanelor şi-a descoperit rostul. Modelul ar putea fi găsit în textele vechimilor: “Albe sunt mâinile lui. Şi mai moi/ Decât mersul fluturilor. Şi mâinile lui dorm,/ Le vorbesc de întunecatele seri, serile rătăcirilor/ Când incantaţia lor strângea şi desfăcea flăcări albastre/De nepământene zboruri/ Dar iubitul meu e obosit şi doarme.”

Trecerea pe lângă modelele lirice la modă e plină de graţie: panismul nu e îndatorat prea tare nimănui; o coardă minulesciană – muzică lejeră în surdină – se mai aude în aceste versuri pline de lapte şi miere: “Iubitul meu, se desprind zăgazurile din culmi/ Primăvara e aproape.

Singuri, paşii mei/ Merg cu paşii brazilor negri de ploaie/ Înainte, mereu înainte./ Iubitul meu, cântecul rătăcirilor noastre târzii/ L-am auzit în noaptea asta, după multă vreme: iar/ Nu vii?”

Consecinţele nefericitei călătorii amoroase în Germania sunt pe cale de dispariţie, iar terapia erotico-poetică e vindecătoare. Poeta s-a retras într-o lume în care agresiunea răului e imposibilă. Ea este Fata lui Codru Împărat, ocrotită de magiile pădurii.

E natură, face parte din natură: se trăieşte firesc, în ritmurile naturii.

Superlativele pot curge liniştite în această linişte paradisiacă: “Niciodată seară mai liniştită/ Nu s-a prelins sus, la cuibul vulturilor/ Niciodată seară mai îngândurată/ N-a coborât cu foşnetul izvoarelor/ În neclintita inim-a pădurii.”

Moartea în cetate (1943) aduce alt ton şi pare semnul altor amintiri. Dinspre stânga autoarea navighează spre dreapta, fiindcă sentimente incontrolabile o leagă, o perioadă, de modelul viril propus de junii “revoluţiei naţionale”. Eşecul lor o aduce la revista lui Liviu Rebreanu, unde, în aprilie 1941, începe o etapă gazetărească legată (şi) de personalităţile de altădată. Un interviu cu Blaga îi dă posibilitatea să evoce Lugojul de odinioară. Va scrie cu entuziasm, de câte ori are prilejul, despre Banat. Va întâmpina cu dragoste publicistica lui Victor Iancu, primul semnatar al Manifestului cercului literar.

E mereu în război cu “cei răi”, iar cei răi vor mereu excluderi din viaţa culturală: nu doar Camil Petrescu, Blaga, Victor Iancu se află sub asediu, ci şi colegii mai tineri. n continuare în pagina 4

4 actualitatea literară

istorie literară

nr.28-29 n ian.-feb. 2013

Anişoara Odeanu - recapitulări necesare n continuare din pagina 3 Altfel, va fi mereu atentă la mişcarea culturală din provincie. În Viaţa din 27 aprilie 1942 scriitoarea dedică un articol fulminant Vizitei corurilor bănăţene în capitală.

Ea este din provincie, certitudinile ei rămân în Provincie, Bucureştii îi par, din nou, un adăpost precar.

Anişoara Odeanu nu are repere sigure şi ghicim că multe articole fac parte din încercările de a rămâne la modă. De a fi în centrul atenţiei.

Ghicim că multe sunt replici pentru cafeneaua literară, pentru mediile underground în care îşi desfăşoară, nu o dată, timpul “liber”.

Dacă Laurenţiu Fulga va scrie pagini despre sufletul răsăritean (Taina Soniei Luiceva este cita-bilă în acest context), dacă Radu Tudoran publica Oraşul cu fete sărace şi Un port la răsărit, cărţi de succes, cum să rămână mai prejos ea, care are un har al improvizaţiei verificat încă din anii liceului? Două dintre nuvelele sale se încearcă pe tărâmul cvasiexotic al Basarabiei. Alianţele sunt mereu imprevizibile şi una, cu Tudor Muşatescu, ar fi trebuit să producă comedia După aceea vom divorţa.

4.) După Urmuz şi înainte de Eugen Ionescu, Anişoara Odeanu publică texte “absurde”. Ciudata viaţă a poetului (1943) apare cu un motto din Jules Laforgue: Mon avis qu il est l’ heure/ de renaître moqueur. O renaştere sub semnul detaşării de “cealaltă lume” a literaturii – iată miza cărţii, desigur răzbunătoare, mic atentat la buna organizare a vieţii literare, a “societăţii” literare! Cu aerul că spune poveşti pentru copii (“A fost odată un poet. Un poet înalt şi slab, cu plete blonde…”) Anişoara Odeanu decriptează cu mare viteză utopiile literaturii. Căci trebuie să fi fost în copilăria ei de poet şi o asemenea lume: o lume în care imaginile lui Făt frumos să fie înlocuite cu imaginile Poetului.

Aproape toate personajele nuvelelor Anişoarei Odeanu au devenit

manechine. Toţi eroii scriu sau vor să se modeleze după imaginea-tip a scriitorului celebru. Ciudata viaţa a poetului este, în felul ei, o biografie a poetului/artistului în deceniul al patrulea, aşa cum mai încercaseră aproape toţi autorii de jurnale ai generaţiei. Anişoara Odeanu scrie cam aşa precum Eugen Ionescu, în Nu. Nu era un lung monolog despre persoane reale şi evenimente reale (sau posibile), Ciudata viaţă a poetului ridică aproape totul în lumea alegoremelor. Apariţia Criticului în universul inocent merită a fi transcrisă: “Acesta l-a luat pe poet deoparte şi i-a spus încet, uitându-se cu grijă împrejur, deşi nu era nimeni în cameră: dumitale îţi lipseşte ceva, ceva esenţial, ceva fără de care nu poate fi cineva geniu: cultură. Cultivă-te!”

La vremea lor, frazele şi apariţia ridicolului personaj vor fi iritat, azi privim cuplul aşa cum îi privim pe Ismail şi Turnavitu. Cartea pe care o scrie după scandalul culturalizării poate fi Călător din noaptea de Ajun. Sau chiar versiunea domestică a Lecţiei. Sau a Cântăreţei chele.

Iată programul literaturii absurde: “Este o carte de proză. A muncit mult ca să o scoată la capăt. Căuta un dicţionar pentru fiecare cuvânt.

Găsea: boul este un animal, casa este încăperea unde locuiesc oameni etc.

Cartea purta titlul Tout est pour les mieux dans le meilleur des mondes possibles. Întâi gândea el, pe urmă consulta cărţile. În cele din urmă a început să recomande ascensoare pentru urcatul găinilor în copaci, băi sistematice pentru porci…”.

O analiză citabilă consacră Geo Dumitrescu cărţii: “Scriitoarea împleteşte în carte două fire vizibile, oricât de dozate, oricât de ascunse sau încărcate uneori, oricât de nete şi subţiri alteori.

E vorba de o fibră de reporter, de redactor de fapte diverse, cu toată armătura de realism şi materialitate, de cinism şi de o fibră - mai puţin substanţială - de poetă de vocaţie sentimentală, extrem de lirică şi de

lilială, jucând în existenţa lucrurilor dulci şi luminoase, senine şi liniştite.”(Preocupări literare, nr.

1-2, 1943) Tânărul furios care era în 1943 Geo Dumitrescu descoperă rădăcinile acestei proze absurde. E o întâlnire importantă, care trebuie subliniată.

(7) Iar prietenia cu Eugen Ionescu, începută în 1934 (“….ştia admirabil să trăiască o viaţă de animal tânăr.

Inteligenţa, agerimea autoarei se vădesc în efortul reuşit de a nu se înămoli în durere, care e murdară şi inestetică”, scria Eugen Ionescu în Reporter, II, 1934, ca să revină cu o recenzie ironic-amabilă în 1937, privitoare la Călător din noaptea

Premiile naţionale pentru poezie „Mircea Ivănescu” Asociaţia culturală Artgothica Sibiu anunţă deschiderea înscrierilor pentru Ediţia 2013 a Premiilor Naţionale pentru Poezie „Mircea Ivănescu”

Premiile se acordă pe trei secţiuni.

1. Premiul „Mopete” pentru manuscris Condiţii de participare: Pot participa scriitori nedebutaţi în volum, indiferent de vîrstă şi fără restricţii de apartenenţă la uniuni de creaţie sau alte organizaţii.

Concurenţii vor trimite între 20 şi 30 de poeme, culese cu diacritice, cu caractere Times New Roman, corp minim 12. Grupajul va fi trimis prin e-mail la adresa artgothica.sibiu@gmail.com, până la data de 1 mai 2013, de pe orice e-mail care nu conţine numele real al autorului. Organizatorii vor confirma explicit recepţia e-mail-ului conţinând grupajul de poeme. (Vă rugăm să retrimiteţi e-mailul în cazul în care nu aţi primit confirmarea de primire). Identitatea autorului poate fi solicitată doar după încheierea jurizării. Orice participant despre care se va constata, de către membrii Colegiului Director al Asociaţiei Artgothica Sibiu, că a furnizat, în e-mail-ul de înscriere în concurs, indicii despre identitatea sa, va fi descalificat. E-mail-urile de înscriere la concurs vor fi arhivate şi vor putea fi consultate, la cerere, de oricine este interesat. Premiul constă în următoarele: Diplomă (oferită de Asociaţia Artgothica Sibiu), Trofeul „Mopete pentru debut” şi publicarea unui volum de poezie inedit al autorului la una dintre editurile partenere.

2. Premiul „Mircea Ivănescu” pentru Debut Condiţii de participare: Condiţia de înscriere este ca volumul de debut să fi fost publicat între 1 ianuarie 2012 şi 31 decembrie 2012. Pot înscrie volume atît editurile cît şi autorii. Se vor trimite cîte 5 exemplare din volumul înscris, împreună cu datele de contact ale autorului, prin poştă, cu confirmare de primire, pe adresa: Asociaţia Artgothica Sibiu, 550024 Sibiu, Bld. Victoriei, nr.28, până la data de 1 mai 2013, data poştei.

Premiul constă în următoarele: Diplomă (oferită de Asociaţia Artgothica Sibiu) , Trofeul „Mircea Ivănescu pentru debut” şi o sumă de bani.

3. Premiul „Mircea Ivănescu” pentru Poezie Condiţii de participare: Condiţia de înscriere este ca volumul să fi fost publicat între 1 ianuarie 2012 şi 31 decembrie 2012. Pot înscrie volume atît editurile cît şi autorii. Se vor trimite cîte 5 exemplare din volumul înscris, împreună cu datele de contact ale autorului, prin poştă, cu confirmare de primire, pe adresa: Asociaţia Artgothica Sibiu, 550024 Sibiu, Bld.Victoriei, nr.28 până la data de 1 mai 2013, data poştei. Premiul constă în următoarele: Diplomă (oferită de Asociaţia Artgothica Sibiu), Trofeul „Mircea Ivănescu pentru Poezie” şi o sumă de bani.

Reguli generale: 1. Este interzisă participarea la concurs a membrilor Colegiului Director al Asociaţiei Artgothica Sibiu cît şi a rudelor acestora de gradul 1.

2. Membrii juriului vor juriza complet independent şi vor furniza rezultatele finale ale jurizării în corespondenţă privată cu Secretariatul juriului. Fiecare dintre membrii juriului va desemna cîte 3 grupaje sau volume, la fiecare dintre cele 3 secţiuni, notate, în ordinea descrescătoare a opţiunilor, cu note de la 5 la 3. Cîştigătorul fiecărei secţiuni va fi desemnat prin realizarea mediei aritmetice a notelor primite de la membrii juriului. În caz de medie egală, membrii juriului vor vota între grupajele sau volumele cu medie egală, cîştigătorul fiind desemnat cu majoritatea voturilor membrilor juriului.

3. Nominalizările vor fi anunţate pe site-ul Asociaţiei culturale Artgothica Sibiu, la adresa http://artgothica. wordpress.com/. Decernarea premiilor va avea loc în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie – Artgothica – 2013.

Juriul care va acorda premiile este următorul: Alexandru Cistelecan, preşedinte; Irina Petraş, Ion Mureşan, Ştefan Ion Ghilimescu, Lucian Vasilescu - membri.

de Ajun) nu rămâne fără consecinţe nici pentru Anişoara Odeanu şi nici pentru autorul Lecţiei. Din păcate, nici unul dintre numeroşii exegeţi ai lui Eugen Ionescu n-a avut răbdare să recitească, aşa cum se cuvine, literatura română a deceniilor al patrulea şi al cincilea.

Urmează schimbarea vremurilor, căsătoria cu doctorul Dan Crivetz şi fuga: negreşit că publicistica despletită a anului patruzeci (din Cuvântul legionar, dar şi, după ianuarie 1941, din articolele publicate în Viaţa) putea să anuleze amintirea eroilor rebeli din anii 1934- 36. Aşa că autoarea se

va cufunda în ţinuturile marginilor bănăţene. Acolo va putea să dispară, sub numele de Doina Crivetz. Câteva scrisori către Camil Petrescu rămân, se pare, fără răspuns.

Am fi nedrepţi dacă am scrie că Anişoara Odeanu nu încearcă uşoare acomodări cu vremurile.

Dar şi cu înaintaşii ei, în pagini care ar putea să fie testamentare.

Exerciţii testamentare fuseseră şi Nedumeririle lui Duduţă, carte a amintirilor din copilărie, şi romanul Legile jocului. În romanul postum Acele lucruri mari retragerea în zona amintirilor o interesează cu prioritate: scriitoarea încearcă a recupera anii copilăriei - timpul (prea mult) dedicat scrisului. Daniela Henţia, personajul constructor din Acele lucruri mari este un copil-minune. (Toate personajele Anişoarei Odeanu sufereau de o inteligenţă precoce). Daniela ar fi prima lor intrare în scenă, anarhică, nonconformistă, hiperlucidă.

Ca şi celelalte romane, Acele lucruri mari este scris la persoana întâi. Timpul naraţiunii asigură vivacitatea relatării - autenticitatea ei. Dar Acele lucruri mari se revendică, întâi, de la istorie. Ce face unul dintre eroii Unirii, de-a lungul unor vremuri memorabile? Ei bine, Henţia-tatăl este Aurel E. Peteanu.

Nimic hagiografic nu tulbură pagina: “De fapt, pe măsură ce observam şi meditam, îmi dau seama că la noi în casă nimeni nu era mulţumit cu situaţia pe care o avea şi fiecare năzuia spre altceva. Maica, de pildă, îşi pusese în cap că ar fi trebuit să fie baroană. Astfel, avea tot felul de fotografii cu grofi şi baroni şi îşi copia rochiile după ale conteselor şi baroneselor, cheltuind tot salariul lui taica moşu pentru dantele şi mărgele. (………) Tatăl meu, la rândul lui, făcuse teologia fără voia lui, că taica-moşu n-avea bani, dar îndată ce avusese el un salariu, s-a înscris fără ştirea episcopului la Facultatea de litere şi filozofie de la Budapesta, unde dădea examenele în particular”.

Note. Sau, mai exact, adăugiri pentru noua ediţie a „Istoriei secrete...” _________________________

1) ”Odată cu Cartea de cântece, tradusă din ungureşte...şi tipărită pe la 1560-1570 la Cluj, în tiparniţa lui Heltai, îşi face apariţia o preocupare filologico-lingvistică demnă de a fi relevată. Traducătorul, Pavel Tordaşi sau altcineva (în tot cazul un român din părţile Hunedoarei sau Banatului, după cum indică analiza limbii) a scris versiunea românească cu litere latine şi după regulile ortografiei maghiare. (.........). În chip aproape firesc, tocmai aceşti români bănăţeni, cunoscători ai limbii latine şi dovedind preocupări etimologice (fie ele cât de rudimentare) au întrebuinţat pentru întâia oară forma latinizată pentru numele poporului român. Palia de la Orăştie, monument important al literaturii române din epoca Renaşterii, conţine prima atestare a formei român, într-o utilizare deloc întâmplătoare, consecventă şi elocventă pentru instalarea unor convingeri”. (Dan Horia Mazilu, Literatura românâ în epoca Renaşterii, Ed. Minerva, 1984, p. 119) 2) George C. Bogdan – Contribuţii la biografia Anişoarei Odeanu, în Studii de limbă, literatură şi folclor, I, Reşiţa, 1976, pp.175-183 3) Cornel Ungureanu, Lucian Costin şi enclavele literaturii, Almanahul Bucovina literară, 2004, pp 129-138; Cornel Ungureanu, Introducere în viaţa şi opera lui Petru E. Oancea (Tata Oancea), Editura Modus P.h, 1999 4) Universul literar, 17 II 1940 5) Anişoara Odeanu, Camil Petrescu, aşa cum l-am cunoscut, în Tribuna, 33 şi 34/1966 (Este prima ieşire în lume a Anişoarei Odeanu după 1945, la sugestia şi graţie lui Ion Oarcăsu. Chiar dacă după 1945 nu i-a mai dat nici un ajutor, Camil Petrescu e un om de încredere. Poate sprijini un demers editorial. Nedumeririle lui Duduţă vor apărea datorită iniţiativelor lui Ion Oarcăsu, notă CU, 2012) 6) Cât de prietenă a fost Anişoara Odeanu cu Eugen Ionescu, cu Mircea Eliade sau cu Mihail Sebastian? La sfârşitul anilor patruzeci scriitoarea şi-a distrus corespondenţa (devenea, atunci, compromiţătoare). Ne-au mai rămas unele semne/note. Scrie în jurnalul său Mircea Eliade (Paris, 14 septembrie 1972): “Aproape în fiecare seară, întâlniri cu prietenii. Serile am cinat la Sibyle, la Ieruncii (unde am stat de vorbă până la 2,00 dimineaţa; atunci, la 12 septembrie - am aflat de moartea Anişoarei Odeanu şi a lui N. Crainic)……. Apoi la Cioran, unde l-am reîntâlnit pe Vasko Popa”. (Mircea Eliade, Jurnal, Volumul II 1970-1985. Ediţie îngrijită şi note de Mircea Handoca, Humanitas, 1993, p.77 ) (Am scris altă dată mai multe despre un lung interviu pe care i l-am luat în martie 1971 Anişoarei Odeanu, ca şi despre rugămintea scriitoarei de a nu-l da publicităţii decât revizuit de ea. În Imediata noastră apropiere, Facla, 1980, pp. 109-111, scriam despre selecţia pe care a făcut-o, dar nimic despre felul cum au continuat prieteniile ei, până în 1945, cu Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Eugen Jebeleanu. Nimic despre prietenile cu cei din generaţia ei: mulţi, importanţi sau foarte importanţi. Printre ei, Monica Lovinescu. CU, 2012) 7) ”Două cărţi de proză şi mai ales volumele de versuri o anunţau ca pe o mare speranţă a literaturii tinere - şi nu numai feminine, cum s-a spus insistent. În acei ani nu era înfrântă deoarece, aşa cum spunea odată Ion Caraion despre tinereţe, avea de unde muri”. ( Text rostit la Europa liberă, 28 septembrie 1972, reprodus în Ethos, nr. 1/1973 pp. 26o-262 cu titlul La moartea Anişoarei Odeanu şi în Monica Lovinescu. Seismograme. Unde scurte, Humanitas, 1993, pp.25-29)

Valeria MANTA TĂICUŢU

nr.28-29 n ian.-feb. 2013

Mircea ANGHEL

actualitatea literară 5

Moştenirea lui Mamin (fragment)

Ion Celmare a primit cu destulă tristeţe vestea că scriitorii invitaţi la Mărunţeşti vor ajunge peste măsură de târziu, din cauza unui accident de circulaţie, de pe urma căruia doar şoferul se înălţase puţin la Domnul. Cum microbuzul şi scriitorii erau totuşi în stare acceptabilă, Poliţia rutieră, impulsionată şi de Ion Caplat (poet şi poliţist cu frumoase relaţii în structurile Ministerului de Interne), terminase relativ repede şi eficient cercetările, astfel că, înlocuindu-se decedatul Filip cu un lucrător MAI, existau speranţe ca scriitorii să ajungă la destinaţie înainte de lăsarea serii.

Gospodar desăvârşit, Celmare nu s-a lăsat depăşit de evenimente. A reuşit să-i calmeze pe iubitorii de literatură adunaţi în sala fostului cămin cultural: i-a aburit cu un microrecital din poezia contemporană, realizat de tinerele speranţe ale Mărunţeştilor, apoi, pentru ca bucatele pregătite să nu se altereze din cauza căldurii, i-a poftit pe cetăţeni la masă. Toată lumea a băut, a mâncat, a pomenit cu respect numele celor încă aflaţi la mare depărtare de comună şi, în final, cititorii şi creatorii populari au plecat acasă pentru o siestă binemeritată, urmând ca, mai pe seară, să se întoarcă la manifestarea culturală promisă.

Printre recitatori se afla şi un tânăr de 17-18 ani, Vasile M. Vasile, despre care se spunea că ar fi urmaşul lui Mamin, sânge din sângele fostului rege al poeziei, prozei şi criticii literare din Miceu. Intrat prin adopţie într-o familie de intelectuali rurali (tatăl – medic veterinar, mama – tehniciană în acelaşi domeniu), Vasilică se remarcase, încă de mic, printr-o sensibilitate deosebită faţă de animale şi poezie. Era singurul copil din comună pe care nu-l lătrase niciodată nici un câine: dimpotrivă, la vederea lui, parcă vrăjiţi, lătrătorii se gudurau închizând ochii de plăcere. Curcanii nu-şi înroşeau mărgelele mânioşi, gânsacii n-aveau treabă cu turul pantalonilor lui scurţi din material înflorat, iar puii de găină se ţineau după el ca după cloşcă. Asta ca să nu mai vorbim despre celelalte vietăţi crescute de gospodari şi cu care băiatul a fost întotdeauna în strânse relaţii de prietenie şi bună vecinătate.

Mai mult decât atât, încă de pe la doi-trei ani, Vasile M. Vasile îşi demonstrase şi o altă aptitudine demnă de a fi luată în seamă: era capabil să pună un diagnostic precis oricărui animal bolnav adus de săteni în căruţă, cu maşina ori în coşuleţ, pentru un consult veterinar. Lumea luase act de acest talent cumva pe neaşteptate, într-o frumoasă zi de vară. Vasilică, îndemnat de părinţii care-l voiau cât mai sociabil, se juca în vecini cu Dănuţ, un mucos de aceeaşi vârstă cu el, dar cam idiot, motiv pentru care ai lui nici nu-l lăsau să iasă din curte.

Cum nu cred că iubitul cetitor este interesat de jocurile pline de farmec ale copiilor de pretutindeni şi, prin urmare, şi din comuna Mărunţeşti, am să spun doar că nu era vorba despre Kids games, Sliding cubes, Pinata Hunter ori Apocalypse Basketball, ci de un Lego ale cărui piese Vasilică le scotea tot timpul, răbdător, din gura lui Dănuţ; abia după ce le ştergea de salivă cu poala tricoului, reuşea să le asambleze, ceea ce-i provoca amicului de joacă un râs (nu, nu isteric, dar pe-aproape). Tatăl lui Dănuţ, Matei Pufulete, căruia toată lumea îi spunea, din cauza stilului său de viaţă, don Mateo, era un om bun, serios şi cam autoritar. Mai mult orăşean decât ţăran, lucrase

w În pragul existenţei fiecăruia dintre noi se află şcoala. O adevărată cetate a spiritului, a cunoaşterii. Înapoia noastră, noaptea ignoranţei, înainte, piscuri de lumină. Între cele două, ghidul nostru, învăţătorul.

Nici nu are importanţă cum arată. Privit prin ochii elevilor săi, acesta este veşnic tânăr şi de o generozitate fără margini.

Părinţii îl priveau prin ochii odraslelor lor.

El era mulţumit cu portretul său.

Vânzător ambulant de raze de lumină din care ciracii săi să plinească un bruş de cunoaştere şi adevăr, unde sămânţa aruncată în solul fertil al sufletului inocent al copilaşilor va da roade, precis.

Când el s-a dus spre a învăţa tainele învăţării altora, nu s-a gândit nicio clipă unde o va face.

proză

o vreme în Miceu, ca asociat al patronului de la „Mobilă şi durere”. Afacerea intrase însă în faliment, odată cu moartea tragică a lui Mamin, astfel că don Mateo a fost silit să se întoarcă în Mărunţeşti cu o sumă oarecare de bani, ceea ce i-a permis să cumpere coşmelia unei bătrâne fără nici o rudă, bolnavă şi cam într-o ureche. Gurile rele spuneau că, de fapt, ruina de casă şi, mai ales, terenul din jurul ei, fostul orăşean le-ar fi obţinut cam cu japca, în schimbul promisiunii de a avea grijă de bătrâneţile femeii. Dacă a existat ori nu o astfel de promisiune, nimeni n-ar putea spune însă precis, pentru că femeia s-a dus la Domnul înainte să cadă la pat şi să fie îngrijită cu devotamentul promis. Înmormântarea, tristă şi fastuoasă, pomenile şi doliul purtat ostentativ, vreme de un an întreg, au avut menirea de a-i convinge până şi pe cei mai sceptici că don Mateo nu şi-a bătut joc de biata babă, cu scopul de a pune mâna pe bruma ei de avere. Concomitent cu doliul şi cu pomenile, fostul admirator al lui Mamin a reuşit să construiască, în locul coşmeliei, barul „Sex in the village”, foarte apreciat, la început, de tineretul iresponsabil al comunei, oricând dispus să-şi piardă timpul la un biliard, la un joc mecanic ori la un coctail preparat ca-n filme de nevasta lui don Mateo, o venetică şomeră în defunctul domeniu al alimentaţiei publice din Miceu. După naşterea lui Dănuţ şi, mai ales, după ce controalele medicale scumpe şi minuţioase au demonstrat că bietul copil avea retard mintal, barul a fost transformat într-un fel de „Saloon” rural, suficient de plictisitor încât să nu mai fie frecventat de copii (acesta era şi scopul, căci un preot la care se dusese Any, nevasta lui don Mateo, pusese pe seama barului blestemul handicapului de intelect al progeniturii). Deschis la minte, plimbat prin Occident şi mare amator de filme western, don Mateo a naturalizat, în comună, un fel de „Saloon” admirat de el într-un film cu John Wayne (de fapt, era un remake grosolan cosmetizat, în care normal că nu mai juca John Wayne, dar nu aceasta contează): prispă, uşi de lemn care se deschid cu piciorul, postere cu Charles Bronson, Giuliano Gemma şi Clint Eastwood pe pereţi, doi actori bătrâni care recitau, seară de seară, fragmente din „Levantul” lui Mircea Cărtărescu, plus o pensionară a teatrului liric din Miceu, cu un bogat repertoriu de romanţe şi arii din opere şi operete (ea a fost motivul principal pentru care, în noul „Saloon”, n-a mai pus piciorul nici un tânăr din Mărunţeşti). În „Saloon” nu se serveau băuturi spirtoase, ca o concesie făcută liotei de preoţi de la care Any aştepta dezlegarea blestemului abătut peste casa ei; bere, câteodată vin, ceai şi Coca-Cola ori Fanta constituiau oferta, şi ar fi fost de mirare ca barul (cârciuma, hanul sau cum vreţi să-i spuneţi) să reziste în asemenea circumstanţe; probabil că s-ar fi închis din motive de faliment rapid, dacă don Mateo, cu o inteligenţă de care el însuşi se mira uneori, n-ar fi găsit nişte metode de atragere a clienţilor. În primul rând, a angajat nişte foşti lucrători în construcţii şi i-a pus să dărâme gardul de jur împrejur, să scoată pavelele din faţa intrării, să reteze cei câţiva salcâmi care făceau umbră de pomană şi să sape în locul unuia o fântână cu uluc, special proiectată pentru adăparea cailor. Terenul din jur a fost nivelat bine, s-au trântit peste el două căruţe de nisip şi una de pietriş, plus că, pentru impresia artistică, au mai fost aduse şi câteva capete retezate de buşteni, dispuse în cerc, închipuind o nouă şi lipsită de pretenţii poiană a lui Iocan. Amestecul de stiluri (western & Moromete story) nu a deranjat pe nimeni, comuna Mărunţeşti fiind obişnuită cu tot felul de amestecuri. Şi, ca să fim sinceri, nu „Saloon”-ul în sine, cu toate ciudăţeniile lui, i-a atras pe clienţi să vină buluc, ci armăsarul neasemuit de frumos pe care don Mateo l-a adus

el ştie de unde. Un roib atât de elegant, bine îngrijit, lucios şi cu o coadă lungă de mătase, nu se mai văzuse niciodată pe uliţele comunei. Bărbaţii îi admirau crupa sănătoasă şi mişcările parcă dansate, în timp ce femeile, mai slabe de înger, oftau scăpându-şi, cu fereală, privirile pe sub burta calului, faptă ce nu scăpa atenţiei maliţioase a puşlamalelor gata oricând să facă glume proaste şi obscene. Zi de zi, la ore fixe, aşteptate cu nerăbdare de toată suflarea comunei, don Mateo trecea călare spre „Saloon”, îmbrăcat în costum de blugi, încins cu o curea lată în care sta înfipt tocul de piele al telefonului mobil şi purtând pe cap o celebră pălărie Stetson, special comandată de la „Paris Hatters”, reprezentanţa Miceu. Ajuns la „Saloon”, descăleca, lega armăsarul de bara lucioasă de lemn, îi turna apă în uluc, apoi se îndrepta agale spre intelectualii comunei, aşezaţi deja pe buturugi şi aşteptându-l să pună împreună ţara la cale. În ziua când comuna a luat act de însuşirile deosebite ale copilului Vasile M. Vasile, don Mateo se pregătea să plece la „Saloon”, conform înţelegerii cu Any (lucrau cu schimbul, deoarece Dănuţ nici nu putea fi lăsat singur, nici nu putea fi scos să se joace frumos în „poiana lui Iocan”). S-a uitat chiorâş la mucosul lui dom` doctor, care-l trăgea de turul blugilor, repetându-i „nenea, nenea, calul tău are buba, buba, buba”. Obişnuit cu efectele coeficientului de inteligenţă scăzut, „nenea” s-a abţinut să-i tragă un şut în fund (era totuşi vorba de băiatul lui dom` doctor!) şi s-a mulţumit cu un „fugi, bă, tâmpitule, la joacă, şi vezi să nu daţi iar foc la paie, că vă spânzur!”, după care şi-a văzut liniştit de treburi.

Din păcate, don Mateo a trebuit să înveţe un lucru simplu şi clar: adevărul nu stă în gura celor mari şi puternici, ci în gura celor mici şi slabi, pe care Domnul îi are în grija Sa. Frumuseţea de roib, sănătos tun, fala proprietarului şi a întregii comune, a murit chiar în acea zi nenorocită, prăbuşindu-se, din senin, lângă fântâna cu uluc. Don Mateo nu şi-a înecat amarul în băutură, ca orice ţăran prost; dimpotrivă, l-a chemat pe Costel Bostan, poet şi camionagiu în comună şi, cu ajutorul câtorva bodigarzi pensionari, care-şi pierdeau zilnic timpul pe la „Saloon”, a urcat calul în camion şi nu s-a oprit decât la cabinetul veterinar.

- Dom`le, a dat să refuze Vasile tatăl, eu sunt veterinar, nu medic legist. Nu fac disecţie, nici să mă plăteşti dublu.

- Triplu. Te plătesc triplu sau te dau în judecată, fiindcă fiutău e de vină. El mi-a deocheat calul. S-a uitat câş azi dimineaţă la el şi mi l-a deocheat. Acum, uite, e mort şi te dau în judecată dacă nu-i faci disecţie să ştiu dacă a murit de boală ori de alte prostii.

Vasile tatăl era prea priceput în meseria de veterinar, ca să nu se teamă de primele semne ale turbării; îndată ce-a constatat că don Mateo are ochii injectaţi şi face spume la gură, nu s-a mai certat cu el, ci s-a grăbit să pregătească cele necesare pentru spintecarea calului.

Operaţia în sine nu era complicată, dar rezultatul ei i-a îngrozit pe toţi cei prezenţi, vestea ducându-se apoi, hăăătdeparte, dincolo de marginile comunei Mărunţeşti: în burta armăsarului s-a găsit un fetus mort – jumătate cal, jumătate om, ceea ce i-a determinat pe săteni să dea explicaţii care de care mai fanteziste. Unii credeau că de vină e Smaranda vrăjitoarea, o babă surdo-mută, de care se fereau toţi, din cauza ochilor ei negri-arzători şi a faptului că putea intra în gândul omului, făcându-se acolo auzită şi ascultată şi îndemnând numai la rele. Baba, spuneau unii, ar fi în stare să se împerecheze şi cu diavolul (dacă n-o făcuse deja), darmite cu un cal. Şi cât de greu poate să fie pentru una ca ea, care umblă numai cu diavolul, să lase un armăsar gravid?

Domnului dascăl, cu dragoste!

Dascălul nostru, îmbrăcat în tinereţea-i care-i venea aşa de bine, a fost repartizat întrun sătuc unde nu se întâmpla niciodată nimic.

Locuinţa lui era într-una din încăperile şcolii. Prin vrerea lui Dumnezeu, această localitate avea în dotare şi un preot, păstor al obştei pe imaşul spiritual.

Tatăl său Ceresc i-a dat de toate: burtă mare, bunăstare pe mărimea burţii, enoriaşi mulţi.

Cu frica lui Dumnezeu în sân şi cu grija ca ofrandele lichide oferite de credincioşi să fie în conformitate cu normele unor consumatori care îşi cunosc drepturile, acesta gusta din sticle, le punea apoi etichete cu numele enoriaşilor-donatori: X, acră, Y, afumată, W, slabă, Z, bună, Q, foarte bună.

Părintele, prin osârdia pe care o dovedea, dădea cu tifla zicerii bănăţeneşti, că e “o ordine ca la neamţ în şpais”, acesta având tendinţa evidentă de a o transforma în “o ordine ca la popa în cămară”.

Monotonia, care era haina de zi cu zi a lo-

calităţii, era una obositoare şi ternă. Culoare putea să-i dea, poate, doar o iubire. Erau câteva ţărăncuţe pe uliţă, dar tânărului dascăl nici că-i plăcea vreuna.

Atunci, paşii lui s-au îndreptat prin grădina bucuriilor, al cărui patron era unul Bachus. Astfel, subiectul nostru a devenit un om plin de tărie (de la 30 de grade în sus), lucru care odată ajuns la urechile “baciului” i-a provocat acestuia un inconfort vizavi de comportamentul acestei “oi” care dădea semne de rătăcire.

E drept că “Domnul Trandafir” o făcea în timpul liber. Preacucernicul părinte, profitând şi de faptul că avea casa parohială foarte aproape de şcoală, totdeauna întâm-plător, dar absolut întâmplător, la ora 12, când elevii ieşeau de la şcoală, el se afla la fereastră şi, cu cel mai firesc “dezinteres”, dădea câte-un “extemporal” zilnic copilaşilor, întrebându-i cum s-au desfăşurat orele.

Totdeauna era mulţumit de ceea ce afla, dar în adâncul îndumnezeirii lui mocnea o nemulţumire.

Prea mult alcool şi de ce, prin seceta Saharei din gâtul dascălului.

Într-una din zile, piosul padre îşi luă inima-n dinţi şi dinţii-n inimă şi descinse la şcoala unde tânărul Trandafir lucra şi locuia. Tema dezbaterii a fost una foarte, foarte.

Popa al nostru, cu un aer îmbibat de credinţă, de vrere de bine şi de iubire a aproapelui nostru, mări că se puse pe o oră de dirigenţie, lansând spre personajul nostru numeroase argumente-bombă, sau bombă de argumente, despre efectele nocive ale alcoolului, asupra omului în general, dar în special asupra unui organism tânăr precum al acelui cadru didactic.

Fire ascultătoare, răbdătoare, credincios, cu mare respect pentru preotul care este veriga dintre el şi Dumnezeu, după vreo oră, tânărul astfel grăi: - Părinte, ai terminat?

- Da, fiule.

- Atunci eşti invitatul meu la un pahar de răchie foarte bună, fără etichetă, aşa cum nici preoţii nu primesc.

- ...?!

Un preot iubitor de Dumnezeu şi de creaturile acestuia şi un dascăl iubitor de zicerea lui Omar Khayam, “cât trăieşti, bea!”

Inedit şi convingător, romanul de debut al Anei Maria Gîbu este o compoziţie omogenă şi bine condimentată cu suspans, complicaţii sentimentale cu o turnură surprinzătoare, frământări interioare şi multă, multă imaginaţie. Situat la graniţa dintre science-fiction şi fantasy (s-ar încadra mai degrabă în genul soft SF/ science-fantasy, caracterizat prin accentul pus pe latura psihologică, pe sentimente şi implicaţii umane), romanul abordează îndrăzneţ tema căutării sinelui întrun viitor involuat, scindat între sat şi oraş, între oameni şi mutanţi.

Ana Maria evită din instinct stereotipurile. Astfel, binele şi răul nu ne apar ca noţiuni întrutotul disjuncte, antagonice, romanul axându-se mai mult pe evoluţia interioară a personajelor şi pe felul în care interacţionează unele cu altele şi trăiesc, la nivel intim, personal, binele sau răul. De fapt, cred că autoarea a împrumutat personajului central, Julia, o mare parte din personalitatea sa. Contradicţii, frământări sufleteşti, negarea unei sensibilităţi profunde – care ar duce inevitabil la vulnerabilitate -, curaj şi abnegaţie, dăruire totală… Cerebrală şi lucidă, Julia rămâne însă, împotriva ei chiar, o fiinţă profund umană. Cel puţin din aceste motive, romanul nu putea fi scris decât la persoana întâi. Într-o lume crepusculară, aparent condusă de cruzime şi răzbunare, descoperim cu uimire altruism, sensibilitate, emoţii nealterate şi nealterabile prin intervenţie externă.

Autoarea ne induce subtil, prin mijloace care ne scapă la prima vedere, ideea că dragostea reprezintă unica

cronici

„Blestemaţii”, de Ana Maria Gîbu

trăsătură care ne transformă cu adevărat în oameni. Şi că niciun experiment genetic nu poate modifica “ADN”-ul sufletesc. Prietenia, solidaritatea, duioşia, compasiunea răsar şi ele acolo unde te aştepţi mai puţin. Această întoarcere spre uman, atât de bine (şi de bună seamă voit!) mascată, reprezintă punctul forte al cărţii.

Romanul s-a născut, după destăinuirile ulterioare ale autoarei, la lumina lămpii, “pe ascuns”, între un exerciţiu de algebră şi o analiză morfo-sintactică la limba română – şi a fost, se pare, un catalizator pentru examenul de capacitate, promovat de altfel cu brio. Dar nu este prima oară când Ana Maria ne uimeşte prin puterea sa uluitoare de a se dedica, simultan, unor activităţi diverse (şi excelează la toate!): învăţătură, scris, muzică, dans, acţiuni de voluntariat… talentul şi munca fiindu-i recunoscute unanim, atât de către profesionişti, cât şi de prieteni, şi recompensate prin zeci de premii obţinute în ţară şi în străinătate. CV-ul său este prin el însuşi o carte de vizită impresionantă! Şi, dacă în poezie Ana Maria a demonstrat că este o adevărată prinţesă a metaforei, în proză ea mizează pe prezentarea frustă a evenimentelor, pe minimizarea mijloacelor stilistice în favoarea acţiunii directe. Stilul sobru, aproape succint, fără înflorituri inutile, dialogul viu şi sincer poartă cititorul, în ritm alert, în mijlocul acţiunii. Povestea te ia pe sus, nu e timp pentru visare.

Romanul, scris într-o tonalitate afectivă şi agresivă totodată, puternic vizual şi dramatic, va avea, cu siguranţă, un impact de durată asupra cititorului de orice vârstă – chiar dacă, poate, mai degrabă la nivel subliminal. Pentru că lumea despre care ne avertizează autoarea este pe deplin posibilă întrun viitor nu prea îndepărtat. Când omul se joacă de-a divinitatea, căutând perfecţiunea, rezultatul nu poate fi decât dezastruos.

Experimentele genetice scăpate de sub control pot avea efecte secundare imprevizibile. În acest context, accentul povestirii este pus pe nevinovăţia “victimelor”, fie ele îngeri sau vârcolaci.

Veţi descoperi în “Blestemaţii” un roman de o surprinzătoare şi copleşitoare complexitate, un vertij de întâmplări care te ţin cu sufletul la gură de la prima până la ultima frază. Lectura vă va convinge negreşit că un înger rămâne un înger, indiferent de circumstanţe, încercări sau „mutaţii”. Prin extrapolare, orice înger este, până la urmă, un om! Aşteptăm ca generaţia următoare, a cărei curajoasă reprezentantă este Ana Maria Gîbu, să demonstreze şi reciproca afirmaţiei de mai sus!

Un roman must read! Mult succes, Ana Maria!

Ionel BOTA

Luminiţa ZAHARIA

6 actualitatea literară

nr.28-29 n ian.-feb. 2013 Poeme, taina textului mărturisind…

Mai rar se-ntâmplă ca prozatori remarcabili prin valoarea textului şi prin insistenţa fiinţei lor de a se devota genului, să izbutească şi în poezie. Invers, da: mulţi poeţi trec la discursul epic şi, captivaţi, finalizează proze. Dar numai finalizează.

Nina Ceranu reprezintă de mai mulţi ani un nume luminos pe dosarul de referenţialitate axiologică al unui autor care-şi trăieşte succesele sub cerul banatic. Prozatoare obsedată de forţa detaliului de a reconstitui farmecul întregului printr-un epic reflexiv, Nina Ceranu vine, acum, cu această provocare, Menuetul singurătăţii: unu, doi, trei…

(Timişoara, Editura Eubeea, 2007, 66 p.), un volum debordând de tragism nostalgic. Versurile poartă un veşmânt al memoriei active dar şi al melancoliei disperării într-un registru violentat de cifrul vieţii. Lumea şi povestea ei se reduc la semn, totul este miraj şi paradigmă, chiar şi moartea este un miracol topit în cutume şi în imagismul temperat: „Copacul tronului are umbră.//Crucea se scaldă-n soarele nămiezii./ Ascultătoare, negre,/literele se supun,/ciugulite de căpcăunul vultur,/şi din aură plecatului./Florile plâng,/prinse-n panglici,/lemnul de dud le ţine strâns/în braţele lui răstignite./ E greu lemnul de dud,/ud e şi mai greu de purtat./Soarele/însă/l-a copt în ţestul lui uriaş.//Un văr primar încrustează în el/numele tatii/şi-l face nemuritor.” (p. 37) Mesajele acestei poezii însoţesc revărsarea de energii recesive în timpul convenţional. Convenţia, însă, nu restaurează, poezia îşi consumă în singurătatea eului, mimat deceptiv, actele jocului. Staza ludică este, astfel, această colocvială târcoale, presând în penumbra ideii fila altui deznodământ, deodată voluntarist, deodată încorsetat în rigoarea discursului, deodată definind sufletul întremat de istorie.

Pe traseul marilor reverii numai splendoarea ideii obligă popasuri ale desţelenirii acestui imagism. Undeva, metafora destinului „născoceşte” cărările riverane sufletului materiei iar combustiile cuvântului întreţin ceremonialul dedicat acelei lumi-relict, patriarhalităţii încifrate: „La faşă, mama a legat un ban/dar i-a scăpat primei ursitoare/printre degete./ Mi-a rămas cărbunele,/să-l presar/pentru/o posibilă întoarcere.” (p. 9) Câteva din poemele cărţii pot fi socotite, fără ezitare, texte fundamentale despre copilăria şi tinereţea unei biografii recuperată dintre „tainele” textului. Oameni, peisaj şi arhaitate întreţes, într-un imagism al împodobirii emoţiilor şi sentimentelor, mitul mărturisitor. Peisajul liric e, astfel unul întemeietor: „Tată, şi mamă, şi dadă,//e primăvară./ Stârmina e împupită/ca un pom uriaş.//La Teiş/tămâioarele par fluturi albaştri.// Melcii poartă-n corniţele lor/chite de mărgăritar.//Armăsarul vântului/ se-ncură pe uliţa noastră,/dezpriponit.” (p. 55) De un pronunţat lirism intuitiv, poezia Ninei Ceranu depăşeşte stadiul unei simple arhive sentimentale. Volumul de-acum completează seria succeselor literare ale autoarei şi menţine la cote ridicate interesul iscat în jurul operei sale.

“Invitaţie la vals”, un roman al iubirii despiritualizate Gabriela MIHALACHE

Romanul “Invitaţie la vals” de Mihail Drumeş s-a bucurat de un succes imens la publicul larg în perioada interbelică şi continuă să atragă cititori de vârste şi preocupări diferite, mai ales femei, fiindcă prin natura lor sunt înclinate să vadă sentimente adevărate dincolo de armura cavalerului. Numai că în acest caz, “cavalerul” aflat în căutarea unei femei căreia să-i închine toate formele potenţialului său viril, galant în exprimarea sentimentelor, este înlocuit cu un orgolios cinic, pentru care femeia reprezintă doar un obiect de satisfacere a amorului propriu.

Ajungem astfel în faţa unei dileme, aş spune ontologice: prin ce impresionează bărbatul Tudor Petrican (aş spune, tipic pentru un anume tip de seducător, macho inaccesibil, cu generozitatea dozată şi calculată pentru a cuceri) şi de ce are pretenţia că povestea lui de dragoste depăşeşte sfera comună a trăirilor?

Am încercat să găsesc cheia succesului şi am ajuns la concluzia că “Invitaţie la vals” nu este un roman despre iubire, ci despre absenţa iubirii - o poveste despre egoismul funciar al fiinţei umane, captivă propriilor demoni.

Sinuciderea lui Tudor Petrican nu este decât ilustrarea unui eşec ontologic-parafrazându-l pe Th.Hobbes- al omului devenit lup în iubire, antrenat să ucidă, să hăituiască fără milă pentru a-şi dovedi la nesfârşit puterea.

Romanul este, de fapt, o scrisoare de rămas bun în care eroul îşi explică decizia de a-şi lua viaţa. Susţine că aşterne povestea “în pagini fierbinţi, scrise la temeperatură mare”, dar, în pofida sincerităţii nude ca o autoflagelare, Tudor Petrican rămâne suficient de cerebral, fapt ce împiedică o ardere interioară autentică.

Trăsăturile de bază ale personalităţii lui sunt egocentrismul şi nevoia de a epata, ce ascund însă, ca în cazul majorităţii statuilor ridicate antum chiar de către model, o profundă frică de a trăi abandonul de sine sau de a depinde afectiv de ceilalţi. Nu se temea şi Fred Vasilescu din “Patul lui Procust” că ar putea deveni

sclav în iubire, trăind plenar dragostea pentru d-na T? Numai că, spre deosebire de Fred Vasilescu, Tudor Petrican nu este doar egocentric, este şi sadic, iar atracţia cititoarelor poate fi explicată, probabil, prin acel masochism înnăscut al unui anumit gen de femeie, pentru care suferinţa purificatoare şi labirintică a conştiinţei este confundată cu exhibiţionismul, cu expunerea arogantă a “uneltelor de tortură”, precum egoismul sau crima premeditată. Ce altceva este sinuciderea Mihaelei decât opera kitch a unui Don Juan împiedicat de cea dintâi “piatră” mai mare?

Tudor Petrican este seducătorul obişnuit să aibă toate femeile la picioare, să le umilească şi să le părăsească, iar Mihaela opreşte brusc acest lanţ al cuceririlor, prin faptul că este mai inaccesibilă, mai “cu nasul pe sus”. Pentru că vrea să-i îngenuncheze trufia şi lupta îl incită, personajul adoptă un comportament histrionic, o asaltează cu scrisori, mimează o pasiune fulgerătoare, întrebându-se el însuşi cum poate cineva să se transpună într-o stare sufletească străină cu atâta convingere. Baza relaţiei, prin urmare, nu este inefabilul iubirii, ci un plan de seducţie conceput la rece. Mihaela iese din logica lui, îi răstoarnă “socotelile”, de aceea îi menţine treaz interesul. Un clişeu veritabil, pe care îl regăsim la rubrica de sfaturi a revistelor pentru femei (“bărbatul nu vrea o pradă uşoară”; “dacă vrei să i se aprindă călcâiele, fă-te că-l ignori” etc), în filme (el nu cunoaşte încă marea iubire, ea ascunde o “mare adâncă”, numai că niciunul nu lasă garda emoţională jos) şi exemplele pot continua. Tudor Petrican şi Mihaela trec, în sfârşit, peste inhibiţii şi petrec câteva zile minunate, într-un decor romantic, pe mare. După ce se întorc însă în banalitatea prozaică, Tudor decide

că ar fi mai bine să nu coboare “în mocirlă cerul dragostei” şi îi trimite Mihaelei o scrisoare prin care îi cere, fără prea multe explicaţii, să se despartă. Până aici totul este limpede, dar sensibilitatea artificială a personajului reiese evident din dorinţa ca Mihaela să îi bată la uşă, să-i cadă în genunchi şi să-l implore continuarea relaţiei. Această dorinţă, aproape viscerală, în cazul lui Tudor Petrican, de a-l înrobi pe celălalt, devenind unica sursă a fericirii (personajul se înscrie în galeria vanitoşilor, alături de Ştefan Gheorghidiu, Sandu, Catul Bogdan şi alţii) transformă spovedania într-o cronică a iubirii bolnave.

După ce se însoară cu ea (Mihaela rămăsese însărcinată), Tudor Petrican este prea absorbit de sine şi de generozitatea cererii lui în căsătorie pentru a observa schimbările sufleteşti ale femeii. Pierderea copilului, “icoana vie a dragostei de atunci”, o aruncă pe Mihaela în braţele nevoii de răzbunare (în fond, nu iertase nimic) şi femeia îşi face un amant, pe care îl menţine totuşi la distanţă. Ce-a însemnat moartea copilului pentru Tudor Petrican? Un “fapt mărunt, fără importanţă”, niciun semn de duioşie paternă nu răzbate, nici măcar în pragul morţii, când eroul îşi aşterne povestea “în pagini fierbinţi”.

Din clipa în care Tudor Petrican află că Mihaela îl înşeală, nicio punte de comunicare nu mai poate fi construită între cei doi, iar actele şi gesturile ulterioare sunt gândite pentru a bloca femeii orice acces la fericire. El trebuie să fie izvorul tuturor bucuriilor şi suferinţelor Mihaelei, el poate elimina ca un magician fiecare obstacol.

Uciderea Mihaelei este pregătită minuţios: îi cere imperios să se mărite cu amantul, intervine în favoarea acestuia dovedindu-şi “generozitatea”, îi lasă ei casa, devine profesor universitar

(Mihaela admira puternic acest statut) şi, lovitura de graţie, se însoară cu Cecilia, cea mai bună prietenă a fostei soţii. Îşi calculează ca un criminal cu sânge rece fiecare mişcare, conştient că finalitatea nu poate fi decât distrugerea psihică a femeii. Nemaiputând suporta revelaţia bogăţiei sufleteşti, morale şi intelectuale a lui Tudor Petrican, pe care o pierduse prin divorţ, Mihaela se sinucide, lăsând şi ea o scrisoare lămuritoare. În fata moartei în sicriu, Tudor Petrican gândeşte că, de fapt, el asta a dorit şi că femeia se ofilise în absenţa prezenţei lui binefăcătoare. Iată, concentrat, povestea celebră de dragoste care a stors lacrimile cititorilor slab iniţiaţi în sfera sentimentelor.

Se sinucide Tudor Petrican din cauza mustrărilor de conştiinţă? Un răspuns afirmativ ar implica o atitudine de umilinţă, autobiciuirea, o purificare prin suferinţă dostoievskiană, o coborâre în infernul din sine, dar, în cazul lui Tudor Petrican, lucrurile stau cu totul altfel. Recunoaşte că a fost un crâncen conflict între orgolii, un şir de erori, şi că el a împins-o să facă gestul suprem, dar axa fundamentală a introspecţiei o reprezintă, lamentabil, tot propriul eu: ”o dată cu ea, dispare şi sensul strădaniilor mele.”

Epuizarea sensului nu este consecinţa unei morţi spirituale, premiza pentru o renaştere, ci dispariţia spectatorului care să aplaude talentul actorului. Se creează impresia că Mihaela era, de fapt, centrul universului afectiv al lui Tudor Petrican, dar este evidentă permanenta fiinţare a bărbatului în orizontul demonstraţiei de forţă.

Sinuciderea este, din acest punct de vedere, menită să epateze şi să desăvârşească interpretarea, instaurând unicul sens viabil pentru personajul masculin: ”A fost prea frumos ca să se sfârşească altfel”. Sinuciderea despiritualizată şi autodistructivă devine un “frumos” la superlativ pentru că egocentricul colecţionează “scalpuri” pe care le aşează la centură, aşezând în centru scalpul cel mai greu de cucerit, scalpul istovitor, dar care nu-i decât dovada palpabilă a puterii vânătorului.

invitatul revistei

nr.28-29 n ian.-feb. 2013

actualitatea literară 7

Bratislav R. Milanović

Născut în 22 noiembrie, 1950 în localitatea Aleksinac, din sud-estul Serbiei, Bratislav R. Milanović a obţinut licenţa în filologie la Universitatea Belgrad.

Căutările sale poetice prind contur în primii ani ai studenţiei, când devine unul dintre fondatorii revistei literare Semn, în paginile căreia va şi debuta cu poeme. Cunoscut şi apreciat atât în ţara sa, cât şi peste hotare, Bratislav R. Milanović este poet, prozator, critic literar şi realizator de emisiuni culturale la Radio Belgrad. Poemele sale au fost adeseori traduse în limbi străine şi publicate în reviste literare şi antologii de poezie din România, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Suedia, Germania, Italia, Rusia, Brazilia, SUA. Opera sa lirică, plurilingvă şi multipremiată, e cuprinsă în volumele: Cerbul din fereastră (1975, Premiul „Branko”), Pendulul (1980, Premiul „Milan Rakić”), Dragonul (1987, Premiul „Đura Jakšić”),

Scrisori dintr-un viitor îndepărtat I De treizeci de ani nu-ţi răspund la scrisoare: de când o toamnă s-a pogorât peste lume şi existenţa a început să curgă spre un alt versant. Îţi trimit scrisori la singura adresă pe care o cunosc: octombrie 1976… şi de la această depărtare te văd în timp ce deschizi scrisoarea, îngălbenită de rătăciri, şi în ea văd – toţi anii care s-au precipitat în timpul acestei coborâri de vânturi, iscate între primul şi ultimul strigăt.

Tu nu-ţi îndepărtezi părul de pe frunte până când nu se văd în ochii tăi două mări, de umbră şi de sare, în care te vei adânci în curând… cât de curând… Îţi scriu din depărtare, din mare depărtare, de la hotarul infinitului, ars în pădurile de foc înmulţite pe străzile acelui timp… La acea adresă, tu nici măcar nu poţi şti că dimineaţa s-a fărâmiţat în aerul care acolo, la tine, ne înfăşoară în sete.

Acolo, în trecutul virgin, visul e încă vis.

Văd un freamăt al nărilor tale în timp ce citeşti şi sub gene, o flăcăruie gata să ardă anatemele mele: e târziu… mult prea târziu: şi totuşi, de cenuşă îmi doresc să fie devorate.

II Îţi scriu din abis, de mână, ca în vremuri ancestrale înainte ca degetele să-mi încremenească de frig, pentru că nici poşta electronică nu reuşeşte să ajungă până la tine - înalt, mult prea înalt şi nevăzut s-a făcut tărâmul tău. Şi tu nu-mi răspunzi, oprită în oraşul de pe muntele magiei, unde cu un suflu am topit orele în doi şi am făcut magnolii să înflorească şi primăvara, şi vara, şi toamna, şi iarna. Îţi scriu de mână pentru că doar aşa pot să-ţi ating din nou pielea şi buzele, să-ţi stârnesc punctul nevralgic al simţurilor care exaltă corpul, mintea şi dorinţa, doar aşa mai e cu putinţă să fiu îmbrăţişat de suflul tău umed, şi nu de vânturile abisului care despart neantul de un alt neant, noaptea asta… încă o singură noapte voi fi purtat departe de acest loc subteran, în înalturi, ca o explozie.

Acolo, în timpul încă prea tânăr, speranţa rămâne speranţă. Îţi scriu: aici, în adânc, soarele înfrânge, palmă cu palmă, acest corp care e şi acum o grădină a sfidărilor acolo, la tine, în trecut, doar acolo jos, la tine, Mai dăinuie în mine dorinţa de a fi devorat de pustiuri.

III

V

Îţi scriu în grabă: stele, cu rugina lor, se înmulţesc pe mâini, sângele se coagulează în corpul meu care se preface într-o coloană de sare, în mansardă, se aud, prin dantela de zăpadă, clopote.

Ştiu: nu te voi revedea niciodată. Izgonit cum sunt, din acest octombrie, mi-e tot mai uşor să îţi scriu: ca imaginile să nu treacă una pe lângă alta şi cuvintele să nu se rupă din flux, întorcându-se în limpezimea lor predestinată.

în curând, sub pături înzăpezite, voi vorbi fără cuvinte. Vor ajunge la tine doar rostirea mea într-o limbă a pământului şi dangătul lucrurilor rămase în urmă: creioane, laptopuri, microfoane, cărţi…

Frazele vor asurzi, albastre ca un chip cufundat în apa eternităţii, şi în ele, orele risipite în jocul hazardului cu un general mort, cu oameni de nimic, cu hoţi ajunşi pe tronul regal. În curând, ziua mea se va precipita într-un abis nevăzut. Acolo unde privirea nu ajunge, unde raţiunea îngheaţă, îmi va pregăti un pat vocea ta caldă şi acum de respiraţia mea.

Acolo, la tine, tandreţea e încă tandreţe.

Scriu în grabă: ca fiecare cuvânt să mă transporte, celulă cu celulă, la masa de sub cireşul tău, ca să beau vin încă o dată, doar o singură dată…

Cât îmi doresc să vină gheaţa şi să cuprindă între braţele ei totul.

Ca şi cum tu ai fi la o depărtare de treizeci de ani lumină, atât de imensă e zăpada cărărilor mele, în schimb, cineva te duce de mână, sub cireş, la Vraciar, într-un octombrie ancestral, care-ţi desfrunzeşte halatul şi te îmbracă în vestmânt oniric… Surâsul tău taie ziua mea de ieri şi ziua ta de mâine, cum ar tăia în două un măr negru.

Un negustor de speranţe, lacom şi arogant, se zvârcoleşte şi emană o lumină fosforescentă.

Tu nu vezi nici acum că ne târăşte în fântână, între ziduri de tăcere şi stele înecate.

De acolo îţi vorbesc în timp ce apa bolboroseşte în limba care se destramă şi moare, se destramă şi moare.

Tu, numai tu nu poţi şti: un strop dens din bucuria ta coboară de-a lungul toamnei şi străluceşte în depărtarea zilelor dispărute, departe, foarte departe.

Bruma mortală acoperă aici şi corbii şi oamenii.

Acolo, în ziua care se naşte, surâsul e încă surâs.

Eu, cu toată fiinţa mea curbată ca un cerc, descriu cu obstinaţie frigul care se apropie de tine, o pândă încordată pe stradă şi dorinţa ca vântul cuvintelor tale, abia coapte, să mă facă să cad cu faţa în jos.

Scribul-ascet

Dar tu încă exişti: în adâncul ochilor mei e o rană care seamănă cu corpul tău şi creşte de la o zi la alta, de la o noapte la alta, chezăşie pentru ca tu să nu te pierzi în oraşe străine în timp ce respiri aerul de sare din versurile poetului mort de o singură moarte, pentru a treizecea oară. Aici se sting strigătele palmierilor în zbor de la un port în marea înaltă unde te duce, pe tine cea tremurătoare, un străin cunoscut.

Aici, roata destinului se învârte în sens invers târându-mă în întuneric: în crepusculul unde cu certitudine nu ne vom întâlni, cu certitudine… Încerc să nu pierd nicio clipă: îţi scriu cât încă se vede.

Doar acolo, la tine, ziua e încă zi.

Pe această stâncă a sosit ultima oră: lucrurile sunt înghiţite lacom de gol, în timp ce eu trimit scrisori ca să te întâlnească şi să-ţi oprească reîntoarcerea. Îmi doresc să fiu şi eu devorat de întuneric.

VI

IV

Bratislav R. Milanović scrie o poezie care nu ţâşneşte din fluxul meditaţiei filosofice, însă dimensiunea criptică a textelor ar putea fi oricând înrudită spiritual cu marea literatură sapienţială a lumii. Frumuseţea liricii sale vine din amestecul de blândeţe şi foc, revoltă şi extaz, resemnare şi răzvrătire. Versurile se concentrează pe tema erosului, privit într-o dimensiune dublă: onirică şi thanatică. Pierderi de sine, prăbuşiri în abis, devorări şi orbiri conturează tragedia unei fiinţe care a iubit cu suflul imensităţii şi nu a ştiut cât e de singură în iubire. O nostalgie după o iubire dureros de frumoasă şi după o dimensiune a fiinţei pierdută într-un timp ireversibil scaldă poemele lui Bratislav R. Milanović. Îmbrăţişări frânte, sfâşietoare, aşteptări zadarnice, întrebări ce sună în gol, strigăte în nopţi înfricoşătoare prin pustiul lor după iubirea agonică, despărţiri mute care se deşartă în lacrimi şi răni, îşi caută contrapunctul în porţi deschise către vis, în reîntoarceri miraculoase, în îmbrăţişări care se transfigurează, devenind tânjiri către pragul luminii de dincolo. Ceea ce rămâne după agonia diurnă şi bucuria onirică e o fugă către întâlnirea mereu promisă. MAREA ÎNTÂLNIRE din tărâmul eteric e mereu şi misterios amânată.

O dramă a sfâşierii între aceste margini, ieşirea din sine şi nefiinţa, iar în fluxul durerii, un singur gol: visul, cu fantasme năucitoare, ori vedenia, în clipe rare de har. Un erotism atins

Ela Iakab

Cântăreţul balcanic (1994, Premiul „Srboljub Mićić”), Poarta din câmpie (1999, Premiul „Prosvetina”), Coborâre (2004, Premiul „Rade Drainac”), Lămpi mici în întuneric (2006, Premiul „Dragon”), Cântăreţul balcanic (ediţie bilingvă sârbo-română, Rafet, Râmnicu Sărat, 2001), Cronică inutilă (2007, ediţie bilingvă sârbo-engleză), Uşi în pajişte (în limba engleză, Doors in a Meadow, New York, USA, 2011), Scrisori dintr-un viitor îndepărtat (în limba italiană, Lettere da un futuro remoto, SECOP Edizioni, Bari, 2012).

Romanul său Părâul a fost distins cu Premiul „Nolit” (2001), dar mai presus de toate merită subliniat faptul că Guvernul Republicii Serbia i-a conferit lui Bratislav R. Milanović „Premiul pentru contribuţia personală şi permanentă la promovarea culturii naţionale”, în anul 2010.

Când sfâşii tăcerea, în depărtare, vocea ta mută în timpul meu tot ce privirea cuprinde şi mintea înţelege. Pleacă în călătorie lucrurile şi fiinţele urmând o lege ascunsă: chipul şi asemănarea bucuriei tale. Colibele din suburbii se aşează în şir noaptea, ca şi cum pribegii ar trebui să se apropie pe furiş de refugiul lor şi în jocul acesta copacii migrează în parcuri, felinarele fac cu ochiul iubiţilor din miez de noapte literele se metamorfozează: cei puternici dăruiesc tezaure poeţilor ca să mai scrie versuri de iubire şi, ca în vremuri uitate, busolele să arate rătăciţilor calea… ca în vremuri uitate…

Când sfâşii tăcerea, acolo, jos, aici, un coşmar se naşte: palate antice se cutremură – slujitorii aruncă pe ferestre rugăciunile vechi sperând să primească de la tine altele noi, exaltate.

Acolo jos, la tine, jocul e încă joc.

Când sfâşii tăcerea acolo jos, aici, în penumbră, licăreşte o lumină, culorile pătrund în viscerele acestui oraş căzut în genunghi de multă vreme.

Aş vrea ca vocea ta să nu mă părăsească niciodată.

Prezentare şi traducere de Ela Iakab

de tremurul unui fior metafizic, dureros şi elegiac, străbate versurile intervalului oniric. Peste tot răzbat ecourile unui elan frânt în urcuşul spre fericirea promisă, dar niciodată atinsă.

Torpoarea pasiunii corporale, beţia uniunii în cuplu, dansul plutitor al îndrăgostiţilor – lipsesc.

Opţiunea definitivă a poetului se îndreaptă spre intensitatea tribulaţiilor zadarnice, spre tragedia neîmplinirii. Predominantă e eterna poveste a singurătăţii, agitaţia lăuntrică a celui ce aleargă după femeia absentă. Fără sfârşit e numai strădania scrisului. Femininul e mereu învăluit în haloul evanescenţei.

Bratislav R. Milanović celebrează în poezia sa exilul din grădina lui Eros şi nostalgia cuplului originar. Drama solitarului nu creşte din fulguranţele iubirilor care pier pentru că se nasc departe de cer. Există o limită dincolo de care fluxul amintirii nu coboară. Golul, melancolia îndepărtată, jalea imensă e tot ce rămâne în afara uitării. Iubirea pare o rătăcire veche, un tremur stins în marea, inevitabila singurătate. Deşi strigătul depărtării şi atracţia femininului cresc, o vreme, îngemănate în fiinţa bărbatului, tulburarea lăuntrică rămâne o enigmă. Când se descoperă, brusc, părăsit şi singur, subiectul e tentat să-şi întoarcă iubita din calea ireversibilă.

Dar clipa de năucire piere şi, pe măsură ce distanţa dintre ei devine imensă, pe măsură ce înrădăcinarea lor în spaţii abisal diferite e ireversibilă, în contemplaţia mută a solitarului se amestecă o voluptate ciudată, în care întrevezi poarta deschisă în mister. Fiinţa fără chip şi nume trăieşte exilul cu o demonie narcisiacă. În vechime, Zeul răpea muritorul în cer şi rostirile lui erau transcrise şi închise în piatră. În lirica plăsmuită de Bratislav, hierofania e interzisă, rătăcitorul e scribul propriilor năluciri. Tristeţea metafizică a ascetului orfic, închis în deşertul născut din propriul cânt constituie cifrul poemelor lui Bratislav. Ofranda sfâşietoare a celui aşezat la hotarul nefiinţei, lângă focul nevăzut din care se prăbuşesc fulgere iluminând chipul fantasmatic al femininului prins într-un pelerinaj al metamorfozelor e noima existenţei umane, singura elevaţie peste toate deşertăciunile.

8 actualitatea literară

Gheorghe Istrate RITUAL (degetele) erai chiar umbra mea lipită de cuvinte eram târziu enorm şi-abia şoptit când visul nopţii ca un ou vopsit s-a desfăcut în singurul meu dinte aştept balsamul lipsei tale reci ca un soldat în puşca lui fierbinte – mi-s degetele oarbe prin oglinde spărgându-se: păstăi de-a pururi seci

RITUAL (visele arse) cerul e mic – destinul e mare jderul prin flăcări încă mai sare mi-e frică. Sunt ger şi aud hergheliile iernii spulberate din sud ochiul mi-e ud – untură albastră picurând prin cheia lunii sihastră se aud se aud mereu hohotind visele arse care în mine se sting…

RITUAL (soarele) amiroseam a flăcări prin meninge (astup nevinovatele aniversări) sfărâmicios un munte prinse-a ninge cioplindu-ne în jos din scări în scări eram un foc târziu încă lucid nici lacrima din mine nu căzuse – însă chibritul brusc a strălucit ţâşnind din soarele de ieri care nu fuse…

Ana-Mihaela NUŢA despre dimensiunile Basarabiei când aveam 6 ani toată Moldova mea era Chişinăul şi satul bunicii la 2 ore distanţă simţeam că e toată în mine că se simte bine aşa şi nu mai are nevoie de alţii e destul că o iubesc eu cu sfială şi obrajii îmbujoraţi de la înălţimea de 1 metru am crescut în timp ce paginile istoriei îşi ieşeau din minţi fiind rescrise seară de seară lună de lună an de an toţi au început să vorbească despre dimensiunile Basarabiei excluzându-mă complet din legătura noastră covalentă se înfruptau din ea fără voie încercând să-mi lămurească că nu mai sunt eu că nu am fost niciodată eu acum ne iubim în taină în limitele impuse de cartografi câteodată îi scriu poezii şi ea le citeşte alteori ea îmi naşte fluturi şi eu o trăiesc prin ei

placebo fiecare sunet este un început Clau este fericit sfârşitul lui îşi tace triumful în memorie amintirea lui e cel mai trist ecou din viaţa noastră se aude în scâncetul nostru suntem fericiţi suntem fericiţi suntem fericiţi Clau ştie că într-o zi timpul se va dispersa într-un pahar de sticlă cum se desprind în întuneric fluturii de pe lama de ras aruncată în chiuvetă Clau ştie Clau este fericit e miezul nopţii noi trebuie să ţipăm suntem fericiţi suntem fericiţi suntem fericiţi suntem ............................................................ într-o zi cu toţii vom şti cu toţii vom fi ca şi Clau întinşi pe coardele vocale ciocniţi de pereţi fericiţi fiecare sunet este un sfârşit nu este adevărat nu este adevărat nu poate fi adevărat Clau este fericit Clau ştie

zici că sunt cel mai inutil absolut pe care ai slăbiciunea să îl (su)porţi începi să-ţi ieşi din minţi minţi minţi minţi

în serpentină nimfele au rescris miturile rătăcindu-ne în acelaşi labirint să mergem în serpentină sub semnul infinitului e unica scăpare

şcoala de poezie

Nicolae SAVA

Pentru cine să-mi încordez ceasul din nou ?

Nici sinuciderile nu mai sunt spectaculoase precum altădată. Eu, de exemplu, sufăr, precum vedeţi, de egolatrie, dar nu vă deranjaţi a observa acest amănunt) nu voi fi în stare să inventez altceva, iar să copii acest act oarecum singular şi suprem nu degust (îmi dă frisoane) sintagma “nimic nou sub soare”.

Dar nu vă faceţi probleme sunt pregătit pentru orice catastrofă. Ştiu că pămîntul îmi poate fugi de sub picioare oricînd iar prietenul meu cel mai bun mă va putea împuşca cu o vorbă.

Recunosc, mă-ncurcă doar amintirile.

Dar timpul pentru mine a stat (el are valoare doar pentru cei ce iubesc. Am zis. Şi eu).

Prin oraşul pardosit cu potcoave istorice trec pentru a mă holba, împreună cu voi, la cei ce încă trăiesc. Poate că într-un viitor istoric şi fericit un poem mă va devora cu superbie şi, încet încet va deveni falnic iar umbra mea va dispărea în orizontul din ce în ce mai ceţos al patriei.

Dacă poştaşul meu tînăr îmi aduce numai facturi şi ziare, pentru cine să mai beau acest pahar cu pelin, pentru cine să mă mai bărbieresc în dimineaţa aceasta, pentru cine să încordez din nou ceasul în seara aceasta, în moartea aceasta?

Pentru voi care citiţi şi cotizaţi la suferinţa aceasta?

O mare dezamăgire pentru omenire Fireşte că am să plec şi eu cîndva.

Dar cu ce amintiri triste voi pleca de aici despre toţi prietenii cu care am vînat lei, despre toate femeile cu care am prelungit la nesfîrşit dimineţile altora, despre copiii care n-au plîns după mine, despre bogaţii care mi-au invidiat libertatea, despre pederaştii care mi-au dat tîrcoale prin gări, despre mama şi tata care nu m-au cunoscut niciodată.

Mă vor plînge locurile prin care-am trecut mîndru de mine.

Oamenii, mai puţin. Mă vor plînge cîinii vagabonzi cu care mi-am petrecut nopţile mele-nstelate.

Oamenii, mai puţin. În definitiv, am făcut atîtea gafe în viaţă încît ar trebui să o iau de la capăt cîndva, să corijez ce se mai poate.

N-am învăţat nimic toată viaţa, nici măcar să înot, nici măcar să dansez, nici măcar să iubesc. Am scuipat pe stradă ca orice vagabond şi m-am tîrît cu toate curvele lumii.

Am fost prea liber poate şi prea tîrziu lucid şi-am tot scrutat în zare o aripă să-mi crească dar am ales doar tina cînd cana mea de cidru m-a rostogolit spre groapa care în cer se cască.

Atît am fost. O mare dezamăgire pentru omenire. Şi mi-e ruşine cînd văd cum cimitirele vin nesătule spre mine.

Nefericitul oraşului Umblă pe străzi nefericitul oraşului. Îşi caută umbra. Fericirea lui a dispărut în tufiş, o caută hămesiţii căţelandri, cei orbi. El crede că o va găsi într-un bar ordinar. A mai fost pe acolo etalîndu-şi nurii prin faţa ochilor lacomi ai adolescenţilor treziţi din somnul lor încontinent.

Acum trece strada pe sens interzis trotuarele îi par o vie vitrină cu păpuşi din carne şi vise. Culege toate privirile care se-ndreaptă spre el cu lăcomia cerşetorului din colţ care-şi pipăie banii prin stamba cămăşii să nu fie văzut.

Umblă pe străzi nefericitul oraşului. Se opreşte şi numără. Are adunate un teanc de priviri. Le aşează în ordine - numai bancnote nou-nouţe în noaptea aceasta. Cele mai vii se vor opri în buzunarul de la piept (acolo îşi ţine capitalul cel mai important, lîngă inimă), celelalte, mărunte, în cel cu batista de nas. În ordine perfectă îşi ţine toate privirile, cînd îi va fi dor de ele le va scoate pe rînd, le va despături frumos şi va retrăi generozitatea nopţii acesteia. Singur. Pe ascuns, astfel ca festinul acesta să nu ademenească străinii care bat şi ei bulevardul degeaba.

Umblă nefericitul oraşului, umblă. A cules tot ce era de cules pînă strada şi-a deschis vitrinele cu obiecte moarte.

Spre dimineaţă se îndreaptă spre casă. Intră în camera mea, atinge lumina (care, vai, îi scoate meschinul suflet în faţă), se apropie de patul meu gîrbovit de viaţă îşi acoperă corpul cu pijamalele mele şi se chirceşte nesimţitor sub plapuma mea.

El e. Intuiesc după respiraţia lui grea. Îi pun mîna pe piept şi mă întreb: de ce oare cea care se zbate în pieptul său e inima mea?

nr.28-29 n ian.-feb. 2013

Augustin IOAN

Amfio(a)n Eu sunt zeul molecular şi papá al interstiţiilor.

Voi intra – fur - prin poarta ce se zideşte&se demolează, iar tu loc să îmi faci între tine, pliule, spaţiule-plic, ĩntredeschiso! În patria noastră, Portlanda, ai fi geniul bun care face priză dunelor cu pământul ars.

Balastieră, betonieră, baiaderă: ĩţi cânt - Amfioan, lăutarh melodii erectile, deodată cu zidul să creşti, ca/să am unde te-nchide, la o adică.

Te vor plânge tovarăşii mei, constructόrii de gasteropoduri peste vreo râpă cu şerpii cei de nuntă.

Te-or plânge ai mei, instalatorii de vene prin genuni. În genunchi ologii cei vechi să te caute apoi ĩn fundaţii de B200 slab-armate de scribi să te pomenească ĩn pietrele lor de hotar. Şi tu să nu ştii de ce plângi igrasie de gresie ĩn zid baiazid şi din os calcaros.

Parcă te văd.

Ara(ra)tă-te ochilor de dedesubt de pleoape atârnând de mine (mi-e somn, ca şi când aş scrie).

Dacă exişti, o faci undeva, într-un loc de verdeaţă, unde odihnesc şi se bucură cei de dreapta. Dacă nu, aştepţi poate în interregn, între stadii, alea cât p-aci să devină fiinţă.

Vino unduind unde se ĩntâlnesc cei ce nu mai cred nici ficţiuni, nici în lemn de tei. Ţi-e frică? Lasă.

Zac eu subt glie, dar aşteptându-te ploaie, să pogori în podgorie deodată cu prigoriile, când e lumina cea mai secantă din toate, deodată din tot pământul, ĩncordându-mă ca secetă sacră, o să mă îmbăt de la apă din tine, carele rouă.

Rozasă Nu este decât micul zid românesc, carele nu se mai vede din kosmos, de-atâta praf cosmic. Şi, oricum, irită buricele degetelor dacă ĩl mângâi: pământul ars tot în pământ se ĩntoarnă deşi vara, la secetă, ai crede că mama lui – soarele – îi întârzie desfacerea ĩn cele din care a fost alcătuit (căci există şi o democraţie a facerii).

Ce-i e-ncrustat, de-l ţine ĩn poziţie de drepţi pe zidul?

Unde e forma ascunsă, sigiliu ĩn ceara de lut? Absentă, o văd. Ascunsă, mi se vădeşte prin arce şi bolţi (altfel nu ar şti cum să se descarce una prin cealaltă, spre patria-mumă din câmpul teluric).

Formă trasmisă din neam: patru scânduri ĩntre carele intră cam cât ai pune o dată ĩn zid. Soarele-mumă usucă din nou călcătura. Cât drum pe loc e ascuns ĩntr-un astfel de lucru? Ne-am fi mutat cu toţii până acum. Straturi şi straturi, ruină; depuneri, sediment, ruină din nou.Dar, dacă pui o plasă de sârmă deasupra &dai un strop de ciment din poignée, aştepţi apocalipsa cu altă nădejde.

(Deşi nu există rozase butante din chirpici.

Patria mea nu are arce butante, ci balegă. Patria mea nu ar.

Patrian U).

Dar ţărână e totuşi e încă, e pretutindeni.

După o vreme aici ca acolo e totul.

Dai apa deoparte, scoţi pleava şi gata: nu te vezi nici călare din praf. Încă o dată, Ecleziastul a avut dreptate (în privinţa întoarcerii).

Northwest/klm Dedesubt doar materie tac începând să dizolv între degete sare cine mă doarme mă doarme deodat cine în mine mă doare?

Adiez, pre okeanos, atlantul, îl trec cu turbine Cum deapănă aburi de sare şi massele dorm deasupra de somnul aquatic de jos, de la peştii când lunecă unul într-altul.

Peste corpuri de spermanţet care suflă din gheizere către noi, cei dormind cu aripele navei la tâmplă.

Cele de jos se resimt până la noi, rugătoare să iasă din aerul dens.

Alge par să atârne spre navă, ca grâul la sorescu, dar ştim unde-s vestele galbene, cu ţignal să se sparie carnasierii, cu lămpaş & cu mască, de-o fi.

şcoala de poezie

nr.28-29 n ian.-feb. 2013

Echim

înger nevăzut acolo trec eu – nimic mai simplu – o laiţă de culoarea lemnului de sicriu stă aşezată de-a curmezişul/ deasupra se leagănă hulubii din turnurile palatului cultural nimic mai simplu nimic mai mult tăcerea se aşterne peste măsuţa din lemn de sicriu aşezată pe cărarea ce duce la cimitir/ o doamnă (căreia nu-i spun numele) îşi sprijină braţul de marginea lăiţii de culoarea lemnului de sicriu din umeri se desprinde o aripă de hulub/ pe dealul din lemn şi de piatră din apropierea cimitirului ies gloate de îngeri sufocaţi de dragostea sătenilor în semn de respect/ de o parte şi de alta un urlet mut se aşterne peste rugăciunea cuiva din sat/

doamne mai mult nimic/ nimic mai simplu noaptea-i în derivă între întrebări şi frumos

pe genele doamnei (căreia în continuare refuz să-i spun numele)/ cade zăpada precum peste un cartier de desfrânate plăceri/ doamne jur pe cuvântul tău de onoare că nimic nu-mi este mai drag decât agresivitatea cu care apune soarele ori de câte ori te înfurii din te miri ce/

şi trec mai departe înger nevăzut precum o zgârietură în bezna tăcerii de pe dealul de dincolo

uitând până şi strada plină de hulubi şi mai ales de cai de toate felurile renunţând la tot ce-mi doream

sunt tânăr încă sunt tânăr încă şi plin de mărăcini de drumuri nebătute şi de femei neiubite sunt tânăr încă chipu-mi nu mai are sânge uşa o închid şi o deschid deşi tăcerea-mi odihneşte-ntr-un lichid de vorbe claustrofobe tânăr sunt încă deşi frig îmi este odată cu răsăritul şi doar trotuarul năpădit de maci mai muşcă din ochiul de umbră sunt tânăr încă şi-obosit mă pregătesc de-o vânătoare blocată şi de-o noapte neterminată

O, el e-un crin pe care-l scapă cerul Rugîndu-ne să i-l întoarcem cînt.

Deschideţi geamul, a-nflorit Vieru, Frumos ca un poem doinit de vînt.

mitologicală în fiecare zi îngrop de vie o frunză/ în fiecare zi mint de crapă pietrele

„femeia când naşte naşte totul şi strigătul şi-l naşte înspăimântată” – spune poeta adela naghiu – şi ea ştie ce spune/

la capătul patului am bătut o potcoavă/ de cal mort/

şi atunci de ce te-ai mai întreba de ce pleacă păsările/ de ce uneori se prefac în ninsoare şi cad asemenea brumelor coborând peste grădini plictisite./

asta dă bine la cv înainte de a-ţi ieşi dinţii de lapte precum o ceapă desfoliată/

la un capăt al străzii se face noapte / apele plâng asemenea viselor zeilor

copilul nenăscut din adulter/ nu are loc unde se ascunde/

lumini deghizate

la lumina cuptorului de foarte multă vreme neîncălzit

tu/ omul de sus bucură-te(!) de femeia ta şi că degetele tale nu pot apuca nimic mulţumindu-se cu spaima de a se

lepăda de propriul trup

parte din lipsă de lemne/ şeful de la mall/ deghizat în soldat/ a căzut într-o groapă pe o alee din spitalul municipal şi din cauza asta s-a fost dedat la băutură/ pentru ca mai târziu să uite a-şi lua rămas bun de la carnea fără culoare şi fără gust/

întrebând pe unul de altul de cel nepoftit/ se hotărî să patroneze contrabanda cu ţigări peste apa de graniţă/ când deodată lumini deghizate într-o tăcere deplină/ îi înfricoşează cu stropi de rouă privirile/ nici o durere

Hier bin ich nun, getränkt in Endlosstille.

Nur Tannenzweiggemurmel koset sanft den Himmel, den scheinbaren Walzer der Vögel bestimmend.

Das Licht gleitet auf schmucke Hausfassaden.

Die offnen Fensterläden – gleichen Flügeln über Blumenpracht – mahnen mich wohl zum Innehalten.

Wohl soll’s so sein: Ich schweb im Märchenland der kleinen Burg, am durchrauschenden Bach verweilend, gleich dem Illusionen- und Regenbögenhändler.

Belebt vom Windhauch, auch vom Singsang eines einheimischen Grußes, erfasst mein Blick die Morgendämmerung, die’s Städtchen auf den Armen trägt.

Pentru Grigore Vieru

stihuri

e alegerea ta slăbiciunea şi chezăşia cuvântului e timpul să dormi acum închide ochii

iarba aşteaptă retragerea apelor jocul umbrei îi cade la picioare precum un amănunt ignorat

o zi şi o noapte şi abia apoi obosit/ trist/ fericit îl redescoperi îndărătul altor lucruri/ în polemici/ dar mai ales în iarba rămasă după retragerea apelor

Nins de Cuvinte

Vîntul coseşte zarea de otavă, Dar în privirea lui foşnesc cocori Ducînd pe-aripi istoria bolnavă, Eternitatea-n voi culege flori.

în fiecare seară la magazinul de amanet sunt afişate (până dimineaţa devreme) precum santinelele teama moftul aroganţa

apele plâng

Traian VASILCĂU

dar durerea s-a simţit înşelată/ l-a prefăcut în cenuşă a zis celălalt împăcat cu sine

în clopote se simte

mirosul oceanului niciodată văzut

sunt tânăr încă să rămân aşa aş vrea doar că de atâta tăcere arginţii trădării din tine mănâncă

Böhlerwerk

Und abermals vergött’re ich den Strauss, fühl ich ihn doch auf jedem Mugel, den Himmel stützend, mit seinem unnachahmlichen Walzer.

nici una sub pământ singur nu simţi tu/ omul de sus

VANCEA

Ion OPRIŞOR

actualitatea literară 9

treptat miriştea cinei de taină i-a uitat numele şi nici măcar nu se dă înapoi mare succes sunt numele false în disperată rugăciune

Böhlerwerk Ajuns aici Eşti cuprins de o mare de linişte murmurul crengilor de brazi mângâie cerul Legănându-se, dirijând parcă Valsul păsărilor.

Lumina transpare pe faţadele caselor Cu ferestrele deschise Ca nişte aripi peste coloritul florilor Îndemnându-te parcă să te opreşti Asta şi fac: Plutesc În feeria micului burg Oprindu-mă lângă râul gălăgios Ca un vânzător de iluzii Şi curcubeie Trezit de palele de vânt Şi de salutul muzical al unui localnic Privesc amurgul care ţine în braţe Micul oraş. Încă o dată îl divinizez pe Strauss Îl simt pe fiecare colină Sprijinind cerul cu inegalabilul vals.

08.10.2012 Ins Deutsche von Hans Dama, Wien

Din cer se-abate-o mare de lumină, Zăpada ei începe-a nămeţi Lumea care-a plecat ca o străină Sub lutul ce învaţă-a ne rosti.

Arhanghel peste timp va fi izvorul Prin mănăstiri de iarbă-ngenunchind, Cuvintele, chemîndu-şi ziditorul Cu braţele la cer, se acuprind.

Nici o durere nu le mai încîntă, E-o fericire-n zei, iar în copii Porţi nalte se deschid şi-atunci cuvîntă Poetul-crin cu glas de veşnicii.

El printre arbori umblă ca un domn, În ei îi ţes mantale lungi lăstunii Şi-n ochii ce par lacuri de nesomn Cîntă bătrînul cer la harfa lunii.

Un freamăt de luceferi e în toi, Un zvon de îngeri îi răsare-n cale, Poveştile în el cresc taine noi Şi-n vis surîd, uitate de-orice jale.

De-acum va fi să fie numai cînt Şi mîine-n zori, trezind oarbe morminte, La braţ mergînd, pămînt lîngă pămînt, Ne-om duce-n templul său nins de cuvinte.

Actual S-a destabilizat natura Şi face mofturi ne-ncetat, În oameni înfloreşte ura Şi doar murim cu-adevărat.

Zadarnic rostuim cuvinte, Care ne-njură, rînd pe rînd.

Vai, chiar sinceritatea minte Şi să fim oameni n-avem cînd. În orice om trăieşte-o brută, Care se scaldă în plictis, Orice iubire-i pe valută Şi-orice surîs e interzis.

Să plîngem astăzi se mai poate, Să plîngem pînă vor urca Spre ceruri Pruturile toate Şi Romania va-nvia.

Cîntec pentru dacii noştri (variantă) Dacii nu se dau pe bonuri, dacii noştri nu se vînd, Nu-i mai prognozaţi în roluri astăzi, mîine şi oricînd.

Dacii nu se dau valută, nici pe lei nu se mai dau, Sunt o stirpe absolută, cum cîndva, demult erau.

Dacii nu-mblînzesc oraşe, ei numai în sate mor, Cu trecut bolnav în oase, încă mai au viitor.

Dacii merg spre niciodată, dacii plîng în nicăieri, Să mai nască înc-odată ţara lor din zi de ieri.

Dacii noştri-şi sorb tăria de din cronici şi mereu Dau în leagăn România ca pe-un unic Dumnezeu. În zadar voiţi a-i smulge, în zadar mitraliaţi, Dacii nu pot fi nicicum din ţara lor concediaţi.

Dacii nu se dau pe pîine, nici pe vin cu prea mult rost, Dar sunt încă convertibili, precum pururea au fost, Niciodată-n tron suspuşii şi nicicînd fiind barbari, Dacii noştri sunt martirii libertăţii noastre mari.

Dacii nu se dau credite, pentru ei nici bănci n-avem, Dacii noştri n-au probleme, ştiu, la sigur, că suntem.

Dacii sunt doar dacii noştri şi numai astfel vor fi, Visul lor şi-acum rămâne visul nostru-n orice zi.

O, doar ei ni-s grea valută, şi-s valuta cea mai grea, Neam din loc să nu-i strămute pe sub nici o altă stea.

De la daci să-nveţi trăirea, de la daci să-nveţi să mori.

Vai de ţara ce nu-şi are dacii ei nemuritori!

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr.28-29 n ian.-feb. 2013

În căutarea etosului pierdut „De te-aş uita, ţară svântă, Atuncea să-mi vie smântă”.

Dosoftei, Psalmul 136

„Margini ale lumii, cum să grăiesc Despre neamul meu românesc?”

Aron Cotruş După decenii de umilire naţională programată, iată-ne dezgustaţi de ţară şi de existenţă à la roumaine; nu ne mai place cuvântul român, ne înjghebăm identităţi false, căutând, printre ascendenţi un italian, o sasă pură, un grec, măcar un albanez, vreo sârboaică sau vreun lipovan; oh, avantajul unui străbun ebreu, unei mătuşi şvabe…

Elita dă palme românilor, musai înapoiaţi. Ce reducţie la neant a executat H.-R. Patapievici! Tot neamul, cu viii şi cu morţii. Românii – în patibule! Sau, după mintea preşedintelui, în ţepe.

Poporul român e declarat ficţiune etnică (nu şi minorităţile!). Vrem unitate socială, dar globală, nu românească. E cert că nu ne mai place nici cuvântul împreună. Sunt valahă get-beget, ar trebui să nu mă atingă atacul continuu la spiritul moldovenesc, dar mă atinge. Mai nou mă revoltă harţa dintre moldovlahi şi transilvăneni, dintre bănăţenii mai aşezaţi, mai bogaţi şi moldovenii mai săraci, fără a ne întreba de ce sunt mai săraci. Pentru că ei au suportat plăţile cel mai grele dintotdeauna. Au dat tain ruşilor de când se ştiu; după dezastrul din august 23, în Moldova a fost situaţia cea mai grea. Nu-mi place nici râca dintre ardeleni şi dâmboviţeni. Ori vrem să se adeverească spusa lui G. Liiceanu, că naţiunea e un pol al urii şi nu de clasă, ci generalizată? Înainte de dec. ’89, felul nostru de a munci în lume era apreciat, românii erau bine văzuţi în Occident. Acum, Elveţia ne spune în bloc ciori sau corbi; sora Franţa nu ne mai scoate din ţigani, pentru italieni venim din Tzigania. În „The Sun” se anunţă o invazie a emigranţilor, în număr de 4. Cei patru care au speriat Londra. În Spania, s-a folclorizat ştirea că foşti miliţieni comunişti din România s-au organizat în bande, fură şi omoară în Barcelona. Cum să vorbească un român româneşte, să fie luat drept ăia, hijos de putas? Dar cum vă sună, fără diacriticele pe care le avea în grijă George Pruteanu, romii romani din Romania? Femeia romanca, plural romince, c-aşa a vrut parlamentarul Petre Roman pe vremea premieratului.

La Berlin, ne anunţă Sorin Antohi, România „se vede înfiorător” în ochii jurnaliştilor germani. Desigur, cu contribuţia sa, vezi povestea cu docenţa. Cum să nuşi strâmbe gura o teleastă cu dinţi falşi când pronunţă român? Vrea alt neam, altă limbă şi fuge în alt popor. „În ţară au rămas doar putorile”, cum a ţinut să precizeze alt teleast. Cel care nu mănâncă seminţe dar taie iarbă şi-i înjură pe români la o zi de la votarea Constituţiei, chiar pe TVR 1. Bravo, CNA! Pentru că asta-i buba: noi înşine contribuim la imaginea stereotipă rea. De când îi lumea lume, fiecare tinde să vadă la celălalt defectul.

Francezii spun „o şterge englezeşte”, iar englezii, în replică, „o şterge franţuzeşte”, Albionul şi Hexagonul detestându-se prin tradiţie. Germanii n-au umor, englezii au umor sec, sunt destul de ipocriţi şi nu-s bucătari buni, nici irlandezii-abstinenţi. Balzac nota: „ivre comme un polonais”. Aţi cunoscut spanioli modeşti şi italieni taciturni? Fiecare îşi scoate, însă, în evidenţă calităţile: calmul, răbdarea, politeţea englezească, randamentul şi eficienţa nemţească, luciditatea şi spiritul critic francez; numai noi contabilizăm exclusiv neîmpliniri, eşecuri, tare de caracter. Formula aveţi defectedefectedefecte a avut scopul ei: dacă-ţi spune cineva mereu că eşti urât, laş, prost, hoţ, nu începi s-o crezi? Probă că ţi-e jenă să te declari român.

Daniel Barbu a vrut să ne vindece „complexul europeneităţii”. Cum? Coordonând volumul Firea românilor, care adună numai impresii net negative ale trecătorilor prin ţările române: „ne-am aplecat la beţie şi la lăcomie; deopotrivă cu vitele” (Michael Bocignoli), „deprinderile lor sunt îndeobşte barbare” (Alessandro Guagnini); „lăsători şi leneşi” (Giorgio Tomasi), „sunt născuţi pentru război şi pentru furt”; „este atât de mare orbirea acestui popor, neştiinţa şi nebunia lui, încât el nu ştie mai nimic despre Dumnezeu” (Marco Bandini).

Ciudată constatare: pe ţăran, biserica l-a ajutat să nu se risipească sub vremi. Femeia obişnuia să spună: „iată vine creştinul (românul, omul)” despre bărbatul ei, cum notează Petru Ursache în Etnosofia, Editura Paideia.

Concluzia se desprinde de la sine: românii nu au viitor, „acest viitor este deja distrus înainte ca el să fi existat”.

Tare ne mai place să ne vedem noi înşine fără principii, neserioşi, inconsistenţi, dezordonaţi, gelationoşi… Să fim auto-demolanţi. Da, Cantemir, în Descriptio, a dat la iveală defectele românilor: aroganţă, spirit de ceartă,

îndemn la viaţă uşoară, inconstanţă; le-a spus că sunt refractari la carte dar n-a ocolit calităţile: religioşi, ospitalieri…În antologia sus citată până şi altruismul e nefiresc, ospitalitatea-proverbială.

Despre toleranţă nu se face vorbire, deşi Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor” a fost un model de toleranţă, la fel Monseniorul Ghyka, la fel Mircea Vulcănescu, la fel Raoul Şorban… preferăm să tot scriem despre prostia, lenea, beţia la români, ba chiar despre plagiatul la români. Ce-i drept, şi din cauza activiştilor comunişti, ca reacţie la lozincile găunoase. Le-am cere prea mult să nu-şi mai fâlfâie certificatele de „patriotism” din vremea ceauşie?

Lipsit de inimă paşoptistă, Andrei Cornea consideră obsesia identităţii o maladie (v. O obsesie maladivă, „România literară” nr.12, 25 martie 2011), gata să pună în paranteze istoria românilor: „Cruciadele s-ar fi făcut oricum şi fără noi. Renaşterea ne-a ocolit. Ştefan cel Mare putea să nu fi existat laolaltă cu întreaga Moldova, dar caravelele lui Columb ar fi plutit la fel spre Americi”.

Pe turci nu i-am deranjat cine ştie ce, după Cornea, n-am creat probleme în secolul al XIX-lea, s-a murit mult în cele două războaie dar degeaba, dacă s-au încheiat la fel şi fără jertfa românilor. „N-am inventat noi algebra ca arabii, filosofia ca grecii, internetul ca americanii, pe Dumnezeu ca evreii”. Continuând în acelaşi fel, comunismul s-ar fi extins şi fără contribuţia lui Corneapère. Pe aceeaşi coardă, se spune că n-am avut colonii, nici Imperiu, nici regi, până-n hohenzollerni. După ficţionarul Lucian Boia, am avut doar voievozi, care ar fi fost şi (basarabii şi muşatinii) slabi şi nevolnici ori cumpliţi ca „armanul” Ioan Vodă. Ca şi cum Henric al VIII-lea al Angliei n-a repudiat două soţii şi a omorât alte două din totalul de şase. Mai mult încă, şcoala Boia apasă pe condiţia de bastard, Ioan Vodă-fiu natural al lui Ştefăniţă, la fel Petru Rareş-al lui Ştefan, la fel Mihai Viteazul, din mamă grecoaică, nesocotind spusa lui C.C. Giurescu: „Mihai e în primul rând fiul faptelor sale”.

Latinitatea îi agasează pe mulţi. Tot felul de publicişti nechemaţi se întrec în a ponegri „insula latină într-o mare slavă”. Latinitatea e pentru Traian R. Ungureanu (Introducere în istoria României, Humanitas, 2008) un kitsch, vrând să închipuie (verbul consilierului prezidenţial) o tradiţie ilustră. Aşa că Şcoala Ardeleană cu ideea ei de latinitate a fost scoasă din manual, urmând Goga cu versul lui despre obârşia noastră „din neam împărătesc”, chit că poetul a notat în clar: „naţionalismul meu în artă şi religie nu e cu bici”.

Trebuie să le intre elevilor în cap că am avea „sânge amestecat”, slav (bulgăresc), grecesc, turcesc. După L. Boia, românii „au mai mult sânge slav decât roman”. Şi, tranşant-parantetic: „de fapt <sânge roman> nu au practic de loc”. Asta-i istorie fantasy. Neam, exultă acelaşi cap de şcoală (Boia, din Boian?, unde a mâncat omida cornii?), e din sursă maghiară. Unirea lui Mihai Viteazul? O treabă de condotier, de aventurier. Ca să fie şi mai clar, cuvântul unire se ghilimetează.

Una dintre cele mai bătute probleme e conştiinţa naţională. Aria inexistenţei ei se execută, postsocialist, pe multe voci, de la ongista academică Alina MungiuPippidi care vede istoria noastră „scurtă şi săracă” (după Codul Da Mungiu, „la români n-a existat niciodată conştiinţă naţională de masă, ca atare naţiunea română nu e naţiune. România Mare s-a realizat prea devreme pentru că nu era idealul majorităţii românilor”) la suplimentaristul Alex Savitescu, care se vrea terrible: „Noi, naţiune şi pitică, şi porno, dotată cu patrioţi erecţi, am fost, nu-i aşa, la <confluenţe>, la mâna celorlalţi”.

Ce românism visaţi? „nici Ştefan cel Mare nu ştia că e român”, exclamă numitul istoric de top. Pentru Rareş n-ar fi avut conştiinţă naţională. Îi amintesc ce ştiu din cronicarul Ureche: „văzând Petru Vodă că cu rugămintea nu se poate scoate moşia sa (Pocuţia, nota mea Magda U.), gândi cu sabia să o ia”. A luat-o în decembrie 1530, a urmat înfrângerea de la Obertyn (1531) dar bourul Moldovei a rămas zugrăvit pe zidul bisericii ctitorului Const. Corniac. Asta nu-i o victorie? „Nici moldovenii nu erau români, erau moldoveni” (apud Boia). Am fi avut conştiinţă naţională doar în secolul al XIX-lea, atunci inventată, materializată (vocabulele ficţionarului) prin Marea Unire. Rapizi ardelenii noştri, n’ aşa? Orice elev cunoscător de cronicari putea trimite la Miron Costin ( „Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărâi noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numele cel direptu de moşie iaste rumân”, „dică râmlean de la Roma”) sau la Cuvânt împreună cătră toată semenţia româneaască a lui Varlaam (”tot acest nume au ţinut şi ţin până astădzi”). Şi dacă nu ne încredem în „baznele cronicarilor”, să-l cităm pe Pierre Lescalopier, călător în ţara noastră la 1547, mărturie inserată de Paul Cernovodeanu în Studii şi materiale de istorie medievală, IV, 1960, care scrie că toţi „cei care locuiesc în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania (cea mai mare parte) se consideră succesori ai romanilor şi vorbesc romanecheste, c’est-à-

dire roumain”. Mica mea bibliografie îi include pe Alain Ruzé, Ces Latins des Carpats şi pe Mircea Eliade Os Romenos, latinos do Oriente, lucrare publicată la Lisabona.

Poziţia noastră „în calea răutăţii celor trei Imperii, Otoman, Rus, Habsburgic” ar fi şi ea o baznă, reiterată de Mircea Eliade, în Căderea în Istorie: „Ca să supravieţuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât alte neamuri să cucerească pământul (…). Am făcut parte dintr-o Romania de trei ori mai mare decât Dacia, şi <vicisitudinile Istoriei> au sfărâmat-o definitiv; o mână de macedoneni trebuie să plătească şi astăzi cu lacrimi şi sânge, nenorocul de a se fi născut români”. Şi încă: „Istoria neamului românesc n-a fos decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut între vifore. Muream, mai ales, plătind miopia şi neghiobia altora. Căci Occidentul nu recunoştea pe duşman decât dacă-l vedea la el acasă, când Buda devenea paşalâc la douăzeci de ani după ce murise Ştefan cel Mare sau când turcii ajunseseră sub porţile Vienei, la 1683. Pe noi, timp de cinci secole <ne-a scos din istorie> victoria Imperiului otoman; şi această victorie se datoreşte neputinţei occidentalilor de a se uni împotriva unui duşman comun. Timp de secole am luptat singuri”.

Aşa cum au putut, hărţuindu-i pe barbari, arzând sate şi otrăvind fântâni ca să le refacă iar şi iar. De această „misiune istorică de sacrificiu” se râde în hohote. Ba chiar se citează, dubios conformist, teza lui Tom Gallagher că „înapoierea” românilor e numai şi numai „din cauze interne”. Reiau acest exemplu, că nu strică: sovieticii nu ne-au lăsat să luăm parte la Tratatul de pace de la Paris, în 1946. Italia a fost considerată ţară cobeligerantă cu Aliaţii, nu şi România, deşi a luptat contra Germaniei din 23 august ’44; s-a hotărât că a ieşit din război pe 12 septembrie ’44, ziua armistiţiului URSS-România. Până atunci, câţi morţi? Motivul: ca datoriile de război să fie mult, mult, mult, mai mari decât cele reale, de la 300 milioane de dolari la 3 miliarde.

Prevede curricula (alt fel de cenzură updatată) să ponegrim poporul român la hurtă? Să le spunem, ca L. Boia, studenţilor că dacă nu era Kiseleff nu ne modernizam? Care guvernator rus între 1829-34, după pacea de la Adrianopol, n-avea în gând decât înglobarea Principatelor la maica Rusie, să le stăpânească în locul turcilor. Studenţii mai află că dacă nu era regina Maria, generalul Averescu ar fi pierdut războiul cu nemţii. În fapt, amărâţii de obârşeni l-au împiedicat pe Machensen să-şi bea - cum promisese – şvarţul la Iaşi. Bucata de pământ şi dreptul la vot le-au obţinut cu sacrificii, tot prin luptă. „Fantomele” de la Mărăşeşti au intrat în Istoria mare. Şi nu România a cedat treimea de teritoriu ci Carol II. Numai că noile precepte decid că nu-s importante nici vechimea, nici starea pe loc, cu atât mai puţin apărarea locului.

Insistăm să predăm elevilor tot soiul de anecdote ori, cel mai rău, ca-n cazul Vlad Ţepeş, un amestec de legendă şi fapt istoric, că nu mai ştiu ce-a fost şi ce n-a fost. Le rămân străine cifrele lui Cicerone Ioniţoiu: 25 de milioane de ani de detenţie prin însumarea pedepselor; 3 milioane de intrări în închisoare; 300.000 de morţi intra muros; 200 de locuri de detenţie, ca şi numele torţionarilor. E vreo lecţie despre un Katyn românesc (de la Bălţi) sau despre „experimentul Piteşti”, unic în Europa sau despre generalii morţi în puşcării, acuzaţi de „crime contra umanităţii”? În ciuda uzanţelor, am să închei cu un citat, pentru că nu pot spune mai bine ce-a spus Mircea Eliade în Îndreptar, datat 8 dec.1952: „atâta timp cât există viaţă naţională, adică Istorie colectivă, toate posibilităţile rămân deschise”. Altfel, nu.

nr.28-29 n ian.-feb. 2013

interviu

Ovidiu Bufnilă a coborât cândva din rafturile bibliotecii părinţilor direct în mâinile mele devoratoare de foile revistei Anticipaţia.

Eram un copil de clasa a IV-a al anilor ‘90, care mergea regulat la orele de religie proaspăt incluse în programa şcolară. Am citit una din povestirile incluse în antologie după ce am minţit în dreapta şi-n stânga că am terminat lecţiile la franceză. Şi de atunci mi-a rămas numele autorului întipărit chiar dacă s.f.-ul oferit prin litere se diferenţia clar de clişeele de care eram sătul. Când mai prindeam o revistă s.f. de urechi, căutam prin cuprins numele lui, şi eram fericit când îl găseam. Secundele au trecut babane ca nişte ani, iată-mă faţă în faţă cu autorul, pregătit să îi iau un interviu. Şi pentru că am avut ocazia să îi observ, prin reţelele de socializare, motoarele interioare, m-am gândit mult la întrebările pe care să i le pun. Recunosc, înainte am jucat jocul Dacă aş fi Ovidiu Bufnilă, ce întrebări aş dori să aud? şi a ieşit InterViul de mai jos.

m-apuce tremuriciu’, ştiu să-mi fac o mulţime de prieteni, dar îmi iese tare bine când îmi fac duşmani cu toptanul, ştiu să fac aşa ca un koropişnic sau ca o bamboleră, îmi dau seama când se schimbă axa magnetică şi când un politician ne-a trădat deja şi ne-a vândut pe nimica extratreştrilor, ştiu să fac pase magnetice, da’ mai am un pic până când o să fac să zboare prin aer palatu’ parlamentului, ştiu să joc table, ştiu să joc leapşa, ştiu să fac tabla înmulţirii, ştiu să dansez, ştiu să număr până la zece, câteodată îmi iese câte-o strategie secretă de se miră şi serviciile secrete străine de minunea asta, ştiu să nu-i uit pe cei care au vrut să-şi bată joc de mine, ştiu să ajung acasă fără GPS, ştiu să mă dau cu bicicleta, ştiu unde mi-am pus cheile, ştiu să scriu o povestire scurtă din zece cuvinte şi o scriu pe aia mereu, da’ nu-şi dă nimeni seama, pentru că sunt cel mai mare magician al tuturor timpurilor şi uite că ştiu că ceea ce am zis adineaori e o mare aroganţă şi o minciună gogonată. Îmi ştiu lungu’ nasului, dar nu vă bazaţi pe asta pentru că îmi place viaţa şi fac de fapt numai ceea ce am chef să fac. Şi asta ştiu s-o fac aşa cum scrie la carte.

actualitatea literară 11

InterVIU cu scriitorul Ovidiu Bufnilă: “Ştiu vreo două-trei acorduri la chitară, da’ e de-ajuns ca să ridic în picioare un stadion întreg”

Ovidiu Bufnilă (n. 15 august 1957, Târgu Ocna, judeţul Bacău) este un eseist şi prozator român de science-fiction. A absolvit Facultatea de Mecanică din Galaţi.

Secţiunea I Introducere Ştefan Ciobanu: Cât realism întâlnim în scrierile s.f. şi cât s.f. în viaţa reală?

Ovidiu Bufnilă: Păi dacă ne uităm la televizor vedem o mulţime de SF-uri, jurnalişti care-şi dau ochii peste cap băgându-ne-n sperieţi că vine sfârşitul lumii, că avem cipuri în nădragi, că nici nu existăm ci suntem ideile cuiva, că o ducem bine dar de fapt noi tragem mâţa de coadă, chestii din astea lumeşti care, desenate pervers şi inteligent, te fac să confunzi ficţiunea cu realitatea. Dar e ca lumea să dai bipuri, să pui la cale SMS-uri, să nimereşti în plin promo la berea cutare, să faci shopingăraie, să te zburleşti la mai marii zilei, să te dai cu parapanta, să-ţi filmezi iubita cu nasturele de la chiloţi, să-ţi schimbi mama-soacră în direct la televizor cu altă mamă-soacră, mai bună şi mai dreaptă, e tulburător, e pasionant, magnetofoanele au dispărut, Saddam a ieşit din uz, Madonna e pe ducă, vin extratereştrii să facă animaţie la mall, ne prostim pe Facebook şi cădem pe spate când Papa moare în direct pe reţelele de socializare. În mare viteză lumea se schimbă dintr-un singur click, se prăbuşesc marile mituri, scriitorii devin neimportanţi, politicienii îşi cumpără fete de fete cu silicoane planturoase să-i pizmuiască votantu’ ameţit, iar poporanu’ se bucură de binefacerile tehnologiilor punând la cale revoluţii devastatoare şi fără de sens.

Ficţiunea e înscrisă în codul nostru genetic, dar noi nu luăm seama la asta şi ne tot închipuim în fel şi chip alergând voiniceşte către Nimic.

Filozofii au năpârlit. Savanţii sunt un fel de gunoieri simpatici care se tot păruiesc în timp ce atomii îşi bat joc de ei ascunzându-se şi vălurindu-se părelnic. Premiul Nobel nu mai are sare şi piper, iar valurile tsunami îşi bat joc de construcţiile noastre pe care le nimicesc, pentru că suntem indolenţi, aroganţi şi delăsători. SF-ul e şi el pe lista asta, ridicol şi tembel. Se sumeţeşte şi el fandosindu-se că ar descrie Viitorul, dar în adevăr e depăşit rău de tot de situaţie. Tot ce ne-am imaginat n-a ieşit aşa cum ne-am imaginat, iar tot ce ni s-a părut aiurit şi zevzec s-a dovedit a fi crunta realitate. N-am descoperit mare lucru şi suntem pe mai departe bicisnici, aroganţi şi conformişti. Einstein încă ne păcăleşte cu prostioarele lui, încă mai credem că ne tragem din maimuţe şi că Lumina vine de la Răsărit. Tocmai am descoperit o bacterie pe Marte şi am şi declarat-o sora noastră de sânge, mai mare râsul. Nicio tehnologie nu ne va vindeca de singurătate şi nici n-o să ne dăm seama când batman, superman, transformer, terminatorul şi alien o să ne sune la uşă să ne bage pe gât un pliant electoral. Ş. C: Povesteşte-mi o zi din viaţa ta dacă ai fi erou de roman scris de Ovidiu Bufnilă?

O. B: Viaţa e grea, tre’ să te scoli în zori pentru că bufnilul e un dictator şi-şi oropseşte personajele, tre’ să te speli pe dinţi că nu se face să faci figuraţie sau să fii primadonă sau primadon nespălat pe dinţi, faci flotări la greu ca să-ţi scadă burtica umflată de cipsuri şi snecsuri, ieşi pe strase la agăţat idei, urmăreşti spioni de toate felurile, că şi ei te urmăresc pe tine, mai furi câte-o reclamă în criză de inspiraţie, te cafteşti pe viaţă şi pe moarte cu toţi adversarii reali ai bufnilului şi bineînţeles că-i pui la podea, că trebuie ca şi bufnilul să aibă câştig de cauză în viaţa asta, nu în alta, iubeşti episodic şi fără de leac, descoperi lumi nemaivăzute şi nemaiauzite, zici tot felul de lucruri savante să se uimească cititoru’ sau digitalu’ după caz, mai ai timp de-o ţigară deşi bufnilul s-a lăsat de fumat, o iei de la capăt, băi, ce-i cu brambureala asta, răcneşte bufnilul şi tu, personaj de personaj, o iei repede la picior să termini secvenţa ficţională, bufnilul te aruncă la gunoi spre seară, delete cu tine, îţi ia altul locul, mai performant sau mai zevzec după caz. E tare greu să fii personaj bufnilian pentru că de fapt bufnilul nici nu este scriitor, personajele lui intră în realitate şi se ocupă cu tot felul de stratageme periculoase, aşa că te poţi trezi de-adevăratelea purtător de cuvânt al primului ministru sau ditamai generalul în serviciile secrete sau spion între spioni sau android acoperit sau precupeaţă în piaţa centrală sau în piaţa de peşte, acolo unde mişună tot felul de extratereştri care te binoclează sperios: ţigări, ţigări!?! Pauză de publicitate. Nu râde, personajele bufniliene muncesc din greu în publicity pentru că bufnilul a învăţat lecţia de mic copil şi nu e scriitor şpăgar, nu se ocupă de cumetreala culturală, nu e pupincurist geostrategic după epocă şi alianţe continentale. Personajul bufnilian chiar umblă peste tot cu pliante după el, cu sloganuri, cu comunicate de presă, se împiedică, trage cu ochiu’, îşi trage sufletul, oftează, îşi trage mucii, o ia de la capăt, socializează la greu şi se vălureşte vălurind acţiuni, teme, idei, scenarii şi strategii, clipuri video, strecurându-se, insinuânduse, muncind serios la opera literară bufniliană, inegalabilă, genială, imortală, draga de ea, ha, ha, ha! Puţină anecdotică nu strică, n-are rost să te iei în serios ca scriitor, scriitorul adevărat râde tot timpul, e liber, e viu, cât se poate de viu. Ş. C: Spune ce ştii să faci?

O. B: Sunt un artist adevărat, sunt genial şi teribil, ştiu de exemplu să curăţ o tigaie cu inamicu’ grăsimii, fac ouă ochiuri de-ţi lasă gura apă, ştiu să fluier cu două degete la tot felul de cântări, scap de răceală în doar două zile cu lămâie şi chimen de numa, numa, ştiu să înşurubez şi să deşurubez, ştiu vreo două trei acorduri la chitară, da’ e de-ajuns ca să ridic în picioare un stadion întreg, da, încă negociez cu marile case de discuri de peste ocean, spăl maşina meserie, o spăl şi pe jante să arate ochioasă, te fac din viraje printre tiruri, nu glumesc, simt de la o poştă când şmenarii de la service au de gând să-mi tragă o tzeapă cu nu ştiu ce SDV-eu misterios prin care tre’ să se scurgă uleiu’ în baia de ulei, folosesc batiste de hârtie ca să nu-mi ţin microbii prin buzunare, nu mă pierd în pădure pentru că-mi iau tot timpul cu mine o lanternă şi-un cuţit de tip rambo, aşa ca să nu

Secţiunea II Întrebări din lumea ta Ş. C: Dar dacă ai fi erou al lui Asimov?

O. B: N-am cum să fiu eroul lui Asimov petru că Asimov e un savant, iar eu cu savanţii nu am nici în clin nici în mânecă, pentru că eu cred în magicieni. Magicienii sunt cei care ştiu rostul lucrurilor.

Savanţii au eprubete şi o mulţime de probleme administrative, au nevoie de premii şi de sponsorizări, au nevoie de diplome şi de baluri de binefacere, tre’ să apară în filme de lung metraj şi pe youtube ca să-şi popularizeze microbii, elementele chimice, nucleotizii, ideile sucite.

Magicienii sunt fiinţe fabuloase, anecdotice, străbătătoare prin timp şi spaţiu, văluriţi şi văluritori şi tocmai de aceea un asimov sau un einstein n-ar putea înţelege că nu există atomi, că nu există câmpuri magnetice şi că noi suntem de fapt o imagine a ceva indefinit care nu mai este dar este în acelaşi timp. Ş. C: Există un roman, sau o povestire pe care ai vrut să o scrii dar nu ai mai apucat (pentru că fie s-a înceţoşat subiectul, fie ai pierdut momentul, fie a pierit inspiraţia, fie ai pierdut manuscrisul, fie ai întâlnit în altă parte subiectul etc)? Dacă da, ne poţi descrie puţin...?

O. B: Eu nu sunt un astfel de scriitor, am mai spus-o. Literatura nici nu există. Numai noi oamenii ne prostim simpatic. Ficţiunea este cea care există, părelnic, cărţile în sine nu înseamnă nimic, nu acolo e ficţiunea, ci în faptul că o carte azvârlită pe un birou scoate un zgomot. Eu nu vreau ceva anume, nu vreau să scriu o carte sau o povestire şi asta e chiar public, eu sunt ficţiunea în carne şi oase şi tocmai de aceea nici nu contează numele meu, nu contează datele mele biografice. Ficţiunea vălureşte totul, fiinţele, alegerile parlamentare, meciurile de fotbal, procesele, iubirile, războaiele, din astea toate, noi, scriitorii magicieni, şparlim aşa pe furiş tot felul de secvenţe. Le şparlim, dragii de noi, le edităm şi ne dăm artişti, dar în adevăr personajele, scenele, romanele sunt procese, sunt evenimente valurite care trec dincolo de noi, care trec dincolo de paginile cărţilor.

Dar noi suntem aşa de suficienţi încât ne imaginăm că am făcut o gaură-n cer scriind tot felul de bazaconii. Chestia teribilă e că toate acestea există în alte zone, în alte spaţii, în alte lumi. E caraghios cum ne îndârjim să aspirăm la Premiul Nobel sau la Meritul Cultural, cum ne batem unii cu alţii să punem laba pe instituţii culturale, pe măriri pentru doar simplu fapt că am fi umplut rafturi de biblioteci cu nişte înjghebări ficţionale altminteri tare caraghioase, ridicole, liricoide, de uitat, mai ales de uitat. Ăsta e subiectul. Ş. C: Dacă s-ar opri lumina pe toată suprafaţa Pământului, fiind imposibil a se mai scrie, recomanzi scriitorilor să continue să o facă sau propui să se conformeze beznei?

O. B: De-abia reuşesc să-mi spun mie câte ceva inteligent câteo-dată! Cum să am aroganţa de a crede că pot spune altora ce să facă? Dacă o fi să se ia lumina că nu ne-am plătit facturile sau că nu ştiu care copil de bani gata ajuns prim ministru o să vrea să ne scoată din Europa şi Europa o să ne taie curentu’ de ciudă, eu tot o să scriu în draci, pe bâjbâite, din memorie, o să scriu pe pereţi, pe scări, văd eu, convins fiind că aşa, în beznă, o să fie şi mai mare mulţimea de scriitori. O să ne călcăm în picioare unii pe alţii sau o să ne ajutăm pe bâjbâite să găsim un colţişor de perete liber să lăsăm o urmă inteligibilă, ceva, s-o găsească alţii care vor fi mai norocoşi şi vor scrie şi vor trăi într-o altă lumină. Pentru că a te exprima este inscripţie genetică. Nu ştiu de ce o fi chestia asta în codul genetic, dar tre’ să mă conformez pentru că celulele mele conduc jocul, eu fiind doar construcţia lor, pe bune dacă mint! Ş. C: Visează Ovidu Bufnilă oi electrice?

O. B: Nu visez oi electrice pentru că nu citesc SF. Nu sunt sefist în adevăratu’ sens al cuvântului şi asta o ştiu şi bolşevicii, şi ofiţerii inteligenţi din serviciile secrete şi acum or să afle şi extratereştrii din interviul tău, Ştefan, şi or să se dezumfle săracii de ei, extratereştrii, că nu visez oi electrice, dar îl visez pe Pitoşkin urmărit de Moreaugarin şi pe Belbo Attipal cumpărându-şi o ţară virtuală să fie şi el Preşedinte sau Prim Ministru la prânz, dimineaţa şi seara. Ş. C: Spune-mi care este, în concepţia ta, echivalentul de azi al anului 1984?

O. B: Întreabă-mă despre cărţile mele, cum le scriu, ce am de gând să fac cu ele, de ce am scris romanul Câmpuri Magnetice şi cum se face că am avertizat lumea întreagă că anul 2010 va fi un an greu şi cum am făcut să apară de-adevăratelea primul Partid Digital din lume! Întreabă-mă despre mine, Ştefan, întreabă-mă dacă mi-e bine cu mine, dacă sunt mulţumit că încă pot să duc gunoiul la pubelă şi să mă întâlnesc cu vecinii mei iubiţi care şi ei devin personaje în cărţile mele. Întreabă-mă despre mine şi nu mă pune să zic bazaconii despre viaţa altor scriitori, nu mă pune să zic prostii despre cărţile altora să le fac reclamă în interviul ăsta frumos şi smuncit, anecdotic şi plin de viaţă, doamne, ce frumoasă e viaţa! Ş. C: Crezi că oamenii au şanse să devină, într-un viitor incert, ca orice viitor care se respectă, extratereştri?

O. B: Ce vor urmaşii noştri să devină e treaba lor, treaba noastră e să fim liberi, să zburdăm de colo, colo, să bem o cafea la cafenea cu prietenii, să ne vorbim pe mess, să ne dăm cu maşina, să ne bălăcim în psicină, să spunem tot felul de nerozii pe post de adevăruri leşinate, să ne iubim, să fim fericiţi şi liberi, să ne facem de cap, să călătorim, să scriem tot felul de povestiri geniale, să trăim, Ştefane, să trăim cu adevărat, cu dragoste, cu vioiciune, cu speranţă, cu încredere, să trăim nebuneşte, să nu fim conformişti şi tembeli, să nu ne fie ruşine de noi, să fim surprinzători şi deştepţi, să nu ne lăsăm fraieriţi, să nu ne lăsăm trântiţi în genunchi! Ş. C: Ai avut impresia, după scrierea unei povestiri, că lumea creată acolo s-a materializat într-un univers paralel?

O. B: Da, da, da!

Secţiunea III Mondenităţi Ş. C: Ce ar spune Ovidiu Bufnilă dacă s-ar întâlni cu J.F. Kennedy?

O. B: Pe JFK l-au împuşcat în cap, n-am cum să mă întâlnesc cu el, hai să fim serioşi, JFK a fost un Preşedinte adevărat, cu o mare neşansă însă. Pot eu însă să-l judec? Nu cred. Aş fi neserios, imberb şi ridicol. Aş putea să-l întreb ceva, dar mă gândesc un pic, nu te grăbi. Ş. C: Dar dacă s-ar întâlni cu Marilyn Monroe?

O. B: Marylin Monroe s-a întâlnit cu cine nu trebuia şi tocmai de aceea noi doi nu ne mai putem întâlni. Ş. C: Dar dacă s-ar întâlni cu Mickey Mouse?

O. B: Mickey Mouse e din altă ficţiune, Ştefan. Iar dacă te aştepţi să mă căznesc să-ţi dau răspunsuri artificial-inteligente acestor întrebări, te-ai păcălit. Nu ştiu ce aveţi voi, dragii mei, de puneţi întrebări din astea aşa de grele, de năuciţi bietul scriitor, de-l faceţi să roşească săracu’ de el că nu ştie să zică ceva haios, celebru, ceva de ţinut minte, ceva care să-i dea pe spate pe tipii de pe facebook care aşteaptă cu sufletul la gură să vină cineva să-i uimească, să-i umanizeze, să le sufle pisicuţele de sub nas, să-i scoată la aer curat, că uite, dacă tot vine sfârşitul lumei, de ce să nu ieşim la un grătar ceva, să ne treacă de savantlâcuri, de ifose şi de alte alea. Ş. C: Dar dacă s-ar întâlni cu Ovidu Bufnilă?

O. B: ??? Hm. Mare lucru, ce mai întrebare. Păi dacă mă întâlnesc cu mine ce mare scofală? Mă întâlnesc cu mine şi gata. Salut, Bufnilă. Salut, Bufnilă. Ce faci Bufnilă? Ce faci Bufnilă? Înţelegi, Ştefane, cum e cu vălurirea? Vălurirea înseamnă să treci dincolo de oglindă, să depăşeşti simpla oglindire, înţelegi? Când m-ai întrebat, asta m-ai întrebat, ce-o să mă întreb oglindindu-mă în mine însumi. Asta îi învăţ pe românii care vin la workshopurile mele speciale de imagine, relaţionare şi comunicare, personal branding, leadership, body language, NLP, waved marketing, îi învăţ să depăşească stadiul ăsta al oglindirii. Ş. C: Spune un slogan politic.

O. B: Fraţilor, e groasă rău/Votaţi-mă şi-o s-o facem şi mai groasă! Mă votează toată lumea, ai să vezi, pentru că românilor le place teva-tura şi paranghelia. Numai politicienii ăştia n-au sare şi piper şi prea se iau în serios şi se uită cruciş la noi de pe blocuri, cu obrajii lor bucălaţi şi cu mesajele lor insipide, cerşindu-ne să ne prostim la nesfârşit şi să-i votăm să-şi facă şi ei mendrele şi tot aşa la nesfârşit până când, vălurind, vorbind, Ovidiu Bufnilă se va întâlni în sfârşit cu Bufnilă să-l întrebe de ce arde gazu’ prin literatura mondială, din America în Brazilia, din Olanda în Canada, din Australia în Italia, din China în Danemarca, până când Ovidiu Bufnilă se va întâlni cu JFK să-l întrebe de ce nu a luat în seamă avertismentele ruşilor că tocmai ai lui îl vor împuşca în cap, s-o întrebe pe Marilyn Monroe cum de i-a ieşit faza aia bestială cu rochia ei albă care ridicându-se în văzul lumii a transformat-o într-un brand epocal, până când bufnilului o să-i vină mintea la cap să-i citească şi el pe magicienii adevăraţi de Eminescu şi Bacovia şi în sfârşit până când Ovidiu Bufnilă o să-l întrebe pe Mickey Mouse de ce n-a venit la noi în România tocmai atunci când mii de copii români îl aşteptau cu sufletul la gură în 1945!

Secţiunea IV Încheiere (în timp ce reporterul sare de la trambulină într-un bazin plin de meduze) Ş. C: Care ar fi ultima întrebare cu care ai dori să se închidă un astfel de interviu şi care ar fi răspunsul pe care l-ai da?

O. B: Alo, Ştefane, dacă tot ai de gând să te transformi într-o meduză, te aşteptăm la noi la comenduirea secretă, să te luăm noi la întrebări, scriitor talentat care eşti, să te trecem noi aşa prin toate chinurile să te învăţăm minte să mai pui întrebări nasoale şi încurcătoare, cum adică, Ştefane, care noi, păi noi, aştia, ficţionalii de serviciu care inventăm lumile, politicienii, ofiţerii de informaţii, revoluţiile, războaiele şi piesele de teatru, bursele, economiile, ocultele şi spectacolele de jazz, măririle şi căderile, istoriile secrete, programele de televiziune, promoţiile şi SMS-urile, sateliţii-de-tip1984, ascultările şi cântările, noi, profesioniştii secretului, noi care ne travestim în scriitori şi poeţi ca să mai bucurăm inima poporanului, noi, fiinţele fabuloase care nici nu existăm, noi, ideile, altfel cum?

Căci, dragă Ştefan, ce suntem noi altceva decât nişte idei sprinţare sub formă de fiinţe în comenduirea imaginară unde facem instrucţie la sânge cu sentimentele, cu visele, cu dorinţele, stâng, drept, culcat, salt înainte, nu te râde, scriitor talentat care eşti, Ştefan, vorbesc serios, o să te radem în cap, o să-ţi dăm bocanci şi raniţă, o să te trecem prin chinurile iadului de-o să-ţi scuipi inima din tine căci numai aşa, bărbăteşte şi ostăşeşte, poate ajunge cineva un mare scriitor, că dacă noi doi ne-am pierdut vremea fără să aspirăm să ajungem cumva mari scriitori atunci la ce să aiurim lumea cu interviul ăsta, la ce să-i facem pe oameni să piardă vremea zgâindu-se la noi, hei, soldat, unde caşti gura, lasă meduzele, aşa, stâng, drept, cu cântec înainte, marş!

Mulţumesc foarte mult pentru răspunsurile date. Ştefan Ciobanu Ovidiu Bufnilă a avut amabilitatea de a răspunde cu calm, atât cât s-a putut, întrebărilor mele spontane, aşa cum sunt şi povestirile lui. Îi mulţumesc şi îl asigur că a fost o frumoasă experienţă, şi o onoare. Acum, lângă mine, când redactez acest InterVIU, stă un copil care răsfoieşte o carte veche şi se bucură citind un s.f. straniu, care îi va păstra peste timpuri în memorie numele autorului care l-a făcut să uite atunci de temele pentru şcoală.

Acest autor este Ovidiu Bufnilă.

Krzysztof Daukszewicz

Mita

Numărul: 3/2013 (1560) Aveam un telefon mobil. Acesta este obiectul, care se poate despărţi oriunde de posesorul său. Şi începe căutarea cu ajutorul celularelor familiei, după care începe împrospătarea memoriei.

Nu-mi venea nimic în cap, aşteptam un apel de la cel ce l-a găsit, sau de la un şantagist, care-mi va cere pe el 100 de zloţi. Erau orele 22.00, când au bătut în uşă atât de tare, de au scos-o din ţâţâni. În gaura rămasă au apărut doi indivizi în salopete, cu arme scurte, automate, cu veste antiglonţ şi cu inscripţia CBA (n.n.: Biroul Central Anti-corupţie) pe spate.

- Krzysztof Dauszkiewicz?! - a întrebat procurorul, intrat imediat după dânşii.

- Daukszewicz - domnilor! M-aţi confundat cu cineva.

- Închide botul şi nu-l învăţa tu pe procuror!- a urlat individul mai apropiat de mine şi mi-a înfipt ţeava pistoletului în coaste.

- Documentele!- a răcnit cel de al doilea.

- Nu le am la mine – am îngăimat, îndoindu-mă de durere.

- Canalia! Ascunde el ceva de noi! – a zis al treilea şi m-a tratat cu gaz paralizant. Când, după un sfert de oră, mi-am venit în fire, eram deja încătuşat şi pe drum spre dubă.

- Ce vor de la tine?- a reuşit să îngăime soţia, înlăcrimată, cu copilul în braţe şi cu sarcină înaintată.

- Nu ştiu!- am răspuns eu. - Sună avocatul!

- Nici măcar să nu încerci! – procurorul trecuse imediat la pertu, trântind uşa deja scoasă din balamale. Peste câteva minute mă aflam încătuşat într-o încăpere fără ferestre - Dauszkiewicz, ştiţi pentru ce vă aflaţi aici?

- Daukszewicz.

- Noi ştim mai bine cum vă cheamă. Recunoaşteţi acest telefon?

- Da, este al meu. Unde l-aţi găsit?

- De ce l-aţi dat ca mită doctorului Sławomir O.?

- Care mită, domnule anchetator, l-am uitat. Plecasem după reţetă, iar domnul doctor m-a întrebat despre o oarecare Ewusia. Atunci i-am spus că nu cunosc nici un fel de Ewusia. El insistă să-i arăt actele. Am început să caut, iar telefonul l-am lăsat pe margine fotoliului. Ei şi, vă întreb: vi l-a dat doctorul?

- Este arestat deja pentru că a folosit un aparat străin, iar dvs., dacă vreţi să vă întoarceţi acasă, atunci iscăliţi aici că i l-aţi înmânat şi aici, că de bunăvoie aţi fost de acord să fiţi interceptat noaptea şi de aceea aţi venit la noi în pijama.

Uite aşa a fost întâlnirea mea cu CBA-ul, domnule deputat Palikot. Sper că am sunat la dvs. la numărul 792 034 034. *) n.n. - Janusz Palikot – om de afaceri şi politician polonez, născut în 1964 la Biłgoraj, estul Poloniei. Fost membru al Platformei Civice (PO), şi-a creat propriul partid – RUCH PALIKOTA, tinzând să apere minorităţile şi pe cei slabi.

Krzysztof Daukszewicz este poet, pamfletar, autor de cântece şi compozitor polonez. S-a născut la 30 octombrie 1947.

Mazuria Sunt ca întunericul Când aud cuvintele Libertate Democraţie Justiţie Sau chiar şi cele mai simple Înţelepciune Respect zbor spre lumină apoi până dimineaţa şed în fotoliu cu aripile arse

Să mori mâine „Să mori mâine e tot aşa cum ai muri în fiecare zi” Aşa zice ghidul din cartea lui Paulo Coelho.

E adevărat, dar pentru mine cel mai important este să plec pe tăcute fără foşnete. Să fiu doar un oftat al Pământului Traducere de Alexandru G. ŞERBAN

proză Nicolae HAVRILIUC

12 actualitatea literară

nr.28-29 n ian.-feb. 2013

„Să mai ieşim din interioarele noastre!“

La puţin timp, după sărbătorile de iarnă, Merişor se hotărî să-i ofere vecinei sale o surpriză. Se obişnuise cu ea şi-i intrase în simţuri ca s-o considere parteneră de viaţă. „Cât suflet a depus Reli cu ocazia acestor sărbători! Da, gospodină! La Crăciun, la Revelion, la Bobotează, totul a fost impecabil. Mâncăruri gustoase şi naturale, preparate cu «dragoste», cum spune ea. Dulciuri făcute în casă, tortul după o reţetă proprie, de a cucerit-o şi pe vecina de la trei, maestră cofetar la un hotel de lux. Da, gospodină! Merită să fie plimbată în liniştea naturii de la munte“, gândi Merişor. Şi nu trebui să treacă multă vreme ca să-şi ia inima-n dinţi şi să-i comunice hotărârea sa. Într-o dimineaţă de la sfârşitul lui ianuarie, la un mic dejun, Merişor i se adresă pe şleau: - Gata! A sosit clipa să mai ieşim din interioarele noastre şi să mergem undeva în lume! De pildă, la munte. Ce spui, scumpă Reli?

Tonul şi gestul oarecum teatral al lui Merişor o luă pe neaşteptate pe Reli, bucurând-o, însă, când se gândi la ale sale, se arătă indiferentă.

- N-ar fi rău! Dar de unde bani?

- De asta-mi vorbeşti peste umăr? Lasă că mă descurc eu. Ce nu fac pentru tine? surâse Merişor spre a înveseli puţin ambianţa conversaţiei.

- Ştii că eu nu pot contribui cu nimic! Asta cred că ştii, da?

Am cheltuit cu sărbătorile şi acum bat pasul pe loc, vorbi serios Reli, fără măcar să clipească.

- A venit rândul meu să contribui, preciză Merişor.

- Frumos din partea ta, nimic de zis în acest sens, accentuă Reli. Dar nu se cade să faci o cheltuială fără temei. Ce, mai suntem la vârsta când putem risipi banii! Ar fi atâtea de luat utile în casă. Şi apoi, iarna e la vremea ei!

- Care iarnă, care vreme? zâmbi în continuare Merişor. Vorba cântecului... „E primăvară în ianuarie“. Zăpadă nu-i de fel şi nici ger nu-i. Poate la munte vor mai fi. Zi repede, mergem?

- Dacă ţii morţiş, nu mă dau înapoi! se-nvoi Reli. N-ar fi bine să mai aşteptăm puţin? Să vedem cum se face vremea.

- Nu! izbucni Merişor. Vremea azi e într-un fel, mâine-i întraltul. Mă duc la agenţia de voiaj să mă interesez de o excursie la munte.

- Du-te! îl îndemnă Reli, văzând că n-o scoate la capăt cu el.

Merg şi eu cu tine?

- Vino! spuse încântat Merişor. Barem să fii de faţă ca să n-ai ce zice după. Încăperea mică a agenţiei de voiaj din cartier, la ora dimineţii, era pustie, dând impresia că nu-i prea solicitată. Totuşi, ceea ce-i sporea atmosfera de spaţiu pe unde se perindă multă lume erau pereţii împodobiţi cu reclame şi anunţuri pentru excursiile de sezon, în ţară şi-n străinătate. Merişor şi Reli citiră câteva dintre ele, dar nu-şi făcură o impresie clară asupra locului şi timpului de voiaj. Nedumerirea lor creştea de la o clipă la alta, mai ales că nimeni din partea agenţiei nu le veni în întâmpinare. Şi astfel, bâjbâind în stânga şi-n dreapta, ei ar fi vrut să plece, dar fuseseră opriţi de o voce venită de la un ghişeu.

- Bine aţi venit la agenţia noastră! Vă oferim servicii ireproşabile şi la preţuri convenabile. Ce anume vă interesează?

- Bineînţeles că ne interesează! tresări Merişor. Vrem undeva la munte.

- În ţară sau în afară?

- În ţară, duduie! În ţară, pentru început, preciză Merişor şi aruncă o privire spre Reli care şedea liniştită într-un colţ al încăperii, uitându-se pe fereastră la fulgii de zăpadă în căderea lor agale.

- După cum aţi citit în anunţurile noastre, nu mai sunt locuri la excursiile montane de mai multe zile în ţară. Avem disponibile doar două locuri la excursia de o zi, în Bucegi, cu autocarul, încheie brusc „discursul“ vocea şi închise ghişeul.

Merişor căzu pe gânduri şi o aşteptă pe Reli ca să-şi exprime părerea. Dar ea continua să privească pe fereastră. Afară trei copii trăgeau o sanie pe asfaltul umezit de fulgii de zăpadă, cernindu-se neîntrerupt.

- Ce zici, Reli? Mergem? întrebă şovăitor Merişor.

- Mergem, dacă tot am pornit pe drumul ăsta! spuse încet Reli, concentrându-se pe ceea ce vedea în afară.

Fără să mai aştepte un alt răspuns din partea ei, Merişor sentoarse spre ghişeu şi bătu în geam.

- Câteva detalii, dacă sunteţi amabilă, duduie!

- Cu mare plăcere! se auzi vocea la deschiderea ghişeului.

Plecarea peste trei zile, adică duminică, ora 7.00, cu autocarul din faţa Gării de Est. Prima oprire la „Stâna din deal“, o plimbare prin natură şi vizitarea unei rezervaţii de formaţiuni geologice; a doua oprire la „Crângul izvoarelor“ cu servirea dejunului şi popas de voie. Excursia se-ncheie în jurul orei 18.00.

Mai doriţi şi alte detalii?

- Nu, mulţumesc! spuse Merişor şi o privi din nou pe Reli care-l aprobă printr-o mişcare lină din cap. Suntem de acord să-ncheiem formalităţile.

Când Reli şi Merişor ieşiră din agenţie, pe stradă se aşternu un strat subţire de zăpadă ca un covoraş alb. Ea privi îndelung în direcţia unde se făcură nevăzuţi copiii.

- Uite că s-a pus ceva! Ce trebuie să fie la munte! Remarcase Reli şi-l apucă pe Merişor de mână.

- O să fie frumos! Ai să vezi, răspunse Merişor şi o strânse de mână.

Noaptea dinaintea plecării la munte, Merişor se culcase împreună cu Reli pe o canapea din apartamentul ei. Geamantanul, pregătit încă din timpul zilei, era burduşit cu de toate: câteva lucruşoare la schimb pentru ea şi pentru el, de-ale gurii, fructe, în special mere, sandvişuri cu brânzeturi, telemea, caş, caşcaval şi sticla cu ceai din fructe de pădure, pregătit cu tot dichisul. Într-un ungher al geamantanului ea strecurase o poşetuţă cu „intimităţi“ femeieşti. Pe masă, ceasul silenţios al sufrageriei avea soneria potrivită pentru ora 6.00, aşa că ei puteau să aţipească nestingheriţi.

Ca de obicei, Merişor dormea în partea de la perete, lăsând-o pe Reli către margine, evident din motive practice. Îi intrase în simţuri ca ea să adoarmă prima şi tot prima să se trezească, spre a pregăti cele necesare începutului de zi. Iar lui să-i vină somnul după aţipirea ei. Însă Reli, chiar şi-n noaptea dinaintea călătoriei, se-ntorcea pe toate feţele şi se ruga în adâncul sufletului să-i vină somnul. Merişor aştepta clipa cu pricina şi, grijuliu din fire, o învelea ori de câte ori dădea din mână şi arunca plapuma într-o parte.

- Eu, când trebuie să plec undeva sau când îmi schimb patul, nu pot să dorm, se plânse Reli.

- Concentrează-te şi ai să vezi că somnul vine, o îndemnă Merişor.

- Degeaba, orice aş face! Aşa-i stârvu ăsta din mine, nu se dă dus. Da’ mai bine, povesteşte-mi ceva. Poate îl păcălim.

- Eu aveam să-ţi spun mai multe, că-s mai umblat, dar mă pregătisem pentru dimineaţă. Vrei tu acum, am să încep, dar să-mi găsesc vorbele.

Reli îşi aşeză capul pe umărul lui spre a-l auzi mai de aproape şi încercase un fel de concentrare ca, pe firul vorbelor, să-i vină somnul.

- Hai, începe! îl îndemnă ea.

- Uite, intră Merişor direct în temă, noi plecăm în lume alături de o lume despre care nu ştim nimic. E bine să nu prea ne amestecăm în treburile şi preocupările celor pe care-i vom întâlni. Să stăm la distanţă, eventual să privim lumea ca pe un spectacol...

- Ce vrei să spui? întrebă nedumerită Reli. Nu sunt şi ei oameni ca şi noi? Nu intrăm şi noi în rândul lumii, chiar dacă avem anii pe care-i avem?

- Da, Reli! spuse Merişor cu o voce încetinită. Că sunt şi ei oameni, asta nu se pune la îndoială. Şi nici că noi n-am intra în rândul lumii, nu se pune în discuţie. Numai că, vezi tu, Reli...

Femeia scoase un căscat şi se lipi strâns de el.

- Ce faci? Ai adormit? întrebă Merişor.

- Nu, încă nu! Spune, spune! Te ascult, îl îndemnă ea.

- Numai că, vezi tu, continuă Merişor, când e vorba de noi trebuie să avem o consideraţie aparte şi să ne raportăm, la ceea ce-i în afara noastră, ca un model, ca fiind, la vârsta noastră, o lume aşezată sau, ca să-ţi fac pe plac, un proiect de lume.

- Asta-mi place! Zău că-mi place! Proiectu... Şi fără a-şi duce vorba până la capăt, Reli respiră adânc şi adormi. Aflat între veghe şi somn, Merişor preluă fără efort din ritmul ei de respiraţie şi adormi imediat.

Când ieşiră din apartament la şase şi jumătate, întunericul nopţii era încă în putere. Pe stradă, nici ţipenie de om, deşi tramvaiele începură să circule unul câte unul în direcţii opuse.

Prudentă, Reli ţinea poşeta strânsă cu putere în mână, convinsă că uşa de la apartament era bine închisă, dar aruncă priviri în direcţia lui Merişor, fiind gata să-l ajute în caz de nevoie.

Geamantanul transportat de el în mâna dreaptă, burduşit cu de toate, i se părea o caznă la care, fără voie, îşi supuse omul ce-i era oferit ca un dar.

- Mai bine renunţam la niscaiva dintre mărunţişuri, sparse Reli tăcerea, încercând prin vorbele sale un fel de scuză.

(Fragment din romanul La începutul săptămânii viitoare, în curs de elaborare)

Doina RUŞTI

nr.28-29 n ian.-feb. 2013

Festivalul Naţional de Teatru 2012 La spectacolele vizionate în FNT 2012

(nu multe la număr, din motive financiare, dar, zic, suficiente ca să pot aşterne pe hârtie câteva alcătuiri de fraze) am observat două aspecte esenţiale: o multitudine de procedee şi mijloace scenice, dacă nu cu totul noi, cel puţin manifestând tendinţa spre înnoire.

Excepţionale, prin intenţionalitate şi cadrul de joc stimulator al gândirii pentru teatru, au fost cele două spectacole plasate pe direcţii total diferite: Hedda Gabler de Henrik Ibsen, regia: Andrei Şerban, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca (o altă faţetă din fluiditatea vieţii, potrivită şi-n spectacole după texte de A. P. Cehov: Livada de vişini (Bucureşti), Pescăruşul (Sibiu), Ivanov (Bucureşti), aşază, într-un adagiu scenic, sfâşierea dramatică a individului pe canavaua superficialităţii şi nepăsării lumeşti, argumentând ca o ironie a sorţii fluiditatea), şi Casa M de Luminiţa Ţîcu, Centrul de Arte Coliseum din Chişinău (o coborâre nemijlocită în viaţa devenită prin excesele ei ficţiune şi luată la control, fără pic de pudoare, adică lecturată sincer şi direct ca pe un document dospind de realitate). Între acestea, printre altele, intră Două loturi după I. L. Caragiale, regia: Alexandru Dabija, Teatrul Naţional din Bucureşti (impresionant se arată modul de succedare cinematografică a scenelor comice, unele alert, în treacăt, altele cu încetinitorul, dar păstrând esenţialul pe care-l furişează discret sau oprindu-se într-un punct,

actualitatea literară 13

Secretul unei blogăriţe

− Aici se află cele mai multe materiale memorialistice, în special jurnale şi scrisori, spuse Octa, arătându-i hârţogăria de pe măsuţa din faţa canapelei, de pe birouri şi din rafturile din lemn alb, făcute la comandă. Dacă există cumva acel jurnal, numai aici ar putea să fie. În ce perioadă spuneţi c-a fost adus?

Bianca, în rochia cărămizie, părea scoasă din benzile desenate. − A fost adus prin vară, aproximativ, acum 6-7 luni. − Atunci, numai aici poate să fie. Cele mai vechi sunt pe biroul ăla, atât sub sticlă, cât şi în sertare. Acestea din urmă sunt numerotate şi îndosariate. − Dar nu aveţi un registru al intrărilor?

Bineînţeles că avea. Însă asta ar fi pus repede capăt discuţiei. Aşa că răspunse evaziv. Personalul restrâns nu-i permisese, desigur, să ţină o evidenţă foarte strictă. − Cum se numeşte persoana care a adus jurnalul?

Spre surprinderea lui, urechile Biancăi se înroşiră instantaneu. Pusese o întrebare care durea rău. Aşa că insistă. − Nu are nicio importanţă, i-o tăie ea, oricum nu şi-a dat numele adevărat...

Afirmaţia îl incita şi mai mult, cu toate astea nu insistă imediat, ci, îndreptând un deget spre sticla groasă de pe un birou, îi atrase atenţia asupra unei pagini arse artistic pe margini. − Asta este o scrisoare de sinucigaşă, datată pe la sfârşitul anilor 60, ştii una din scrisorile ălea care-ncep cu acră nefericire - „Când vei citi aceste rânduri, eu nu voi mai fi...”. A scris-o şi după aceea a ars-o cu ţigara pe margine, ca s-o facă şi mai memorabilă!

Bianca surâse discret, apoi adăugă, nu foarte amatoare de discuţie: − Poate că a vrut să-i imprime un aer de autenticitate.

Dacă n-ar fi fost arsurile astea, nu ne-am fi putut imagina gestul, degetele ţinând ţigara, ultimele clipe, de fapt... Cum s-a sinucis? − Nu s-a sinucis! Nici măcar n-a trimis-o! Am găsit-o printre alte hârtii ale unei babete şi nu mi-a fost greu să-mi dau seama că o scrisese în urmă cu foarte mulţi ani, apoi o păstrase ca să-şi aducă aminte de cea mai grea clipă a vieţii ei. Dar asta nu înseamnă că nu există sinucigaşi care lasă în urmă exact chestii de genul ăsta! E cea mai jalnică dintre vanităţi. Bineînţeles, tot scrisul porneşte din vanitate, mă refer la cel cu adresă, scris ca să-l citească alţii, iar dintre tipuri, jurnalele mi se par de-a dreptul penibiloase. De ce ar scrie cineva cum şi-a petrecut ziua: azi, joi, 20 decembrie mi-a intrat o sârmă în nas! Pe cine interesează sârma aia? Pe nimeni! Dar interesează cine e omul ăla care povesteşte astfel de tâmpenii! Cu cât sunt mai groase prostiile povestite, cu atât e mai fericit cititorul. Nu-i aşa?

Bianca zâmbi din nou, însă de data asta se citea pe faţa ei

Nicolae Havriliuc

proză

o condescendenţă clară, de om care a văzut destule, încât cinismele lui Octa să nu mai facă doi bani. − Foarte bine, văd că nu eşti interesată! Îmi dau seama că teaştepţi ca jurnalul Mariei Rosetti să conţină fapte înălţătoare şi demne de tot respectul. Sau ai ascuns în el o scrisoare de sinucigaşă, pe care acum vrei s-o recuperezi? − Am o faţă aşa de morbidă, sau de ce?

Octa era în fine satisfăcut de reacţia vizitatoarei, care, din punctul lui de vedere, abia acum se hotărâse să intre în dialog. Şi trecând prin minte sutele de situaţii în care diverse manuscrise intraseră în muzeu, o întrebă aproape în şoaptă: − Ei, cine a adus jurnalul ăla aici? O mătuşă intrată la ţicneală? Un unchi beţiv? Sau... un bărbat răzbunător?

Cu aceasta îşi dăduse arama pe faţă! Vasăzică, guguştiucul ăsta îşi imagina că e vreo femeie în divorţ! Un impuls negator i se ridică până în bărbie şi doar exerciţiul căpătat în televiziune îi întrerupse dorinţa naturală de a se apăra. Examinându-i ochii mişunători şi nonşalanţa de plebeu realizat, îi păru şi mai bine că fusese discretă. În plus, vizita ei la muzeu era mai interesantă sub pavăza unui secret, decât dacă s-ar fi apucat să povestească adevăratul motiv, care oricum se afla în spatele posibilei poveşti.

Nu avea nimic în minte. Totul începuse cu câteva zile în urmă, când se hotărâse să-şi facă un blog, mai mult chiar, un ziar cu ştiri parfumate, ieşite în mod misterios din asfaltul bătrân al Bucureştiului, întâmplări din alte timpuri, pe care ea să le readucă în actualitatea saturată de chiloţari bâlbâiţi şi de femeiuşte buzate. Trei ani în televiziune îi tăiaseră apetitul pentru jurnalism şi, fără să-şi dea seama, căpătase acea agasare vizibilă, chiar proeminentă, care face aproape de neconceput orice prefăcătorie. Una este să spui micile minciuni uzuale, cu ochi strălucitori, şi cu totul alta este să faci complimente cu voce gâtuită şi ochi stinşi. Numai linsul zilnic al şefei şi-o scotea din circuit, o mamelucă trecută de 40, care publica romane de duzină cu enşpe mii de eroi şi eroine, unul mai insignifiant decât altul. Pentru Bianca n-ar fi fost o problemă să-i arunce din când în când câte un compliment, care, la urma urmelor, face parte dintre amabilităţile curente. Însă nu era suficient. Şefa-scriitoare ţinea neapărat să discute despre anume personaj, despre psihologia sau chiar despre vestimentaţia lui, ceea ce era chiar şi peste puterile unui critic literar, darămite pentru un cititor politicos, aşa cum era Bianca. Prin urmare, la primele disponibilizări ocupase locul unu pe listă, iar de un an era aproape şomeră. Nu constituia o problemă, fireşte. Cel puţin nu, deocamdată. Mai avea încă prezentări de modă şi o rubrică la Cosmo. Dar, normal, îi lipseau zilele de filmare şi mai ducea încă dorul multor amănunte, aşa cum era metalul rece al porţii din Pangratti, mai ales, zgomotul înfundat al barelor ori atingerea familiară a legitimaţiei, pe care o ţinea întotdeauna legată de o gaică a genţii. Să nu mai lucreze în televiziune nu era doar greu, ci de-a dreptul infernal. Era ca o nevralgie continuă, ca un bâzâit de elice în mijlocul frunţii. Iar această stare de fapte o determina să-şi inventeze tot felul de ocupaţii. Aşa îi venise ideea blogului.

Mai întâi a ieşit să facă nişte fotografii prin apropierea casei, iar când a intrat pe Pitar Moş, a dat cu ochii de „firma” lui Piki, o bucată de tablă agăţată de un copac, o tinichea groasă, zincată,

sporind impresia de final în momentul când interesul pentru ele creşte), Năpasta după I. L. Caragiale, regia: Cristi Juncu, Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti (răzbunarea se înlocuieşte cu iertarea în contextul asumării vinei de către cel vinovat, fără a-i fi diminuată executarea pedepsei), Ţinuturile joase de Herta Müller, regia: Niky Wolcz, Teatrul German de Stat din Timişoara (evocare, în culori estompate, dar plină de pitoresc, a satului natal al autoarei în care miticul şi socialul etnic se desfăşoară într-un ambient de vieţuire umană, strivit pe alocuri de experimentul ideologicului). Un spectacol despre tinereţea ce se introspectează sfâşiindu-se, unde iubirea născută din sentiment este adumbrită de iubirea atinsă de orgoliu, mistuitoare a omului, s-a numit CUPLUtoniuFURIILE & MARELE RĂZBOI de Neil LaBute, regia: Radu-Alexandru Nica, Teatrul German de Stat Timişoara (Din păcate, acest spectacol n-a fost văzut de autorul rândurilor de faţă, considerându-se un perdant). Îndârjite căutări în misterul naturii umane, cu suişurile şi coborâşurile ei (în fapt, o adâncire a misterului construcţiei omului), transpar din montarea Domnişoara Iulia de August Strindberg, regia: Felix Alexa, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca.

Hedda Gabler şi Domnişoara Iulia, spectacole situate în apropiere şi-n atingere, surprind într-o definiţie laxă condiţia umană pe traseul relativităţii poziţiilor sociale. În plan tematic au fost remarcate antinomiile: sublim-abject, stăpân-supus, bine-rău, nouvechi, răzbunare-iertare, candoare-dezmăţ, noroc-ghinion etc., dezvoltate scenic printr-o revărsare până la amestec a energiilor contrare într-un recipient de iluzionare unde

pe care scria cu tempera roşie că la apartamentul cutare se încarcă brichete. I se păruse haioasă şi-i făcuse o poză. Apoi începuse să se întrebe cine mai are brichete de încărcat. Şi în cele din urmă urcase la apartamentul respectiv. Întâlnirea cu Piki n-a fost un eveniment sau o încercare.

Omul avea chef de vorbă şi-i împuiase capul cu acele lucruri pe care el le credea preţioase pentru ea. Printre altele, îi povestise şi despre Muzeul Manuscriselor, de a cărui existenţă habar n-avusese până atunci. Văzând-o interesată, imediat se lăudă că toate hârtiile preţioase din casa lui se aflau acum acolo, în custodia unui tinerel şmecher. − Nici nu ştiţi, domnişoară, ce-am avut eu în casa asta!

Documente vechi, corespondenţe de pe timpuri, şi de-ale mele şi de-ale altora, în plicuri frumoase şi subţirele ca foiţa de ceapă...!

Bianca se îndoise din capul locului de posibilitatea ca acest bărbat uzat, care nu avea de fapt decât 60 de ani, să fi făcut vreo corespondenţă. Poate că şi el, privind-o pe sub pleoapele zbârcite, sugând fără grabă ţigara, îşi dăduse seama de suspiciunea care înflorea în creierul ei şi mărturisise aproape cu ifos: − Chiar şi nişte hârtii de pe vremea Mariei Rosetti am dat aici, la muzeu. Ai auzit de Maria Rosetti? E şi-o stradă...

Bianca ştia bineînţeles strada respectivă şi în mod vag cine a fost Maria Rosetti, însă, lovită de privirea onctuoasă a bătrânului, ridicase cu inocenţă sprâncenele, ceea ce declanşă un şuvoi de tâmpenii despre o foarte mare personalitate. Şi cam atât.

Prin urmare, întâlnirea cu Piki fusese una banală, însă toată întâmplarea crescuse din lucruri exterioare. În primul rând, tabla care o oprise în loc, apoi crengile negre ale unui arţar bătrân şi cerul lăptos, văzut printre ele, îi inoculaseră acea impresie pe care o are oricine la un moment dat, că tot ce-a trăit până atunci e mărunt, în comparaţie cu ceea ce urmează.

Treptele de ciment pepit, ale blocului interbelic, o fereastră de pe casa scărilor, apoi, însăşi faţa de liliac încreţit a bătrânului deveniseră pe parcursul ceasurilor următoare nişte fapte de epopee. În realitatea acelei după-amieze, văzuse o tinichea grosolană, smulsă de vreun uragan ori doar rămasă de la o reparaţie, şi pe care cineva, cu siguranţă Piki, o proptise între două ramuri cojoase. Era februarie fără zăpadă, iar printre crengile copacului se vedea cerul. De câte ori nu vedem astfel de chestii? Totuşi, puţină lume urcă la unul care încarcă brichete! Întâlnirea asta cu Piki, practic, îi modelase restul zilei.

Toată noaptea a căutat pe net informaţii despre Maria Rosetti. Ştia acum că era o englezoaică măritată cu un revoluţionar român de la 1848. Bineînţeles, Piki nu vorbise despre vreun jurnal. Viziunea jurnalului îi aparţinea integral. Instinctul îi spunea că Piki probabil dăduse la muzeu ceva gen conspecte şcolare despre Maria Rosetti. Dar dacă era totuşi un jurnal?

Merita să încerce. Ideea cu familia, fusese chiar o improvizaţie de moment. Prostul ăsta de la muzeu, care, în tricoul lui gri, semăna într-adevăr cu un guguştiuc, îşi imaginea că era vorba despre un document de importanţă capitală în viaţa ei. Până la urmă poate c-ar trebui să-i spună adevărul.

se pun la un loc „transformările de azi cu oameni şi instituţii părăsite, dar care nu mai ţin seama de anumite dispute din trecut” (În ce lume trăim, pe ce scene jucăm sau, prin mutarea prepoziţiilor, Pe ce lume trăim, în ce scene jucăm, dialog Ion Caramitru – Dan C. Mihăilescu).

Acest fenomen de „the great reconciliation” modifică din conţinuturile formelor de guvernare despre care se ştie că s-au întemeiat din principii în exclusivitate, adică neacceptând ingerinţa de idei şi forme venite din afară şi devenite contrarietăţi. Atunci, oricât ar fi de şocantă, afirmaţia unui fost torţionar, ajuns magistrat, se vrea firească: „Democraţia este un prilej de îmbogăţire a celor ajunşi la putere” (Rudolf, personaj de acvariu, din Înainte de pensionare de Thomas Ber-

(fragment din romanul Open source) nhard, regia: Christian Papke, Teatrul Naţional din Timişoara). Iar dacă în programul devenirii lumeşti se află împrospătarea sau aerisirea răului cu bine şi garnisirea noului cu ce este bun din trecut, Festivalul Naţional de Teatru 2012, ediţia 22, a dat posibilitatea să se asiste la un dialog al antinomiilor revelate scenic, reflectând lumea tot mai interesată de sine şi de viitorul său, şi să zăbovim, pregătindu-ne de marea lucrare de regenerare a elanului de viaţă, la auzul replicii din discursul teatrului document Casa M de la Chişinău: „Iaca cum trăim noi!” Trăim un timp deocheat care ne apasă şi ne experimentează fiinţa.

Iată că teatrul regândeşte spaţiile trăirii sau trezeşte interesul pentru ele şi prin „ritualul” scenic (here and now) rosteşte descântece pentru „deochi”! Antiteza hegeliană a forţelor ce se opun, dar nu se exclud, pare să fie tema de meditaţie cu echivalent practic pentru o societate viitoare. Numai că intrarea într-o lume viitoare nu face suficientă plasarea prezentului la antipodul unei realităţi deja existentă, venită din trecut. Teatrul atenţionează că este nevoie de o nouă realitate, cu totul alta, care să facă necesară şi prezenţa antipodului.

Năstruşnicul Puck, din Visul lui Radu Afrim (de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi), după ce îi încurcă şi-i descurcă pe tinerii iubăreţi, revenind la ale sale, pare că ar vrea să spună ceva, născocind o şotie: „Uneori, când pierzi simţul realităţii de sine, accepţi realitatea din jur ca pe un job spre a-ţi dovedi ţie şi celorlalţi cât de practic eşti.” Se prea poate că şi pe el ceva îl încurcă şi-l uită între vis şi raţiune ca într-o prelungire a clipei care ar aduce dezmeticirea.

14 actualitatea literară

lecturi

nr.28-29 n ian.-feb. 2013

că ne aflăm în faţa unui debut al lingvisticii – presupunând că „ştiinţa” unui domeniu apare odată cu el: „Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte (v.1. Or fi avut şi aceeaşi pronunţie – fără dialecte, jargoane, termeni argotici? Ceea ce e sigur, este că la începuturi lumea nu suferea de deficitul de comunicare de-acum iar profesiile traducător şi translator nu se inventaseră).

Descălecând în câmpia Eufratului, în viitoarea Babilonie, grupul iniţial de locuitori tereştri postdiluvieni „au zis unul către altul” (au comunicat între ei): „Haidem! Să ne zidim o cetate şi un turn…, să ne facem un nume” (v.4, s.n.). Erau un popor şi o limbă şi doreau să rămână grupaţi, să fie o forţă (probabil spre a se apăra mai uşor… dar de cine, dacă ei erau începătorii, descălecătorii?... Vom reveni şi la acest aspect).

Avansăm ipoteza că scopul aglomerării urbane a acestui prim falanster, un zigurat („zgârie-nori”) - înălţimea turnului „al cărui vârf să atingă cerul” era să-i adăpostească pe locuitorii ei de apele unui eventual nou diluviu. Deşi Iehova promisese ferm că nu va mai distruge lumea prin apă, ci prin foc, iar focul poate urca nestingherit până la ultimul etaj, cât ar fi el de sus.

Iahve dăduse oamenilor primi următoarea poruncă: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul”. Nimrod şi suita lui de descălecători spun invers: Să ne comasăm, să fim uniţi, „ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului”. Să ne facem un nume, să fim celebri! Iată primele simptome, semnele evidente ale răzvrătirii creaturii faţă de Creator.

de frica de Dumnezeu… Mulţimile erau foarte pregătite să urmeze hotărârea lui Nimrod… şi au ridicat un turn, necruţând munca istovitoare şi nici neglijând în vreo privinţă lucrarea: şi astfel, datorită mulţimii de braţe de muncă angajate în ea, s-a înălţat foarte mult… Locul pe care au înălţat turnul se numeşte acum Babilon” (Cartea I, 4:2,3).

După alte surse, datorită acestei influenţe covârşitoare şi cu ajutorul soţiei sale, legendara Semiramis, viteazul vânător îşi face intrarea triumfală în panteonul religiei babiloniene, ca zeitate solară, sub numele de Tamuz. Pe această cale, răzvrătitul Babilon (care i-a organizat lui Nimrod „funeralii naţionale”) a devenit cel mai vechi sistem religios şi principala sursă a păgânismului pentru civilizaţiile antice care i-au succedat: Egipt, Grecia, Roma. Din care se trag toate sistemele idolatre, conf. şi Ralph Edward Woodrow, Babylon Mistery Religion (R.W. Evanghelistic Associacion, 1966). Religie falsă, care făcea din Tamuz – fiul lui Nimrod şi al Semiramidei – un „Mesia”. Când l-a născut (după moartea lui Nimrod), mama sa a pretins că fiul ei este Nimrod redivivus, pe acest temei avansându-l ca zeu. După acest model au apărut în religiile/mitologiile antice grupul „statuar” mama-şi-fiul, dar şi modele de trinitate: Isis şi Osiris, cu fiul Horus (egipteni), Devaki şi Krishna (indieni), Venus şi Jupiter (romani) etc.

Binefacerile limbii.

O religie de mistere

Religia mozaică (anticul iudaism) a fost întotdeauna un crez ultraconservator, până acolo încât la evrei religia se confunda/suprapunea cu naţiunea. Fără să fie un turn de fildeş, cerc închis (ca esenienii în ultimele secole ale precreştinismului şi primele ale erei creştine; sau ca druzii de astăzi), iudeii acceptau prozeliţi, dar cu câteva condiţii drastice: să se circumcidă, să mănânce numai coşer, să respecte cu sfinţenie sabatul.

Deşi, în momentul istoric al naşterii Mântuitorului iudaismul ajunsese un cult absolut formal, bazat în exclusivitate pe ample desfăşurări ritualice. Când fariseii posteau numai să-şi etaleze barba şi filacteriile, rugându-se de ochii lumii în piaţa publică cu aroganţă profană – ca în cunoscuta parabolă a Vameşului şi Fariseului. În jurul Templului se desfăşura un comerţ religios înfloritor şi profitabil pentru clasa preoţească, scribii (cărturarii) fariseii şi saducheii. Prozelitismul religios devenise un motor al pierzaniei: voi cutreieraţi lumea să găsiţi un adept (le spune Hristos Domnul fariseilor), iar când îl descoperiţi îl faceţi de zece ori mai rău ca voi!

Creştinismul, pe de altă parte, a pornit să cucerească planeta cu alte principii. „Mergeţi în toată lumea – sună marea însărcinare – şi predicaţi Evanghelia la orice făptură”. Ieşiţi din incintă le poruncea Iniţiatorul şi deplasaţi-vă radial, emergeţi spre toate direcţiile rozei vânturilor. Desigur, primii creştini au fost, ca şi primii oameni, cei de la Babel, comozi, lăsători, retrograzi şi cu un acut spirit independent, care în limbaj religios se traduce prin insubordonare (neascultare). Atunci s-a năpustit asupra lor tăvălugul unei prigoane a autorităţilor religioase evreieşti (iar mai târziu, al celor romane imperiale): urmărire, încarcerări şi decapitări. Iar ca să scape de urmările ei, directe şi indirecte, primii ucenici au devenit, forţaţi de împrejurări, misionari. Punându-şi viaţa la adăpost pe alte coordonate geografice, au contribuit din plin la răspândirea seminţelor Împărăţiei.

Similitudinea e următoarea: cei de la Babel au vrut să se comaseze, să se fortifice, să realizeze o populaţie densă; la fel primii creştini: ei stăteau comozi în Ierusalim, cetatea cea mare a antichităţii iudaice. Fără să le pese, niciunora, de porunca Domnului. Dar, din motive diferite, şi unii şi alţii au ajuns să se răspândească cu scop precis pe toată suprafaţa pământului: primii trebuiau să populeze planeta, ceilalţi s-o încreştineze.

Prilej cu care s-au plantat şi diseminat seminţele limbilor pământene, care au evoluat dintr-un trunchi primordial comun, limba unică de la Babel. Iar răspândirea limbilor pe teritoriul Pământului ţine de domeniul lingvisticii (quod erat demonstrandum).

Remus Valeriu GIORGIONI

Babel - Babilon - Babilonia sau Începuturile sacre ale lingvisticii Nimrod, legendarul conducător. Imperiul „lingvistic”

Binecunoscuta legendă a turnului Babel (care are toate şansele să aibă la bază o întâmplare preistorică reală) se leagă de numele lui Nimrod, un erou asiro-babilonian, strănepot al lui Noe. Un soi de Ghilgameş biblic. Genesa 10 cu 10 - de fapt, capitolele 10 şi 11 în întregime – prezintă acest personaj în toată splendoarea (şi ambiguitatea) lui, ca pe un „viteaz vânător înaintea lui Iehova”. Dar personajul provine dintr-o legendă mai veche decât Genesa biblică – dovadă stând în acest sens continuarea versetului nouă din textul citat (Gen.10:9b): „… iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului”(s.n.). Avem aici o poveste mai veche, o „zicere”.

Nimrod provine din ramura hamitică (negroidă) a urmaşilor lui Noe: „Cuş a născut pe Nimrod; el este acela care a început să fie puternic pe pământ” (Gen.10:8, s.n.). Deşi în acest pasaj contextul biblic pare că exaltă existenţa unui personaj pozitiv, în subtext descoperim cu totul alte conotaţii, de care ne vom apropia ulterior.

Istoria biblică postdiluviană a planetei Terra începe în Babilon(ia), civilizaţia umană dezvoltându-se sub regii Nimrod, Sargon, Hammurabi, imediat după marele diluviu. În Egiptul antic, de la potop până la patriarhul biblic Avraam s-au scurs 12 dinastii, iar el a emigrat înspre oraşul canaanit Haran din oraşul natal Ur, de la vărsarea Eufratului. Cu Avraam începe însă o altă civilizaţie, cea semitică, ulterioară celei din Babilon.

Dar în ce-l priveşte pe Nimrod, fără prea multe detalii, Biblia sugerează că a fost constructorul unui mare regat în Mesopotamia, pe teritoriul sumero-acadian, primul regat menţionat în Biblie. I se atribuie mai întâi patru cetăţi în „ţara Şinear” - vechi nume pentru Babilonia: „El a domnit la început (începutul regatului său, în altă traducere) peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear” (Gen.10:10). Şi alte patru în Asiria: „Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah şi Resen, între Ninive şi Calah. Aceasta e cetatea cea mare” (v.11-12). Nu ne propunem să intrăm în amănunte de ordin istoric, altele fiind scopurile acestei întreprinderi. Cu cca un mileniu înainte (2800-2000 î.Hr., timpul vechiului imperiu Sumero-Acadian) de Imperiul Asiro-Babilonian propriu-zis (sec VIII-V î.Hr., Imperiul Neo-Bailonian), Nimrod realizase în „Ţara dintre râuri” o ligă de oraşe-state. O mare enigmă a textului din Genesa rămâne cetatea Resen, numită „cetatea cea mare” – mai mare decât Babilonul şi Ninive, care sunt capete de şir.

Turnul Babel: Începuturile lingvisticii pământeşti În Mica 5:6, „ţara lui Nimrod” este considerată separat de ţara Asiriei, drept dovadă că viteazul vânător a domnit specific în Babilonia. Capitolul 11 din Genesa vorbeşte despre „un turn şi o cetate”, construite sub îndrumarea lui Nimrod, ca rege şi arhitect, din cărămidă arsă şi smoală.

Deşi Nimrod este prezentat ca viteaz vânător „înaintea lui Iehova”, sensul propriu-zis este - cum glăsuiesc unele traduceri, în spiritul vechilor manuscrise – „în opoziţie cu Iehova” (TLN). Chiar numele propriu Nimrod (NMRD) înseamnă „Răzvrătit” – de la MRD = a răzvrăti-răzvrătire. De el se leagă unele toponimice antice, cum ar fi Birs Nimrud, la S-V de Babilon, sau Nimrud în Asiria. Literatura asiriană şi sumeriană reţine multe legende referitoare la acest nume ciudat. Adeseori i se atribuie isprăvi săvârşite de alţi conducători şi războinici antici, precum Naram-Sin din Agade (Accad) sau asirianul Ninurta. Unii interpreţi îl compară pe Nimrod cu celebru rege Sargon (Sargon I de Agade, 2325 î.Hr.), un alt mare războinic şi vânător din familia de eroi Enkidu-Ghilgameş, a cărui conducere se suprapune peste o epocă de splendide realizări, epoca de aur a culturii sumeriene. După modelul Tuculti-Ninurta I al Asiriei (Ninurta=Nimurda=Nimrod), care devine la asiro-babilonieni zeul războiului şi zeu cinegetic, Nimrod este zeificat cu numele Marduk, devenind astfel principala zeitate a Babilonului antic (Amarurtu, în sumeriană). În absenţa unor soluţii definitive, cercetătorii stabilesc similitudini şi sinonimii, dar adevăratele pronunţii se pierd în negura timpului, cum s-a întâmplat şi cu sacrul Tetragrammaton. (YHWH se citeşte obişnuit „Iehova” sau „Iahve”, dar adevărata pronunţie a Celui care Se numeşte pe Sine „Eu-sunt-Cel-ce-sunt” s-a pierdut odată cu dărâmarea primului templu, cel al lui Solomon, anul 586 î.Hr., odată cu exilul asiro-bailonian; exil care începuse de fapt în 722 î.Hr., cu deportarea Regatului de Nord al Israelului în Asiria.)

Actele de întemeiere realizate de Nimrod sunt numite în Biblie, traducerea Cornilescu după termenul medieval românesc „descălicare”: „Pornind ei înspre Răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear; şi au descălicat acolo” (Gen.11:2, s.n.).

Nu ştim dacă acest grup terestru a folosit pentru deplasarea lor cai, dar ce este sigur e că au întemeiat o colonie acolo, o aşezare de emigranţi. Primii oameni de după potop, o generaţie nouă, au fost şi primii care au emigrat! * Citind pe rânduri şi printre rânduri Genesa cap. 11, deducem

Limba este catalizatorul care ţine aglutinaţi membrii unei comunităţi umane („Limba română e patria mea!” – cunoscuta butadă stănesciană). Dar, în scopul populării noii planete, Creatorul ei este nevoit să dea dispoziţii categorice de luare în posesie prin disipare, să ia măsuri extreme: „Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului” (Gen.11:8).

Când oamenii vorbeau aceeaşi limbă, lucrarea de înălţare a cetăţii - şi turnului aferent - înainta constant, fără nici un impediment. De îndată ce, printr-o mutaţie lingvistică ei s-au trezit că nimeni nu mai înţelege discursul celui de lângă el, a început gâlceava: Când maistrul cerea cărămidă, salahorul aducea smoală (care ţinea loc de var, de mortar); când cerea un ciocan, i se aducea o daltă ş.a.m.d. E interesant de urmărit iniţiativa divinităţii Triunice de a pune capăt lucrărilor de construcţie prin mijlocirea babiloniei (= încurcătură de limbi, încurcarea vorbirii, obnubilarea comunicării). Acest lucru se produce tot printr-un „Haidem! Să ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba” (v.7, s.n.).

Când doi oameni într-un colectiv, într-o casă nu se mai înţeleg, sunt constrânşi să conchidă: noi nu vorbim aceeaşi limbă!

Aşa s-a întâmplat şi atunci în Babilon, la construirea faimosului turn Babel: dacă până mai adineauri treaba mergea de minune, oamenii au rămas de-a dreptul consternaţi când, de la un moment dat, nu s-au mai putut înţelege. Enervaţi, bulversaţi, tracasaţi, ei s-au împărţit atunci în cete care s-au răspândit pe toată faţa pământului locuibil. „Echipa de construcţii”, atât de omogenă la început s-a spart/desfăcut, fiecare ucenic devenind la rândul lui calfă, continuând să zidească, dar pe propria socoteală şi pe alte meridiane. „De aceea cetatea a fost numită Babel („încurcătură – notă de subsol), căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ, şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului” (v.9). În conformitate cu Exod 23:29, 30, comunitatea primordială a oamenilor care acumulaseră bogăţii considerabile graţie fertilităţii solului aluvionar din „Semiluna fertilă” trăia sub teroarea fiarelor sălbatice; acestea se înmulţesc când oamenii sunt rari (Hic sunt leones). Aşa se explică, probabil, transformarea în eroi populari şi naţionali, precum „semizeii”, a celor care puteau ţine piept, cu lancea şi suliţa, cu arcul şi săgeţile lor invaziei de animale sălbatice. Aşa se explică şi ascensiunea pe scena lumii antice a unui vânător iscusit şi viteaz ca Nimrod. Vorbind aici de o comunitate umană primordială, tot aşa explicăm şi necesitatea cetăţilor întărite, a zidurilor de protecţie, ziduri care au ajuns mai târziu să-i apere pe oameni de oameni…, conform proverbului arhaic latin homo homini lupus.

Dar acest gest de independenţă şi autoritate totală trece drept răzvrătire în ochii Autorităţii Supreme, aşa cum accentuează şi cunoscutul istoric evreu Josephus Flavius în lucrarea sa Antichităţi iudaice: „Nimrod este cel care i-a aţâţat la un astfel de afront şi dispreţ la adresa lui Dumnezeu… El a transformat conducerea sa într-o tiranie, nevăzând alt mijloc de a-i îndepărta pe oameni

Mozaismul, o religie centripetă, creştinismul – sistem centrifugal

Remus V. GIORGIONI

nr.28-29 n ian.-feb. 2013

Anişoara Odeanu, Ora fără chip, poezii, Ed. Palimpsest , 2012

Poetul şi criticul dramatic Ion Cocora (bănăţean de-al nostru) scoate la editura dumisale – secondat de actriţa Dana Po-

cea - soţie – o carte cu inedite ale Anişoarei Odeanu. Ediţia este îngrijită (şi) de Elena Jebeleanu, care semnează prefaţa şi un tabel cronologic: „La 20 mai 1912 se naşte Doina Steluţa, Graţiana Peteanu, în comuna Pădureni din judeţul Timiş…” Am reprodus începutul acestui tabel, fiindcă mă gândesc că puţini dintre concetăţenii noştri – chiar dintre cei care şi-au intersectat paşii cu „steluţa” noastră de primă mărime - ştiau că „Any Ondra” avea atâtea nume reale.

Pe coperta a patra, găsim o prezentare a criticului Cornel Ungureanu, ale cărui preocupări legate de lugojencei au fost cu osârdie constante. (Afişăm din ea că aceste inedite au fost scrise în ultimele clipe ale vieţii sale) Volumul cuprinde 27 de piese, dintre care reproducem şi noi un fragment din poezia „Ţiganca”: „Profilul ei îmi amintea de acele pantere/ şi acele păduri/ o, de foarte îndepărtate păduri/ ale junglei…// de nişte dansatoare sacre cu ochii fardaţi/ şi cu sânii în zale…// şi de un monom de pelerini/ coborând pe Gange (…) Ea nu ştia că descinde din Maia.”

Octavian Doclin, Firul cu plumb/ The Plumet Poeme/Poems, Anthropos, 2011 (colecţia Poesis)

În traducerea Adei D. Cruceanu şi prezentarea de prestigiu a Lui Ion Pop, A. Cistelecan şi Marcel Pop-Corniş, (con)fratele nostru reşiţean iese pe piaţa internaţională de poezie cu o antologie bilingvă. Volumul este compus din trei secţiuni: Firul cu plumb (poem în 18 secvenţe şi un epilog), Poemul minim într-un vers şi Poeme din mileniul trecut (neincluse în volume). Cele 18 secvenţe vizionare ale primului ciclu sunt încheiate cu ”Cinci viziuni ale Meşterului zidar la bătrâneţe”, din care am putea cita copios, dar spaţiul – şi specificul rubricii – nu ne permite: „… s-a întors singur/ un sigiliu în flăcări/ i-a crestat fruntea/ cu semnul unei cruci/ tăiată în două de la jumătate…”. Al doilea ciclu al cărţii – integral citabil – Se dedică lui Florin Safer, înrobitul de Carte, prietenul meu, evreul: „Vorbeşte, poetule, poemul (te) ascultă”; „Frunză cu frunză acoperă neantul”; „Eu ştiu cine putea să sculpteze crucea lumii”;…; „Cruce în flăcări – litera frunţii.” Iar dacă poemele primelor două cicluri sunt din – şi pentru – mileniul III, cele din ultimul sunt „din mileniul trecut”, justificând termenul de antologie, cu toate că sunt neincluse în volumele anterioare. Primele două sunt datate Oradea, 1970 (deci din vremea studenţiei) şi dedicate unui mare critic-poet, Gheorghe Grigurcu.

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Un volum consistent – de unde cărţile de poezii sunt în general plachete de maximum 100 de pagini, cea editată de Ilie Chelaru&Nina Ceranu are peste două sute. Un titlu inspirat, care ne aminteşte de cel al lui Virgil Mazilescu, Va fi linişte, va fi seară. Fără să aibă nevoie de „cârjele” criticii, volumul se prezintă singur, prin cele 16 cărţi de poezie enumerate pe coperta a IV-a (enumerare care este în sine generatoare de poezie), dar şi prin

Ion Răşinaru, Ecoul clipei – micropoeme – Grinta, 2012

Compus din cinci secţiuni (Zodia învierii, Vremea contrastelor, Anotimpul abacului, Luna albastră, Eternul licăr), volumaşul anineanţului Ion Răşinaru excelează prin concentrare şi acurateţe stilistică. I.R. exersează toate genurile de poezie clasică şi modernă dar în ultima vreme ni se pare că excelează în genul haiku – făcând el parte şi din asociaţiile de profil. Participă activ de fapt şi la concursurile periodice organizate în acest cerc – cerc care depăşeşte, să zicem

În poezie organele sexuale şi exprimările fruste se cam ascund, nu se pun la vedere, decât dacă urmăreşti să fii ostentativ. (În proză e altceva, se mai pierd printre rânduri. Cartea ne-a plăcut şi din alte motive (am frecventat şi noi în tinereţile noastre revoluţionare Generaţia Beat!), amintindu-ne , pe lângă Allen Ginsberg – şi de Carl Sandburg sau Walt Whitman. Păcat că nu putem cita – am umple nişte pagini bune numai cu titlurile poetice puse la cap la cap, constituindu-se ele însele într-un amplu poem.

consistenţa conţinutului. Exersat alteori şi pe spaţii mai ample, poemul fiecărei pagini din volumul actual nu (prea) depăşeşte jumătatea ei. Asta nu înseamnă că pagina ar fi goală…, ba dimpotrivă, pare că „suferă” de consistenţa unui preaplin ideatic: „1. Pînă la moarte /mai este:/ inima/ stomacul,/ creierul - /toate cer/ un răgaz/ care nu mai vine.”; „7. Triumful erorii,/ în absenţa acestor/ silogisme de fier./ Eşti viu până/ la capătul textului, respiri prin/ porii cuvântului.” (Am citat din ciclul întâi, Triumful erorii, cel mai consistent ca întindere. Celelalte se intitulează: Apele nopţii spre dimineaţă, Am privit iluzia în faţă, Întâmplări din viaţa mea inexistentă, Ca şi cum aş fi). Când te întâlneşti pe traseu cu o astfel de carte – ca în Cartea întâlnirilor admirabile - parcă te mănâncă buricul degetelor să scrii de ea mai pe larg…

nivelul enigmiştilor, rebusiştilor, tinzând spre marea literatură. (Haiku-ul românesc se află oarecum în situaţia ingrată a prozei SF). Dar ia să spicuim noi câte ceva consistent din conţinutul de 75 de pagini al cărţii: „balta sălcie - /o pânză de păianjen/ stor la fereastră”; „luna de veghe - /marea se culcă pe ţărm/lângă o scoică”; „vulturul pe stei - / în cuibul ciocârliei/floarea de cireş”.

Traian Pintilie, Corabie pentru un naufragiu, poeme (Colecţia Biblos), Ed. Antropos

Geo Galetaru, Apele nopţii spre dimineaţă, Eubeea, 2012

Emilia Dănescu, Zestrea toamnei, Ed. Singur, Târgovişte

În prezentarea lui Mihai Antonescu şi a lui Ştefan Doru Dăncuş, cartea de debut a profesoarei E. Dănescu vine spre cititorii ei „Din plinul sufletului şi al vremuirii, între puţine bucurii şi nemărturisite tristeţi…”

(M.A.). Suntem de acord şi cu Ş.D.Dăncuş, când spune că, deşi volum, de debut, cartea Emiliei Dănescu, informatician de formaţie, redactor la revista „Singur”, „demonstrează o indubitabilă cunoaştere a tehnicii poetice”. Dar să exemplificăm: „cu fruntea lipită de geam/ ochii mei caută ţărmuri/ nemărginirile se bronzează în aure de tăceri/ cum cerul în asfinţit// sunt acolo doar eu şi marea…/ un pescăruş stingher rătăceşte în strigăt…”

Nana Ileana Filip, Lorin Cimponeriu Ninge cu vieţile noastre/Cu puterea cuvântului, Clubul Mitteleuropa, 2011

O carte scrisă la patru mâini, primul ciclu aparţinând autoarei, iar al doilea protectorului ei, mai „bătrânul” în poezie şi cunoscut poet (no doar pe strada lui!), Lorin Cimponeriu. Conţinutul cărţii este împărţit frăţeşte, în două, din cele 60 de pagini primele 33 sunt acoperite cu ninsorile poeziei, fulgii, zăpada, troienele ei: „Şi mă vor ninge acele nopţi,/ Răsăritul şi apusul,/ Pe turla bisericii/ Eu voi fi şi vântul/ Răstignit în poem.//…/ Şi mă vor ninge acele nopţi/ De veghe, hulubii ochilor tăi de lumină…” Iar din partea care revine autorului: „Ah, sunetul trece/ Şi mă trece în alb/ Mă rotesc, mă colorez/ Toamna îmi curge un zid prin urechi…” (Te apropii încet, rază de lumină, de mine).

Raluca Ciochină, Greva tăcerii, Casa de pariuri literare, 2011

Bucurându-se de o prefaţă semnată de „greul” Octavian Soviany, cartea debutantei în poezie R.C. este chiar remarcabilă.

Remarcată de Nora Iuga la un festival de poezie la Bistriţa, tânăra poetă se remarcă la lectura oricărui degustător de poeme veritabile. Este vorba (zice Nora Iuga în prezentarea de pe coperta a patra) de „marea tăcere urlând cu căluşul în gură…”

Este o carte-monolit, în sensul „dezvoltării” obsesive a unui singur sentiment – cel al îndepărtării înstrăinate de copilărie, de fapt o „retroversiune” în anotimpul de aur.

Avem în R.C., alături de un versat cronicar literar, o Aglaia Veterany obsedată de copilărie şi poezie. Dar din acest opus nu putem cita fiindcă avem de-a face practic cu un singur poem gradual împărţit în trei secţiuni. Ar fi de dorit ca fiecare carte de poezie să arate la fel, cu ilustraţii adecvate (aproape) în fiecare pagină – iar pagina să nu fie sufocată de text. Un – nou – pariu câştigat de Casa de pariuri literare!

Adrian Creţu, Orice om este un cântec fără rimă, Junimea, 2012

Prefaţată de Marin Al. Preda, cartea debutantului băcăuan are următorul subtitlu: „Poeme recomandate persoanelor sub 18 ani… sau celor slabi de înger” şi se bucură de câteva calde recomandări pe coperta a patra. „Un editor l-a refuzat pe Adrian Creţu, spunându-i că e „prea creştin ca să publice astfel de poeme… Un director de liceu a vrut să-l dea afară din învăţământ pentru că şi-a publicat pe un website literar poeziile, pe care i le citeau pe ascuns elevii…” Iar acum autorul aşteaptă probabil părerea titularului acestei rubrici… (dacă e să ne luăm după dedicaţia de pe coperta interioară – dedicaţia se dă pe următoarea: pagina de gardă, domn profesor!) Nefiind noi vreun pudibond, însă spirit declarat religios, vrem să spunem că volumul de debut al profesorului băcăuan ne-a plăcut, cu unele (mici) rezerve.

Alegându-şi un titlu superb,vasluianul stabilit la Timişoara Traian Pintilie, autor al (cel puţin) trei cărţi de versuri, scrie o carte seducătoare, cu mână de „pianist” profesionist. Se vede că şederea din capitala Banatului i-a priit şi din p.d.v. metaforic: se resimt în versurile dumisale ecouri benefice din Anghel Dumbăveanu sau Lucian Bureriu.

Amelia Stănescu, Couvertures de pluie/Aşternuturi de ploaie, Brumar, MMXII

Colecţia de poezie a selectei edituri timişorene se remarcă din nou cu un produs cultural de ţinută. Traducătorul cărţii este Mădălin Roşioru iar prefaţatorul, Ioan Es. Pop. Avem impresia că ne aflăm în faţa unei retroversiuni – din moment ce avem pe partea stângă varianta franceză, iar cea românească pe dreapta – chiar titlul pare să sugereze acest lucru! În orice caz, avem în faţă nu doar un obiect cultural ci şi o poetă remarcabilă, o adevărată Femeie în cultură: „Femeia în cultură este întotdeauna/ femeia în cultura cuiva/…/ este sudoarea unui artist după ce a sculptat/gura tăcerii/ …/acolo unde e ea, nu e nimeni/ şi nu mai e loc/ pentru vorbe.”

16 actualitatea literară

Graham Burchell

n De la scrisori la “scrisorar”

Cui îi mai place să scrie (sau să primească) scrisori?

Când eram copii era o plăcere să „corespondez” (să primesc scrisori), dar obiceiul acesta s-a perimat de mult. Astăzi corespondează doar babalâcii de 80-90 de ani, oameni „expiraţi”, care nu mai… corespund), care n-au la dispoziţie, sau nu ştiu să folosească un calculator. Acest subiect îl tratează, cu nostalgie dublată de talent literar, şi prozatorul Alexandru Vlad, în ultimul număr pe anul trecut al revistei Poesis. Şi generaţia mea îşi mai aminteşte mapele de scrisori, colorate şi parfumate – lucru care ţine, până la urmă, pentru cei aflaţi în domeniu, de parfumul literaturii.

Alexandru Vlad are surpriza să primească şi el (ca-n filme!, dacă nu cumva inventează şi ne serveşte vreun fragment de roman) o scrisoare expediată cu 30 de ani în urmă, scrisă pe-un plic „par avion”, de fabricaţie capitalistă, purtând sigla companiei British Airways, aflate pe vremuri în comerţul socialist. Acest subiect, al epistolarului ca mod de viaţă, îl tratează şi cartea citită cu ochi de poet de Gabriela Savitsky. Dar s-o lăsăm pe ea să pledeze pentru tema în discuţie, alături de marele rus.

n Gabriela Savitsky: Scrisorar sau despre Puterea Cuvântului

Cuvântul “scrisorar” nu există în dicţionarul limbii române. Ar putea fi echivalent cu “epistolar”, ca înţeles. Sigur, “scrisorar”, acest artificiu sau artefact lingvistic, are ambiguitatea care intrigă şi o preţiozitate despre care nu ştiu să spun dacă-i arhaicizantă sau, dimpotrivă, modernă. Nu ştiu care-ar fi o traducere mai cuprinzătoare şi inspirată pentru “Pismovnik“.

Era absolut ilogic ca pleiada titanilor literaturii ruse: Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Beliaev, Gogol, Gorki, Puşkin, Nabocov - şi, ştiţi bine, lista ar putea continua - să nu aibă o continuare, o reprezentare modernă a spiritului slav. Ilogic şi imposibil. Nu ştiam de existenţa şi scrierile lui Mihail Şişkin. Am citit o scurtă prezentare a cărţii sale (a acesteia, Scrisorar) pe Semne Bune (o organizaţie culturală pe care-o recomand cu entuziasm pentru calitatea certă a întreprinderilor ei), am comandat cartea şi ea a sosit. Am făcut cunoştinţă cu ea, i-am prezentat habitatul, habitaclul (am luat-o cu mine în automobil), curtea de la ţară, cerul de septembrie, buricul Universului, unde-mi petrec sfârşiturile de săptămână şi am citit din ea aşa cum guşti dintr-o delicatesă rarisimă.

Nu am hăpăit-o, nu am înfulecat-o, am citit cu firimitura. Sunt pasaje atât de dense şi de vibrante încât ţi se face rău fizic. Trebuie să te opreşti, să faci altceva ca durerea, răul să se diminueze în intensitate. Nu am crezut că un om poate să scoată din cuvintele pe care l e tot tocim de când există limbajul, esenţe, putere, mireasmă, jubilaţie; e ca şi cum ai stoarce în mână, dintr-o piatră seacă, un parfum care să umple Universul de taină şi prospeţime. Nu ştiu cum reuşeşte Şişkin să ivească limpezime şi putere de viaţă din nişte cuvinte uzate, dându-le o aură nouă şi învestindu-le cu puterea lor genuină… E o carte de scrisori. Doi îndrăgostiţi care pot fi Adam şi Eva, Eu-l feminin şi Eu-l masculin (nu întâmplător, cred, numele femeii iubite este Saşa, Saşenka), Femeia şi Bărbatul îşi scriu. Pentru ca să se ţină unul pe altul în viaţă, pentru ca să nu cadă în neant. Redescoperind, prin scris, ceea ce au trăit şi n-au înţeles atunci când au trăit. Saşenka îşi aşteaptă iubitul. Aceasta este condiţia primordială a femeii, aşteptarea. Volodea, masculinul, yang-ul, se înrolează în armată şi pleacă la război. Aceasta este condiţia bărbatului, războiul. Din aceste două perspective, a aşteptării şi a războiului, cei doi trăiesc întreaga viaţă a omenirii scriind-o. Rescriind-o. Nu există un timp dat, un timp în înţelesul lui domestic. Cei doi călătoresc prin Cartea vieţii, trăind experienţele ce le sunt date oamenilor. Deşi Volodea, ca furier, îşi scrie scrisoarea care consemnează propria-i moarte, scrisorile continuă să fie scrise. Fiinţa continuă să existe, să simtă durerea, să iubească şi să viseze dacă este scrisă. Dacă cei doi n-ar fi despărţiţi în spaţiu şi timp, poate povestea lor de iubire ar fi una banală, anostă şi anonimă. Făcută din slove, tragedia singurătăţii, visarea iubirii, viaţa, cu ale ei mărunţişuri şi amintiri, tot acest scris devine pagină în “Cartea vieţii unde toate sunt scrise o singură dată”. Timpul trăirii este amplificat, adâncit, nuanţat şi îmbogăţit de timpul povestirii. O carte şi un autor care merită cunoscuţi de cei care cred în puterea cuvântului.

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Actualitatea Press, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

nr.28-29 n ian.-feb. 2013

meridiane

Graham Burchell locuieşte în prezent în Dawlish, Devon. De-a lungul vieţii a locuit într-o varietate de locuri precum Zambia, Arabia Saudită, Insulele Tenerife, Mexic, Franţa, Chile şi Statele Unite. A obţinut diploma de Masterat al Artelor în „Compoziţie creativă”

Sărutul

Aceste poeme sunt traduse în cadrul Proiectului Internaţional Poetry PRO, coordonat de Lidia Vianu, Director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan - Universitatea Bucureşti, http://mttlc.ro

Orizontul abia întrezărit prin al treilea gemuleţ în sus este perceptibil la fel ca numele risipite pe morminte în spatele unei biserici din apropiere.

Nu pot găsi viaţa trăită într-o scoică scobită din nisip.

Risotto

Şi când un înger sărută o femeie care ştia că nu-i cale de întoarcere, aceia dintre noi adunaţi împrejur, ţintuiţi pe această insulă, văzurăm ultima imersie a pieptului său,

Încăperea e înţesată de limbi străine: Italiană, engleză, spaniolă, germană.

Funcţionează una lângă cealaltă ca ingredientele unui fel de mâncare uşor de digerat sau ca liniile melodice făcute să sune în contrapunct.

dar desigur, ştiam, că dacă am asculta am auzi întotdeauna marea.

Gianni a urmat un curs de specializare în arta preparării risotto-ului.

Acum, se află în interiorul nostru, fasole, orez, fin-tocată ceapă şi salamul toate scăldate într-un bulion de morcov cu ţelină.

De la castelul Carn Brae, gânduri de partea întunecată a apei Jumătate din gemuleţele ferestrei sunt stropite de ploaie; sânge incolor împroşcat de o pală de vânt.

Ca un trianglu lovit într-un scherzo, sticla de vin sărută paharele. Gâlgâielile vinului îi arată vârsta şi meniscul.

Urmează o glumă în italiană, şi hohote de râs preced un toast pentru amici – prieteni.

Nu-i vorba despre perturbarea priveliştii clare, ci despre tristeţea insuflată; insipiditatea norilor incipienţi.

Marea dincolo de acest cenuşiu peisaj e o pală reflecţie. Prelingerea culorii face loc întunericului, prevestitor de rău.

Kurt Tucholsky (18901935) a fost un evreu german – jurnalist, scriitor şi satiric. El a scris sub diferite pseudonime precum Kaspar Hauser, Peter Panter, Theobald Tiger şi Ignaz Wrobel. Născut în BerlinMoabit, s-a mutat la Paris în 1924 şi apoi în Suedia în 1930.

Tucholsky a fost unul dintre cei mai importanţi jurnalişti ai Republicii Weimar. Ca jurnalist angajat politic şi temporar co-

la Bath Spa University din Anglia.

Cea mai recentă colecţie a sa, „The Chongololo Club”, a fost publicată de editura Pindrop Press, în iunie 2012. A fost desemnat Poetul anului 2012, la Festivalul Internaţional al Artelor de la Canterbury (Canterbury Festival).

Traducere de Marcela ZORLAND MTTLC, Universitatea Bucureşti

editor al revistei săptămânale „Die Weltbühne” el s-a dovedit a fi un critic social în tradiţia lui Heinrich Heine. El a fost în acelaşi timp satiric, autor de reviste satirice politice, compozitor şi poet. El se vedea ca un democrat de stânga şi pacifist şi a avertizat împotriva tendinţelor anti-democratice - mai presus de toate, în politică, armată şi justiţie - şi în privinţa ameninţării naţional-

socialismului. Temerile sale au fost confirmate atunci când naziştii au venit la putere în 1933: cărţile sale au fost cotate de cenzura nazistă ca “Entartete Kunst” (“artă degenerată”) şi arse, urmând să-şi piardă cetăţenia germană. Textul tradus aici face parte din culegerea de povestiri Von Rheinsberg bis Gripsholm - Die besten Erzählungen, publicată în 2006 la editura Taschenbuch.

Domnul Wendriner are companie

„La revedere, doamna doctor! La revedere, domnule Welsch! Mergeţi cu bine acasă, bună seara! Seara’…! Of. Cât este ceasul? Doamne Sfinte, unu şi un sfert! Mannheimerii vor să plece în jur de doisprezece jumătate, la ce bun să mai rămână…? Vinului roşu trebuie să i se pună dopul, încă mai este foarte bun. Hua - sunt obosit! Ai închis uşa de la coridor?

Cine vine? Aa, Marie. Mda, Marie? Sunteţi mulţumit?, da? Închide odată uşa. Sunt convins că Geroldzii nu au dat doi bani, doamna este de fel zgârcită… Vera arăta foarte bine astă seară, nu ţi se pare? Până la coşuri – că fata nu face nimic în privinţa asta! Portcheiul? N-am văzut. Tot timpul rătăcesc portcheiul! Uită-te în noptieră sau în birou! Nu, eu nu îl am!

Cât timp mai trebuie să… ţine-ţi lucrurile la un loc! Că tot veni vorba: am invitat-o pe mătuşa Jenny, aşa că nu mai iau masa astă seară. Ce bagă-n ea! De speriat! Te rog, este ruda ta. Ruda mea nu bagă în ea, te bagă-n faliment. Ai luat cheile? A, Slavă Domnului. Ai şi tu grijă de lucrurile tale! Friptura de iepure a fost destul de bună, nu ţi s-a părut? Gheaţa a fost puţin topită, fata trebuie să fie mai atentă. Marschall m-a cam ameţit cu lichiorul. Mi-a povestit acolo, asta ar fi o excepţie şi pentru mine – să nu beau chestia aia. Acum da – trebuie să vă fi

plăcut, nu mai este absolut nimic în sticlă.

Păcat. Unde îmi este tabachera? Hanne!

Hanne! Nu mi-ai văzut tabachera? Unde îmi este oare tabachera? Se pare că e furată. Desigur, unde altundeva mi-ar putea fi – chiar nu am văzut-o… nu mă face să mă agit. Mai bine caută. Aşa o tabacheră bună!

Poate a luat-o careva din greşeală… ah, uite-o aici. Ce strângi aşa târziu în noapte?

Lasă să facă fata mâine dimineaţă, acum vino în pat. Regiererii par să ştie numai poveşti cu Oskar, eu am auzit, cum i-au spus lui Lotte peste masă: ”Mobila veche nu e nicio zestre.” Tupeu. L-ai întrebat pe doctorul Landmann, ce trebuie să faci pentru bronşită? Aş fi făcut – e ridicol. Ce fel de doctor mai e şi ăsta? Pe Jack nu l-am invitat – atât îţi spun -, el vrea să îi ducă pe toţi de nas cu poliţele lui de asigurare. Cu mine nu face nimeni nicio afacere, în salonul meu nu se fac afaceri. Ba chiar am vorbit mai înainte cu Bräuling: el spune că Meyer nu vrea să ia pachetul de acţiuni, ăsta, de care ţi-am vorbit. Încetează cu strânsul, este unu şi jumătate. Ai ziarul? Spune Fritz că azi articolul lui T.W. ar fi fost atât de bun – vreau să-l citesc. Ce caută toate sticlele pe closet? Dă-le afară… Acum fata este deja în pat! Ar fi putut să fi scos sticlele dinainte afară – cum să stau aici? Hanne!

Unde este biletul pentru curs? Biletul pen-

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com) Secretar de redacţie: Diana BUCŞA Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com), Lidia VIANU Patricia GHEMEŞ (ghemes_patricia@yahoo.com) Cornel DRINOVAN (cornel_n_drinovan@yahoo.es)

tru curs nu mai este aici. Cum ai putut să îi spui lui Paul că Meinike ne face extrapreţ! Ştii doar, că mâine vine încoace şi îmi face Meinicke apoi reproşuri! Nu, ţie nu! Mie. Aşa! Atunci nu le mai muta încoace şi-n colo! Acum ridică-te – toată cada este verde, asta nu se mai ia! Societăţile astea! Se va lua – le mai pune pe oriunde. Asta a costat în total cel puţin două sute de mărci!

Eu nu vreau să fiu invitat – mai câştig eu astfel banii mei preţioşi? În afară de asta, de exemplu Siegelii nu se revanşează niciodată – fie se îmbolnăveşte copilul, fie nu au vreo fată în casă, asemenea pretexte aş vrea să am şi eu! Dar pentru următoarele opt săptămâni s-a terminat cu compania, asta pot să-ţi spun! Acum hai, mâine trebuie să mă trezesc devreme – vino odată, haide în pat. Vin imediat. Vreau să mai citesc articolul. Acum nu mai veni. Sunt fericit că vine vacanţa – aşa pot să nu-l mai văd pe niciunul. Mda – în Garmisch o să ne găsim liniştea. Apropo, Meyerholzii vin şi ei. Şi Welscherii, şi bătrânul Regierer. Poate o aduc pe Lotte Greten cu ei. Cel puţin aşa nu se trădează şi nu se vând, acolo jos.

Hanne! Hanne! Nu mai este hârtie aici…!

Acum a consumat societatea toată hârtia!

Mda lasă – iau ziarul…!”

Prezentare şi raducere din limba germană de Elena MIŞU

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu nr. 6 Telefoane: 0256.35.66.26, 0744.575.853 Tiparul: West Tipo International Timişoara e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com web: www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara Materialele se primesc pe adresa redacţiei sau pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte la toate chioşcurile de ziare din Lugoj, în librăriile din Lugoj şi Timişoara şi la chioşcul MNLR Bucureşti