Actualitatea literară 30

actualitatea literară

nr. 30, anul IV

martie 2013

n revistă a unirii scriitorilor din românia n www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara n

n Nicolae SILADE

n Magda Ursache

Despre moştenire şi comorile spirituale

n proză Liviu ANDREI Mircea ANGHEL Livius Petru BERCEA

n Cronica literară de Marcel Fandarac

Marian Dragomir, infrarealistul la o şuetă cu Caragiale

n Interviu cu poetul şi publicistul Eugen BUNARU, coordonatorul Cenaclul “Pavel Dan” Timişoara

Ion Lazu: o istorie literară în piatră

c -l

A Hedir

l a h

i b a

n poezie Aurel PANTEA Adam Puslojic Anda Maria NEAGOE Luminiţa ZAHARIA Patricia LIDIA n meridiane

Alina Jahołkowska în traducerea lui Alexandru G. ŞERBAN

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Portret în Filomobilistul ulei... ars:

Motto: „Un iepure avea un morcov, o pisică avea un şoricel, un fraier avea un telefon mobil”

Nicolae SILADE

Despre moştenire şi comorile spirituale

Mă aflam acum câteva zile în sala Operei Române din Timişoara şi, încântat de Ana-Maria şi Ştefan (Duo Colompar), m-am lăsat dus de sunetul muzicii spre înălţimile interioare ale fiinţei. Încet, încet, am început să mă simt ca un rege, am început să cred că întreg edificiul este al meu şi că, în impresionanta sală vieneză, cei doi cântă special pentru mine. Mai mult, am început să cred că întreg oraşul este al meu, că tot Banatul îmi aparţine, că toată România este a mea. Şi, dus de sunetul muzicii spre înălţimile interioare ale fiinţei, am început să mă simt stăpân peste întreaga Europă, peste toate continentele, peste toate mările şi oceanele lumii, peste întreaga lume şi peste întregul pământ. Când m-am uitat însă în jur şi am văzut câteva feţe cunoscute (mari oameni de afaceri sau oameni de mari afaceri), m-am întrebat cât de mari pot fi oamenii de afaceri sau cât de mari pot fi afacerile lor, dacă nu sunt în stare să aibă măcar o sală vieneză ca a mea, dacă nu sunt în stare să fie măcar o clipă stăpânii unui oraş sau ai unei ţări.

Săracii de ei, cât se chinuie ei să adune averi peste averi, care nu sunt de fapt decât o infimă parte din averea mea! Da. Poate părea o ficţiune ce spuneam mai sus, iar pentru cei care nu cred în nimic chiar aşa este. La urma urmei, îmi poate spune cineva care e realitatea şi care ficţiunea? În ceea ce mă priveşte, prefer să trăiesc în realitatea mea, care e ficţiune pentru unii, decât în realitatea altora, care e ficţiune pentru mine. Prefer să mă consider moştenitorul unei mari averi (primită prin Vechiul şi Noul Testament), decât să-mi rup oasele muncind pentru o avere măruntă. Prefer să caut şi să descopăr comori spirituale, decât să umblu bezmetic după câştiguri mărunte. De aceea, eu, iată, pot spune că averea mea e în mine însumi, că averea mea sunt eu însumi, pot spune că ninsoarea aceasta este a mea, că zăpada aceasta îmi aparţine, sau că soarele acesta este al meu, iar valurile mării sunt toate ale mele. Şi că pot merge pe ele, cum merg unii pe Queens Boulevard.

Revenind la gândirea noastră bulevardieră, nu pot să nu mă întreb de unde vin farmecul muzicii, harul poeziei, ideile măreţe ale omenirii. Nu sunt oare acestea comorile spirituale despre care vorbeam mai sus? Unii le-au căutat şi le-au găsit. Pentru că “cel care caută să nu înceteze căutarea până ce găseşte, iar când va găsi, el va fi uluit, el se va minuna şi el va domni peste totul” (Evanghelia după Toma). Dar asta, desigur, nu mai e literatură!

Ilustraţiile din acest număr sunt semnate de Manuela Ploscaru

nr. 30 n martie 2013

opiniile noastre

“La teatru, o voce politicoasă te roagă să închizi mobilul.

Tu, deşteptul sau deşteapta de serviciu, nu o faci.

Când Hamlet este invadat de dilema lui, „A fi, sau a nu fi? Aceasta-i întrebarea!”, fără să sune un prieten, mobilul sună.

Răspunsul corect se amână”

“La sfârşitul spectacolului, să nu uitaţi să vă deschideţi telefoanele mobile!”

n ilustraţiile numărului n

Încă din cele mai vechi timpuri, omul a simţit nevoia de a comunica. De pildă, în vremi îndepărtate, oamenii erau foarte aproape, astfel că telefonul mobil nu-şi avea rostul. Raquel Welch, „îmbrăcată” în personajul Luana, din filmul cu acelaşi nume, propteşte privirea asupra unor personaje, masculi, după vorbă, după port, între ei având loc acest dialog scurt, concis, contorsionat: - Udala.

- Arhot.

- Luana.

- Arhot.

- Arhot.

- Luana.

- Tumak. Şi s-au înţeles de minune. Între timp, oamenii s-au mai îndepărtat unii de alţii. A urmat comunicarea prin focuri, prin tam-tam-uri.

Societatea nu avea altă şansă decât a fi muşcată de progres. Nevoia de comunicare a devenit din ce în ce mai stringentă. În evoluţia comunicării s-au iţit germenii semnalelor de muncă, pe la Agnita-Botorca, Bumbeşti - Livezeni şi Salva-Vişeu. Hei-rup, hei rup!, hei... Şi receptorii au înţeles foarte bine „SMS”-ul şi au rupt munţi şi văi, dar au rupt-o şi în fericire, însă asta nu constituie subiectul „portretului nostru în ulei... ars”. Şi, iote-aşa, telefonul mobil deveni o prezenţă necesară şi obligatorie în viaţa cotidiană a tutoror românilor. Copilul „îndepărtatului” secol XX nu mai umblă cu cheia la gât, ci cu mobilul.

Cei mari, şi ei, cu „utilaje” dintre cele mai sofisticate în dotare.

De fapt, ăsta e un lucru foarte bun. Îţi ia casa foc, hop un apel la 112, soacra, din prea multă

iubire pentru ginere sau pentru noră, face un preinfarct (putea fi mai serioasă, la vârsta ei putea să încerce chiar un infarct), hop, un apel la 112. Mergi pe munte, te dai grande faţă de iubită, te rătăceşti, hop, imediat un apel la 112. Şi exemplele ar putea continua.

Toate acestea sunt mofturi şi fiţe! Adevărata menire a telefonului mobil e o cu totul al-ta! Eşti la o înmormântare a unui apropiat. Preoţii îşi fac datoria. Mobilul sună, sună, sună... Mortul nu-l aude. Cei vii, da. Mergi la un vernisaj.

Cei care prezintă expoziţia sunt întrerupţi de nişte melodii variate, furnizate de prietenul nostru, mobilul. El repauzează fie în poşeta unei femei, care confundă galeria cu bucătăria (nu sunt un misogin, te iubesc, femeie!), fie într-unul din multele buzunare ale unui reprezentant al sexului tare (nu mai spun, tare cum). Ştiut fiind faptul că în poşeta unei femei găseşti de toate, mai puţin ordine, până dă de telefon, ori s-a plictisit cel sau cea care a sunat, ori asistenţa.

La teatru e la fel. Ba, mint! E total diferit. O voce politicoasă te roagă să închizi mobilul. Tu, deşteptul sau deşteapta de serviciu, nu o faci. Când Hamlet este invadat de dilema lui, „A fi, sau a nu fi? Aceasta-i întrebarea!”, fără să sune un prieten, mobilul sună. Răspunsul corect se amână.

Cel mai mult mi-a plăcut anunţul „live” al unei actriţe lugojene care, cu multă subtilitate şi ironie fină, a atras atenţia posesorilor de mobile, adică tuturor celor din sală, ca la sfârşitul spectacolului să nu uite să-şi deschidă telefoanele mobile.

Nici nu a început bine piesa că năstruşnica creaţie tehnică a sunat. Eu am dat după stăpân cu un beep! Totuşi, dacă faci o nevinovată trecere în revistă a meniului, la rubrica setări, există o specificaţie: silenţios. Nu daţi pe ea! Nu vă mai aude şi nu vă mai remarcă nimeni. Beepul mamii voastre de parveniţi! Mă scuzaţi, luat de val, am uitat să dau pe silenţios.

Mircea ANGHEL

Vă recomandăm: Mămica la două albăstrele Doina Ruşti, Editura Polirom, 2013, Ego.Proză

Alături de Gabriela Adameşteanu, Radu Vancu şi Daniel Bănulescu, Doina Ruşti a participat la Tîrgul Internaţional de Carte de la Leipzig, ediţia 2013 (14-17 martie), în cadrul căruia autoarea a susţinut o serie de lecturi publice şi şi-a întîlnit cititorii germani. Doina Ruşti este una dintre cele mai cunoscute scriitoare contemporane. Tradusă în mai multe limbi, invitată la numeroase tîrguri şi evenimente internaţionale, s-a impus în special prin romanele cu tematică diversă şi construcţie solidă, cele mai multe apărute la Polirom.

Fantoma din moară (2008), roman amplu despre comunismul românesc, a fost distins cu Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, iar Lizoanca la 11 ani (2009) a primit Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române.

Acesta din urmă se află în curs de ecranizare şi a fost editat recent la Berlin, de Horlemann Verlag.

A mai scris Omuleţul roşu (2004), un roman primit călduros de publicul italian, Zogru (2006), recompensat cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Patru bărbaţi plus Aurelius (2011), precum şi un puzzle narativ – Cămaşa în carouri şi alte 10 întîmplări din Bucureşti (2010).

Doina Ruşti trăieşte la Bucureşti şi este profesor universitar (istoria culturii şi civilizaţiei universale).

Cel mai recent roman semnat de Doina Ruşti, Mămica la două albăstrele, a apărut de curînd în colecţia „Ego. Proză” a Editurii Polirom.

Romanul urmăreşte povestea unei iubiri, derulată pe fundalul numeroaselor schimbări politice din vara lui 2012. Un cameraman (None), însurat şi cu valori stabile, trăieşte la rîndul său propria revoluţie, după ce se îndrăgosteşte de o cîntăreaţă.

Situaţia incontrolabilă scoate la suprafaţă alte revolte şi nefericiri vechi, care vor face ca viaţa lui să explodeze. Printre vedete, ştiri TV şi lupte politice, creşte treptat credinţa dureroasă că, dincolo de idealuri înalte, de împliniri sociale şi chiar mai presus de familie, există o datorie a fiecăruia faţă de sine. În acelaşi timp, prim-ministrul României citeşte mesajele venite pe Facebook de la o necunoscută care se semnează Mamica la doua albastrele, nume care reuneşte de fapt cele două frămîntări: a cameramanului şi a ţării. „Doina Ruşti este o excelentă prozatoare, de mare

talent şi intuiţie.” (Norman Manea) „Doina Ruşti, după părerea mea, e un prozator de primă mărime al literaturii actuale.” (N. Breban) „A obţinut «tripla», un fel de Mare Slem al «circuitului literar», luînd premiul Academiei Române pentru romanul Lizoanca (2009), după ce primise premiile ASB pentru Zogru (2006) şi al USR pentru Fantoma din moară (2008). Foarte puţini scriitori în viaţă au obţinut toate cele trei mari premii (cel al Academiei se acordă o singură dată) şi niciunul într-un interval atît de scurt ca Doina Ruşti.” (Horia Gârbea) „Scrisul ei se citeşte cu mare bucurie: cu mintea răvăşită de exclamaţii şi cu un abia reţinut rîs. Cu totul copleşitoare este explozia de expresii originale şi percutante.” (La Stampa)

cronica literară

nr. 30 n martie 2013

Marian Dragomir, infrarealistul la o şuetă cu Caragiale

Marcel FANDARAC Poeţii de azi din România, cei tineri, sunt haioşi. Umbra le fuge din cartierele pline de spărgătoarele de seminţe, direct în cluburile cu tatuaţi şi gagici cu piercinguri în sfârcuri şi buze, ambetaţi la limita comei alcoolice, umbra le fuge de rânjetul ţiganului sticlos din obor: “(…) sub umbrelele ce împânzesc piaţa obor/pielea ţiganului luceşte luna cenuşie/dracii fac din nisip geacă pentru străzile cu pete/şi castele cu var pentru iluziile bu-cureşteniulor//staţi/unde sunt co-piii / departe creatorul le cântă la muzicuţă”(…)- /obor/, vezi: Marian Dragomir, Carte cu măşti, Editura Grinta, 2012, Cluj-Napoca. În po-ezia lui Marian Dragomir vom regăsi ritmurile suprarealismului românesc, ritmuri impuse de cei care au fost Saşa Pană, Gellu Naum sau Leonid Dimov, cel care până la urmă a evoluat înspre acel onirism

actualitatea literară 3

baroc de care amintea acad. Eugen Simion. Un poem deosebit de sugestiv pentru recurenţa motivelor suprarealiste care domină peisajul poetic la Marian Dragomir este cel intitulat Dacii: ”înainte de ultimele ninsori ale vieţii/rădulescu mergea la iarmarocul din letea/ aici zburda o ştiucă imensă/pescarii din zonă vorbeau cu ea/ dar peştele se urca spre cer prea repede// unii spuneau că sub apa de cianură cântă dunărea/străbunii înotau sub ea plini de broboanele de potasiu// tot satul vorbea despre ştiuca-bac/ea pornea din adâncurile malului românesc/şi ajungea la cer zburând aripi de vis şi dorinţe/ de solstiţiu printre gheaţă ardea/popa îşi aşeza coada de peşte după patrafir/cuvinte din răboj recita” (…) Mai departe, în acest poem, vom descoperi că pescarii din Letea sunt, de fapt, acei tarabostes din Dacia, iar ştiuca nu este altceva de-

cât un comunicator între aceştia şi zei. Sunt imagini picturale, de secol medieval, parcă pictate de mâna cu degete prelungi ale unui Bosch imemorial, imagini în care revine obsesiv mitul chotnian al peşterii şi cel al biblicului peşte. Poemul se închide sub semnul prostiei mai degrabă, de-cât al dramei sau al semnificaţiei biblice unde Iona ieşea învingător.

Acum, avem doar pe un Ion, filosof al satului, recluzionat în camera lui, nu în burta vreunei balene, de unde filozofează până devine victima radiaţiei propriei filozofii: ”(…) filozofia lui ion nu s-a dezmeticit/s-a confecţionat cu soare pal/după ce a umflat o vezică flămândă de recu-noaştere/iar aceasta s-a unit cu trenuleţul inocent al omenirii(…)/ legile filozofice au fost fragmentate prin cameră/după ce s-a calculat punctul de congruenţă în palmele muritorilor/ideile dezvoltă sem-

miniepistole 6

hasta la vista baby hasta la vista îţi spun din havana din cuba din copacabana te-am văzut prima oară dansând prin berlin ai un nume victoria sinonim cu istoria din vremea lui dej când m-ai fixat cu privirea când te-am fixat din priviri şi de-atunci doar la tine mi-e gândul olé din bucureşti în cancun din beijing în shanghai ai fost totdeauna o puştoaică rebelă ai fost şi cu stalin cu alexandru cel mare cu cezar ai fost cu mussolini şi che ai avut totdeauna împăraţi la picioare castele palate birouri ovale armate întregi ai pus în mişcare ai fost şi pe lună olé doar la tine mi-e gândul doar pe tine te văd cu ştefan cel mare cu turcii la poartă cu mihai cel viteaz cu habsburgii în spate de ce oare se-ncred toţi în tine de ce ai un stil de madonă perversă în toate de la unul la altul tu treci şi prin moarte în limuzine de epocă fluturând o eşarfă de aur olé hasta la vista baby hasta la vista îţi spun şi hasta mañana rămâne din lugoj din roma din copacabana mă recompun olé pentru tine

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

Matei Vişniec, din nou la Timişoara

Joi, 14 februarie, la Librăria Cartea de Nisip, din Timişoara, a avut loc o nouă întâlnire cu dramaturgul român Matei Vişniec, stabilit înainte de 1989 în Franţa.

Poetul-dramaturg a realizat o dublă lansare: volumele Cabaretul cuvintelor şi Procesul comunismului prin teatru, în prezentarea lui Robert Şerban, a Danielei Magiaru, critic de teatru (care este şi autoarea unei monografii Matei Vişniec), şi a profesorului Cornel Ungureanu. Ne aducem aminte că, în octombrie 1996, TNT - Naţionalul timişorean a organizat un Festival Matei Vişniec, prilej cu care i-au fost jucate 10 piese în interpretarea a 12 trupe de teatru. Evenimentul de la Cartea de Nisip (nume care împrumută un titlu de carte borgesian) a fost urmat, în seara aceleiaşi zile, de un altul: Spectacolul-lectură cu piesa „Frumoasa călătorie a urşilor Panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt”. Acesta a avut loc la Teatrul Maghiar de Stat, în lectura cunoscuţilor actori Magyari Etelka şi Balasz Attila. Este una dintre cele mai cunoscute piese ale dramaturgului român, toate îmbibate de lirism, Vişniec fiind „la bază” şi de fapt rămânând chiar şi în dramaturgie - poet. Titlurile lui lungi şi poetice

sunt, prin ele însele, generatoare de poezie. În discuţiile libere de la sfârşitul ambelor manifestări, autorul s-a dovedit un om cald, deschis, bucuros, nu atât de gloria dobândită, cât de plăcerea împărtăşirii cu… fratele lui cititorul. La provocarea unui spectator-cititor (care a avut „tupeul” să-l întrebe dacă are de gând să revină definitiv la poezie), Matei Vişniec a evocat perioada bucureşteană a Cenaclului de Luni – tinereţea sa „revoluţionară”: „La prima mea lectură în cenaclu, toţi membrii lui „m-au desfiinţat” – asta era tradiţia – ca, la sfârşit, Nicolae Manolescu, surprinzător de tânăr, să mă încurajeze, ba chiar să mă laude!” „Fugit” din ţară în 1987, rădăuţeanul Matei Vişniec (cetăţean francez din 1993, angajat la Radio France Internationale) „riscă” să repete destinul lui Emil Cioran. Şi dacă „cel mai mare filozof francez (atunci) în viaţă” era din Răşinarii Sibiului - şi ai lui Goga - cel mai cunoscut dramaturg român contemporan al momentului are cetăţenie franceză.

Luând-o pe urmele lui Eugen Ionesco şi ale lui Marin Sorescu, Matei Vişniec este jucat în peste 30 de ţări, colaborează la ziare şi reviste franţuzeşti de mare tiraj (şi nu candidează - deocamdată! - la Nobel!) R. V. G.

ne/dar ion/este nefericit sub grota christică/televizorul merge singur/ fierul de călcat calcă/totul este energie.// ion a murit conectat la radiaţia filozofiei/ultima teoremă a înţepenit pe caldarâm”. De ce spuneam de Marian Dragomir că este un infrarealist? Pentru că el, asemenea poeţilor din generaţia lui dominaţi de videoclipuri, de tentaţia dată de marijuana, de alcooluri şi de atmosfera cluburilor insalubre ale oraşului, refuză atomizarea, anui-tatea, încercând să se izoleze de efectele acestei epoci a subculturii, prin folosirea motivelor recurente şi specifice unui suprarealism ca-re a reînnoit, cândva, lumea, a re-generat-o. Valul de infrarealişti care a cuprins România ultimilor ani caută acest sens al existenţei: schimbarea paradigmei unei lumi în continuă decădere. Fronda acestor tineri pictori şi poeţi infrarealişti, printre care îl găsim, iată, pe Marian Dragomir, este de acelaşi nivel intelectual şi de rafinament artistic, desigur la un alt spaţiu temporal şi estetic, cu cel al primilor suprarealişti români care au reînnoit, la cea vreme, cultura europeană, numiţi avangardişti, în frunte cu Saşa Pană şi terminând, de ce nu, cu o figură mai puţin cunoscută, dar care a publicat în revista Unu: Madda Holda, crea-toarea acelui personaj Tirăliră.

Marian Dragomir are şi el un asemenea personaj: care umblă prin cartea cu măşti alături de frizer şi de măcelar, alături de vecinele şi de ţaţele cu sămânţa între dinţi, într-o atmosferă unde muştele devorează lumina şi unde totul este visul de chirpici (vezi, poemul /bis/), acest personaj este marsturbeităr, vârful intelectual al unei generaţii care freacă menta, cum zice poetul în a sa carte: “Fii atent la tavan să nu te loveşti de el! Strigă paşa cu turban şi iasomie, în rest/ frecăm menta pe variaţii de Vivaldi cu plombe de versuri usturate, de fapt, ne/conservăm inteligenţa. Seara ne oferă vrăji adolescentine combinate cu stropul de/stea ce a rămas de pe la Stratan.(…) // Mereu ne tăvălim în garsoniera cea jegoasă, dar am orbit de-atâtea gemete/ de vrajă. Eu gem neant, iar ei gem lumină, noroc că ştim cu toţii să facem gem de/vise

cu prune. Îţi zic, cea mai frumoasă garsonieră este cea de la trei”./Garsoniera de la 3/. Am văzut la poetul Marian Dragomir vagi in-fluenţe - peste acest amalgam de suprarealism şi subcultură urbană - motive poietice ale generaţiei `80 din care fac parte Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu şi Ion Stratan, ploieştean de-al lui Caragiale. Lu-mea poeziei lui Marian Dragomir e una a generaţiei lui masturbeităr, cel din poemul obor, personaj care lustruieşte troleibuzele cu vocalizele lui şi căruia nu-i mai rămâne altceva decât planul dracului pentru viaţa din obor, odată ce şi-a irosit clipele fericite etc. Masturbeităr e poetul: “cu privirea de copil cuminte/cititor de poezie romantică/cu pupila mă-rită de marijuană”, cel care vine “după multe valuri de libertate ratate printre blocuri”, cel căruia nu-i este teamă să fie om, cum spune, cel care este poetul: ”în pas de defilare/ printre gândurile lumii de cartier/am ajuns poet aprinzând un chibrit şi dându-mi foc”/poetul/.

Autodafeul, iată gestul sacrificial suprem caracteristic supremului revoltat. Găsim aproape în fiecare poem al cărţii lui Marian Dragomir, Carte cu măşti, stări de o angoasă şi o anxietate profundă, personajele sale sunt abulice, schizofrenice, trecând dincolo de limita extinsă a realului, a unei lumi demult căzute în ubicuitate, pe panta unui declin accentuat al normalului, devenind o lume ficţională în care absurdul este dominator, personajele nu mai aleargă să-şi salveze viaţa, personajele aleargă să prindă moartea. Actul suicidar fiind văzut ca un act taumaturgic, prin care poţi ajunge la purificarea sufletului, prin care poţi scăpa de această lume nebună, o lume peste care pluteşte cadavrul metaforei.

Spune poetul Marian Dragomir: “(…) prietenul meu a murit a doua zi/ nu a zis unde dorea să fie îngropat/spunea să îi hrănesc visele acvatice/ şi să fac dragoste cu o batrână/ care îl vizitează/ dacă o rogi îţi face şi-un copil/(…) am aprins un chibrit/mâinile ne sîngerau/am continuat să mergem/deoarece prietenul meu avea de prins moartea” /lacul/.

Aurel Pantea

4 actualitatea literară

nr. 30 n martie 2013

poezie

***

Vii dreaptă în sperietura mea, ca un stol, ca un stol prins în ţărmi crunţi, şi n-ai biografie, deci nu se pune, în cazul tău, problema morţii, n-ai bios, şi n-ai nici scriitura biosului, tu nu vei muri, tu vii dreaptă în sperietura mea, şi toată lumea va şti că ai trecut prin acest loc precar, toate semantismele umblă cu cuţite mari, să suprime locul precar, am linţolii pe chip, fiecare viaţă mă acoperă şi piere, tu vii şi treci, puţin îţi pasă, eşti un simplu abis semantic de după amiază, cînd chipurile nu mai sînt chipuri, cînd ai pieri şi chiar eşti pe cale, cînd toţi ţărmii sînt crunţi, un bărbat moare şi surîde indecis, parcă tocmai ar fi primit o vizită

***

***

Oameni pe stradă, cum îi simţi, ca o pastă, secretaţi de un puls fără nivel, depărtaţi şi teribil de inumani, cu glasurile răzbind dintr-o deplorabilă stare a imaginaţiei, ei sînt sfîrşitul, ziua moartă, realitatea fără apeluri, făcută din lucruri de pe afară,

printre morţi îi găseşti, îi priveşti cu pofte vechi, apar în curgerea ofidiană a simţurilor, în zvîrcoliri, apariţii aburite, ca simţurile multă vreme neexersate,

vine o vreme cînd ţi-e ruşine de propriul trup, cînd nu mai suporţi lumina pe piele, cînd din braţe alunecă o vieţuitoare ce abandonează,

lumea din noi, dacă am putea să o ridicăm cu venele, dacă am putea, în impudoare, să resimţim clipociri şi tonuri în resorbţie, am privi cu pielea,

ne întoarcem în materia pură, fără buze, cu pămînt în gură şi cu propoziţii devenim una cu parola neagră, la începutul unei zile ce nu se mai poate naşte, după tranzacţii desfiguratoare chipurile produc o lumină ilicită, ca mijlocul zilei morţilor, acolo, un pămînt ondulat ca emoţia ne spune adevăratul nostru nume

***

Stăpîna mea îmi cere supunere cu glas de iubită părăsită, de ce nu mă mai iubeşti, sînt maica ta, tu îmi vorbeşti limba, mă mişc printr-un limbaj moale, aici tot timpul întîlneşti morţi elocvenţi, maica mea îmi spune: ai grijă de cuvîntul lăcătuit, acolo timpul e parfumat, dau pe afară placente zdrenţuite, ceva e sfîşiat, o puşcărie a muţeniei, închide gura, închide-te, verbele aruncă din ele acţiunile ca pe nişte morţi, limbajul meu e un lung tunel spre linişti închise ca pupele, iubeşte-mă, mai spune stăpîna, te voi naşte din nou, voi deschide pentru tine gura ferocităţii, şi toate zilele stau cu prunci în gură şi cer să nască, şi maica naşterilor tace, şi tace şi elocvenţa, maica mea mă umple de sînge şi eu nu mă voi naşte, e o zi ceţoasă şi un domn îşi plimbă cîinele, veneţia sau aiurea

***

Biografii ejaculate, voci ieşite dintr-o gură prăbuşită, stau în propria-mi vîrstă ca într-un ştreang, ştreanguri sînt venele mele şi propoziţiile,

zemuieşte un soare în sfîrşiturile limbajului.

Fumegă instinctele, coruri de femei, trece moartea şi uită de sine.

A privi în inima răului, acolo nu există inimă, e doar o seninătate sulfurică, ea îmi mănîncă poemul

***

Unul care îşi duce groapa cu sine, surîde, senzaţiile se desfac primitoare, apocalipse de vară, comercianţi ai artei distrugerii, emasculaţi hăcuie ceva interminabil, subiectul liric şi subiectul existenţial vorbesc măscări în piaţa identităţii, surpă-te acum, se şterge în om o cifră bătrînă, nu mai putem fi recunoscuţi

***

A uitat răul pe care i l-au făcut alţii, s-a retras în carbonizate stupefacţii, a început să iubească urmele bestiei, e convins că a vorbi despre alţii e scriitură fadă pe ziduri, fantasme laborioase împing limbajul, după fiecare propoziţie are faţa unuia ieşit din infern, am fost şters, am atins mutul, ar putea sa zică, dar din densa tăcere nu se mai aude nimic

***

Nu mai ştiu, Doamne, de unde să încep, ce pot să-ţi spun, mesaje ştiute, păcate, n-am proiecte, Doamne, am păcate, am proiecte inverse, nu ăsta e păcatul, Doamne, nu ăsta e răul, Doamne, uită-te la mine şi rîzi, sînt rezident într-o patrie inflamată de mesaje, din guri deschise nu mai învie decît propoziţiile, pînă la glezne, o răcoare neagră, pînă la genunchi, pînă la încleştatul loc al pelvisului, pînă la buric, pînă la inimă, pînă la gît, pînă la creştet, Doamne, sînt îngropat, din lăuntrul meu urcă spre ceruri bestia învingătoare

Am vorbit, Doamne,şi am scris, pînă m-am înnegrit cu totul, am crescut, Doamne, în vorbele mele, iar vorbele mele au crescut în mine şi mi-au pus trupul în hău, stau în trupul meu ca într-un abis, fiecare cuvînt îl adînceşte, că văd mişcînd timpul şi moartea, mîinile mele sînt întunecate, Doamne, de vorbărie, îmi port trupul ca şi cum propria-mi groapă aş purta-o, în el, limbajul se întîlneşte cu sine şi înnebuneşte

***

Curva se dă curvarilor, a zis, şi din el curgea o dimineaţă pustie. Aceasta vorbea cu multe voci. Nu mai citi, şi citesc în neştire, nu mai umbla, şi umblu bezmetic, nu mai vorbi, şi nu mai tac din gură, nu mai privi, şi mă umplu de privelişti, nu mai simţi, şi în trup se scufundă corpuri grele, desigur, ea vorbea , iar eu eram ce tocmai vorbea acea dimineaţă pustie, ieşită afară, ferocitatea vorbind cu multe voci, sălbăticia din lăuntrul limbajului, ea nu are încă nici un interes să nu ne tolereze, curva, căţeaua în călduri, cu uterul ca o dumbravă parfumată

***

Euridice e aici, se încruntă, îmi spală hainele, mi-a făcut copii, e concretă, doar uneori o senzaţie de ceaţă, dar asta e doar o părere, o ascunde, se mută în senzaţiile mele, într-un fel de suc al zilelor trecute, se ascunde acolo şi cred că stă de vorbă, stă şi iar stă de vorbă, asta mă face teribil de gelos, ea are vecinătăţi de nemărturisit, ca atunci cînd te locuieşte o zeitate, şi toate limbajele tale stau neputincioase, şi nici să te mai rogi nu poţi, şi cine e activ în tine nu poţi să mai ştii, zeitatea sau ceea ce crezi că eşti, nu pot s-o aduc de tot în prezentul meu, am momente cînd cred că timpul se sfieşte lîngă ea, sînt sigur că în ea nu mai are putere partea întunecată

***

Urme luminoase, pe aici au trecut contemplativii, ei se uită pe geamuri şi nu pot participa, dar sunt străbătuţi de puteri de odinioară, ei sînt cu totul şi cu totul limpezi şi calmi, prezenţa lor vine din slăbiciunea noastră de-a fi în timp, de-a face contracte, prin ei nimicitorul încearcă să vorbească, cum se sfîrtecă limbajul în faţa beznei, el nu ştie de propoziţii, el ştie că limbajul e un fel de a-ţi arăta măruntaiele

***

Se instalează în mine un om bătrîn, ocupă treptat toate cotloanele, deocamdată convieţuim, avem aceleaşi vicii, ne plac aceleaşi femei, dar el creşte din lucrurile la care renunţ, în anumite momente, cînd limbajul însuşi are umbră, aud răsuflări obosite şi atunci spun:

Dumnezeul meu mă digeră, Dumnezeului meu îi e foame, Dumnezeul meu se droghează, Dumnezeul meu înjură, nu face raţionamente, e un ins direct, te scuipă în faţă, suferă, limbajele lui imediate sînt dispreţul, dragostea şi răzbunarea nu face politică, o suportă şi o desfide, Dumnezeul meu stă cu toate curvele, stă cu peştii şi pe toţi îi iubeşte, şi spune că toţi vor învia, şi tuturor le e un pic mai puţin teamă cînd vor muri, Dumnezeul meu face zi de zi exerciţii de moarte şi înviere pe pielea mea, iar eu îl iubesc de nu mai pot, e nevoie să mai şi iubeşti, nu-i aşa, despre Dumnezeul meu vorbesc cei mai mulţi cu superioritate, e un Dumnezeu mai greu de îndurat, pentru că, uneori, pute, şi în plus are mulţi morţi pe conştiinţa Sa mare, şi nu toţi sînt împăcaţi, Dumnezeul meu îmi seamănă, poate fi urît şi agresiv, şi chiar este violent şi vicios, vorbind de el, eu îl fac asemenea mie, o fi fiind păcat, dar aşa îl simt mai aproape, el se naşte în slăbiciunile mele, de obicei, în ele locuieşte nimicul sau ceva atît de dezintersat de semnificaţie, încît seamănă cu nimicul, dar el îmi iubeşte nimicul, cu asta m-a dat întotdeauna gata, el ştie că nimicul meu e sămînţa nimicitorului care vrea să mă ştie mut

***

Am exersat mult, am obosit să-i privesc pe toţi ca pe nişte victime, sînt insul din serile în care nu mai există nici o soluţie, cînd intenţiile au îmbătrînit dintr-o dată, ca amantele din alte vremi, şi stăm în timpul vînăt, e vremea putrezirii codurilor, faţa ta se varsă în faţa mea, complotăm, iar victima comploturilor creşte, sparge toate geamurile, debordează, vorbeşte în limbajele noastre, ne spune poveştile,vieţile noastre se întorc epuizate, o viaţă epuizată e un copil bătut crunt, iar el surîde, şi noi complotăm, o producem, nesiguri prin linişti dense, apoase, asa cum e vremea cînd te oglindeşti într-o mamă, nimicitorul nu mai tace din gură, drumul pînă la inima ta e lung, inima ta e foarte departe, o balerină nebună prin mari încăperi de odinioară

Degetele îi trosnesc a pagubă mică şi mânjire de suflet.

Nu al lui. Al altuia de către el ca şi corp terminat cu gură rea. Unu’ d-aici şi două unu’ lângă altu’ de la asta… Nu e dă bine… Hai, bă, tros-neşte-n-măta-n-cur! Degeaba.

De la dreapta n-a trosnit cel mare şi arătătorul, iar de la stânga cel mic. Mai încearcă încă o dată tehnica spargerii nucii. Se schimonoseşte de parcă şi-ar scoate o baionetă din stomac în belicoasa independenţă. A rămas fără aer.

PFHHUUU! Dă afară un jet cald de năduf. E aprins la chip şi ochii dau să-i fugă din cap, împinşi suţinut de compresorul plictisit al teoriilor lui băbeşti. Falangele sunt la limita elasticităţii. S-au întins la maximum şi tot nu pârâie PHUUOOO! Nimic. Nicio trosneală.

Dorinţa nesănătoasă l-a pătruns destul de adânc şi normal că l-a învins. De fapt, n-a fost nicio bătălie. Nu i-a lăsat nicio şansă de întoarcere la tânjeala plăcută şi aparent eternă după mult râvnita zdruncinică[1], atât de tipică masculilor carierişti. DE AZI EŞTI POPO, BĂ! Şi gata. A devenit. Până la urmă el nu e pustnic, nu e ascet, yoghin spiralat sau alt abstinent versat, ca să se lupte cu o glandă hoaţă şi să o respingă ca pe un organ donat. Nu poţi învinge homosexualitatea de unul singur. Trebuie să fii asistat, ca la naştere. Trebuie să-ţi naşti poponăria prin derrière şi nu prin fofoloancă − că oricum nu ai − aşa cum fac purtătoarele legale de pizdă. Altă gaură, aceeaşi logică. Şi dacă ai avea dabijă, tot nu ar ieşi pe acolo şi s-ar înfige ca o căpuşă şi ar suge sânge oxigenat, vitamine şi plăcere, până ar deveni o metastază surâzătoare. Sunt cazuri când e nevoie şi de cezariană printre fundaşi. Rare de tot, dar sunt. Atunci apare crima cusută cu fir de aur. Când ţi se face de bărbat ca bărbat, nimic nu te mai opreşte, deşi ştii că androsul nu e pe deplin fericit când are probleme unde soarele nu străluceşte niciodată. Ferice de lesbiene. Curul lor nu e condus de Prinţul Prostată.

Trebuia să fugă din zona asta pricepută la comunisme şi împăcări între pumnagii şi gherănitoare de două camere decomandate. Cum să se manifeste aici când violul este perceput ca o artă sexuală imperativă?

Reşiţa e ca un pişat de copil pe asfaltul mapamondului.

Mi-e scârbă de securistoizii ăştia! A fost deajuns să-şi mâzgălească o singură unghie în timp ce vopsea un toc de uşă al cabinetului, ca să-şi dea seama că a fost femeie în viaţa anterioară. Când simţi ceea ce te minte dogma că e greşit să simţi şi trebuie să-ţi înghiţi spovedania ca pe o vomitătură acră de băutură, atunci eşti liber cu adevărat, iar nevasta, copilul, părănţii şi fraţii sunt nişte praf fin pe ghetele tale de aspirant la dumnezeire.

VÂŞTI!!! Şi îţi dai singur cu cremă lucioasă şi îi vânturi iar ei ţipă IUBITULE!, TATI MIEU!, SOFICĂĂĂĂ!, NEICULEEEE!, sau îl laşi pe cel care te sexează înnoit să îţi dea strălucirea de Dumnezeu şi să le facă uitate cântecele afective. Ei nu mai sunt. Ţipă la tine din Tartarul hetero şi tu nu ai pachet să le aduci. Îi auzi, îi ignori vreme de trei ţipete şi apoi ţipi mai tare ca să-i acoperi. Mă simt ca un înger ejaculat din Rai pe care Iadul sidos nu-l vrea pentru că am strabism şi nu-i place pifometrul meu… Oare cât de frumos sunt io în lumea bărbaţilor anali? Sunt blestemat să fut nevruţi…

Acum trebuie să fie calm şi să se obişnuiască cu noua poftă la care dumnezeirea a poftit-o pentru el. Nu e un handicap, deşi pare preluată din tolba cu anomalii. E doar un simţ în plus. Acum e sută la sută bărbat şi gata. Decizia a fost luată. La puşcărie cu mine!!! Ho ho! La mititica!

De mâine scap de Reşiţa asta împieliţată… Adică de poimâine…. Băi, ce ploaia pulii…. Aici plouă doar când nu tre’ie…

Azi o să intre în curul ultimilor pacienţi de cabinet. Îşi doreşte enorm ca ultimul platnic să fie mascul. Vrea să termine prostatic şi cu hemorozi uscaţi, nesângeroşi şi interni, dacă se poate. Dă Doamne secetă! Dorinţa are logică de ecler. E sătul de zâmbete ieşite din chiloţi.

Vaginurile par să supureze când el le ocoleşte inteligent şi le presează din anus pe cinşpe centimetri de lungime. Îi vine să spargă peretele şi să unească peşterile surori, dar

proză

Procto

muierile zvâcnesc la fiecare apăsare, nu suportă durerea fără să scoate sunete maimuţeşti. − Încă un pic, doamna Cerasela… Acu-şi-ca! Ştiu că doare, da… − A-iuuuu! se înţepeneşte cucoana.

Se opreşte. Simte că a forţat prea mult limita femeiască şi iese din compartimentul sferic al curului. El e responsabilul cu durerea. Sofian, zeul durerii. O împarte întinsă pe anoscop şi e mulţumit că are acest privilegiu. − Curăţă un pic, Ligia, că e seara şi s-a mai strâns!, o agită el pe asistentă.

Doamna Cerasela e vegetariană convinsă. Hărţile verzui de pe mănuşile doctoraşului o recomandă ca mâncătoare de ierburi. Băbuţica are o alună cât o boabă de cafea pe cur.

Bobul cărnos e hegemon pe buca dreaptă ca un baobab pe hectarele de zgură ale Africii. E supra-crescut din rupturi de chilot şi ţinut de portmoneu cu capsă, în buzunarul de la spate. Pfuuuu! E ciorchine… Are şi trei fire răsărite din el. Sofian priveşte excrescenţa şi sugrumă vinişoarele căcăcioase doar prin pipăit, de parcă ar fi un campion orb de şah. A rămas înfipt în alună şi pescuieşte hemoroizi la mână. O face cu efect de vindecare. E un medic bun spre foarte bun. Ştie joaca în interiorul maţului. E cazemata lui profesională şi, mai nou, şi sexuală.

Dar mereu îl pişcă ceva atunci când atinge peretele ăla fin al muierilor, care îi transmite prin impulsuri variate că pizda e veninul omenirii, că Satana e superstar între ovule, iar Dumnezeu nu s-a născut din spermă. Se simte uzat când lucrează pe femeioase, indiferent de frăgezimea şi de vârsta lor şi fiecare hemoroid îl rupe parcă din carnea lui, iar pe muieruşca de pe masă o peticeşte cu sănătatea lui. E un altruism forţat în care el e clar un erou pederast care se donează involuntar din penis până la limita vlăgii vascularizate. Îmi consum carnea ca pe baterie… − Mai avem pe careva, Ligi? întreabă el hotărât, încercând să acopere stropii gălăgioşi ai chiuvetei scuipătoare, ca să nu fie nevoit să repete, că nu-i place bisul şi bâlbâiala la termen.

Aştepta un NU de zi de marţi, leneşă, neproductivă.

Un NU câtuşi de fragil scăpătat din guriţa ei plombată, în care nu-şi vârâse mânzul datorită eticii părului scurt. Îmi pare mătrăţoasă şi nespălată pe cap şi uite că se vopseşte mereu ca oul de Paşte.

Ea, cu o bucă cimentată din sprijinul trunchiului şi una moale, se ataşase nebuneşte de indiferenţa lui precum muierea care-şi oglindeşte chipul casnic în blidul de ciorbă şi nu de puţine ori şi-ar fi dorit ca să fie ea cea chinuită pe targa lor conjugală, ca doar s-o atingă cumva cu mâinile alea sigure de tra-pezist şi să-i simtă buricul degetului arătător în curicel (HÎÎÎIII!!! pe nări că ea e de-a casei şi nu trebuie să se vaiete şi să-l supăr pe domn doctor; să-l lase să lucreze în linişte ca un pianist al cururilor dezacordate de vene rebele) şi să se forţeze să-l dea afară după ce l-a absorbit cu sufletul ca o mină spiralată de diamant, ce aspiră helicoptere şi şoimi călători aiuriţi, în Rusia supurândă de zăcăminte.

O măcina curiozitatea mâţească să-l simtă în ea nesimulat, măcar o dată şi să-l vadă dând şi dând, ba cu ochii închişi ba deschişi de sminteala plăcerii, cu burtica lui albă transpirată şi păroşenia de pe ea inundată de sudoarea sărată ca o algă marină ce ţine loc de ascunziş pentru peştii neplanctonici piperniciţi şi ea strângându-l cu pulpele de bucile lui îmblănite cu puf şi hotărâte, aşa cum şi-l imaginase de zeci de ori atunci când o destupa Codruţ al ei la bujavercă[2],

actualitatea literară 5 Liviu ANDREI

nr. 30 n martie 2013

care se arunca pe ea beat, golăneşte, ca un puştan de cartier mărginaş, şi-i băga aer, scame şi fâneţe odată cu puţoasa lui veşnic nespălată, şi duhnind a comină din mau şi până-n sperma puţină şi transparentă cristal, ca pişatul de nerăbdare. Codruţ credea că o dovedeşte şi că e futissim şi magico-pasional, dar uite că ea îl avea pe Sofian în bibilică şi el era acum în stupul ei ca să dea atacul la mierea pizdifloră.

Oricum, toată lumea crede că fiecare doctor îşi buleşte asistenta, oricât de mare ar fi băsănăul ei de cercetaşă şi că face sexuiala asta din principiu, ca pe un dat din moşistrămoşi. Chiar şi dacă e bafancă sau bunică proaspătă, el tot ar trebui să-i dea papacioacă, măcar din motive pur meteorologice sau de adăpost. Asta dacă o simte adormită şi o vede căscând hipopotamic, întinzându-şi osânza cremuită a fălcilor. Ce grajd frumos aveţi doamnă/ domnişoară şi mânzu’ meu stă p-afară…

El vine mereu întârziat − şapte-opt minute pe puţin şi douăzeci maximum − şi parcă-şi potriveşte măseaua înnegrită pe sub obrazul stâng acolo la cabinet, ca pe un accesoriu esenţial al costumaţiei doctoriceşti.

Zâmbeşte larg şi şi-o arată în semn de salarii mici, Ligio, n-avem bani de porţelan. Nu cred io că n-o vede şi că el nu-şi simte dumicatul puţind de la ea, fir-ar a dreacu’ … Cum să-i spună că i-e ruşine?… I-ar da chiar ea bani să şi-o dreagă şi să-l ştie cu mult mai frumos fără împuţita aia-n gură. Împuţita aia îi urâţeşte până şi seriozitatea profesională care pe ea o excită din papucii de gumă şi până-n chinezăria de clamă colorată din părul care-i fetusează moaca spitalicească.

Dar uite că ea nu i-a mărturisit nicio fărâmă de dorinţă sexuală, nici măcar din gesturi − nimic, nimic, nimic; hai bine, poate o galeşărie de privire la mânerul burţii, dar nimic mai mult − şi şi-a ţinut dorinţa în chiloţii de femeie care dă târcoale treişcinciului înfiorător ca semi-prefix şi şi-a revărsat-o în cada peştoasă care-i dă măsura îngrăşatului sau slăbitului. Am mâncat ca o vacă… Nu-mi mai încape curu’ în buruc… Uoff!

Regim de mâine… Gata!

Evident că Flavia sa de acasă era o pasăre mult mai păsăroasă decât asistenta, dar Sofian nu a neglijat-o pe Ligia de supra-săturat ce era, ci din pură poponărie. Era omul maţului de multă vreme şi d-aia i-a neglijat pruna.

Nu-i era greu s-o răjghinească acolo pe mozaic sau chiar pe targă şi să-i simtă bucile alea mari de fătătoare eroină de decret fluturând în berna coiţelor lui lăsate.

Cu ţipete înnăbuşite, scurt, cu pantalonii în vine, şi mereu neprotejat, pe pula goală că doar e asistentă, dăo-n pisici, şi ar trebui să ştie să dejoace planul de melc psihopat al spermei. − Mai e un domn… băiat…, îl înştiinţă Ligia grăbită.

Se pare că norocul e şi el homosexual intermitent şi se sexează bălos cu alte noroace căci d-acolo vine energicul FUTU-ŢI NOROCU’ MĂ-TII. Dar nu e norocul futut. N-are cum să fie că el e perfid şi scârbos de nepunctual. E Providenţa. Uite că Providenţa asta i-a adus o gaură îmbucurătoare, aşa ca pentru despărţire.

I-a adus un cur cinstit de reşiţean coios provenit din pacientul Buian Radu. − Aaaa… Servim Patria, Răducule! Trăiască armata română cu tot cu ostaşii de birou! Cum îţi mai e?, se înseninează Sofian.

Corpul îi zâmbeşte doctoraşului, dar el se ţine tare şi nu vrea s-o arate. Sămânţa zilei se pare că a fost coaptă şi sărată, până la urmă. Radu e gustos la priviri din cur şi până-n ceara din spicul brunet şi a venit oportun ca maslul sub formă de mascul.

Pacientul e speriat că urmează la căutări. Prima oară a fost puţin de tot. A intrat ş-a ieşit rapid. Durerea a fost ca de măsea. Acu’ i-e acu’! Într-o clipită Ligia şi-a luat gândul de la Sofian şi de la de mâine nu-l mai văd, uoffff! şi e nerăbdătoare că o să treacă la desert de bărbat. Ea îl va aranja. Ea cu mânuţa ei îi va pune coiţele ca să nu-l deranjeze pe domn doctor, va îndura pe nări miros de penis proaspăt şi se va gudura în papile fără ca nimeni să ştie şi va încerca să observe cât mai multe intimităţi ale curistului ajuns pe targa de sub geam. Deci, Radu avea să bucure dublul auditoriu cu suferinţa şi sexualitatea lui. Are cu ce. Chiar are. _________________________ 1) Pizdă; 2) Idem.

Fragment din romanul PROCTO (Ofiţerii şi talentaţii, volumul II)

6 actualitatea literară

confluenţe

Maestrul Remus Taşcău, de 45 de ani în fruntea Corului “Ion Vidu” din Lugoj

Maestrul Remus Taşcău s-a născut la data de 7 noiembrie 1944, în localitatea Margina, judeţul Timiş.

A absolvit Conservatorul de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, în anul 1967.

Din anul 1968, maestrul Remus Taşcău preia bagheta dirijorală a Corului „Ion Vidu” Lugoj, anul acesta, 2013, împlinind 45 de ani de activitate neîntreruptă în fruntea renumitului cor lugojean.

De-a lungul prodigioasei sale cariere, dirijorul Remus Taşcău a susţinut nenumărate concerte în ţară şi străinătate, având un repertoriu extrem de vast, de la muzica universală preclasică, barocă, clasică, romantică şi contemporană, până la muzica românească bizantină, clasică şi contemporană: Giovanni Pierluigi da Palestrina, Orlando di Lasso, Carlo Gesualdo, Claudio Monteverdi, Johann Sebastian Bach, George Frideric Händel, Wolfgang Amadeus Mozart, Franz Schubert, Johannes Brahms, Darius Milhaud, Francis Poulenc, Jean Sibelius, Zoltán Kodály, Filotei sin Agăi Jipei, Anton Pann, Ion Vidu, Sabin Drăgoi, Gavriil Musicescu, Gheorghe Dima, Gheorghe Cucu, Paul Constantinescu, Sigismund Toduţă, Tudor Jarda, Dan Voiculescu, Doru Popovici, Remus Georgescu, Gheorghe Firca, Irina Odăgescu, Adrian Pop ş.a. În ţară, sub bagheta maestrului Remus Taşcău, corul lu-

Nicolae HAVRILIUC

gojean a prezentat concerte în toate marile oraşe, în săli de concerte consacrate, iar în Europa, în capitale şi oraşe cu importante centre muzicale precum Paris, Londra, Roma (Catedrala „Santa Maria in Trastevere”), Viena, Budapesta, Berna, Geneva, Montreux („Auditorium Stravinski”), Vatican, München (Catedrala „St. Pius”), Veneţia (Bazilica „San Leonardo”), Verona (Palazzo del Vechio), Nancy (Sala „Poirel”), Orléans (Catedrala „Notre Dame”), Laussane, Llangollen, Mainz (Catedrala „St. Martin”), Preveza, Karditsa, Varna (Opera de Stat), Novi Sad (Studioul „M” al Radioteleviziunii), Niš, ş.a., din Anglia, Ţara Galilor, Germania, Italia, Franţa, Grecia, Elveţia, Austria, Ungaria, Iugoslavia şi Bulgaria.

Dirijorul Remus Taşcău a pregătit Corul „Ion Vidu” pentru interpretarea lucrărilor vocal-simfonice „Requiem”-ul, de Giuseppe Verdi, „Simfonia a IX-a”, de Ludwig van Beethoven, „Acis şi Galatea”, de George Frideric Händel, „Fantezia pentru pian, cor şi orchestră”, de Ludwig van Beethoven, „Orfeu şi Euridice”, de Christoph Willibald Gluck şi „Missa de încoronare”, de Wolfgang Amadeus Mozart în colaborare cu Filarmonica de Stat „Banatul” din Timişoara şi Filarmonica de Stat „George Enescu” din Bucureşti (Ateneul Român). Soliştii acestor concerte au fost importanţi cântăreţi ai României de la Operele de Stat din Bucureşti, Cluj şi Timişoara şi de la Conservatoarele de Muzică din Bucureşti şi Cluj. În concertele a capella, pe lângă soliştii consacraţi ai corului,

au evoluat, sub bagheta maestrului Remus Taşcău, renumiţi cântăreţi ai Operelor de Stat din Viena, Timişoara şi Cluj. În decursul timpului, Corul „Ion Vidu”, alături de dirijorul său Remus Taşcău, a obţinut nenumărate premii şi distincţii la diferite concursuri şi festivaluri de gen din ţară şi străinătate: Premiul I, la toate concursurile şi festivalurile din România, Premiul I şi III la Festivalul Coral Internaţional de la Karditsa – Grecia, Premiul II şi Medalia de argint la Festivalul Coral Internaţional de la Preveza – Grecia, Premiul III la Concursul Coral Internaţional de la Llangollen – Ţara Galilor, Laureat al Festivalurilor Corale Internaţionale de la Montreux – Elveţia, Schwartzwald – Germania, Nancy – Franţa, Varna – Bulgaria şi Bassano del Grappa – Italia.

Ca urmare a activităţii sale de excepţie, maestrul Remus Taşcău a fost distins, în anul 1974, cu Ordinul „Meritul Cultural”, pentru realizări muzicale excepţionale în domeniul muzicii corale, iar în anul 2011 i se atribuie indemnizaţia de merit, acordată de Parlamentul României, Academia Română şi UNIMIR (Uniunea Muzicienilor Interpreţi din România) celor mai importanţi interpreţi români, afirmaţi şi recunoscuţi în ţară şi străinătate.

Fundaţia Corală „Madrigal – Marin Constantin”, sub egida Ministerului Culturii şi a Ministerului Educaţiei Naţionale conferă, în anul 2000, Corului „Ion Vidu” şi dirijorului său Remus Taşcău, Premiul Internaţional „Alexandru Paşcanu”, pentru merite excepţionale în activitatea corală. De asemenea, dirijorul Remus Taşcău a mai fost distins cu Premiul Pro Cultura al Consiliului Judeţean Timiş şi Marele Premiu Josif Constantin Drăgan oferit în cadrul Galei Premiilor Lugojene organizată de Fundaţia Europeană Drăgan Lugoj şi Primăria Municipiului Lugoj.

Ardent jocul vibra

Spectacolul de teatru însoţeşte viaţa şi o reconstituie prin simboluri scenice adecvat distribuite ca să emoţioneze. Pentru că una dintre condiţiile spectacolului, văzut drept realitate scenică îndemnată să recreeze concretul, se găseşte în fixarea unui „prag emoţional“ (Camil Petrescu). Acest înţeles transpare la întâlnirea cu faimoasa trupă ambulantă Batida din Copenhaga, prezentă la Bucureşti în Festivalul Păpuşilor Teribile (Festivalul Internaţional al Teatrului de Animaţie „Bucurii pentru copii. Spectacole de colecţie“), organizat de Teatrul „Ţăndărică“ în decembrie 2012. Compusă din 9 actori pe care am să-i menţionez pentru jocul lor raţional şi alert, adică pentru exactitatea de a face haz din firea omului predispusă la păcat şi rătăcire (în contextul societăţii de consum tributară banului): Per Thomsen, Simon Holm, Tine Sorensen, Lus Hanch, Mario Sorine, Karen Rasmussen, Lene Christiensen, Tobias Heilmann, Rasmus Glendorf, trupa daneză a prezentat Hallelujah!, o structură scenică esenţială pentru specificul unui festival de animaţie.

Realizat după scenariul şi-n regia lui Sören Ovesen, scenografia: Lea Burrows, muzica: Erik Christiensen, costumele: Helene Thygesen, Hallelujah! este un spectacol de mişcare ordonată prin ritm şi de nonverbal însoţit de melos. Prin toate acestea, într-o „laolaltă“ şedere a armoniei, plus farmecul actorului, cel grijuliu cu sine la înfăţişare, ocolind monotonia şi stridenţa, dar mustind de spirit ludic, Batida a reuşit să „orchestreze“ cântecul din „dämmerung“ (amurg), înţeles ca o victorioasă finală spre care se-ndreaptă omul (încheind împăcat încă un ciclu de viaţă), şi să prefigureze ludic noul embrion de viaţă ca pe un resort pentru „energia“ începutului („musik der Kräfte“, muzica energiilor) unui alt ciclu de viaţă. Se avansează imaginea unui alternativ prin apariţia candorii şi nevinovăţiei, întruchipate scenic de „păpuşa“ născută în văzul tuturor, mişcată ritmic şi vizual de sonoritatea cu vrajă ce străbate din Hallelujah! În context biblic, Hallelujah! are sens de „Lăudaţi pe Domnul!“, în demonstraţia scenică a trupei ambulante Batida din Copenhaga exală înţelesul de „Laudă adusă Domnului, Inspiratorul Creaţiei“. Naşterea, ca episod de bază din facerea vieţii, presupune şi un ceva dinainte ştiut ce vine din hotărârea elementelor procreatoare de a intra în relaţie. Ceea ce înseamnă că a fost o „regie“ care a investit cu puteri „actoriceşti“ jumătăţile contrare ale procreaţiei.

nr. 30 n martie 2013 Din anul 1998, dirijorul Remus Taşcău este vicepreşedintele Asociaţiei Naţionale Corale din România, iar în anul 2003 i-a fost acordată distincţia de Cetăţean de Onoare al Municipiului Lugoj.

Despre măiestria dirijorală a lui Remus Taşcău au scris, de-a lungul vremii, nenumărate articole, cronici, impresii şi aprecieri renumiţi muzicologi, compozitori şi dirijori: Marin Constantin, Grigore Constantinescu, Stelian Olariu, Dan Voiculescu, Carmen Petra Basacopol, Viorel Cosma, Gheorghe Firca, György Kurtág, Walter Mihai Klepper, Constantin Râpă, Constantin Tufan Stan, Gyula Rosner, Zahari Mednicarov, Vassil Arnaudov, ş.a., fiind considerat de către Marin Constantin, Viorel Cosma şi Constantin Râpă şi alţi importanţi compozitori, dirijori şi muzicologi din ţară şi străinătate unul dintre cei mai importanţi dirijori de cor din România.

Discografie: n Disc LP, cuprinzând creaţii corale semnate de Ion Vidu, editat în 1985 de Casa de Discuri „Electrecord”. n Disc single cu muzică romantică germană (Franz Schubert, Johannes Brahms, Felix Mendelssohn-Bartholdy), editat în 1985 de Casa de Discuri „Electrecord”. n CD, cuprinzând motete şi madrigale din literatura universală renascentistă şi creaţii laice şi religioase din literatura corală românească, editat în 1996 de „CD’s Audio Production” (Casa de discuri „Jean Daniel Brandt”), Bienne, Elveţia. n CD cu colinde de Crăciun, editat în 1998 de CDs Audio

Production, Bienne, Elveţia. n CD, cuprinzând colinde şi cântece de Crăciun, editat în 1999 şi 2001 de A. D. Recording, Timişoara. n CD, cupinzând lucrări corale din literatura românească şi universală, editat în 2004 de Art Media Music Timişoara. n CD, cuprinzând lucrări reprezentative din muzica românească religioasă de tradiţie bizantină şi colinde, 10 decembrie 2007, editat de Radiodifuziunea Română. n CD, cuprinzând muzică corală religioasă din literatura românească şi universală, clasică şi contemporană, editat de Radio România Cultural, septembrie 2011. În data de 10 decembrie 2007, la propunerea Radiodifuziunii Române, Corul „Ion Vidu”, sub bagheta maestrului Remus Taşcău, a susţinut un concert cu public în Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” Lugoj, reprezentând România în cadrul proiectului Uniunii Europene de Radio – „Ziua Specială de Crăciun” – 2007, concert preluat şi difuzat de 25 de radiodifuziuni din Europa, Canada şi Noua Zeelandă.

Unul dintre cele mai importante concerte din istoria de peste 200 de ani a Corului “Ion Vidu”, a fost cel prezentat, în data de 10 septembrie 2011, în cadrul celei de a XX-a ediţii, Jubiliare, a Festivalului Internaţional “George Enescu” Bucureşti - România. La invitaţia organizatorilor acestui eveniment cultural de importanţă mondială, artiştii lugojeni, dirijaţi de maestrul Remus Taşcău, au susţinut un concert de muzică religioasă românească şi universală. Concertul a fost înregistrat integral şi transmis la Radio România Cultural, Radio Trinitas şi TVR Cultural.

Tudor Trăilă, coordonatorul Corului „Ion Vidu” Lugoj

Imediat, după fenomenul „naştere“, jumătăţile contrare trec în alt rol, iar iluzia se continuă.

Naşterea pe pământ stă sub semnul teatralităţii, după cum naşterea pe scenă nu conteneşte să preamărească viaţa în neîntrerupta ei devenire. A fost un dat în ordinea veşniciei să fie însoţită viaţa de teatru, iar teatrul să edifice viaţa. În locul „blidului“ cu arginţi prin care sufletul omului s-a pierdut pe drum, omul, în spectacolul danez, se revigorează invocând „blidul“ de azur şi de iubire, iar demonstraţia de joc ardent ţine locul unui mesaj în chip teatral adresat lumii: trezirea în spirit şi-n simţiri (Cât de actuală, dar şi de perenă se păstrează expresia lui Iancu Văcărescu: „Teatru... ca un lăcaş de muze!“). Prin unghiul din care se caută acel unic de funcţionare al timpului (goana după bani), spre a fi ironizat, regia investeşte cu putere emoţională unicul de expresie al spectacolului. Există în intuiţia regizorului Sören Ovesen o zonă predispusă spre sondarea realităţii în care lumea apare pe dos, cu blocaje în gândire, ceea ce duce la răsturnarea valorilor. Această predispoziţie din intuiţie îi permite regizorului să dilate formele vizualizării sale şi să ia atitudine în favoarea spectacolului, canalizând acţiunea pe făgaşul comediei, deci să placă spectatorului. Hallelujah! este un spectacol de la care nu poţi pleca decât cu surâsul pe buze, încrezător în viitor şi într-o magică bunădispoziţie.

nr. 30 n martie 2013

invitatul revistei

Adam Puslojic

Scriitorul şi traducătorul Adam Puslojic s-a născut la 11 martie 1943 la Kobisnica/Cobişniţa, lângă Negotin, în Serbia. Şcoala generală şi liceul le face la Negotin, iar la Belgrad studiază şi este licenţiat al Facultăţii de Filologie, specializarea literatură universală şi teoria literaturii (1962-1967). Primele creaţii literare (poezie şi traduceri) le publică în revista belgrădeană „Vidici” şi în „Razvitak” din Zajecar, 1963-1964. Debutează editorial cu volumul Postoji zemlja (Există pământul, 1967).

Poezia lui Adam Puslojic a fost tradusă în peste 20 de limbi străine, printre care: italiană, suedeză, germană, rusă, engleză, bielorusă, slovenă, română (traduceri semnate de poeţii Nichita Stănescu şi Ioan Flora). A fost ales membru de onoare al unul de lut ori numai ăsta, de gură omenească dar să nu uităm noi cumva... la tine, acolo, trebuie poate să-mi cânţi şi tu mie – o mie de versuri nu strică o prietenie pură cum bunăoară este şi asta a noastră

Mereor mor

Ah ce poezie atentă, acută şi inspirată total

nu mor de fapt sunt mai departe de mine ca oricând

Mamă eşti bună mamă şi savantă aproape de inima mea

Cu doi Ioani

atunci când nu mor

Tăticule, salvat din abisuri, hai astăzi vino acasă

astăzi nu mor nici obişnuit

Spălat pe faţă şi întors pe dos – mă simt al Tău, Doamne!

La această masă rotundă astăzi voi sta şi eu ca în casa mea – mereu cu doi Ioani... cu anii

da, da, da... mereor nu mor

Poetul

absolut nevinovat acasă la mine în pat

De vorbă M-am săturat de Ioan Flora bănăţeanul din zbor mereu îmi şopteşte un vin alb şi sec din aripi mă Ioanus mai lasă-te de cazuri şi necazuri hai să trecem la traduceri din poezia sârbească acolo unde ţi-ai oprit tu odată Antologia ta celebră

Oase prin sat oase mărunte adunate la un loc deosebit proptite-n uşa cea mică

Mă, bunicule, mă tu aşchie fiartă-n vinul roşu, aici pe unde ţi-ai ascuns tu pălăria – în România trebuie să mergem acum acasă, Adame mi-ai băut-o, mi-am mâncat-o, mi-am şi înghiţit-o de tot

primul – zis şi Flora, va recita ceva diafan, iar umbra lui neagră va cânta la pian secundul – spus Matiuţ, va veni cu o maşină verde ca o măslină şi va da bani mulţi să bem şi să tot mâncăm din propria lui carne – tot felul de vacarme şi de nespuse cuvinte cuminte.

Val-vârtej la Arad

Felix Romuliana

Şi aici la Arad ca poet mi-am dat cu pumnii în cap

Poeţi cum am fost, nicio cărămidă sfântă nu se mai vede printre ruine...

Dar oameni, poate oameni încă mai rămânem pe-aici...

şi acolo aduse de tine

Nici păsări, nici peşti, nici pietre din ape... nici ploi albastre din nori, nici iarbă măiastră din cer

Pasărea noastră

abia nişte nebuni vitregi

Pasărea din Valea Timocului ne cântă albastru numai din zbor

Lui Vasile

Trilul ei vestit este sonor, somnoros şi sângeros

să bem ceva ori poate mai bine nu – ci doar să visăm că suntem o lume întreagă –

lui Vasile Dan am să-i cânt la Arad, la o biserică, din pahar vrei tu, Dan Vasile,

poetului Gheorghe Mocuţa

nebunule, da ce atâtea idei blestemate aflate deodată nu poţi suporta mai mult de două de o sută şi nouă astăzi sunt decis şi convins că pot doar una singură cât un univers

Un os, întors Doamnei Ana Maria Dragoş

De ce nu tac din gură atunci când mă doare, nu cumva sunt umbra brusc ieşită la soare şi pot să cânt din creier, iar inima îmi tace – un vuiet trist de greier în stea mă tot preface

Academiei Române, în 7 februarie 1995, şi al Academiei de Ştiinţă, Literatură şi Artă din Oradea, instituţie ce reuneşte scriitori şi oameni de ştiinţă din Europa. Face parte şi din Uniunea Scriitorilor din România. Titlul de Doctor honoris causa i-a fost acordat de către Universitatea din Oradea (2001) şi Universitatea din Arad (2004). Este Cetăţean de onoare al oraşelor Ploieşti (2001), Skopje (Macedonia, 2002), Călăraşi (2007) şi Târgu Cărbuneşti (2007). În prezent, Adam Puslojic este preşedintele de onoare al Asociaţiei de Creaţie şi Prietenie „Frăţia sârbo-română” din Belgrad, iar la Uniunea Scriitorilor din Serbia conduce sectorul de Relaţii Internaţionale. Trăieşte şi scrie la Belgrad şi în Valea Timocului, la ţară.

sunt un os întors spre Eva din omul luminos, eteric şi calm, redus la întuneric, i-am băut măduva şi seva

de pomană şi de pomină

azi să-ţi spunem tot noi doi, orice...

(la un loc)

acestui Anghel duduit din mine atât de rău şi nepotrivit ales şi pus aşa de bine – undeva sus, dar... dezdumnezeit.

cum de obicei şi este Adam, destinul

aici important fusese sănătatea voastră şi a noastră doar prin călătorie

Privirea omului

nu doarme!

Poetului Ioan Matiuţ

mă, mă bunicule, nu cumva tu eşti şi un poet

Fraţi cum suntem, lumea noastră moare repede, ca o stea...

actualitatea literară 7

lui Gh. Mocuţa

nu uitaţi: vă dăruiesc privirea unui om! are ăsta opt sute de ani şi neani nu cumva ea este a mea după ochi după frunte după părul cărunt eu al lui sunt din timpuri şi ceruri al lui este cerul lăturalnic şi celebrul cer secund la fel

Ceva mister Oraşul arădenilor de azi are şi un mister ceva regal din sunete pretutindeni ieri – honic şi mâine azi azi azi veşnic Azi azi în care şi eu Acumazi nu mor – tot azi sunt – e aiciacum detot fâlfâi şi foşnesc în mers ce frumos arăţi mă, tu oraşule Aradule!

Firul nostru cântă Firul cântă, Adam nu doarme – poate nici el... aici nu este întreg ci doar trei sferturi de Om biblic şi antic,

la Arad, nu cântă iar Firul şi Neamul...

Rugăminte Poetului Ioan Matiuţ

Ioane, Ioane... de ce n-ai venit, cu noi... la Biserica sârbească

de data aceasta vezi potrivit... şi cerul şi colivia ne stă bine cuminte bine, fraţilor... atunci ieri a fost cum a fost iar noi buni am tot fost nimic celebru, cum visam – dar nici o mulţime de prăpăstii, ca în străinătate... la ăia, acolo – sus prin infernul Europei

o slujbă acolo fără de tine, la Vama Veche n-are valoare

Post Aradum

nici nu este valabilă şi portabilă ca verb şi apă, evident Apă de băut

adevărat ascuns undeva sus pre nume – Atloc Misino

hai, mai vino şi tu, Ioane... acolo, unde trebuie şi nu trebuie!

Eşti poet.

Ce bine ar fi Poetului Ioan Matiuţ

Aşa a fost, dar asta spun numai odată la un an: ah îmi iubeam omenirea dar adoram doar poarta tăcută a casei natale mi-am dăruit toate oraşele lumii cu fluvii miraculoase şi misteria vieţii trecutul istoric, mai întâi întins peste un gol, astăzi îmi şuieră tot mai dureros

La plecarea mea din Arad mi-am amintit de un samurai

Spun: cum ar fi să-1 vizitez eu acum total neverosimil (pe neaşteptat în beznă retras în cuşca lui de miezul nopţii) Să-i arunc mai multe lucide vederi şi ceva cuvinte dinadins întoarse pe dos aidoma exact numelui uneori celebru desenat Poate că totuşi şi aşa ceva a devenit posibil în această lume recreată după măsura vie a viselor grele şi de neiertat Onisim mă doare un ochi încuiat în spaţiul gol al gândirilor mele deşerte şi uşor înmuiate-n apele stelare abia aici domesticite Dar atunci Aradul brusc mi-a venit tot mai departe, ah, poate chiar în afara lumii abia cunoscute şi eu rostesc doar atât: Adio, Misino!

ce bine ar fi, Doamne, să nu mai mor – lasă-mă, nici greu, nici prea uşor printre ai mei, acasă.

Cu Vasile Dan, dialog întrerupt Dar tare întrerupt potrivit te-am sunat

(Poeme inedite, din volumul Mereor, care va apărea la Editura Mirador, Arad)

8 actualitatea literară

Anda Maria Neagoe

şcoala de poezie

Patricia Lidia

Supernovă

Amintirile

o strig pe nume şi nu se întoarce pleacă fără distincţie cu siguranţă, chibzuinţă, fără politeţe, fără suspiciuni fără încredere vorbele fără şir nu îi fac nimic nici măcar o compasiune sau o resemnare nu-i dăruiesc niciun abur pal nicio umbrelă de soare darămite pălării cu boruri largi dâre de galben dogorâtor pe sub copaci, umbre amorţite în tăcere sau chicoteli lângă apa râului. vara a fost lungă sau scurtă, nu contează a rătăcit printre rădăcini şi printre oameni altminteri nimic şi nimeni nu era cald şi galben, poate doar un cântec care se rotea nesfârşit de blând odată cu adierile de deasupra câmpiei.

nu sunt nici apă, nici aer, nici pământ –

Acelasi iz de toamnă târzie şi tomnatici gândaci aurie lumina bate în geamul puţin gri deasupra şi dedesubt cerul imaginea unor bătrâni îndragostiţi… sub semnul melancoliei nici ziua nici festinul ei de carne crudă noi, buimateci orbecăim prin luminile toamnei şi nu înţelegem de ce suportăm mirosul de peşte când până la gurile marelui fluviu e-o eternitate despre vis aţi înţeles ziua de azi o continuă pe cea de ieri şi cam atât… despre mâine, poate ar fi necesar un tropot de paşi pe caldarâmul din faţa ferestrei sau un veac de tăcere… peste acoperişul ei despre mine acelaşi cu-n vis sau o pana la tâmplă…

Despre duminici Duminica dimineaţa n-o pui în album mereu e-o sărbătoare amânată veştile aceleaşi, nimic în plus, acelaşi tren, acelaşi peron, aceeaşi plecare… fără sărbători frigul îţi cuprinde azi o geană, mâine un petec de zare, şi uite-aşa ne trezim fără un vis în buzunarul memoriei.

Nimic nou sub soarele toamnei Toate lucrurile se repetă istoria e-aşa cum e povară e timpul plecările au întotdeauna acelaşi tren vagoane insalubre călători obosiţi o viaţă întreagă caută ceva în plus…

şi mi-ai arătat pe cer cum cad stelele şi nu ştiam dacă plânge Dumnezeu sau doar plouă...

stelele pe cer astă seară mor – prea crunt ne trece timpul...

Când s-a terminat vara

Continuare

nr. 30 n martie 2013

Şi tot el te-a convins că trebuie să iubim ceea ce nu putem să înţelegem, căci crede şi nu cerceta e desolit şi plictisitor şi... şi nu mai contează, continuările nu sunt niciodată ca originalul...

în lipsa ta, lipsesc şi florile, şi visele, şi sorii din sufletul meu –

Ocazii speciale Cândva fericirea era destoinică Mă trezea dimineaţa Cu faţa direct în oglindă Stelele zâmbeau direct De pe cadranul ceasornicului Totul era sub control Bucata de pâine Castanul din faţa geamului Eu, tu şi alţii Strada pulsa După conştiinţa fiecăruia Inima s-a răsucit pe călcâie…

Versiunea oficială e grupul şi arhivarea făcută acum cu ocazii speciale bun exemplu de încredere-n oameni morala uneori e de prost gust

Printre coline despre amintiri multe şi bătute de vreme cum se spune se uită în altă parte nu ne privesc în ochi de frica dragostei, dragostea are culoarea prafului de puşcă dragostea are culoarea verde seamănă cu malul drept al râului de mai multe generaţii acum sălăşuieşte dincolo de coline de-aceea nu trebuie privite în ochi amintirile nu dau niciun rezultat de cele mai multe ori sunt lacome şi întotdeauna câştigătoare

Puţină dragoste, multă risipă..

Oboseala paşilor pierduţi Lumina toamnei în grădinile ei Răcoarea dimineţilor Şi căldura din privirea mea În oglindă Numai în oglindă îmi face bine Mirosul bostănăriilor Păcat că nu durează mai mult…

Da, prietenul ăsta deştept al tău, Albert sau Camus sau cum i-ai zis, avea mare dreptate, ceea ce contează nu este ceea ce se spune, ci ceea ce nu trebuie spus…

în lipsa ta îmi lipsesc amintirile...

Albert Camus Îţi aminteşti când eram tineri şi ne dezbrăcam din priviri, şi îmi spuneai că ai un nou prieten, Camus sau aşa ceva, care te-a învăţat să te bucuri de viaţă, că toamna este a doua primăvară, când fiecare frunză este o floare. Şi îţi spuneam că e deştept, trebuia să fie şi foarte chipeş, dacă avea atâta frumuseţe în suflet,

sunt o băbuţă de mare viitor

în south park la o aruncatură de quark, războinic din star wars irizînd suflet roz Poetul.

ovaţionaţi-l, e atît de tînăr din punct de vedere spiritual din punct de vedere schizofilozofic din orice punct al camerei de vedere tînăr şi frumos ca un căprior sălbatic în pădurea cu litere tînăr şi înalt precum cerul gurii unei fete de chihlimbar tînăr şi maiestuos ca gîndul despre cele sfinte ah, noul poet al vremurilor prozaice…! iată Poetul! aclamaţi Poetul! cîntăreţul ăsta strălucitor, exploziv, din fluieraş de os luminos împărătesc şi copilăresc ah, ce poezie densă, confraţi! să mă compar cu el? niciodată! (de parcă poezia poate fi comparată….) şi totuşi, planeta e a tuturor… e maaaaaare lucru că îl înţeleg… aşa sporesc şi eu aşa devin şi eu o băbuţă pedant sofisticată de mare, mare viitor…

Luminiţa ZAHARIA

Vis

Nici linişte în starea aceea…

Azi-noapte, te-am visat într-o grădină, Cum răsăreai din rouă şi din flori, Cum stelele, dar parcă mai divină, Mai plină de iubire şi splendori!

aşa sunt zilele ca şi nunţile unele ca şi ploile toamna altele nu îşi poartă de grijă realizează că nu au nevoie de acest circ hilar

Când zorile-au bătut în geam discrete Şi m-au chemat la ele, plictisit, Eu m-am întors cu faţa la perete Sperând să fie visul nesfârşit!

drame tulburătoare dinţii sufletului în care un şofer speriat că maşina s-ar putea strica ar petrece pur şi simplu o seară de linişte.

Dar în zadar, se adâncea abisul, Din care să te smulg am încercat, Deşi n-ai fost aievea, totuşi visul Mi se părea c-a fost adevărat!

Marius CIUFU

nr. 30 n martie 2013

şcoala de poezie

actualitatea literară 9

Hedir Al-chalabi

Am amorţit probabil.

Am văzut minele timpului Ei chiar au crezut şi au rezistat în timp M-aş elibera de judecăţi şi de credinţe Crud e finalul întregii lumi Aş plânge la căpătâiul lor Al fiecăruia…

Totuşi azi am început să cred Cred că nu mai trebuie să plâng eu Pentru că El o va face pentru toţi.

Lupta cărărilor

Rai întunecat Corabia pustiită Ţărmul s-a preschimbat în alge şi scoici Iar valurile nici nu se mai aud Sirenele nu se mai văd în larg Nici vocea care cântă înspre ţărm.

Mirosul trist se simte pretutindeni Parfumul norilor pluteşte peste tot Îndepărtata lume s-a înecat în mare Iar duhurile visătoare dezleagă vechi mistere.

Sorbind din spiritul lor Ne scufundăm în larg Corabia pustiită Steagul şi l-a îngropat.

Candela ascunsă Mă ascund după paravanul interzis Şi scriu fără oprire…

Scriu cât timp mâna mea Va mai putea căra candela Totuşi e o lampă…

Obosită la fel şi ea de-atâta timp stătut.

Urechile au obosit de-atât sforăit Încetaţi gălăgia!

Toate mă dor Umbrele formate pe perete Îmi istorisesc lucruri neînţelese E târziu.

Noapte bună.

Frânghia neîntreruptă Mi-aş dori să-ţi pot citi în ochii-ţi trişti.

Temător tu mă priveai.

Cum puteam să-ţi spun că nu te-nşeli Că ce ai simţit e real?

M-ajunge iadul, Pe frânghie mă ridic Nu ştiu dacă atinge până la eternitate Dar tu mă-mpingi în sus.

Nu-ţi ologi picioarele, Ascunde-te înăuntru Adu-ţi aminte ce momente ai trăit Experienţa sfântă doar cu mine o poţi avea Trupul tău te ţine întemniţat Dar mereu îţi aminteşte că nu eşti singur.

Pietrificarea Omul de piatră e ascuns pe undeva I-aţi făcut degete şi ochi din piatră Nu mai poate să citească, nici să scrie Dacă ar fi fost orb nu ar fi fost oprit de la nimic Acum omul de piatră nici nu poate să respire Este trist că aţi distrus piatra Aţi omorât fiinţa Iarba nu mai creşte Lemnul s-a asfixiat M-aş întinde lângă el Dar nu cred că mă mai simte E deja pietrificat.

Lacrimi din cer Azi am început din nou să cred Ieri parcă nu mai simţeam rugăciunea.

Azi nu mai văd poteca Nu-mi mai simt nici cicatricea

Diavolul încearcă să-şi marcheze teritoriul Vrea să renegăm tot ce-i sfânt Să ne lăsăm vrăjiţi de tentaţie Să devenim suferinzi de ruşine Să fim seduşi de dorinţe Să ne topim credinţa în neîncredere Să fim placaţi cu durere Corpul să înnebunească în faţa pasiunii Ţi-ar zâmbi mamonul dacă nu ai simţi repulsia Şi te-ai lăsa sărutat de suferinţă Nu te lăsa sedus, fii tu cel seducător Arată-i cărarea.

Soartă nefertilă Te-aş lăsa să mă priveşti dormind Dar nu te-ai vindecat încă de tristeţe Ai refuzat să-mi plângi amarul N-aş vrea să-ţi văd chipul trist Şi nici mândria mea lovită, bântuită De cei lipsiţi de suflet Prefă-te că-i real!

Mă tem că nu rezişti Atâţia pierde-vară Ce doar cu arme merg prin viaţă Fugăriţi de soarta nefertilă Din răsputeri s-ar da la o parte Dar sunt trădaţi de picioarele sclavilor Nu te mai simţi însingurat Ţi s-a îndeplinit dorinţa Am adormit.

Sacrificiul nopţii Căutând chipul lui Dumnezeu Unii şi-au împuns carnea cu ace Să reziste nopţii, să nu-şi uite scopul Templul e plin de sânge De cei care au îngenuncheat prea mulţi ani Sângele curge pentru că şi-au pierdut cărarea Şi gol întunecat s-a făcut în suflet Ridică-ţi privirea, priveşte lumina Nu vezi că a fost luminată Tocmai poteca ta.

Dragoste încătuşată Trăiesc ecourile timpului Şoptindu-mi amara pomenire Răceala amintirii trecute Dragostea a dispărut pentru totdeauna M-aş odihni în braţele tale În nopţi pierdute M-ai alinta cu vorbe calde M-ai lumina cu strălucirea ta Lacrimi amare nu ar exista Nebunia ar dispărea Devenit rege personal M-ai încătuşa Asigurându-te că doar ţie Pe de-a-ntregul îţi voi aparţine.

Rai întunecat

Degetele îmbibate în scrum Picioarele ascunse în cenuşă Mirosul duhneşte a moarte Mă odihnesc la asfinţit de soare Marea învolburată ascunde comoara nepreţuită Sabia dă foc călătorilor pierduţi Nălucile pierdute se văd în zare Înfometaţii şi-au pierdut traseul Imperiul a rămas pustiu Raiul a rămas în beznă Scoate călimara şi pictează-l în culoare!

Amintirea florilor Zăpada s-a înnegrit de timp Treptat şi râsul ni s-a murdărit Cerşindu-i lumânării lumina Mă rog smerită să nu fugă amintirea Mormântul va fi locul pentru lenevit Cimitirul cel pentru trudit.

Chinuit de asprul plâns Furtuna doboară Tinereţea stricată se-ascunde de teamă Groparul o-ngroapă de vie Povara alungă răbdarea Mirosul florilor încet se-ndepărta.

Şoptind culoarea Plutesc printre păpădii uscate Privesc cu ochii-nchişi spre soare Gândul zboară spre locuri uitate Vreau să ating zăpezi nepătate.

Degetele miros a călimară Cuvintele transmit parfum de hârtie Ecourile aduc culoare Vraja se răspândeşte, iar eu apun.

Gheţarii topesc oglinda Grădina se usucă de vegetaţie Îngerii cântă şoapte Adormită încă privesc grinda!

Regele Mă-nvârt şi caut lebăda Ce cu răbdare dezmierda întreaga zi Cum să înfrâng destinul lipsit de culoare?

La vânătoare cine mă-nsoţeşte?

Necruţătorul rege Păstrează spada veştejită de timp Aşteaptă războinica lebădă Să-i cânte pe lac în ziua de plecare.

Monstru creator Osul e cioplit de literă Viaţa şi iubirea o inspiră Stânca nu ar plânge niciodată Nici inspiraţia nu ar fi adevărată.

Oglinda tulburată În ea lumina demult nu se mai vede Nici treptele nu se mai înalţă Picioarele au devenit în timp de gheaţă.

Monstrul păgân se-ascunde sub soare Dar mâinile nu uită să rămână creatoare.

Carte protejată Mi-ai închis ochii când mă plimbam pe stradă Vântul m-a împins către stânci Cartea am încercat să n-o strivesc

Lumina nu a mai intrat în ea Literele s-au transformat în răni adânci.

Cântarea nopţii Ţi-aş săruta piciorul Ce ţi l-am spălat cu mosc Dar te privesc vrăjită Cum gura ta vorbeşte În limbi necunoscute Iar ochii îţi sticlesc a oază nevăzută Veşmântul auriu Împrăştie mirosul deşertului neîmblânzit şi leneş Iar eu buimacă de atâta farmec Mă balansez ca-n leagăn de copil. Şi-ţi cânt ca şerpii visători Despre gheţarii neatinşi Încet tu te-ncovoi Balsamul vocii mele Îţi relaxează gândul Iar tu, ca pânza ce se-ntinde Te-apleci lângă mine Şi îţi aduci aminte Privelişti demult apuse.

Poveşti schilodite Pe bolta cerească sclipesc licurici Ce triste în şoaptă poveşti ne vorbesc Despre albastrele timpuri şi crude cu viaţa Au schilodit cu toată forţa Nu numai omul, Dar şi piatra Mârşavii au căutat averea Şi marea-mpărăţie Dar otrăviţi fiind N-au cunoscut decât nesaţul şi pălirea. În timp, păcatul le-a fost faimă Oglinzile din cer Mărturisind povara mulţimii însetate Desfrâul le-a şters mântuirea Şi i-a făcut cu spaimă să privească.

Pântec înveninat Ne-a murdărit cu vorba Şi sufletul l-a umilit Nepăsători şi putrezi În duhoare ne-a azvârlit Veninul, din pântec a ieşit.

Scrâşnind amarul rece Bocind cu jale hoitul Simţeau înnăbuşirea Mirosul neascuns i-a acaparat Dar zumzetul puternic din cer coboară Iar trupuri zdrenţuite, Curajul şi-l încearcă Cu pumnii lovesc în ziduri Urlând ca nedreptatea sub formele ascunse Să se evapore ca apa pe caniculă.

Degete pierdute Îmi pierd forma după ploaie Picurii dau tonul dansului Pulsul se înalţă în cercuri Degetele-şi pierd direcţia Înţelepciunea atinge orizontul neatins Măsor curcubeul apărut de nicăieri M-aş trezi privindu-l după moarte Să-mi clătească ochii în culoare Teroarea să plouă-n armonie.

Tălpi arse Trăiesc eternitatea În pântecele ei.

Cu lumânarea-mi luminează bezna Drumul mi se deschide către necunoscut Plăcerile mângâie văzul Bucuria încântă auzul Picurii de ceară îmi trasează drumul Parcurg un drum cerat Tălpile se adâncesc lăsând Să se usuce forma lor.

De ce să mai simtă şi alţii arsura fierbinte?

Culcuş lângă astrologi Mă zbat pe nisip înfierbântat M-a prins în vâltoare Soarta slută mi-a orbit degetele Miros noaptea ce vine Mă prinde în capcană Strâmtoarea-i blestemată M-afund în beznă Şerpii încolăcesc gleznele.

Astrologii n-au prevestit finalul Mi-aş fi făcut culcuşul lângă ei.

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 30 n martie 2013

Ion Lazu: o istorie literară în piatră

Hotărît lucru, spre osebire de cei ce văd doar suboameni în români şi-n scriitori doar hahalere, păcătoşi patenţi, „pragmatii”, caractere deformate de comunism (nu că n-ar fi destui şi din ăştia), Ion Lazu, spirit independent, dar şi idealist, nu suferă de depresie naţională, nici de indiferenţă la martiriu, ba chiar taxează apăsat aceste maladii, vrînd să le vindece. Cum? Luptînd pentru aducere aminte corectă, rememorînd eliticidul (Virgil Nemoianu îi spune astfel) din vremi de coşmar social-politic.

Lazu are „o părere înaltă” (sintagma sa) despre scris şi scriitori. Şi nu se întreabă, ca atîţia alţii, cum e posibil să ai o satisfacţie etică atunci cînd eşti scriitor român. Conu Ionu face parte din categoria condeierului modest-orgolios (ca Mircea Ivănescu, neezitînd să spună despre un cobreslaş, Marin Sorescu: „Oricum, era un poet mai bun decît mine”).

Deloc lipsit de ceea ce s-ar putea numi gust afectiv, are vocaţia rară a prieteniei (ca Breban, Alec Ivasiuc şi Nini Stănescu, Ioan Lăcustă şi Costi Stan, Adrian Alui Gheorghe şi Aurel Dumitraşcu...). Recomand Himera literaturii (Curtea Veche, Bucureşti, 2007), scrisă la două mîini de cărţarii parteneri de dialog, Ion Murgeanu şi Ion Lazu, ce-şi ţin himera aproape, ca pe un animal de casă.

Poetul Ion Lazu nu este „un fel de spirit pedepsitor în lumea scriitorilor” ca poetul Cezar Ivănescu; îi vede pe ceilalţi cum trebuie să-i vadă şi ne ajută şi pe noi s-o facem: cu înţelegere, stimă, respect, cu preţuire colegială. Recunoaşte harul înaintaşilor de scenă naţională ca Arghezi, dar ţine cu victimizanţii de soartă; pune accent, în jurnale, pe cei care n-au cedat doctrinei roşii, nu pe fricoşi, laşi, adaptaţi, oportunişti.

Vă avertizez: Odiseea plăcilor memoriale (Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2012), aşezată sub un motto din Mircea Vulcănescu: „Vreau să mă devotez, nu să poruncesc”, nu-i carte reconfortantă. Gib Mihăiescu, mort la 41 de ani, a fost dus pe umeri la groapă de „greii” Cezar Petrescu, Şeicaru, Crainic, Ovidiu Papadima, fapt ce-l provoacă pe Lazu să întrebe: „solidaritate de breaslă. Unde mai întîlneşti aşa ceva?” La înmormîntarea Hortensiei Papadat-Bengescu, stinsă în mizerie, n-au ajuns decît N. Balotă şi Ion Negoiţescu. Iar placa în memoria marii doamne a prozei e nefinalizată: zonă în renovare. Nefericitul N. Caradino a trăit (altă închisoare decît cea politică) sechestrat în apartament cam trei ani, pînă-n moarte, de „o nebună”.

Postum, e nedreptăţit, ca şi-n viaţă. Măcar Victor Kernbach a fost dăruit cu un subit: a murit în seara cînd a încheiat cea de-a şaptea corectură la Dicţionar mitologic; a mers la fereastră, a respirat adînc de două ori şi s-a stins.

Subitul dorit de Şerban Cioculescu. V. Nicorovici, însă, a făcut atac de cord în baie; opărit, l-au scos într-un sac...

Ioan Lăcustă n-a apucat să ofere ultima carte cu dedicaţie.

Exemplarele din Luminare au rămas pe rafturile ticsite, în apartamentul pustiu. Şi cîte surprize nu face posteritatea! Placa ştiută a lui Perpessicius de pe strada M. Eminescu (sublinierea îmi aparţine) a fost dată jos în schimbătorul april 2007. Doamna Gopo a vîndut casa lui Fane Spoitoru, care a înlăturat iute placa lui Ion Popescu Gopo. Ce-i păsa lui de premiul de la Cannes? Alţi ghinionişti: bunul Al. Vlahuţă (casă demolată, placă dispărută); nici vechea casă a lui Ioan Alexandru nu mai există. La Teatrul „Victor Ion Popa” din Bîrlad nu se ştie cînd a murit patronul spiritual. Proprietarii actuali ai casei lui Mihail Sorbul se răzgîndesc după ce aprobaseră şi neagă că ar fi aprobat. Medicul care a cumpărat casa lui Sorin Titel „zice de la început NU”. Tot doctori, dar deloc fără de arginţi, sunt şi cei care se opun să se fixeze dreptunghiul de marmoră pe casa unde a locuit 44 de ani Mircea Ştefănescu, fiu de erou în primul Război Mondial. Nepoata nu putuse recupera locuinţa, devenită policlinică, desigur, cu plată. Placa Cellei Delavrancea se află pe peretele unui restaurant chinezesc.

Proprietarul casei lui Păstorel e un turc; „vine din SUA la sfîrşitul lunii”. Ce epigramă ar fi compus Teodoreanul! Nici Banu Rădulescu (1924-’98), fondatorul revistei „Memoria”, n-are parte de placă: locuinţă în renovare.

Ion Lazu dă samă despre o adevărată campanie de front pentru realizarea proiectului aprobat de USR. À rebours, pune plăci comemorative cînd se demolează valori, cînd unii visează la placa tombală a întregii literaturi române.

Lazu luptă cu reaua credinţă şi voinţă, cu ingratitudinea cobreslaşilor. Poate din pricina asta Al. Kiriţescu, mult timp funcţionar SSR, nu s-a vrut şi membru, sătul de „gaiţele” din bestiarul scriitoricesc. Vasile Nicolescu, paralizat după un accident cerebral, 7 ani în scaun cu rotile, într-o casă revendicată, a fost părăsit de cei pe care-i ajutase. Căzuse în stradă după ce se topise romanul lui Romulus Zaharia, cu B.T.-ul său; în altă variantă, după ce i se imputase costul unui film (7 milioane, cînd o maşină Dacia era 70.000 de lei). Proprietăreasa refuză placa, aşa cum refuză şi „criptocomuniştii şi securiştii” din cartierul Primăverii să aprobe placa pentru Nae Ionescu. N-au dat ei accept nici pentru George Macovescu, de altfel, care i-a închis gura disidentului C. Pârvulescu la congres. „Putem să vorbim?”, întreabă Lazu, la interfon. Răspuns sec: Nu putem!”.

Pricep invidia lui M.R.P. pe Tudor Arghezi, pica lui Marino pe Călinescu, ciuda lui Beniuc pe Blaga, dar

de-a dreptul incriminantă e nepăsarea urmaşilor. Soţia supravieţuitoare se ocupă de ale ei, la fel fiul, fiica...; sunt chiar plictisiţi ori agasaţi de proiectul USR. Soarta bibliotecilor e şi ea tragică: volumele cărturarului Eugeniu Speranţia, refuzate de biblioteca universităţii din Cluj, au ajuns în saci (ah, doamnă Speranţia!), la gunoi; Leontina Niţelea vrea să scape de biblioteca lui Beniuc; postdecembrist, preţioasa bibliotecă-donaţie a lui Traian Chelariu din Casa cu Absidă s-a risipit.

Ion Lazu nu se vaită din cauza piedicilor enorme întîmpinate. Efortul său cotidian în folosul obştei, neremunerat, i se pare „semn al normalităţii”. Normalitate? Cînd Asociaţia din Bucureşti nu deţine nici adresa fostului preşedinte, Zaharia Stancu, „ceea ce pare incredibil”? Nu se ştie la USR unde a stat Lucian Raicu; lipsesc adresele lui A.E. Baconsky, Ivasiuc, Velea, Al. Dima şi cîte altele. Nu se cunoaşte la Uniune unde au vieţuit, măcar după închisoare, D. Caracostea sau Romulus Dianu.

Dosarele au dispărut la Revoluţie (majuscula aparţine lui Ion Lazu, eu prefer sintagma lui Mircea Iorgulescu: „lovitură de stat revoluţionară”). „Nici USR, nici Muzeul Literaturii Române, ne aduce la cunoştinţă I. Lazu, nu au un control asupra a ceea ce s-a făcut deja pentru memoria scriitorilor dispăruţi”. Cît despre exilaţi, ei rămîn exilaţi. À propos: ICR, că nu ştiu, o fi realizat plăcile pentru diasporă?

Cum secretara n-are agendă, necum electronică, Ion Lazu depistează adresele nu la Uniune, cum ar fi fost firesc (nici la Copyro lista nu-i completă), ci în ghidul Paginilor aurii; le vînează prin cărţi vechi de telefon, la Biblioteca Academiei, pe Internet... Cooperanţi sunt tot cărţarii ca editoarea Elis Buşneag, ca Pan Izverna ori ca Nicolae Ţone. Nestorul „Scînteii”, Ignat, nu ştie nici o adresă. Rîde de victima sa, Ben Corlaciu, pe care l-a întîlnit la Paris, în rasă de călugăr.

Aşa i-l „pictează” lui Lazu, în uitarea vinei proprii.

USR n-are nici bani, nici oameni pentru proiectul început în 2007. La fel, Asociaţia Bucureşti, la fel Muzeul Naţional al Literaturii Române. Deşi o placă (după calculul Lazu) ar costa mai puţin decît o coroană de flori; şi cîte nu se risipesc, cu sutele.

Patetic spus de prozatorul Lazu, în luptă cu boala uitării: „fila de piatră marmoreeană pe tîmpla casei în care a trudit neştiut, nesperînd nimic de la nimeni”. Ba sperînd în cernerea sitei istoriei literaturii, care să-i aducă postum şi această lumină – lumînare: placa in memoriam.

Confraţii se fofilează să dea o adresă, din invidie, dispreţ, ură, dar şi din indiferenţă. Pe Viola Vancea, din Apolodor, o deranjează zgomotul; Lazu aşteaptă „pînă ce va da colţul la bloc cu întreaga ei pălărie”, sătul de „discuţii agasante şi sclifosite cu ea”. Amara constatare a autismului generalizat o face în „săptămîna patimilor” plăcilor memoriale. În fapt, anul patimilor, 2007. Maladia scriitorului, trudind solitar asupra hîrtiei, cînd ar trebui să fie solidar, să-şi cultive spiritul de comuniune, comunitarul. De-asta au şi ajuns (unii) precum cîinii comunitari. Vorba lui Tudor Muşatescu rămîne actuală: „confraţii se cunosc, dar nu se recunosc”.

Dificultăţi enorme întîmpină „pe teren”. Geologul prospector, antrenat să citească hărţi şi să uzeze de busolă, caută şi caută adrese. Muncă titanică. Gestul nobil de a umple cu dreptunghiul alb „golul ce se cască în urma celor plecaţi” se izbeşte de spaima de „recuperatori” a locatarilor prea prudenţi. Discuţii, pertractări prin uşi întredeschise sau închise. Modestul omagiu nu primeşte aprobarea preşedinţilor de scară inepţi, de o ignoranţă vastă.

Ca să ştim cum stăm: pe strada lui N. Cartojan nu s-a auzit de Cartojan. De Paul Zarifopol locatarii n-au auzit şi refuză. Habar n-au cei din Cîmpia Turzii că ar fi locuit acolo Noica. În Schitu Măgureanu, greu găseşti pe cineva ştiutor de Brunea-Fox. De Iorgu Iordan, „amic URSS”, posesor a trei apartamente la etajul II, s-a auzit, cum să nu?

Un colocatar „l-a cunoscut pe Sorin Titel, dar n-a citit.

De ce să exagerăm?” Iosif Naghiu? Nu cunoaştem. Habar n-are nimeni de Iordan Chimet în blocul lui. Eugen Botez (Jean Bart) e nume de stradă şi de parc, dar un colocatar crede că era actor şi „i-o trăgea Licăi Gheorghiu”. Placa lui Bart, comandorul, a fost pusă nu de USR, ci de Liga navală română, în 2003. Proprietarii naţionalizaţi nu vor placa mateinului Radu Albala pe faţada casei lor, spre mirarea doamnei Albala: veniseră prin schimb de locuinţă.

Cu unii posteritatea e neîndurătoare, nu destul că au fost arşi de vii ca Nessus. Cei ce stau în casa de unde Pandrea a fost scos în stradă, în ‘48, şi condamnat la 10 ani de închisoare spun nu. Refuzat, notează Lazu în jurnal, „fără explicaţii”. O soacră a cuiva dintr-un bloc n-a auzit de poetul Dumitru Alexandru, mort la 62 de ani, care a făcut şi puşcărie pentru omisiune de denunţ. Se repede să înţepe ca o muscă tze-tze şi ameninţă să arunce placa „în bălării”. Şi pe Ion Lazu îl desconsideră. Cică nu-l citeşte nimeni, nici ea! Într-o marţi, Ion Lazu primeşte vestea că s-a dat jos placa lui Vasile Băncilă. Sancta simplicitas!

Istoricului literar (de Veche) Ştefan Ciobanu (1883-1960), nepotul Ion Lazu i-a fixat, pios, o placă în B-dul Ghica Tei. Şi pentru că se trage din marele unionist, care s-a opus, alături de Iorga, Inculeţ, Pelivan, semnării Ultimatumului,

fost ministru al Culturii şi Cultelor, Lazu i-a moştenit stofa de debateur. Se zbate, insistă, nu cedează neam. „Mă credeau geamgiu ambulant”, mi-a spus odată bonomul, cu autoironie fină.

Pe vreme închisă sau pe arşiţă, conu Ionu sare în 135, coboară în metrou, urcă în troleu; exasperat de RATB şi de autobuzele arhipline, de traficul imposibil, face pe jos drumuri nesfîrşite; traversează, dă ocoale, merge înainte şi înapoi, se rătăceşte printre blocuri numerotate fantezist, bîjbîie după vreo scară intruveră... Nedumerit de o indicaţie greşită, se dumireşte şi găseşte. După 5-6 ore de alergătură, identifică, dacă are noroc de zi bună, 5-6 adrese. Serile?

Este retezat. El spune „desnodat”. O notaţie a diaristului m-a cutremurat: vede iniţialele R.A.R. pe sonerie şi pe cutia de tablă, dar nimeni nu răspunde. Dus prea devreme, Radu Anton Roman; ca şi George Pruteanu, ca şi Mircea Dinutz.

Cu obstinaţie, Ion Lazu explorează ganguri, intră în pasaje subterane infecte, în curţi cu cîini neprietenoşi şi cu locatari mai agresivi decît zăvozii, isterici, senili, proşti. „Cine e acest Ion Iuga? Nu l-am găsit în Călinescu”, face reprezentanta comitetului de bloc, profă de română. Ce să-i mai explici că Istoria... s-a oprit la 1941? O cucoană opinează că „Uniunea ar face mai bine să-i ajute pe scriitorii în viaţă [...] Să-l ajute pe Cărtărescu, care de 20 de ani trăieşte numai din burse în Europa şi America şi s-a tradus în nenumărate limbi străine”. „Poate că dimpotrivă, el ar trebui să înceapă să-i ajute pe colegii săi din Uniune”, se enervează cumsecadele domn Lazu. În Cartierul Primăverii, „high-life-ul comunist”, e mai uşor să descoperi vilele în care au stat Beniuc, Stancu, Ivaşcu (acum, instalat senatorul Triţă Făniţă), Jebeleanu: „altfel îţi vin ideile roşii sub condei, după ce te-ai încuibat în ditamai viloiul”, oftează Lazu, după ce s-a rătăcit pe Calea Socialismului ca să afle adresa lui Labiş, pe o stradă amărîtă, Miletin, nr. 14. Să locuieşti la vilă, bine hrănit de Gospodăria de Partid, bine păzit (de clasa muncitoare?) şi să militezi pentru crezul egalitarist! Elita conducătoare? Ba elita condusă, oportun staliniza(n)tă. Cînd cucul din ceas n-a mai strigat, ca-n celebrul banc anticomunist, Le-nin, a strigat Gor-ba-ciov; cînd nu mai striga Dej, striga Ceauşes-cu şi strigă acum Băses-cu-cu. „Intelectualii publici” (cu termenul lui Richard Postner) n-au rămas independenţi înregimentării în partide; s-au supus comenzii politice contra cost(uri): poziţie socială, profit bănesc, celebritate, măcar gloriolă... Şi ce spirit critic tacit are Radu F. Alexandru, de-o pildă, cînd e vorba de preşedintele-jucător! Îmi aduc aminte cum combătea pe vremea cealaltă: în Iubiri, activistul-personaj era ros, mîncat de îndoiala dacă acţionase conform normelor „democraţiei muncitoreşti”.

Doar trebuia intensificată activitatea politico-educativă, iar literatura, ridicată „la o calitate superioară”.

Nu m-aş omorî să pun plăci pentru Violeta Zamfirescu, care a tot oglindit realitatea „noastră” socialistă fără a fi o clipită refractară „indicaţiilor”, pentru Veronica Porumbacu (turnător e vocabulă introdusă în poezia de tip nou de fosta „măiastră” a Şcolii de literatură) ori pentru Nic. Ţic, prozatorul ilegaliştilor, mereu în/pe linie. Un Ignea bucureştean. Nu l-aş omagia postum pe durul scînteist Ion Călugăru. Nici pe blonduţul de Oscar Lemnaru, deloc blînduţ: condamna vivace la moarte literară în rubrica Perna cu ace. Cît timp Traian Chelariu are parte de o placă pe casă nelocuită (Casa pe nisip e titlul „iconarului”, volum publicat în Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1940) şi-n Pitar Moş, în casa marelui exilat care ar face cinste oricărei literaturi, Vintilă Horia, nu este muzeul meritat ci reprezentanţa firmei Renault, atunci şi lista lapidară a lui Ion Lazu să fie mai selectivă cu „toboşarii timpurilor noi”; nu mă pot agăţa de poala poeziei Mariei Banuş, după ce, în şcoală, am fost obligată să învăţ pe de rost Ţie-ţi vorbesc, Americă!, pamfletul anticapitalist versificat simplist. Zău, Conu Ionu, doar ştiţi ce i-a făcut lui Arghezi, care o debutase. Şi dacă sunteţi dispus să-i eliminaţi din Muzeul figurilor de ceară pe toţi dictatorii bruni ori roşii, de ce nu i-aţi elimina dintr-o istorie literară în piatră pe toţi proletcultiştii, fără menajamente, fără indulgenţe? Cum merg lucrurile, o să ne trezim cu placă-martor pentru „memorialistul” Ştefan Voicu, pentru „actanţii culturalizatori” Valter Roman, Leonte Răutu, Şelmaru, Vitner, Niculescu-Mizil... Cenzura morală e mai necesară decît oricînd. Altfel, după atîtea mistificări şi re-mistificări, o să dăm numele Sorin Toma unei străzi de pe lîngă Mărţişor, o să sărbătorim centenarul lui Nikalai Moraru, iepurator al ielitei (în pronunţie proprie) în cumpliţii ani cincizeci. Ne vom plimba în continuare pe Nikos Beloiannis şi pe Dimitrov (în Paris, mai este strada Stalin). Oare acad. C. I. Gulian, poreclit Nulian, duşman declarat al filosofilor „decadenţi” Ion Petrovici, Blaga, Mircea Florian, P. P. Negulescu are placă? Şi-o fi făcut, postsocialist, mea culpa? Şi dacă şi-o fi făcut, nu-i aceeaşi nimicarniţă? Ca şi Paul Georgescu, şef de „Gazeta literară”, „trăgînd al lui picior” spre disidenţă, cînd ceauşismul n-a mai fost atît de profitabil ca dejismul. „Uitarea e sora mai mică a morţii însăşi”, avertizează diaristul Ion Lazu, împărtăşindu-ne odiseea românească a plăcilor memoriale.

nr. 30 n martie 2013

interviu

actualitatea literară 11

Cenaclul ,,Pavel Dan” Timişoara, la 55 de ani Interviu cu poetul şi publicistul Eugen Bunaru, coordonatorul cenaclului

Gheorhe Miron: Cenaclul „Pavel Dan” al Casei Studenţilor din Timişoara a fost înfiinţat în 1958, este unul dintre cele mai vechi din Banat şi chiar din România. Suntem în 2013 şi continuă să dăinuie. Eugen Bunaru, cum e posibil?

Eugen Bunaru: Aşa este... Pare incredibilă această ,,rezistenţă” în timp. În toamna lui 2013, cenaclul ,,Pavel Dan” va împlini venerabila vârstă de 55 de ani. Da, atâţia ani au trecut de la înfiinţarea sa! Sper să reuşim să marcăm ,,momentul” pe măsura importanţei sale. Mă gândesc nu doar la o întâlnire de suflet - cu un inevitabil parfum nostalgic - a paveldaniştilor aparţinînd tuturor generaţiilor, ci, în primul rând, la editarea unei ample antologii – poezie şi proză – care să reunească creaţii, din diverse momente, ale celor mai reprezentativi scriitori de sorginte paveldanistă. Nu ştiu dacă există vreun ,,secret” anume care să explice continuitatea neîntreruptă a cenaclului, pot însă confirma, în virtutea calităţii mele de veteran paveldanist şi de actual îndrumător al cenaclului, că această longevitate, cu adevărat impresionantă, se datorează, în primul rând, pasiunii şi dăruirii unor oameni care de-a lungul anilor au avut în mâinile lor – ca să mă exprim aşa – soarta acestui cenaclu. Fie în calitate de metodişti (referenţi culturali) ai cenaclului, de angajaţi ai Casei Studenţilor din Timişoara, fie în calitate de îndrumători ai acestuia. Trebuie amintiţi mereu aceşti oameni care, prin competenţa şi devoţiunea lor, au imprimat, în timp, cenaclului statutul unei adevărate instituţii. O instituţie de descoperire a talentelor, de afirmare şi de lansare a tinerilor dotaţi. De cultivare a unui spirit de exigenţă valorică. Ceea ce a dus, în mod firesc, la impunerea cenaclului pe plan naţional, începând cu anii ’70, ’80. Mă gândesc, fireşte, la scriitorii Viorel Marineasa, la Dana Anghel, la Cornel Secu, metodişti ai cenaclului, la regretaţii Valeriu Panasiu şi Antonie Vlad – directori, illo tempore, ai Casei Studenţilor. Mă gîndesc, de asemenea, la Vasile Creţu, la Ioan I. Popa, la Rodica Bărbat, la Viorel Boldureanu, la Cornel Ungureanu, la rolul lor esenţial în moderarea întâlnirilor cenacliere şi, nu mai puţin, în modelarea şi îndrumarea unor tineri aflaţi în faza dibuirilor adolescentine, a căutării propriei identităţi scriitoriceşti.

- De-a lungul timpului, multe generaţii de scriitori şi-au recunoscut sorgintea „paveldanistă“.

Amintim câteva nume: Sorin Titel, Şerban Foarţă, Cornel Ungureanu, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Alexandru Ruja, Petre Ilieşu, Eugen Bunaru, Marcel Tolcea, Mircea Pora, Robert Şerban. Cum de a reuşit un cenaclu să scoată asemenea valori?

- Vreau să precizez că ,,lista” cu numele scriitorilor importanţi care ,,au trecut” pe la ,,Pavel Dan” este mult mai bogată... Iată şi alte prezeţe notabile: Simona-Grazia Dima, Rodica Draghincescu, Traian Pop Traian, Corina Rujan, Marian Oprea... Dar să revin la întrebare... Se ştie sau, mă rog, se zice că Mihail Sadoveanu a spus prin anii ’50, privitor la celebra, pe atunci, şcoală de literatură din Bucureşti, că, dintr-un cenaclu, ies tot atâţia scriitori câţi au intrat. A rămas proverbială sentinţa maestrului. Perfect valabilă şi astăzi, şi oricând. Dincolo, însă, de acest adevăr, nu e mai puţin adevărat că un cenaclu profesionist poate avea rolul său, uneori decisiv, în a descoperi, în a stimula şi a lansa talente. Un cenaclu poate fi chiar o primă şansă de ieşire într-un spaţiu public al confruntării şi receptării critice, al contactului viu, al contactului imediat şi direct cu opiniile şi spiritul critic, polemic ale celor avizaţi. Până la urmă, un cenaclu autentic propune o atmosferă fertilă, o ambianţă fecundă, din punct de vedere intelectual, propune un tip de solidaritate şi un spirit de emulaţie creatoare, dar şi de conectare la tot ceea ce se petrece novator în poezie, în literatură. Ar fi de menţionat că au existat, imediat după ’90, mai există şi astăzi, voci care au decretat şi decretează, pe un ton vehement, inutilitatea cenaclului, taxând fenomenul cenaclier drept o formulă de exprimare depăşită, de tip comunist... Până la o asemenea răstălmăcire s-a ajuns! În timp, aceste profeţii fataliste au fost contrazise de realitate. E suficient să amintim, aici, ce a însemnat, la începutul noului mileniu, Cenaclul Euridice, condus de Marin Mincu, ce a însemnat acest cenaclu pentru afirmarea, în forţă, în speţă în poezie, a unei noi şi puternice generaţii, generaţia 2000.

O generaţie care a schimbat, într-o măsură considerabilă, faţa - dar şi fondul - poeziei, ale literaturii române actuale.

Desigur, există şi va exista totdeauna o continuitate de profunzime, dar aportul unei radicalizări de atitudine, de discurs, de limbaj adus de generaţia 2000 nu (mai) poate fi negat decât de nihiliştii incurabili... Apoi să nu uităm că, de ceva timp, a reînviat celebrul cenaclu Universitas, sub bagheta aceluiaşi spirit veşnic tânăr, criticul Mircea Martin.

Revenind la ,,Pavel Dan”, cred că decisive, pentru frumoasa reputaţie a cenaclului, au fost tocmai acele ,,ingrediente”, ca să zic aşa, care au dat o reală consistenţă şi o savoare specială întâlnirilor de cenaclu. Întâlniri memorabile, le-aş numi.

Mă gândesc la atmosfera vie, caldă, de camaraderie, dar şi polemică, a dezbaterilor, mă gândesc la spiritul critic profesat în ambianţa lecturilor din cenaclu, la interesul pentru tot ce se petrecea nou şi insurgent în literatură, la reacţia fermă faţă de impostură, faţă de nonvaloare. Şi, apoi, revin cu gândul la rolul unor mentori devotaţi, pe care i-am amintit.

Cam pe-aici, în toate astea, cred că sunt de găsit puterea de seducţie a acestui cenaclu şi spiritul său formator.

- Despre ultimul volum antologic al cenaclului editat de Casa Studenţilor, ,,Prietenii despre care nu mai ştim nimic”, Felix Nicolau scria în numărul 9, din septembrie 2012, al revistei Luceafărul: „Pot fi anunţaţi câţiva foarte buni scriitori ai viitorului, cu gust sigur şi mesaj puternic”. Eugen Bunaru, cum se îmbogăţeşte pepiniera „paveldanistă”?

- Fireşte, Felix Nicolau, cu autoritatea sa de tânăr critic literar, fără a spune o noutate, are perfectă dreptate în afirmaţia citată despre tinerii scriitori (antologaţi) care alcătuiesc în prezent nucleul forte al cenaclului. Dar să mă întorc la miezul întrebării... Pavel Dan-ul e deja un brand cultural al oraşului. E, în acelaşi timp, un cenaclu,

cum spuneam, de notorietate naţională, un reper de istorie literară. Numele unor scriitori, din generaţii diferite, care au frecventat şi s-au afirmat în acest cenaclu până în 1989, nume pe care amândoi le-am invocat deja, dar şi ale altora, neamintiţi, la fel de importante, precum şi numele celor din generaţiile (mai) tinere, în plină afirmare, imediat după 1990 şi până în momentul de faţă, (Robert Şerban, Adrian Bodnaru, Tinu Pârvulescu, Tudor Creţu, Alexandru Potcoavă, Adriana Tudor Gâtan, Cătălina George, Moni Stănilă, Alexandru Colţan, Ana Puşcaşu, Aleksandar Stoicovici, Marius Aldea, Eliana Popeţi, Nicoleta Papp), sunt ele însele, aceste nume, argumente în favoarea unei selecţii valorice, în favoarea unei seriozităţi, a unui ritm de lucru, toate acestea ,,funcţionând” dintotdeauna la ,,Pavel Dan”, ca să mă exprim în termeni oarecum tehnici. Ar putea fi o explicaţie sumară, grăbită, dar, cred, corectă, în esenţa ei, vizavi de felul în care s-a îmbogăţit, se îmbogăţeşte, sfidând anii, ,,pepiniera paveldanistă”. Printr-un fel de contaminare benignă... De la o generaţie la alta... Ceea ce e valabil şi astăzi, chiar dacă, cenaclul traversează o perioadă mai fragilă, de tranziţie, să-i spunem aşa, datorată, în mare măsură, faptului că o parte din membri, absolvind facultatea, îşi fac mai rară simţită prezenţa... Îi aşeptăm, acum, pe novicii din licee şi din facultăţi...

- Ce te impresionează, să nu zic ce te şochează, la tinerii care vor să pătrundă în lumea iluziilor literare?

- Prin comparaţie cu anii ’70, ’80, mă surprinde, nu totdeauna la modul cel mai plăcut, un anumit pragmatism care, câteodată, parcă pune în paranteză chiar spiritul de solidarizare, de echipă, de grup, de grupare literară. Ar mai fi şi un soi de dezinteres, de jemanfişism faţă de predecesori, dacă se poate spune aşa. S-ar părea că mă contrazic, dar şi contrariile se împacă uneori... Şi încă ceva care mă... dezarmează: refuzul unui minim idealism, inerent, parcă, vârstei tinere, până mai ieri-alaltăieri... Fiecare îşi cunoaşte bine de tot propriul interes. Orice pas pare calculat la modul matematic. Desigur, nu trebuie generalizat... Şi nu mă refer (acum) la tinerii de la Pavel Dan... Dincolo de toate, cu adevărat impresionant şi tonifiant, este fluxul acesta continuu de talente... Dincolo de părerea cvasigenerală, aproape alarmistă/alarmantă, că tinerii nu mai citesc, că nu se mai apropie de literatură, iată acest fenomen, faptul că apar mereu tineri cu talent, care, nu doar că sunt atraşi de literatură, dar chiar scriu, au o vocaţie reală în această direcţie, vine să echilibreze lucrurile, să contrazică pesimismul multora.

- Găseşti spirite revoltate şi nihiliste de tip Emil Cioran (în „Schimbarea la faţă a României”) sau Eugen Ionesco (în „Nu!”)?

- Făcând abstracţie de numele ilustre pe care le-ai invocat, să ştii că, în perioada anilor ’70, ’80, la Pavel Dan, a pulsat o asemenea stare de spirit. A existat sau poate, mai corect spus, a mocnit o atitudine de insurgenţă, de boemă, o atmosferă de underground artistic... Era inerent ca, într-o astfel de atmosferă, să nu se fi manifestat şi astfel de spirite. Da, eu zic că au existat, la ,,Pavel Dan”, spirite rebele, nonconformiste. În plan literar, poetic, dar şi în plan uman, existenţial. N-aş spune nihiliste. Mă gândesc în special la

poeţi precum Ion Monoran, Petru Ilieşu, Gheorghe Pruncuţ, Ioan Crăciun, Adi Derlea, Mircea Bârsilă, George Lână, Vasile Rodian, Valeriu Drumeş, dar şi la prozatori precum Daniel Vighi, Mircea Pora, Viorel Marineasa, Gigi Secheşan ... Sigur, m-aş include şi pe mine în această grupare...

După anii ’90, acest aspect s-a confirmat în evoluţia celor mai mulţi paveldanişti amintiţi aici. Prin atitudinea lor în presă, prin implicarea lor civică şi socială, prin situarea lor de aceeaşi parte a baricadei, dar şi prin cărţile publicate cu multă întârziere, tocmai pentru că, illo tempore, au refuzat concesiile şi compromisul. Nu trebuie uitat un alt aspect.

Au contat foarte mult, în anii ’80, şi contactele vii, directe cu poeţii exponenţiali de la Aktionsgruppe Banat, cu puterea de iradiere - chiar dacă subterană – a curajului lor politic. Prin atitudinea lor disidentă şi prin poezia lor la fel.

Au fost întâlniri marcante cu unii dintre ei la tabăra de la Crivaia sau la Sighişoara. Helmuth Freundorfer a şi tradus în limba germană, în paginile Forumului studenţesc, poezii ale unor poeţi paveldanişti emblematici.

- Ce şanse are literatura actuală, în epoca imaginii TV, a netului şi a cluburilor de fiţe, când individul a devenit „duşman al slovei tipărite”, cum zicea Creangă, să mai scoată opere de anvergura şi valoarea celor din epoca interbelică sau a scriitorilor clasici - Eminescu, Slavici, Caragiale sau Creangă?

- Nu sunt un sceptic cu privire la şansele literaturii române în prezent şi în viitor. În pofida unor aspecte pe care le-ai amintit, dar şi ale altora, descurajante la o primă vedere, istoria literaturii (române, dar nu numai) a probat, a confirmat, constant şi periodic, un anume fapt: chiar momentele de criză, de ,,degringoladă” pe care le traversează umanitatea sunt cele care, implicit, pot fi fertile pentru actul creator. Îl sublinia, în termeni mult mai convingători, acest fenomen, şi cu mai bine de trei decenii în urmă, criticul de mare fineţe Lucian Raicu. Iar dacă privim puţin mai atent, putem descoperi chiar în imediata noastră apropiere scriitori de primă mărime. Din păcate, nu de puţine ori, în loc să ne bucure faptul că ei există, că sunt contemporanii noştri, găsim, mai ales, motive şi resurse... morale să-i contestăm, să le atribum propriile noastre carenţe şi slăbiciuni.

- Comentând ultimul tău volum – Antologia „Fragmente de tăcere”, Colecţia OPERA OMNIA – Poezie contemporană, Editura “TipoMoldova”, 2011, Daniel Vighi scria în 24Fan, în numărul 16, din martie 2012, despre “melancolia stradală”, despre ,,rădăcina urbană” a poeziei lui Eugen Bunaru, despre motivul oraşului, despre ,,melancolia peregrinării pe străzi”. De ce crezi că Timişoara a avut şi are o fascinaţie deosebită asupra poeţilor şi scriitorilor?

- Cred că orice scriitor autentic, poet sau prozator, îşi revendică, prin scrisul său, un anume spaţiu originar, un areal care să-l reprezinte şi pe care să-l reprezinte...

Un spaţiu fictiv, imaginar, dar care se hrăneşte din cel concret, recognoscibil în realitate. Desigur, acest melanj presupune o alchimie la nivelul ,,trăirii” şi, nu mai puţin, la cel al scriiturii. Bineînţeles că nu mă refer la ceva strict programatic! Până la urmă, a scrie, a-ţi asuma această condiţie, înseamnă, într-un anume fel, a te naşte a doua oară. Iar asta presupune, cred eu, a-ţi redescoperi, a le resimţi, cu o intensitate dublă, apartenenţa, rădăcinile.

Oricât de vagi ar fi acestea... Iar Timişoara, în ce mă priveşte, are această enigmatică putere de seducţie. Enigmatică, pentru că fascinaţia oraşului despre care vorbim, (în pofida multor pricini de dezamăgire...), se insinuează, deseori, prin canale afective imprevizibile, atemporale, aş îndrăzni să spun. Timişoara are, încă, aerul ei inconfundabil. Are, încă, un specific al ei care vine dinspre epoca interbelică şi de mai departe. Să sperăm că va avea mereu şi resurse de vitalitate, civică şi spirituală, aşa încât să nu-şi piardă aceste ,,amprente” - aristocratice, le-aş numi -, să se opună invaziei de prost gust, de kitsch arhitectural şi nu numai...

- Cât timp îşi dedică Eugen Bunaru poeziei, literaturii, în general, să zicem, pe săptămână?

- Am scris, timp îndelungat, noaptea, în toiul unor insomnii care, iată, graţie scrisului, au devenit (mai) suportabile. Alteori, îmi trăiesc şi chiar îmi scriu poezia pe străzi sau, uneori, - mai rar în ultimul timp - la o masă înecată în fum şi larmă bizară, în ambianţa exotică a unor birturi de cartier. Mă stimulează, deseori, dimineţile ce-şi filtrează discret şi imemorial lumina printre perdele şi draperii. De fapt, nu am un regim anume de a scrie. În ciuda unor aparenţe, nu sunt un tip ,,planificat”. Cred că dimpotrivă... M-aş considera, mai degrabă, un risipitor.

Totuşi, relaţia mea cu poezia, cu literatura este una de permanenţă. Chiar şi atunci când nu scriu sau când nu citesc. Viaţa îţi oferă mereu o şansă de-a te simţi afin cu poezia, cu arta, cu nevăzutele...

- Ce ai în lucru, în acest moment?

- Am două volume de poezii cvasifinalizate. Unul dintre ele s-ar putea numi ,,Ţara de dincolo de ferestre”... Şi ar mai fi, în faza de sertar sau de... fişier, un volum cu interviurile pe care le-am publicat, de-a lungul anilor, în pagina cu titlul Exil interior, în revista Orizont. Aştept editura interesată.

Editura din vis...

A consemnat Gheorghe MIRON

Livius Petru BERCEA

12 actualitatea literară

Cabinetul de avocatură al lui Graţian Deleanu era situat într-un imobil din centrul oraşului, în imediata apropiere a instanţelor din imensul Palat al Justiţiei. Îl cumpărase socrul său, Ilarion Murgu, un avocat cu simţul realităţii, care intuise că investiţia, destul de mare la data când cumpăra apartamentul, se va întoarce degrabă înapoi, în conturile şi buzunarele sale, fiindcă, asemenea oricărei afaceri aflate la început, avocatura liberă aducea un venit constant şi consistent mai ales când te „mişcai” repede. Bătrânul avocat (de fapt, nu era, nici nu arăta, deloc „bătrân”, la cei cincizeci şi cinci de ani ai lui, dar aşa i se spunea în barou) era unul dintre cei mai căutaţi avocaţi în chestiuni de drept civil, mai ales în cele legate de familie şi în situaţii delicate de retrocedări de bunuri imobiliare. Îşi câştigase o bună reputaţie printre clienţi datorită unor calităţi rare la un avocat: ştia mai totdeauna dacă un client putea sau nu să câştige procesul, îl sfătuia cinstit dacă avea sau nu rost să continue o acţiune în justiţie, iar pentru simple sfaturi şi consultaţii nu lua bani. Oamenii îl căutau tot mai des şi, evident, unii îi deveneau clienţi. Nu se amestecase niciodată în câştigarea dubioasă de case şi îi refuzase constant pe membrii unor clanuri care puneau totuşi mâna, încet dar sigur, pe cele mai frumoase case din oraş. Împărţirea spaţiului (un apartament mare cu patru camere, bucătărie şi anexe) nu le dăduse bătăi de cap, deşi nu lucrau ca asociaţi. Ilarion Murgu ocupa o cameră spaţioasă în capătul din spate al apartamentului; spre acest birou, amenajat de avocat cu o bibliotecă masivă, cu literatură juridică bine aleasă, se ajungea trecând prin faţa camerei unde ginerele îşi instalase un mobilier modern şi funcţional şi prin faţa biroului secretarei, fosta bucătărie a apartamentului. Acest spaţiu luase acum o altă destinaţie, care făcea parte din profesie, dar îşi păstrase o oarecare intimitate casnică, pentru că acolo îşi puteau pregăti cei doritori o cafea sau un ceai.

Ilarion era un om ordonat şi avea meteahna lucrului făcut la timp şi temeinic. Era, contrastând cu aceasta, o fire repezită şi nu l-ai fi crezut aşezat ore în şir la birou. O făcea totuşi în toate după-amiezile, studiind dosarele clienţilor, găsind pentru ei cele mai bune soluţii şi schiţându-şi pledoariile pe mai multe zile înainte. Seara citea stufărişul de legi care-i ocrotea sau îi incrimina clienţii, lăsând, uneori să-i scape câte o înjurătură groasă la adresa parlamentarilor care votau cu nepăsare tot soiul de legi proaste.

Ginerele său, Graţian, ocupa prima cameră, pe dreapta, după intrarea în apartament. Se înţelegea perfect cu Ilarion Murgu, deşi nu voia să ia cauze „mărunte”, cum le considera pe cele ale socrului (divorţuri, chiar cu mize mari la împărţirea averilor, partaje, retrocedări); avea o clientelă destul de puternică financiar şi stabilă: bănci, societăţi comerciale, investitori străini ţepuiţi lesne de către români. Îşi respecta obligaţiile conştiincios şi cu răbdare, câştigând bine fără mari probleme Acasă lucra mai greu, mereu întrerupt de cheful de joacă al celor doi copii mici. Ţinea la ei enorm şi le simţea prezenţa într-un fel aparte. Un desen al celui mai mare, într-o ramă elegantă, recuperată de la un tablou vechi, era aşezat pe peretele din spatele biroului şi câteva păpuşele, dintre preferatele fetiţei, erau în prejma sa, neostentativ, dar sugestiv, umplând un vas de alamă, adus dintr-o ţară orientală. Se retrăgea şi el în liniştea cabinetului, ca să-şi organizeze munca, mult mai solicitantă decât cea a socrului În ziua toridă dintr-un iunie excesiv de călduros, îşi triau ultimele dosare dinaintea vacanţei şi discuau despre apropiatul concediu. O lăsaseră pe secretară să plece, la fel şi pe stagiarele care nu mai aveau atâtea treburi zilnice.

Discuţia le fu întreruptă de ţârâitul soneriei. Pentru a păstra ceva din aerul fostului apartament, Ilarion Murgu nu înlocuise uşa de la intrare, masivă, bine lucrată, a fostului proprietar, şi nici soneria. Era încă de folos, spre surpriza omului care-l mai vizita din când în când şi care era plăcut impresionat de ţârâitul soneriei vechi, pe care-l auzea când revenea în vizită. „Parcă vin acasă”, zicea de fiecare dată bărbatul care îi vânduse avocatului apartamentul.

Cine ştia oare că mai sunt la birou la ora asta ? În general, vizitele erau anunţate printr-un telefon dat în prealabil, chiar când potenţialul client al lui Ilarion era de la sat. Graţian ştia că are clienţi care nu veneau neanunţaţi şi era puţin posibil să fie unul nou. Se ridică el să deschidă uşa, nu fără a privi discret prin vizor. Răsuflă, parcă uşurat, când văzu în faţa uşii o doamnă. „Sigur a venit cu o problemă la socru-meu”, gândi el, bazându-se pe intuiţia sa, care nu prea dăduse greş.

Siguranţa că nu este el cel căutat fu alimentată un moment şi de estimarea rapidă a vârstei doamnei văzute prin vizor. „Are vreo cincizeci de ani”, mai aprecie el, încercând să găsească şi un scop al vizitei. „O vrea să divorţeze”, gândi Graţian mai departe, ştiind că şi la vârsta asta se mai întâmplă, şi nu numai la bărbaţi.

La deschiderea uşii, se trezi în faţă cu o femeie elegantă, puţin cam plinuţă, dar nu grasă, cu un aer de intelectual, care răspunse cu un „bună ziua, domnule avocat”, salutului cu care fu întâmpinată. La invitaţia de a intra, femeia făcu câţiva paşi şi se opri, aşteptând să vadă unde va fi primită. În ciuda bănuielii lui Graţian că doamna venise pentru o discuţie cu socrul său, răspunsul la salutul cu care o întâmpinase îl derută. „De unde ştie că sunt avocat ? Putea să-i deschidă

proză uşa oricine”, îşi făcu el socoteala. Îi indică femeii unul din cele două fotolii adânci din faţa biroului său de lucru din cabinetul pe care-l folosea. Observă că Ilarion se retrăsese discret în camera sa, închizând uşile care o separau de restul încăperilor.

Respecta, de fiecare dată, intimitatea discuţiilor ginerelui său cu clienţii deşi se auzea aproape totul din conversaţii. Înainte de a se aşeza, femeia se prezentă: - Diana Corondan. Sunt profesoară de chimie la o şcoală generală din oraş, dar lucrul ăsta nu are nicio legătură cu prezenţa mea aici.

Se aşeză, privindu-l insistent pe tânărul avocat, privire pe care el i-o surprinse nu fără o uşoară stinghereală. Obişnuia să nu ocolească ochii clienţilor, dar acum îl deranja privirea din care nu puteai pricepe nimic. Era ceva între curiozitate prost ascunsă, un fel de familiarism şi aviditate de nou.

- Pe mine bănuiesc că ştiţi cum mă cheamă, din moment ce aţi dorit o întâlnire, spuse, zâmbind, tânărul avocat, nefiind totuşi sigur că el este cel căutat. Era încă nedumerit, nu-şi putea da seama ce probleme financiare sau comerciale poate avea femeia din faţa lui; era însă evident că ea citise pe una din plăcuţele de pe uşă: „Graţian Deleanu. Doctor în drept.

Specialist în drept bancar”. „O fi venit totuşi să vorbească cu socru-meu”, îi trecu din nou prin cap lui Graţian, dar se hotărî s-o lase să vorbească. Era, în

O întâlnire

meseria lui, una din cheile care deschideau sufletul clienţilor, mai ales în cauze delicate. Omul câştiga o altă încredere când era ascultat. Era şi aceasta o calitate a lui Graţian, apreciată şi de colegii de la facultatea de drept, unde preda avocatul.

Niciunul dintre colegii lui Graţian nu putea spune că ar fi fost „expediat” după primul schimb de cuvinte.

- Vă ascult, doamnă profesoară. Eu, după cum cred că ştiţi, mă ocup de afacerile financiare ale clienţilor.

- Am citit pe uşă, dar ştiam asta mai de mult. Problema mea e alta, şi vreau un sfat de la dumneavoastră, spuse ea cu o voce înceată şi parcă puţin schimbată de o emoţie pe care Graţian o sesiză, dar căreia nu-i putu sesiza cauza. Ce am să vă spun ţine de familia mea.

- Atunci mai bine v-aţi fi adresat socrului meu, răspunse Graţian. Dacă vreţi, vă pot pune în legătură cu el, e specialist în dreptul familiei, nu va refuza să vă ajute. Pe mâine vă pot aranja o întâlnire, adăugă avocatul, vrând să discute întâi cu Ilarion. Nu şi-ar fi permis s-o ducă pe doamna Corondan direct în cabinetul socrului, considera că e nepotrivit.

- Nu vreau să discut cu altcineva, eu am venit la dumneavoastră şi mă bucur că v-am găsit aici. M-am gândit că mă veţi asculta şi sfătui. Soţul meu e ofiţer de poliţie, cunoaşte destui jurişti, dar n-am vrut să apelez la ei.

- Aşadar, sunt obligat să vă ascult, mă onoraţi cu alegerea şi bănuiesc o întrevedere interesantă. Vă sfătuiesc, totuşi, ca pentru amănuntele concrete să apelaţi la un specialist, îi răspunse, tot mai nedumerit, Graţian.

Diana Corondan îl privea drept în ochi, parcă sperând un răspuns favorabil pentru ea la cele ce avea să-i spună. „O fi puţin cam dusă”, gândi iarăşi Graţian în sine, observându-i privirea aţintită asupra lui. „Mai bine îl lăsam pe socru-meu să deschidă uşa”. În ciuda căldurii de afară, era în costum, cu cravată, aşa obişnuia să-i primească pe cei care îi treceau pragul în interes profesional. Simţea un uşor disconfort acum şi trase de nodul cravatei, desfăcându-l puţin. Se descheie, involuntar, şi la nasturele de la gulerul cămăşii. Simţea că i se face cald, cu toată răcoarea biroului.

- Vă ascult, mai spuse o dată Graţian. Era dispus să audă vreo poveste siropoasă, aiurită, dar voia să scape de privirea cu care-l fixa Diana Corondan. Ochii săi verzi, larg deschişi spre el, dădeau un aer aparte feţei ei.

- Nu ştiu de unde să încep, ca să înţelegeţi mai bine situaţia mea.

- „Cu începutul”, îi spuse Graţian, „aşa se obişnuieşte în poveşti”.

- Atunci, cu începutul. Fără introduceri. Sunt fiica unui cunoscut actor de la Teatrul Naţional din oraşul nostru.

Mama a fost funcţionară şi a ţinut întotdeauna să ne crească departe de meseria tatălui nostru. Spun „ne”, pentru că am mai avut un frate, mort acum trei ani, de un cancer ganglionar galopant. Tatăl nostru n-a fost uşă de biserică, mama ştia asta, dar a acceptat şi l-a lăsat să-şi ducă viaţa lui. Avea şi o cameră, mică, în apartamentul nostru, numai a lui, în care nu intram niciodată. Fusese, înainte de a ne muta noi acolo, locuinţa servitoarei din familia care ne-a precedat, familie înstărită, dar care trebuise să părăsească apartamentul. Tata l-a primit, pentru că acceptase, înainte de a fi actor, o funcţie de conducere într-o instituţie care dirija cultura judeţului.

Dădea puţini bani în casă, deşi câştiga bine. Nu m-am întrebat niciodată ce făcea cu ei, deşi vedeam că se îmbracă elegant, că merge la petreceri, iar uneori lipsea mai multe zile, spunândune că pleacă în turneu cu teatrul. Nu sunt sigură că făcea asta de fiecare dată când îşi anunţa absenţa mai îndelungată. Era şi conferenţiar la universitate, preda ştiinţele sociale care erau obligatorii înainte de revoluţie, era, de fapt, prima lui „meserie”. Acum nu mai are importanţă asta, e pensionat de boală, deşi la şaptezeci şi doi de ani mai putea fi în teatru. Îmi cer iertare pentru prezentarea deslânată, dar vă spun doar ce e important.

Am făcut un liceu de arte plastice şi aş fi continuat să studiez la o facultate de arte, dar, din păcate, tata nu m-a încurajat, iar mama, singură, nu putea plăti pregătirea costisitoare pentru intrare, nici întreţinerea în alt oraş. Am ales chimia, pe

nr. 30 n martie 2013 cea industrială, era la modă, dar am optat, apoi, pentru a o preda la liceul de profil din oraş, fără să trec prin „producţie”, ca inginer. A fost singurul lucru pentru care tata s-a zbătut în ce mă priveşte: să obţin negaţia din partea directorului întreprinderii de detergenţi unde fusesem repartizată şi să primesc o catedră completă la liceul de chimie. M-am mutat apoi la o şcoală generală mare, unde am fost un timp şi directoare.

Fratele meu a făcut o facultate de mecanică şi a lucrat, ca inginer, în specialitatea sa. S-a căsătorit de tânăr, cu o colegă de facultate, şi au avut, mai târziu, un băiat, care are, acum, şase ani. Din nefericire, fratele meu s-a îmbolnăvit, iar cancerul ganglionar n-a putut fi oprit. Nevasta lui şi-a luat lumea în cap, disperată, abandonând totul aici, şi a plecat în Canada cu un alt bărbat, lăsând şi copilul aici, la mine şi la părinţii mei. Moartea lui Silviu, fratele meu, a fost, iertaţi-mi cruzimea exprimării, o uşurare pentru toată familia. În ultimul timp, cam un an, nu mai părăsea patul. Îi era cuprinsă de boală şi pielea, era tot o rană, mirosea îngrozitor, în ciuda faptului că mama încerca să-l spele zilnic. Nu l-am mai lăsat pe copil să-l vadă.

Silviu a locuit în ultimul timp cu părinţii mei, ei stăteau, de ceva vreme, la parterul unei vile, spaţiul era mare numai pentru ei doi, iar mama, după plecarea soţiei lui Silviu în Canada, ştiind în ce hal îl poate aduce boala, i-a propus să se mute la ei.

Nu v-am mai spus nimic de mine. M-am căsătorit, după facultate, cu un ofiţer. Era înainte de revoluţie. Nu ştiu nici acum cum am ajuns în anturajul ofiţerilor dintre care mi-a fost sortit soţul. Cred că venise o echipă de investigatori la liceul de chimie, căutându-i pe autorii unor spargeri, care s-au dovedit a fi nişte elevi de la şcoala noastră, iar unul, mai îndrăzneţ, m-a întrebat dacă n-aş veni şi eu la o petrecere dată de un coleg al lor. Păreau serioşi. În seara petrecerii, am văzut că erau aproape numai bărbaţi acolo. Două-trei femei cu care nu prea aveam ce discuta. Am băut un pahar mai mult decât trebuia şi ... s-a întâmplat. Mai întâi cu cel care mă invitase.

Apoi cu încă trei sau patru. Nu mai ştiu. Cineva m-a condus acasă. Locuiam singură într-o garsonieră. L-am acceptat din nou în patul meu şi pe cel care m-a însoţit până acasă.

Trează, a doua zi mi-am zis că, dacă voi rămâne gravidă, le voi spune. Am aşteptat o lună, apoi încă una şi nu eram gravidă.

Mai ciudat e că, după vreo două săptămâni de la întâmplare, m-a căutat unul dintre cei care abuzaseră de mine. Nu fusese el cel dintâi în seara aceea. Mi l-am amintit, se dovedise stângaci în ceea ce făcuse. Mi-a propus să ne căsătorim, îmi spunea că lui îi era ruşine de ceea ce făcuseră, că aşa se întâmpla la mai toate petrecerile lor, dar de obicei erau „invitate” femei care practicau în mod obişnuit această meserie. Nu i-am putut înţelege”sacrificiul”, nici atunci, nici mai târziu.

L-am expediat repede, spunând-i că mă mai gândesc.

Aşteptam să apară sarcina. M-a căutat din nou peste câteva săptămâni, şi tot mereu, de mai multe ori, reluând cererea în căsătorie. Am început să ies cu el, la teatru, la restaurant, la film...

După un timp, am acceptat cererile lui insistente. După căsătorie, la care ai mei nu s-au opus, deşi nu ştiau ce se întâmplase în seara când am fost la petrecere, am avut dezamăgiri repetate. Venea acasă obosit, băut, era mereu nervos. Mă punea să-i trag cizmele uneori şi mă izbea un miros insuportabil de picioare transpirate. Nu mai era omul dinainte de căsătorie. Părea că regretă gestul de a scoate pentru alţii castanele din foc. Din păcate, n-am avut tăria să ne despărţim.

N-am mai rămas gravidă şi, la un consult medical, mi s-a spus că, din cauza unei malformaţii, nu voi avea niciodată copii. N-am înţeles de ce mă lovea soarta aşa cumplit.

M-am ataşat de copilul fratelui meu, pe care mama sa l-a părăsit când avea vreo patru ani. L-am crescut câţiva ani, acum merge la şcoală. N-am reuşit însă să mi-l apropii, în mod real, niciodată. La orice încercare de afecţiune, mă lovea cu picioarele, cu pumnii lui mici, căutându-şi mama. Nu şi-a schimbat nicio clipă atitudinea şi n-a suportat-o nici pe mama, pe bunica lui. Totuşi, vreau să nu mă despart de acest copil.

Pentru asta sunt aici, iar întrebarea mea e: am vreo şansă să păstrez copilul ? Mă gândesc că, în timp, o să se schimbe.

După moartea fratelui meu, mama copilului s-a mai interesat de el de vreo două ori, dar nu ne-a solicitat trimiterea lui în Canada. Nu ştiu ce face ea acolo; după moartea lui Silviu, e liberă, poate s-o fi recăsătorit. Pot dovedi că micuţul a fost abandonat aici, l-aş înfia imediat, deşi soţul meu e sceptic că o să ne accepte ca părinţi. n Continuare în pagina 13

Mircea ANGHEL

nr. 30 n martie 2013

Motto: “Cine face armata, este bărbat.

Cine nu o face, este un bărbat deştept”

Din păcate, eu am făcut parte din prima categorie. Ce vreţi? D-ale tinereţii valuri.

Când trecea câte-un pluton cântând pe uliţa noastră (Dan Spătaru nu putea să apară cu fanfara-i militară întrucât tamburul major era încă minor), ne luam după ei, mergeam o porţiune de drum în tempo “di marcia”, cu bocanci achizionaţi de la shop-ul lui Zaharia Stancu, pe numele lui, Desculţ. Doream pentru ca măcar nişte clipe să fim şi noi nişte bravi soldaţi. Măi, şi vremea nu avu ceva mai bun de făcut şi trecu. Şi trecu. Drăgăliţă Doamne, veni şi timpul să mă fac şi eu bărbat, să servesc patria. Semnalul că ei nu mai puteau fără de mine a fost dat de o carte poştală sosită pe adresa căminului studenţesc unde locuiam, în care mi se spunea că ..., iar dacă nu vă veţi prezenta, veţi suporta rigorile legii. Nu ştiu alţii cum sunt, dar dacă eu nu am suportat niciodată rigorile legii, nici acum nu ar fi avut rost să le suport, aşa că m-am prezentat la comisariatul militar judeţean (literele mici sunt pe măsura interesului meu manifestat pentru instituţia despre care tocmai făcui vorbire). Un moft! Un control medical de rutină. La cererea generală a celor patru “amazoane”, toată lumea trebuia să ia cu împrumut costumul lui Adam pentru această vizită. Una te măsura, alta te cântărea, alta se uita să vadă cum mai stai cu fusul, ea îi zicea platfus, alta... Pudoarea mea excesivă intră într-o contradicţie dintre cele antagoniste cu ordinul lor cazon. Aşa că zisei pas, la prima mea preîntâlnire cu armia română şi părăsii incinta. O altă carte poştală, acelaşi text: ...dacă nu vă veţi prezenta veţi suporta rigorile legii. Luat cu

proză

vorba, am uitat să vă spun că pudoarea mea era şi din cauza “înaintării” mele, aidoma tuturor sculpturilor şi a picturilor clasice ( o adevărată operă de artă) : mică, dar la locul ei şi oricând în poziţia gata de luptă. Am revenit la locul “execuţiei”. Acelaşi pluton, format din aceleaşi femei, “albicioase”, adică îmbrăcate în alb, aceleaşi trupuri goale ale viitorilor bravi oşteni. Înaitarea mea, în concubinaj cu pudoarea, m-au convins că... veni, vidi şi... am pleacat. Totuşi, cu armata nu-i de joacă!

O altă carte poştală, acelaşi text tip: dacă nu... Zisei eu, luându-mi curajul din mine la trântă, trebuie să mă prezint.. Pentru a prinde curaj, mă dusei la o cârciumă din împrejurime, luai un “întăritor de recul “, calibrul doi deţi (corect două deţuri), din seria coniac şi, cu un curaj sufulcat până la coate, aruncai toate textilele de pe mine şi pătrunsei în pas de defilare în camera de “tortură””. Fetele se schimbaseră între timp.

Intrarea mea, îmbrăcat în pielea absolut goală, le făcură să ia cu împrumut, ca fond de ten, culoarea halatelor lor. Un alb infinit (păi, ce, nu există şi un albastru infinit?).

Prima dintre ele care şi-a revenit din şoc, pe un ton alb, inocent, contrariat, derutat, bonom, matern, ocrotitor, antinaiv, generos, timid, muşcat grav de sinceritate, îmi zice: - Vai domnule, dar nu trebuia să vă dezbrăcaţi de tot. Era suficient să rămâneţi în chiloţi. Cum să rămân în ceva care rămăsese la vestiar? Tot albul impecabil al halatelor lor a devenit fondul meu de ten, de data aceasta.

Modesta-mi experienţă de viaţă petrecută sub cupola unui semn de întrebare, m-a făcut să întreb, cine eşti tu armată şi ce cauţi tu în viaţa mea? Asta chiar înainte de a o cunoaşte.

Nu am primit niciun răspuns. Mi-am dat eu unul. Ce vrei? E vorba de braţul oţelit al patriei! Din cauză că am avut ghinionul de a fi apt, m-au chemat sub arme (între timp arcanul devenise obiect de muzeu), aşa că m-am prezentat singur să servesc

O întâlnire

n Continuare din pagina 12

Graţian ascultase povestea Dianei Corondan fără să-i pună nicio întrebare. Nu ştia care e adevărul gol-goluţ. Uneori şi copiii au adevărurile lor, motivaţiile lor. Îi răspunse totuşi: - Din păcate, doamnă profesoară, copilul mai are încă, formal, o mamă, şi probabil legea va spune că, dacă ea nu-l va declara abandonat, va trebui ca el să meargă lângă mama lui. Asta aşa, în general, ca să ştiţi la ce să vă aşteptaţi. Legea nu vi-l poate încredinţa fără ca mama lui să renunţe la el şi, chiar dacă dezinteresul ei e acum manifest, e greu de crezut că o va face.

- Aşadar, credeţi că dorinţa mea va rămâne numai în stadiul de dorinţă.

- Sunt aproape convins de asta, deşi, repet, nu sunt specialist în dreptul familiei, n-am avut niciodată un asemenea caz, iar situaţia dumneavoastră, oricât aţi crede că aveţi dreptate, va fi supusă rigorilor legii.

Diana Corondan plecă, înfrântă, capul. Ea avea de partea ei realitatea crudă, un frate mort, părinţii care au sacrificat totul pentru el, un nepot semi-abandonat pe care, cu un instinct matern de care nu avusese niciodată parte în mod real, îl credea al ei. Ea îl crescuse. Şi acum ?

Dintre imaginile care îi veneau acum în minte Dianei, una se contura puternic. Avea o vecină, trecută de 80 de ani, al cărei soţ murise imediat după revoluţia din 1989. Nu aveau copii şi ştia că bătrânei îi era greu, îngrozitor de greu, singură.

Mergea dificil, abia putea face mâncare şi cumpărături, chiar puţine de tot, pentru ea. Încercă să alunge din gând tabloul, care, culmea, nu se lăsa şters.

Se ridică greu de pe fotoliu şi întinse spre avocat amândouă mâinile, ca un „rămas bun” de mulţumire.

- Trebuie să vă plătesc timpul pierdut cu mine, o auzi Graţian, şi nu ştia de ce despărţirea, tristă, nu se întâmpla mai repede.

Femeia rămăsese cu mâinile întinse către el. Dintr-un instinct profesional, dublat de politeţe, îi întinse mâna dreaptă, pe care femeia o luă cu amândouă mâinile ei şi o ţinu ca şi cum mai putea spera ceva de la această întâlnire.

Se produsese ceva. Diana Corondan se reaşeză, încet, în fotoliu, lăsându-i liberă lui Graţian mâna, dar rămânând ea cu mâinile întinse spre el. La evidenta nedumerire a avocatului, care bănuia că femeii i s-a făcut rău, ea îngăima cu glas pierit: - Copilul meu, copilul meu... Şi, apoi, cu glasul mai mult stins, urmă: Mai e o poveste, domnule avocat.

actualitatea literară 13

Amintiri de tot kaki-ul

patria. Aproape toţi cei siliţi în a executa condamnarea la “penitenţă” de şase luni de zile, aveau asupra lor lichidele făcătoare de bine, cu imediate reacţii amnezice. Plini de tărie (de la 32 de grade în sus) ne-am spus că armata este armată şi nu te poţi juca cu ea!

Aşa că, hai să intrăm în unitate! La poartă, ofiţer de serviciu, un colonel, inginer chimist, care avea specialitatea Arme de Nimicire în Masă -ANM- (asta am aflat-o mai târziu), ne-a ordonat : -Vă rog, toţi cei care aveţi băuturi alcoolice, să le predaţi la mine! În armată ordinul se execută, nu se discută! Aţi înţeles?

Asta am înţeles-o mai târziu. Nu regret însă. Mai bine era însă dacă nu o înţelegeam niciodată. Ofiţerul de serviciu, mereu la datorie, luă bietele pântecoase pline cu eşantioane folclorice de pe tot cuprinsul ţării, ce mai?, un adevărat tezaur folcloric lichid şi, cu un sânge trecut de rece, le îndreptă gâtul înspre canalul din curte, deşertâdu-le. Deodată, prin toate fibrele fiinţei mele proaspăt recrutate, un sentiment de dor şi, mai ales de jale pentru marele dispărut, m-a cuprins (ca mina de neagră mi-era inima atunci). După nişte zile, colonelul ne-a invitat la un tezaur folcloric lichid, cum spuneam. El a înlocuit băutura cu apă şi aceea a fost turnată la canal. A urmat o acţiune de nimicire în masă.

Sub comanda directă a colonelului “”mesele” au fost imediat avansate în grade. Din cele bahice, desigur. Acum am mai învăţat ceva. În armată, nu pot fi introduse băuturi alcoolice, dar le poţi consuma. Buuuun! Să mergem mai departe. Hainele noastre, cele civile, au luat drumul magaziilor, primind în schimb nişte kakiuri de toată jena. Toamna îşi scria treisteţile pe trotare cu roşul frunzelor însângerate, noi, cei din linia întâi, cu kakiul uniformelor tocmai primite. Uniformele acestea ne-au uniformizat. Niciodată nu m-a încercat un sentiment mai confuz decât acesta al uniformizării. Toate fostele noastre personalităţi s-au îmbrăcat în uniforma de culoare kaki. Toţi eram un kaki, sau dacă vreţi, un kakili makili. Fire sensibilă, le-am

Graţian, care intuise ceva ascuns, dar nu ştia ce, o îndemnă să continue, nu din curiozitate, ci dându-şi seama că femeia trebuie să-şi descarce poverile sufletului. Şi Diana Corondan continuă: - Nu v-am spus totul. Dacă mi-aţi fi dat, dacă aş fi avut, o şansă, minimă, de a păstra copilul fratelui meu, plecam fericită şi n-aţi mai fi auzit de mine. Aşa, mai trebuie să suportaţi câteva fraze şi să mă judecaţi după ce le veţi auzi.

Graţian o invită din nou să povestească. Era dispus să asculte orice, dar voia să se despartă, mai bine zis, să scape, de Diana.

- Ce nu v-am spus se referă la vreo trei ani din viaţa mea, poate un pic mai mult, cu câteva luni. Eram în clasa a unsprezecea şi şcoala noastră organiza o excursie mare. Toţi erau entuziasmaţi, dar când am auzit preţul acelor zile de excursie, multora, printre care şi mie, li s-a tăiat orice avânt.

Tata avea bani, dar sigur nu-mi dădea. Ar fi trebuit să renunţe la plăcerile lui şi n-o făcea. Mama era mai tot timpul datoare la un sistem de împrumut intercolegial. „Salvarea” a venit de la directorul liceului, care m-a chemat şi m-a întrebat dacă sunt de acord să-mi plătească el excursia. Le pot spune părinţilor că e un „bonus” din partea conducerii Liceului de Arte pentru rezultatele la învăţătură. N-am bănuit nici eu ce se va întâmpla. Studiam pianul chiar cu directorul care mi-a făcut propunerea. Am fost în excursie, destul de puţini, dar parcă totuşi un autocar plin, împreună cu profesorii. La un timp după excursie, pe când îmi dădea îndrumările pentru studiu, directorul m-a prins de mâini, sub pretextul că mi le aşază „cum trebuie” pe claviatură. M-a mângâiat uşor pe mâini, apoi a început să-mi vorbească de necazurile cu soţia sa. Acum ştiu că era un pretext, procedase aşa şi cu alte eleve.

Rapid. Aproape nu-mi mai amintesc ce spunea. Nu ştiu cum i-am cedat, cred că de frică, şi prima dată s-a întâmplat chiar în sala de clasă. Nu îndrăznea nimeni să-l deranjeze, şi el ştia asta. Apoi la el în birou, îmi mutase orele de pian spre seară, pretextând că ziua e ocupat cu treburi administrative. N-am îndrăznit, la început, să scot vreo vorbă, deşi între mine şi mama era o prietenie care trecea dincolo de relaţiile mamă – fiică. Pe urmă i-am spus mamei, ruşinată, şi ea a rămas stană de piatră când a auzit. Am decis împreună să nu-i spunem nimic tatălui meu, cred că ar fi ieşit un scandal monstruos. A vorbit mama cu soţia directorului, care aflase de noua pasiune, toată situaţia dura de un an şi ceva. I-a spus mamei că omul e o ruşine pentru familie, avea două fete mai mari ca mine, una profesoară, alta medic, dar el nu ţinea seama de nimic, nu era la prima „cucerire” de acest fel. Terminam liceul, am dat bacalaureatul şi am scăpat de prezenţa directorului.

Ce e mai important am uitat. În ultima clasă de liceu, am cunoscut un student. Era cu patru ani mai mare ca mine, de o delicateţe în comportament cum nu mai întâlnisem. Atent, exagerat de politicos, făcea o impresie excelentă întregii mele familii. Nu ştiu cum am putut continua relaţia cu directorul şi

acordat un cartonaş galben. Pregătirea noastră pentru a ne apăra sărăcia şi nevoile şi neamul era una fără egal. Cea mai tare era obligativitatea vizionării telejurnalui, de la ora 19, la 19,30. Dacă un duşman ar fi dorit să ne cucerească, ne-ar fi aşteptat în fiecare seară cu un “regiment” de măciuci şi ne-ar fi scos din cap telejurnalul. A venit şi iarna, una lungă de cinci zile. Unitatea noastră miltară a fost obligată să ia în gazdă nişte neamuri de-ale Albei-ca-Zăpada, pe numele lor fulgi de nea, care, ai dracului, au acoperit platoul de adunare, platou pe care noi am fost obligaţi să-l degajăm, formând în jurul lui nămeţi uriaşi. Peste cinci zile, Soarele le zâmbi puţin şi aceştia luară calea apelor, topinduse. Armata nu putea să stea departe de acest atac al iernii şi fu nevoită să folosească armamentul din dotare, lopeţi, încărcând zăpada apătoasă în camioane. Acum am mai învăţat ceva. Că nici logica nu are ce căuta în armată. Între timp, eu am avansat de la gradul de sindrom nevrotic reactiv, parcă aşa îi spunea, la gradul de structură psiholabilă, cu reacţii dismetrice pe fond psihopat. Nu vă speriaţi!

Sunt apt necombatant, pe timp de pace şi război. Pace vouă, cei care poate aţi rătăcit printre aceste rânduri! Ah, uitasem! Pentru merite deosebite pentru pregătirea politică şi pentru luptă mi s-a oferit favorul, nu de puţine ori, la un somn uşor, foarte sănătos pentru coloana mea, pe tradiţionalul “ţambal”.

Ah, mai era să uit ceva! Din condamnarea mea la şase luni de “detenţie” petru vina că am fost apt seviciu militar, am învăţat multe la oaste. Primul învăţământ îmi place foarte. În armată nu pot fi introduse două lucruri: băuturi alcoolice şi logică. Radu Naum, trecând şi el printr-o astfel de experienţă traumatizantă, zis-a: “Armata ne-a învăţat să nu înveţi nimic”, iar eu nu pot să nu-l citez pe Aldoux Huxley: “Inteligenţa este de trei feluri: umană, animală şi militară”. Între timp am aflat că armata nu mai este obligatorie.

Victorieeee, victorieeee!

în acelaşi timp să mă întâlnesc cu noul meu prieten. Primeam şi sume de bani, ocazional, de la director, poate această „independenţă” financiară să fi contat. Stabilisem să mă căsătoresc cu Alex, aşa îl chema pe student, dar a intervenit ceva. Nu ştiu cum, soţia directorului a aflat de noul meu prieten, l-a căutat la căminul studenţesc la care locuia şi i-a povestit tot. Am auzit asta mai târziu. La un moment dat, fără nicio explicaţie, n-a mai venit la întâlnire, refuza să fie chemat la telefonul de la cămin. Nu ştiam că aflase povestea urâtă. O singură dată ne-am întâlnit din întâmplare. Credeam că îmi va spune ceva. A preferat să treacă pe celălalt trotuar şi nici măcar n-a schiţat un gest de a întoarce capul după mine. A discutat o dată cu fratele meu şi i-a spus că mă dispreţuieşte ca pe o cârpă. Atât. N-a mai adăugat nimic. Ăsta e fragmentul care lipsea din poveste. Acum ştiţi tot.

- Nu văd ce rost avea să vă mai puneţi cenuşă în cap. Nu vă mai condamnă nimeni pentru gestul de acum trei decenii şi nu are nicio importanţă în raport cu sfatul meu, răspunse Graţian.

- Poate, mai zise încet Diana. Totuşi... Acel om, studentul de atunci, e tatăl dumneavoastră. Am venit aici şi ca să vă cunosc. Ştiu că Alex e un om renumit, i-am urmărit cariera. Eu am ratat totul.

Graţian o privi cu înţelegere. Acum pricepu semnificaţia cuvintelor de mai înainte: „copilul meu, copilul meu...”

Diana se ridică greu, făcu încet cei câţiva paşi spre uşă, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie oprită. Dar nu fu. Deschise uşa, lăsând în urmă nedumeriri, în timp ce, din capătul celălalt al biroului, o uşă se deschise încet şi Ilarion Murgu zise potolit: - Bine că ai fost aici, Graţian. Acum ştim amândoi sigur că nu va mai veni.

14 actualitatea literară Poesis internaţional

lecturi

Revista revistelor

două decenii), spre a pune în valoare memoria celor oprimaţi sub dictatura comunistă”. O idee binevenită, mai ales că acad.

Alexandru Zub a fost el însuşi condamnat la zece ani de închisoare politică (din care a executat şase, ca deţinut politic). În continuare, Ioan Holban dedică celor trei cărţi ale poetului Ion Mureşan şase pagini de revistă şi încearcă să explice unde se ajunge prin gâlceava exprimabilului cu inexprimabilul. Gheorghe Baciu ne prezintă apoi Rapoartele revizorului şcolar Mihai Eminescu despre învăţământul rural din judeţul Iaşi, din care cităm un fragment: “Mai pretutindene am constatat, cu părere de rău, că administraţia comunală e neîngrijitoare faţă cu şcoalele, că reparaţiile localurilor sau nu le face la vreme, sau defel, că lefile învăţătorilor (de la comună) se plătesc la trilunie”, pentru a arăta că situaţia nu s-a prea schimbat în zilele noastre. La Chestionarul cu accente ludice (formulat de Lucian Vasiliu) răspund în acest număr dublu Adrian Alui Gheorghe, Leo Butnaru şi Lucian Dan Teodorovici, iar în nr.

114-115 (3-4/2013) - Paul Aretzu, Mircea A. Diaconu, Nicolae Prelipceanu şi Eugen Simion.

În peisajul revistelor noastre literare, Poesis internaţional ne surprinde plăcut cu fiecare număr. Şi de unde până mai ieri consideram un eveniment fiecare apariţie a publicaţiei condusă de Claudiu Komartin, am ajuns astăzi să vedem întreaga revistă ca un pe adevărat fenomen. Când pui mâna pe un număr din Poesis internaţional, ai impresia că ţii în braţe nu o revistă, ci întreaga lume a poeziei contemporane. Iar nr.11, parcă spre a ne convinge că aşa este, reuneşte autori din nu mai puţin de douăsprezece ţări, pe lângă cei din România.

Aşa că, fiindu-ne destul de greu să vă recomandăm ceva anume, vă redăm întreg sumarul acestui număr: * invitat: Bill Herbert (prezentare, poeme în română) * portret: Bogdan Ghiu * poemul de colecţie: Lucian Vasilescu, “cu preţul ochilor...” (în română şi franceză) * eseuri de Chris Tanasescu, Amir Or * Pablo Neruda despre poezia românească (1965) * patru poeţi polonezi traduşi în limba română (Marta Podgórnik, Tomasz Różicki, Tadeusz Dabrowski, Justyna Bargielska), cu un eseu introductiv de Dariusz Sośnicki * poeme de Duško Novaković (în limba română), Molnár Vilmos (în maghiară şi română), V. Leac, Jorge Manrique (în spaniolă şi română), Valery Oişteanu (în engleză şi română), René Char (în română), Sabina Comşa, Mustafa Ziyalan (în română), Igor Isakovski (în română), Luna Miguel (în spaniolă şi română), Aleš Šteger (în română), Diana Corcan, Vlad Drăgoi * cronici de Ioana Dunea, Graţiela Benga, Dan-Liviu Boeriu, Andrei C. Şerban, Cristina Ispas, Rita Chirian * proză de Seymour Mayne, Ovidiu Pop * prezentarea Societăţii Helicon * editoriale de Dumitru Păcuraru, Claudiu Komartin. Ne-ar bucura să vedem cât mai multe reviste literare româneşti ca Poesis Internaţional.

Tribuna cea nouă

Dincolo de conflictul (la care nu plecăm urechea) dintre Mircea Arman, noul redactor şef al revistei Tribuna, şi Nicolae Manolescu, directorul României literare, credem că revista clujeană se îndreaptă pe drumul cel bun. Astfel, în nr. 251, găsim un amplu interviu realizat de Alexandru Petria cu Alex Ştefănescu, care susţine că “pentru mulţi a devenit inamicul public nr. 1”. Evident, în literatură! Şi tot în nr. 251 am citit două pagini de poezie-poezie, semnată de Roberto Bolano, “cel mai influent şi admirat romancier al generaţiei sale din întreaga lume hispanică”. Din nr. 252, vă semnalăm cele trei pagini de proză semnate de Nicolae Breban şi pagina cu traducerile realizate de Alice Valeria Micu din poezia lui Pablo Neruda. Între timp a apărut şi nr. 253, în care Mircea Arman scrie despre Constantin Noica şi utopia de la Păltiniş, iar Cristina Tătaru traduce două poeme despre pisici, aparţinând, unul lui Wordswort şi altul lui Eliot. Ne-am bucurat văzându-l în Tribuna cea nouă pe Paul Goma, cu primul fragment din romanul inedit Bătrânul şi fata.

Cafeneaua literară

Întinsă pe mai multe numere, ancheta realizată de Virgil Diaconu privind poezia postmodernă continuă şi în nr.2/2013, al revistei Cafeneaua literară, în care răspund Florentina Dalian (Poezia e o stare de graţie. Cum să o faci după „modele”?), Paulina Popa şi Ioan Vieru (Nu cred că putem vorbi de o literatură postmodernă). “Fiecare cu optzecismul lui.

Pe unii i-a prins schimbarea vremurilor un fel de clasici în ramă, preparaţi pentru o istorie literară confecţionată după criterii prestabilite, pe alţii, care au luat istoria în serios, i-a prins în disoluţie”, spune directorul Contrapunct-ului, care ţine să adauge: “Ar fi necesară o abor-dare a unui spaţiu larg, nu o focalizare depăşită transformând autorii în insecte şi criticul în Dumnezeu”. Un mare poet şi o mare poezie întâlnim la pagina 32: “Încă îţi mai scriu scrisori,/mâinile mele încă mai plutesc prin aer spre tine.//Da, eu am lăsat întotdeauna/închipuirea să alerge înaintea mea./ Să te ia în braţe înaintea mea.//Abia dacă o ajung din urmă câteodată,/atunci când caut cuvintele şi trandafirii potriviţi/ pentru scrisorile pe care ţi le trimit în deşert...//Încă îţi mai scriu scrisori,/îmbrăţişarea mea încă mai pluteşte în aer spre tine”. Am redat integral, pentru simplitatea, profunzimea şi frumuseţea ei, poezia Închipuirea, semnată de Virgil Diaconu. Nu vom încheia prezentarea acestui număr fără a vă spune că în Clubul Cafeneaua literară am găsit un grupaj de versuri semnate de colegul nostru Nicolae Silade.

Argeş

nr. 30 n martie 2013

În nr. 2 (368) al revistei Argeş, Adrian Alui Gheorghe ne povesteşte, într-un Recurs la Kafka, ce a păţit cu noua revistă lapunkt.ro şi cum “consiliul editorial” al acesteia, în loc să pună la punct o colaborare cu distinsul poet, i-a pus pur şi simplu... punct! Liviu Ioan Stoiciu se întreabă “De ce nu mai sunt scriitorii repere publice?” şi tot el răspunde: “[pentru că] unii scriitori, puţini, sunt membri de partid şi activează în numele cauzei. [...] Alţi scriitori, mulţi, au ocupat şi ocupă funcţii în instituţii de stat (în principal, directori de direcţii judeţene de cultură sau instituţii centrale). [...] Ei rămân profitorii tuturor regimurilor, unii lucrând în regim de mercenariat, detestabil. [...] Altfel, în majoritate scriitorii (şi revistele lor care…rezistă şi azi prin cultură, ştiţi; nu li s-a schimbat mentalitatea după Revoluţie) stau cu capul la cutie - unii îşi ascund opţiunile politice şi profită tacit de câte un avantaj meschin venit de la puternicii zilei, alţii sunt speriaţi de bombe, sunt „imparţiali”, „neutri”, „apolitici”, se tem că sunt identificaţi cu duşmanul.

După 23 de ani de la Revoluţie, nedemn, evaziunea morală e la putere în lumea literară (ea e descoperită în conţinutul majorităţii revistelor)”. Credem că tema luată în discuţie de

Convorbiri literare

L.I.S. ar merita o dezbatere mai amplă. Mircea Bârsilă scrie în acest număr despre “monadele” lui Lucian Vasiliu, care răspunde la ancheta lui Dumitru Augustin Doman, Generaţia ‘80 văzută din interior. Cu trei poeme este prezent în Argeş şi poetul reşiţean Octavian Doclin.

Fereastra

Poetul lunii este titlul noii rubrici din revista Fereastra, care apare la Mizil. În nr. 2 (74), Lucian Mănăilescu îl aduce în Corabia Poeziei pe Andrei Velea, poetul lunii februarie, iar “sub semnul mărţişorului” găsim trei pagini de lirică feminină, după care poeţii bărbaţi revin prin Sorin Lucaci, prezent cu un grupaj de poeme noi în pagina 18, şi Lulzim Tafa, un poet albanez din Kosovo, tradus în pagina 20 de Baki Ymeri. O pagină mai încolo, Patricia Lidia scrie despre cartea de poezie a criticului Horia Gârbea, Trecutul e o sărbătoare.

Din poezia indiană Ion Roşioru îi traduce pe Sri Auribindo şi Shuddhananda Bharati, iar Lucian Mănăilescu publică un amplu interviu cu pictorul Florin Menzopol, care în această lună împlineşte 70 de ani.

Paradigma

Revista Paradigma, fondată de Marin Mincu, a împlinit nu de mult 20 de ani şi continuă să apară semestrial graţie eforturilor susţinute ale Ştefaniei Mincu, soţia criticului. Cu un profil tematic major sau axată pe dezbaterea unor importante chestiuni culturale, revista îi are în colegiul de redacţie pe Ştefan Borbely, Bogdan Creţu, Luca Piţu, George Popescu şi Ştefania Mincu, iar colaboratori pe Adrian Alui Gheorghe, Marian Victor Buciu, Iulian Boldea, Adrian G. Romila, Emanuela Ilie, Giovanni Rotiroti ş.a. În nr. 1-2/2012, găsim două pagini din poezia lui Elio Pagliarani şi alte şase pagini semnate de poeţii Dan Dănilă, Angela Furtună, Emilian Mirea, Dan David, Ana Dragu, Andrei Velea şi Cornel Ghica. Iar în nr.34/2012 descoperim doi poeţi italieni actuali: Alida Airaghi şi Daniela Attanasio, în traducerea Ştefaniei Mincu, şi 5 poeme de Andre Breton, traduse de Petrişor Militaru. Matei Hutopila este prezent cu un grupaj de poeme şi o cronică la Copci, carte apărută la Casa de Editură Max Blecher. În ambele numere duble, revista consacră spaţii ample lui Paul Celan, despre care scriu Hans-Georg Gadamer şi Michelle Ranchetti.

Nord Literar

După cum ne-a obişnuit, cu numere dense, bogate, diverse, Revista Nord Literar nr. 2(117) februarie 2013 publică, în cele doar 16 pagini ale sale, dialogul lui Augustin Cozmuţa cu poetul septuagenar Horia Bădescu, un fragment din romanul lui Gheorghe Schwartz, Cei o sută - Agnus Dei, în curs de apariţie la Editura Curtea Veche, un medalion Vida Gheza, de la a cărui naştere s-au împlinit 100 de ani, traduceri din Fulgencio Martinez, Jorge Palma şi Jose Angel Leyva, realizate de Elena Liliana Popescu, şi Jacques Rancourt, transpus în limba română de Liana Porumb şi Laura Florian. Mai găsim cronici literare la cele mai recente apariţii editoriale, dintre care o semnalăm pe cea a lui Ghorghe Glodeanu, la volumul Omul şi umbra, de Oscar Lemnaru,un scriitor din categoria celor uitaţi, deşi “povestirile sale reuşesc să acapareze interesul cititorilor”.

Daniela Sitar-Tăut scrie despre un volum recent apărut şi cu tirajul deja epuizat, Z mozaiky slovensko-rumunskych vzathov v 20.st./Din mozaicul relaţiilor româno-slovace în secolul al 20-lea, de Peter Kopecky.

Dacia literară

Nr. 112-113 (1-2/2013) al revistei Dacia literară se deschide cu o Arhivă lirică, unde găsim poemul Proiecte primăvăratice, de Mihai Ursachi (1941-2004), după care Alexandru Zub ne anunţă că “am socotit să adun în volum textele prezentate acolo (Memorialul Sighet, n.n.), de-a lungul anilor (aproape

În nr. 2 (206) al revistei Convorbiri literare, Cassian Maria Spiridon scrie despre Eminescu şi opiniile sale economice, iar Gheorghe Simon îl ia la întrebări pe Mihai Zamfir, în ceea ce priveşte Panorama alternativă a literaturii române, un volum care ridică singur multe semne de întrebare. Ioan Holban analizează poezia lui Ioan Es. Pop, pe care o situează în “siajul” generaţiei ‘80, de care poetul se apropie doar “pentru a se despărţi de ea”. Horia Bădescu deschide, la 70 de ani, paginile de poezie ale C.L., urmat de Dan Moisii, la 60 de ani, Traian Ştef, Adrian Frăţilă şi Nina Voiculescu. În Biblioteca revistei apare poetul Rodian Drăgoi, iar la Cronica literară Cristian Livescu scrie despre cartea Alcool, a lui Ion Mureşan. Adrian Dinu Rachieru atrage atenţia asupra creaţiei a doi bănăţeni, George Schinteie şi Ioan Baba (unul din România, celălalt din Serbia), în timp ce Vasile Spiridon comentează debutul în proză al lui Alexandru Muşina. Despre ediţia a doua a volumului Paranoia Schwartz (Pooluri..., Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2012) scrie Gheorghe Mocuţa, iar debutul poetic al lui Anatol Grosu, Epistola de la Filipeni, este întâmpinat cum se cuvine de către Gellu Dorian. În fine, Olimpia Iacob traduce patru poeme în proză semnate de Anne Brewster.

Ateneu

Revista de la Bacău, Ateneu, publică în nr. 1 (521) Mesajul din sticlă, un fragment de proză semnat de Doina Ruşti, poezii Viorica Răduţă şi Lucia Dărămuş, un interviu cu prof. Nicolae Georgescu şi o traducere amplă din poezia argentiniană, reprezentată de Alfonsina Storni, traducere semnată de Cristian Sabău. Din nr. 2 (522) vă recomandăm: cronica literară semnată de Adrian Jicu la volumul lui Mihai Iovănel, Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică; paginile de poezie semnate de Victoriţa Tudor, Ion Radu Văcărescu şi Denisa Lepădatu, elevă în clasa a IV-a la o şcoală din Galaţi; Un dandy în Balcani şi iarăşi la Paris (fragment din romanul Agnus Dei, ultimul din ciclul Cei o sută) de Gheorghe Schwartz şi traducerile din poezia lui Marco Conti, realizate de Eliza Macadan.

Acolada

Am descoperit un poet interesant, Ancelin Roseti, în nr. 1 (64) al revistei Acolada, în care mai semnează poezie Nicolae Coande şi Carolyn Mary Kleefeld, tradusă de Olimpia Iacob.

Despre cartea lui Ciprian Măceşaru, Roşu pentru pietoni, scrie Tudorel Urian, iar despre Posmodernism şi transmodernism scrie Adrian Dinu Rachieru. Directorul general al revistei, Radu Ulmeanu, ne spune Cu ce se mănâncă Ponta şi “întregul PSD”.

La interviul Acoladei, realizat de Lucia Negoiţă, răspunde în nr.

1 al revistei Ioana Ieronim, iar în nr. 2 - Al. Cistelecan. Şi fiindcă am trecut la nr. 2, mai semnalăm Inventatorul de memorie, de Magda Ursache, itinerariile plastice semnate de Pavel Şuşară, rubricile Actualităţi şi Paranteze, ale lui Gheorghe Grigurcu şi Nicolae Prelipceanu, şi nu în ultimul rând Himera “Şcolii de la Păltiniş” ironizată de Noica, un interesant articol semnat de Isabela Vasiliu-Scraba.

Orient latin

Invitatul special al revistei Orient latin nr. 1/2013 este prozatorul Gheorghe Schwartz, preşedintele filialei ICR BanatCrişana, prezent cu un fragment din acelaşi roman pomenit mai sus. O cronică la cartea Elei Iakab, Deşertăciune şi asceză, semnează Maria Bologa, iar Eugen Dorcescu este tradus de Coriolano Gonzales Montanez. Poezie semnează Patricia Lidia, Geo Galetaru, Mihaela Aionesei şi Nicolae Murgu, în timp ce la rubrica Recuperări ne este prezentată Corespondenţa dintre Lucian Blaga şi Alexandru Jebeleanu. Bineînţeles, pe lângă editorialul său incisiv privind problemele USR, Ilie Chelariu mai ţine paginile de acum obişnuite cu informaţii despre concursuri, programe, premii, zâzanii din lumea noastră nu prea literară.

Am mai primit:

Discobolul, nr. 172-173-174/2012; Noul Literator, nr.

9/decembrie 2012; Arcadia, nr. 1 (21)/2013; Banat, nr. 12/ decembrie 2012. Nu vom încheia fără să remarcăm aici apelul iniţiat de Alexandru Petria către premierul Victor Ponta pentru salvarea revistelor Uniunii Scriitorilor şi faptul că Daniel Barbu, ministrul Culturii, a promis un sprijin guvernamental pentru rezolvarea situaţiei. Dar celelalte reviste cui rămân?

nr. 30 n martie 2013

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

de patrimoniu, nu o chestiune oarecare, banală. Iar cine-şi permite s-o dea jos (ori să n-o accepte pe frontispiciul lui), să suporte rigorile legii. Sau facem numai legi care să ne protejeze pe „noi”, cei aflaţi în fruntea bucatelor? (Un popor fără memorie/istorie este un popor mort sau inexistent!)

Dan Floriţa-Seracin, A opta treaptă, Hestia, 2013

Cea mai proaspătă apariţie editorială a unui proaspăt septuagenar (proaspăt premiat de Filiala USR Timişoara) este o culegere de 16

proze scurte, cinci dintre ele inedite. Dintre acestea, mai cunoscutele Tunelul verde şi Copiii lui Cronos au dat numele unor culegeri de proză anterioare (1999, 2003). Pe coperta a patra, cartea se bucură de prezentarea a patru serioşi critici literari: Tudorel Urian, Alexandru Ruja, Constantin Buiciuc şi Olimpia Berca. A doua serie de proză din opera prozatorului lugojean (din care face parte şi cartea în discuţie - reluarea celor din tinereţe) se bucură de o adâncire a sentimentului, căpătând astfel o mai mare anvergură narativă.

Horia Zilieru, ASTRALIA, opera poetică, Ed. Princeps Edit, Iaşi

„Astralia, monumentala antologie pe care o avem în faţă (808 pagini, format academic) şi care reia titlul unui volum publicat în 1976, este o selecţie riguroasă din toate volumele publicate de Horia Zilieru din 1961 până astăzi. Ea dă seama asupra unui poet care, debutând odată cu Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana, şi-a impus cu fiecare carte publicată… pecetea originalităţii.” (Am citat din prefaţa lui Daniel Corbu, „Horia Zilieru. Experimentul liric între scenariul orfic şi gramatica erosului”. D. Corbu este, alături de Călin Cocora, editorul cărţii şi coordonator al Colecţiei Ediţii critice, în care apare cartea. Ea se mai bucură de o postfaţă a lui Ion Holban, un fidel al interpretării operei zilierene. Volumul include de fapt 600 de pagini de poezie, celelalte două sute reprezentând referinţele critice , prezentarea bio-biliografică şi o bogată, reprezentativă iconografie. Avem în faţă opera omnia a unui poet care se apropie (vertiginos) de vârsta rotundă a octogenarilor, despre care, dacă ar fi să tratăm amănunţit, am ocupa tot spaţiul acestei rubrici. De aceea, ne rezervăm dreptul de a detalia problema la momentul oportun.

Ion Lazu, Odiseea plăcilor memoriale, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2012

O adevărată epopee se desfăşoară sub ochii noştri nepăsători – dar, ce e mai tragic, sub chiar ochii autorităţilor, politice şi literare. Un „simplu” scriitor (simplu, în sensul că lipsit de funcţii) bate Bucureştiul în scopul plantării de plăci memoriale ale scriitorilor români din toate timpurile şi nimeni nu-l bagă în seamă. Nimeni nu ştie ce presupune asta: lipsa adreselor (nici Uniunea Scriitorilor nu le deţine pe toate!), negocieri şi pertractări cu actualii proprietari ai imobilelor. O odisee întreagă, în care ulisele este Ion Lazu, iar marea – străzile Bucureştilor… În loc să se emită o hotărâre de Guvern, ordonanţă guvernamentală, ceva, ca o placă memorială să fie declarată obiect

Maria Debren, Capcanele destinului, Ed. Axa, Botoşani

O poveste interesantă, poveste de viaţă, în care reporterul Stelian Moga renunţă la meseria sa („nu fac gazetărie în poziţie de drepţi”). Personajele: Silviu Bucur (admi-

dumisale), conf. dr. Ada D. Cruceanu, acad. prof. dr. I. P. Otiman, dar şi alţi profesori, istorici, rapsozi, scriitori. Postfaţa cărţii este realizată de profesorul orăviţean I.N. Cenda, reprezentând o pledoarie pro domo.

Mihai Moldovan, Acea primăvară timpurie - Proză scurtă - TipoArt, Oraviţa, 2012

O nouă culegere de (opt) povestiri şi 100 de pagini a prozatorului orăviţean, dotat cu vocaţia prieteniei, autor a 15 cărţi. Din cuprins remarcăm Visul şi Greva tristeţii. „Mihai Moldovan este un prozator de o structură

nistrator), Mincu Mihaela, la bază profesoară de română (acum patroană de restaurant, văduvă cu doi copii), Elena Oprişan, etc. Dar, dincolo de povestea în sine se remarcă „eleganţa şi precizia limbajului autoarei (ea însăşi profesoară de română, n.n.)… în analiza stărilor abisale ale fiinţei, a momentelor de criză…” (prefaţatorul).

Un debut remarcabil în proză, care poate anunţa alte cărţi importante.

specială, care, înainte de toate, vrăjeşte prin marca afectuoasă a textului…”, declară pe coperta a patra criticul Călin Chincea. „Mihai Moldovan ca şi personajele sale pluteşte peste lucruri, adâncit în gânduri”, mai zice profesorul din Berzovia, plutind (şi el) peste paginile cărţii.

Cornel Nistea, Întâlnirile mele cu Orlando, Ed. „Unirea”, 2012

Romanul târgovişteanului debutează cu o frază de zile mari: „Plecasem să mă întâlnesc cu moartea mea”. Cartea are un titlu ciudat – un nume ciudat, va să zică: cel al personajului feminin central, o fată „necoaptă” care atrage atenţia hulpavă a întregului anturaj bărbătesc.

Dar adolescenta frumoasă şi împlinită (fizic) este înconjurată şi de prieteni/ bărbaţi adevăraţi, care ştiu să-i dea sfaturi folositoare: „Îţi stau destule în faţă până să devii femeie. Nu umili o carte răsfoindu-i paginile, doar ca să-i citeşti finalul”… O carte e o promisiune, o aspiraţie spre frumuseţile lumii (dar, în cazul celei de faţă, găsim că editorul trebuia să fie ceva mai atent la punerea în pagină).

După ce au apărut în revista Discobolul (şi poate în altele) fragmente din aceste „Întâlniri”, iată că redactorul numitei reviste, profesorul şi prozatorul C. Nistea apare pe piaţa cărţii cu acest roman gata publicat.

Romanul este lipsit de artificiile genului (cum remarcă şi Mircea Muthu pe coperta a patra), fiind o scriere la limită: memorialistică subiectivă cu ficţiune romanescă. „De obicei, acest narator are voluptatea retrospecţiilor destinate să vindece răni mai vechi sau mai noi, fie ale sale, fie ale altora” (Aurel Pantea). Pentru orice cititor – oricât de grăbit – Orlando este un alter-ego al autorului (de unde deducem că romanul în sine reprezintă seria de întâlniri ale autorului cu dublul său scriptural).

Maria Izgherean, Decriptând pagini de viaţă, Nagard, Lugoj, 2013

O nouă plachetă a poetei lugojene, cuprinzând de fapt un singur poem modern (încercare de cucerire a versului alb), prefaţată de Cristian Ghinea şi ilustrată de Cristiana Maria Ghinea şi Emanuela Boldea. „Cel ce în viaţa semenilor săi nu a dus măcar o rază de lumină, a făcut din trecerea terestră un lucru fără sens” - spune autoarea pe coperta a patra, adevăr cu care nu poţi să nu fii de acord. Volumaşul are 27 de pagini, cu tot cu ilustraţii şi fotografia poetei.

Iosif Băcilă, Răspântii peste veacuri - Convorbiri - Excelsior Art, 2011

Cartea este dedicată de autor „Cititorilor şi colaboratorilor revistei Almăjana şi colegilor noştri de la S.C. „Ţara Almăjului” din Timişoara”. Avem în faţă o carte de interviuri, cu personalităţi legate într-un fel sau altul de acest areal mirific care este Ţara Almăjului, unii dintre ei fiind condeie de prestigiu ale zonei, ale ţării: istoricul Alexandru Nemoianu (care conduce o „Vatră Românească” la Jacksonville, SUA), prozatorul – şi, mai nou, poetul – Ion Marin Almăjan (ale cărui rădăcini se pot „citi” în chiar numele

Mihai Antonescu, Marianty, Ed. Rora, Târgovişte

Ion Nete, Ninge cu suflete de morţi, Ed. Harghita, Miercurea Ciuc

Cartea colaboratorului nostru este un fel de „De-a v-aţi ascunselea cu vii” (cap. II) şi – în acelaşi timp - „De-a v-aţi ascunselea prin vise” (cap. III al ei). Două elemente caracteristice are proza „ciuc-miercureanului”: personajul Mirodonie, găsibil şi în alte proze ale autorului, şi arealul Chisamera, un soi de dâmb universal, comparat de scriitorul A.I. Brumaru (pe coperta a patra a cărţii), din literatura universală, cu Macondo sau Yoknapatawka. Sau cu Uvedenrode – râpa cosmică a românului Ion Barbu. O carte interesantă care îndeamnă la lectură.

de şcoală: inspecţii, comisii, bacalaureat şi olimpiade, vădind experienţa în domeniu a inginerului-profesor. Se simte izul umoristic, ca în scrierile confratelui Mircea Pora.

Limbajul suculent, la limita scandalosului este chiar pariul, reţeta care asigură succesul cărţii (zicem şi noi, aprobându-l integral pe prezentator).

Toma Grigorie, Marile întâmplări ale omului. Ed. MJM, Craiova, 2012

Este a patra carte de eseuri (şi critică) a autorului craiovean, care (nota bene!) este absolvent al Colegiului „Coriolan Bredicea-

nu” din Lugoj - după cum ne mărturiseşte în dedicaţie. Eseurile, de câteva pagini, sunt scrise pe varii teme (preponderent culturale): viaţă şi moarte, Dumnezeu, scriitor, editor; cuvântul este iarăşi un „personaj” preferat al acestor încercări – dacă este să ne gândim la originalul franţuzesc al termenului. Nouă ne-a atras atenţia bucata intitulată „Nevoia de Dumnezeu”: „Populaţiile fără Dumnezeu puteau fi mult mai lesne convertite la noua dogmă, la noua doctrină fals umanistă (n.n. – comunistă)”.

Marian Barbu, Cuvântul – neîmblânzitul cleştar, Înfricoşata iubire sau statuile iubirii, Aproximări soresciene, Mulţumesc lui Newton, Ed. Sitech, 2012

Apărute în Colecţia Colhida (ColHiDa), culegerile poetului-profesor craiovean Marian Barbu cuprind „restanţe lirico-epice din perioada 1958-1990, selectate (de autor, bănuim) în 2011” ; excepţie făcând Aproximările soresciene, care reprezintă producţii poetice mai recente. În afara acestora, experienţa americană şi canadiană a autorului s-a concretizat în Poeme americane (2008), Oglinzile din Chicago (2006) şi Provizii de soare (2004). Ca un bun cunoscător al operei soresciene – fapt concretizat în câteva studii – , M. Barbu realizează aceste „aproximări” ca pe nişte „proiecţii intelectualcărturăreşti” în spiritul cărţii „La lilieci”, dar se apropie de lumea satului (sondată în profunzime de M.S.) în numai câteva poeme.

Marian Drumur, Dascălii, dascălii, Eubeea, 2012

După cum o deconspiră şi titlul, cartea cunoscutului prozator timişorean este un „posibil roman” (A.D. Rachieru – coperta a IV-a), dar mai degrabă o „memorialistică deghizată”, ficţionalizată. Cele XII capitole ale ei s-ar putea citi foarte bine ca proze de sine stătătoare, dar au în acelaşi timp elementul (-ele) de coeziune, care le-ar putea propune ca roman. (Aceasta, punând problema din perspectiva unui puternic roman publicat de autor cu ani buni în urmă, Soldatule, mergi îndărăt.) Volumul cuprinde tot „ritualul” vieţii de dascăl, al atmosferei

Am mai primit la redacţie:

Almanah cultural 2013, editat de Asociaţia “Agatha Grigorescu Bacovia - Mizil; Gabriel Vincenţiu Mălăescu, Marea de vise, Ed. Armonii culturale, Adjud, 2013; Mihai Prepeliţă, Somnambuliada sau Manifestul unui poet postmodernist, Ed. Dacoromână (şi varianta în limba engleză); Nicolae Havriliuc, Din căderile gândului, Ed Semne şi Întemeiere în timp, Ed. Versus.

16 actualitatea literară n Oboseala centaurului, de José Guillermo Vargas

La sfârşitul anului trecut mi-a atras atenţia o carte apărută la Editura Ars Longa din Iaşi. Este vorba despre Oboseala centaurului, având semnătura lui José Guillermo Vargas. Involuntar, am deschis cartea la pagina în care autorul se declară un „visător incorigibil, un cerşetor majestuos în lumea iluziilor”.

Deşi se află la vârsta senectuţii (este născut în 1938) numele mi-a fost necunoscut până acum şi mărturisesc că descoperirea sa a fost pentru mine o revelaţie. Motivele? Prospeţimea şi vigoarea puterii de a visa şi de a crede în puterea binelui, magia metaforei, multiplele valenţe ale simbolurilor folosite, şlefuirea perfectă a versului şi mai ales temeinicia în exploatarea sinelui şi a lumii.

Alegându-şi centaurul ca alter-ego menit a exprima imensul efort de a deprinde îndeletnicirea de a exista, poetul peruan ni se înfăţişează cu acea mască de visător incorigibil, capabilă să camufleze bine o forţă interioară de nezdruncinat, care poate să renască oricând asemeni şarpelui Uroborus.

Mereu în stare de veghe, José Guillermo Vargas străbate spaţii atemporale contemplând eterna frumuseţe feminină dar şi stele ce se sinucid sau noaptea care vine mestecând între dinţi ziua, trasând astfel o linie peste timpul scurs fără putiinţă de întoarcere.

Deseori copleşit de tristeţe, poetul e totuşi în stare să parcurgă propriul itinerar existenţial prin luptă:

“Mâinile mele

circuri orientale, uitându-se cruciş,

cu legiuni de clovni saşii

şi girafe drogate, cu care râzi sau te îneci sub săruturile mele setoase

de înghiţitor de flăcări.”

Cu puterea Centaurului şi speranţa şarpelui Uroborus, poetul caută mereu iubirea miraculoasă:

“Contemplu

anatomia ta de catedrală,

deschid paginile sânilor tăi

una câte una, cu buzele mele.”

Asociată cu apa, simbolul regenerării şi al purităţii, iubita este fiinţa care ascultă toate vorbele bătrânului şi capriciosului centaur, multe din ele puse la gerunziu pentru a sugera cât mai bine efortul de a ajunge la iubirea adevărată. Atingerea idealului amoros este asociată cu ideea de plenitudine a vieţii. Privită din toate unghiurile, existenţa este sugestiv reflectată în Vechiul cămin, poezia emblematică a volumului care închide în centrul ei toată subtilitatea trăirilor şi a gîndirii poetului peruan care, deşi pare învins de deziluzii deseori (o bună mărturie în acest sens este poezia Simetria cuadrantului) poate fi considerat unul dintre simbolurile umane al idealului către perfecţiune.

Meşter priceput în ale scrisului, José Guillermo Vargas pendulează cu graţie între realitatea crudă şi amintirile dulci-amare iar palimpsestul creat dă o savoare specială poeziilor excelent traduse de poeta canadiană de origine română, Flavia Cosma.

Antoaneta TURDA

____________________________________ 1) José Guillermo Vargas-Oboseala centaurului, Iaşi, Editura Ars Longa, pag. 25 2) Idem., pag.39 3) Idem., pag.51

n Amantul colivăresei, de Radu Aldulescu, în librăriile franceze

EdiţiafrancezăaromanuluiAmantulcolivăresei (ediţia I, Editura Nemira, 1996; ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, 2006) de Radu Aldulescu, L’ Amant de la Veuve, a intrat în librăriile din Franţa.

nr. 30 n martie 2013

meridiane

Alina Jahołkowska

Alina Jahołkowska s-a născut la 19 iulie 1944, la Chełm, în Polonia de Est, foarte aproape de noua graniţă cu URSS, stabilită după rapturile teritoriale din 1939. Oraşul se află la 50 de km de graniţa cu Belarus şi la 25 km de graniţa cu Ucraina. Aici a terminat Şcoala generală şi apoi Liceul pedagogic (1957-1962), după care s-a înscris la UMCS, Facultatea de Filologie poloneză, terminată cu note foarte mari în 1967. Trăieşte şi scrie în oraşul Lublin. A debutat cu volumul Să depăşeşti graniţele îndoielii (Przekroczyć gra-nicę zwątpienia - 2003). Au urmat Să năzuieşti spre iubire (Podążać za Miłością - 2004); Să fugi de singurătate (Uciec od samotności - 2006); Oglinda sufletului (Lustro duszy - 2011); Este încă timpul tău (Lublin, 2013). În 2006 a primit Medalia Primarului General al oraşului Lublin, pentru dezvoltarea creatoare a numeroase generaţii de tineri, iar în 2012 a obţinut Laurii de Argint pentru Literatură.

Demiurgul ce cântăreşte soarta oamenilor În sala de aşteptare a speranţei Feţe însingurate strâmbate de durere gâturile sugrumate opresc strigătul disperării cu ultima forţare a voinţei frica-năbuşită în faţa diagnozei ce-ngrozeşte cruda nesiguranţă a destinului.

Feminitate rănită Sânul drept şi cel stâng ca două jumătăţi din mărul Evei dar cât de diferite stângul – formă ispititoare feminitate fenomenală dreptul – pocit fizic distrus de iluminaţie de razele lui Roentgen cu haosul tremurătoarelor canalicule dureroaselor orificii cu ţesuturi atrofiate care sug totuşi infiltrate dureroase.

Pentru care motiv destinul stabileşte feminitatea distrusă.

Presimţirea celui avertizat de aranjamentul vieţii adică alegerea vieţii cu moartea!

În matca vieţii Viaţa pe credit cu enormă încărcătură fizică şi psihică.

Cum să supui adversităţile soartei dincolo de limita suportabilului să nu te destrami să nu pierzi speranţa.

Cum să-i ajuţi pe ceilalţi care nu reuşesc să iasă din fundătura evenimentelor dramatice care se supun pasivi acelui FATUM. oare ce răspuns aduce viaţa!??!

În aşteptarea

Marele Demiurg ce cântăreşte soarta oamenilor să le redea oamenilor sănătatea să-i elibereze din stagnarea spirituală să-i scoată din braţele morţii.

Când de păcatele proprii se vor dezbăra conştient soarta îi va sprijini.

Există în viaţă un timp pentru făcutul cărţilor pentru ca fiecare să-şi trăiască momentul de victorie greşelile să le înlocuiască prin noi valori să-şi acorde sieşi o nouă şansă

Să ai inimă pentru tine Încă nu este prea târziu pentru o reflecţie profundă în contul conştiinţei pentru ieşirea din capcana pretenţiilor faţă de tine însuţi/însăţi şi aşteptărilor altora privind aranjarea multor treburi importante pentru trecerea limitei raţiunii sănătoase în alegerea valorilor dăruieşte-ţi şi ţie timp este singurul leac pentru arderile fizice şi spirituale să ai încredere în înţelepciunea călugărului Bernard de Clairwaux „pentru ca propria umanitate să o realizezi şi determini trebuie să ai inimă nu numai pentru toţi ceilalţi… ci şi pentru tine însuţi/însăţi.”

Pe tabla de şah a vieţii Nu o dată mi-am pus întrebarea în care din rolurile vieţii mă voi potrivi mai bine şi pe care aş vrea să-l joc a doua oară, să schimb scenariul să corectez dialogurile ori poate să dau vieţii o nouă destinaţie – în rolul fetei care caută sensul vieţii femeii conştiente de chemarea sa mamei şi soţiei fără limite dedicate familiei profesoarei dedicate pasiunii educării poetesei dăruite venei creatoare protectoarei talentelor tinere vânătoarei de perle poetice.

Mai am multe taine de arătat Lumii.

Din viaţă aş dori să plec în linişte cu demnitate cu credinţa că în viaţă m-am realizat în toate rolurile.

L’ amant de la veuve a apărut de curând la Editura Syrtes, traducerea fiind semnată de Dominique Ilea.

Anul acesta va mai apărea în Franţa şi romanul Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (ediţia I, Editura Nemira, 1998; ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, 2007) – Editura Quidam, traducere de Nicollas Cavailles. Radu Aldulescu s-a numărat printre scriitorii invitaţi la Târgul de Carte de la Paris (22-25 martie 2013).

E suficient să pui în mişcare imaginaţia pentru ca dincolo de ferestrele spitalului să vezi nisipul de aur al plajei lebede pline de demnitate pescăruşii sprinteni învârtindu-se la suprafaţa apelor.

Azuriu pătruns de soare cerul ridică un baldachin care te apără de gândurile - sperietoare linişteşte nervii sfâşiaţi calmează neliniştile şi frica dinaintea necunoscutului.

Câtă vreme oare să rămân în peisajul icoanelor chemate create de exaltata imaginaţie provocată de boală.

Mereu fug dinaintea celor pe care aş vrea să-i evit.

Mă tem de contraste, de aşteptări

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Actualitatea Press, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Secretar de redacţie: Diana BUCŞA Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com), Lidia VIANU Patricia GHEMEŞ (ghemes_patricia@yahoo.com) Cornel DRINOVAN (cornel_n_drinovan@yahoo.es) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

îmi impuneam cele mai înalte cerinţe când viaţa mi-a retezat aripile mi-a rănit visele am început să gândesc la faptul că nu multe depind numai de mine că nu sunt fericită că n-am reuşit să mă îndrăgesc ba chiar să mă iubesc prea mult timp am dedicat cerinţelor altora nu găseam cum să mă eliberez de gândurile negre să-mi dăruiesc mie însămi TIMPUL nepreţuitul.

Viaţa ca fotbalul

dedicată traducătorului

Viaţa ca şi fotbalul este lupta contrariilor.

La antipozi stau motivele – intenţiile înălţările – căderile euforia – amarul înfrângerii.

Lupta fără compromisuri pentru gol ca un magnet te atrage chemarea: „A fi sau a nu fi”.

Lanţul comun al aşteptărilor leagă speranţele de victorie cu rugăciunea pentru binecuvântare adresată Dumnezeului unic.

Credinţa că poţi pasa cuiva mingea permite atingerea scopului.

Ameninţarea cheamă demonii răului. Întreruperea brutală interzice fairplay-ul în joc.

Lupeasca agresiune măcar şi pentru un scop este bucuria pentru înfrângerea celuilalt pândirea slăbiciunilor oftatul victoriei asupra celor învinşi.

Cât timp mingea mai este în joc victoria nu e cunoscută bucuriile sunt trecătoare euforia se poate schimba în amărăciunea înfrângerii.

Atunci când te lupţi mai ai şanse.

Mai este încă Timpul Tău!

(din volumul To jeszcze twój czas Polihymnia, Lublin, 2013) Prezentare şi traducere de Alexandru G. Şerban

Mai puţin înseamnă mai mult Cândva credeam că voi schimba Lumea că totul depinde de mine nu reuşeam să mă gândesc la mine să-mi ascult cerinţele sufletului şi ale trupului mă temeam de discuţiile despre emoţii voiam să fiu cea mai bună Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu nr. 6 Telefoane: 0256.35.66.26, 0744.575.853 Tiparul: West Tipo International Timişoara e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com web: www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara Materialele se primesc pe adresa redacţiei sau pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte la toate chioşcurile de ziare din Lugoj, în librăriile din Lugoj şi Timişoara şi la chioşcul MNLR Bucureşti