Actualitatea literară 31

actualitatea literară

nr. 31, anul IV

aprilie-mai 2013

n revistă a unirii scriitorilor din românia n www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara n

n Nicolae SILADE

n Magda Ursache

Despre “a fi” şi despre “a avea”

n InterVIU cu poeta Florina Zaharia, relizat de Ştefan CIOBANU

A treia forţă: România Cultă

Aurel Pantea

n proză Nicolae ILIESCU, Remus Valeriu GIORGIONI, Andrei RADU

n poezie Mihail GĂLĂŢANU Toma GRIGORIE Denisa GREGA Simion DIMA Ion MARIA

n cronica literară de

n recenzii de

Ela Iakab Ion Dodu Bălan

n meridiane

Ştefania Mincu

Ursula Gierszon în traducerea lui Alexandru G. ŞERBAN Poeme de Michael Curtis

în traducerea Marcelei ZORLAND

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Nicolae SILADE

Despre “a fi” şi despre “a avea”

Aveam până mai ieri, de ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, impresia că vorbesc în pustiu.

Dar după ce am postat pe site-ul ziarului la care lucrez un articol interesant despre Sfinţii Constantin şi Elena, m-am întors în cartierul unde Dumnezeu întrupează cuvântul care sunt şi am dat peste o mare sărbătoare populară, pe care bănăţenii o numesc Rugă. M-am refugiat rapid din faţa miilor de decibeli care animau turma lui Orfeu şi, în apartamentul în care Dumnezeu întrupează cuvântul care sunt, am intrat pe internet pentru a asculta Radio Reşiţa, postul de radio nr. 1 în Banat, pentru a contracara nebunia fonică de afară. Trebuie să vă mărturisesc că am fost foarte surprins că tema emisiunii “Reflecţii nocturne” era “A fi sau a avea?”, o întrebare la care cei mai mulţi ascultători (majoritatea de a treia vârstă) răspundeau pe lângă, dar la care o doamnă trecută de 80 de ani s-a mulţumit să dea sfaturi celorlalţi despre cum trebuie să fie pentru a fi ca naţiune. Tocmai ea, doamna Ileana, care se afla mai mult spre a nu fi, decât spre a fi, a înţeles că rostul fiinţării noastre se regăseşte doar în fiinţarea naţională. Cât despre a avea, deşi mulţi dintre ascultătorii postului de radio îşi doreau să aibă, ba sănătate, ba dragoste, ba fericire, ba avere etc., mă simt nevoit să mă citez din eternelia: “nu poţi avea dacă nu eşti. şi dacă eşti, ţi-e suficient să fii. pentru că fiinţa are totul. şi totul e supus fiinţei. nu invers. niciodată invers. din această clipă ai totul. totul se află la picioarele tale. pentru că eşti cu adevărat. cu e mare. pentru că numai tu eşti. cu t mare. vezi ce simplu e?”. Cu toate acestea, ceea ce mi se pare interesant este că un post de radio regional pune probleme nu naţionale, ci universale, ascultătorilor săi şi că aceştia, indiferent de capacitatea lor spirituală, încearcă să răspundă, să îşi răspundă după puterea lor de înţelegere. Miaş fi dorit ca emisiunea postului Radio Reşiţa să se numească “Reflecţii diurne”, nu nocturne, şi îmi doresc ca şi celelalte posturi radio şi tv, din ţară şi din lume, să aibă măcar o emisiune de reflecţii. Pe orice temă! Reflecţii să fie! Pentru că toate informaţiile pe care ni le oferă mas-media în prezent, senzaţionale sau nu, sunt din exteriorul fiinţei umane, nu despre senzaţionalul din interiorul ei. Şi aici este cheia, aici este răspunsul dilemei “A fi sau a avea?”. E adevărat că un om informat este un om puternic, dar tot pe atât de adevărat este că omul puternic este omul înţelept. Şi cum am putea fi înţelepţi fără un răspuns corect la întrebarea “A fi sau a avea?”

nr. 31 n aprilie-mai 2013

Radu Paraschivescu: “M-am învăţat cu un galop al scrisului, scriu în criză de timp, cu spatele la zid”

“În spatele acestor calităţi ale tale, stă un brand, care este Humanitas şi un aparat de promovare şi marketing, pentru că alminteri, în lumea asta, când apar zeci de cărţi pe secundă, dacă eşti lăsat să înoţi singur, te îneci.”

n ilustraţiile numărului n

Ilustrăm acest număr cu lucrări din expoziţia de icoane a artistei plastice Dorina Zah, găzduită de Galeria Pro Arte Lugoj, în perioada 19 aprilie - 9 mai 2013

opiniile noastre

- Radu Paraschivescu, eşti unul dintre scriitorii cu greutate care revine constant la Lugoj pentru a-şi lansa ultimele apariţii editoriale. E Lugojul atât de frumos pentru tine?

- Eu nu cred că am plecat din Banat decât cu conturul meu personal, buletinul şi meseria. Afectiv am rămas aici şi nici nu pot să numesc întoarcerile mele la Lugoj, întoarceri propriu-zise, ele sunt dintr-o convenţie numite aşa, pentru că o bună parte din mine a rămas aici, s-a impregnat cu tot ce e bun aici şi a refuzat să plece.

De aceea vin ca la mine acasă şi ştiu că sunt mereu între prieteni, rude, oameni cunoscuţi, cu care am copilărit, oameni cu care am fost coleg de cancelarie, cu care am bătut drumuri şi am trăit poveşti frumoase. Evident atunci că abia aştept prilejul revenirii şi nu am eu cărţi scrise câte prilejuri de lansare mi-aş dori să am aici. Aşa s-a întâmplat şi cu volumul ”Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri”, lansat toamna trecută la Bucureşti, la Târgul Gaudeamus.

- Ai luat nesimţirea şi ai transformat-o în subiect de carte, bâlbele şi şchiopătura vorbei la fel, Caravagio şi multe altele. Acum te-ai oprit asupra unui cântec şi l-ai transformat în erou principal al unei cărţi.

- Acesta a fost un pariu al meu, am avut de ceva vreme ideea de a scrie o carte al cărui personaj principal să fie un cântec. Şi a fost un gând destul de ambiţios, mi-a părut bine că l-am putut concretiza, după cum acum am în minte o carte despre imnuri, dar e o intenţie mereu amânată din motive de priorităţi care se schimbă mereu. Există două componente în ceea ce am scris până acum, una locală sau localistă, în care fructific ceea ce trăiesc propriu-zis şi în care, fără să fac autobiografie sau autoficţiune, speculez nişte conjuncturi şi episoade picante ale trăitorului din România, şi aici intră Ghidul Nesimţitului, Bazar Bizar, cele două culegeri de perle, Balul Fantomelor. A doua este o latură oarecum stranie pentru mine, acum câţiva ani nici eu nu mă gândeam că o să am genul acesta de abordare şi anume felii de timp, decupaje din alte ţări, din alte lumi, din alte timpuri, ca de exemplu din Portugalia medievală, în romanul ”Cu inima smulsă din piept”, fie Italia barocă din ”Fluturele negru”, fie acum Irlanda, dar şi coloniile penitenciare din Tasmania, plus Anglia şi Turcia, în ”Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri”, a cărui acţiune începe în secolul al 19-lea şi se termină în 2005.

- Despre această carte s-a crezut că este una cu tentă fotbalistică, despre Liverpool şi ce mai este prin fenomen. Tu însă ai descris-o în două cuvinte, cântec şi dramă.

- E un roman, o poveste, o scorneală, în care există fireşte şi evenimente reale şi fapte istorice şi personale reale, dar grosul este plăsmuirea propriei minţi. ”Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri” este de fapt biografia fictivă a unui cântec. Cântecul nu este imnul lui Liverpool, pentru că acesta este ”You’ll Never Walk Alone”, dar cântecul despre care am scris, ”The Fields

of Athenry” se poate ambiţiona să devină imnul adjunct sau de rezervă. E un imn pe care îl cântă şi galeria lui Celtic Glasgow şi cea a Irlandei, la fiecare meci când pierde, cu aerul că sărbătoreşte o mare victorie şi nu se alege cu o înfrângere. Cântecul l-am descoperit în unul din plonjoanele mele pe YouTube, mi-a plăcut şi m-au interesat mai multe despre el. Am aflat că e o baladă celebră în Irlanda, compusă în anii ‘70, în care se vorbeşte despre foametea din Irlanda, despre coloniile penitenciare din Tasmania şi Australia, despre disperarea de atunci a oamenilor. Aşa mi-am propus să transform cântecul în personaj şi să-l împing în timp exact acolo unde spun versurile lui. Aşa se face că în ficţiune acest cântec nu a fost scris în anii ‘70 ai secolului trecut, ci la 1845, când începe marea foamete. Primul capitol se derulează în Irlanda, a doua parte a cărţii în coloniile din Tasmania, iar ultima în Anglia şi Turcia.

- Un roman foarte bine primit de public, primul tiraj fiind deja epuizat la ora când realizăm acest interviu.

- Este adevărat, s-a dus un tiraj, urmează o reeditare care sper că o să înlăture şi cele două-trei imperfecţiuni de editare. Mă bucur că este o carte care a trezit o undă de interes, am avut parte de două recenzii consecutiv în două numere ale aceleaşi reviste, lucru ce nu mi s-a mai întâmplat. Sper să nu fie sfârşitul, anii cu soţ, din 2008 încoace au fost ani de roman, anii fără soţ fiind cei în care scriu altceva. Nu am ajuns în ritmul acesta de lucru în care să pot produce un roman pe an şi nici nu îmi propun aşa ceva.

- Dar pe de altă parte eşti un autor foarte bine vândut, este vreun secret, vreo alchimie?

- Nu cred că este vreun secret. Aici nu trăieşti doar tu cu talentul tău, sau cu darul tău, pe care le ai sau nu le ai.

Aici, în spatele acestor calităţi ale tale, stă un brand, care este Humanitas şi un aparat de promovare şi marketing, pentru că alminteri, în lumea asta, când apar zeci de cărţi pe secundă, dacă eşti lăsat să înoţi singur, te îneci.

Probabil că nu sunt nişte cărţi proaste, nu sunt nici cărţi care seamănă între ele, nici chiar cele din anii fără soţ, în 2009 am scris despre modul în care este schingiuită limba română, în 2011 am scos o carte de convorbiri cu Antoaneta Ralian, iar în acest an am în plan un volum de povestiri care să continue linia deschisă de Bazar Bizar.

- De pe agenda ta de lucru nu trebuie să ştergem nici cele două colecţii de carte de la Humanitas, de care te ocupi, ”Portrete în dialog” şi ”Râsul Lumii”…

- Mie, în general, oamenii care se pricep la multe mi se par suspecţi şi chiar sunt suspecţi, adică e greu să te pricepi la 15 lucruri ce nu au legătură între ele. Poţi să mimezi competenţa, asta este altceva. Mă ocup de Râsul Lumii care a avut o scurtă sau cam lungă recreaţie, au apărut mai rar volume, dar vom reintensifica ritmul.

Mă mai ocup de Portrete în dialog, vorbesc la diverse lansări, indiferent dacă sunt cărţi de la mine din colecţie, ale unor prieteni sau cunoscuţi, unde se spune că aş face o figură onorabilă dacă aş apărea. În afară de asta mai scriu, m-am învăţat cu un galop al scrisului, care nu ştiu dacă este sănătos, mai degrabă nu, decât da, dar scriu în criză de timp, cu spatele la zid. Din când în când mai traduc, citesc şi nu vreau să las nicio zi fără să citesc ceva. Scriu cărţi mai rar decât mi-ar plăcea, pentru că sunt prins în alte angajamente: articole de ziar, articole de revistă, emisiuni de televiziune şi altele. Nu am timp să mă plictisesc şi nici nu cred despre mine că o să mă plictisesc vreodată.

- Şi atunci, în perioada următoare, cu ce-ţi vei alunga plictiseala?

- În 2013 aş vrea tare mult să duc la capăt volumul de povestiri, care nu ştiu cum se va chema încă, dar care va avea subiecte alese după 2007, după ce România a intrat în Uniunea Europeană. Să vedem în ce măsură lucrul acesta nu a produs şi derapaje de atitudine, de comportament, de discurs. Şi noi ştim că a produs, şi nu puţine! Pentru anul viitor îmi propun un roman întrun decor din vestul Franţei, din vremea lui Napoleon, dar deocamdată acesta e doar un gând, urmează să-l limpezesc şi să pun carne pe osciorul acesta.

Ion MOLDOVAN

actualitatea literară 3

Aurel Pantea, Nimicitorul Ed. Limes, Floreşti – Cluj, 2012

Laureat recent al premiului «Balcanica», oferit de oraşul Brăila cu prilejul Festivalului de poezie cu acelaşi nume (21-22 sept. 2012) şi obţinut ex aequo cu Cristian Simionescu, poetul Aurel Pantea îşi continuă în volumul de faţă periplul său negativist cu o viziune anunţată încă din antologia de autor intitulată Negru pe negru.

Atent la simptomul apocaliptic al lumii recente şi mai ales la conştiinţa fără precedent a morţii universale, a cărei percepţie începe să ocupe, ca niciodată, prim-planul poeziei, nu numai la noi, ci şi în alte literaturi, Aurel Pantea desfăşoară un discurs nespectaculos, un fel de expunere simili-conceptuală a rezultatelor unei contemplări neutre, ce convinge exclusiv prin materia textuală şi prin gravitatea temei. Trebuie spus că el nu dispune de autenticismul minimalist al ultimilor douămiişti şi nici, de pildă, de acel neorealism al imaginii-narante, pavesiene, şi de aceea critica a părut mai puţin receptivă în ceea ce-l priveşte, obişnuită să deguste şi să remarce mai ales insolitările de expresie ale fiecărui poet. În discursul său linear, aproape eseistic, ce decurge prin secvenţe lipsite de titlu, poetul consemnează

de a percepe un stadiu cu totul opus acelui Cuvânt iniţial care ar fi „creat” lumea: „devenim una cu parola neagră,/ la începutul unei zile ce nu se mai poate naşte/.../ chipurile produc/ o lumină licită, ca mijlocul zilei morţilor”. E interesant, dar şi dureros să vedem cum i se prezintă poetului această a doua faţă a Cuvântului – cea care nu „zideşte”, ci „nimiceşte”, altfel spus, principiul opus creaţiei, revelat însă a fi, chiar el, fundamentul propriu-zis al acesteia. Lumea în care cuvântul nu mai naşte este fundamental ternă şi mută: „ceva e sfârşit, o puşcărie/ a muţeniei, închide gura, închide-te, verbele aruncă din ele/ acţiunile ca pe nişte morţi, limbajul meu e un lung tunel/ spre linişti închise ca pupele/.../ maica mea mă umple de sânge/ şi eu nu mă voi naşte/ e o zi ceţoasă şi un domn/ îşi plimbă câinele, veneţia sau aiurea”.

decât de această situaţie paradoxală, de un inefabil, am zice, special: „am fost şters, am atins mutul, ar putea să zică, dar din densa tăcere/ nu se mai aude nimic”. Lumea rămasă fără contrast (negru pe negru...) nici măcar nu mai poate fi atestată.

Textul, în această situaţie absurdă, ne poate fascina în continuare, însă fără lume, deoarece în ordine apocaliptică dispare din om proiectualul: „n-am proiecte, Doamne, am păcate”. Poate triumful purului semantism, fără bios – dacă se poate imagina aşa ceva – şi nici nu se mai pune problema morţii (problema umanului), necum să fie şi rezolvată: „nu se pune, în cazul tău, problema morţii/ n-ai bios şi n-ai nici scriitura biosului, tu nu vei muri”. Cuvântul însuşi pare a fi acum păcatul originar. E o confesie nu personală, ci aparţinând „speciei” în genere. Cuvântul prin

miniepistole 2

tocmai luasem premiul nobel şi începuse să ningă şi am intrat într-un bar să beau o cafea să mă gândesc la mine la tine la trecutul tău viu la prezentul meu înstelat la viitorul nostru mai alb ca o pagină albă peste care tot el aşează cuvinte cuvinte mă gândeam să te sun să îţi spun că ninge-n suedia că devenisem şi eu suedez şi bogat în ninsori în speranţe devenisem cum să îţi spun cel care eram cu mult înainte nici nu ştii cât de mult căci înainte şi după sunt doar noţiuni şi doar timpul le ştie şi doar timpul le face în timp mă gândeam să îţi dau sms să îţi scriu o scrisoare din care să afli unde sunt cine sunt ce gândesc şi cum mă împac cu cel care este dar am trecut peste pentru că începuse să ningă atât de frumos începuse să ningă şi era atât de frumos şi atâta alb era în afară că mi-am băut pe nerăsuflate cafeaua şi am ieşit de îndată singur singur şi strălucitor de alb în marea albire stelară

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

deteriorarea umanului până la amorfizare („Oameni pe stradă, cum îi simţi, ca o pastă”), recăderea pur şi simplu în materie, aplatizarea nu doar a spiritului, ci şi a simţurilor.

Toate acestea nu mai sunt o „temă” oarecare, ci chiar „tema” unică, de la care pornind, este pusă în dubiu, definitiv, Poezia însăşi şi utilitatea instrumentului ei principal, Cuvântul. De fapt, ceea ce deplânge poetul (dar nu deplânge propriuzis; doar înregistrează pe un ton alb) este secătuirea misterului forţei vitale înseşi, lunecarea vizibilă, totalmente implacabilă a lumii întrun stadiu inanimat şi fără mister; ba chiar trecerea iniţiativei de partea terestrităţii şi a morţii. Este tenta generală a discursului său poetic, pe care instinctul critic nu ne lasă să n-o observăm ca marcă a momentului poetic actual, numai că ceea ce la alţii apare abia acum, la Aurel Pantea a fost o marcă prezentă încă de la debut, mereu accentuată pe parcurs, devenindu-i un fel de trăsătură monotonă de personalitate.

Puterea sa inventivă (care nu are de-a face cu expresia, repetăm) este

Un fel de stadiu inversat al lumii, în care răul nu mai are un centru, ci devine absolut omogen, iar prin aceasta – lucru inedit! – devine şi insesizabil, punând capăt poeziei ca atare, ca şi noimei acesteia ca proiecţie necesară umanului: „A privi în inima răului, acolo/ nu există inimă, e doar o seninătate sulfurică,/ ea îmi mănâncă poemul”.

Sfârşitul atacă toate fiinţele, însă nu pare a fi deloc ceva brutal; dimpotrivă, este înfiorător tocmai prin faptul că are ceva blând şi pare a se asemăna cu poezia: însă nu se poate spune nimic precis despre aceasta, deoarece proiectul iniţial s-a pierdut şi diferenţierile nu mai pot fi sesizate. E o lume a identităţii fără diferenţă, aşa-zicând, în care dichotomia bine-rău intră într-un soi de apocatastază şi nu-şi mai are sensul: „ceva interminabil, subiectul liric şi subiectul existenţial vorbesc măscări/ în piaţa identităţii, surpă-te acum, se şterge în om o cifră bătrână, nu mai putem fi recunoscuţi”. Despre limbajul mut, din păcate, nu se poate spune nimic – şi nici el nu poate mărturisi ceva, aşa încât poetul nu poate da seamă

care omul a aspirat să se autocreeze este factorul esenţial de destrămare: „Doamne, de vorbărie, îmi port trupul ca şi cum propria-mi groapă/ aş purta-o, în el”. Fără să vrem, citindu-l pe Aurel Pantea ne zboară gândul şi la „cuvântul cu groapă în el” al lui Ion Mureşan, la mutul bâlbâit dintr-un poem al lui Ioan Es. Pop, la „sfântul” care „mugeşte” într-un poem arghezian, la „mutul din limbaj” despre care mi-a vorbit o dată – culmea, cine credeţi? – poetul Ion Gheorghe... şi până şi la identitatea transcendenţei mute a lui Blaga, unde „a este a” ş.a.m.d.

Prin urmare, în genere, nu este că poeţii români n-ar şti despre ce vorbesc. La Aurel Pantea se simte o oboseală maximă, o epuizare a resursei vitale care este şi cea purtătoare de anihilare: „Doamne, de vorbărie, îmi port trupul ca şi cum propria-mi groapă/ aş purta-o, în el”. Însă procesul de repetare al actului creator nu încetează, în ciuda extenuării, ci se reia mereu cu alţi subiecţi, în mod stereotip: „inşi voioşi îşi schimbă feţele între ei/.../ şi iar se face ziuă în limbaj, şi iar umblă funcţionarii/ pe urma

semnificaţiilor”. Nicio urmă de optimism în legătură cu creaţia prin cuvânt, care pare să nu mai producă nimic altceva decât o inflaţie catastrofală. Mutându-se în limbaj în chip definitiv şi alarmant, ca simplă formă vidă, omul pare a se fi despărţit în chip fatal de propriu-i principiu de realitate. „Parola neagră”, sintagma ce-i aparţine de drept lui Aurel Pantea, e ceva cu iz nou, nemainîntâlnit până acum în poezie: un fel de mesaj sobru, care, cu toate constatările sale dezarmante la vedere, nu pare a fi nici sumbru, nici macabru, ci doar neutru-apocaliptic: o secvenţă de exhaustie, de revelaţie fără metaforă („apocaliptică” mai ales în acest sens...), cu care subiectul se confundă în „dimineaţa pustie”, inversă Genezei. Orfeu nu mai umblă după Euridice: frumoasa răpită de Hades „este aici”, e chiar concretă şi locvace – într-un sens greu de elucidat. În firea „logicii” apocaliptice, aceste constatări sunt fireşti, însă rămân cumva fără reprezentare şi fără percepţie.

Chiar şi reprezentările obişnuite ale divinităţii se acoperă cu un halou ceţos, lăsând doar o dâră de certitudine a dispariţiei răului prin epuizare. Acea umbră vagă a răului, din divinitatea însăşi, despre care vorbea, de pildă, Pareyson, şi care-i dădea impuls acesteia să se autocreeze, pare să fi dispărut, dar odată cu ea s-a estompat şi conturul clar al zeităţii înseşi din conştiinţa umană, „ca atunci când te locuieşte o zeitate, şi toate limbajele tale, stau neputincioase, şi nici să te mai rogi nu poţi/ şi cine e activ în tine nu poţi să mai ştii”. O „revelaţie” apocaliptică percepută ca o formă de „posesie” indiscernabilă...

Eshatologia, preconiza şi Pareyson, presupune saltul peste istorie şi judecata finală, pătrunderea în salvarea finală, însă neconcludentă, adică fără libertatea de a mai decide între bine şi rău.

Ceea ce impresionează până la urmă de-a lungul textelor lui Aurel Pantea este tonul egal, netraumatic: un fel de nullam sperare salutem, o neutralitate faţă de „opera” aflată în curs a „nimicitorului” care-i totuna cu principiul creator: o poezie aflată pe diagrama nulă (sau plată) a liniei vitale, căreia el îi spune „uriaşa mea lehamite”: de acolo nu se poate coborî mai jos: „Mai jos nu cobor, acolo nu poate fi vorba de poezie”.

Ar fi o poezie „atroce” în care numirea însăşi ar însemna nimicire:

Ştefania MINCU

cronică

nr. 31 n aprilie-mai 2013

„aş numi cenuşile şi s-ar întrupa/ nimicitorul, când mi se întâmplă asta nu mai e nimic denumit”.

Iată gândită aici o ipostază nouă de antipoezie, am zice: alta decât cea pe care o gândiseră prin „nu”-ul lor radical avangardiştii: o antimaterie poetică ce funcţionează, însă, nu în afara poeziei propriu-zise, ci chiar în cadrele ei constitutive date, însă, ca vide. Principiul negativ este, se pare, chiar perfecţiunea estetică, paradoxală, pusă la zid – a câta oară? – cu noima ei cu tot: „Când nimicitorul e inactiv,/ lumea atinge perfecţiunea/ care o neagă”.

O serie de percepte concluzive ne-am aştepta să se desprindă din această contemplare însoţită de reflecţie, iar în unele texte chiar găsim astfel de judecăţi de bilanţ existenţial animate de un curaj neaşteptat, în pofida constatărilor totalmente amare. A se vedea de pildă textul dedicat lui Mihai Şora, care conchide, după fiecare strofă negativistă: „şi totuşi/ nu lăsa nicio şansă morţii să se nască”. Aurel Pantea găseşte – în stilul optzecist, am spune noi – o justificare în aceste condiţii a ironiei: „uneori e nevoie de surâsul ironiei/ peste instincte, ca sufletul să rămână/ limpede şi îndrăgostit”.

Ironia, ca supapă de deşarjă tot a nimicului, însă...: „atunci te goleşti, atunci dai afară/ ceea ce se opune”.

La prima lectură nu mi se părea că volumul lui Aurel Pantea este şi un construct, care să-şi aibă un parcurs şi un final, însă citind ultimul text se dovedeşte că este: culegerea sfârşeşte tensionat, cu o întrebare patetică şi dureroasă ce parcă aminteşte de „zguduitorul” lui Paul Daian: „dar îmi pun problema nimicirii, ce se va întâmpla, Doamne,/ cu partea din mine care Te iubeşte şi va cunoaşte nimicirea (?)”. Aurel Pantea e un întrebător mut străbătut autentic de fiorul existenţial pe care-l ascunde prin expunerea unei neutralităţi cu atât mai dureroase.

Versiunea latină a textelor (partea a doua a volumului) nu e o simplă traducere a aceleiaşi culegeri, ci o resorbţie a textelor anterioare până la inscripţia simbolică şi lacunară, ce sugerează concomitent expresia pecetluită şi dispersia ei, intrarea nu în memorie, ci în imemorabil, precum statuile primitive din Insula Paştelui. Este o poezie despre care nu putem să mai spunem dacă e bună sau „frumoasă” – şi nici măcar dacă este sau nu poezie – dar se pare că e adevărată în ordinea subiectului actual.

Demonia răsucirii spre sine*

Ela Iakab

Aurel Pantea

Primul semn neliniştitor în poezia lui Aurel Pantea e tristeţea erosului. Reveria cuplului se încarcă de tristeţe şi nostalgie fără să oglindească indicibilul comuniunii. Cei doi îndrăgostiţi nu ating conştiinţa dăruirii, femeia e mereu umbra care traversează contemplaţia melancolică a bărbatului. Străini de beatitudinea contopirii, trăiesc închişi în singurătăţi abisale, răpiţi într-o apropiere îndepărtată, tragică şi ireductibilă: „Patimă atroce, de parcă lumina/dinspre tine ar rămâne grea şi te-ar lăsa,/iar tu ai veni, te-ai apropia.//Mergem unul spre altul,/încet, pe şoptite,/două abisuri logodite”.

Solitarul o închide în rostirea sa poetică, îi transferă influx de lumină şi substanţă din nălucirea lui rostitoare: „Euridice e aici, se încruntă, îmi spală hainele, mi-a făcut copii,/e concretă, doar uneori o senzaţie de ceaţă o ascunde,/ dar asta e doar o părere,/se mută în senzaţiile mele, într-un fel de suc al zilelor/trecute, se ascunde acolo şi cred că stă de vorbă, stă şi iar stă de vorbă,/asta mă face teribil de gelos, ea are vecinătăţi de nemărturisit,/ca atunci când te locuieşte o zeitate, şi toate limbajele tale/stau neputincioase, şi nici să te mai rogi nu poţi,/şi cine e activ în tine nu poţi să mai ştii, zeitatea sau ceea ce crezi/că eşti, nu pot s-o aduc de tot în prezentul meu, am momente când cred/că timpul se sfieşte lângă ea, sunt sigur că în ea nu mai are putere/partea întunecată”.

Lirica plăsmuită de Aurel Pantea celebrează demonia răsucirii spre sine. Pelerinajul în tenebra lăuntrică şi angoasa ţâşnită dintr-o solitudine abisală, contemplată cu o voluptate enigmatică, sunt esenţiale în versurile sale.

Existenţa omenească trece sub zodia melancoliei narcisiace, dar sensul pe care îl consacră povestea din mitul grecesc, cu aura ei tragică, rămâne cifră şi nostalgie. Setea nesfârşită de frumuseţe, aprinsă odată cu revelaţia ei prin dublul ivit în oglinda apei, contemplarea extatică a acestei frumuseţi înnebunitoare, jertfită morţii fără conştiinţa jertfei, într-o beţie a topirii eului în arderile ei, rămân în afara poemelor din volumul Nimicitorul.

Transferul de frumuseţe, petrecut în nevăzutele ce tranzitează între eu şi dublul său, îmbrăţişarea născută din adâncurile iubirii, imposibilă şi aducătoare de moarte, rămân străine viziunii sale. Întâlnirea cu sine e pecetluită de sentimentul ireparabilului, o apariţie terifiantă întunecă mereu pelerinajul himeric printre eurile care germinează în fiinţa poetului. „Nimicitorul” transformă prezenţa în lume într-o absenţă, goală de strălucirea umanului, dar şi de umbra focului divin, poetul devine făptura fără chip şi origine, alunecând inexorabil către sfârşit. Rostirea lui singulară e destrămare şi metamorfoză, sfâşiere şi geamăt, damnare şi exorcism: „După întâlnirile cu nimicitorul nu mai ai chip,/porţi doar un nume şi te transformi cu totul/într-o limbă necunoscută,/o limbă vorbită de razele uraniului,/ nimicitorul aplaudă, moare de râs în propriile lui aplauze,/se uită la inima mea, asta face mereu, /se uită la inima mea/cu razele uraniului.”

Omul aparţine mişcării de intrare în neant, pe treptele durerilor cobori, dar în pustiul lor orb stă ascunsă iluminarea promisă. Cine a măsurat abisul nu mai seamănă cu sine, cine a pribegit departe de sine ştie ce înseamnă marea singurătate.

Brusc, fuga şi pierderea de sine îşi pierd noima, o densitate înfiorată umple golul interior. Şi din această plămadă ciudată prinde chip setea mistică şi marile ei întunecări: „Am vorbit, Doamne, şi am scris, până m-am înnegrit/ cu totul, am crescut, Doamne, în vorbele mele, iar vorbele/ mele au crescut în mine şi mi-au pus trupul în hău,/stau în trupul meu ca într-un abis, fiecare cuvânt îl adânceşte,/că văd mişcând timpul şi moartea, mâinile mele sînt întunecate,/ Doamne, de vorbărie, îmi port trupul ca şi cum propriami groapă/aş purta-o, în el, limbajul se întîlneşte cu sine şi înnebuneşte”.

Dionisie Areopagitul era convins de faptul că omul îl iubeşte pe Dumnezeu cu o iubire divină, pentru că Dumnezeu însuşi îl dăruieşte cu iubire din iubirea sa.

Aurel Pantea nu e un mistic, de aceea în poezia sa ruga mistuitoare ţâşneşte din teroarea făpturii care priveşte lumea cu ochii înţeleptului, apăsat de certitudinea fragilităţii umane. În corpul care se stinge ritmic sub rotaţia vârstelor, în acest corp istovit şi istovitor, zvâcneşte o iubire telurică pentru divin, o iubire care ştie despre sine că e hărăzită pieirii: „Moartea pentru Tine, Doamne Isuse Hristoase,/e o chestiune clasată, face parte din inventarul problemelor/rezolvate. Înainte de a cunoaşte febrele ei, sudoarea de sânge,/pe care Tu ai cunoscut-o, eu Te iubesc, Doamne,/şi cu partea din mine ce va muri, cu stratul gros de umanitate,/cu omul din mine care se va sfârşi. Sunt sediul Tău precar,/Mântuitorule, păcatul a construit în mine multe/fortăreţe, în fiecare din acestea eu sunt soldat împotriva Ta,/în fiecare, voi muri luptându-mă cu Tine, nu întreb,/dar îmi pun problema nimicirii, ce se va întâmpla, Doamne,/cu partea din mine, care Te iubeşte şi va cunoaşte nimicirea,/şi totul mi-e foarte aproape.” * Aurel Pantea, Nimicitorul, Ed. Limes, Floreşti-Cluj, 2012

nr. 31 n aprilie-mai 2013 recenzii Lucrări de referinţă: Marin Iancu şi valorificarea operei lui Marin Preda Vremea noastră, parcă mai mult decât altele, îşi îngroapă repede şi iresponsabil valorile pornite spre Eternitate.

Oameni fără valoare profesională ne demolează, cu sârg, valorile mai vechi sau mai noi. Pigmeii nu mai au loc de uriaşi şi-i tratează după sloganul „morţii cu morţii, viii cu viii”. Fripturiştii le acoperă gloria cu epitete denigratoare, pe când unii critici, bântuiţi de narcisism, „lustruinduse pe sine”, în presa scrisă ori electronică, le blamează meritele sau le uită definitiv. Există însă şi personalităţi lucide, jertfelnice, care ţin aprinsă candela recunoştinţei, trudind pentru realizarea unor opere de referinţă, în stare să menţină valorile autentice în fluxul vieţii noastre spirituale.

Iată, după ce ani de zile profesorul dr. Marin Iancu a oficiat la catedră, a redactat numeroase manuale de literatură, singurul autor al tuturor ediţiilor de manuale aprobate de ministerul de resort pentru toate clasele V-XII, vine acum cu o lucrare de referinţă pentru cele mai diferite profesiuni şi vârste: De la Siliştea-Gumeşti la „Cheia” Rosetti. Dicţionarul personajelor

lui Marin Preda (Editura Nico, Târgu-Mureş, 2013, 610 p.), în care sunt analizate peste 1000 de personaje din nuvelele şi romanele lui Marin Preda. Conceput în spirit modern, printr-o abordare şi cuprindere pe cât posibil exhaustivă a unei adevărate „panorame umane”, prezentul volum a presupus un efort cu adevărat titanic: recitirea cu creionul în mână a întregii opere a lui Preda, fixarea rolului fiecărui personaj în opera din care face parte, urmărindu-se funcţia lui specifică în demersul epic şi în arhitectonica operei respective, conturarea portretului fizic şi psihic, orientarea ideologică şi funcţia socială a fiecărui personaj, de la statutul de simplu ţăran la dascăl, general, şef de stat, medic, deţinut politic ş.a., extinzânduse astfel în mod considerabil şansele de a oferi cititorului cu totul alte posibilităţi de înţelegere a perspectivelor de configurare a tipologiilor literare existente în proza autorului Moromeţilor. Titlul metaforic al cărţii (De la Siliştea-Gumeşti la „Cheia” Rosetti) sugerează cele două planuri din perspectiva cărora e surprinsă viaţa, de la nivelul rural, al vieţii patriarhale, la cel al civilizaţiei urbane, de la Desfăşurarea şi Moromeţii la Delirul, Marele singuratic şi Intrusul. Mari dificultăţi le-a întâmpinat Marin Iancu în aranjarea alfabetică a personajelor care au nume, porecle, formule populare de onomastică, criteriile după care s-a orientat autorul Dicţionarului personajelor lui Marin Preda fiind multiple şi variate, ajutând la plasarea personalităţii personajelor întrun loc semnificativ al operei prediene şi, în egală măsură, la prefigurarea liniilor de forţă ale unei actuale politici a personajului descris: socialitatea şi valorizarea acestuia, coerenţa sa psihologică şi distribuirea pe tipologii bazate pe diferite criterii. Elaborat dintr-o astfel de perspectivă, Dicţionarul de faţă se constituie într-o lucrare de sinteză, într-un instrument propedeutic de familiarizare cu întreaga creaţie a lui Marin Preda, încât cine îl frecventează are

Ion DODU BĂLAN

4 actualitatea literară

impresia că reciteşte romanul sau nuvela în a cărei ţesătură epică intră personajul-erou. Înzestrat cu un fin spirit analitic, Marin Iancu realizează o radiografie a tuturor personajelor, prima secţiune a fişei de caracterizare punând accent pe textul literar, înglobând elemente distincte privind identitatea şi acţiunile în care este implicat personajul, tehnicile de caracterizare şi de prezentare, dimpreună cu relaţiile dintre personaje care compun, la nivelul aceleiaşi opere, un complex sistem relaţional.

Printre alte criterii, în organizarea materialului, Marin Iancu îşi ordonează alfabetic fişele personajelor inventariate după numele de familie sau după poreclele sau apelativele folosite de autor pentru desemnarea acestora. La Marin Preda, numele serveşte mai întâi la gruparea persoanelor şi la construirea unui sistem familial destul de complex de pe lângă familia mare a lui Moromete, personajul emblematic de la care porneşte ceea ce s-a numit ,,moromeţianismul”, conceput ca o personalitate polifonică, fiecare context evidenţiindu-i câte o altă latură, prozatorul având talentul de a i le pune mereu într-o nouă perspectivă, mai puţin luminată până atunci: îl respectă pe Cocoşilă, este concesiv cu Dumitru lui Nae, împăciuitor cu Ţugurlan. Ilie Moromete este un ţăran atipic, o excepţie, un „produs” de chintesenţă şi, concomitent, de o „izbitoare originalitate”.

Dintre multiplele sale ipostaze, putem opta pentru statutul de personaj „filosof”, „naiv”, „actor”, „inocent”, „disimulat”, atribute pe care prozatorul le adaugă concentric eroului de-a lungul existenţei sale, postulate încă din primele pagini ale romanului şi evidenţiate cu ajutorul detaliului artistic pe întreaga desfăşurare a acţiunii. Din acest tip de abordare rezultă puterea de caracterizare a artei romancierului, profunzimea lui de gândire şi de înţelegere a tipologiilor umane. Asemenea calităţi ale personalităţii creatoare a lui Marin Preda, descifrate de autorul Dicţionarului, pot fi întâlnite la toate personajele principale din romanele Intrusul, Risipitorii, Marele singuratic, Delirul sau din Cel mai iubit dintre pământeni, „roman al unui intelectual de o forţă sufletească aparte, al ispăşirii unei false culpabilităţi şi al ispăşirilor succesive”, cum îl descria regretatul critic Mihai Ungheanu, roman în care filosoful Victor Petrini este din punct de vedere social la polul opus lui Moromete. Arestat, Petrini meditează asupra istoriei societăţii, dar, asemenea lui Moromete, se află într-o permanentă stare de uluială, pe planul meditaţiei, al iubirii, al politicii. În analizele întreprinse, Marin Iancu face trimiteri la numeroşi critici literari. Se întâlnesc citate dense din Mihai Ungheanu, autorul unei monografii Marin Preda, din Marian Popa, Monica Spiridon, Ion Bălu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ov.S. Crohmălniceanu, Laurenţiu Ulici şi din alţi critici literari, pe care autorul Dicţionarului îşi sprijină judecăţile personale, bazate pe o recitire minuţioasă, pătrunzătoare a textelor prediene.

Lăudabil şi util rămâne şi faptul că personajele principale sau secundare, episodice sau de fundal sunt analizate cu aceeaşi insistenţă, pricepere şi responsabilitate. Meritul lui Marin Iancu constă în faptul că acesta îi găseşte fiecărui personaj un loc bine definit în construcţia epică, îl analizează şi îl defineşte prin toate procedeele de configurare a unui personaj literar: portret fizic, atitudini, gesturi, fapte, dialog, calificări ale celorlalte personaje, inclusiv ale autorului, autocaracterizări, sugerări ale personalităţii prin descrierea interiorului etc. În partea finală a acestui Dicţionar al personajelor autorul concepe o utilă şi originală schiţă a „Lumii personajelor lui Marin Preda”, un mod cuprinzător de relevare tipologică a personajelor grupate pe tipologii reprezentative. Tipologiile sunt analizate în funcţie de trăsăturile sufleteşti, cu sugestii în care detaliul dă plasticitate descrierii. Plasându-le sub semnul profesiei şi al condiţiei sociale, autorul are în vedere revolta şi însingurarea taciturnă, reflecţia şi contemplarea, fermitatea şi oportunismul, drama intelectualităţii autentice în lumea universitarilor, precum a filosofului-poet Petrini, misterul feminin, spiritul primar agresiv al puterii oficiale, al activiştilor de tot soiul: de partid, U.T.M., de la capitală, de la sector, al celorlalte tipuri de personaje, de la cele din armată, de la soldatul simplu la mareşalul Antonescu. Am indicat doar câteva categorii de personaje din cele câte conţine dicţionarul, descrierile folosite de Marin Iancu fiind destinate să confere o identitate fiecărui tip de personaj.

Prin calităţile sale, Dicţionarul personajelor lui Marin Preda se constituie într-o amplă lucrare de sinteză, care, cum ar fi zis un erou din romanul Adela de G. Ibrăileanu, „nu mai e un dicţionar. E un roman în notaţii sugestive”, un roman de observaţii pertinente, de gânduri şi idei – am adăuga noi – un roman refăcut de critic – folosind alfabetic toate personajele prediste, lucrare din care oricine se poate informa uşor, rapid şi cu folos.

Nicolae ILIESCU

nr. 31 n aprilie-mai 2013

Salues, salupus, salutabes, sunt direct Lămâie, cum îmi spuneaţi voi şi vreau a coresponda, nu înainte de a-ţi dori tot binele din lume ! Cu tot dragul, dacă eşti tu însuţi, marele Ciobălosu, primeşte ti prego urăturile noastre, căci ne-am fost întâlnit la fac, ţintirim al copilăririi tinereţii noastre şi am strigat catalogul. Cu bine, L Salut, don Gigioacă, nu ştiu ce oră poate fi acolo, la tine, dar aici e ora trezirii mele bătrâneşti, ora trei spre patru noaptea.

Sunt foarte bucuros de restabilirea contactului, cel puţin ăsta pe calea e-mailurilor - să ştii că am şi skype şi quick cam, deşi nu sunt un adept al sofisticăriilor tehnicoase - şi află că am devenit de o promptitudine nemţească în dare de răspuns. Pentru noi, care nu avem obiceiul corespondenţei, e mare lucru.

Deh, ce să mai zici pentru început ? Ne desparte în prezent un ocean de întâmplări petrecute separat în cei treizeci şi cinci de ani, dar ne apropie trecutul consumat împreună o vreme, poate cea mai frumoasă vreme a existenţei noastre. Nu ştiu dacă e aşa, un profesor de-al meu îmi mărturisea că şi-a urât copilăria şi adolescenţa, fiind târât mereu prin internate şi tot ceea ce-şi aminteşte din ele e un şir imens de bocanci pe care îi găsea mereu desperecheaţi. Sper că amintirile noastre au alt parfum şi despre el vom convorbi în continuare.

Am o casă, o famelie, un BMW la mâna a doua, nevasta are un Mitsu, cum îi zice ea, un Colt, îmi trăiesc părinţii, destul de tociţi de viaţă - mama la pat, după un atac vascular cerebral, tata cu Alzheimer - am un copil din prima căsătorie, o fată, plecată în Germania, care are şi aia o fată la rândul ei, cu asta, a doua, nu am ( E Luminiţa, de la 411, o ştii, ne-am luat după ce ne-am întâlnit la douăzeci de ani de la absolvire ) care-mi pune răbdarea la grea încercare, am un cabinet într-un bloc de garsoniere unde mă duc doar după amiaza, îmi convine, fusesem lector, nasol, stau pe la marginea Drumului Taberii, într-o vilă a nevestei ăsteia de-a doua, care e calculatoristă, aitistă pe la bancă, o bancă grecească, şi-a schimbat meseria că făcea naveta, ce să mai adaug ? Mai citesc ceva şi merg să mă întind din nou ! Am o tabletă şi zac cu ea în pat. După cum vezi, dorm în rafale, da’ tot adun opt ore.

Cu dragoste, Lemon Daca obiceiurile tale de somn sint constante, banuiesc ca acum esti treaz. La tine este 3 a.m. si daca nu esti beat, trebuie ca esti treaz...

Ce faci mai baiatule?

Dupa ce am citit rindurile tale si am stins ecranul, am ramas in tacere pentru citeva secunde, suspendat parca intr-o zona “atemporala”...

Am incercat sa mi te imaginez acum,dupa cum te descrii tu, ca pe un “bunic ultra domesticat”, traind o viata extraordinar de stabila si foarte mult “predictibila” in oaza ta din romanticul cartier de capat de Bucuresti. Dupa cum vezi, nu am diacritice.

Singura imagine pe care o pot avea cu tine insa este aceeasi pe care o pastrez de cind te-am vazut ultima data...Acelas tinar, acelas zimbet, aceeasi minte agera ...Lamiie...Au trecut 35 de ani....

35 de ani de tacere...

Situatia asta ma face sa ma gindesc la un eveniment pe cit de banal, pe atit de trist....Oamenii batrini de multe ori citesc anunturile mortuare din ziar....De ce..? Numai ei stiu...Anunturile sint scurte,unele scrise mai bine, altele mai putin...Toate insa nu sint altceva decit monosilabice povesti ale vietii celor disparuti...Doua sau trei rinduri care descriu tot ceea ce a fost mai important intre nastere si moarte...

Asadar, traiesc in Statele Unite din 1984...Inceputul a fost foarte greu...dar in acelasi timp, minunat...E de neuitat cum mi-au ars buzele dupa ce am simtit pentru prima data gustul libertatii...

M-am casatorit tirziu...am doi baieti, Connor si Collin, de 13 respectiv 12 ani. Mama este cu mine ..Locuim in Statul Connecticut, in M, un mic orasel chiar pe coasta Atlanticului...Ma consider extrem de norocos...In rest...nu cred ca s-au schimbat prea multe...Timpul isi ia tributul sau...si isi intoarce una cite una paginile vietii...

Acestea fiind zise, regret nespus ca nu am putut participa la ultima revedere...Sper insa ca sansa sa ne arunce in curind ,din nou, pe o pagina comuna ...macar pentru citeva rinduri....

Iti multumesc pentru rindurile tale, si toate bune, Giocu aka Ciobalosu M-am trezit eu la patru şi jumătate, că am aprins radioul pe care l-am fixat sur RFI ( ţii minte pasiunea mea franţozească ? ), dar am adormit cu el şi m-am trezit pe la şapte şi un sfert.

Am citit mesajul tău şi se vede că te-ai înmuiat în viaţă, aşa după cum bănuiam. Voi reveni cât de curând, căci trebuie să mă pregătesc să plec să-mi duc la bancă soţia. Avantaj serviciu ! Cu tot dragul, L Acum sunt la mine la serviciu şi vreau să-ţi transmit sănătate mamei tale, ţie, să-ţi trăiască băieţii şi nevasta, noroc şi fericire !

Când ajung acasă, voi continua cu scrisul pe e-mail. Ai rămas acelaţi mare sentimental ! L

proză

actualitatea literară 5

Roman-fluviu din semeseuri şi e-mail-uri Acum e şase şi unu a doua şi chiar m-am trezit. Am fost aseară la nişte prieteni care ţin un restaurant nemţesc pe lângă Hala Traian, pe Mihăileanu, şi am ras nişte eminente şi tradiţionale şniţele stropite cu bere la butoi, la piston sau la draft, cum vă place, as you like it. De fapt nu “nişte”, ci unul, că era cât urechea de elefant sau cât capacul de closet, dacă vrei comparaţii şi, deşi era presărat cu ceapă călită, cu muşchi ţigănesc şi cu ou, nu am avut arsuri. Trebuie să ştii că am gastrită hiperacidă, iau o jumătate de coaprovel şi o jumătate de pastilă de concor pentru pitpalac - o colegă de la Elias mi-a zis că e musai să am 12 cu 7, în mod normal eu posedând 14,15 cu 8 - , m-am operat de cataractă şi văd acum fără ochelari, m-am lăsat complet de fumat de rebelionul din anul de graţie 2000, nu mai suport nici fumurile nevesti-mii pe care o expediez pe terasa ce dă înspre curte, m-am procopsit cu una sută şi cincisprezece kilo - acum mă chinuiesc să cobor sub 0,1 tone, vreau să ating 90 maximum, pragul de unde doftoroaia de mai sus mi-a spus că-mi scoate mizeriile alea de buline, mai am păr, cum ziceam noi, pentru câteva duşuri şi o rafală viguroasă de vânt şi per total o duc bine, ceara mă-sii !

Cum intru în birou îţi promit că-ţi trimit poze făcute de una, Georgiana, de la 408 parcă, să vezi cum arată CCA-ul şi să vezi ce brumă de prezent s-a aşternut pe chipurile noastre din trecut ! Îţi spun că pe unii colegi nu i-am recunoscut, i-am luat cu “dumneavoastră” crezându-i profesori, de fapt distanţa dintre noi şi dascăli începe să tindă către zero ! E destul de penibil, fie vorba între noi, Gigi, ca şi laudele ridicole pe care le glăsuiesc toţi când se strigă catalogul. Să vezi ce madamă înfoiată e Luiza, s-o vezi pe Tania, de a venit cu neamţul ei cu mustăcioară din Stuttgart, s-o vezi pe Dana, care e prin America, pe Radu Bălăcescu, de aduce cu Demis Roussos, pe Topală, pe care eu nu l-am recunoscut, pe Bebe Roman, care e pe la Salvare etc !

Fireşte, e un bun prilej de a mai da prin şcoală, cimitir al tinereţii, cum zice Bacovia, şi a mai retrăi clipe de demult. A propos, totul este foarte vopsit şi modernizat, dar părea din plastic, pe bune, cu termopane, lambriuri melaminate, gresie pe culoare şi pe scări plus nişte busturi din ipsos suflat cu bronz, absolut execrabil, ale marilor titani !

Hai, că m-am lungit şi ţi-o fi şi ţie destul să-mi citeşti elucubraţiile de aici ! Îţi urez un la revedere plăcut şi, cu tot dragul, te salutez ! Salutu-te-aş, L Hm,...Imi dai un mesaj foarte interesant....

Am sa incep cu partea mai putin importanta. Pe tine te-am apreciat si invidiat intotdeauna pentru gratia ta sociala,si mai ales pentru radarul tau extrem de curat in depistarea “neamprostismului”. Si pentru ca nu te-ai amestecat in tarite, de aceea nu te-au mincat porcii....

Inteleg ca tendintele mai sus mentionate ale unor fosti colegi nu au fost vindecate de trecerea timpului, ci (pentru unii), chiar amplificate....

Am sezizat lucrul asta din foarte sumara cross comunicare pe care am avut-o cu foarte putini din aceia care au pastrat legaturi mai apropiate cu “promotia noastra”. Ce pot sa spun... este pacat...viata iti arunca o sansa de a retrai niste amintiri frumoase...iar din pacate nu toti stiu sa aprecieze calitatea momentului la adevarata lui valoare....Ma opresc aici, din respect pentru toti aceia care au crezut in bun simt si discretie.

Caragiale,unde esti???

In al doilea rind, felicitari pentru obtinerea licentei de nefumator....M-am lasat si eu de tigari (fara filtru, desigur) de mai bine de zece ani, mai exact, 1 Februarie,1997 ora 18:20 (east coast)...Sotia ta ar trebui sa-ti urmeze exemplul....

In ceea ce priveste “gabaritul”, asta se pare ca este o epidemie generala, si consider ca trebuie tratata cu toata atentia .Sint convins ca daca ai trece la categoria “semigrea” atit gastrita cit si hypertensiunea se vor ameliora simtitor....Miscarea este cel mai bun medicament. Imi aduc aminte de tata ...de cind il stiu el se ducea si se intorcea de la serviciu pe jos. Noi locuiam tot in Drumul Taberei iar el lucra in Giulesti...Poate de aceea nu i s- a schimbat niciodata talia la vesminte...

Stiu deja ce vrei sa ma intrebi, si am sa-ti si raspund : fa ce zice popa nu ce face popa...

Revenind Multam pentru calatoria in timp.

Ce mai faci,cum iti petreci vara?

Pe curind, Giocu Adicătelea eşti ironic spre sarcastic ! ?

S-ar putea să existe sau să hie ceva echivalent, că difuzoarele de pe plajă râgâie, pardon, eructează, pentru dumneata, necontenit reclame, muzici, bancuri proaste sau numai răsuflate.

Baremi tu eşti plecat de atâta amar de ani, dar dacă ai veni vreodată ai vedea că s-a schimbat poporul ăla pe care îl cunoşteai. Eu îmi dau seama de chestia asta stând aici. Cred că de afară se vede şi mai dihai. Şi ştii ceva, se schimbă şi limba română, ţi-o spun eu, că oarecum mai citesc câte ceva Am fo’ fro patru zile la mare, pe întinsul litoral, unde au nă-

pădit o mizerie şi o mitocănime, ceva de speriat !

Totul este lăsat în paragină, iarba de un metru, lacăte şi autoserviri.

Am şezut la neşte amici, la Eforie Nord, am hălăduit pe la 2 Mai, Vamă, Mangalia. Singurul oraş mişto, cu peşte ca lumea, borş de zargan, biban de mare prăjit şi cu o plăcintă bulgărească excepţională plus cataif ca pe vremuri a rămas Mangalia.

Fireşte, mai ai Neptunul, la insulă sau la bodega Cireşica, transformată în restaurant prezidenţial.

La Mangalia se şi vede mai puţin ţigănia, sunt mai mulţi turci şi tătari. Plus Mamaia, da’ e de fiţe ! Ne-am propus pentru sectembrie fie un Cipru, fie o Maltă, fie o Sicilie, dar să vedem cum stăm cu banii, moloz în plic, căci am intrat în ajustări.

Mai revin, cu tot dragul, L

Iubite frate, nici ironic si nici sarcastic...Povestea vacantei tale a adiat putina nostalgie si mi-a purtat prin fata ochilor pelicula vacantelor la care visam tot anul : escapada pe litoral, unde in functie de pile sau lovele aveai parte fie de o camera la hotel fie de un petec de pamint in camping (cortul era de inchiriat). Odata “stabilit” pentru o durata, aveai libertatea sa-i vezi pe straini (majoritatea someri ,studenti sau bugetaristi) cum se lafaie in “luxul” pe care numai valuta il putea cumpara,in timp ce muritorul de rind minca acelasi “patrician” la “varice”...sau sandwhich de la pachetul dinainte pregatit...

Singurul lucru care arunca o nota vesela in aceasta partitura cenusie era Radio Vacanta... care, ( mai putin cenzurata ) avea programe acceptabile, si muzica oarecum contemporana...

Era singura comoditate pe care “amaritiilor” le era permis sa o imparta cu “valutistii “…

In ceea ce priveste degradarea limbii si a culturii si a spiritului Rominesc...desi nu am avut prea mult “privilegiu” sa o constat personal, aud despre acest fenomen de la prea multa lume ca sa ma mai indoiesc de validitatea lui. Pacat...

Si ca sa ma intorc la precedenta idee...daca nici Radio Vacanta nu mai este...cu ce ne mai hranim atunci iluziile...

Giocu Fugaru Bună seara la dumnevoastră !

Gioculeeee, dă-mi, rogu-te, fo adresă unde să-ţi trimit o carte mai recent apărută, scrisă de ăla de-i ziceam Parbriz sau Mortu, de la Haş, despre tinereţea noastră !

Cu tot dragul, L Psss. Mă uit la o emisiune splendidă făcută de franţuji, Thalassa îi zice, de evaziune şi am văz’t toată coasta aia de pe lîngă Coney Island şi Nantucket, cu insule nesimţit de frumoase şi cu vilele alea pleşcăite ale miliardarilor. Nu credeam că şi America e o ţară frumoasă !

Draga Mişule aka Lamiie, America este foarte frumoasa, intr-adevar...si coasta Atlantica pe care o descrii… eu o numesc “acasa” Cind vrei sa-mi trimiti un semn de viata ,sau sa ne faci o vizita , addresa mea este aia stiuta. Cu toata dragostea, al tau, Ciobalosu.

Pretor, Paul (pseudonimul profesorului Ioan Teodor Oltean), poet şi istoric. Născut la 19 febr. 1942, în Gheja, Luduş; decedat la 21 mai 1998, Luduş. Fiul lui Teodor Oltean, ceferist. Şcoala generală (1949-1956) în Gheja; urmează cursurile Liceului teoretic din Luduş, absolvit în 1960, şi apoi pe cele ale Facultăţii de istorie-filozofie (specialitatea istorie universală) ale Universităţii ”Babeş-Bolyai” din Cluj (1960-1965). În perioada studenţiei îşi scrie primele creaţii literare. După absolvire, e profesor de istorie la Şăulia de Cîmpie (1965-1966) iar apoi la Liceul teoretic nr. 2 din Luduş (din 1966 pînă la decesul din 1998). Şi-a luat doctoratul în istorie, în 1988, cu teza Revoluţia de la 1848 în Cîmpia Transilvaniei (coordonator: Ştefan Pascu). A fost primar al Luduşului după 1989. A debutat cu poezie în Vatra, în 1973. A colaborat cu studii istorice şi poezii la Vatra, Apulum (Alba Iulia), Steaua, Tribuna, Amfiteatru, Steaua Roşie, Glasul Mureşului. A coordonat ”Monografia oraşului Luduş”, apărută în 1977. A fost director al Universităţii Populare din Luduş, iar în 1969-1970 a făcut săpături arheologice la Gheja şi Luduş. Membru al Societăţii de ştiinţe istorice, metodist al Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş. Prezent cu poeme şi în culegerea Tineri debutanţi din 1978. Debutul său editorial – Pădurea sub cuvinte, Editura de Vest, Timişoara, 1992 – a rămas singurul său volum. * Se vede că-n spatele poetului Paul Pretor stă profesorul de istorie Ioan Oltean: plasa de referinţe e scoasă din patrimoniul istoriei iar direcţia meditativă a poemelor trage spre avizul moral. Sunt, de altfel, lucruri observate imediat, atît în nota de pe copertă a lui Ştefan Aug. Doinaş, cît şi în comentariile lui Iulian Boldea. Primul constată că poetul, ”obsedat de statui” (e, într-adevăr, simbolul cel mai frecvent, aproape excesiv, conotat mai mereu moral, ca proiecţie a vanităţii şi închipuirii de sine), ”e în fond obsedat de exemplaritatea umană, de modelul moral” şi că, ”sub arabescurile imagisticii” (care nu-i prea barocă, în realitate), ”ascunde un grav fond de sensibilitate morală”. Şi Boldea remarcă preferinţa pentru ”procedeul parabolei”, prin intermediul căruia ”adevărul etic” e travestit ”în figuraţie alegorică”, într-un lirism de ”tonalitate reţinută, sublimată în nuanţă” şi ”contrasă în semiton”. Un fel de nacazanii estompate scrie Paul Pretor, scoase din alerta simţului moral şi cu o undă de sarcasm mustrător pentru vanităţile noastre nesătule: ”La confluenţa marilor iluzii/ treceam cu rîndul prin extaz,/ gustam din el şi iar ne aşezam la rînd/ şi, pîn-la noua muşcătură,/ stam prinşi de gîtul gloriei visate./ O, niciodată şi niciunde,/ orgoliul nostru legendar/ nu a avut, pînă acum, mai mare poftă/ de statui” (Poftă de statui). Sarcasmul nu-i ofensiv, n-are retorică, e abia insinuat, dar el atinge cu atît mai acut comportamentul contemporan (într-o poezie cu evident subtext politic, aşa cum e Răsplătit cu statui, o ”odă” dedicată curajului tăcerii din comunism: ”Ca o pecingine-n carne/ curajul tăcerii s-antins/ şi se-aşteaptă, fără îndoială,/ să fie-n curînd răsplă-

confluenţe Al. CISTELECAN

6 actualitatea literară

Fişă de dicţionar

Paul Pretor tit/ ca un erou cu statui./ Şi-i vom pune un paznic alături/ să-l ţină de mîini dacă noaptea,/ trezindu-se cumva,/ sau poate în somn,/ ar începe să bată din palme”). Aparent senine, aproape neutrale, poeziile lui Pretor au subtextul activ, trimiţînd mereu, deşi discret, la context. Iar cînd caută simboluri, le alege pe cele demonstrative, pe cele ce pot da exemplu moral, indiferent de specia din care sunt extrase.

Dintre flori, bunăoară, cea mai aptă de demonstraţie morală e crizantema, cu temeritatea ei în înfruntarea vremurilor ostile: ”Ar trebui să ne-nchinăm mai mult/ asupra florilor tîrzii de toamnă,/ ar trebui pentru curajul/ cu care sparg în dimineaţă ceaţa./ Cînd totu-n jur e doar cădere,/ cînd pustiită e grădina/ voi, numai voi, iubite crizanteme,/ mai îndrăzniţi” etc. (Curajul crizantemei). Selecţia figurativelor cu funcţie de simbol se face întotdeauna după vocaţia lor alegorizantă, cum zice Boldea. Fireşte că uneori acest moralism veşnic treaz dă direct în disertaţii despre virtuţi sau vicii, tratînd în maniera vechilor alegorii: ”Voia cu orice preţ să urce. Oricum,/ visu-i era de mult în vîrf – îl aştepta,/ şi numai drumul mai trebuia acum ales./…/ Apoi la colţul străzii-ntr-o tarabă,/ vindea iluzii cu bucata/ precum odinioară papii lemne sfinte./ Iată-l în vîrf. Preţul a fost/ destul de rezonabil. Făina ieftină./ De remuşcări? O! nici o urmă -/ pe dinăuntru era ştirb” (Perfidie). Cînd dispoziţia alegorică e mai discretă, poemele sar, într-adevăr, într-o dimensiune parabolică în care reflecţia se topeşte în tramă, ca-n această Napoleon şi ceaţa, făcută cu reţeta lui Jebeleanu din Hanibal; ”Toţi sau aproape toţi/ credeam

nr. 31 n aprilie-mai 2013 că învingem mereu./ În faţa Piramidelor/ pe cei pesimişti şi asinii/ îi aşezarăm la mijloc. Şi iar am învins./ Apoi am prins şi gustul/ că după o vreme pe cîmpuri/ erau de-ajuns numai numele singur şi faima./ Printre atîtea victorii/ pe ea însă, cine s-o bage în seamă?/ Nu zic nu,/ cei pesimişti, peste Alpi încă/ şi în drum spre Egipt,/ şuşoteau cîte ceva/ dar, de la distanţa crescută-ntre noi,/ cum să-i aud?/ Pe ea însă,/ cine s-o bage în seamă,/ şi cine să creadă că-i pe urmele mele/ cu paşi de pisică?”. Organizate într-o demonstraţie morală, poemele lui Paul Pretor nu prea mai au timp de altceva, stînd mereu pe această linie combativă. Dar şi pe moralişti îi mai cuprind uneori nostalgiile şi atunci se lasă cu tandreţe în voia stării. Aşa cum se lasă şi Paul Pretor pradă nostalgiei de natale, dedicînd un imn fidelităţii salcîmului de la poartă: ”Eşti tot în poartă, alb de veghe,/ de vînturi reci ţi-e pielea arsă/ şi-un braţ, din trunchiul scorburos/ ţi-atîrnă greu,/ lovit de-un fulger rătăcit./ Eşti tot în poartă, ca un lar,/cu talpa prinsă în ţărînă/ şi fruntea în văzduh/ precum cupola unui dom./ Eşti tot în poartă încă treaz, deşi/ inelele te strîng şi umbrele te muşcă./ Tu fost-ai soi sălbatic, dar lîngă casă/ ai devenit de-al casei şi plîngi,/ surîzi şi gemi cu ea, copacule bătrîn” (Salcîm în poartă).

Fireşte că şi-n mijlocul nostalgiei, tot virtuţile morale primează, căci şi salcîmul e o demonstraţie de virtuţi. Poetul s-ar fi putut exersa şi-n erotică, în care probează – dar foarte incidental –virtuţi de senzualitate aprinsă: ”Nu era nici un semn împrejur,/ întîmplarea rămase surprinsă şi ea,/ bănuielile mele mult, mult în urmă,/ cînd surîsul tău a ţîşnit precum o săgeată/ şi n-am putut să mă apăr. Înăuntru,/ herghelii de mustangi au scăpat,/ şi-n galopul flămînd,/ au zdrobit zăbrelele reci-pretins înţelepte” etc. (Pumnalul albastru). Cum conceptul poetic e mai degrabă misionar decît confesiv, Paul Pretor iese rareori din misiunea moralizantă (cu maximă decenţă, totuşi) a poeziei.

Opera: Pădurea sub cuvinte. Versuri, Editura de Vest, Timişoara, 1992 Referinţe critice: Iulian Boldea, în Cuvîntul liber, 16 apr. 1993; idem, în Tribuna, nr. 5/1995; idem, Metamorfozele textului (Orientări în literatura română de azi), Editura Ardealul, Tîrgu Mureş, 1996; idem, în Cuvîntul liber, 26 mai 1998; idem, în Tezaur, oct. 1998; Marian Balea, în Cuvîntul liber, 6 iunie 1998; Dimitrie Poptămaş, în Glasul Mureşului, 23 iunie 1998; idem, Philobiblon mureşean. O viaţă printre oameni şi cărţi, Cuvînt înainte de Melinte Şerban, Fundaţia culturală ”Vasile Netea”, Tîrgu Mureş, 2003; Ana Cosma, Scriitori români mureşeni. Dicţionar biobibliografic, Biblioteca Judeţeană Mureş, Tîrgu Mureş, 2000; Dorin Borda, Ilarie Gh. Opriş, Traian Bosoancă, Dascăli mureşeni, I, 200 de biografii, Asociaţia culturală ”Sfîntu Gheorghe”, Casa de editură Mureş, Tîrgu Mureş, 2006.

Lirism şi „fiice ale ideilor“ din auriculul stâng

Ion Pachia-TATOMIRESCU

Cu privire la teritoriul liric inconfundabil al lui Nicolae Toma (născut în 12 iunie 1954, la Sacoşu Mare, jud. Timiş), autorul volumului de poeme Ad hominem (2013)*, criticul lugojean, Simion Dănilă, vine în întâmpinarea Distinsului Receptor cu un binevenit crochiu (desigur, după aproape un cincinal de „producţie poetică“, pentru că nu-i luăm în consideraţie debutu-i cu proză şi poezie, petrecut în orizontul anului 1984, la „arhaice“ reviste, «Magazin» şi, respectiv, «Convorbiri literare», ci admirabilul său volum, Garnizoanele somnului, cu care se înfăţişază în Ţara Poemului – aşadar, după multe şi fierbiniţi veri / toamne ale coacerii pe tărâmurile publicisticii –, abia în anul 2009): «Poezia lirică este o spovedanie, dar nu una ca taină rămasă între preot şi păcătos, ci un strigăt în faţa mulţimii, o exhibare a sentimentelor şi gândurilor celor mai intime. Curajul unei astfel de confesiuni [...] îl întâlnim numai la poeţii răzvrătiţi [...]. Nicolae Toma [...] nu concepe să se ascundă în poezie după poezie, după cuvinte [...], ba, dimpotrivă, [...] devine el, prin nevinovată empatie, purtătorul de cuvânt [al Femeii], dezbrăcându-i în public frumuseţea şi curăţia pasiunii. La urma urmei, dacă eul liric [...] nu răbufneşte, la ce bun să te faci că scrii poeme?».

Ars poetica – prin care se închide volumul lui Nicolae Toma, purtând un titlu latinesc, Ad hominem („Către lume“, „către lumea întreagă“, nu numai ad hominem milia decem / „la vreo zece mii de oameni“), titlu sub umbrela căruia se pune „întregul“ - este, într-adevăr, artă a marii

deschideri umaniste, eroul liric, în ultimă instanţă, aparţinând prin toate fibrele sale fiinţiale întru Logos, mesianismului: «Poetul asemeni lui Iisus îşi pune inima drept scut şi cere / dreptul la rugă / şi nicidecum orbirea / nu va fi scăpare şi nici scrumul / cel fără de sfârşit / răstigneşte poetul / ce-a îndrăznit să cânte nemurirea / la porţile nesomnului numai inima lui veghează / înconjurată de gânduri gestează poemul şi-l bate în cuie / pe cruce» (p. 53).

Interesantul poem din „deschiderea“ volumului, Ceremonia ceaiului (paginile 5 şi 6), cu o variantă – scurtată / „cristalizată“ –, Omul fără milă, abordează tema străveche a enigmaticului feminin, temă nu numai a liricii lumii, ci şi a sapienţialităţii / paremiologiei, cunoscută din anticul Papirus Insinger (din Egiptul Antic, orizontul anului 150 î. H.: «Nu se poate cunoaşte niciodată inima femeii tot aşa cum nu este cu putinţă să cunoaştem Cerul»). Dar la poetul lugojean Nicolae Toma, enigmaticul conjugat, bine temperat, la moduri lirice, ţine de „ens-ul polidimensional“, distinge „femeia clipei“ (de preferat, cea din versiunea secundă): «Ea care era doar femeia clipei / Profita şi istovea fericirea-n speculaţii / Şi sufeream că nu-i păsa că decorul / Era mereu altul şi inima mea împietrea / În repetarea nesăbuitelor ei porniri carnale // [...] / Se bucura de felul cum se trăgea în imaginea ei / Oglindită-n ape / Mă abandonam [...] în locul / Ce nu mai avea nicio raţiune / Alteori când fiinţa ei era plecată / Coboram în straturile adânci ale absenţei / [...] // Sunt nopţi când totul străluceşte / Iar ea ca şi cum şi-ar şti destinul / Stă calmă cu braţele întinse şi spune / „Omule fără milă te-am prins...!“» (p. Omul fără milă, p. 20 sq.).

Adorata femeie „a clipei“ lui Nicolae Toma devine, la rându-i, antica Fedra şi – „ca femeie trecută prin viaţă“ întru cunoaştere „profund-metaforică“ – răspunde „înţeleptobiectiv“ eroului liric „din deschidere“: «Vinul curge pe pământ / Şi mirosu-i limfatic / Îmi zguduie raţiunea / Palmele bărbaţilor

care au vrut să mă atingă / Înfloresc în formă de inimă / până şi picioarele lor scânteietoare de încântare // [...] // Înmărmurită privesc umbra ta / Prelinsă peste carnea mea încinsă / [...] // Voiam să-mi spui cuvinte / Fără a le mai putea rosti / Cuvinte pipăite cu limba sorbind / Din strălucirea unei stele târzii / Vino şi dă-mi sânge / [...] // Câteodată mă amestec în mijlocul cuvintelor / De dragoste precum luna printre nori...» (Fedra, p. 7 sqq.).

Mai în valea cosmic-telurică a iubirii, sunt «femeile... // neînţelese ca un imperiu de îndoieli» (Iar şi iar, p. 28) şi eroul liric al lui Nicolae Toma, după ce intră «ca un hoţ» în viaţa «de prea mult albastru» (Sanctuarul, p. 19) a femeii din clipă, mărturiseşte (în elansarea-i realist-metaforică din prag de carpe diem, dar cu „polidimensionalitatea“ trăirii ca dintr-o ionpillatiană „eternitate de-o clipă“): «Nu-mi plac femeile care se cred iubite / Până la moarte / Femeia se iubeşte doar o clipă / E de-ajuns pentru o eternitate // Triumful tău se sparge / De caldarâmul din piaţa mare...» (Ikebana, p. 17).

Eroul liric de sub lupa noastră mai umblă prin «litania femeii prizoniere» (Licitaţia de amintiri, p. 22) din inima-i, «cu un cuţit în ieri înfipt», până i se ascunde «în cuibul / păsării phoenix» (Arzi, p. 27), până «cel mare întotdeauna / mănâncă pe cel mic / strigând cu mânie / în numele unor idei / ca nişte solzi» (Stele, p. 41), până-i „muşcat de steaua“ ce-i dă «din plin înţelegerea şi durerea» la «streaşina timpului» (Paşii mei pe nisip, p. 51), ori până i se năzăreşte ea, edenica de fiecare zi, ea, cea „de dinapoia“ căderii în păcat: «Prin ochiul meu / tentorci la tine / iubita mea de fiecare zi / neîndurată şi fără

de nume // chinuind păsări / chinuind lumina // şi uite statornicia / uşurel / alunecând» (* * *, p. 34).

Rareori, eroul liric din poemele acestui volum se avântă narcisist în infinitul templu din lacrimă, într-o iubire «fără fâlfâit de aripi» (Narcis, p. 11), vede că «ultimul revoluţionar era verde / iar cel de dinaintea sa roşu...», cu «comunismul lui Hristos transformat în nemurire» (Răzvrătitul, p. 12), crede că „niciodată n-o să se-nveţe minte“, «mereu scuipat / mereu ne-nvins», crede «în răstignire / şi-n două mii de ani de plâns» (Ceremonia realului, p. 13), are pe pământ drept cruce «adevărul şi dreptatea» (Conştiinţa durerii, p. 14), rătăceşte «pe o stradă a ideilor noastre» (Fiice, p. 29), idei cunoscute, ori mai puţin / deloc cunoscute, „străine“, privindu-l «ca nişte fiice», şi (în Invocaţie, p.

15 sq.), mesianic, psalmist-davidian, sau arghezian şi sorescian totodată, îşi cutremură lira: «Doamne / Nu mă prigoni / Eu o biată umbră / A Ta / Pâlpâi între naştere şi moarte / Speranţă clădind / Nu îmi lua flacăra / Libertatea nestinsă / Dă-mi răbdarea unui sihastru / Ruperea de lume a unui sfânt / Înţelepciunea unui prooroc / [...] // În fiecare clipă / Plutesc într-un ocean de aşteptare / Ignor cu bună ştiinţă realitatea râncedă / Zâmbesc / Rostind despre lumina Ta // [...] // Trec prin faţa gloatei mute / [...] / Mereu din gol în gol pe gol călcând // Crucea mea / Semnul Tău tainic / O târăsc la margine de timp».

Secundul volum, Ad hominem, de Nicolae Toma, deja marchează un admirabil teritoriu liric al unei lucide întomnări. ________ * Nicolae Toma, Ad hominem, poeme, Timişoara, Editura Eubeea, 2013

nr. 31 n aprilie-mai 2013

invitatul revistei

actualitatea literară 7

Mihail Gălăţanu Am venit să primenesc

Eu vin din tradiţie Din locul unde stau, lucrurile se văd altfel.

Numai din locul unde sînt eu, numai de acolo, lucrurile pot fi povestite, se lasă a fi povestite aşa cum le povestesc eu, numai eu.

Eu stau pe scaunul meu şi în faţa mea are loc Proiecţia. Proiecţia Minunată. Ca Pescuirea Minunată. Proiecţia Fascinantă. * Locul pe care stau s-a şi impregnat de mine. S-a molipsit de duhoarea mea. Intimă. Inimă, baţi? Inimă, încă baţi? Cum e să baţi, de patruzeci de ani, în acelaşi piept? Cum e să baţi, de atîta amar de vreme, sub aceeaşi piele? * Sîngele meu e cel mai mare derbedeu. Cel mai mare derbedeu din lume. Aleargă tot timpul fără să iasă din mine. E cel mai mare globetrotter, dar numai şi numai al trupului meu. * Ştiu că locul meu e unic pe lume. Dumnezeu însuşi e îndrumătorul meu. El îmi trimite îngerul-pristavnic. E destul să aflu care e voia Lui că o şi-ndeplinesc, pe clipă, pe dată.

Voia Lui e în mine. Şi binecuvîntarea Lui e în mine.

El îmi arată Calea. Au ce-aţi văzut voi, stele line?

Au aţi văzut voi stele line?

Discălicătorul Eu sunt Discălicătorul. Ştiu că m-aţi aşteptat. De mult m-aţi aşteptat, mai ales că staţi aici de la Discălicarea mea. Discălicarea mea, cu mult dinainte, de poeţi şi profeţi fusese prezisă. Prin semne, auguri, ficaţi, haruspicii.

Scrisă pe templele cele mai sfinte. Pe frunte. Şi pe frontispicii.

M-am întors înapoi în poveste. Înapoi se destramă.

Se deşiră. Înainte mult mai este.

M-am întors în tradiţie. Acum sunt de zece ori mai puternic. De o mie de ori.

De o mie de o mie de ori. Gălăţanu la puterea zece. Gălăţanul reîncărcat.

Gălăţanu lamentabil. Gălăţanu, ha-ha-ha, caricaturizat. Gălăţanu cu barbă şi mustăţi, din cartea română, la care am mai desenat, cu pixul, şi în alte dăţi.

Zece strămoşi stau în spatele meu, pregătiţi, care cu scuturi, care cu berbece.

M-am întors înapoi în poveste. Înapoi se destramă.

Se deşiră. Înainte mult mai este. * O, da, trebuia să trec prin toate aceste. Prin ceste avataruri. Geste. Aveste.

Celeste. Versete şi sutre. Fără de Veste. Vestitoare, ursitoare, drumul dinainte mă cerne. Drumul dinainte mă doare.

Vestitoare, ursitoare, drumul dinainte mi se urzeşte.

Mi l-au şi urzit deja, io am fost doar ca nebunia în napalm.

Ca flacăra în carbid.

Am fost, pe rînd, erotic & tantric.

Am fost sfîntul eretic. Şi rămîn ce-am fost: romantic.

Ludic. Lunatic. Morbid. Extatic.

Acum m-am întors în tradiţie. Acasă. În Moldova.

Acum – şi numai acum – abia acum îmi puteţi judeca, deopotrivă, Şi croiala, şi stova. * M-am întors înapoi în poveste. Înapoi se destramă.

Se deşiră. Înainte mult mai este. * Şi acum, iată, urmează Discălicarea.

Discălicarea e chiar această strofă.

Discălicarea e chiar acest poem.

Iar Io sunt Mihai Întîiul, Discălicătorul.

Vieţuiesc doar în Moldova Şi numai de Domnul mă tem. Şi Dumnezeu îmi e dorul. * M-am întors înapoi în poveste. Înapoi se destramă.

Se deşiră. Înainte mult mai este.

Am venit să mai primenesc ceva-ceva prin poezie, să mai deretic ceva, să fac un pic de curat.

Din veac în veac, ea, madam poezia, are nevoie de o primenire.

Pînă la patruzeci de ani, abia mi-am făcut mîna. Abia de acum încep. Viaţa mea se crapă de ziuă, eteroclită.

Lumina crudă a zorilor îmi naşte un trup pe măsură. O pepită.

Chiar de-am să crăp, Moldova o să mă construiască Într-o clipită.

Moldova toată e lîngă mine Moldova toată e lîngă mine.

Moldova toată e strînsă, aliniată-n spatele meu, Discliplinată, ca într-un cîmp de bătaie.

Nu vin singur Nu vin singur.

Singur de-aş fi, n-aş avea nici o putere. Dar io vin cu Dumnezeul meu. Bat război, Alături de dumnezeul meu. Ortodox. Împreună. Şi în spatele nostru sunt toţi moldovenii mei. Lupta va fi încrîncenată de însprîncenată.

Dar care luptă nu-i încrîncenată?

Dar care luptă? * Plutesc pe-un nor, în palma şi la voia Domnului meu, ca pe o frunză de salată.

Vin pe-o ştevie şi pe-un ciorchine iute de ardei.

Vin pe-o labă de lipan, lată.

Străluminată. Vin pe-un stînjenel.

Vin pe o nalbă înaltă. * Fiecare cîntic vechi e un Discălicat.

O deşelare. Un deşălat.

Fiecare cîntic bătrînesc e un Discălicat. În poveste. În eres.

Fiecare murmur şi fiecare bocet, fiece blestem, fiece tînguire. Ţin moartea mea la şold. Şi Dumnezeul meu mă ţine Bine păstrat în chimire. * Dacă aş fi singur, n-aş fi nimic. Dacă aş fi singur, n-aş fi mult. Dacă Aş fi singur, n-aş fi împreună.

Dacă aş fi unul, doar unul, n-aş însemna nimic.

Dar io nu sunt unul. Sunt în neştire.

Sunt în mulţime.

Sunt sobor de preoţi.

Sunt legiuire şi închinăciune.

La Domnul meu, Hristos.

Ha, ha, credeaţi c-am greşit drumul, nu-i aşa? Că m-am rătăcit. Că nu mai ajung. Cine-l poartă pe Dumnezeul său ortodox în inimă, n-are asemuire. N-are a să se teamă. E izbăvit dinainte. Şi el, şi drumul lui.

E însemnat cu mir luminos. Şi, în veci, nestricăcios. * (Ce mirabilă, ce luminată e lumea! Ce bună, ce dulce, cu gustul gustos. Mustindă de pîine şi de frumuseţe. De lapte şi miere. De parfum de bineţe. De dulci înserări. De dulci dimineţe. În iminei să vii, să dai bineţe inimei! Şi Dumnezeu ce comestibil, ce săţios!) * La un moment dat, am rătăcit Calea. Veneam din Maramureşul cel străvechi Şi nu mai ştiam Încotro-i Moldova cea nouă a mea.

Am început să mă îndoiesc.

Să-mi uit şi să-mi pun la îndoială menirea.

Dar Domnul, pe aripi de îngeri, m-a adus.

Căţeaua mea, Molda, s-a înecat de bunăvoie Într-un rai ca un roi luminos.

După patruzeci de ani, viaţa mea a început să prindă adîncime (laserul melancolic) După patruzeci de ani, viaţa mea a început să prindă adîncime. Contur.

De parcă aş fi pescuit la copcă şi ar fi trebuit să schimb distanţa la greutate. Plumbul.

Plumbul care-mi toarnă plumb în picioare. Toţi plumbii vieţii mele, muritoare.

Am înţeles, de fapt, am reînţeles, de fapt mi-am adus bine aminte că poezia e un dar. E un har neîndoios şi o sabie pe care poţi Şi trebuie Să o preschimbi în cuvinte. E un laser melancolic.Un cîntec bucolic, în care mai încape, din cînd în cînd, cîte o scenă horror. Ca şi viaţa. O sumă de mai multe morminte.

Poţi să spui, de mai multe ori: iată, în acest loc am murit.

Am murit de mai multe ori, cîte puţin.

Am murit în mai multe ori, în mai multe morminte.

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

nr. 31 n aprilie-mai 2013

Poeme de Simion Dima

Şi ea, zâmbind, ştie şi ţese neostenită mai departe: e de mătase pânza şi e de mlădios oţel.

3 august 1987

[Cărare de flori] Dintre poemele, descoperite postum, ale tatălui meu, Simion Dima (1930–2012), scriitor, editor, publicist, care şi-a legat viaţa de magnifica Timişoară, sfârşind-o însă la Bucureşti, oraşul studenţiei sale, prezint aici un frumos grupaj de poeme de iubire, majoritatea din anul 1987, închinate mamei, la aniversarea ei, sub genericul, dat de tata, De Ziua Ta. Le-a păstrat cu devoţiune întrun dosărel cu aer festiv, iar „coperta”, de hârtie cretată, precum şi unul din texte, sunt ornamentate cu mici desene „tipografice”, adică executate cu ajutorul caracterelor de la maşina de scris, în chip de flori, nuanţate cu carioca roşie şi verde. Le adăugase şi un poem din 1993, scris de ziua căsătoriei, sărbătorită în 4 februarie, iar eu le alătur un catren din anii ’60, care pune, cu o anume luciditate, problema dragostei ca probă de statornicie sufletească. Sunt poeme pătrunse de o vibraţie filosofică, fiind izvorâte dintr-o iubire tot mai limpede, mai decantată, care percepe, dincolo de dovezile palpabile, cum ar fi hărnicia, elementul divin din omul de alături, devoţiunea absolută a unui mare caracter.

Acolo unde nu-şi intitulase poemele, am făcut-o eu, indicând aceasta prin paranteze drepte. (Simona-Grazia Dima) Ciclul poematic De Ziua Ta - 1987

Penelopa Cu pânza ei nevăzută, ţesută ziua şi noaptea, ea ţine casa, o ţine cu veghea ochilor ei frumoşi, o ţine cu trestia gândului ei neistovit, care se face floare şi fruct, şi ne menţine în dulce viaţă, ai ei suntem, ai Penelopei, înlănţuiţi de-a pururi!

Mi-i frică până şi de mica inofensiva furnică: să nu-ţi facă rău.

Mi-i teamă de-o pală de aer, să nu te rănească, mă pătrunde zilnic, de la trezire, urarea vie, trează temătoare atotprezentă – să te ştiu în inima casei trebăluind cum numai tu ştii ori cuprinsă de reverie, visând la o nouă carte, într-un spaţiu al liniştii noastre casnice, care prin tine se face cald ca o inimă.

N-ai văzut?

Pe locul unde treci creşte cărare de flori!

[Cine] Cine ştie să sufere ca tine cu-atâta sfântă demnitate cine din privire îndreaptă un discret reproş cine trece peste cine iartă cine face să cânte până şi indiferentele pietre cine adună în sine tărie şi slăbiciune atât de omeneşti amândouă şi aluat de pâine aromitoare hrănindu-ne sufletul, tu, care mereu ai dat neprimind neaşteptând

Denisa Grega

Ghicitoare

Fire de iarbă crestate de rouă Chip de iarnă plin de săruturi Al tău păr de frânghie neagră Spintecat în corzi de chitară Ocoleşte larma mării Uită vorbele ţării Găseşte sufletul de mireasă În labirintul din pălmi Se răsuflă fără chin Se cântă pentru trandafirul lipsit de spin.

Lampa stinsă Cu umeri aplecaţi de friguri stinse Mă uit în urmă cu ochi negri Totul e adâncime De fuga ta nu mă mai sperii Şi cad pe pietre şlefuite Însângerez verzi smaralde Un gând uitat…

Aud nimicul în tot Un porumbel se scutură de un veac.

Dinspre soare Din stolul de păsări ce pier în văzduh Rămâne o amintire O sărutare ce a adus împlinire O îmbrăţişare de om al naturii O descleştare a mâinii de gheaţă

Din soarele ce răsare Aminteşte-ţi culoarea E căldura ce ameninţă paloarea.

Cum Te-am iubit cum iubeşte soarele cerul Cum se văd florile pe câmpul înverzit Cum răsună harfa în pustietăţiile unei păduri Cum fug copiii spre braţele deschise Cum cântă un cor Cum se văd diamantele înainte de a fi găsite Cum se agită un om înainte de naştere Cum am putut Cum am vrut Te-am iubit cum iubeşte omul.

Ceas de aur Încă te iubesc cum iubesc cerul senin Te aud în vise ca pe un izvor pur Te gândesc în cristale albe Şi te întrevăd printre degetele mâinii ce vrea să atingă stelele Şi în ploaie îţi simt mirosul viu Parfum ce veghează Întâlnirile dintre îndrăgostiţi Te simt tezaur al misterelor nocturne Te văd minune a razelor diurne Ce mai…

Mă gândesc la tine ca la un ceas de aur.

[Zilnic surâsul]

[Februarie]

Nu-mi spune nimic ci lasă-mă să-ţi contemplu zilnic surâsul ochii ce spun că e acolo un suflet şi o conştiinţă unică în astă lume făptura ta întreagă de neasemuită frumuseţe în faţa căreia cedează puterea sălbăticiunilor

Clipa asta este şi nu va mai fi – şi-afară-i frig şi e alb – dar cu tine clipa durează şi se face viaţă, se face bucurie, se face eternitate: tu eşti viaţa!

E cinci şi lumina se-aprinde, dar nu e cinci, e de 5x5x5, de când trupşorul tău tresare, în zori, trebăluieşte dincolo, luând-o înaintea ceasornicului, mereu înainte, tu, înainte-ne: inimă cuget vrere conştiinţă, a casei şi-a lumii, pe mâna ta, lumea s-ar face dreaptă, judecată limpede, suflet cât cerul, înaltul, tu, sfântă credinţă, nouă închinată, inimă înţeleaptă o floare pe frigul de-afară; e, ca atunci, o zi cenuşie de februarie şi eu veneam spre tine, cuget curat, spre a-ţi sta mereu aproape, în preajmă, o suflare să-ţi ţină de cald, bătaie de inimă lângă inima vitează, lângă judecata ca o sabie, scumpă iubire adă mânuţele să-Ţi suflu de cald, întinde locul unde te doare să-l acopăr cu balsamul ce vindecă şi dă putere!

Joi, 4 februarie 1993

bunătatea şi frumuseţea tăria de a vrea şi a spera sunt armele tale ce nu dau greş

[Stea] Sănătatea ta e aerul meu cel mai pur, numai atunci o linişte adâncă şi dulce se strecoară în vinele mele, în pofida a tot ce e greu în lume, şi-o putere mă-nvăluie: certitudinea că e bine şi că undeva arde o caldă stea a bunătăţii – singura, vai, pe-acest pământ; prin ea numai mă regăsesc oriunde mă aflu, oricum şi-oricât de departe, există acolo, pe-al certitudinilor firmament, stea bună stea pură stea a luminii ce mă pătrunde cu raze de aur tu, dulce, prea bună stea a minunilor mele cele mai durabile, magie tainică şi-atât de omenească.

Tu Bucurie de sânge şi soare, fiinţă bună ca izvorul, prietenă aprigă ca o cascadă-nvolburată, te voi putea cunoaşte, ţine adânc în suflet?

Poezii îngrijite de Simona-Grazia DIMA

Soarele Pomii se scutură de ninsoare Ziua apare ca o fată harnică Ce face o prăjitură Din sensul ploii nu rămâne Decât o atmosferă acidă Totul e plouat Mai puţin ochii Se priveşte cu o căutătură Se trăieşte chiar şi în schimb de tură Aşteptarea vremii bune Ivirea soarelui în culori altfel decât brune.

Destinaţie Te-am căutat printre oameni Şi nu te-am găsit Pentru că stai ascuns în culcuşul inimii Eşti ca şi mişcarea sângelui ce curge în vene Eşti amintire eternă A salutului dintre două priviri Eşti tu Şi pentru asta astept un tren Cu destinaţia infinitului Te aştept în fiecare zi Bun sau rău Rămâi cu mine.

Tensiune Se spune că visul e o realitate dorită Atunci eu visez o viaţă frumoasă

Viziunea celor ce trăiesc fiecare minut Libertatea omului ce nu are nevoie De împrumut Viitorul se arată clar ca o călugăriţă Ce spune rugăciunea de noapte Însă prezentul e aici E în noi E chiar şi în numerotarea de foi El nu abandonează El e permanent E ca şi electricitatea E curent.

Iov Florile îşi lasă Parfumurile de primăvară Amintirea unui sărut Dat pentru prima oară Cerul se umple cu raze Pornite din inimă Totul e armonie Păsările cântă O simfonie e totul Din simplitatea unei zambile Nu a rămas decât o imagine mov Cât poţi duce povara lui Iov?

şcoala de poezie

nr. 31 n aprilie-mai 2013

bună ziua nu te văd nu te aud nu te citesc cu papilele degetelor ştiu că eşti acolo undeva între filele timpului ţi se pare că aceste îndoieli nu te privesc îndeaproape îţi văd rictusul amar crezi că scriu doar pentru mine pentru sufletul meu sfârtecat de răspunsuri neaflate nu e adevărat m-aş face vinovat de ingratitudine dacă n-aş recunoaşte că jinduiesc să-ţi văd ochiul necruţător gata să-mi scuipe adevărul în faţă da împroaşcă-mă cu adevărurile tale crude acordate în sens lucrativ sastisite în fond ai dreptate să fii copleşit de atâta maculatură aruncată pe tarabe şi nu în pubelele de pe trotuar te presează zici tot felul de frustraţi de grafomani calpi sunt unul dintre ei recunosc dar dă-mi voie să-ţi spun bună ziua

ziua neagră o nelinişte densă cade peste oraş mă-nchid în casă până se ridică bariera pentru trenul de noapte lumina dispare în faldurile cernite ale rochiei negre gânduri sinucigaşe levitează peste lume de unde vin aceste păsări malefice care-mi ciugulesc creierul mă scufund în paharul cu alcool pun raţiunea la macerat nimic nu mai e proaspăt în grădina de unde-mi culegeam fructele mai stors decât o lămâie simt că nu mai am trup lichidul negru al deprimării îmi alungă sângele din artere observ cum mă transform pe nesimţite în vampir îmi înfig colţii în propriul gât

teama de unde vine teama unde îşi are ea ţara de reşedinţă sub sânul stâng sub sânul drept când îmi cuprinde jugulara

Ion Maria

până la capăt

capitalismul în care trăim nu are nimic uman în el doar cei bogaţi sunt oameni ceilalţi sunt cifre sclavi între-un lagăr care nu se vede suntem liberi însă liber este şi tigrul din grădina zoologică capitalismul în care trăim nu are nimic uman în el dar ne minţim că este bine vrem şi noi să fim bogaţi visăm la insule îndepărtate în care să ne prostim în vacanţe dar pentru noi totul e o iluzie care ne place privim norii de carton şi vedem că aduc ploaia privim pe fereastra pe care cei bogaţi ne-au pictat-o şi chiar credem că vedem în afară capitalismul în care trăim nu este uman poate că extratereştrii îl acceptă şi de asta ne vizitează atât de des capitalismul în care trăim nu are nimic uman în el însă noi l-am construit suntem obligaţi să-l suportăm şi să-l ducem până la capăt

voi dormi sătul de toate mâine îmi voi trimite costumul în oraş aud tot felul de zvonuri cutremurele se apropie de cerul meu în păduri copacii s-au speriat

actualitatea literară 9

Toma Grigorie

în cleştele de crab mi se opreşte respiraţia tic-tacul cordului o ia razna am lipsit de la împărţirea caratelor temerităţii m-au pricopsit ursitoarele cu blană de iepure la spate nu arunca piatra fără noimă mi se şopteşte de undeva de sus să te ferească Dumnezeu de curajul fricosului şi de înţelepciunea nebunului sunt îndrăzneţ în gând un alt David cu două idei îl pun la pământ pe Goliat în fapt curajul se ascunde după vişin până trece valul

redobândiri în fiecare cuvânt descopăr un ochi pe care l-am trimis cândva după fructe timpurii în fiecare silabă se redeschide fereastra unui sunet în auzul hipofizic al urechii interne în fiecare literă se redesenează lumina obiectelor pe ecranul mat al nevăzătorului cu fiecare virgulă nepusă în poezie renaşte respiraţia înecatului poet în apele dense ale vieţii redobândiri minime ale căutărilor fără sens

cu fiecare noapte între zăbrele nopţii lumina se zbate precum într-o cuşcă un leu flămând sunt îngrijitorul zoo al fluturilor de noapte nimeni nu-mi poate sta împotrivă când hrănesc tigrii albi nici chiar sinusoida şarpelui boa nu-mi poate opri rondul nocturn cine poate pune stavilă roiului de cuvinte culegând lumina din silabe ce fel de animale sunt gândurile împuţinându-mi ziua cu fiecare noapte

spre gloria credincioşilor iată tizule Toma o Duminică Sfântă îţi aureolează numele îngeri planând pe aripi de sânge însoţesc mersul lui Isus pe ape după ce ai văzut Toma chipul Omului Dumnezeu cu moartea pre moarte călcând şi i-ai pipăit rănile necredinţa ta s-a spulberat în cele patru vânturi în această sacră zi de Duminică a Tomii

de umbra lor de frică nu vor mai muşca oameni doar noaptea vor lătra furişat către luna agăţată de cineva sus în cer pietrele de pe strada mea s-au născut ieri şi sunt pline de înţelepciune poate aşa eram şi noi în copilărie voi dormi cu ochii deschişi până când te voi visa mâine pe altă planetă un altul asemănător mie te va iubi şi el

oameni degeaba aşezăm semnale luminoase pe vârfurile poemelor nu sunt văzute din traficul aerian oamenii au devenit noii barbari şi zi de zi se întorc spre maimuţă poeţii sunt o pradă uşoară pentru oamenii cu aripi şi gheare de vultur totul se plăteşte în lumea asta şi nu poţi rămâne nepedepsit când vorbeşti cu zeii cine ştie poate că cei de pe alte planete când ne visează cred că suntem monştri suntem oneşti ne răsfoim viaţa vrem să fim mai buni la acest examen însă

mama şi Domnul mi-au dăruit lumină din săptămâna luminată Sfinte Toma înalţ aceste ziceri spre gloria tuturor necredincioşilor credincioşi de pe pământ şi din cer

viaţă cu porţia omule nu-ţi cruţa puterile ce ţi s-au dat nici nu te crede superman măsoară-ţi paşii cât să-ţi ajungă până la punctul terminus o vrere puternică mă mână spre gesturi ieşite din comun sau din comună vorba Sorescului mă împinge spre ubicuitate în van mă imploră spre cumpătare cea care mă rabdă de decenii în zodia mea din luna florilor mă împunge spre înainte împieliţatul taurus ho diavole mai dă-mi un răgaz să-mi trec anii pe răboj să aleg paguba din câştig tu îmi dai de la o vreme viaţă cu porţia

nu am încredere mă mai aşteaptă cineva în umbra casei cu ferestrele mari din sat ori mi se pare s-au petrecut cireşele de iunie aninate după ureche au aţipit frunzele pe banca primului sărut nu mi-am încheiat încă socotelile cu visele în care zburam nu e departe vremea când am să planez la propriu uitându-mi trupul pe masa din odaia bună nu-mi doresc acum nimic din trecut poate doar nişte picioare mai zdravene ce mai alergam cândva stârnind praful nu am încredere în acest al treilea picior de lemn cu cauciuc la cap chiar dacă n-are nevoie de frecţie

de-acolo de sus mă prind în jocul stelelor pe cer să nu rămân un pământean stingher de-aici de jos privesc cum pe ea o întristează răvăşirea mea nu sunt companion comod în alt fel vorbele înnod poate respir după o altă lege de ce nici ea nu mă-nţelege mă vrea să fiu un simplu trăitor să-nvăţ cuminte cum să mor sunt tot de-aici dar şi de sus de unde număr aştrii cu Isus

încercăm să copiem când supraveghetorii nu sunt atenţi

vânătoarea dimineaţa când plec spre staţia orizont de unde iau autobuzul spre şcoală am impresia că plec la vânătoare de lei în savană sunt pregătit pentru orice să mă întâlnesc la o confruntare cu directorul să vină neanunţat inspectorul sau de peste râu vreunul din vecini să mă pârască autorităţilor cocoţate pe muntele ce abia se vede în zare către staţia 30 de unde vin toate autobuzele şi vin de parcă ar veni din iad ori de pe altă planetă uneori iau autobuzul de la staţia de la poştă de parcă aş lua un ozn coborât în junglă în cartierul meu oricând se poate schimba ceva oricând poate avea loc o vrajă ori o minune pe aici sunt puţini poeţi de aceea noaptea bate vântul aducând scrisori de la îngeri ori de la diavoli noi le citim şi plecăm mai departe fiecare la vânătoarea lui prin savana ori prin jungla urbană

de veghe în curând o să vă dau veşti cei mari nu mă ascultă dar

eu tot le spun ce am de spus asta este misiunea noastră să spunem să strigăm chiar dacă o facem între-o fântână fără apă valurile strigătului nostru se vor auzi cândva în eter vor fi mai puternice decât gravitaţia ele vor înclina capetele încoronate şi macii de pe câmp cândva vom fi în agartha cândva vom fi şi noi importanţi va fi prea târziu dar ce contează ceva cu numele de timp nu există el ştie numai oameni cândva vom sta în marginea lanului de secară îi vom prinde pe toţi ce stau gata să cadă în prăpastie

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 31 n aprilie-mai 2013

A treia forţă: România Cultă

Ne-am repezit, postsocialist, să tăiem rădăcini, să sfărîmăm statui. În paralel cu dez-eroizarea istoriei (lupta lui Mitu cu miturile, popularizată în multe emisiuni TV), s-a produs – exemplu elocvent de barbarie – repudierea clasicilor, declaraţi bariere în calea noului canon. Că ar conta cei prezenţi, actuali, nu cei morţi e o idee barbară.

Aura Christi îi spune sabotaj cultural, iar cuvîntul este exact. De miracolul eminescian, dar şi de cei îmbolnăviţi de eminescianită (ca Noica) s-a tot rîs, deşi filosoful a formulat un adevăr de nedezminţit: Eminescu „nu e un simplu poet, ci o conştiinţă de cultură completă”. S-a perimat clasicul Caragiale? Ba este etern actual, la fel Creangă. Dar cît or rezista cei care cred că-s perimaţi?

Gap-ul dintre generaţii a ieşit din normalitate, s-a accentuat nepermis de mult. Homines novi îşi manifestă scîrba faţă de continuum, refuză sprijinul predecesorilor.

Profunzimea, bunul gust, măsura au fost batjocorite.

Barbarilor nu le plac piscurile literaturii, nu le place studiul aprofundat, n-au răbdare să gîndească; lunecă, în viteză, printre rafturi de bibliotecă, zboară de pe skate în sala de concert, intră în muzeu pe role. Nu fă efort, fii relaxat e deviza omului orizontal (Baricco), numit om poster de Mircea Platon şi om plat de Cassian Maria Spiridon. Într-o cultură care se respectă, biblioteca, muzeul, librăria trebuie să fie spaţii ocrotite. La noi se închid biblioteci, dispar muzee şi librării. Au apărut însă tejghelele stradale cu „cărţi care nu sunt cărţi” (ca să-l citez iarăşi pe Baricco) şi standurile de mall, gemînd de literatură ieftină.

Ne-a bucurat cantitatea, în raport invers proporţional cu creşterea calităţii. Nu mai aveam nevoie de pilă la librării, era destulă marfă, prea multă; numai că bunul librar îţi oferea carte, nu tipăritură îndoielnică. Pînă să se desfiinţeze şi să ajungă depozit de scaune, unica librărie de campus din Copou vindea bikini şi şampoane, creme pentru călcîie şi artificii. Cititorul avizat, care parcursese Shogun nu fără a ricana („Nu-i maşină ca Lăstunu’/ nici roman cum e Shogunu’”), bîzîindu-i în ureche vorba consum, a bătut în retragere din faţa literaturii facil-agresive.

Sigur, ne-au ajutat şi cei din afară: bibliotecile şi librăriile au fost năpădite de literatura trash (ca „ajutoare” vestice pentru bieţii estici care nu degustaseră Sandra Brown), dar şi cei din lăuntrul literaturii noastre. S-a şi găsit în Iaşi un universitar care a scris la întrecere cu Sandra Brown, semnînd chiar Sandra Brown, cîteva romane bine remunerate.

Bussiness-ul editorial a urmărit profit-profit-profit, avînd în vedere nu valoarea, ci plusvaloarea. Asta vrea omul orizontal, divertisment, sex no limits, asta-i dăm! Aşa s-au orientat editorii improvizaţi ca Lilă şi alte lile. Profesiunea de redactor de carte a intrat în umbră în deceniul boomului, 1990-2000. Cine să mai sape răbduriu după talent, originalitate, invenţie, ingeniozitate de povestaş, rostire expresivă? Noua deviză: atractiv, nu creativ. Teleintelectualii (P. Bourdieu) preferă filmul făcut după o carte mare: reduce, simplifică, rămîne la suprafaţă. Cultură rafinată, presupunînd efort de receptare? Ba succes comercial după reţetă sigură şi vedete literare invazive şi abuzive, fabricate după infatigabilul star-system. Consumi Dan Brown în metrou, ca pe o chiftea în pîine; pe Dostoievski şi pe Thomas Mann e mai greu să-i înghiţi la repezeală.

Scrie Adrian Alui Gheorghe în eseul Scriitorul român, după „cernobîlul ideologic”: „Da, noi am folosit din plin libertatea de-a ne bate joc de propria libertate”. În alte cuvinte, libertate literară fără responsabilitate. Scriitorii trimişi să ia-n piept piaţa globală multiculturală cu provocările ei au fost sfătuiţi: „Scrieţi ca americanii!”. Şi n-au prea ripostat la degradarea activităţii editoriale sau nu i-a luat nimeni în seamă. L-a auzit cineva de „sus” pe LIS (îmi place să-i ortografiez numele LYS), cînd a protestat contra jafului, arătînd că 12 reviste USR s-ar putea întreţine numai din ţeapa ministresei Tineretului, Ridzi, de 53.000 de euro? Dar din costul deplasărilor cu helicopterul ale ministeriabilului Igaş-branconierul, cîte enciclopedii nu s-ar putea tipări?

Iniţial, Marin Sorescu, în calitate de ministru al Culturii, cerea, pentru atestarea unei edituri, o calificare, un proiect de tipărire. S-a ripostat că asta-i cenzură socialistă şi editorii-serelişti au lansat duium de cărţi. Tipărire pe cititelea? Ba pe necititelea! Editorii-barbari au impus un alt criteriu de a vedea calitatea literară: se vinde/ nu se vinde, la mare preţ fiind texte de-personalizate: „Adio diferenţei!”

Critici mici dar sonori au intrat în rolul de agenţi ai facilităţii. Aprofundarea unei cărţi-eveniment? La ce bun?

Nu-i mai comod un surfing mental (re-citat Baricco) de 5 minute peste Băgău? Şi mă tem că non-esteticul biruie iarăşi, ca-n proletcultură. Ce-a făcut şcoala? A restructurat manualele, ca să încapă în ele debutantul Ovidiu Verdeş şi să fie eliminată din programă o capodoperă: Moartea căprioarei.

Linia nouă e condamnarea comunismului odată cu valorile de atunci. Aşa este: i s-a făcut loc lui Pardău în scara de valori naţionale, dar asta nu înseamnă să facem praf scara, să spunem că n-avem literatură, ca Traian Ungureanu: „Literatura a dispărut. Cărtărescu e excepţia”.

De ce? Pentru că e cel mai vîndut şi cel mai link-at scriitor.

Eu fac parte din generaţia maculatorului, nu a calculatorului, trec din carte-n carte, nu din link în link.

Pe profesorii veritabili (Al. Dima, Ştefan Cuciureanu, Mihai Drăgan) i-am ascultat cu sfinţenie, mi-au predat lecţia refugiului intelectual în bibliotecă. Obiectul cel mai de preţ în habitatul mental rezistent la comunism cartea a fost, sunt o bookaholică. Era minune să-i citeşti pe magul Breb, pe Radu Petrescu, pe Buzura, pe Preda, pe Dumitru Radu Popescu, pe Mircea Horia Simionescu, pe Alexandru George,pe Costache Olăreanu, pe Ioan Groşan, pe Sorin Titel... Iarna bărbaţilor, Galeria de viţă sălbatică, Săptămîna nebunilor, Viaţa pe un peron, Vladia, Balanţa, Dimineaţă pierdută, Lumea în două zile, Compunere cu paralele inegale, Supravieţuiri, Tobit, să te supui Tratamentului fabulatoriu. Din punctul de vedere al lumii mele de hîrtie, miracolul postdecembrist a fost dispariţia cenzurii ideologice, re-cîştigarea dreptului de expresie. Atunci, însă, a început şi năvălirea (citiţi: invazia barbară) a scriptomanilor, cu acces la tipar fără vreun filtru, convinşi că nimic nu-i mai lesne decît să scrii/ tipăreşti/ obţii carnet de scriitor cotizant. Impresia mea e că s-a dus (din nepricepere, din lăcomie) o campanie de încurajare a cărcălicilor, paralel cu una de descurajare a celor care adună, cioplesc, şlefuiesc pietre pentru un templu al scrisului, cu trudă, cu sacrificiu. Statutul scriitorului profesionist s-a deteriorat grav, dacă în USR au pătruns tot soiul de tipăritori inconsistenţi, unii – deficienţi mental. Spiritul critic se manifestă contra clasicilor, nu contra cărcălicilor care se zbat să fie clasicizaţi.

Pe de o parte, s-a afirmat că românii n-au ceea ce G. Călinescu numea trăsătură diferenţială, iar Blaga, matrice stilistică; pe de alta, noii veniţi i-au declarat „expiraţi” pe oamenii providenţiali ai culturii. Le sună a tinichea ba Iorga, ba Pârvan, ba Nae Ionescu, ba Motru, ba Noica. S-a făcut haz de filosofi ca-n proletcult, cu trufia neştiinţei de carte.

Anton Dumitriu? „Pa, Tony!”. „O tempora, o humores, o mores, o res!”, exclamă eruditul Luca Piţu.

Autori care nu recunosc vreo aluzie culturală se laudă că ei nu-i citesc pe Rebreanu, pe Sadoveanu, pe Breban, striviţi pesemne de masivitatea operei. Mai e şi Ion Cristoiu, mîndrindu-se că a creat (halal creaţie!) presa tabloidă; din „şcoala” lui, un teleast de la B1 declară fălos: „eu nu mă intersectez cu literatura”. Scribăreţi care nu se prăpădesc cu firea să-şi clarifice ideile înainte de a le rosti sunt încurajaţi de Tabără (şi nu numai) să iasă pe sticlă. Un ca şi scriitor (aici şi-ul nu-i intrus, ci folosit intenţionat), chef Chişu, bun imagolog pentru propria-i persoană (elita tăcută n-are timp de piaristică, s-a refugiat în scriptorium) aplică tehnica seducţiei, înşirînd povestioare despre varii iubite. Şi-i gata să ni se arate „gol sub duş” ca să vedem cum gîndeşte el lumea. Se poartă ţinuta evident sumară (fermecător acest evident în guriţa-cireaşă a unei teleaste realiste), lansată de autoare de literatură... alternativă, ca modista Romaniţa, zîna surprizelor Andreea, racheta de croazieră Mihaela..., fără alt talent decît acela de a-şi manageria tipărelile.

La tîrgurile de carte e babilonie, judecînd după pseudopersoanele care-şi fac loc la microfonul central.

O campanie a criticilor de vocaţie e necesară ca aerul, să-i mai oprească pe privilegiaturişti (mulţumesc, Şerban Foarţă!) în lansajul ICR-ului, varianta Patapievici. Politica noastră culturală a fost canalizată rău dacă s-au făcut 13 traduceri din Dan Lungu şi numai 12 din Eliade. Breban a fost tradus de ICR? Dar Buzura, care a fondat Institutul?

Pentru Goma, anul 1989 n-a fost sfîrşit de exil, dar ICR a plătit la greu turneul poetei realist-socialeze (cuvîntul lui

Goma) Nina Cassian. Rămas în dizgraţia Puterii şi după ‘89, Goma a înfruntat nu numai exilul, dar şi nepăsarea, respingerea, denigrările unor confraţi care-i înghit cu noduri lecţia de verticalitate, susţinută în plină criză morală. În formularea lui Ion Lazu: „mesajul lui ajunge bruiat de zarva sfîrîiecilor culturali pe mîna cărora ne-am lăsat, năuci cum am fost şi suntem”. Goma a putut lupta contra comunismului şi punctum. Restul condeierilor s-au luptat cît s-a putut pentru cuvîntul liber, dar sub comunism. Goma scrie „din Piscul/ Turnul Onoarei”, iar noi am fost şi continuăm să fim copleşiţi de lezări de onoare. Ni s-a spus că-i batere de cîmpi să te baţi pentru o credinţă. Autonimicitori cum suntem, după demolarea bisericilor, trebuia să urmeze demolarea sacrului. Gesturi reparatorii pentru „cel mai adînc poet al trăirii religioase dat de neamul românesc” (a spus-o C.D. Zeletin mai bine decît mine) şi autor de proză „clădită pe ideea de taumaturgie”, V. Voiculescu, dacă lipseşte din librării? „Limba, mitul, arta şi religia” sunt, apud Ernst Cassirer, firele care-l ţes pe homo sapiens. De-mitizînd, de-sacralizînd, de-tabuizînd, destrămăm, tăiem firele ţesăturii. Self-elitele ne tot repetă că trecutul istoric e penibil ca şi românul, ca şi limba, ca şi arta mică şi tristă, pe care vor s-o facă mare şi veselă, cu ponei verzi pe pereţi de expoziţie. Mircea Platon se şi întreabă ale cui sunt elitele astea. Ale cărui popor?, observînd pe dreptate că nu mai sunt „organice” („Elitele de astăzi sunt caimacul altui lapte”), ci „parazitare şi necinstite”. Pe cale de consecinţă, tînărul eseist este acuzat de cryptofascism, văzut ca un fel de „căpitan” retrograd. De altfel, cine a încercat să contracareze propaganda antinaţională (ce-i altceva atacul la vîrfurile culturii?) s-a ales cu eticheta de conservator, păşunist, reacţionar, colivar... „Suntem cu toţii în curs de a fi absorbiţi în orizontul omului plat” trăgea un semnal de alarmă în „Convorbiri literare” de mai 2012 un om cu atitudine literară (în 6 volume), Cassian M. Spiridon. A reluat pe larg ideea în Despre barbari sau invazia omului plat, eseu publicat de editura Litera, 2011.

Ce-a făcut rău şcoala a făcut cu asupra de măsură divertismentul tîmp al televiziunii. Cartea (wow! groasă!) nu intră în televederea celor săraci în minte. Mari iubiri literare? Desuete. Lectura oboseşte. Cum să se concentreze postgînditoarele realizatoare de emisiuni pe o pagină scrisă? „Am fost prea intelectuală”, oftează Oana Roman.

Intelectuali de caracter şi de bun simţ se văd rar la TV sau deloc; binomul ecran-plat/ om-plat s-a instalat, iar lucrurile involuează: mediacretinizarea molipseşte. Iatăne, după douăzeci de ani şi încă trei pe primul loc în Europa la necitit.

Cine va cîştiga competiţia? Cultura înaltă sau subcultura?

Mutanţii care se îneacă atunci cînd rostesc un nume propriu: Beethoven (pronunţat în variantă engleză Beitoven), Matisse (ca nume de automobil Matiz), Alfred Jarry (ca-n desenele animate cu Tom şi Jerry)?

N-am să forţez răspunsul. Doar atît: singura corecţie posibilă a fenomenului numit de-culturalizare, galopant ca febra, ca tuberculoza, este educarea cititorului. Numai cel pe care R.V. Giorgioni îl apelează „maestre cititor” se poate opune barbarilor, poate apăra cultura vie (v. apelul „Contemporanilor” mei). Şi, atenţie! Dacă cititor nu e, nimic nu e. Închei, parafrazînd titlul eseiştilor Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, A treia forţă: România Profundă, în notă optimistă: A treia forţă: România Cultă.

interviu

nr. 31 n aprilie-mai 2013

actualitatea literară 11

InterVIU cu poeta Florina Zaharia: “Sunt unele cuvinte care nici măcar nu ştiu că există pe lume”

Florina Zaharia este din Galaţi, pentru cei interesaţi de zodii aflaţi că s-a născut pe 2 decembrie, şi este autoarea următoarelor volume de poezii: n goală pe străzi, ed. Eminescu, Bucureşti n alextandru (manuscris de mângâiat), ed. cartea românească, Bucureşti n eua, ed. Paralela 45, Piteşti etc, editura continuă. Ştefan Ciobanu: Florina, la începutul acestui interviu, o să îţi fac o scurtă descriere a lui. O să încerc, zic eu rezonabil, să ajungem nu în interiorul poeziei, ci, asemeni baronului Münchhausen, pe ghiulea, să călătorim pe bătăile inimii ei. Ştiu, poate părea la prima privire uşor melodramatic, dar eu sper să nu fie aşa. Ce părere ai?

Florina Zaharia: Pot oricând să încerc un moment „melodramatic” în viaţa mea. Cred că ar fi interesant să păşesc pe bătăile inimii. Va fi ca o contorsionare sau ca un dans. Depinde cum se vor aşeza cuvintele, cum se vor depune sunetele. Şi depinde poate de mine şi de tine un pic. Am tras cu ochiul la întrebări şi am senzaţia că vom fi asediaţi de cele mai ciudate stări şi sensibilităţile noastre se vor contopi întrun PoeinterViu. .

Ş. C: Poezia este gest sau moment?

F. Z: Atunci când te uiţi la un copac şi el foşneşte este gest sau moment? Atunci când priveşti în altă pupilă şi vederea ta începe să cânte, ţi se pare o acustică poetică sau o efemeridă plăpândă? Ştiu sigur că un Gest poate fi Poezie, la fel cum orice Moment care e însufleţit de marionetele omeneşti mai mult sau mai puţin poetice poate aduna emoţie şi poate declanşa trăiri „very high”. Dacă are tonul potrivit, poezia poate fi un mod de existenţă. Important este să se împrietenească cu „vocea proprie”. Ş. C: Pot fi poeziile lupe? Dacă da, ce să facem cu ele: să privim firele de nisip sau să dăm foc la hârtii?

Dacă nu sunt lupe, ce să facem cu ele: să privim firele de nisip sau să dăm foc la hârtii?

F. Z: Să inventăm tărâmuri în care firele de nisip spun povestioare celor mai frumoase şi domnişoare hârtii. La asta putem folosi Lupa în poezie. Ş. C: Vorbeşte-mi despre un poet, străin sau român, după care trebuie pus punct, nu virgulă.

F. Z: Intrebarea asta mă irită, n-aş vrea să răspund. Spune-i să mă ocolească! .

Vers italic

Ş. C: Stop joc: Ce poţi face odată ajuns în ciocul unei macarale? Dar atunci când realizezi că eşti într-adevăr fluturele care visează toate astea? Apropo, cât poate aştepta un fluture până să devină vultur?

Strofa a II-a

Ş. C: Ce ţipă mai tare, geamul sau lemnul?

F. Z: Carnea. Şi ceea ce facem. Şi pagina albă de pe o masă de scris. Şi Instinctul. Ş. C: Ce părere ai despre o carte de poezii care să nu aibă paginile numerotate?

F. Z: N-am observat niciodată numerele. Poate că sunt numerotate cu imagini. Ş. C: Ştiu că pentru tine chiar şi piatra poate fi o carte de poezii. Spune cum de ai răsfoit-o?

F. Z: Te referi probabil la Cartea Pietrei, un proiect la care am lucrat împreună cu artistul vizual Francisc Chiuariu, într-o rezidenţă de zece zile la Palatul Mogoşoaia.

Răsfoind piatra, m-am impregnat cu mirosuri şi senzaţii, cu gusturi şi sunete, toate transformate psihic în cuvinte. De câte ori întorc capul, găsesc mirosul de ciment pe umăr. Din acest punct încep (răs)foirile mele poetice. Încă mai lucrez la Cartea Pietrei, nu am scăpat de mirosul

Strofa I

Ş. C: Există versuri care trec strada? Care merg pe trotuar? Care cumpără pâine?

F. Z: Da. Există şi asemenea versuri. Sunt şi unele versuri care fac trotuarul. Sunt versuri-fete şi versuri-băieţi, sunt versuri-caise şi versuri-compot. Exemplele pot continua extinzând şi zona culinară şi pe cea erotică şi altele… ceea ce mi se pare groaznic pentru poezie. Cred că suferă foarte mult.

Dar gândindu-ne cât de diferiţi sunt oamenii, de ce Poezia ar fi altfel? Ş. C: Ce a fost mai întâi, versul sau poezia?

F. Z: Cuvântul. Ş. C: Ce crezi, cuvintele suferă când nu sunt puse în poezii?

F. Z: Aici ar fi o discuţie pe mai multe planuri. Vorbim despre un univers poetic? Dacă pe mine m-ar scoate cineva din mine însămi ar fi un act de suferinţă, aproape criminal. Dar probabil sunt unele cuvinte care nici măcar nu ştiu că există pe lume. Poezia sau altele care s-au născut atât de poetice încât simpla lor rostire e un delir pentru suflet.

F. Z: Nu ştiu de ce văd această imagine învăluită în praf.

Praf, praf, praf. Dar parcă şi străluceşte. Ceea ce înseamnă că există acolo un dram de perfecţiune. Adică de VIS. Când visezi tot ce ţi se întâmplă spui că e realitate. Când visezi tot ce ţi s-ar putea întâmpla spui că e viitor. Ne place să visăm şi să-i găsim visului tot felul de scuze. Dar mai există şi o altă dimensiune, atunci când vrei să delimitezi clar visul de realitate şi le amesteci, şi le inversezi şi le muţi şi… zadarnic. .

Ultima strofă

Ş. C: euflorina este o stare?

F. Z: Euflorina e o stare, dar e şi o nestare. E mai mult deatât. E ceva VIU şi chinuitor, dar mereu foarte plăcut, ca poezia la primele întâlniri romantice. Când am descoperit-o a fost ca şi cum am trecut de pe o parte a unui abis spre o altă parte a prăpastiei. Amândouă duceau la mine. A fost ca şi cum am ajuns în vârful unei scări care nu se sprijinea pe nimic, dar pe care eu pluteam inconştient şi uşor. Anyway, mie mi-a plăcut şi nueuflorina. Ş. C: Există şi alte momente, în afara celor ploioase, în care poeta Florina Zaharia deschide umbrela?

F. Z: Şi umbrela este o stare. Şi un accesoriu „very fashionable” în poezie. Ploaia nu mi-a plăcut niciodată, dar am iubit umbrelele cu buline, cu maimuţoi sau cu flori. Colorate sau alb-negru. Au fost momente când, purtând o umbrelă în mână, nu mi-a mai fost frică de nimic. Au fost şi clipe când, purtând o umbrelă în întuneric, s-a făcut lumina de care aveam nevoie.

Umbrela are însuşirile unui instinct, pot să închid ochii şi totuşi să merg perfect pe o sârmă umedă. Ş. C: Poţi să umeri până la zece în poezie?

F. Z: 1. eua 2. carne şi oase 3. renunţări 4. mama 5. marea 6. dimineţile 7. stările contradictorii 8. trupul 9. timpul 10. când ţi-e dor

Morală

Ş. C: Există note muzicale care încă nu au fost puse pe portativ?

F. Z: Cuvintele încă se mai pot inventa. Deci şi notele muzicale…

Ştefan Doncea, între tatami şi haiku?

De curând, mi-a picat în mână o carte-album, sau un album-carte, sau niciuna dintre ele, apărută la Editura Eurobit, Timişoara, la sfârşitul anului 2012, intitulată - auzi ce mai titlu!? – „Primul poet judokan român care a cucerit Ţara Soarelui-Răsare”; Călătoria şi premierea mondială în Japonia, scrisă de Ştefan Doncea, profesor universitar doctor într-ale judo-ului şi, în timpul liber, zice-se, poet. Un vechi proverb arab spune că „Atunci când arunci săgeţile adevărului să le înmoi vârful în miere”. În condiţile acestea de criză nu am avut la dispoziţie mierea necesară, aşa că nu am folosit-o. Pentru că scriitura trebuia să poarte un nume i s-a spus carte. Este de fapt un mixtum compositum, un amalgam, un talmeş-balmeş, un ghiveci călugăresc greu de digerat, sau cum vreţi să o numiţi dumneavoastră, de confesiuni necerute, amintiri, judo, însemnări de călătorie (Japonia, mom amour, nu-i aşa?), gastronomie japoneză, întâlniri cu mari personalităţi din lumea judo-ului, biografia, în termeni apologetici, a lui Marius Vizer (!?), pagini cu rezultatele sportivilor români

de ciment. Aşa am scris şi „jurnalul pe ciment” din Eua, aşa a apărut şi bărbatul mort din mine. Şi câte senzaţii vor mai apărea dând pagina în Cartea Pietrei…

la Jocurile Olimpice şi nu numai, fotografii cât încape (mai multe decât scrierile acestei zgârâieturi de hârtie), dar şi multă, multă „poezie”.

Pătruns de un egotism cronicizat, Ştefan Doncea vorbeşte despre cartea sa de versuri intitulată Lecţia de judo, volum apărut la Editura Solness, Timişoara, 1999, pentru care poetul-judoka a primit din partea Ministerului Tineretului şi Sportului, Federaţia Română de Judo, o diplomă în care se spune: „Se acordă poetului judoka – prof. drd. (acum doctor sadea – n.a.) Ştefan Doncea, Premiul I, Trofeul de aur şi Medalia de aur pentru prima carte (sper că şi ultima –n.a.) despre Judo din România”. În volumul la care fac referire sunt redate fragmente „en gros „ din cartea premiată. Iată câteva vibraţii lirice ale poetului-judoka, din secţiunea Haiku-uri de învingător: *** Floarea de cireş -/în lumina Soarelui/ de dimineaţă; *** Motivaţie: /medalia de aur/uimind sportivii; Şi una, de-a dreptul fantastică. *** În Japonia,/medalia de aur/ mi s-a decernat.

Volumul mai conţine..., dar ce nu mai conţine? Aşa că mă

Mircea ANGHEL

Florina Zaharia s-a prins în jocul interVIULUI, trăgând cu ochiul, alungând întrebările care nu i-au plăcut (ce mi-a plăcut momentul), anticipând cuvintele din întrebările ce urmau (prins în offside, eu mai adăugam căsuţe la şotron ca să fie jocul cât mai lung).

Sper că nu am abuzat de termeni, sper că poezia s-a simţit şi s-a auzit.

opresc aici. Dacă cumva vă va cădea şi dumneavoastră în mână, trataţi-o ca pe un sens giratoriu şi ocoliţi-o!

E o carte care trebuie neapărat să lipsească din biblioteca tuturor. Ştefan Doncea, între tatami şi haiku? Nu! Ştefan Doncea, pe tatami şi (foarte) departe de haiku, precum îndepărtată este Japonia de ţara noastră, cu toate că sufletul japonez e Floarea de cireş – Sakura în lumina Soarelui de dimineaţă.

Valoarea sufletului curat are o mireasmă de lumină, care este răspândită în viaţă de omul ales şi roditor. În niciun caz, Ştefan Doncea. Hai, sayonara!

12 actualitatea literară Căzusem de gardă la urgenţe în noaptea aceea, noaptea cea mare, cea dintre ani. „Căzusem” e-un fel de a spune, în realitate şeful cel mare „mă potcovise” din nou. La orice sărbătoare mai importantă eu, stagiarul cel mic şi prost trebuie să-l înlocuiesc pe câte un monstru (s)acru, mastodont medical de renume naţional, prieten cu el. De fiecare dată medicul-şef mă abordează vesel, cu o sticlă de whisky sub braţ („o mică atenţie din partea persoanei”...) şi cu câte o replică de genul: Ionuţ, ce faci de revelion?... Ei, tu oricum te plictiseşti acasă... nu tu nevastă, nu copii... Şi-apoi în noaptea de Revelion e pace şi linişte, tot omul chefuieşte şi dănţuieşte, nu se îmbolnăveşte... Mai citeşti o carte, frunzăreşti o gazetă acolo, mai împuşti un poem... Televizorul din holul direcţiunii á votre disposition...

Bună optică, de tot „sănătoasă”! îmi zic eu de fiecare dată, urându-i de bine în gând; logica de fier a unui chirurg de suflete. Şi, ca să pună moţul de frişcă pe prăjitură, „colegul” decolează în trombă, marşând întotdeauna pe aceeaşi replică, banala parafrază după Nichita Stănescu: „Medicul ca şi soldatul nu are viaţă personală!”... Crezând că mă pune cu botul pe labe, mă face praf. Iar eu nu mai apuc niciodată să-l întreb, şefu, dar cu prietena mea cum rămâne, dar cu rezervarea de la Majestic...

Fapt e că mă trezii şi de această dată instalat regeşte la „pupitrul de comandă” al marii noastre instituţii de sănătate, Spitalul clinic municipal, în această noapte mare. Yvonne mă sună pe la 9 să-mi spună ce bine se simte ea „cu prietenii” în acel separeu plătit de mine... Ce-o fi înţelegând ea prin pluralul nedefinit „prietenii”?... nu mai stau eu să-mi mai bat capul, ci scot din servietă Darul lui Humboldt, începută cu câteva zile în urmă. Să-mi trec mai uşor timpul...

Ei, dar n-am ce să zic, e destul de morbid Below ăsta: vorbeşte mereu de moarte/imortalitate... Adâncindu-mă în lectură, încerc şi eu, pe urmele lui, să-mi reprezint sentimentul intens-acut-anxios al morţii; decorul pare propice (morga e la doi paşi). Şi timp (presupun că ), am berechet. Chiar vorbind despre moarte, mizeria şi misterele ei, Below o face cu eleganţă, „cu sos de filozofie şi poezie”.

Iată, în timp ce unii se plictisesc de moarte într-o sală de şedinţe la tribunal (Citrine era jurat), eroul nostru îşi revizuieşte liniştit notele despre plictiseală – pregătea, pasă-mi-te, un eseu pe această temă. Istoria planetei, teoria evoluţiei, cu lentoarea absurdă a milioanelor de ani, iată subiectul cel gras, marea plictiseală! ... Între timp, lumea făcea mari progrese în toate, în ultima sută de ani ştiinţa şi tehnologia au progresat mai mult decât în două lungi şi plictisitoare milenii. Pentru mine personal (autorul acestor rânduri), uluitoarea evoluţie, aproape de pe o zi pe alta a acestei jucărioare care e telefonul mobil, e cea mai certă dovadă că sfârşitul lumii nu poate fi prea departe. „Dar în legătură cu problema cea mai importantă – zice Below – nu se făcuse nimic. Problema cea mai importantă, aşa cum a arătat şi Walt Whitman, este problema morţii... Va trebui să trecem prin amarnicele porţi ale morţii şi să ne descotorosim de aceste minerale de împrumut care ne conţin, dar doresc săţi spun, frate (cititor, n.n.) că pe mine mă frământă bănuiala că lucrurile nu se sfârşesc aici. S-ar putea ca gândul la viaţa pe care o ducem în prezent să ne chinuie mai târziu cu aceeaşi intensitate cu care ne chinuie acum gândul la moarte.” ... Dar iată că plăcuta, paşnica mea meditaţie existenţială e aruncată brutal în aer: o salvare intră în trombă pe poarta spitalului; îi aud sirena stridentă, ca pe o trâmbiţă a Apocalipsei.

Nu trec cinci minute şi brancardierii dau buzna pe uşă cu pacientul. Îl examinez sumar: plagă împuşcată, umărul stâng, cu răni uşoare de armă albă în regiunea toracico-abdominală...

Rrom, fără îndoială (arma albă era, vezi bine, o sabie!). Avem acum şi noi – halal să ne fie! - samuraii noştri, spadasinii...

Ienicerii şi spahii. L-am expediat urgent la chirurgie, deşi rana nu sângera: glonţul ieşise pe partea cealaltă, pe lângă claviculă, fără să atingă puncte vitale sau vasele mari. În acelaşi timp, am pus asistenta să sune la Poliţie. ... Realitatea e că, deşi nu ştim (mai) nimic despre moarte, ne dăm de ceasul morţii să aflăm ce face duhul mortului în primele zile după expiere (cică ar priveghea şi el „la căpătâiul mortului”); ce face mortul în următoarele săptămâni: se perindă pe lângă casă, la sediul firmei unde a lucrat, toate locurile pe unde a hălăduit în viaţă. Umblă nestingherit pe munţi şi pe dealuri, prin văi, ca abia după 40 de zile încheiate să meargă „la locul lui” – care o fi acela... Cei care au parte de o moarte fulgerătoare şi n-au avut timp să se dezmeticească, să se obişnuiască cu gândul, îşi continuă o vreme în mod reflex ocupaţiile diurne: dau de mâncare la vite, deretică prin gospodărie, leagănă pruncii. Dar în scurt timp mortul îşi dă seama de noua lui condiţie, de inutilitatea trebilor lui mărunte Se plictiseşte definitiv de servituţile lui terestre, să joace rolul secundar de om pământean. Începe, cu alte cuvinte, să se simtă uşor şi liber: se simte bine în noua lui piele, „pielea de mort”... Iar pe noi, cei vii, n-ar trebui să ne preocupe atâta ce se va petrece cu sărmanele noastre fiinţe după ce trecem pragul morţii: unde ne ducem, ce facem, ce dregem... Ci mai degrabă ce ar trebui să facem acum, şi cum ne-am putea pregăti mai bine pentru momentul hotărâtor. „Totodată simţeam că şi Humboldt, acolo în moarte avea nevoie de ajutorul meu. Morţii şi viii încă mai alcătuiesc o comunitate şi planeta asta încă mai constituie baza operaţiunilor. Mie îmi revenea (...) să transmit cunoaşterea morală de pe pământ, adică de acolo unde o poţi dobândi, către existenţa viitoare, adică acolo unde ai nevoie de ea.” Comentariu: Fiinţele superioare (îngeri, spirite călăuzitoare) ne supraveghează de undeva de sus, ca nişte ghizi/călăuze, iar noi avem posibilitatea să transferăm o cantitate de suflet din lumea asta către

proză

nr. 31 n aprilie-mai 2013

cealaltă. Îmbogăţim lumea de dincolo, nu cu un hoit care se descompune, ci cu un suflet ce eclozează. Dar în ce priveşte cunoaşterea morală, e nevoie să ţi-o însuşeşti temeinic aici, s-o exersezi zi de zi, ca să ai ce transfera dincolo. (Se zice să fiecare faptă bună e un cui, o bârnă, o cărămidă pentru „apartamentul de slavă”. Bisericile noastre obişnuiesc să vândă „locuri de veci”... Aş, sunt simple parcele în cimitir, revândute după şapte ani, asta e toată „veşnicia”. Adevăratele locuri de veci le atribuie şi distribuie doar Dumnezeu.) * ... Dar iată că plăcuta, paşnica mea meditaţie existenţială e aruncată brutal în aer... O salvare intră în trombă pe poarta spitalului: îi aud sirena ţipătoare, ca pe trâmbiţa Apocalipsei.

Nu trec nici cinci minute şi brancardierii intră pe uşă cu pacientul. Îl examinez sumar: fractură multiplă, membru inferior stâng, cu străpungere de bazin (accident de maşină). Îmi veniră apoi pe cap obişnuitele intoxicaţii alimentare. Românul îşi închipuie că poate recupera într-o noapte tot ce n-a mâncat şi n-a băut într-un an întreg! Apoi, după ce mănâncă şi beau ca porcii îţi vin ţie plocon aici sau – ca ţiganii ăia – îşi mai descoperă şi propensiuni belicoase.

Un tip bine, la 35 de ani, mustaţă barbiliană şi ochelari m.p.

(Marin Preda), într-o haină scumpă de blană. Toate acestea conferindu-i acel aer distins şi sever pe care îl emanăm numai noi, medicii... (Ulterior am aflat că este conferenţiar la Filologie şi scriitor.) Mama continua să tremure convulsiv din toată fiinţa-i firavă, deşi se scurseseră cam 45 de minute. La solicitarea ei, băiatul îi ţinea strâns mâinile împreunate a rugă, cu cealaltă mână prinzându-i gleznele ca în obezi. Ea îl primise cu o înseninare a feţei şi cu ce fac copiii¬? ca imediat să recadă în starea febrilă, şoptind înfrigurată: Puiu-mamă, în noaptea asta eu mor!

Peste câteva minute se lansa într-o duioasă tiradă incontinentă: când vorbea despre /cu sine (de ce-s io proastă şi tremur aşa fără rost!?), când cu fiul; când ni se adresa nouă, asistenţei, şi prin noi lumii întregi. Îşi făcea parcă singură rechizitoriul, un rezumat al întregii ei vieţi: „Eu n-am avut parte în viaţă decât de muncă, muncă şi iar muncă, iar în primăvara asta dădură şi puhoaiele peste noi, de ne-au luat casa...”

Sporovăia despre bărbatul ei proaspăt operat de prostată, care rămăsese acum singur acasă cu toată gospodăria pe cap. Iar pe acolo era de muncă, nu glumă, de dat la găini şi la vite, la porci, mai trebuia să le fete şi o scroafă... „Bine măcar că am tăiat amândoi porcii, băiatul ăsta aici de faţă, deşi e om mare, nu se prea pricepe la ale casei... El ţinea morţiş să lăsăm un porc pe primăvară, dar noi nu-şi-nu. Şi bine am făcut că nu ne-am luat după el!” … Vorbea fără încetare despre problemele vieţii ei, probleme curente – „Cât ai zice peşte apa trecu de genunchi şi se băgă în casă, iar noi nu mai ştiam ce să facem, încotro s-o apucăm: să

Remus Valeriu GIORGIONI

Şoc anafilactic ... M-am întors la Below şicanat de prea desele întreruperi, fără prea mari şanse de a termina cartea în noaptea aceea de pomină, cum mi-am propus. Însă, totuşi, cu sentimentul că aş mai avea câteva chestii de ciugulit de la Von Humboldt Fleisher...

VIAŢĂ +(=) DRAGOSTE ARTĂ +(=) MOARTE … Iată lecţia pe care mi-am însuşit-o de la un laureat Nobel, puternic legat de România (căsătoria – a câta? – cu Alexandra Bagdasar, matematician reputat şi fiica a doi miniştri ai sănătăţii). În curând apăru un caz de peritonită acută, un atac ischemic acut soldat cu infarct miocardic (i-am administrat pacientului o injecţie intraveanoasă cu diazepam). Apoi îmi aduseră un copil în toiul unei crize convulsive. Inconştient, hiperton, nu răspundea la nici un stimul. Băiatul sta ţeapăn pe targă – mişcări necontrolate ale membrelor. Avea şi coloratura puternic modificată, astfel încât la început m-am cam speriat. Mi-au trebuit 20 de minute să-l readuc în simţiri – de vreo două ori era să-l pierdem în stop cardio-respirator – şi să i-l pun mamei sale în braţe. ... M-am întors la Below fără mari şanse de a termina cartea în noaptea aceea de pomină. Şi iar am început să gândesc... În această vastă necropolă a lumii, îmi sugerează mie decanul american (Iarna decanului), omul e o creatură buimacă, cu un destin de tranziţie. Suntem eternităţi vremelnic confuze, vorba unui prieten. Abia după moarte dacă deschidem şi noi ochii „în lume”, ca puişorii de bibilică sau ca viermişorul dintr-o gulie... Încercările noastre disperate de a ne extrapola sfera senzorială prin extaz mistic, contemplaţie, tot soiul de meditaţii de sorginte orientală, sunt doar priviri ilicite, strecurate prin gaura cheii.

Iată şi episodul reînhumării lui Humboldt, care îi prilejuieşte lui Citrine (alias Below) cîteva reflecţii şi trăiri unice: „Desigur, nu puteam crede că vreun destin omenesc poate fi asociat cu asemenea rămăşiţe şi resturi de prisos. Oasele sunt, probabil, marca forţelor spirituale, proiecţia cosmosului în anumite formaţiuni de calciu. Dar poate că şi aceste anume forme albe şi elegante – femururi, coaste, încheieturi, ţeastă – poate că şi ele se dezagregaseră. Deshumând, poate că groparii amestecaseră laolaltă doar nişte zdrenţe şi bulgări carbonizaţi, de origine umană; nu prea mult din ceea ce făcuse farmecul, verva, inventivitatea arzătoare, nebunia aducătoare de calamităţi a lui Humboldt... (subl.n). Şi astfel, acel produs al inteligenţei colective şi al unor ingeniozităţi îmbinate (tehnica modernă de înhumare, n.n.) a lichidat cu poetul individual.” (...) „Şi acum, când tărâmul fatal se arătase ochilor lui, aş fi dorit să-i spun, aşa cum îl vedeam stând şi suferind la volan, că acest lucru ameţitor, cutremurător, delicios, dureros (mă refeream la viaţă), când ajunge la capăt, ajunge numai la capătul a ceea ce cunoaştem noi şi nu al necunoscutului, iar eu bănuiam că mai urmează ceva şi după aceea.” * Pe la 0,10 ambulanţa aduse o femeie de la ţară, bătând la 55-57 de ani: Statură mijlocie, ochi verzui-decoloraţi; îmbrăcată în negru, conform eticii tradiţional-rurale, care impune arborarea acestui steag al destinului după trecerea pragului de 40. Faţa frumos vestejită păstra semnele unei frumuseţi şi ale unei demnităţi naturale în stare de relativă conservare. Bolnava nu reclama nici un fel de durere concretă, dar se arăta tare speriată de fenomenul „îngroşării limbii”, care o punea în situaţia ingrată de a se bâlbâi când răspundea la întrebări.

Acest amănunt influenţă şi primul meu diagnostic: atac ischemic tranzitor. Întinsă pe canapeaua îngustă a camerei de gardă, un tremur nervos ca o convulsie lăuntrică, frig interior, îi luase în stăpânire mâinile, cu care nu ştia ce să facă, unde să şi le ascundă – mâinile şi genunchii. I-am făcut o injecţie, apoi am cerut ajutorul colegilor: internistul, ginecologul şi neurologul pusesă, într-un glas, după un consult sumar şi eficient diagnosticul: criză lipotimică cu eretism cardiac. Tensiunea arterială oscila de la un moment la altul, dar electrocardiograma nu reflecta nimic din acel tremollo lăuntric.

Ginecologul plecă imediat, puţin ofuscat şi chemat de alte urgenţe, când apăru fiul doamnei, chemat pe mobil, încă buimac de întreruperea bruscă a atmosferei sărbătoreşti. După câte am înţeles, petrecea Revelionul cu soţia la un local de lux.

dăm drumul la animale sau să ne ducem cât vedem cu ochii.”

Vorbea apoi de „ruşinea” căzută pe capul ei cu internarea aceasta neprevăzută (plecase de-acasă cu o cursă de noapte să-şi vadă nepoţii: Claudiu, patru anişori împliniţi şi Monia, aproape trei). Psihiatrul insista s-o internăm la Neuropsihiatrie, să fie sub control, dar în urma protestelor ei vehemente (Neam de neamul meu n-a avut de-a face cu miliţia, cu judecăţile sau cu doctorul de nervi!), îi găsirăm o rezervă la Medicală bărbaţi – la femei era ful. Iar mie mi-au rămas în minte pentru totdeauna cuvintele de încurajare ale doctoriţei de la Interne, şi ea apropiindu-se bine de 50: „Femeie cuminte de la ţară, sus fruntea, nu te pierde cu firea. Nu te lăsa doborâtă de durere şi oboseală!” Iar ea... (oare oamenii de la ţară suferă şi ei de surmenaj şi de stres?): Abia în copârşeu, doamna doctor, o să-mi mai hodinesc şi eu oasele. Când ţi se gată firul vieţii...

Pe la trei dimineaţa se stinse ca o lumânare, învinsă de un duşman imbatabil, şocul anafilactic, în urma unei banale injecţii netestate. Trecând să văd cum se mai simte, l-am găsit pe fiul său bocind ca un copil la căpătâiul patului, înainte de a fi dusă la morgă. Femeia se liniştise, arăta destinsă, împăcată, senină, scăpase de toate necazurile... Şi întinerise cu cel puţin zece de ani. Din confesiunea volubilă şi confuză a fiului - începuse el acuma să peroreze – am putut să întrezăresc misterul acestei morţi neaşteptate, în vreme ce colega de la Interne se chinuia să identifice „factorul alergen”. În ziua de Ajun, nora apăruse la sat cu o falcă-n cer şi una-n pământ, să-şi ia copiii acasă – pe Monia şi pe Claudiu – pe motiv că n-ar fi bine îngrijiţi la acolo; că cică e cam mizerie, bălegar şi noroi, mai apare din când în când şi câte un puric care le umple copiilor pielea fină de escoriaţii. Iar dom’ profesor îi dăduse dreptate, cedase mult prea uşor. Ca acum, prăbuşit ca un plop secerat pe patul morţii ei, să-şi facă cele mai amare reproşuri. Şi atunci mă străfulgeră un gând de moment: Ce nu face omul pentru pacea şi liniştea căminului său...

proză

nr. 31 n aprilie-mai 2013

actualitatea literară 13

Piticii de rouă

Andrei RADU

Codrul tainic mai adăposteşte încă o poiană fermecată unde arborii sunt foarte bătrâni şi falnici, izvoarele sunt cele mai limpezi şi florile cele mai parfumate. Acolo, din stropii de rouă ce răsar pe flori şi pe firele de iarbă, în nopţile de vară cu lună plină, dacă în acei stropi se oglindeau din întâmplare copiii jucăuşi şi neastâmpăraţi, atunci stropii căzuţi la rădăcina florilor se transformau în pitici. Aceşti pitici primeau viaţă de la flori, de la razele lunii şi din rîsetele copiilor. Din această cauză se zice că – dar acesta este un mare secret – se zice aşadar că fiecare copil are piticii săi de rouă! La început, aceşti piticuţi strălucitori şi transparenţi ca roua dimineţii sunt doar nişte muguri, cu nas, gură, urechi şi aşa mai departe. Dacă razele lunii îi ating într-un fel corespunzător, adică cel puţin trei raze argintii pică pe ei în acelaşi timp, atunci mugurii încep să crească aşa, ca în poveşti, dar cu măsură, pentru că este vorba despre pitici, nu uriaşi. Crescând aşa, azi un pic, mâine alt pic, ajung întâi cât o alună, apoi cât o ghindă, moment în care încep să le crească din gămălia aceea, în jos, un gât, un pieptişor, cu umeri, mâini şi burtică, funduleţ şi picioruşe. Toţi piticii apăruţi aşa, cam peste noapte, la început nu prea ştiu ce să facă cu aceste membre ale lor şi doar se uită miraţi unii la alţii, aşa cum stau atârnaţi de firele de iarbă. Şi pentru că tot nu ştiu altceva, se leagănă agale, că doar vântul atâta ştiuse să-i înveţe, să se legene. De abia mai târziu, după ce coboară de pe firele de iarbă, printre florile surori, încep să se mişte de colo-colo, prin desişul prieten al codrilor de iarbă, dând din mâini şi din picioare, bucuroşi că au aflat ce să facă cu ele. Şi pentru că totuşi sunt atât de mici, au ochii mari, ca să vadă mai bine, urechile tot mari, ca să audă bine, şi un nas mărişor, ca să adulmece mai cu spor parfumul florilor. Acest parfum este foarte important pentru ei pentru că doar piticii de rouă ştiu să facă mărgele din parfum. Tot ei sunt meşteri neîntrecuţi în împletirea de fesuri lungi, cu moţ la vârf, pe care le fac din razele de lună rătăcite pe la rădăcina florilor din poiană.Aţi înţeles, desigur, că toţi aceşti pitici sunt la fel de neastâmpăraţi ca toţi copiii, dar sunt foarte isteţi şi harnici cu toţii. Atât de multe lucruri mărunte şi frumoase ştiu să făurească încât se miră şi ei înşişi de rodul mânuţelor lor cele fermecate. În plus, mai sunt şi foarte curioşi, gata mereu să afle şi să înveţe câte ceva nou şi folositor de la oricine are răbdare să-i bage în seamă. Cel mai bine se înţeleg desigur cu gâzele din pădure şi din poiană, că sunt cam la fel de mari, dar se înţeleg destul de bine şi cu păsările şi animalele, cu care împart codrul frăţeşte, într-o armonie deplină şi demnă de invidiat. Asta nu înseamnă că, uneori, nu mai există şi certuri pe acolo, numai că toate aceste certuri se termină repede, printr-o împăcare cum scrie la carte. Aşa se întâmpla, de pildă, cu greierii cei mici, negri şi obraznici, care le cricăiau în fiecare noapte câte un concert

atât de straşnic încât le tremurau urechiuşele bieţilor pitici, de atâta muzică instrumentală, încât până la urmă trebuiau săşi astupe urechile cu polen din florile de păpădie, înainte ca acestea să se închidă de tot. Aţi văzut că florile de păpădie se închid în fiecare seară şi asta din cauza piticilor, care-şi luaseră obiceiul să le fure seara polenul pentru a-şi astupa urechile cu el. De fapt este limpede că adevăraţii vinovaţi nu puteau fi decât greierii, cu muzica lor cea asurzitoare pentru nişte urechi atât de sensibile, care puteau auzi cum creşte iarba sau clinchetul razelor de lună, când se lovesc, din întâmplare, de ceva mai tare. Aşa auzeau piticii de rouă, şi nu numai atât, ei şi vedeau foarte bine, cu ochii lor cei mari, atât ziua cât şi noaptea, ca pisicile, dar mai ales vedeau înlăuntrul lucrurilor. Şi pentru că erau bine dotaţi şi la capitolul nas, vă daţi seama că aveau şi simţul mirosului foarte bine dezvoltat, la fel şi celelalte simţuri, ba se zice că mai aveau şi câte unul în plus.

Iar dacă vedeau, auzeau şi miroseau atâtea, ba mai şi gustau ce credeau ei că merită, iar mâinile lor mici pipăiau peste tot, în toate cele, este clar că şi aflau şi ştiau foarte multe. Ştiinţele cele mai năstruşnice li se îngrămădeau în căpşoare şi dacă nu ar fi avut putinţa de a vorbi şi a spune mereu câte ceva, oricui dispus să-i asculte, căpăţânile lor rotunde ar fi fost în mare primejdie să pocnească de prea plin. Din această cauză piticii de rouă sporovăiau mereu, vorbind câte-n lună şi-n stele, numai că limba lor o înţelegeau doar cei din poiană şi nici aşa nu-i putea zări sau auzi oricine. Dintre oameni doar copiii aveau darul de a-i vedea şi nici aceia toţi. Pentru un copil, să vadă un pitic era o mare favoare, un har şi un dar, dar să-l şi audă, apoi chiar că asta era ceva nemaipomenit. Şi când, în sfârşit, se întâmpla una ca asta, ce folos că nu se putea înţelege ce spun fiinţele acelea mici şi guralive. În plus, piticii de rouă umblau numai de la apusul până la răsăritul soarelui pentru că ziua, fiind strălucitori, erau în mare pericol să fie adunaţi de către coţofene. Se ştie că aceste păsări, cam hoaţe de felul lor şi care nici măcar nu ştiu să cânte, au obiceiul de a aduna tot ce străluceşte, împodobindu-şi, cică, cuiburile pe care şi le aşează prin tufele ghimpoase. Ca să nu fie prinşi de către coţofene, piticii de rouă găsiseră un adăpost sigur – se ascundeau în ciuperci. Cine are noroc îi poate vedea uneori, bulucindu-se la primele raze ale soarelui în jurul ciupercilor mai mari şi mai frumoase, căutând să intre pe sub streaşina lor cea rotunndă.

Credeţi că dacă cineva culege la repezeală acele ciuperci va pune mâna şi pe pitici? Da de unde! Nu uitaţi că aceşti pitici sunt făcuţi din rouă aşa că se pot strecura oricând şi oriunde.

Astfel ei alunecă în jos, prin piciorul ciupercilor şi fug prin rădăcinile acestora, care se numesc micelii, ca să răsară mai încolo la noapte, prin altă ciupercă.

Ca orice fiinţă, lucru sau fenomen care apare, piticii de rouă mai şi dispar. Asta se întâmplă când moare un copil. Atunci piticii copilului se transformă în lacrimi iar lacrimile sunt absorbite de pământ şi în locul acela, primăvara, vor răsări ghiocei. Când copilul creşte mare şi-şi pierde sufletul de copil, atunci piticii lui se transformă în curcubeu, iar dacă este om rău, atunci piticii lui se transformă în ceaţă sau promoroacă.

Iar dacă şi-a păstrat totuşi sufletul de copil până la adânci bă-

Nichita aniversar

Anul acesta, 2013, ar putea fi declarat, pe bună şi necesară dreptate, ANUL NICHITA STĂNESCU. Se împlinesc, în acest an, 80 de ani de la naşterea marelui poet. Şi se împlinesc, de asemenea, 30 de ani de la trecerea sa în eternitate. Aşadar: 50 de ani de viaţă (19331983); 30 de ani de la marea trecere (1983-2013); 80 de ani pe care ar fi trebuit să-i trăiască (1933-2013). Multe se pot şi trebuie spuse cu acest prilej – şi cea mai mare îndatorire revine criticilor/istoricilor literari. Multe se pot adăuga, din partea celor ce l-au cunoscut – şi au datoria de a depune mărturie. Personal, nu fac parte din apropiaţii poetului, deşi m-am bucurat a-i fi în preajmă în câteva momente. Două întâmplări mă determină, însă, şi pe mine să depun (o) mărturie; să dau samă, cum ar zice cronicarul. Iată-le. „Nichita a murit, Sandy, înţelegi?”

Era în 13 decembrie 1990. La Belu. Se comemorau şapte ani de la stingerea şi intrarea în nemurirea Logosului a lui Nichita Stănescu, celălalt poet nepereche ce-şi doarme somnul alături de Eminescu. La Belu (unde mă aflam) pe crucea-troiţă din lemn, prins în firida candelei, aproape neobservat, am zărit un bilet; scris pe un caiet şcolăresc de matematică, pus de cineva care ajunsese înaintea tuturor. Citesc: „Nichita a murit, Sandy, înţelegi? / A murit // Nu, nu înţeleg / Nu, nu înţeleg / Nu, nu înţeleg” – şi o semnătură stângace (de vârstă, desigur, şi de emoţie): Sanda Spahiu. Îmi amintesc, revăd ceea ce scria Alexandru Condeescu în „Albumul memorial” din 1984: „Mă gândesc la cât de iubită este poezia lui Nichita Stănescu de fiecare nouă generaţie care o redescoperă pe cont propriu”. Şi-mi amintesc, de asemenea, de poezia-testament a lui Nichita – „Către generaţia tânără” – apărută pentru prima oară în numărul omagial al revistei „Viaţa Capitalei”, editat în acea zi de 13 decembrie 1990. O citez în întregime:

Nici o diferenţă nu este

între inima mea şi inima ta

nici o diferenţă nu este

între ochiul meu şi ochiul tău

Nu-i aşa că la mine e toamnă şi că la tine e primăvară nu-i aşa, nu-i aşa, nu-i aşa?

Nici o diferenţă nu este între cel care moare şi cel care se naşte!

trâneţe, atunci piticii lui de rouă îl însoţesc toată viaţa.

Ei, şi după cum spuneam, piticii de rouă aleargă toată noaptea încolo şi încoace iar ziua dorm buştean de atâta oboseală. Alergătura lor se zice că nu este fără de folos, mai ales din cauza veştilor-poveştilor pe care le spun. Când nu spun poveşti, piticii de rouă cântă şi dansează în jurul florilor sau prind câte un licurici-sclipici ca să-l folosească drept felinar.

Unii licurici nu prea ştiu de glumă şi se supără, stingând luminiţa verzuie de pe burtica lor, dar piticii se descurcă şi fără ei şi nu-i bagă în seamă pe supărăcioşi. Când îşi termină treburile, piticii se adună în cerc în jurul câte unei ciuperci din cele mari, care aruncă noaptea în jur o lumină palidă, verzuie, şi acolo îşi spun unii altora poveşti. Fiecăruia îi vine rândul la spus poveşti, iar ei se întrec în a spune ceva cu totul nou şi nemaiauzit. Piticul care spune cea mai năstruşnică poveste este declarat campionul serii şi primeşte drept premiu o cupă plină cu nectarul cel mai dulce şi mai parfumat, după care se dau ei în vânt. Poveştile acestea campioane se păstrează cu sfinţenie în arhiva piticească, adică în memoria câte unui pitic din fiecare grup, având în vedere că piticii de rouă, dacă nu merg la şcoală cu copiii, nici nu prea ştiu să scrie şi să citească. Ei, săracii, ar fi vrut, dar din cauza micimii lor nu au fost primiţi la nici o şcoală, nici măcar la grădiniţă! Mă rog, la şcolile serale, că grădiniţe serale încă nu s-au inventat. Ei, şi piticul acesta arhivar, sau depozit de poveşti, dacă vreţi, se cam umflă în pene din cauza importanţei sale, pentru că de la el urmează să audă cel mai cuminte copil din anul acela unele dintre cele mai interesante poveşti din lume! Doar aşa ajung poveştile piticilor de rouă şi în lumea oamenilor.

Ca să afle care a fost cel mai cuminte copil din anul acela, zânele se întrunesc în noaptea de Sânziene într-un loc de taină şi după ce analizează purtările şi isprăvile tuturor copiilor din lume, că şi ele sunt mult mai multe decât ne-am închipui noi, hotărăsc cine va primi darul nepreţuit de a-i auzi pe piticii de rouă şi, mai ales, de a-i înţelege.Totul se petrece sub pecetea tainei aşa încât nimeni din lumea asta mare nu află de hotărârea lor, bineînţeles în afara celui ales drept cel mai cuminte copil din acel an. Aşa se face că un singur copil din lume se trezeşte, după noaptea de Sânziene, că mergând în zori prin iarba înrourată începe să audă şi să înţeleagă o mulţime de glasuri mici. Se mai întâmplă uneori ca acel copil, băieţel sau fetiţă, chiar aşa cuminte cum este, să nu-şi dea seama de ce aude şi între timp vara trece şi piticii amuţesc, pentru că ei iarna dispar în adâncul pământului, odată cu roua şi cu florile pe care le împodobesc. Acolo, în adâncuri, în lumea liniştii depline stau ei de toamna până primăvara, aşteptând cu răbdare să spună alte poveşti. Din fericire şi copiii aleşi ţin minte poveştile auzite de la piticii de rouă şi simt nevoia, mai ales în serile lungi de iarnă, să le împărtăşească şi altora, şi aşa o bună parte din ele au ajuns până la noi. Şi să ştiţi că de-a lungul multor ani care au trecut s-au adunat, de la copiii dăruiţi cu harul zânelor, care, chiar dacă au crescut, şiau păstrat sufletul de copil, o mulţime de poveşti care de abia aşteaptă să fie auzite de voi!

Ah, voi scumpilor, ocoliţi dacă puteţi durerea înlocuiţi-o dacă puteţi cu mirarea

Vă zic: dacă puteţi

chiar cu Mirarea!

Mirarea”. …Pun cu grijă bileţelul la loc, în buzunarul luminat al mormântului, aprind o lumânărică la căpătâiul lui Nichita, una la cel al lui Eminescu – şi mă îndepărtez clătinat, în înserarea care cade oblic. „Cântece la drumul mare” Cea de-a doua întâmplare s-a petrecut cam în acelaşi timp – şi ea semnifică apariţia volumului de poezii „Argotice”, pe care Nichita îl mai numea şi „Cântece la drumul mare”.

La apariţie, părerile au fost împărţite: care pro, care contra. Dincolo de savoarea lecturii, tipărirea „argoticelor” (cam mult spus aşa) vine să completeze, firesc şi necesar, imaginea poetului. Aceste „argotice” ţin mai ales de începuturile poetice ale lui Nichita Stănescu, când, om fiind, tânăr fiind, lumea îl asalta şi cu tentaţii olfactive, nu doar spirituale. Mai aproape de însuşirea ce dă titlul cărţii sunt poeziile scrise în anii 1954-1955, când poetul avea vârsta de 21-22 de ani. Dincolo de joc, însă, poeziile trec adesea în seriozitatea ideii. Dar să ne păstrăm în latura „de lume” şi să citim împreună primele versuri din poezia de debut (în carte, 1954; debutul în presă având loc în 1957) botezată „Cântec la drumul mare”: „Motan m-aş fi dorit să fiu / cu gheare şi musteţe lungi / cu coada-n sus, cu blana-n dungi / c-un ochi verzui şi-un ochi căpriu // La ceasul când târâş-grăpiş / zăpada nopţii se adună / eu cocoţat pe-acoperiş / să urlu a pustiu la lună // Şi-atuncea şapte gospodine / să dea cu bolovanu-n mine / şi să mă-njure surd de Domnul / că le-am stricat, urlând, tot somnul // De sus. Din vârful săptămânii / să le răspund rânjind scârbos: / Iubesc doar locul, nu stăpânii / precum fac câinii pentru-un os”. În „Aurica”, pretendentă la măritiş: „Când sentoarce de la el / spârc pe ea un porumbel / Peţitoarele îi spun / că-i semn bun”. Poezia „La poartă”, într-o manieră populară: „Vaselica din Socoli / suferă de şapte boli / una-n suflet, trei în ea / şi-alte trei la bidinea / c-a făcut amor pe bani / cu lichele şi golani”. Mai mult sau mai puţin şugubeţe se arată a fi, în continuare, poezii de genul: „Bocet”, „Timpul”, „În cârciuma lui Malastropu”, „Primăvară”, „Bilet”, „În Tei”, „Înger verde”, „La ieşire din lucarnă”. Cu cât ne afundăm mai mult în carte, însă, poemele se rotunjesc pe idei majore, pentru ca în ultima poezie, conştient de perioada parcursă, Nichita să exclame: „Te pierd, adolescenţă, fruct trecător al toamnei, la un ospăţ”… De acum s-a isprăvit cu jocul; începe calvarul pe golgota geniului.

Ion Andreiţă

14 actualitatea literară Fereastra

lecturi

Revista revistelor

că, viaţa poetică publică George Popa. “La grecii antici filosofia nu constituia doar o formă de activitate a minţii, ci era forma lor de viaţă. [...] Gânditorii presocratici, precum Platon, şi-au creat viziunea metafizică în elan poetic exprimând însăşi viaţa lor. [...] Wittgenstein afirmă, pe drept cuvânt, că sistemele filosofice euro-occidentale ulterioare antichităţii nu sunt decât note de subsol la Dialogurile platoniciene. Prin urmare, din poezie s-a născut filosofia occidentală, la fel şi cea indiană”. Arhiva lirică include poemul Vizita de Radu Gyr, iar poezia este semnată de Kiki Dimoula şi Sterian Vicol. La Chestionarul cu accente ludice, formulat de Lucian Vasiliu, răspund în acest număr Gellu Dorian, Ioan Holban, Gheorghe Schwartz şi Maria Pilchin. Nu vom încheia fără semnalarea unui articol pe care vi-l recomandăm spre lectură: Greaţa de literatură şi antidotul ei, semnat de Constantin Coroiu.

Foarte interesant nr. 4 (76) al revistei Fereastra, de la Mizil, în care găsim un interviu cu scriitoarea Magda Ursache, realizat de redactorul şef Lucian Mănăilescu. Desfăşurat pe trei pagini, interviul, intitulat Maladia memoriei incorecte face ravagii, nu poate fi reprodus aici, de aceea ne mărginim să reproducem unul din răspunsurile Magdei Ursache: “Nu miam propus să fiu cuminte, ci cu minte, în două cuvinte. Şi mă gândesc acum la o notaţie a multpătimitului Traian Chelariu, din Jurnalul Zilele şi umbra mea, mutilat postum de un editor temător şi de umbra lui: Fiecare din paşii tăi îşi are destinul.

Dar ca să fie pas, tot tu trebuie să-l faci! Ce pot face eu este să nu-mi pară rău de răul celor care mi-au făcut rău.” La rubrica Cele mai frumoase poezii găsim un poem de Romulus Vulpescu, din care cităm: “În fiecare zi, ne batem joc/ De păsări, de iubire şi de mare,/ Şi nu băgăm de seamă că, în loc,/ Rămâne un deşert de disperare”. Poetul lunii aprilie, pentru Fereastra este Passionaria Stoicescu, care, în treacăt fie spus, a avut curajul să publice la Litera, în epoca de aur, doi poeţi lugojeni. Subtitlul Începutul eternităţii, revista marchează 50 de ani de la moartea lui Vasile Voiculescu. Poezie mai semnează Sorin Lucaci, Giorgian Ghiţă, Tania Nicolescu, Anişoara Iordache, Patricia Lidia, Liliana Rus şi Mihaela Aionesei, iar cele şase pagini şi... de proză din Biblioteca Fereastra cu titlul Sfârşitul lumii, sunt semnate de Laurenţiu Orăşeanu. Păcat că greşeala din titlul primei pagini este repetată în toate celelalte.

Convorbiri literare

Acolada

În nr. 3 al revistei Acolada, Liviu Ioan Stoiciu şi Virgil Diaconu semnează paginile de poezie, Constantin Trandafir scrie despre Eugen Ionescu şi Mihail Sebastian, iar Lucia Negoiţă îl intervievează pe Marius Chivu, care spune “Nu scrii ca să te vindeci, scrii ca să-ţi aduci aminte.” Cu tilul Cioran - O biografie imposibilă, Constantin Cubleşan semnează o cronică despre cartea Ilinei Gregori, Cioran. Sugestii pentru o biografie posibilă, apărută la Humanitas în 2012. Himera “Şcolii de la Păltiniş” ironizată de Noica, un interesant articol semnat de Isabela Vasiliu-Scraba, continuă şi în acest număr, pentru ca, în nr. 4 al revistei să primească titlul Himera discipolatului de la Păltiniş, pretext de fină ironie din partea lui Noica. Cităm: “Aşa-zisa Şcoală de la Păltiniş este de fapt o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filosof de către cei care n-au produs nimic în domeniul filosofiei româneşti. Bănuind că piticii care cenzurau de obicei textele nu-i vor tăia trimiterile la Kant şi că G. Liiceanu de asemenea nu i le va îndepărta fiindcă, necitindu-l pe Im. Kant, nu va pricepe unde bat aşa-zişii termeni kantieni, însuşi Noica a ironizat adevărul Himerei. În plus se pare că s-a apucat şi el să scrie Jurnalul său de la Păltiniş (cel puţin 70 de pagini, nici până azi publicate).” Sperăm că însemnările Isabelei Vasiliu-Scraba se vor regăsi într-o carte, pentru a afla cât mai mulţi cine sunt, cine au fost discipolii lui Noica de la Păltiniş. Cronica literară este semnată de Gheorghe Grigurcu şi are în vedere cartea Angelei Furtună: Monica Lovrinescu. Est-etica. Geneze, apărută la editura Vinea, iar Radu Ulmeanu scrie despre ultimul “mare” congres al PSD, pe care-l consideră mai ceva decât cel al lui Ceauşescu.

Tribuna

Un interesant articol, pe care-l găsim şi în Cafeneaua literară nr. 4 pe 2013, este publicat în Tribuna nr. 254, de către Aura Christi, şi se referă la dictatura vedetelor cu papion. Mai exact, este vorba despre o dispută între reţeaua de distribuţie a Librăriilor Humanitas şi publicaţiile editurilor Ideea Europeană şi EuroPress Group. “Motivul invocat - slaba vânzare în reţeaua de librării liicene - ascunde, de fapt o eliminare din circuitul Librăriilor Humanitas pe criterii politice?

Noi nu facem politică; nu suntem mebri ai niciunui partid politic. Destinul nostru este literatura. Atitudinea revistei Contemporanul faţă de GDS şi faţă de grupul Liiceanu - Pleşu Patapievici - Cărtărescu nu este, cu toate acestea, un secret de stat. În paginile acestei vechi publicaţii de un real prestigiu au fost făcute nu o dată analize referitoare la grupul exclusivist şi abuziv, alcătuit din aceşti intelectuali români - adunaţi direct sau indirect în jurul GDS, convinşi probabil că democraţia, literatura şi cultura română vie încep odată cu ei şi se vor încheia odată cu domnia lor”, scrie Aura Christi în articolul mai sus menţionat pe care vi-l recomandăm şi dumneavoastră.

Se pare că filosoful Mircea Arman, noul manager al revistei Tribuna, este pus pe fapte mari şi hotărât să facă lumină în cultura română. Pentru că, de ce să nu recunoaştem, revista are o faţă nouă, şi la propriu şi la figurat. Tribuna publică în ultima vreme poezie foarte bună. Iată câteva nume: Mihail Gălăţanu, Pere Besso, James Joyce, Sigurdur A. Magnusson, Elizabeth Barrett Browning, Elizabeth Bishop, Ioan S. Pop, Virgil Diaconu, Hanna Bota, Dumitru Chioaru. Ca să nu mai vorbim de dosarele revistei, realizate din cu totul alte puncte de vedere şi care oferă o nouă perspectivă asupra culturii. Un singur exemplu: în nr. 256 Irina Ciobotaru scrie despre N. Steinhardt şi jurnalul fericirii.

Argeş

nr. 31 n aprilie-mai 2013

În nr. 3 (369) al revistei Argeş, Liviu Ioan Stoiciu, care ne uimeşte de fiecare dată cu problemele pe care le ridică, se întreabă: Are vreo importanţă faptul că scriem şi nu suntem citiţi? şi îşi răspunde: “De când mă ştiu citesc scriitori români de curiozitate, unii au valoare, alţii sunt vedete, unii îmi dau gratuit cărţile lor şi le citesc din politeţe, deşi nu au o cotă literară, alţii nu sunt de găsit nicăieri în librării şi rămân necitiţi...”. Paginile poeziei sunt semnate de: Florina Isache, Valeria Manta

Tăicuţu, Diana Corcan şi Mihai Amaradia. Două pagini îi sunt dedicate lui Nichita Stănescu despre care scrie Adrian Alui Gheorghe, oferind revistei un articol inedit semnat de Aurel Dumitraşcu şi intitulat 10 ore cu Nichita Stănescu. În nr. 4 (370), Vasile Spiridon scrie despre Viaţa unui om singur: “Situându-se în linia celor câteva monografii scrise despre viaţa şi opera cărturarului nostru, studiul Un călător în universul cărţilor - Adrian Marino (Presa Universitară Clujeană, 2013), semnat de Elena Mândrilă, se impune a fi o contribuţie meritorie, care pare să nu ţină seama de polemicile iscate în jurul apariţiei editoriale postume Viaţa unui om singur“.

Mircea Bârsilă scrie despre poezia cu valenţe parodice a lui Nichita Stănescu, iar Generaţia ‘80 este văzută din interior de Daniel Corbu şi Dumitru Augustin Doman. Pagina de poezie a revistei este semnată de Petruţ Pârvescu, iar Radu Aldulescu scrie despre participarea şi refuzul participării scriitorilor români la Salonul Cărţii de la Paris: ”Personal m-a tulburat îndemnul adresat scriitorilor români de Mircea Cărtărescu, cum că nu le-ar strica un pic de demnitate, în baza căreia să-i urmeze exemplul refuzând participarea...”.

Nord Literar

În nr. 3 (118), martie 2013, al revistei Nord Literar, Elena Liliana Popescu scrie despre Festivalul Internaţional de Poezie din Granada: Prin participarea mea la acest eveniment poetic, ca reprezentant al României, am continuat dialogul cu poeţi reprezentativi ai poeziei contemporane, am pus bazele unor noi proiecte literare materializate prin traduceri şi prin promovarea literaturii din aceste ţări. Am constatat că marea majoritate a ţărilor reprezentate au sprijinit prin instituţiile culturale din aceste ţări ediţia a IV-a a Festivalului Internaţional de Poezie din Granada, cel puţin prin finanţarea biletelor de avion ale poeţilor participanţi, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul României”.

Poezia din acest număr este semnată de Ada Sofineti, Anca Maria Morcovescu, Adam Puslojic (prezentat de Eugen Simion, cu un grupaj de poeme mult mai bun decât cel din România literară) şi Badr Shaker Al- Sayyab, poet irakian, prezentat şi tradus de Dumitru Chican. În nr. 4 (119), aprilie 2013, în Cronica literară la cartea lui Mircea Mihăieş, Ce rămâne: William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha (Editura Polirom, 2012), Delia Pop notează: “întâlnirea spirituală cu prozatorul american va fi, cu siguranţă mai puţin tensionată. poate chiar palpitantă... Un motiv serios pentru a considera cartea un pariu câştigat.” La împlinirea a 60 de ani, poetului Viorel Mureşan revista îi publică un grupaj de poeme în prezentarea lui Gheorghe Pârja, iar poetul argentinian Luis Raul Calvo încheie numărul cu un grupaj de poeme în traducerea Flaviei Cosma.

Sud

Nr. 1-2 (146-147), ianuarie-aprilie 2013, al revistei Sud care apare la Bolintin Vale, dovedeşte că primăria oraşului sprijină într-adevăr cultura. Din bogatul număr al revistei care are nu mai puţin de 36 de pagini, semnalăm: o pagină de poezie semnată de Radu Cârneci, versurile lui Valeriu Marius Ciunganu şi sonetul lui Dumitru Dumitrică; o scurtă istorie a Mănăstirii Buna Vestire de la Bolintin şi articolul Bălcescu, Bolintineanu şi Francmasoneria, semnat de Horia Nestorescu-Bălceşti, directorul Centrului Naţional de Studii Francmasonice.

Dacia literară

Nr. 5-6 (116-117), mai - iunie 2013, al revistei Dacia literară, debutează cu un eseu al lui Adrian Dinu Rachieru despre Dualismul eminescian şi continuă cu documentarul lui Marcel Ciubotaru despre activitatea de revizor şcolar a lui Mihai Eminescu. Mai scriu despre poetul naţional Theodor Codreanu şi Constantin Cubleşan. Un eseu interesant despre Viaţa filosofi-

În nr. 3 (207) al revistei Convorbiri literare, Cornel Ungureanu, în Geografii literare, pe scurt, spune că a sosit vremea antologiilor: “În perioada aglomerărilor de carte, antologiile rămân sursele de bază ale recuperării autorilor rătăciţi prin provincii îndepărtate de Centrul în care se joacă legile succesului”, iar Ioan Holban, pe aceeaşi temă, se întreabă: “Poezia provinciei sau provincia poeziei?”. Francisca Ricinski şi Corina Matei Gherman publică prozo-poeme, alte versuri fiind semnate de Indira Spătaru, Olga Alexandra Diaconu şi Carmen Huzum. O traducere din literatura universală semnează Andrei Ionescu, care îl prezintă pe poetul spaniol Rafael-Jose Diazk, iar Petru Ursache consideră magia O ştiinţă venerabilă. În nr. 4 (208), aprilie 2013, la Biblioteca revistei Convorbiri literare apare poetul Ioan Moldovan, cu un grupaj intitulat O traistă tristă.

Cassian Maria Spiridon, în dialog cu poetul Daniel Corbu, constată că A scrie fără inspiraţie e o lipsă de bun-simţ şi că relaţia cu poezia e la fel de intimă ca aceea cu misterul său sau cu Dumnezeu. Din interesantul interviu aflăm că Daniel Corbu împreună cu Dan David şi Aurel Dumitraşcu a vrut să fondeze Uniunea Cititorilor din România. Tot pe Daniel Corbu îl cheamă la raport şi Adrian Dinu Rachieru, care spune despre poet că desfăşoară un palmares care impune.

Pro Saeculum

În nr. 1-2 (85-86) al revistei Pro Saeculum, regretatul Mircea Dinutz semnează ultimul său editorial, intitulat Despre megalomanie şi nu numai. Magda Ursache scrie desrpe Mândria de a fi Brucan, iar Liviu Ioan Stoiciu îşi continuă Jurnalul poemelor, în registrul LIS. Octavian Soviany scrie despre Poeţii de la “Viaţa nouă” , iar Rodica Lăzărescu realizează un interviu cu Ion Pop, despre gravitate şi eleganţă în actul de cultură. Poezia este reprezentată de Ion Roşioru, Sorin Roşca, Basil Decart, iar proza de Ioan Florin Stanciu, Gheorghe Caruţiu, toţi aceştia fiind incluşi la rubrica de scriitori din Dobrogea. O piesă de teatru intitulată , este semnată de Nicolae Havriliuc. Din foarte bogata rubrică “Meridiane” semnalăm poeziile semnate de Wislawa Szymborska, laureata Premiului Nobel din 1996 (tradusă de Alexandru G. Şerban), Liz Rowlands, Osip Mandelştam, Karin Boye şi Jeremy Page.

Vatra

Într-o ţinută grafică de excepţie şi foarte voluminos, nr. 1-2 al revistei Vatra debutează cu un poem de Ioan Moldovan: “Aveam şi noi un eu! Să-l văd venind aş mai trăi o viaţă”, parodiat la finalul revistei de către Lucian Perţa. “Ce să avem?

Mainimicul - un păstrăv curcubeu”. În dicţionarul poeţilor mureşeni Al. Cistelecan ni-i prezintă pe Crista Bilciu, Petre Curticăpean şi Traian Dragoş, iar la Biblioteca Babel întâlnim un Poem al spiritului de încredere de Sosan Zenji, Cel de-al treilea Patriarh. În nr. 3, semnează poezie Vasile Baghiu, Minerva Chira, Ioan Veza, Ştefan Ciobanu, Emil Cătălin Neghină şi Iustin Panţa, poetul dispărut la 37 de ani, căruia îi este dedicat un întreg ciclu de rememorări şi reconsiderări.

Cafeneaua literară

În nr.3/122, martie 2013, al revistei Cafeneaua literară, Gheorghe Grigurgu scrie despre Poezia alcoolului, dar nu referindu-se la cunoscuta carte a lui Ion Mureşan ci la cea a lui Paul Vinicius, Liniştea de dinaintea liniştei, Editura Tracus Arte. Virgil Diaconu continuă ancheta privind poezia post-modernă la care răspund Alexandru Petria, Radu Ulmeanu, Horia Dulvac şi Viorel Tăutan, iar în nr.4, răspund Lucian Mănăilescu şi Nicolae Prelipceanu, care susţine: “Dacă nu-i poezie, degeaba-i post-modernă.” O tânără speranţă, descoperită de Virgil Diaconu, este Denisa Lepădatu, care la cei 10 ani ai săi, scrie poeme destul de interesante. Clubul Cafeneaua literară care apare sub îngrijirea lui Virgil Diaconu, ajuns la nr.83, îl sărbătoreşte pe poetul Daniel Corbu, care a împlinit recent 60 de ani. La aniversare au fost prezenţi Nicolae Dabija, Nicolae Sava, Lucian Gruia, Mioara Bahna şi Petruţ Pârvescu.

Am mai primit:

Poezia, nr.1 (63), primăvară/2013, o revistă de cultură poetică, impus de multă vreme în spaţiul literar contemporan; Sintagme Literare, nr. 1, martie/2013, revistă care apare la Dudeştii Noi şi care-l are redactor şef pe Geo Galetaru; atitudini, nr.3 (72), martie/2013 şi nr.4 (73), aprilie/2013, revistă editată la Ploieşti sub egida Casei de Cultură “I.L. Caragiale”; Almăjana, nr. 1-2 (47-48), ianuarie-iunie/2013.

Diana BUCŞA

Remus V. GIORGIONI

nr. 31 n aprilie-mai 2013

Adrian Dinu Rachieru, Despărţirea de Eminescu?, Tibiscus, 2012

Cartea universitarului timişorean, exeget al operei eminesciene, vine cu dovezi (proprii şi ale altora) că Eminescu este: I. Un mit „expirat”; combate II.Despre „dualismul eminescian”. Vede mitul eminescian prin III. „Ocheanul” Ioanei (Bot

– deşi mai există şi Ioana Em. Petrescu). Acestea, şi altele două - plus o Addenda. Grigore Vieru „fratele” lui Eminescu, constituie conţinutul/ capitolele cărţii. Dar ideile ei generale sunt expuse deja în Argumentul liminar, care porneşte de la „des citata scrisoare vieneză” în care tânărul Eminescu se confesa lui Iacob Negruzzi în legătură cu destinul lui literar („mulţămirea” vieţii sale nu vor fi aşa-zisele „ocupaţiuni literare”, deşi viaţa a dovedit tocmai contrariul). Aceasta este „minciuna eminesciană”, denunţată de Vladimir Streinu, alt mod de a enunţa dualismul eminescian. Chiar sintagma „despărţirea” de Eminescu, inaugurată de Virgil Nemoianu este lansată polemic: detaşarea ucenicului de maestru, - a închinătorului de idolul său. Departe de a fi „cadavrul din debara” (sintagmă care a făcut istorie, spre ruşinea celui care a „ouat”-o!), Eminescu rămâne mereu actual, „momental”, dar şi monumental (Mihai Cimpoi). Cartea lui A.D.R. (de 170 de pagini, format mic) ar putea într-o zi să „evolueze” într-un studiu mai dezvoltat.

Ştefania Plopeanu, Dincolo dincoace de poezie, Vinea, 2011

O cartea îndoliată, poem monolit - un jurnal liric, în fapt - , litanie în care poeta jeleşte cu fiecare vers pierderea omului iubit. (Cred că de la Sora mea de dincolo, a Ilenei Mălăncioiu n-am mai citit ceva asemănător, cartea fiind dedicată „Lui Marin Mincu, soţul meu, parte din mine, parte din eu…”) Jurnalul se întinde din 30 nov. 2009 până în 27 febr. 2010, după ce debutează cu un cuvânt adresat cititorului, „Cititorule”: „Eu nu-ţi doresc ţie să fii/…/ nemuritor cu ochii/ sau beat să fii sau/ smuls să fii/ şi tras de aripi la picioare…” Redactată de poetul Nicolae Tzone, directorul editurii şi prefaţată de Octavian Soviany, cartea Ştefaniei Mincu este unică în peisajul literaturii române contemporane - o mai aminteşte, poate, pe cea de confesiuni a lui Matei Călinescu, scrisă la moartea fiului său. „…Textele Ştefaniei Plopeanu se articulează într-un lung şi răscolitor poem despre dragoste, moarte şi suferinţă. Ele sunt expresia stării de „urlet”…” (O. Soviany).

Poeta, femeia, soţia şi prietena atinge punctul în care totul „se transformă-n urlet”, ajunsă la capătul puterilor (cum sună titlul cărţii lui Mircea Ciobanu despre biblicul Iov).

Marin Mincu, Dulce vorbi în somn, Vinea, 2011

A doua carte îmbrăcată-n linţoliu, învelită în culoarea doliului este cea conţinând postume ale marelui dispărut. Prefaţată de acelaşi O. Soviany, ediţia este îngrijită de Ştefania Mincu şi N. Tzone. Teoretician (dar şi practicant) al textualismului, M. Mincu cultivă un lirism experimentalist, o formulă interesantă, situată cumva între cele două paliere – noi i-am zice

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

mai degrabă hipermodernism. Se remarcă de la prima vedere suavitatea titlului, indusă de perfectul simplu (atât de obişnuit în vorbirea celui care absolvise cândva liceul de la Slatina).

Dacă volumul Ştefaniei Mincu, saturat de esenţa durerii, pare necomentabil, cel al Marin Mincu îndeamnă lectorul la discuţii, - poetul-profesor, îndrumător al Cenaclului Euridice păstrându-şi prospeţimea ideilor, umorul şi un tonus reconfortant chiar pe patul de boală şi moarte: „cu fiecare dimineaţă/ mă ridic mai golit de transcendenţă/ din abureala patului metafizic…// deşi mă doare totul/ nu mai consult nici un medic…” Din patul devenit „metafizic” (expresia poetului-prieten Dan Laurenţiu) poetul devine „mai sceptic/ în legătură cu poezia metafizică/ nu se abhoră

învelită cu sânge.//…/ Vom ajunge curând şi vom fi/ visările de la margini de zi…” (Un altfel de ritual).

nimic din ce-ai trăit/ nici nu se aşteaptă semne celeste”. Două cărţi gemene – două destine asemenea.

Armament versatil, Călător prin curtea vieţii, Hartă mototolită, Magul mogul, Paşi pe cupolă, Pelerinaj la rănile Domnului… „Pe cupola translucidă se aud paşi/ şi, dacă priveşti atent/ se văd urmele îngerului” (Paşi pe cupolă). Iată şi un poem „autograf” şi premonitoriu, Magul mogul: „Sunt mai bogat ca un mogul/ cu amintirea mea de tul”.

Ioan Vasiu, Bolnav de poezie, Ed. Măiastra, Tg.-Jiu, 2012; Aruncând cu pietre după vânt, Emma, 2012

Două titluri interesante ale jurnalistuluipoet de la Orăştie, redactor al Paliei Expres (Săptămânal de opinie, informare şi cultură), prima carte fiind şi (frumos) ilustrată de Miron Simedrea. Ioan Vasiu cochetează de mult cu poezia, fiind – în calitate de reporter şi ziarist - un mare risipitor, viaţa scurgânduse pe nesimţite… (în aceeaşi situaţie se află, autodeclarat, reşiţeanul Nicolae Sârbu). Fibra lui poetică este tradiţionalist-modernă, ca şi cea a poetului amintit mai înainte. Dar iată şi câteva mostre din ultimele lui volume: „n-am timp să dau tăcerea împrumut/ mi-e teamă de a ploii răzbunare/ treptat iau dragostea de la început/ melancolia o învăţ să zboare…”

(Curriculum Vitae). Din prima carte mi-a mai atras atenţia, printre altele, Iubire babiloniană: „…aştept o dimineaţă mult mai lungă/ prin care să pătrund ca printr-o strungă/ spre-amiaza care n-o să-mi mai ajungă// pentru-a mă lecui de-această rană/ pe care-o lasă-n suflet ca-ntr-o dană/ iubirea noastră babiloniană…” Cât despre titlul celei de-a doua, este de-a dreptul de invidiat, generator de poezie prin sine însuşi.

Ioan Vintilă Fintiş, Amintiri de pe malul celălalt, Tipo Moldova (Opera Omnia), 2012

Veşti bune de pe malul celălalt, malul poeziei (un univers paralel) ne trimite prietenul ploieştean. Este cartea vieţii autorului – cum spune şi în dedicaţie – iar poetul I.V.F. chiar are în spate o operă consistentă (nu ca în cazul altora, care ar mai fi avut etape bune de parcurs până la „opera omnia”). De 600 de pagini, antologia cuprinde patru „cărţi”: Cartea Întâia Obiecte după Frig (selecţii din volumele: „Singurătatea supremă” şi „Obiecte după frig”), Cartea a Doua Ceremonii („Ceremonii de iarnă, „Sonete”, „Bufonul şi KlaRaReGina”), Cartea a Treia Hierofania (Dealul, Porţile, Hierofania), Cartea a Patra Făptura căzută din mit („Icoana din apă”, „Făptura căzută din mit”). Avem efectiv 522 de pagini de poezie bună, ca o apă proaspătă – restul fiind completat cu date bio-bibliografice şi referinţe critice, în care îl regăsim şi pe dragul nostru C-tin Buiciuc… Nu ne apucăm acum să analizăm marele număr de pagini, dar vă recomandăm călduros cartea. Iată câteva mostre de poezie adevărată: „Vom ajunge curând, vom ajunge/ Limbă de şarpe

Lazăr Magu, Paşi pe cupolă, Mirador, Arad, 2013

Subintitulată „Poezie pentru vreme târzie” (nu ştim cum să înţelegem: este târzie vremea lumii, sau vremea autorului?), o nouă carte de poeme a arădeanului L.M. ne încântă privirea, nu doar ca obiect artistic, ci şi din punctul de vedere al conţinutului. Tradiţionalist convins, cultivând în paralel versul clasic şi cel modern, în pânzele noului volum al poetului adie un vânt de înnoire, un aer proaspăt. Chiar titlurile sunt grăitoare în acest sens: Accident aviatic,

Nicolae Pătruţ, Simfonia Poemului Albastru, Ed. Tipo-Art, Oraviţa, 2012

Cartea, prezentată (cam didactic) şi chiar ilustrată de Kara Molnar, are un titlu frumos; dar ia să vedem cât de tare se susţine el prin conţinutul oferit cititorului. Jurnalist ca şi Ioan Vasiu, „Cariera lui N.P. în domeniul scrisului a început acum 22 de ani”, spune prefaţatoarea cărţii. „Poemele acestea s-au născut/ din îmbrăţişarea a două suflete…”; „Ai venit când eu nu mai aveam cuvinte./ Ne-am întâlnit pe drumul pe care n-am mai mers/ niciodată./ Mergeai spre lumea păsărilor./ Aveai doar cântecul şi voiai să vezi culoarea/ zborului”.

Iată nişte versuri în care se simte farmecul ingenuităţii, pentru că… sofisticăria ucide poezia, aşa s-a întâmplat în toate timpurile.

Aşadar, Kara Molnar are dreptate zicând despre N.P.: „…iar acum ne surprinde cu un provocator volum de dragoste”. Nu este prima dată când experienţa jurnalismului (cultural sau ne) sublimează în poezie veritabilă.

Dan Predescu, Chix sau Lumea Acţiunii Eficiente, Ed. Niculescu, Bucureşti, 2013

Avem în faţă un volum de proze scurte al colaboratorului nostru Dan Predescu (autor a două romane, un volum de versuri şi unul de cronici dramatice), dintre care Placido a fost publicată în câteva numere consecutive

ale „Actualităţii literare”. Cartea se bucură de trei prezentatori valoroşi pe coperta a patra: Radu Cosaşu (care, într-un articol publicat în „Dilema veche”, semnala apariţia romanului Tatăl mielului); Veronique Malengreau (fragment din prefaţa cărţii A votre sante, poor Yorick!, publicată la Editura Baudelaire din Lyon, traducerea în franceză a amintitului roman). Dar cea mai „grea” şi mai competentă ni se pare prezentarea prestigiosului prozator Radu Aldulescu - el însuşi cu multe performanţe internaţionale - care, referitor la nuvela ce dă titlul cărţii spune: „război, foamete, reeducări, puşcării, comunism, , tranziţie postcomunistă etc. - o poveste de calvar cu iz de carnaval grotesc, potenţată de viziunea şi verva unui prozator de excepţie”. Ce ar mai fi de adăugat?... Nici noi (care

l-am publicat) n-am fi putut zice mai bine!

Dorina Sgaverdia, Jurnalul unei căutări, Ed. TIM, Reşiţa, 2012

O altă jurnalistă şi scriitoare (domeniul în care excelase fiind interviul), reşiţeanca D.S., scrie o carte care porneşte de la un jurnal de călătorie în Ţara Sfântă, transformându-se pe parcurs într-o meditaţie existenţială – „jurnal de destin”, „jurnal al căutărilor interioare”.

Dar am citit în presa literară (rev. „Reflex”) şi proză memorialistică interesantă, semnată D.S. Cartea este bine prezentată/ prefaţată de editorul Gh. Jurma, el însuşi scriitor cunoscut: „Toată construcţia cărţii (inclusiv coperta şi grafica interioară) mizează pe simbolul drumului ca punte între două lumi, de acum şi de dincolo, din afară şi dinăuntru, între ficţiune şi realitate. Drumul ca rătăcire prin sine.

Drumul ca trecere dincolo.” În tot conţinutul cărţii se simte mâna sigură a reporterului profesionist, cu propensiuni vizibile spre proza memorialistică şi de idei. Dar şi a editorului profesionist, care ştie să pună în pagină, în paralel, două jurnale paralele…

Emanoil Toma, Exilat în mine însumi (roman), Editura Armonii culturale, Adjud, 2012

Autor complex (poet – şase volume, prozator – cinci romane şi un volum de nuvele, publicist), E. Toma scoate un nou roman în editura revistei „Armonii culturale”, o revistă tot mai vizibilă în peisaj. Roman al exilului interior, cartea este scrisă într-un ritm alert, autorul fiind un slobod la gură, însă între limitele bunului simţ (acum când „libertate” înseamnă pentru unii să-şi arate în văzul lumii toate cele-şi-celelalte!). Naşteri, adultere „zgubilitice”, deparazitări zgomotoase fac substanţa acestei cărţi, substanţa însăşi a vieţii. Păcat că, în inflaţia actuală a cărţii, o voce particularizată şi bine conturată se aude tot mai greu din incomensurabilul vacarm.

Lidia Fulop, Un petic de soare, Nagard, Lugoj, 2012

Este o traducere în limba română (realizată de Molnar Clara) după romanul omonim publicat în 1998, autoarea aducând „Mulţumiri Dr. Higyed Istvan – fost preot reformat al Lugojului, pentru încurajarea mea susţinută, în vederea elaborării acestui volum”. Cartea este mai degrabă un jurnal de călătorie, în care locaţii ca: Medina, Casablanca, Lalla Fatna, Mulay-Idris probează faptul că poeta lugojeană a fost în viaţă o mare amatoare de călătorii, pe care le-a transpus în această carte sub formă de proză, literatura fiind drumul vieţii autoarei lugojence.

16 actualitatea literară

Michael Curtis

meridiane

nr. 31 n aprilie-mai 2013

Ursula Gierszon

Michael Curtis a crescut în Liverpool, a lucrat la bibliotecă şi în servicii culturale, iar în prezent, locuieşte în Kent. Este publicat pe scară largă, a condus evenimente şi turnee de poezie şi a susţinut lecturi şi ateliere de lucru în Anglia, Irlanda, Insula Man, Belgia, Franţa, Finlanda, Germania, Letonia, şi zona-tampon a Naţiunilor Unite – Cipru. „Horizon”, cea mai recentă colecţie a sa, plasată pe Insula Man, a fost lansată la primul Festival de Literatură Manx din 2012.

Urszula (Jolanta, Weronika) Gierszon (născută Suszek) - poetesă, prozatoare, eseistă şi critic literar polonez, activist social şi animator al culturii, s-a născut la 15 iulie 1956, la Lublin. A debutat cu poezie în nr. 17/1980 al revistei Kamena. Din 1994 este membră a ZLP (Uniunea Scriitorilor Polonezi), filiala din Lublin, unde a îndeplinit şi funcţii de conducere.

Poeziile traduse au fost selectate din volumele de autor (a publicat şi în numeroase antologii colective, a îngrijit şi ilustrat alte volume de poezie şi proză): Wiersze patriotyczne (Versuri patriotice), Arcadia, Lublin, 2007; Adagio, Wydawnictwo lubelskie, 2002; Ziarno ruty rzucam w ogień (Un grăunte de rută arunc în foc), Arcadi, Lublin, 2005.

Întâmplări ciudate au loc în fiecare zi

Arborele Vieţii are numărul de ramuri stabilit Durează şi permanent renaşte din seminţele sale Este liber nici măcar umbra nu depinde de dânsul

zice cântecul. Ştii de ce? Nu crede musca insistentă ce te urmăreşte bâzâind din cameră în cameră, gonind chiar înaintea Toamnei, atrage curiozitate, sau că acei nori iluminaţi şi aliniaţi soarelui ca nişte straturi de frunze aurii, aspiră la ceva cu totul superior.

Vrei mai mult decât ceea ce este evident ca să-ţi realizezi următorul joc imaginar dar ei trăiesc o viaţă diferită, aşa că lasă acea insistentă muscă să se aşeze pe dosul mâinii tale sărate, lasă norii să se risipească, explorează ceea ce te aduce la acest moment împărtăşit apoi alungă-le, în mod natural precum uitarea.

Secvenţializând Verdele

spre existenţa plictisitoare, Septembrie îşi aşterne capcanele, înlănţuie epuizata vară, arde trandafirul reînflorit, înlătură mai întâi albul şi galbenul, casează roşul în purpuriu, apretează frunzele agăţate până se crapă şi cad, facând loc tiparului subţiat, scheleticului viitor ce înşfacă vieţi invizibile, sugerează mai mult decât sunt, imaginând mica pasăre, extenuată de migraţie, sosind în zbor şi planând în cercuri căzătoare în jurul unui copac trezit la viaţă în timp ce Primăvara hrănitoare se instalează.

De ce nu

setezi temperatura la noul Septembrie şi păşeşti afară devreme printre tunelurile bivuacate în şiruri strânse peste câmpii?

Pamântul e aer, aerul e apă, şi stâlpi se înalţă din vale pentru un armistiţiu cu ceaţa ce acoperă Zorii. Doi cai de ordonanţe, unul pătat, unul alb, aşteaptă sub copacii verzi, speriată o mierlă ţâşneşte brusc în zbor şi dacă, undeva peste canal, bubuitul obuzului greu ameninţă să invadeze vremea, aici soarele întrepătrunde fumul şi râsete se ridică din tabere de tineret unde fructele coapte şi mercenari străini ne umplu cuferele cu toate resturile ce pot fi oferite de Kent.

Sau

îndreaptă-te spre est pe urme albicioase ce coboară spre mare (sau unde marea a fost), disipându-te într-o sferă de lumină, lumină ce călătoreşte invizibil o întunecată distanţă de la steaua sa şi apoi aterizează să te lase să vezi memento-uri de maree şi curent, estuar, canal, permite cerului locul său, dă ciripitului un spaţiu conturat ce işi găseşte locul ridicându-se la norul condensat, minunea nu pana seacă, virtuosul cântec, transformarea luminii, dar asta simţi minunându-te de toate, setat pe registrul unei dimineţi de vară târzie, aparţinând acum istoriei luminii stelare din care faci parte.

Prezentare şi traducere de Marcela Zorland Aceste poeme sunt traduse în cadrul Proiectului Internaţional Poetry PRO, coordonat de Lidia Vianu, Director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan - Universitatea Bucureşti, http://mttlc.ro

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Actualitatea Press, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

Ramurile copacului meu au pierdut demult împărţirea lor de aur Năzuinţele

Cântecel pentru sponsor Daţi bani poeţilor acelor suflete mereu fără vreun groş Iar ei drept mulţumire vor scrie un denunţ privind viaţa Nu aşezaţi cotlete fără os şi versuri pe un singur taler Cuvintele - ale lor uşurele păsărele sângerează risipite sfărâmate de amaruri – pe flămânzi nu-i vor hrăni şi pe cei goi nu-i vor îmbrăca dar vor împlini… vor încălzi….

Oameni buni cumpăraţi poezii atunci când pâinea vă lipseşte Nu vă temeţi de cuvintele poetului Nu-s importante numele şi prenumele În patru pereţi ai albei file iubirea sa şi-o închide – aceasta este trup din trupul său Azi se vinde pe sine la târg deşi ar fi dorit să-mpartă firimituri de cuvânt precum pâinea de toate zilele sau mana s-o împrăştie La porţile Tale stau şi eu Domnule Sponsor nu mă ruşinez de rugămintea mea Nu fac parte din ordinul cerşetorilor şi nu doresc nimic pentru mine Banii Tăi sunt foarte necesari pentru poeziile mele… pentru viaţă… pentru viaţă

Împotriva vrăjilor Vrăjitoarele există Văd adesea umbrele lor Dansează în ochii înşurubaţi în răutate sau ţes şezânde pe bătăturile invidioaselor uitături Le privesc liniştită Cu un surâs de compătimire citesc falsele lor sentinţe ele nu ştiu că li se vor întoarce îndoit

s-au împletit cu rădăcinile contra legilor naturii M-au umbrit etanş cu o reţea de dependenţe ca-ntr-un labirint duşmănos Numerele - fascinaţia mea – m-au înşelat Nu există firele cifrele care să mă scoată precum pe Tezeu Nu voi găsi modelul pentru utilitatea fenomenelor

***

Aceasta nu mai este ţara… unde o fărâmă de pâine o ridicai de la pământ ca respect pentru darurile cerului… Pentru această ţară mă ruşinez prea des Acest loc este otrăvit dar cu o unică otravă N-am încotro să plec jur-împrejur numai nisipuri gâtlejul mi-e uscat de sete - nu găsesc o fântână Aici nu se aude măcar un strigăt de disperare Răsună el surd în viscerele acelor nebuni care cred că aceasta este casa lor şi-o numesc patrie Se scufundă în pustietăţi tot mai adânc tot mai departe De ţara aceasta… atâta-mi pare de rău Pane Cyprian

Rugăminte către lună

Convorbire cu un fluture de hârtie

memoria frica şi somnul Ţesătoare a timpului fiinţării oamenilor filezi cu răbdare Către tine trimit poeţii gândurile lor – vineţii semne de-ntrebare Eu nu întreb doar te rog Doamnă a stihiilor să mă aibi în grijă Fie ca nopţile stră-izvorul a toate să umple sufletul meu precum marea carte cuvintele vii

***

Câte rădăcini are arborele lumii?... Câte ramuri şi câte frunze are? Nu există prin propria forţă se regenerează din semănături – din pustiuri Nimic nu depinde de el este liber de sine însuşi

Şedeţi cu noi la solemna Masă de Ajun Astăzi sub semnul Vulturului Alb – iarăşi în coroană – în noaptea de decembrie liniştită focul amintirii arde pentru voi Masa e pusă deja pentru voi Duh al polonităţii – dacă mai exişti – fii cu noi

***

Atinge-mă şi spune-mi că sunt pentru tine şi voi fi câtă vreme aşa mă vei dori Palmele tale mătăsesc pielea mea şi buclele Vom crea împreună un rai minunat şi vremelnic După care voi rămâne pentru tine doar o umbră care lumina o ascunde sub cortină şi nu te lasă să respiri Voi pleca împreună cu umbra mea tu – în depărtarea vineţie Voi aştepta până ce mă va atinge un alt ”el” ;i-mi va spune: eşti pentru mine fii! Aşa este jocul de-a prinsa

Oare ce ţi-a dat acea Măreaţă Mamă pe care ai dăruit-o cu dragoste absolută? În strânsoare de fier te legăna la somn Te adăpa cu sânge şi frică Te hrănea cu durere Mângâia în curent unghiile Gătea în flori de aur amarul din inimă Cu pecete însemna ochii gândurile trupul O rană este amintirea ta pentru mine

Tu cea numită de greci mama Universului Afrodita Demetra regina umbrelor subpământene şi doamna Cerului ai rodit tăcerea

Prin faptele tale se nasc tristele cortegii de umbre şi flăcărui albe pe mormintele săpate în păduri Eroi săltaţi în dansul vostru naţional credincioşi întotdeauna Casa e salvată deşi în grădină copacii aceia nu mai sunt

Tatei, în al treizecişidoilea an de la deces

intrigile greu ţesute Le iert dar în contra lor zilnic arunc în foc grăunţe de rută

Argintată urieşime Isida Selene Io zilnic torni în mine picătura de curcubeu a visării

Soldăţico soldăţico ce soi de femeie eşti tu…

Oare chipurile tale nu sunt ţeasta goală iar orbitele nu cheamă abisurile disperării?

Ce să-ţi spun despre libertate? Sunt o pasăre fără aripi Ele-mi cresc în somn dar zorii cu lovitura lor le taie Nu mă-ntreba despre libertate Mă aflu dincolo de zidul zilei cenuşii Printre năravurile Lui şi logica lor În cuşca unui trup slăbuţ în labirintul adevărurilor strâmbe Dar să-ţi zic eu despre libertate Ea este dor neîmplinire Îţi voi arăta cum este libertatea Deschid palmele şi… zboară!

Păşesc din ceţurile istoriei din străfundurile faptelor În sângele nostru sângele lor curge Trăsnetul armează şuieratul obuzelor galopul cailor Mărşăluiesc în tăcere ca nişte umbre…

Aici unde foşnetul copacilor bătrâni şi locurile sunt una deşi aceasta-i doar o bucăţică de Pământ

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Secretar de redacţie: Diana BUCŞA Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com), Lidia VIANU Patricia GHEMEŞ (ghemes_patricia@yahoo.com) Cornel DRINOVAN (cornel_n_drinovan@yahoo.es) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

***

Cu răbdarea-ntipărită pe chip intri în visele mele Ai barba surie ochii ofiliţi mâinile costelive Cu ce vrei să mă tentezi? Gol arăţi îngrozitor Nu mai ai puterea de a încorda arcul ca altădată A ta săgeată fleşcăită nu era din aur Ai strâmbat-o de piatra inimii mele Unde sunt surâsul tău şi prospeţimea?

Unde s-a pierdut curajul tău?

Cuprinde-mă în pereţii viselor Trânteşte uşile cu putere şi-adormi în mine liniştit Şi să nu mă trezeşti mai mult divinule Cupidon Prezentare şi traducere: Alexandru G. Şerban

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu nr. 6 Telefoane: 0256.35.66.26, 0744.575.853 Tiparul: West Tipo International Timişoara e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com web: www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara Materialele se primesc pe adresa redacţiei sau pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte la toate chioşcurile de ziare din Lugoj, în librăriile din Lugoj şi Timişoara şi la chioşcul MNLR Bucureşti