Actualitatea literară 33

actualitatea literară

nr. 32-33, anul IV

iunie-iulie 2013

n revistă a unirii scriitorilor din românia n www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara n

n Nicolae SILADE

n Magda URSACHE

Despre lungul drum până la tine însuţi

n InterVIU cu fotograful Simona ANDREI, relizat de poetul Ştefan CIOBANU

Trandafirii Doftanei sau Flora realismului socialist

n cronica literară de Adrian Dinu RACHIERU

Sorin Titel şi istoria “mică” n recenzii de Ionel BOTA, R.V. GIORGIONI

Adela Peicuţi n meridiane

n proză Constantin ARCU, Viorel DIANU, Nicolae HAVRILIUC

n poezie Cassian Maria SPIRIDON, Simona-Grazia DIMA

Pustiul originilor în poezia orfică: Anna Santoliquido Prezentare şi traducere de Ela Iakab

Nicolae SILADE

Despre lungul drum până la tine însuţi

Ilustrăm acest număr cu lucrări de Elena PASIMA

Totul a pornit din marea curiozitate a fiinţei mele şi din dorinţa de a lămuri enigma propriei existenţe.

Aveam puţin peste 20 de ani, tocmai mă liberasem din armată şi mă simţeam la o răscruce de drumuri, fără să ştiu încotro să mă îndrept. După câteva ezitări, am pornit pe drumul literaturii, lăsînd în urmă fotografia şi pictura. Nu ştiu nici acum dacă a fost o decizie sută la sută personală sau mâna destinului, dar pot spune cu certitudine că pe drumul ce a urmat am fost călăuzit de un înger păzitor. Chiar dacă la puţin timp după asta am simţit că viaţa mea se întunecă pentru totdeauna.

Am fost nevoit atunci să mă retrag în mine însumi, să înfrunt şi norii dinlăuntru şi întunericul din afară. Aşa a început odiseea mea lăuntrică, o neîncetată căutare a luminii, a adevărului, a propriului eu.

Ar fi foarte greu să rezum aici, în câteva rânduri, zece ani de frământări spirituale, dar trebuie să spun că marea poezie a lumii mi-a fost mereu alături în momentele în care mitologiile, religiile şi filosofiile nu mă mai mulţumeau, deşi, trebuie să recunosc, fără ele nu ai cum să ajungi la tine însuţi. Iar în ceea ce mă priveşte, fără ele nu aş fi găsit drumul spre lumină, nu aş fi simţit că viaţa mea începe să se lumineze din nou. A fost un drum anevoios, asemeni urcării pe cel mai înalt munte al lumii, o continuă ardere interioară, cu momente de disperare adâncă, dar şi cu nebănuite revelaţii, după care, ajuns în vârf, simţi că nu mai urmează decât înălţarea la cer. În acel moment, am înţeles că asceza mea abia începe. Şi, timp de trei ani şi jumătate, am încercat să mă apropii de propriul eu, de acel eu impersonal din cuvântul Dumnezeu. La care, pentru a ajunge, trebuie să călătoreşti cu mintea spre începutul lumii şi chiar mai încolo, trebuie să mergi înspre sfârşitul ei şi chiar mai departe, pentru a înţelege că “nu există geneză mai mare decât există astăzi, nici apocalipsă mai mare ca acum”, cum spunea Walt Whitman. Când însă înţelegi asta, eşti deja în afara lumii, ca să nu zic deasupra ei, eşti deja în afara timpului şi începi să vezi altfel lucrurile, începi să vezi cu adevărat. Dar eşti singur sau, cel mult, te simţi singur, pentru că “cine mai poate să-şi fortifice singurătatea are încă oameni înlăuntrul său”, cum spunea Elitis. Şi drumul tău spre tine însuţi nu se opreşte aici, drumul tău spre tine însuţi continuă până când, desprins de tine însuţi, cel care ai fost, ajungi la tine însuţi, cel care eşti.

Cum se întâmplă de obicei la noi, această generoasă iniţiativă a Grupului Editorial All, menită să-i stimuleze pe scriitori şi să relanseze interesul publicului pentru romanul românesc, a fost primită cu reacredinţă de unii comentatori.

nr. 32-33 n iunie-iulie 2013

Un premiu literar de 10.000 de euro În curând se va acorda Premiul „Augustin Frăţilă” pentru cel mai bun roman apărut în 2012.

Premiul, instituit de fundaţia „Casa de Cultură” (de pe lângă Grupul Editorial All), constă în 10.000 de euro şi se află la a doua ediţie.

Anul trecut el a fost câştigat de Lucian Dan Teodorovici, cu romanul „Matei Brunul”. Tot atunci, postul de radio Europa FM i-a acordat un premiu de popularitate, în valoare de 2.000 de euro, Mirelei Stănciulescu, autoarea romanului „Emoţia”.

Cum se întâmplă de obicei la noi, această generoasă iniţiativă a Grupului Editorial All, menită să-i stimuleze pe scriitori şi să relanseze interesul publicului pentru romanul românesc, a fost primită cu reacredinţă de diverşi comentatori.

Unii critici literari, nemulţumiţi că nu fac parte din juriu, că n-au un control asupra atribuirii unui premiu literar atât de important, au pus la îndoială competenţa celor care acordă premiul.Iar unii romancieri lipsiţi de talent, conştienţi de faptul că n-au nicio şansă să învingă într-o asemenea competiţie, au scris negru pe alb că premiul este prea… mare pentru România, că ar trebui

împărţit mai multor autori (ca un ajutor social!).

Ce ruşine! În loc să ne bucurăm că se întreprinde ceva în folosul literaturii române, ne uităm negri de invidie la cei care au făcut posibilă acordarea premiului şi îi blamăm.

Obiecţiile aduse sunt aberante şi ilustrează ridicolul la care îi poate duce pe unii autori gelozia literară.

Juriul este format din cei mai buni critici literari ai momentului: Dan C. Mihăilescu, Daniel Cristea-Enache şi… eu (care mai sunt şi preşedintele

juriului!). Din întreaga producţie de romane a anului anterior, acest juriu nominalizează, cu maximă obiectivitate, după dezbateri de mai multe săptămâni, cele mai bune cinci romane. Intră în joc, apoi, un grup de douăzeci-treizeci de bloggeri, care reprezintă publicul (pentru că şi publicul trebuie să aibă un cuvânt de spus). Acest grup alege romanul căruia i se va acorda premiul.

Exact ca în tribunalele americane, unde competenţa profesională a magistraţilor este supervizată de bunul-simţ al unui juriu format din nespecialişti în drept, în acordarea premiului „Augustin Frăţilă” sunt folosite două filtre: acela al cititorilor profesionişti şi acela al iubitorilor de literatură aflaţi în afara grupurilor de interese din viaţa literară. Nu există − şi nu a existat vreodată la noi – o mai bună formulă de selecţie.

Aşteptăm, cu dragoste şi cu o imensă curiozitate, romanele apărute în 2012, care vor fi înscrise în competiţie. Ele pot fi trimise de autori sau de edituri pe adresa: Grupul Editorial All, b-dul Constructorilor nr. 20 A, sector 6, Bucureşti, până pe data de 20 iulie 2013.

Despre “responsabilii”-iresponsabili, onoare şi demnitate ,,Responsabilii’’ de tot ce se poate numi îngenunchere umană nu au conştiinţa răului făcut împotriva omului [...]. Nu! Ei sunt, oricând, gata să o ia de la început. Cu aceleaşi tâmpenii, cu aceleaşi închinări, cu aceleaşi urale, cu aceleaşi cuvântări”

n ilustraţiile numărului n

Elena Pasima: FURTUNA - 65-50cm, creion pe hârtie

Dragii mei, În urmă cu ceva ani, întrebat fiind, la deschiderea unui simpozion, ce mă deranjează în vremurile de acum, am răspuns scurt şi sec: ,,lipsa de onoare’’. Alina Mungiu-Pippidi, unul dintre organizatorii întâlnirii, a făcut o pauză, a reflectat, undeva, în sine, apoi a aprobat cu un un: ,,da’’ bâlbâit, nesigur. După ani, la acea lipsă, personal, aş mai adăuga, în măsura în care nu comit, cumva, la nivel semantic, o tautologie, şi lipsa de demnitate. Cu alte cuvinte, cele două, adică lipsa de demnitate şi lipsa de onoare sunt tot ce nu-mi dau pace zi şi noapte, în societăţile contemporane, în această lume tăvălug, ce se vântură dintr-o parte în alta, în jurul gogoloiului numit ,,Planeta Pământ’’, gogoloi, din toate punctele de vedere, nici pe departe rotund. Am făcut această ultimă precizare, având în vedere frumosul (ca un tot) la nivelul sferei, perfecţiune întruchipată, imposibil de detronat în lumea noastră, a muritorilor, lume din care, de dragul conceptualizărilor (existenţialiste, în special), îl scoatem pe Dumnezeu, ignorând echilibrul.

Ei, de ce? Din egocentrism, din narcisism, din imposibilitatea acceptării limitelor, din impotenţă mentală (ca să nu-i spun boală de tip schizoidal), din te miri ce alte aiureli umane, la care aş adăuga ,,responsabilitatea asumată’’ cu valenţe puse în mişcare imediat ungerii individului într-o oarecare funcţie, evident, vremelnică, goală de conţinut (oricât s-ar screme nu poate mişca două paie) şi, de cele mai multe ori, doar prilej de ,,a-şi da arama pe faţă’’. Şi şi-o dă mai ceva decât Măria năroadă, în bâlci, (personaj deja în folclor), câtă vreme are ridicolul pe măduva spinării, până spre creştetul capului. Să nu credeţi că mă autoexclud involuntar, necondiţionat, din comunitatea deja creionată! Nu, şi nici nu vreau să fac pe lupul moralist la stâna guvernării! Nu, însă câtă vreme nu am dat buzna, pe vremuri, în rândurile pcr-ului, doar pentru a mi se publica odele închinate conducătorului iubit (nu mi-am permis să scriu!), câtă vreme, la timpurile de acum, oportunismul (dacă l-aş fi avut, aveam, ehe, şi titluri, şi avere!) îmi este în limite, câtă vreme mai cred în a fi Om pentru omenire, mai cred încă într-o normalitate a tuturor, îmi permit (moraliceşte vorbind), măcar din când în când, puncte de vedere.

Fraţilor, nu aş fi pus pe hârtie aceste rânduri (presimt că deranjează), dacă nu aş fi văzut, în zilele trecute, de 1 Mai, fel şi fel de manifestări şi nu aş fi auzit, contextual, flecăreli care mai de care. Toate la un loc m-au purtat în anii de dinainte de `89, ani în care îndoctrinarea unora (din nou mă abţin să folosesc cuvinte dure, deşi mai potrivit ar fi termenul de ,,fanatizarea unora’’), îşi avea şi structură, şi formă manifestă. Structura? La nivelul adepţilor patologizaţi (mulţi şi proşti!!!), pe când, forma sa manifestă, doar în creierul cât aluna (şi aia râncezită) din tărtăcuţa fanaticului. Şi ca să nu-mi reproşaţi lipsa de bun simţ şi de documentare (deşi am trăit şi văzut cu ochii mei), am să vă reamintesc defilările (de 1 mai, de 23 august, de ziua lui, a ei, a lui Stalin... Doamne, cât de cretin trebuie să fii încât să poţi pune poporul să strige: ,,Stalin şi poporul rus fericirea ne-au adus!’’ De parcă ea, fericirea, ar fi fost un fel de marmeladă bună de întins pe coaja de mămăligă, că pâinea se ducea despăgubiri de război, în răsărit), organizate doar pentru a-şi pune în

valoare ,,adeziunea şi dăruirea’’ faţă de mai marii puterii şi faţă de conducător. Pe bulevarde, pe stadioane, în pieţe, zi şi noapte, în preajma zilei.. (cutare), la comandă, se striga în gura mare, se bătea pas de defilare, se bătea din palme... Printre dinţi, însă muritorii de rând, sistematic înfometaţi, strâşi cu arcanul, ca pe vremea lui Creangă, urau urale. Ce mai conta dacă la final, după îndemnuri la întreceri socialiste, organizatorii primeau decoraţii, un fel de tinichele, astăzi bune de agăţat la spate?! E, aceşti ,,scenarişti’’, aceşti ,,regizori’’, aceşti cântători la dudă, lui dudă împărat, odată decoraţi, deveneau ,,responsabilii’’ sociali. În mintea lor şubredă, ,,,cu responsabilităţi’’ chiar foarte mari. Poporul, de ei şi prin ei, musai trebuia să fie educat! Un astfel de individ (bolnav de toate) am reîntâlnit şi acum, după ani, între 3 şi 17.04.2013, cât am fost internat la Spitalul Floreasca. Nu-i dau numele...

Nu de alta, dar nici nu merită! În plus, am un soi de lehamite pentru astfel de sfoiegiţi ai istoriei. Reţineţi însă faptul că momâie avea peste 86 de ani, că se mândrea cu Ordinul muncii clasa a treia, oferit de sulic-man, la acea vreme şef de stat, ordin primit pentru că băgase toată suflarea de prin Bărăgan (localnicii şi deportaţii din Banat), la propriu, cu nasul în rahat. Vai de mama lui! Cum l-o fi răbdat pământul?! Cu alte cuvinte, al de sulică-vătaf, făcut (evident, fără a şti carte), peste noapte, ,,responsabil la stat’’, arestase, tăiase, spânzurase tot ce îi ieşise în cale, doar ca să iese el păduche în frunte şi la naţionalizare, şi la colectivizare. Apoi ,,trai, nineacă’’(pensionat), pe banul boborului, de el şi cei asemenea, zeci de ani, boborizat. ,,Responsabili’’ au fost şi cu culturalizarea satelor, cu, cu... Au fost! Experimentul uman de după cel de-al Doilea Război Mondial, în această parte de lume, se vede şi se simte peste tot, oriunde, pe faţa pământului, chiar şi în ziua de astăzi. Nu degeaba suferim!

Problema însă e alta, de altă factură. ,,Responsabilii’’ de tot ce se poate numi îngenunchere umană nu au conştiinţa răului făcut împotriva omului, împotriva fiinţei, făcut chiar şi împotriva lor. Nu! Ei sunt, oricând, gata să o ia de la început. Cu aceleaşi tâmpenii, cu ace-leaşi închinări, cu aceleaşi urale, cu aceleaşi cuvân-tări! (Îmi aduc aminte cât de penibile au fost luările de cuvânt televizate, de după ‘89, la omagierea lui Adrian Păunescu, omagiere organizată la Teatrul Marin Sorescu din Craiova). De ce ei aşa şi nu în rând cu ceilalţi? Nu ştiu! Probabil, doar pentru a fi iar buricul pământului! Ori tocmai aici, dincolo de explicaţia din dicţionar, stă chestiunea de onoare, demnitate. În puterea de a te recunoaşte (în măsura în care ţi-ai văzut, cât de cât, cândva, că altfel nu se mai pune problema), de a-ţi şti carenţele, păcatele, de a cere iertare semenilor, lui Dumnezeu şi a te da la o parte, mai ales când faci, fie şi numai prin prezenţa ta, rău altora. Dar dacă la mansardă, creieraşul, cât aluna, de unde onoare şi, evident, de unde, la propriu, responsabilitate? Mde?!

Fără să tragem concluzii: responsabilii-iresponsabili vor sfoiegi, oricum, prin istorii, până ce iar vreun besmetic le va face din nou parte. Asta doar în condiţii de neadaptabilitate, că invers, oportunişti, cum sunt, şi în democraţie, cum simt că e vreun cur de lins, cum se pun pe roate. Avea dreptate I.D. Sîrbu: ,,doar cururile se schimbă, limbile sunt profesionalizate!’’

Nicolae BĂLAŞA

Edi tor ial

opiniile noastre

Alex ŞTEFĂNESCU

2 actualitatea literară

cronică

nr. 32-33 n iunie-iulie 2013

actualitatea literară 3

Adrian Dinu Rachieru

Sorin Titel şi istoria “mică”

„Întotdeauna am vrut să scriu despre lucruri fundamentale”

Încheind, odată cu Femeie, Iată Fiul Tău (1983), tetralogia bănăţeană, Sorin Titel mărturisise unor cititori-amici, lui Livius Ciocârlie, îndeosebi (ca prim cititor al manuscriselor sale), intenţia de a scrie despre „prima tinereţe” (traumatizanta epocă a studenţiei, marcată, se ştie, de două exmatriculări, la Bucureşti şi Cluj), privită din exterior, însă. Noul proiect a trezit imediat suspiciuni, Titel fiind bănuit că ar cocheta cu romanul politic. Moda, oricum, trecuse; pe Sorin Titel genul nu-l prindea, constata, ulterior, acelaşi Livius Ciorcârlie, în Postfaţa (1, 223) care însoţea romanul titelian postum, Melancolie (1988). preferinţe literare ferme, prozatorul, curios, se va replia, reinventându-se. În „etapa bucureşteană”, odată cu Ţara îndepărtată (1974), roman polifonic, Titel redescoperă spaţiul banatic; şi, prin romanul pomenit, va inaugura aşa-numitul „ciclu” bănăţean, o tetralogie care a impus un topos propriu, inconfundabil, beatificat, de un realism minuţios.

Dacă le nouveau roman exersa o tehnică în sine, colecţia de întâmplări şi protagonişti, dezvăluită prin tetralogie, vădeşte „foame de concret” şi o „amănunţime generoasă” (cf.

Ovid S. Crohmălniceanu). După Ţara îndepărtată, Titel va tipări Pasărea şi umbra (1977), Clipa cea repede (1979) şi Femeie, Iată Fiul Tău (1983), toate închipuind, prin aliajul dintre amintire şi fantezie, un Banat imaginar, un „spaţiu filtrat de memorie” (cf. M. Ungheanu), foind de viaţă. Cu istorisiri ciudate

miniepistole 4

voi apărea în curând în toate fotografiile în tonuri de sepia părul meu argintiu va fi fiind atunci amintire oglindă surâs al unui timp întors în sine dragoste dragoste ce-mi dai să spun povestea ta povestea noastră ce dai ce iei dragoste voi apărea în curând în toate revistele lumii marii critici ai lumii vor scrie mereu despre mine dar cine să înţeleagă cine s-adune cine să-ntoarcă din marea risipire un chip care a fost al lumii un chip care a fost al meu dragoste voi apărea în curând în toate bibliotecile lumii ochi străini mă vor privi din sonete eternelii epistole inimi străine se vor cutremura şi vor plânge şi se vor bucura dar eu nu voi mai fi fiind atunci decât un nume dragoste un cuvânt un nume dar de ce vă vorbesc despre mine când foarte bine aş putea vorbi despre altul şi altul şi altul sau chiar despre tine frate

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

reprimit la facultate, după numeroase tergiversări, cu binecuvântarea academicianului Mihoc. O scrisoare a lui Mircea Zaciu, datând din ianuarie 1959, îl îndemna să nu abandoneze; ar fi „o crimă” să renunţe la scris! (3, 99). Într-adevăr, „vulnerabilul” Sorin Titel n-a renunţat. Debutul său în volum (Copacul, EPL, 1963) fusese precedat de schiţele trimise unor reviste, începând cu Drumul, apărută în Tânărul scriitor (1957).

Aceste proze timpurii au atras atenţia, încât, comentându-i debutul editorial, G. Dimisianu îl aşeza „în linia întâi a prozatorilor generaţiei lui” (4, 99), îndatorat realismului liric. Alţii vor semnala influenţa slaviciană, apetitul de povestitor, interesat, cu ochi cinematografic, de posibile decupaje filmice. Iar D. Micu (coordonator al lucrării de licenţă), prefaţând Copacul, va lansa, pe lângă frazele-stas, obligatorii în epocă, şi câteva observaţii subtile, adeverite în timp. Fiindcă Titel era un caz şi apariţia volumului, explică D. Micu, trebuia motivată politico-ideologic, inclusiv prin Prefaţă (5, 564). Venit la Timişoara, în 1964, Titel devine, în redacţia Orizontului, un om-punte, „un punct

(6, 870). Solidar cu experienţele avangardiste, în teatru şi plastică, plonjând în atmosfera febrilă a acelor ani, el are ispita experimentului. Încât, cercetându-i traiectoria, vom observa că aparentul tradiţionalism, la start, se metamorfozează, graţie frisonului sincronizant, în pas cu orologiul parisian, într-un modernism „inautentic” (după unii), livrând „ciudăţenii”. Fază accelerată după Valsuri nobile şi sentimentale (1967), culminând cu parabolicul miniroman, de atmosferă kafkiană, Lunga călătorie a prizonierului (1971). Roman care, peste câţiva ani, va fi publicat în Franţa (la Denoël, în 1976), prin bunăvoinţa lui Maurice Nadeau, în colecţia Les lettres nouvelles, sub banderola Scriitori protestatari din est, cu stimabil succes de critică! În Lunga călătorie..., adevărat examen de virtuozitate, Titel „filmează” şi propune, de fapt, „o alegorie a vieţii” (5, 567). Tot în 1971, Sorin Titel se fixează în Bucureşti, intrând în redacţia României literare.

Cu bonomie discretă, bucurându-se de amiciţia unor spirite înalte (precum Lucian Raicu, un prim comentator al încercărilor sale de odinioară), cu

(simultaneizând vocile) şi rememorări dezordonate, în realitate şi în vis, în lumea aceasta şi în cea „a morţilor”. Şi în care, obişnuitul, învăluit în mister, face loc unei „bucurii temătoare”.

Confirmând, peste ani, un „diagnostic” pus de un alt prieten timişorean, pictorul Ciprian Radovan, cel care îl „citise” cu exactitate, observând că Sorin Titel era stăpânit de „o melancolie persistentă, ascunsă cu înţelepciune” (4, 120). Mereu grăbit, totuşi binevoitor, disponibil, interesat de scenarii (publicate postum), piese de teatru şi regie film (are în palmares doar Iarba verde acasă, regizat de Stere Gulea, în 1977), Sorin Titel (1935-1985), a fost un devot al scrisului. Iniţial, fără aderenţă la Cehov, a descoperit – brusc luminat – tandreţea, proza „cu inimă”. Umorul îi era străin, nu-l prindea (notase Paul Georgescu); dar, într-o vreme care cultiva industrios literatura „de curaj”, Sorin Titel a dovedit curajul literaturii, cum, memorabil, se pronunţase Valeriu Cristea (2). Persistă şi o ciudată indecizie în a-i fixa locul. Prozatorul, bântuit de presimţiri negre, avea o percepţie fragmentaristă, „asculta” vocile, practica clivajele temporale.

Marea lui „descoperire” a fost, evident, feeria cotidianului (cf. Mircea Iorgulescu), dizolvând tragismul, viaţa măruntă, mereu în cumpănire între miracol şi suferinţă. Intrat, parese, într-un con de umbră, scrisul lui Titel a prilejuit, totuşi, câteva studii de amploare: Adrian Dinu Rachieru (1995), Ada D. Cruceanu (1997), D. Vighi (2000) şi, mai ales, Elisabeta Roşca (Lăsconi), cu două volume, în 2000, dedicate „ciclului bănăţean”, respectiv „universului creaţiei”.

Unii, spuneam, îl ignoră (Alex Ştefănescu, de pildă), alţii (cazul lui Valeriu Cristea) văd în el „un artist cum puţini avem chiar printre scriitorii importanţi” (2, 79), un prozator cu har, rezistând temelor la modă şi propunând „o literatură a sentimentelor frumoase”.

Adevărul e că scotocind în „imensul depozit” al trecutului, pe acesta îl schimbăm, de fapt, populându-l cu vise sau întâmplări care ar fi putut avea loc, constata Borges; e singura noastră posesiune. Prin vegetaţia epică pe care o favorizează visul, atotputernica raţiune este „sporită cu o parte de umbră” (Jean Starobinski); predispusă la calmitatea formelor, convertindtotulînlumină,easeîncarcă de stranietate devenind o conştiinţă lărgită. Această „întoarcere a umbrei” nu este purtătoarea unei solemnităţi funerare. Şi, astfel, demiurgul (adică autorul) se „pregăteşte să intervină”, deşi abreviază o lecţie existenţială; se desprinde hoţeşte de propria-i persoană, mângâind lumea cu o privire surâzătoare şi înţeleaptă.

El se îmbată la gândul invenţiei, posesiei şi, mai ales, al „bucuriei de a şti totul”. Şi de a ne spune totul.

Aluatul amintirilor, însemnările rememorative păstrează o legătură misterioasă cu realitatea; sunt reciclate prin „tratamentul fabulatoriu”, închegând o lume proprie, deopotrivă a armoniei şi a dezrădăcinării, rătăciţii şi descumpăniţii purtând speranţa unei iluzorii reîntoarceri. În pofida aparenţelor, falia titeliană nu se susţine; premisele operei sunt de aflat în primele povestiri şi, neapărat, în prima parte a Dejunului pe iarbă.

Titel, s-a spus, esenţializează banalul şi, prin repetiţie, ajunge la „confuzie”: copilăriile se suprapun, destinele par xeroxate, cărţile ultime rescriu – la alt nivel – aceeaşi „realitate”. O realitate care lasă impresia de cunoscut, deşi filtrul ficţiunii o deformează; ea ne este restituită „uşor altfel”, descoperind sub crusta obişnuitului adevărurile fundamentale. E vorba de un realism fabulos (constatase Lucian Raicu), de un fantastic îmblânzit printr-un expresionism patetic, surdinizat şi irigat prin ironie şi umor; de o proză,

în ultimă instanţă, plină de ambiţii mari câtă vreme slujeşte doar o omenească privire a vieţii. Doar atât.

Or, ceea ce se oferă privirii noastre nu este posomorâta oboseală şi, cu atât mai puţin, greaţa existenţială.

Cu o răbdătoare sârguinţă, Titel gospodăreşte amănuntul paradisiac, plonjează în baia cotidianului, biciuieşte într-un crepuscul ironic energia sentimentală şi descoperă fisura, vestind tăinuita ameninţare; nenorocirea care va să vină, zbaterea, tentativa amânării, lumina originară şi noaptea veşnică, suprimând distanţa. Titel pătrunde în „esenţa ascunsă”. Depoziţia lui Honoriu Dorel Raţiu (a Artistului, deci) este veritabila meditaţie titeliană: pasărea de pe şevalet este „născocită şi văzută, deopotrivă”.

Născocită şi văzută, deopotrivă, proza lui Sorin Titel se rupe de context.

Viaţa pusă în roman nu se restrânge la o literatură a experienţei; reinventată, ea nu se mulţumeşte cu impulsul resentimentar, transformând ficţiunea biograficului într-o proză politică aspră, demitizantă. Faţă de un Paul Goma, bunăoară, care – la rându-i – caută o compensare în imaginar (Marta Petreu l-a şi considerat un „fantasmator”) pentru a ieşi din inconfortabila realitate, Titel nu transformă pagina într-un document şi nu are o reacţie etică (în sensul unei violente depoziţii). Şocurile Istoriei, subiectivitatea rănită rezonează stins, în fundal, deoarece Titel are oroare de circumstanţial. Pentru el, agresiunile Istoriei se topesc întrun nimb luminos, lumea în care respiră purtând un iz bolnăvicios, se încarcă cu o sadoveniană înţelepciune contemplativă. O istorie fabuloasă şi plauzibilă curge într-un desen mitografic, ritualurile existenţei au o desfăşurare molatică, atingând dulcea împăcare. Clipa prezentă, oricât de mincinoasă, aruncă un văl de melancolie peste sâmburele vieţii, în amestecul indicibil de bine şi rău. Expurgată de violenţe, calma idealitate, stinsă, vlăguită îşi dizolvă personajele într-un freamăt blând, învăluitor. Suntem dincolo de Istorie. În relaţia artă/eveniment, Titel nu palpează vecinătatea cauzelor, tensionând câmpul politic, ci ordinea naturalului, îngemănând moartea şi viaţa. Caută, aşadar, un refugiu contemplativ. Sperând că binele solar va birui întunericul. Că omul împovărat, cutreierat de o durere neputincioasă şi nu personajul eroic, statuar, de o măreţie voluntară îşi duce soarta în lume, corectând vectorul destinului. Tragicul se revarsă peste o lume a opulenţei, ce părea ocrotită în faldurile intimităţii. (va urma)

Elena Pasima: Prix Nobel de la Paix 65/50cm, Crayon graphite sur papier

Deşi victimă, cu destin deturnat, pătimitul Matei – protagonistul acestui roman neterminat – se dovedeşte pasiv, abulic; fostul său coleg, Şerban, admirator al lui Freud, vrea să priceapă „ceva din toată tâmpenia cu exmatricularea”. Încercările prin care a trecut Matei, atenuate faţă de realele întâmplări ale autorului, conferă unei epoci negre un dramatism estompat.

Credincios viziunii sale „anistorice” (discutabilă), Titel propune, însă, un polemism implicit, refuzând, deopotrivă, viziunea eroizantă sau victimizantă, bătătoritele reţete în vogă, mutând interesul lectorului „în afara literaturii”, cum observase Valeriu Cristea (2, 80). Într-un „mic roman de familie”, nota Eugen Simion (3, 6), tatăl scriitorului, Iosif Titel, va povesti, cu sobrietate, desfăşurarea evenimentelor. Fiul va fi

de sprijin” în mişcarea literară a zonei (4, 305). Vital, afabil, delicat, legând numeroase prietenii, el traversează aici, după propria-i mărturisire, „anii cei mai denşi” (4, 117). Meloman, cinefil, veritabil gurmand cultural, Titel s-a dovedit un pledant înfocat pentru înnoirea prozei, cu lecturi bogate şi opinii ferme, susţinute cu îndărătnicie. Nu e de mirare că, în 1968, ivea, prin Dejunul pe iarbă, primul „nouveau roman” românesc.

Cultivă chiar un modernism ostentativ, „extrem” (zicea, recapitulativ, Valeriu Cristea) şi beneficiază de sfaturile unor „consilieri” timişoreni: Livius Ciocârlie, Şerban Foarţă, Marcel Pop-Corniş (îndemnându-l spre H. Melville) ori, în teatru, Aureliu Manea.

O epocă furibundă, în care „bulimicul” Titel (culturaliceşte vorbind) devine, nota Cornel Ungureanu, „profetul” noului roman (4, 11). Categoric, cel mai silitor în „aclimatizarea reţetelor”

Simona-Grazia Dima

4 actualitatea literară

Stăpân Stăpân (mă-ntrebam, pe un drum vineţiu) cine e?

Din direcţia opusă veneau oameni răniţi surâzând, nu clintea niciun fir de praf în amiaza necruţătoare, sub domnia tăcerii gândeam: cel ce acceptă şi-are puterea să-nghită senin culori şi gusturi în devălmăşie, cine stă la colţ de stradă, cu spatele sprijinit de zid – şi, demn şi lent, mănâncă, iar noi ne-alegem fiinţa, providenţialii Iovi, în el, liniştitoare albie de-ntuneric.

Asemeni ceţii e, la datorie zilnic, sub porţile infernului, mâncând întruna.

Transmută hălcile smolite.

Pare să digere totul.

O simplă-ntrebare despre revoluţiile umane – şi vezi cum se scurge în el printr-un jgheab de aur, apoi dispare. O boare – şi atât.

Oare cine-o fi pus întrebarea?

Un om atotprezent, unul care a găsit o nucă-n praf? Şi cine-a răspuns? Numai gingaş mestecat se aude, nimeni n-are timp să răspundă, căci vine istoria, cei ce mestecă se ridică-n picioare, casele li-s luate de vânt, iar el, ce ne uşurează-ntrebarea de lesturi, de-i văzut, se face-o părere, o buclă de aer, ivită pe-alte străzi, mereu pe cuburi de granit – răsare o umbră, zefirul desface, topeşte-apoi metalul în ceară violetă, în hiacinţi deschişi, sub care unda-i neagră.

Omul-proiect Neterminat, pe-un bulevard înaintând, îşi ţine capul în mâini, uriaşul cap de mucava pe care apar, înspăimântate, semne, greieri pe un monitor de camfor – din computerul nimănui. Parcă damnat, strânge de pe jos mucuri de ţigări, lipitori, mănâncă reclame, afişe, mulţi îl critică, fiindcă apare întruna la televizor, încurcătură a veşnicei tranziţii obşteşti, plânge când simte arsura cuvântului, fiindcă şi el a fost acolo, se retrage-n culcuşul său de la periferie.

Uneori l-am întâlnit la gara Căţelu, dar şi la Piaţa Romană. Pentru el cântă orchestrele, dacă-i deschizi cu grijă cutia de pe umeri, afli sudalmele pripăşite ca broaştele într-un tău gâlgâitor, dar şi lumina preţioasă, o undă neasfinţită, ziua ori noaptea, la fel, răzbate dinspre pereţii de osuar roman, unde se vor ivi lictorii cu făclii în mâini, pentru el cântă orchestrele nopţii şi începe balul, el însuşi nu ştie ce este şi merge mai departe, strângând aceleaşi resturi de pe jos, cu capu-n braţe.

Să fim atenţi cu el – noi suntem el, omul-proiect, cum, modest şi nedrept, l-am putea numi,

poezie

nr. 32-33 n iunie-iulie 2013

uitând că sărbătoarea e-n eternitate, iar gustul ei se poate simţi şi-acum, dacă vrem, el are nevoie de multă iubire, tocmai fiindcă nu ştie ce este, lumina-l precede, ori îl urmează, nestingherită, în vreme ce agonisita-i dispare în hăul unei guri de peşte.

Ce ştiţi despre el, voi, care-l blamaţi pentru capul stângaci, un reziduu al tehnicii? El pare că merge, în loc de munţi îl aşteaptă contururile de fierăstrău ale oraşului, mâlul de iluzii.

Ieşirea Dis-de-dimineaţă ies, lumea-i a mea. Arome de fierturi delicioase, ai zice că tot universul găteşte.

Simt în văzduh pierduta iarbă silfium, înmiresmând un prânz roman.

Capi de familie pleacă deja, cu genţi diplomat în mâini, băbuţe caritabile duc, din vulcanul nopţii, sacoşe pline, la megieşi ori la rude. Câte un boschetar se ridică ceremonios, mulţumind în felul său Domnului, flori absorbite-n sfinţenia vieţii scot un murmur difuz, nemişcate în leagănul iubirii.

Nimeni nu vrea să scape, fiecare-şi arată, cu străluciri de diamante, cătuşele vieţii.

Gâlgâie fluviul subpământean, fluieră Enkim, zeiescul şef al digurilor şi canalelor. Întreb pescăruşii de mai există în valuri străvechiul vasilisc, grifonii ori zgripţori cu ochi roşii, Ei îmi răspund: desigur, la locul lor sunt toţi, din nou se vor ivi, la un simplu dangăt de clopot.

Culeg smochine din pomul antic suit cu inocenţă în vecinătate, odată cu supermarketul Auchan.

Un timp mereu proaspăt sporovăieşte pe limba poeziei şi-a visului, moare şi-nvie pe loc, cum omul lui Leonardo, din cercul şi pătratul unde stă, captiv, ne face cu ochiul, sub trupul său canonic, scribul chinez şi-a gravat hieroglifele: „norocul e ciclic.”

Sunt bune smochinele. Mă văd în valuri, vorbind în limba poeziei şi-a visului.

Coborâre Arta de a coborî pe sforile mângâioase din bură de diamant, de a fi ţinut ca un hoit drag, pe lângă zeul învestit cu putere, care ştie să se lase în jos, năvalnic, aproape brutal, aparent ignorându-te, fluture pal, dar tot ce face e slujbă pentru tine, fără să fie nevoie să vorbeşti, ori măcar să-i vezi chipul!

De nu cunoşti decât trufia sclipirii şi-a amiezii, el te conduce în hăul preţios, în vâlceaua păcii, pe răcoare.

Adoraţie Tu cântă-i: „Pentru că sunt copilul cruzimii tale, modelat de valuri tiranice prin care-mi mijloceşti accesul spre comori, stau nemişcat şi te ador în pace, nu clipesc la zornăitul banilor buboşi, fosforescenţi ai schimbului sau cametei (mă neguţezi, pesemne), nepăsător, în timp ce ochi imenşi, cumplit de dureroşi, mi se deschid pe trup, ca rănile de lepră, eu te iubesc şi, fascinat, privesc cu-ncredere spre tine.”

Petale pictate Moartea se-ascunde-n petale pictate, în patul de miere şi flori care promite în şoaptă somnul însă ascunde la temelie, treaz şi viclean, numai un cap mizer, apus, rupt dintre lucruri, pierdut într-un luciu vioriu.

Viu este braţul întins să-i picure-n carne cristalul, aşa cum vine pe vânt, ţesut de-un păianjen, departe, cu ură, cu artă.

E vie frunza pornită cu ştiinţă din vârful copacului, într-o cădere fără teamă de pământ.

Par lucruri, sunt inimi, cum vii sunt aceste răsuciri în sălbăticie, ale mâinii pe ape...

Bate în turn Se-aude cum bate în turnul alb.

Paralizat, desăvârşitul, polarul, din cărămizi friabile de nea efulgescentă, se clatină, pierde fărâme, se macină pe margini fragilul fagure, albinele secrete şovăie – are vreun rost să iasă ori nu?

Ar mai găsi nectaruri, brume dacă-şi vor pierde şi viaţa? Înţepând duşmanul, se va salva ceva?

Bate, bate, în splendidul, înaltul cu scări pe care-aleargă domniţele finale, cavalerii, bate ca-n brânză un pumn fără minte.

Ce s-ar putea face?

Să bată.

Pustiire luminoasă

L-am întrebat pe un copil ce mergea cu-o lumânare-n mână - De unde izvorăşte-acea lumină?

Suflând în ea, o stinse-ndată.

- Spune-mi unde s-a dus şi-atunci îţi voi spune de unde a venit.

Hassan din Basra

Un soare-a ţâşnit din plante, a străpuns norii cu un tăiş de obsidian, a prins să pâlpâie gălbui şi violet, văzduhul i se calcina în jur, în aşchii albe.

Un soare de opal, mai mic, din pieptul lui, sticli, încă mai fantomatic, apoi un altul, cât o sămânţă de diamant, în miezul lui, se prăbuşi în licăr.

Pieri la fel.

Se auziră sus bătăi de inimă, iar cerul, de-un incandescent albastru, nu mai mişca.

Doar venele-i pulsau, vulcanic, în răstimpuri, nevăzute.

Inexplicabil – pustiul fiind acum deplin – de unde se revărsa atâta lumină, de ce ploua cu-atâta bunătate şi îngăduinţă, de parcă erai înfăşurat în văluri onctuoase, de-o miere pură, de-o mângâiere părintească?

Ţipăt E o după-amiază de mult dăruită.

Mai calm şi mai deposedat sunt ca uliul în planare, în mine-i numai un ţipăt de înger.

Ascult ploaia prin care şiroiesc pene cereşti în drumul lor spre lună.

Voi purta mereu acest Aleph gâlgâitor, sufocant, în spinare?

Flacără O flacără ca un cedru, încremenită în luminare, arde îndurerată, blândă temelie aşezată de răsuflarea unor zei nestatornici, odinioară îndrăgostiţi, care-au lăsat-o să se sufoce, singură în atâta lumină necunoscută, în atâta bogăţie ucigătoare, înzăpezită înăuntru şi revărsând o briză de copil, la margine de ţărm surpat – cu câini de apă atârnaţi de-o parte, cu cealaltă prinsă de ceaţă, ea arde – orbind privirea, când se întunecă-mprejur, înteţită de vânt, de uitare, de furtunile de nisip, arde până la mistuire în noaptea crudă.

Viorel DIANU

nr. 32-33 n iunie-iulie 2013

proză

Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel

După Rugăciunea Domnească, mai mulţi credincioşi se desprinseră din masa celor care asistaseră la liturghie şi se strânseră într-un grup compact în faţa altarului pentru Sfânta Euharistie. Ca să fie alături şi să se împărtăşească unul după altul, ca doi soţi nedespărţiţi, Cazimir rămase dinapoia bărbaţilor, după cum Teodosia veni în fruntea femeilor, astfel că se postară în prima treime a pâlcului.

Printre fruntaşi, chiar dinaintea Icoanei Mântuitorului, se aflau Şerban Petria şi Sever Craina. De dimineaţă, în timp ce Şerban citea în fundul pronaosului din Ceaslov rugăciunile prescrise de stareţul mănăstirii, sosise la slujbă şi Sever Craina, care îşi observase prietenul îngenuncheat săvârşind canonul, îi dăduse pace şi, înaintând spre mijlocul bisericii, îi găsise pălăria de soare pe un scaun în preajma moaştelor, unde se aşezase cuminte să îl aştepte.

Lui Cazimir îi plăcea că e cu Teodosia, dar la fel i-ar fi plăcut, dacă nu şi mai mult, să se fi nimerit în spatele celor doi scriitori, mai ales că pe Şerban Petria avusese cinstea să-l cunoască la utrenie şi să poarte cu el un scurt dialog.

Pe timpul liturghiei, de la locul lui, îl pândise întruna, iar acum, după împărtăşanie, dacă ar fi ieşit împreună în curte, poate că ar fi reînnodat dialogul, or aşa, n-o să-l mai prindă şi cine ştie când o să-l mai reîntâlnească.

Se temu degeaba. Chiar dacă îi veni rândul la vreo cinci minute după Şerban Petria să guste din Preacuratele Taine, când ieşi cu Teodosia din biserică îl zări stând de vorbă cu prietenul în faţa Palatului Sinodal. De fapt, discuţia se încheiase, ori se încheie atunci, când îi văzură şi aceştia pe ei coborând treptele pridvorului, fiindcă se apropiară unii de alţii.

- Domnul profesor, cu care m-am cunoscut mai devreme, îl prezentă Şerban lui Sever Craina.

- Mă bucur.

- Soţia mea, le-o recomandă şi el pe Teodosia.

Cei doi îşi plecară capetele cu deferenţă.

- Îi povesteam amicului meu, începu Sever Craina, că Palatul Sfântului Sinod, lângă care ne-am oprit, a fost translatat în timpul lucrărilor de sistematizare a zonei din anul 1984 cu douăzeci şi cinci de metri de pe locul său şi rotit cu 13 grade ca să fie fixat în poziţia în care se află acum. Nu i s-a clintit o cărămidă, deşi a fost cea mai grea clădire din ţară mutată pe role şi salvată de la demolare.

Se vede că e o construcţie masivă, în disonanţă cumva cu mănăstirea, care pare uşoară şi gata să-şi ia zborul.

Arhitectul acestui Palat este Nicolae Mihăescu, iar piatra de temelie i-a fost pusă de Regele Carol I, în prezenţa primului-ministru I. C. Brătianu şi a ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Spiru Haret. Inaugurarea s-a făcut mai târziu, în 1912, când prim-ministru devenise Titu Maiorescu.

- La două sute de ani după mănăstire, aprecie Şerban Petria.

- Da, mănăstirea a fost înălţată între 1713 – 1715, pe locul unei modeste bisericuţe de lemn. Se recunoaşte stilul clasic brâncovenesc, cu influenţe ale barocului italian. Şi-a pus Antim Ivireanul toată averea la dispoziţia constructorilor.

Biserica, chiliile, paraclisul, turnul-clopotniţă, casele egumeneşti au fost executate după planurile întocmite de el. Inclusiv structurile din piatră: coloanele, portalul de la intrare, tâmpla, ancadramentele ferestrelor... S-au păstrat planurile pe hârtie şi pe pergament... Iar cât priveşte uşa de stejar, se crede că ar fi fost sculptată de mitropolitul însuşi. După cum tot el a pictat unele icoane de pe fresca zidurilor şi, sigur, pe cele două de pe iconostase: Icoana hramului Tuturor Sfinţilor şi Icoana celor patru sfinţi. Ca să nu mai punem la socoteală că a înzestrat biserica şi cu preţioase odoare de argint, cu veşminte scumpe şi cărţi de multe feluri.

Mai învăluiră toţi o dată cu privirea întreg ansamblul.

- Tu, prietene, ca editor şi poet, eşti mândru că locuieşti într-o vecinătate atât de glorioasă.

- E o mândrie pioasă, dat fiind că Antim Ivireanul a fost şi tipograf şi scriitor.

- Dacă îmi daţi voie, interveni Cazimir Oroveanu, şi noi, ca vâlceni, făcu referire la sine şi la Teodosia, ne simţim mândri să ştim că Sf. Antim, care este ocrotitorul spiritual al Râmnicului, a fost la început al nostru. În 1705 a devenit episcop de Râmnic, iar la Mănăstirea Govora a tipărit cărţi însemnate, printre care un Liturghier şi un Evhologhion, care sunt primele ediţii româneşti. Alături de Diaconul Coresi, el este cel mai mare tipograf din cultura medievală românească. Şi, fiindcă s-a adus vorba că a scris şi cărţi, da, a scris Învăţătura pe scurt pentru taina pocăinţei şi, bineînţeles, Didahiile, amândouă în româneşte. Sfântul Antim este cel care a introdus limba română complet şi definitiv în slujba bisericească şi de atunci aşa a rămas.

Ieşiră prin porticul turnului la stradă. Sever Craina se despărţi de ei şi o luă spre locuinţa sa de pe Antim, iar Orovenii cu Şerban Petria răzbătură prin despicătura dintre lanţurile blocurilor-mamut, de pe Bulevardul cu fântâni, în Piaţa Constituţiei. O apucară pe aleea cu tei,

la vale, spre Unirii.

- De o săptămână de zile citesc la cartea dumneavoastră, domnule Petria, începu o discuţie nouă Teodosia, care până atunci nu se amestecase deloc în conversaţia bărbaţilor.

- Mulţumesc... Mi-a spus domn profesor în biserică, de dimineaţă, că mi-a cumpărat romanul şi m-am bucurat nespus. Dezrădăcinaţii e cartea pe care am purtat-o în gând o viaţă. Tânjeam s-o scriu, dar nu exista nici o şansă s-o văd publicată. În comunism, subiectul Basarabia era tabu şi nu ar fi conceput nimeni că ar putea fi pus pe tapet.

- Mai multe subiecte erau tabu în comunism. Aşa cum a fost drama dumneavoastră, să părăsiţi Basarabia şi să vă stabiliţi în Regat, a fost şi a mea şi a multora, să fim strămutaţi cu anasâna din Banat în Bărăgan.

- Aţi fost deportată în Bărăgan? se arătă extrem de surprins Şerban.

- Da. Şi de aceea vă citesc cu fervoare romanul, ca să-mi mai ung sufletul şi să găsesc similitudini între patimile dumneavoastră şi ale mele...

Se lăsă tăcerea, ca pentru a-şi lua răgazul fiecare să-şi decanteze amintirile legate de propriul calvar.

- Am descoperit numeroase asemănări, e drept, dar m-au frapat şi unele deosebiri, reluă după câteva minute povestea Teodosia. De exemplu, pe dumneavoastră, atunci când aţi părăsit Basarabia şi v-aţi refugiat încoace, abandonând casele, prăvăliile, pământurile, v-a repartizat statul prin localităţile rurale mai răsărite de pe lângă oraşe, iar acolo, primarii, la rându-le, v-au adăpostit pe la gospodarii mai cuprinşi, ca să vă asigure un acoperiş deasupra creştetului. Ori cu noi cum s-a întâmplat? Noi am fost deposedaţi de case, animale şi ogoare, îmbarcaţi în vagoane de vite, trambalaţi cu săptămânile pe tren şi deşertaţi în gară la Ciulniţa, unde ne-au încărcat iarăşi în camioane şi ne-au dus în pustietate de ne-au lepădat în câmp. Pur şi simplu. Câmp cu scaieţi de jur împrejur. Nişte ţăruşi, înfipţi din cincizeci în cincizeci de metri, delimitau familiile între ele. Deasupra, doar cerul gol. El a fost acoperişul nostru... În prima noapte am avut norocul de a mai căzut şi o ploaie peste noi, care ne-a înmuiat până la oase. Unii ne-am vârât sub căruţe, alţii ne-am încropit la repezeală covergi din covoarele şi păturile luate de acasă, dar cei mai mulţi, cum s-a îngrijit Domnul. În vreo treipatru zile ne-am săpat bordeie în pământ şi în ele ne-am petrecut iarna. Cu şobolanii mişunându-ne pe sub paturi şi printre picioare şi cu şoarecii plonjându-ne în cap din învelişul de paie. Abia în anul următor ne-am înjghebat nişte amărâte de case din chirpici, de ne-am trezit în

Elena Pasima: OFELIA 100-50cm, tehnică mixtă pe pânză

actualitatea literară 5 primăvară cu grâul încolţit pe toţi pereţii. O frumuseţe...

Teodosia se opri, răvăşită însăşi de propria poveste, iar cei doi bărbaţi, emoţionaţi şi ei, îi respectară reculegerea.

- Dezrădăcinaţi am fost şi unii şi alţii, fără tăgadă, numai că politica statului a fost ca pe dumneavoastră să vă salveze, iar pe noi să ne lichideze. Încolo, nu e o laudă şi nici vreun merit pentru cei care au dus-o mai rău... Neîmpăcarea mea de astăzi e însă alta: că armenii, cu tragedia lor, şi-au ivit omul care să le scrie epopeea, evreii, de asemenea, drama basarabenilor aţi descris-o dumneavoastră, dar pe a deportaţilor în Bărăgan de ce nu a descris-o încă cineva?

- Cum să nu, doamnă? exultă prompt Şerban. Chiar prietenul meu, regretatul Mihai Soare, a scris un roman cu asemenea subiect, Culorile cerului, apărut acum câţiva ani. Lucrurile pe care le-aţi evocat se regăsesc detaliate acolo.

Teodosia îi întoarse o privire încărcată de reproş lui Cazimir, că nu-i făcuse rost de acest roman.

- Nu am aflat despre el, dragă soţie, dar îl voi căuta şi ţi-l voi aduce cât de repede. Şerban Petria se abţinu de la o destăinuire care decepţionează în general un cititor, precum că Mihai Soare nu fusese propriu-zis deportat în Bărăgan, iar el, care nu avea decât un singur anişor când i s-au refugiat părinţii din Basarabia, nu îşi amintea nimic din ce se petrecuse atunci, şi nici autorul epopeii armenilor nu a cunoscut nemijlocit genocidul împotriva conaţionalilor săi... Scriitorii nu trăiesc neapărat evenimentele pe care le povestesc în cărţile lor, cum îşi închipuie şi le place să creadă cititorilor, literatura şi viaţa nu se identifică: una-i una, alta-i alta... Scoţând din buzunarul de la piept o carte de vizită, i-o întinse cu amabilitate lui Cazimir.

- Dacă nu veţi găsi romanul Culorile cerului, telefonaţi-mi ca să vi-l împrumut eu, domnule Oroveanu.

Cazimir contemplă fericit cartea de vizită, întrevăzând în gestul lui Şerban Petria o invitaţie generoasă la prietenie.

- Aş fi onorat să vă cunosc mai îndeaproape. Eu am nutrit dintotdeauna o mare admiraţie faţă de scriitori. Pe Mihai Soare v-am povestit în mănăstire cum l-am întâlnit la Râmnicu Vâlcea...

- Apropo, ştiaţi că, atunci când s-a întâmplat nenorocirea de pe Dealul Negru, noi tot spre Râmnic ne îndreptam?

- Ştiam... Bebe Hăhăianu, înainte de a vă izbi pe dumneavoastră, m-a buşit pe mine bine. Mă aflam în spatele tirului şi, vezi, Doamne!, l-am împiedicat să depăşească...

- Acest Bebe Hăhăianu mi-a băgat prietenul în mormânt...

- Oh, în ziua înmormântării am mers şi eu să-l priveghez un ceas la Casa Scriitorilor...

- Într-adevăr?

- Da. Şi a mai venit acolo să facă de gardă la catafalcul lui şi o delegaţie de patru bărbaţi din Râmnicu Vâlcea, condusă de directorul Bibliotecii Antim Ivireanul, la care aţi fi lansat Înaintemergătorul lui Mihai Soare.

- Acei domni m-au vizitat şi pe mine la spital.

- Mi-au spus că o vor face... După ce am plecat de la Casa Monteoru, pe Calea Victoriei, cu cine era să dau nas în nas dacă nu l-aş fi observat din timp? Cu Bebe Hăhăianu însuşi, care se întorcea pesemne de la studiourile Magic TV, unde îşi producea show-urile... Am trecut rapid pe trotuarul celălalt... Aşa întâlnire chiar nu-mi doream.

Traversară bulevardul către Splai. În faţa staţiei unde trebuiau să aştepte autobuzul spre casă Cazimir şi Teodosia, mai poposiră cât să-şi ia la revedere.

- Am fost încântat de întâlnire şi de conversaţie, le întinse Şerban Petria mâna.

- Şi noi, răspunse Teodosia. Şi să ne bucurăm că această întâlnire s-a potrivit într-o zi sfântă, când, lucrul cel mai important, ne-am împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

După ce se depărtă Şerban Petria spre gura de metrou, iar ei se apropiară de buza trotuarului, îi copleşi dintr-o dată oboseala, care îi iertase parcă pe drumul încoace. În biserică, le înţepeniseră oasele în cele trei ore ale liturghiei; erau sleiţi. În autobuz nu mai schimbară nici o vorbă.

Aproape de scara blocului, o prinseră din urmă pe doamna Bela, bătrâna din garsoniera de la doi, care se întorcea şi ea de undeva. Cazimir îi făcu semn Teodosiei, să-i zică... Lasă, că ştia ea. Intrară împreună în bloc şi Teodosia o opri pe bătrână.

- Doamna Bela, să coborâţi până la noi să vă dăm o bucată de peşte cu pâine. Astăzi e Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi e dezlegare la peşte... Sau, dacă poftiţi cu mămăliguţă, veniţi după un sfert de ceas. În apartament, după ce se dezbrăcă şi se răcori la baie, Cazimir puse ceaunul cu apă pe aragaz. Luă mălaiul şi făcăleţul din dulap şi se pregăti de treabă. Doamna Bela nu veni îndată, ci la vreme, după ce termină el de mestecat şi răsturnă mămăliga în castron. Teodosia îi deschise uşa să intre în hol. Alese bucata de peşte cea mai mare, înecată în sos de roşii cu mujdei, întinse alături de ea, pe farfurie, şi mămăliguţa aburindă şi i le duse bătrânei. Se întoarse în bucătărie străluminată.

- Dacă ai şti cum se uită în farfurie..., dacă ai şti cum se uită...

Păi, Cazimir nu îi dădea şi el de atâtea ori... Când aşezară masa li se bătură mâinile care mai de care.

- Astăzi, zise Teodosia, ne-am învrednicit să ne împărtăşim. Nu există bucurie mai mare.

Se închinară şi aduseră slavă lui Dumnezeu.

Zamfirescu, Zamfira, poetă. Născută la 12 febr. 1965, în Reghin. Fiica lui Vasile Conţiu şi a Ecaterinei (n. Maier), ţărani.

Primele opt clase (1972-1979) la Şcoala generală nr. 1 din Reghin, apoi Liceul ”Lucian Blaga” din acelaşi oraş (1979-1983). În cadrul Şcolii Populare de artă din Tîrgu Mureş a urmat cursuri de fotografie-video, iar în cadrul Institutului ”Cervantes” din Bucureşti - cursuri de limba spaniolă. Între 1988-1995 a lucrat ca analist-programator. A participat la mai multe expoziţii de fotografie (în 2011, la expoziţia internaţională ”FOTOsinteza” de la Gura Humorului, în 2012, la expoziţia ”Ritm”, de la Tîrgu Mureş, şi la expoziţia ”Instantanee medievale” de la Sighişoara).

A debutat cu poezii în Vatra, în 1998. Editorial a debutat în 2000, cu volumul Da, la Editura Vinea din Bucureşti. * Foarte promiţător, cu poeme simpatice, cochete şi cochetoase, a pornit Zamfira Zamfirescu, numai că, deocamdată, s-a oprit acolo. Pe linia feminităţii dezinhibate şi dispusă ludic, poemele ei au incisivitate senzuală şi tupeu candid,ambeletrasedinîndrăznealatimidităţiişidinbravadele fragilităţii. Pe fir biografic, tăiat cu forfecuţa în mici secvenţe, poemele se mişcă, aproape cu stricteţe, între ingenuitate şi provocare, făcînd, cu nonşalanţă programatică, un soi de oximoroane psiho-sentimentale. Feminină (şi feminină chiar şi unde e feministă), poezia Zamfirei Zamfirescu nu e deloc străină de ultimele aventuri lirice ale feminităţii, nici de cele care mizează pe castrarea acesteia, nici de cele tentate de îngroşarea vocii pînă la mutaţia sexuală.De pornit porneşte însă regulat de la principiul ludic al cochetăriei, într-un proiect nu atît de defeminizare, cît, mai degrabă, într-unul de stimulare senzuală. Dacă e mai aproape de cineva, atunci e – cu voie sau inconştient – mai aproape de ludica senzuală a Floarei Ţuţuianu, deşi nu foloseşte omologia fundamentală de acolo, cea dintre text şi actul erotic. Dar feminitatea ca joc şi exerciţiile de bravadă a impudorii dezvoltă acelaşi concept provocator al candorii, cu temerităţi de limbaj ce ascund o inocenţă vulnerabilă, dar funciară. Şi Zamfira Zamfirescu împinge timiditatea în ostentaţii ale vorbirii pe şleau, dînd fondului candid o culoare frivolă şi angajînd limbajul în excitaţii (sau chiar mai mult) iar metrica în ritmică sexuală: “/…/ tocmai se lăsa seara lin/ lin/ tocmai începuse să ningă lin/ lin/ trenul tocmai intra în gară lin/ lin/ (ca penisul într-un vagin/ bine lubrifiat)// Fain bărbat/ Săcăruţ ăsta”

confluenţe

Fişă de dicţionar

Zamfira Zamfirescu (Plistiseală CFR). Exorcizarea candorii prin parade de “sinceritate”, trase din exasperarea (jucată) de feminitate, se avîntă în limbajul frust ca într-o provocare paroxistică: “/…/ Aş fi putut acum/ să tai porci şi să beau ţuică fiartă/ să sparg lemne/ să car în spinare saci/ să icnesc/ să răcnesc/ să rîgîi/ să sudui/ să fut femei/ Nu să stau aici/ ascunsă sub farduri ieftine/ făcînd schimb de reţete pentru/ prăjituri şi cozonaci” etc. (David, întîiul meu nume). Tot acest elan ludic al senzualităţii se consumă însă ca nişte reverii ale îndrăznelii, cu lascivitatea mînată ironic în dezmăţul pur bovaric. Extaza senzuală însăşi e o reverie livrescă, un sabat cu iluzia dragostei şi cu fantoma poemului/poetului, ca într-una din Scrisorile către Cristian Popescu: “/…/ Eu mi-am comandat o ştampilă cu gura ta, după o poză dintr-o/ revistă literară mai veche./ O ţin pe noptieră, lîngă o tuşieră în care torn din cînd în cînd cîte-o/ sticluţă întreagă cu parfum de liliac./ Seara, după

Râsul, secretul supravieţuirii speciei.

O carte a lui Mircea Anghel

Cînd te scuturi de roada conştiinţei tale ca să oferi şi altora se cheamă că eşti un model într-o ediţie mai mult sau mai puţin definitivă. Omul e supus anvergurilor ofensivei asupra acestei realităţi pe care o devoră cu voinţa cunoaşterii,. Numai că tot omul greşeşte când vrea să înlocuiască, pe ruinele propriilor desolemnizări, după ce se consideră matur, rolul celorlalţi şi să şi-l asume, arogant, voind să-i domine, mutilând acestora şansa propriei lor maturizări. Pe ruinele acestor abandonate autentificări s-ar construi, credem, cartea lui Mircea Anghel, Kikirimikiri (Timişoara, Editura Marineasa, 2011, 128 p.), un fel de ceaslov al satului şi al oraşului, al omului moral şi al omului imoral, al politicianului şi al naivului său elector. Carte de învăţăminte pe care nu şi le însuşeşte nimeni, din păcate, într-o ţară în care toţi ştiu şi, în fapt, nimeni nu mai ştie, nu mai cunoaşte nimic, nici măcar meserie, nici măcar omenie la purtător, nici capră, nici varză, doar chiolhanuri pre- şi postelectorale, într-una, într-una…Asemenea „provocaţiuni”, cum şugubăţ le-ar numi George Topârceanu, sunt proiecţiile unui scriitor care vrea, pentru cititor, semenul său, să arate că focul poeziei arde şi în şi pentru vieţile noastre convingător, frumos, corect dacă am înţelege că trăirea voiei, cum spunea cândva Al. Paleologu dacă, mereu, am avea obligatoria convingere că nu suntem singuri pe lumea asta (şi nici pe cealaltă, bref!, în cimitirele care, spun istoricii mentalităţilor, şi noi, se rezolvă de la sine multiculturalismul total!).

Cartea lui Mircea Anghel e doldora, desigur, de ironie, râsul determină, aici, nu-i aşa, un cult al formei, sentimentul de confort al cititorului este deplin, acum se verifică o retorică a eufemizării candorii şi rectitudinii. Râsul în capriciu e ceva identitar, totuşi, ne arată că trăim, că suntem vii şi, mai ales, activi, agenţi activi ca nişte instanţe producătoare, prin comportamentul nostru,

R.V. GIORGIONI: Poezia - formă de înţelegere a lumii *

Noua etapă a poeziei lui George Schinteie este una reflexivă, pseudoaforistică („fulguraţii aforistice” – Adrian Dinu Rachieru). Poate de aceea, în analizarea volumului Clepsidra de cuvinte este bine să pornim de la definiţiile lirice alfabetice care fac obiectul volumului din 1998, Poeme întrun vers. Încă de atunci apar semnele unui suprarealism abstractizant: „Prin degete zburdă fluturi”; „Un cocor şchiop zboară-n ochiul meu bolnav”. Propoziţiile/definiţiile lirice au acea numită încărcătură aforistică: „Oglinda mă minte, spulberându-mi beţia” (Soare); „Păpădia după nori se leagănă-n şapte culori” (Păpădia); „Trecusem de miezul nopţii? Ochiul meu se zbate ca o aripă” (Timpul); Cum afirmă un exeget, pentru George Schinteie poezia este o formă a „regăsirii de sine” (A.D.R.), „o întâlnire a omului cu sine însuşi”. Afirmaţii valabile pentru poezie în general, dar pentru cazul lui George Schinteie în special. Poetul „îşi doreşte febril comunicarea (comuniunea=împărtăşirea)”, este iarăşi un postulat valabil pentru toţi poeţii (care poet nu-şi doreşte ca viziunile sale să fie prizate de cât mai mulţi cititori?), dar pentru cei mai mulţi acesta rămâne un deziderat.

Motivele poetice care încheagă, în cazul lui George Schinteie, un univers liric sunt ochiul, oglinda, umbra, marea şi - prin excelenţă - clepsidra. Acestea sunt de altfel şi reperele lirice ale poeziei lui, cărora li se adaugă: stelele, anotimpul, absenţa - semne ale timpului/ ale trecerii: „Eu căutam fire de fericire/ În secundele din clepsidră/ Şi surâdeam că-mi trec printre degete/ Anii” (pag.9); „N-am avut noroc/ Să fiu ursit

nr. 32-33 n iunie-iulie 2013

Al. CISTELECAN

6 actualitatea literară

ce mă dezbrac, mă bag în pat, sting lumina/ şi-mi ştampilez pe unde apuc/ tot trupul”. Incisivitatea senzuală din poemele Zamfirei Zamfirescu e doar un mod de a-şi şantaja inocenţa, de a juca ingenuitatea pe o partitură libertină. Ofensa candorii, prin aceste reverii ale temerităţii senzuale tradusă în eroisme de frusteţe, e, însă, doar o disimulare a ei.

Căci dincolo de acest program de libertinizare se ascunde, de fapt, o sensibilitate delicată ce iese, discret, de sub ostentaţii.

Un poem aparent strict culinar, cum e Borş de miel, de pildă, nu face decît să pregătească un context contrariant pentru compasiunea finală: “Cu smîntînă/ cu tarhon/ cu bulion/ cu leuştean/ cu cimbru/ cu maghiran/ cu boia/ cu sare/ fină sau mare/ cu piper/ oricum/ lacrimile din ochii lui/ nu pier…”. Mai ofensiv jucată e candoarea în micul memorial poetic răsfirat printre filele de jurnal cotidian, în cele cîteva poeme ale copilăriei resuscitate. Copilăria, cu criteriul ei candid, rămîne, de fapt, un principiu de lectură a lumii şi, nu în ultimul rînd, un principiu de textualizare ce scontează pe o anumită naivitate şi frăgezime a transcripţiilor. O exigenţă subtextuală (de cele mai multe ori) a purităţii îndreptăţeşte transcripţia frisonului de oroare, reculul din faţa simbolurilor maculate: “/…// M-am apropiat de altar să sărut icoana/ şi trupul gol al lui Iisus/ de jos şi pînă sus/ părea însîngerat/ de gurile rujate/ care ‘naintea mea/ l-au sărutat” (Crăciun 1997). Zamfira Zamfirescu nu face însă retorica ingenuităţii şi se fereşte, cu inteligenţă agilă, de clişeele candorii, fie ea ultragiată, fie manifestă. Ea alege calea unei contrarieri ludice, departe de patetismele melodramatice şi de stereotipiile autocompasionale. Principiul lejer al confesiunii, cu indecenţe calculate ca provocări şi cu “sincerităţi” nonşalante, al căror risc de “imprudenţă” e întors în efecte lirice, stă la temelia unei poezii cu gravitatea ascunsă în reversul ei frivol.

Opera: Da, Prefaţă: Al. Cistelecan, Editura Vinea, Bucureşti, 2000.

Referinţe critice: Dumitru Mureşan, în Jurnalul de Mureş, nr. 168/2000; Alex. Ştefănescu, în România literară, nr. 1/2001; Nicoleta Cliveş, în Vatra, nr. 4/2001; Ion Arieşanu, în Orizont, nr. 7/2001.

de cotidian al oximoronilor marcaţi elementar: tragic-savuros, dramatic-euforic, normă şi formă, viziune şi deriziune. Comentariul lui Constantin Buiciuc din prefaţă, Îndreptare prin râs, explică valoarea acestei apariţii editoriale pentru lumea confuză de azi. Noi credem că jubilaţiile scriitorului şi ale cititorului justifică patosul pentru a proteja fragilităţile convieţuirilor între semeni prin acest dosar impunător al referenţialităţii active care este umorul.

Rubrica lui Mircea Anghel dintr-o publicaţie bănăţeană i-a oferit şansa actualei „sinteze” de provocări şi de extrem carnavalesc, biciuind cu ferocitate, ironizând tandru, colportând râsul (şi râsetele!), investigând prostia şi dând-o în vileag, după ce desigur, trebuie să-i dăm cu tifla. Râsul e bun paradiziac, pare a ne sugera cartea prietenului nostru Mircea Anghel, râsul socializează, vindecă, taie şi spânzură (iarăşi prostia!), edifică şi cucereşte lumea. Ceaţa generală are un vinovat şi aici, politica românească, atât de originală. Umorul riscă să devină parabolă, el reevaluează dar şi repudiază, spre binele nostru, al cititorului: „De curând, jurnalistul Cristian Tudor Popescu a afirmat că „ziariştii şi politicienii au validat haznaua jurnalistică” (se referea la OTV-ul lui Dan Diaconescu). La numai câteva momente de la eliberarea sa, Dan Diaconescu a declarat că se va lăsa de televiziune şi va intra în politică, candidând la funcţia de preşedinte al ţării. Ce mare schimbare! Din haznaua jurnalistică în haznaua politicii. Tot un rahat e.” (p. 118) În insula de pergament a vieţii, discursul umoristic, ironia defazează, ca şi cum ai spune că vântul citeşte limba clopotului. Dar noi citim ca pe un documentar un text montat în mecanismul ironiei de către un scriitor erudit care notează dezinvolt şi relatează cu eleganţa unui fin psiholog situaţii excepţionale: „O revistă australiană pentru bărbaţi oferă acestora drept premiu cea mai frumoasă parte a căsătoriei, divorţul, pentru care promite să achite cheltuielile de judecată şi chiar să găsească o nouă iubită câştigătorului.” (p. 54) Miturile se degradează dar râsul restaurează, revivifică, este un liant veşnic între vârstele omului şi stările omului, întreţine viaţa. Cartea lui Mircea Anghel ne bucură şi ea ne întreţine, citind-o, pofta de a trăi într-o lume fie ea şi nebună de legat cum e a noastră, astăzi, dar o lume în care nu doar se „laicizează” simbolici dar simboluri renasc din circumscrierile râsului ca terapie a fiinţei. Acest autor ne aduce aminte că literatura, scrisul literar pot redeveni mărturisitorii mântuirii noastre prin cultură. Cartea lui Mircea Anghel subliniază tocmai astfel de desolemnizări prin râsul ca medicament şi secret al supravieţuirii speciei.

Ionel BOTA

de cele trei graţii/ Şi trecerea mi-e singurul/ Prieten fidel/…/ Acum cea mai mică/ Unitate de timp/ Mi se pare veacul” (94).

Deşi volumul întreg stă sub semnul/ motivul clepsidrei („Port în suflet o clepsidră” spune poetul în acel ARGUMENT liminar), un loc important ocupă în economia volumului zborul, marea/oceanul – copilăria. Dar, în fibra cea mai intimă a sa, cartea lui George Schinteie e un întins poem de dragoste: „Mă visam o umbră de copil/ Cu mama de mâini alergând/ După o rază de soare amăgindu-mă/ Că poate fi viaţa mea” (Altar de respirări); „Şi lăsam o lacrimă peste văzduhuri/ Din care plânsul după fluturele pierdut/ Al copilului din mine/ Să devină ocean” (Clepsidra de vise).

Dar iată şi câteva argumente (la… dragoste): „Ţi-am promis că-ţi zidesc o catedrală/ De aşteptări în inimă/ Ca să nu mai plângi cu stele în anotimpul/ În care absenţa mea te doare” (Balerina de văzduh); Dragostea ca un joc de oglinzi: „Ţi-am promis că voi rămâne ascuns/ În oglinda veneţiană/ Şi de fiecare dată când mă strigi/ Şarpele ispititor să-ţi întindă/ Un măr” (idem); Poetul este paznicul sentimentelor, mercenar „Pe frontul dragostei”: „Iar eu stau paznic sentimentelor/ La marginea mării/ Şi amân atingerea luminii/ Ca pe o cămaşă râvnită” (Sclavul orgoliului); „Tu nimfă virgină/ Să mă aştepţi peste timp/ Să fiu soldatul care se întoarce/ Pe frontul dragostei”; „Mă simt ca într-o scrisoare imaginară/ A unui ostaş din armata dragostei/ Căruia războiul sentimentelor/ Încearcă să-i fie străin” (Răsărit de soare la mare singur); Iubita este numai ecoul unei adieri, umbra unei umbre: „La marginea zării în care te-ai zămislit/ Ca o ondină fără destin/ Braţele mele cuprind ecoul/ Adierii tale prin viaţa mea” (Odihnă fără destin);

Poetul coboară la esenţe, carnalitatea lumii dispare şi rămâne doar duhul: „Dincolo de zâmbet femeia/tremura toată în splendoarea luminii/ …/ Să-mi vindece neliniştile/ De fiecare dimineaţă” (Adăpost de inimi); În aceste condiţii, din dragoste rămâne doar umbra, pecetea ei pe sufletul poetului: „Noi inventaserăm conturul dramatic/ Al despărţirii/ Şi încercam să-i desenăm amânarea/ Pe harta trăirii/ Când un fulger de gând/ Face să treacă umbra dragostei/ Prin oglindă” (Umbra dragostei).

Acestea ar fi, în mare, coordonatele poeziei din actualul volum. Dintre toate piesele volumului, penultimul poem, Crucea de iluzii mi se pare premonitoriu, poem-simbol al Poeziei: “De la o vreme zidesc o cruce/ De iluzii pe cer/ În nopţi de singurătate/…/ Pentru că o forţă nevăzută/ Mereu mă trage discret/ În valea plângerii”. * George Schinteie, Clepsidra de cuvinte, Ed. Artpress, Timişoara, 2013

nr. 32-33 n iunie-iulie 2013

invitatul revistei

actualitatea literară 7

Cassian Maria Spiridon ***

o săgeată albă taie supersonic văzduhul pămîntean

mă mişc pe şine de fier într-o căruţă de tablă spre a-mi vizita copilăria conştient – cum sînt calculatoarele

cînd primesc comanda – de încă un miracol pe care Domnul

darnic ţi-l oferă fără merit taci şi înţelegi

cum se menţine echilibrul cu mîinile ridicate ca-n rugăciune la stelele Marilor Magi

călători prin Pustie

***

cine să-mi cuprindă întreagă

răsuflarea din care sufletul e parte cine în zodii şi profeţii îşi află

îndrumătorii dar cine ţine în permanenţă

la candelă lumina pentru cei care au fost

încă mai sînt

sau gata sînt spre a se naşte e muntele obstacol

sau înălţime de golgotă eşti gata să-l înfrunţi

pieptos ca la o luptă

corp la corp

la baionetă un munte de serviciu

prezent să-mpiedice

şi răsărit de lună şi amiază

***

un perete de cărţi

cît tot zidul ce-mi străjuie privirea în avînt se ridică

mai sus

şi mai sus

către ceruri aici am trecut cu ochiul

prin vieţile sfinţilor

şi ochiul a rămas acolo globul lui ocular

se răsuceşte

urmează tăcut cu uimire

Înălţarea pe pămînt

tai iarbă/ o scurtez cu o maşină

electrică plimb cablul prin toată ograda

sufletului retez capete la floarea de trifoi cireşul s-a smult din pămînturi cu toată rădăcina lui s-a ridicat urcă spre cer

o navă vegetală floare înnoptată fluviile

străbătute de barje multiple şi

remorchere spintecă oraşele

ridică pe maluri

înaltele edificii ce-şi spală feţele

în valurile obosite navigînd printre umbrele însorite în sunete de motoare încinse

pe butucul înflorit

aşez grumazul c-un ochi privesc înaltul şi securea cu altul floarea şi adîncul cum fulgeră lumina

în ascuţişul halebardei

***

pentru Iza şi Mara

pentru Bela şi Vera noi lucrăm la morminte

cu multe lopeţi să ajungă la toţi

săpăm la Nirvana ce macină ferm închipuitele vieţi numeroşi bărbaţi

cu cagulă stau la intrarea în peştera sfîntă sînt pregătiţi să-şi înfrunte

Destinul au securi potrivite

şi lacrimi în locul privirii pe umerii lor

între Cumpănă şi Gemeni

între multele zodii se află în balans

Universul

în primăvara care ne brumează de-atîta suferinţă adunată se scutură din crengi pădurea-ntreagă ridici fruntea

priveşti fără să vezi

zidul înalt al munţilor răsăritul se strecoară printre gratiile frigului toţi mestecă/ mestecă

de dimineaţă/ în tot lungul zilei

în somn o masticaţie universală permanentă ca atracţia gravitaţională în fapt

nimeni nu înghite pe nimeni în fapt

mestecăm pînă la pulbere anotimpul a urcat la punctul

cînd soarele întretaie bolta

ecuatorului ceresc străbate-n cumpănire

din astral în borealul emisfer deschide poarta

muguri şi frunze ies în lumină ochii se pierd în albăstrimea ce străjuie la orizont

cu înălţimea ei ce se împreună cu apusul o mohorîtă

obosită lumină cuprinde vlăstarele reci pădurea înaltă

munţii pleşuvi mulţimea de suflete (un estuar fără ape

un templu pustiu) un balaur bătrîn

fără plete vizitează planeta din loc în loc

pămîntul arat cu spinările negre

saltă din hibernare devine promisiune

anihilare a morţii un verde palid acoperă cîmpia peste întinderea semănată în toamnă cu o nouă

întinerită speranţă

***

călător prin codri

plin tot de sînge calc iarba verde

prin cîmpul alb

cuprins ca de omături sublunare am un cuţit înfipt

ca un surîs în pragul primăverii din toate părţile

vin strălucind

trasoare caută un piept

o inimă înfăşurată în iubire ca Luna de iubitul Soare la vremea cînd stelele s-au stins

precum licuricii în zori şi viaţa e doar o amintire a aventurii pieptul devine un clopot vestitor

în cerul catedralei din care se revarsă

ca neaua florilor de zarzăr

crudele isolde

***

Elena Pasima: RĂBDARE, 100-80 cm, culori acrilice pe pânză

te-am visat culcată-n pluşul dimineţii

ţi-am mîngîiat întregul tors

vibra ca o vioară la concert

[o Stradivarius demnă de Paganini]

să-ţi mişti umărul în lumină

să ai umbre desenate

hieroglife semne îngrozitoare iar mîna

amîndouă mîinile vor încerca să vorbească

una peste alta împreună pentru inimi şi timpane deschise unei nopţi

ce ne cuprinde şi dacă între valuri

vom deschide dimineaţă

ochii sub ale soarelui căngi aurite ştiu că în lumină

floare înnoptată

e iubita mea acolo stau măslinii

drepţi pe stînci şi între văi precum soldaţii

la gărzi imperiale

iarna-i încă prezentă

cu insule albe cenuşiul domneşte peste arbori şosele clădiri

oraşe şi sate întregi primăvara nu-i hotărîtă

stă în cumpănă băltoacele mici numeroase

lucesc lovite de raze frigul

umed pătrunde prin ştofe

stau în bătaia ploii şi a soarelui

a vîntului negru şi sorţii sînt să reziste

precum fierul pe braţele înlănţuite ale răzvrătirii un clonţ aprig

smulge bucăţi din ficatul

întrebărilor lumea cu sau fără curioasa mea prezenţă

a mers şi merge înainte iarba se ridică mai verde după ploaie şi frunzele cad toamna în humusul cel sporitor prin anotimpuri

***

şi să mă plîng acuma cui? să-mi pun pe ziduri

pe altare cuvintele în lacrimi

cu amnare s-aprind un rug

ce nu mă arde să conjur zeii şi cenuşa în care viaţa-mi se adună dar cui folos ar fi să spună că-s nuferi şi-n nămol la fel de albi sau galbeni

ca în ceruri

stelele

vin zorii

s-a luminat de ziuă şi stelele cu degete înfrigurate

în ferestre bat adio

în umbra Sihăstriei baţi de trei zile cu un băţ

în trunchiul culcal al copacului de trei zile şi trei nopţi baţi continuu

în faţa Mănăstirii să te audă stareţul călugării

sau poate – mai ştii să te audă El – Dumnezeu

de acolo sau poate de mai sus poarta Mînăstirii nu se deschide se aud pînă în munţi bătăile

în copacul bătrîn loviturile răsună din scorbura lui

adînc găunoasă ca din goarnele celor şapte

îngeri arhangheli

cine în aşa pămîntească amînare

cînd anotimpul îşi refuză prezenţa n-ar dori să renunţe

să-şi lepede gloria lespedea ei efemeră să fie doar frunză

culcată pe glie să fie doar humusul

cel hrănitor noi îmbuibaţi cu iluzii sîntem îndestulă haleală

viermelui biruitor

baţi în copacul vieţii

aştepţi ca Sihăstria

să-şi deschidă

porţile baţi fără oprire cu un toiag tînăr

rupt din codru e toaca prin care tenace îmi spun întreaga poveste una ce mă-ndeamnă

să bat continuu

trunchiul

scorburos

***

să nu aibă curajul nici puterea să tragă de la poartă ivărul greu

al utopiei

acolo unde stelele sînt mult mai aproape le vezi sclipitoare

gata să se lase mîngîiate cu sufletul cuprins de răcoare

îţi cauţi un loc între conifere înalte un fruct exotic Luna

şi noi

în palida ei umbră ascultăm izvorul cum îmbracă noaptea multe au loc de cinste în viaţă urcate pe muntele minţii pleşuv

să fie oare cu putinţă! ca nimeni nici egumen nici stareţ

sau vreun biet călugăr

tot mai departe

nopţi şi zile cu-nvîrtoşat toiag

bat cu demnitate

scorbura nici apă şi nici hrană

nu mă însoţesc

cît timp lovesc în lemnul sorţii

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

Adela Peicuţi ai vrut să respiri trupul ierbii: am ucis roua pentru tine; m-ai obligat să las în urmă vara: am îngropat şi ochii-nlăcrimaţi ai mamei; însă, nu-mi cere să-nlocuiesc perlele cu pietre, ştii bine că nu au acelaşi gust.

Trezeşte-te!

Mă doare timpul ascuns în frunze, ramuri rostite-n clipe de palid curcubeu; răsar nedefinit din mine-n mine, pierzând pe drum tone de eu.

Mâini schizofrenice, murdare, împing o sferă albastră-n mare, şi după pleoapa rece, goală, s-ascunde marea ofilită ,,Copil naiv, ţi-am spus că sfera mănâncă-albastrul!”

Septembrie Secunde letale picură fără voie, şi visele dor, plouând cu-amintiri, pereţii albaştrii se frâng în clipiri şi inimi ruginite se-ascund în priviri.

Iubirea renaşte în moli de nimic, speranţa trăieşte-n albastru de nisip, şi praful renaşte în picuri de cuvânt, şi dimineaţa creşte din flori de pe mormânt.

Plouă cu timp.

Peştişorul de argint

Miroase greu pe strada-aglomerată, cadavre vii se tot ascund în ploaie, şi oameni gri de lut visând valsează, sorbind nesăţios stropii de ploaie.

Realitate Fildeş şi flori şi aur, noroi şi pietre scumpe atârnă-umilitor pe trupuri de cerneală; în racla veche, neagră pulsează glorios inima de argon.

Cad trupuri reci pe-asfaltul prăfuit şi morţii ies din case la ferestre, cu şerpii reci la sân, cusuţi fireşte, fantomele dansează în grădină.

Şi rujul roş’ ucide, în praf regenerând furia nopţii pale, fantoma dimineţii, un zâmbet de copil; în Scorefittet importă al degradării imn.

Cochet lor le zâmbeşte-o domnişoară, călcând cu multă eleganţă pe morminte, îşi aranjează părul, priveşte tâmp şi pleacă - machiajul i se strică la lumină.

Şi umbre sclipitoare de sânge ofilite, ascunse-n machiaj ieftin, pudrate cu cerneală, culese sunt din ceru-ţi -a minţii închisoare.

Şi plouă iar, plouă păcate albe şi croşetează monştri flori de albă lână şi scârţâie cu jale-o bancă neagră ascunsă după nucul din grădină.

Cactutuşi îmi cresc în palme din păsări răstignite, rugină, umbre, vânt în ploaie încarnând; şi plouă grav şi tare, cu stropi reci pe mormânt.

Out of control Tu! M-ai condamnat să nu mănânc nisip albastru: am băut noaptea şi am plâns iar fără lacrimi;

Turla bisericii a-nghiţit dumnezeul VII şi el loveşte neputincios vopseaua rece, prin barbă i s-a rătăcit un fir de verde - temperamentul

Înot în cerc printre inimi inerte, mănânc albastre păcate negre, verzi; sunt peştişorul de argint îţi pui o dorinţă,o sută, o mie, te rogi zeului peştilor şi speri să se-mplinească.

Eu mi-am dorit să fiu eliberat; te-am văzut vopsind noaptea în alge verzi, voiam să le spun tuturoram fost mutat în alt acvariu.

M-am săturat să-mi injectez bucăţi de vid din sărutul tău negru, să cadă râme ofilite şi să visez că plouă; vreau să simt stropii calzi, zăpada să-mi topească griul. ,,Peşte nebun, asta-i realitatea: acvarii, multe-acvarii…şi noianul de vid!”

vreunui om.

Un soare pal întunecă sala obscură - luna l-a izgonit de pe cer şi acum e forţat să atârne pe peretele nostru, cu trupul lui schilod.

Gânduri nedefinite - fantome ale vacii sfinte sculptate sunt de înţelepţi anonimi - hiene drăgălaşe.

Ninge pasiv cu soare pe băncile din penitenciare.

Mamă, mai naşte-mă odată! - în Andromeda de data asta…

Decembrie Umbre albastre, umbre negre, copaci de lut, copaci de plumb, voci stinse de asfalt murdar… sunt peste tot: în tine, în mine, în aerul apăsător… Şi e decembrie pe stradă, şi e decembrie în mine, şi plâng bieţi oameni de zăpadă, şi neaua e-ngropată-n mine.

O jucărie Secunde prea goale strivesc fără voie zăpada murdară.

Orbită de al sunetelor întuneric, o jucărie obosită un mecanism ciudat ca un început de malarie sau… un sfârşit de curcubeu - alege roua de prin praf.

Oamenii gri privesc cu milă jucăria, cu ochii lor pierduţi pe nicăieri; îi zâmbesc tâmp şi pleacă.

Un om albastru - fiu al mizeriei regenerate - se oferă să îi vândă puţină personalitate şi poate şi un suflet gri.

Roboţelul pleacă nervos, scârţâind din încheieturi.

De-ar fi un şubler furia să-i măsoare - în centimetri cubi se scurge pe asfalt de-ar fi de plumb trupu-i incinerat…

De multe-ar mai avea nevoie: o liţă între el şi tine, un arbore, un manometru, şi poate… un zâmbet de copil…

Elena Pasima: SEX BOMB, 41-30 cm, acrilice pe hârtie

Deznădejde Sufletul lacului se scurge dureros printre inimile văzduhului, se contopeşte cu plumbul norilor, cu rugina gândurilor, cu glasul stins al libertăţii, apoi dispare…

Fluturi de hârtie, împovăraţi de speranţe şi-mpodobiţi cu minciuni se prăbuşesc doborâţi de întunericul sunetelor.

Nu mai au timp să se ridice, animale cu două picioare, din vârful copacilor de ciment, se năpustesc asupra lor, le rup aripile, le incinerează inima, apoi îi mestecă, cu dinţii lor scârboşi de diamant murdar.

Mereu este aşa,aici, în jungla de asfalt.

Soarele dezgustat vomită raze roşii, iar ticăloşii nori îşi spală faţa neagră; infecta apă se scurge pe Pământ:ucide flori, înghite vise.

Podul de lemn a ruginit de ploaie, inima i-a mucegăit.

Nu va mai fi la fel niciodată…

Ninsoare de mai Ploua încet pe strada prăfuită şi-un om murdar mergea vorbind prin ploaie, un om ,,de lume” privea de la fereastră: - Ce-o căuta nebunu’ ăsta-n ploaie?

El căuta… el căuta, `ş pierduse inima sa gri în ploaie.

Mergeam cu el… sau eram eu? … tot oameni! şi a-nceput să ningă brusc pe strada goală. Şi ninge mult şi trist De ce să ningă? e mai şi inima-i pierdută în zăpadă… dar fulgii cad, şi cad… cum să nu cadă?! Şi toată strada s-a umplut de mine - mă îmbrâncesc frânturi de vise moarte nu simt nimic, doar m-am pierdut pe mine şi liniştită strâng zăpada moartă.

Şi neaua cade, ca o povară, pe clona de metal murdar.

Roata dinţată-i ruginită, scârţâie jalnic, implorator şi piuliţa-i îngheţată, pistonu-i deja imobil; şi totuşi, jucăria imploră omătul:

Welcome to my life

- Să fiu curat! Să fiu curat! - ştii, neaua spală tot, chiar şi păcatul-

Cristosul tău cel ludic în moarte se ascunde, demonul meu albastru îşi pune întrebări: lumina-i o minciună? şi păpuşaru-i controlat? viaţa clepsidrei se sfârşeşte-aici?

După ce se deşurubează graţios, şuruburile demente ucid cheia franceză - Self control!

Toamnă eternă Plouă-n zadar pe străzile murdare, bucăţi de vid de sânge curăţind, plouă-n zadar în casă şi afară pereţii uzi de veacuri înnegrind.

nr. 32-33 n iunie-iulie 2013

Jucăria sorbeşte lacomă rugina ploii, imploră recreerea - arta mecanică şi se topeşte-n sine şi-n zăpadă: - Să ningă!Să ningă!

Zâmbeşte şi moare.

Dâre de sânge împodobesc goliciunea viselor, păianjeni inerţi poartă aripi albe, şobolanii înghit răsăritul, flori de jeleu fumează vise negre.

Bătrâni cu măşti alese, copii cu păr cărunt, fantome de cerneală colindă străzi murdare…

Lumea a treia!

Porumbei negri ucid albastrul, bălţi cu noroi îmbracă fericirea, şerpi deghizaţi incinerează îngeri, demonii zboară!

nr. 32-33 n iunie-iulie 2013

şcoala de poezie

Rodian Drăgoi

actualitatea literară 9

poeme De nicăieri vin păsări lipsite de culoare

Eu continui să scriu biografia unei pete de sânge

Ies cai aprinşi din fiece perete s-a-mbolnăvit şi aerul de-atâta aşteptare

Iar mi-am vărsat peste degete o clipă fierbinte şi aud cum în pământ licăresc oseminte

pe umeri cade noaptea ca o cămaşă udă de nicăieri vin păsări lipsite de culoare

la abator foamea ascute cuţite şi iarna de afară poate e pe sfârşite

şi-ncepe vânătoarea copacii prind să fugă se-nvolburează câinii pe valea de sub vale

tu îmi povesteşti despre nişte plopi călători hai mai bine să fotografiem melancolia acestei ninsori

cât m-ai rugat iubito să nu împuşc zăpada stau ochii mei la pândă ca două animale

eu continui să scriu biografia unei pete de sânge tu ţii încă în braţe o carte care plânge

Elena Pasima: Arbore, 41-30 cm, acrilice pe hârtie

Prietenul meu a luat moartea de la început

Eşti tristă ca o capcană de păsări cântătoare

Mama îşi împachetează plânsul într-un ziar

Se-aude cum cântecul în păsări îngheaţă şi serii îi curge lumina pe faţă

Eşti tristă ca o capcană de păsări cântătoare şi trupurile noastre ies noaptea ca din mare

M-am trezit cu o flacără pe umărul stâng pe cămaşă singurătatea se-ntinde ca o pată de sânge

nu mai ştiu cum arăta trupul în care mi-am petrecut o iarnă înfierbântată casa de o lacrimă stă rezemată

tu mereu eşti nepermis de frumoasă pădurea se gândeşte să dea buzna în casă

cu ochii deschişi dormea poemul în mine luna e-o rană şi clipa aceasta mă strânge

doar lacrimile mamei ne mai aşteaptă-n gări şi visurile ard ca nişte lumânări

vântul se sparge în ţăndări de geam drumul spre tine trece mereu printr-un nor

trec singur printre luturi fără fund şi păsări speriate în mine se ascund

mama îşi împachetează plânsul într-un ziar în rafturi cărţile respiră liniştitor

acum rănile noastre sunt dureros de departe lumina tolănită în iarbă mai citeşte o carte

Tata îşi duce oasele la moară

şi iarăşi ne plesneşte o toamnă peste gură vai plânsul mamei mele e-un fel de arătură

Tata îşi duce oasele la moară apoi îşi bate sângele în grindă

Plânsul îşi face loc cu coatele prin lume Şi-n păsările oarbe se face tot mai frig n-a mai venit nici mama să mă vadă plânsul îşi face loc cu coatele prin lume şi o femeie naşte pe zăpadă pe sub pământ tu pleci la vânătoare şi somnul râde când se face seară în casă-i cald dar eu sunt trist de parcă m-ar fi uitat cuvintele afară

Deodată vântul începe să clatine drumurile Iarba nu ştie încă nimic despre toamnă cineva îmi lipeşte tristeţea crăpată cu lut

acum sub tălpile trecătorilor întunericul ţipă şi-afară singurătatea se înfiripă respiraţia tatei îndoaie geamul la casă oare câtă zăpadă încape într-un corp de mireasă ? prietenul meu a luat moartea de la început eu fiecare şoaptă de-a ta o sărut mama mă aşteaptă cu lacrimi aburinde pe masă şi-o zăpadă flămândă dă buzna în casă

vântul doboară iar o întrebare ninge tăcut şi alb dintr-o oglindă o nuntă fără miri se-ntâmplă în pământ prin lacrima mea trece o pădure mă bea cu sete cel care nu sunt cuvintele vin noaptea să mă fure

Prăpastia dintre noi Stau în genunchi pe buza ei crăpată ninge cu fulgi enormi dintr-un perete visului meu i-a mai căzut o roată iar ţie-ţi mor cuvintele de sete de când te-ai dus eu doar pe mine mă mai am nici umbra ta nu-ncearcă să vină înapoi numai miresmele grădinii îmi bat cu pumnii-n geam cu genele-am să mătur zăpada dintre noi

tata îşi poartă viaţa şi securea pe umăr eu alerg în urma cuvintelor mele tăcut

Călare pe un fluture voi ajunge acasă

deodată vântul începe să clatine drumurile în gloanţe praful de puşcă se ascunde de frică

Şi somnul doarme cu ochii deschişi sânii stelelor tot mai mult mă apasă

secundele intră zgribulite în casă iubito fă te rog singurătatea mai mică

din maci îşi face câmpul felinare călare pe un fluture voi ajunge acasă

luna răsare tot mai des dintre câini păstorul e păscut de propria sa turmă

e fragedă dovada din care-mi fac cămaşă sufletul meu îngenunchează-n ninsoare

mama îşi îndoaie lacrimile ca pe nişte nuiele mâine cine ştie ce răni ne vor ajunge din urmă

o, din pieptul atâtor învolburate femei iese câte un prinţ frumos călare

Elena Pasima: VIS, 41-30 cm, tehnică mixtă pe hârtie

eseu

nr. 32-33 n iunie-iulie 2013

Trandafirii Doftanei sau Flora realismului socialist? „Memoria este jurnalul pe care toţi îl ducem peste tot cu noi.”

Oscar Wilde

Fapt cunoscut şi recunoscut, marele cîştig al deceniilor postsocialiste a fost accentul pe literatura non-fictivă, devenită aşazicînd (ca să uzez de simpaticul tic verbal al jurnalistului cultural Constantin Coroiu) operă principală.

Memorii după memorii au împins în al doilea raft ficţia. Şi ce să mai imaginezi, cînd evenimentul zilei bate romanul?

Spune Niculae Gheran, în trilogia sa memorialistică Arta de a fi păgubaş: „N-am nici o vină că uneori realitatea depăşeşte forţa imaginaţiei”.

Causa causorum: iresponsabilitatea editorilor din lungul şir BAN DAI l-a pus pe fugă pe cititorul de construcţie epică înaltă, amplă, masivă. Agasat de povestioare deocheate, întîmplări de love hotel, lovituri de pat, într-o limbă sugrumată, de parcă se-njură pe ea însăşi, a schimbat direcţia dinspre prozatori spre diarişti; povestaşii au preferat, la rîndul lor, să fie scriitori la ziar. Şi cum să nu fie agasat cititorul de maldărele de tipăreli pe care nu le-aş ţine nici în magazie, darmite în bibliotecă? „Întreabă-te dacă ăştia trăiesc aşa cum scriu”, mi-a spus odată Cezar Ivănescu.

Cum? Considerînd sexul axis mundi, violînd curcani, în dispreţul cuvîntului curat şi-n favoarea celui neconvenabil.

Iată şi o mostră insolent-vulgară (agresiv-obscene sunt mai ales prozatoarele), dintr-un roman comentat în emisiuni culturale televizate: „Faţă de shit!L-am fucked, dar am pierdut fucking vaporul. Ne întoarcem mîine. Suntem fucked up, man!”. Iar limbajul stupros e continuu.

Critici mici şi subiectivi, pentru că avem destui (de observat că nu numai critica de întîmpinare e mică şi subiectivă, dar şi istoriile literare s-au molipsit, începînd să devină extrem de subiective) i-au încurajat pe noii veniţi, decişi să şocheze prin scabros. S-au constituit, cronicari şi prozaşi, într-un grup de presiune, în numele libertăţii de-a zbura/ zburda liber, fără zăbala cenzurii interioare. Cineva a alcătuit un ghidaj de teme care „eliberează trupul”. Cît pe ce să fie clasicizaţi Bonciu şi Dessila, consideraţi mai buni decît Rebreanu. Semnificaţie? Ba semnifornicaţie. Un autor al editurii Trei a ţinut să se afle: „Fiecare om are metoda lui de a se pişa”. Ce Duios, Anastasia trecea? Scriitură trendoasă e Nastasia, un amor de aproape un an.

Cu mult tupeu şi cu porniri demolante, lupii tineri i-au refuzat pe predecesori, în special şaizecişti şi şaptezecişti, în numele unui canon revizuit, etichetîndu-i defazaţi, ca să fie scoşi pe tuşă. Nu vă pierdeţi timpul cu Preda, cu Barbu, cu Buzura, cu Paler, cu Uricaru, cu Bălăiţă, au fost sfătuiţi cititorii. Preda ori Buzura, oameni incomozi, cu operă epică mare, complexă? Nici, nici! au decis atacatorii. Şi, culmea, aceste rechizitorii peste rechizitorii au venit dinspre proletcultişti, profitorii stalinismului. S-au formulat condamnări a tot ce s-a scris sub dictatură ca non-etic, la hurtă, ca şi cum ar fi de comparat DRP cu Galan, Paler cu Pardău, Buzura cu Nagy Istvan, Vînătoare de lupi cu Animale bolnave ori Setea şi Străinul cu Bunavestire şi Drumul la zid. Georgeta Horodincă, „divorţată” la tinereţe de Titu Maiorescu (v. Adio, domnule Maiorescu!) a trecut în Memorii 3 la atacarea lui N. Breban ca „retardat”, „arierat social” etc. Cum să nu se bucure neojdanoviştii (aşa cum le-a spus Mircea Iorgulescu, în Poştalionul cu boi), gata să zvîrle la tomberon „povara” literaturii trecutului socialist?

Dar m-am cam depărtat de subiect, să revin. Aşadar, cititorii plictisiţi sau scîrbiţi de dragostea ca „lucrare de chimie şi hormoni” (l-am citat pe Al. Cistelecan) au întors spatele maidanului cu sex, îndreptîndu-se spre non-ficţiune, altfel zis, „literatură personală” – l’ecriture du moi.

Pasionaţii de memorii şi de jurnale au avut ce citi. O probează şi Memoria la timpul prezent, volum mare, de 240 de pagini A3 (TipoMoldova, 2011), între coperţile căruia Constantin Coroiu adună colaborările la „Cultura” lui Buzura şi nu numai, despre memorialişti, diarişti, epistolieri, punînd cartea sa, cu bună ştiinţă, sub mottoul decupat din G. Călinescu: „Atît există pe lume cît se poate aminti”.

Memoria vie (cuvînt drag Aurei Christi) e cea mai bună medicaţie contra variilor propagande (n-am scăpat de ele) cîrpite cu minciuni şi cu iluzii. Ca să ieşi din gîndirea captivă, e necesar să ai o bună ţinere de minte, fără scăpăciuni. Şi curaj. Dacă ai curajul să-ţi deschizi arhiva secretă, sertarul secret, fără teama că ai ieşi cu imaginea şifonată, dacă te confesezi întru totul sincer, atunci scrierea memorialistică trebuie neapărat citită. Cea „deghizată” n-are nici o valoare. Şi fiindcă veni vorba de sertar, trebuie să repet că, în acest punct, mă despart de Constantin Coroiu. Literatura de sertar, cîtă a existat cînd s-a deschis, în fine, sertarul, are importanţă. Romanul lui Dinu Pillat, tipărit postum pentru că a fost sechestrat de Securitate sau Jurnalul fericirii preţuiesc cît o întreagă bibliotecă. Alt argument? Ar fi putut apărea, sub cenzura Ardeleanu-Dulea, memoriile care fac tema cărţii lui C. Coroiu? Mai niciunele.

Eseistul Constantin Coroiu este empatic, îi favorizează pe cei cu simţul destinului naţional (ca Valeriu Anania, Traian Chelariu, Octavian Paler, Niculae Gheran, Ileana

Mălăncioiu), dar scrie ironicalmente despre mistificatorii înşirînd falsităţi ca să se lustruiască pe ei înşişi. Îi detestă pe cameleoni ca şi mine. Relaţionînd cu Puterea (de ieri, de azi!), opinează eseistul, rişti să ratezi Adevărul. Ca Titus Popovici, ale cărui romane (dar şi memorialistica) au fost distruse de teze fără antiteze.

Există teoria (în care nu cred) că literaturizarea trebuie alungată din jurnal şi din memorii; că utilă ar fi doar informaţia nudă, precisă, seacă. Dar, ca să-i poţi spune memorialisticii literatură subiectivă, ca Tudor Vianu, trebuie condei de literat. Vocaţia de narator potenţează jurnalul (lui Radu Petrescu, lui Costache Olăreanu, lui Tudor Ţopa, lui Livius Ciocîrlie). Eu, una, am o incuriozitate (vocabula lui Călinescu) totală faţă de diariştii fideli momentului care notează pe o sută de pagini plat meniul zilei, cum se rad dimineaţa, cu ce se ung după ce-au stat în pielea goală sub duş, ce-au trăncănit la telefon, cît a costat kila de spanac, peste ce chilipir au dat la shoppingul săptămînal. De ce s-ar pune la păstrare pentru posteritate banalităţile astea? N-are ce căuta epicitatea în memorii?

Nici personajele n-au ce căuta?

C. Coroiu îi selectează predilect pe cei care se bazează pe forţa epică (Valeriu Anania), cu talent narativ (C. Ţoiu) şi asta pentru că mîna care scrie face ca „evenimenţialul efemer” să intre în altă ordine. Aşadar memorii din cînd în cînd şi-n interstiţii, portrete literare, alcătuind istoria literaturii române gesticulate. Excelentă observaţie! Din păcate, Ţoiu a suferit nu numai de complexul Preda, dar şi de complexul Goma, dacă îi pune pe cititorii virtuali să aleagă între „textişoarele nevolnicului, plîngăciosului Goma şi arta seniorală a lui Petru Dumitriu”. În alte cuvinte, ce primează? Drum fără pulbere sau Patimile după Piteşti, unde Goma s-a „autopiteştizat” pentru a aduce la cunoştinţă cumplitul, tragicul experiment al „reeducării” prin care au trecut atîtea victime? Să preferi Pasărea furtunii unei capodopere, Din calidor; să alegi Incognito, roman cu cheie, plin de bîrfeme şi de indiscreţii sentimentale, şi nu Jurnalele neiertătorului diarist, intolerant cu compromisurile şi cu marele compromis, comunismul, ce eroare!

Coroiu îi dă dreptate lui Ţoiu, adnotîndu-l: „nu se compară floarea trandafirului cu cea a bostanului”. Mie îmi miros a Canal florile de măr (de lîngă drum), trandafirii Doftanei, ca şi flora cultivată după metoda realist-socialistă. Spus limpede: vor fi clasici nu numai Preda şi Nichita Stănescu, dar şi Breban şi Goma.

Memoria e „singura cale pentru a fi tu însuţi”, după Paler; la fel e şi pentru Ileana Mălăncioiu: „călătorie spre mine însămi”. Sau, in verba magistri: „eu sunt numai memoria pe care o am, şi aceasta este singura istorie pe care pot s-o povestesc. Saramago, zice pe dreptate C. Coroiu, te face să renunţi la pixuri şi la pixeli, cu mouse cu tot, te descurajează cu uriaşul său talent.

Altă similiatitudine sau afinitate (s)electivă cu fostul meu coleg de facultate e preferinţa amîndurora pentru cartea mărturisitoare, sintagmă fericit găsită de el pentru Günter Grass. Decojind ceapa memoriei pînă la lacrimă, prozatorul german oferă „romanul victoriei unui învins”, altă inspirată caracterizare a lui C. Coroiu. Aşa este, atrag mai mult spovedaniile învinşilor decît ale învingătorilor; eşecul social e un bun învăţător.

Ca să fie pedagogic, exerciţiul de anamneză trebuie să fie exerciţiu de sinceritate. Ca la N. Gheran, „sursă sigură de informare” şi pentru C. Coroiu, şi pentru mine. „Conştient că însemnările au o valoare istorică, după propria-i notaţie, Gheran face recurs la memorie (e şi titlul interviului acordat de Ileana Mălăncioiu lui Daniel Cristea-Enache).

Din mărturia ca document, cititorul mai puţin avizat istoric află multe despre „paraşutiştii” în cultura română după nefastul 23 august, ca Ioşka Chişinevschi, Mişa Novicov, Leon Tismineţki, Valter Roman, Leonte Răutu, Ofelia Manole, Ilka Melinescu, Ion Vitner... „Vai, cînd coada ajunge cap!”, oftează etnosoful. Ca să publice integral Ion, N. Gheran a avut nevoie de aprobarea lui Gh. Pană, strungar, preşedintele CNSA. Cine ridica interdicţiile?

Răutu şi subalternii: Niculescu-Mizil, Pavel Ţugui, Manea Mănescu, Bujor Sion, Vasile Bihari.

Gheran e şi el un fel de nea Gică-păgubaşul, dus la război mondial călare pe armăsar, întors acasă fără un ochi şi fără cal, dar cu decoraţie de front. În alte cuvinte, istoria personală, individuală a exemplarului editor, scrisă şi cu stil, şi cu sinceritate, are funcţie de istorie literară. Şi-i aştept cu nerăbdare addenda promisă, Bordel nou cu dame vechi.

Dacă interviul poate fi eseu dialogat (N. Manolescu), şi memoriile pot fi istorie, cu condiţia ca autorul să-şi perceapă corect epoca, generaţia, timpul trăirii, fără mistificări intenţionate sau nu: „fiind mărturie, scrie Goma într-unul dintre jurnale, este şi istorie, or, istoria nu-i doar a mea”. E, cu altă sintagmă, memorie colectivă.

Vreţi lecţia răbdării în suferinţă? Citiţi jurnalul profesoarei Alice Voinescu: „martirii nu se răzvrătesc. Aşteptăm de la Dumnezeu scăparea”. Vreţi lecţia adevărului adevărat? Citiţi Cumplite încercări, doamne! Anii de ucenicie ai temniţelor comuniste de Marcel Petrişor ori Tăbliţele de la Itşet-ip de Mihai Buracu. Vreţi lecţia deghizării, a pseudomemoriilor la capitolul adevăr? Citiţi Amintiri deghizate

de Ovid S. Crohmălniceanu, care găseşte o droaie de argumente pro se, dar îi denigrează pe „compromişii” Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, N. Crainic... Vreţi să vedeţi cum se îngroapă adevărul epocii staliniste şi nu numai? Citiţi memoriile lui Brucan, Generaţia irosită (de el însuşi). Şi cîţi nu deţin „memoria” a ce n-a fost, nu s-a întîmplat sau „scornicesc” ce bine se trăia înainte!

Vreţi lecţia vocaţiei? Deschideţi memoriile lui N. Breban, unde veţi afla mărturisirea fabuloasă: „Ce m-aş fi făcut fără literatură?”; sau Jurnalul suedez al Gabrielei Melinescu: „poezia încălzeşte la propriu şi la figurat”.

Despre condiţia scriitorului, mărturiseşte Márquez în Discursul la primirea premiului Nobel: prozatorul n-a avut bani să expedieze la Editura Sudamericana din Buenos Aires întreg romanul Un veac de singurătate; a expediat de cîţi bani avea, 82 de pesos; soţia Mercedes a vîndut cîte ceva din casă şi a trimis cealaltă jumătate de manuscris. În ce-i priveşte pe români, nu-i altfel. Oameni neavuţi: Cioran într-o mansardă la Paris şi Ţuţea, simetric, în mansarda de pe Şipotul fîntînilor, lîngă Cişmigiu.

Dacă vreţi jurnal ca Bildung-instrucţie, formare intelectuală, traseu spiritual, „jurnal al autodefinirii” după Constantin Coroiu, apelaţi la memoria lui Petru Comarnescu, scriind despre episodul Criterion (1931-’37). Prima conferinţă a fost despre Lenin, excedîndu-l pe Petre Ţuţea, care l-a numit Cretinion. Şi dacă vă place lecţia ridiculizării adversarilor de idei, citiţi jurnalul lui Adrian Marino.

Dacă vreţi jurnal de exil, deschideţi Un fel de jurnal (1938’81), unde dăruitul eseist Matei Călinescu scrie cu amăreală multă: „Exilul, în toţi aceşti ani, a fost o rană care refuză să se închidă”, nevindecata rană fiind „ţara pierdută a lui niciodată ca odată”. C.Coroiu e nedrept cu Goma, dar şi cu exilul românesc, despre care notează: „arată rău de tot”. Îi replic: dacă l-a lucrat bine Securitatea dîmboviţeană! Şi mie îmi repugnă proletcultiştii care îşi cîntă nostalgia în exil, ca Mioara Cremene, cetăţean francez din ‘74. Numai că exilul – diaspora e „animal ciudat cu multe capete”, cum îmi scrie din New York pictorul şi eseistul Ştefan Arteni. Şi detaliază: exilul vechi cu fundaţii-fantomă, exilul nou cu Goma (şi cu Arteni însuşi, zugrăvind „orînduirea” totalitară; mai sunt şi vechi culturnici, talibani marxişti, critici de partid, foste „cadre” de la Academia „Ştefan Gheorghiu”, tracologii lui Iosif Constantin Drăgan, turnătorii infiltraţi la posturi de radio; marea masă – cei rămaşi în timpul unei călătorii cu autocarul. Periculoşi sunt însă urmaşii nomenklaturii, „răsădiţi” dincolo de zidul Berlinului sau peste ocean. Iar „maimariiminţii iceriste” au promovat „moaşte şi moaşe” staliniste pe care nu le mai numesc, se cunosc. Arteni îşi cultivă rădăcinile, chiar dacă dau floare pe alte meleaguri, fără recunoaşterea meritată în ţara lui.

Conchizînd: eseistul Constantin Coroiu are viciul lecturii întinse şi intense; deţine arta citatului, deprinsă la şcoala lui Călinescu, ghilimetînd ce-i de reţinut; gazetarul e atent la derapajele secolului trecut sau prezent. Iată-l contrariat de faptul că un articol despre cenzura în totalitarism apare... cenzurat în „Le Monde” (asta cînd citeşte jurnalul lui D. Ţepeneag, Un român la Paris). Îl perplexează notaţia lui Cioran, epistolierul: „Peste cincizeci de ani, Notre Dame va fi moschee”. Acroşante sunt şi digresiunile lui C.C., făcute, cum se cuvine, cu mémoire fraîche.

El însuşi diarist (a se vedea File dintr-un anti-jurnal), Constantin Coroiu semnează un mode d’emploi garantat 100% al literaturii subiective.

Elena Pasima: SHAKTI - 100-70cm, creion pe hârtie

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

nr. 32-33 n iunie-iulie 2013

interviu

actualitatea literară 11

Niciodată nu vei fi fotografiat “aşa cum eşti tu” InterVIU cu fotograful Simona Andrei

Simona Andrei, cu urechea de fotograf, a ascultat cu o atenţie alb-negru întrebările mele răguşite şi mi-a oferit următoarele răspunsuri pe post de cadre.

Când am aflat că a absolvit Facultatea de Litere, Istorie, Filosofie, secţia Filosofie, Universitatea Dunărea de Jos Galaţi (licenţiat în 2007), am înţeles multe altele. Nu, nu secretul universului, ce să facem cu el când noi trăim în inima lui (a secretului)? Simona Andrei a venit la manifestarea literar-artistică Pariu pe Prietenie cu fotografiile deschise către un public şi el deschis la tot ceea ce reprezintă fereastră de fugă. A fost pentru prima oară în acest eveniment când literatura a fost acompaniată şi vizual, nu doar de acorduri.

S-a deschis un spaţiu de evadare, de pătrundere spre zonele alea, din care am revenit cu braţele pline de cuvinte, pe care i le-am oferit.

Membră a grupului Athanor, nu mă miră că în răspunsurile de mai jos a ştiut să amestece cuvintele bine-bine, până au devenit fotografii.

Dragă Simona, înainte de a începe interVIUL acesta, hai să ne oprim aici, în cafeneaua asta imaginară, să privim lumea din jur şi să ne prefacem că plouă. Ce zici? Apropo Ştefan Ciobanu: Te poate stropi o ploaie fotografiată?

Simona Andrei: Te poate stropi chiar şi dacă tu nu fotografiezi o ploaie… te poate stropi o privire, o înclinare a capului, un colţ de stradă, o imaginară aripă suspendată deasupra inimii… Mai mult, va mirosi a asfalt ud, a ploaie de vară, inevitabil te vei uda la picioare, îţi vei dori să te fi încălţat cu ceva mai gros când ai plecat de-acasă, îţi vei dori să ai starea norului din care picură. Ştii, de fapt, norii se scutură de râs când plouă… vei dori să devii ploaia însăşi…

jumătate de sticlărie şi circuite… Ş.C: De multe ori eu văd în fotograf o persoană răbdătoare, care stă tot timpul pregătită pentru a imortaliza un aspect. Se poate asemui, din acest punct de vedere, un fotograf cu un pescar?

S.A: Eu nu am răbdare, aşa-zisa mea răbdare este cel mai înşelător lucru din lume.

Aştept, dar aşteptarea mea este lacomă, febrilă, insuportabilă. Sângeroasă. Mă compar cu un lunetist mercenar. Sunt avidă după momentelefulger când prind breşa din defensiva oamenilor pe care-i fotografiez (această defensivă în faţa aparatului există mereu, greu scapi de ea), când prind Acea Mişcare, Acel Zâmbet… Acel Gest…

Acea fracţiune de secundă când au uitat că sunt fotografiaţi şi lasă garda jos, lasând să iasă la suprafaţă o candoare şi un sublim, o energie altfel imposibil de capturat. Ş.C: Este fotografia o oglindă moartă?

S.A: Dacă treci de bariera simplei amintiri şi a surâsului cretin, atunci nu. Iar dacă este să fie o oglindă, atunci este oglinda-poartă, oglindacale.Oglinda-dincolo.Lucruriletrebuiesămeargă mereu dincolo de ceea ce vezi cu ochiul liber.

Oglinda asta trebuie să facă mai mult decât să reflecte, trebuie să (te) transporte. Şi mai este ceva. Niciodată nu vei fi fotografiat „aşa cum eşti tu”. Cine eşti tu? Din multitudinea de măşti (persona=mască), pe care este sănătos să le ai, altfel nu ai putea trăi, care mască îţi este mai comodă? Dacă este să joci un rol, pe care îl joci cel mai bine? Nu se poate pune problema de Adevăr aici, ci de asumarea şi executarea bună a unui rol. Cum te raportezi la temperamentul şi personalitatea proprie? Ai învăţat ce haine ţi se potrivesc pe suflet? Dacă nu, ne întoarcem la oglinda moartă. Ş.C: Indienii credeau că atunci când sunt fotografiaţi li se fură aura. Poţi să le spui ceva care să-i liniştească?

S.A: Nu, nu pot. Sunt un fur şi voi pleca la sfârşit cu ceva din voi. Ş.C: Fotografia este un punct de

…Cadru general…

Ş.C: Dă o definiţie vieţii care să conţină cuvântul fotografie.

S.A: De cele mai multe ori viaţa este o fotografie care vine de niciunde, când nimeni nu a strigat păsărica-cucu! ca să te facă atent… vei ieşi ciufulit, holbat şi cu un rictus în loc de zâmbet. Ş.C: Are fotografia o realitate proprie?

S.A: Fotografia nu poate avea decât realitatea ei proprie. Nu este sănatos să fie altfel.

Chiar şi în fotografia de reportaj, ceva se schimbă în momentul când intervine acel kilogram Poate nu mi-ar fi venit ideea declanşării unui soi de interviu-anchetă în legătură cu poezia, dacă nu s-ar fi întâlnit (întrunit) două elemente: - Ziua de naştere comună, a mea şi a poetei Florina Zaharia - amândoi situându-ne sub zodia Labiş.

- Faptul că am dat peste un interviu (din 1983) al lui Marin Sorescu cu francezul Alain Bosquet. De fapt, palpitul viu - viaţa şi unicitatea cuvintelor acelui interviu întâlnit în revista „Feedback” (anul VIII, 2011) m-au mobilizat pe mine în această întreprindere.

Ca şi omul (plantele, animalele - lumea vie), pentru marele poet francez - care se angajează într-un dialog cu plantele şi păsările văzute ca oameni - poemul este şi el o fiinţă vie.

Mai mult decât atât, poemul ca „suflet viu” (creat de un mic demiurg, poetul) îl poate „desăvârşi”, revigora (vivifica) pe om. De modă „veche”, A.B. practică poezia ca formă de (auto) cunoaştere. Procesul scrisului se interpune între inconştientul/ subconştientul uman şi conştiinţă, între iraţional şi raţional.

Poezia reprezintă un act interogativ: stai – ca poet – şi te întrebi ce e cu tine, cu lumea – cu omul în mijlocul ei; un sondaj în underground-ul fiinţei, care cuprinde atât râsul, cât şi disperarea, absurdul - imaginarul şi feeria. În esenţa ei, poezia (poemul - poetul) îşi imaginează fiinţa umană în alte coordonate: „omoară” omul tradiţional şi-l „reînvie” la loc. Aceasta reprezintă pentru ea/el o necesitate irepresibilă.

Dar, în acelaşi timp, o întreprindere luciferică: Dumnezeu a zis: „v-am făcut cu puţin mai prejos decât îngerii”. „Poemul

vedere sau un punct de fugă?

S.A: Sau un punct de staţie. Depinde cu cine vorbeşti. A mea este Realitatea Absolută, perfecta dinamică a interiorităţii. Ş.C: Un sinonim obiectiv pentru fotografie.

S.A: Act de cunoaştere-autocunoaştere prin vizual.

Ş.C: Un sinonim subiectiv pentru fotografie.

S.A: Nebunie asumată.

Una, alta

Ş.C: Fotografia redă: a) un gând; b) o secundă; c) o inţenţie.

S.A: …d) un zbor

Zoom

Ş.C: Fotografia înainte de …

S.A: …masa de prânz, poate să o şi înlocuiască. Înainte de a deschide gura. Dar niciodată înainte de cafea. Ş.C: De ce fotograf şi nu fotografiată?

S.A: Pentru că am pătruns luciditatea visului şi îl pot releva şi/sau impregna în voi. Şi pentru că am turnul meu de fildeş din care refuz să ies. Ş.C: În fotografiile tale am observat (cu ochiul meu umflat de versuri) o balanţă între alb şi negru, lipsa aglomeraţiei şi suprapunerea de planuri.

Ce mesaje transmit?

S.A: Alb şi negru pentru că, în acel moment, se face linişte. Am nevoie ca zgomotele lumii să rămână undeva în urmă, înfundate. Lipsa aglomeraţiei pentru că iubesc spaţiile deschise, libere. Am nevoie de orizont. Suprapunere de planuri pentru că nimic nu este „doar” aşa cum se vede, pentru că sunt o fire duală şi îmi place să aspectez vizual dualitatea. Ş.C: Ce-ţi place mai mult, adâncimea, întinderea sau perspectiva?

S.A: Întinderea. Ş.C: Urmăreşti gestul modelului sau îl anticipezi?

S.A: Dacă este un model necunoscut, urmăresc. Dacă am mai lucrat împreună, îl pot anticipa. Dacă ne blocăm, atunci îl provoc. Ş.C: Te-am observat la lucru, ţi se întâmplă des, chiar dacă nu este vorba de mâncăruri, să te înfrupţi din modelele fotografiate?

S.A: Oh, da… Ş.C: Când apeşi clik! ţi-ar plăcea ca în lume să…

S.A: …răsune pianul lui Phillip Glass la orice colţ de stradă, dar mai ales în casele de opium din China. Ş.C: Povesteşte una dintre fotografii.

S.A: Eram în sudul Indiei, în 2007, ne nimerisem în plin muson, ploua nergu şi ploua verde, încontinuu… am stat în faţa ferestrei câteva zile, cu fruntea strivită de geam, ştiind că ploile încep, dar se şi opresc. Ploaia asta, însă, nu avea sfârşit. Atunci am înteles că ploaia este o fiinţă în care trebuie să intru, din care trebuie să mă hrănesc şi în care trebuie să mă îmbrac. Am ieşit în curte, am deschis poarta (toată lumea striga să mă întorc, să iau o umbrelă) şi eram în stradă. Mirosea a osmantus, a curry, a urină, a iod, a frunze de banan, a peşte sărat, a viaţă, a moarte, a mine, cea care deja se pierduse. Ş.C: Când o să-ţi deschizi un studio foto acesta se va numi…

S.A: „Stai că trag!”… nu ştiu, nu vreau un studio, vreau o lume întreagă ca loc de joacă (zâmbeşte).

construieşte un om neprevăzut” (A.B.). Francezul nostru e de părere că un mare poem e doar acela care este inteligibil în proporţie de două treimi – cheia sa şi misterul rezidând în cealaltă treime. (Aici, putem spune că se întâlneşte cu Blaga, cel din „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.)

Poetul trăieşte într-o „certitudine absurdă”, un fel de

POE-Inter-VIU

univers paralel, care-l desparte de semenii normali: „care nu are nici timp, nici spaţiu, nici început, nici sfârşit”. În mod sigur că în anul acela (1983) la Paris bătea de-o bună bucată de vreme un vânt de postmodernism de peste Ocean.

Francezul nostru îl adulmecă în nări, îl simte adiindu-i în pânze, dar îl şi prinde cu succes pe hârtie. „Din nefericire, mulţi poeţi fac structuri, dar nu poezie”. O poezie fără imagini, coliziuni, sentimente – fără cap şi coadă (am zice noi), fără un final elocvent-conclusiv, în care s-ar putea practica interşanjabilitatea „strofelor” fără să se observe.

Poezie pe care A.B. o compară cu pictura nonfigurativă şi cu muzica atonă; lipsită de dimensiunea afectivă, de acele sentimente numite (uneori în batjocură) general-umane. „Pentru mine (A.B.), asta nu mai e poezie, e istorie a limbajului (s.n.)”. Iar critica literară vine să dubleze eroarea, analizând poezia, nu după sens, ci după acele structuri

Ş.C: Sunt fotografiile din cadrul unei expoziţii nişte vagoane ale unui tren? În ce condiţii eşti dispusă să te urci într-un asemenea tren?

S.A: Să spunem că sunt. Mă urc dacă sunt perfect asortate cu starea mea de măr copt din acel moment. Şi vă trag şi pe voi după mine. Ş.C: Ce ar trebui să facă o expoziţie de fotografie ?

S.A: Să te tulbure. Să te extazieze. Să pună lucrurile într-o nouă perspectivă. Să te trimită acasă cu un nod în gât. Să te facă să nu îţi roteşti ochii după masa de protocol. Ş.C: Cum vezi un colaj de calitate?

S.A: Tulbure, erotic prin dezvăluirea doar a câtorva detalii, negru-gri-verde-roşu. Ş.C: Dacă s-ar descoperi un aparat care ar fotografia gândurile, intenţiile şi toate lucrurile ascunse ale oamenilor, s-ar schimba lumea?

S.A: Am fugi cu toţii în răcnete. Nu, să nu se inventeze aşa ceva. Cât de sus crezi tu că putem fi dispuşi să ridicăm poalele conştiinţei?

Gata, să nu ne mai facem că plouă. Închidem umbrelele imaginare cu zgomot real. Uite, este un soare alb deasupra noastră, aşa cum l-ai fotografiat tu. Ne salutăm şi ne despărţim, fiecare spre fotografiile lui interioare. Apropo Ş.C: Există un lucru care nu ar trebui fotografiat?

S.A: Da. Dimineţile de taină.

Mulţumesc pentru interviu.

S.A: Îţi multumesc şi eu pentru ploaie!

care ţin loc de! Criticând critica filologică, de limbaj, A. Bosquet concluzionează, văzând poezia ca pe un limbaj iraţional, alternativ: „Dincolo de limbajul direct există şi alte voci şi posibilităţi de comunicare şi apropiere”. (E ca şi cum ai zice că poezia reprezintă „întâmplări din irealitatea imediată”…) * După cunoscutul model interogativ „ce a fost mai întâi, oul, sau găina?”, cei doi poeţi care se intervievează reciproc în numărul trecut al revistei noastre se întreabă: Ce a fost mai întâi, versul sau poezia? Care poezie? (întrebăm noi:) Poezia compusă din versuri… Versuri care trec strada, circulă cuminţi pe trotuar (sau „fac trotuarul”!), merg la cumpărături. Apoi, cei doi tineri mai convorbesc despre poeziagest, poezia-moment (dar şi momentul poate fi efemer, cât şi crucial), poezia lupă, care poate aprinde manuscrisul care-o cuprinde - dar poate aprinde, eventual, lumea!

Comparabil cu un poem, interVIUL celor doi este alcătuit din „strofe”, dar conţine şi un „vers italic”, care începe cu Stop joc. De unde putem deduce că, pentru ei, poezia este (şi) un joc, după cum se ştie că ludicul a constituit o latură importantă a poeticii optzeciste.

Aşadar, vrem să aruncăm o mănuşă altor cupluri de tineri poeţi, care să convorbească în pagina aceasta de revistă despre poezie, le punem acest spaţiu la dispoziţie. Şi asta pentru că… sunt unele cuvinte care nici măcar nu ştiu că există poezie! (R.V.G.)

Constantin ARCU

12 actualitatea literară

Din cabinetul de alături se strecura o dungă îngustă de lumină albăstrie şi dintr-odată mi-am dat seama ce se întîmplă. Am încercat să mă ridic de pe saltea, presimţind că în cîteva clipe va suna deşteptarea. Piciorul drept îmi amorţise şi părea complet golit de sînge. Probabil de la membrul înţepenit mi se trăgea senzaţia persistentă de răceală, pentru că în boxă nu era frig. Maxilarul drept îmi zvîcnea şi mi-am amintit de pretenarii care mă aranjaseră seara trecută în baie. Nu le purtam pică. Respectau vechi rînduieli din puşcării şi lagăre.

Cutume. Nu aveau ceva personal cu mine. Conform uzanţelor, mă sileau să-mi găsesc locul în cadrul comunităţii, chiar dacă inima nu-mi dădea ghes să rămîn mult timp pe-acolo.

Exact la fel ar fi procedat şi cu fratele oricăruia dintre ei.

Cristi se trezise şi pîndea printre gene. M-am prefăcut că nu-i observ manevra de spion veritabil. Încerca să-şi întindă picioarele amorţite. Ce visase oare? În trecutul lui nu exista o odraslă de securist care să-i vrea răul, însă cu siguranţă apărea vreo altă secătură. Toţi au cîte un diavol în spinare de care încearcă o viaţă să scape. Numai că deseori omul se acomodează cu povara din cîrcă şi uită să se mai scuture de ea. Te lepezi de Satana? întreabă preotul, căutînd să-i aducă aminte. Cum nu, s-ar lepăda, săracul om, dar ce să facă dacă blestemăţia se ţine scai de fiinţa lui?

Ne-am întrerupt pînda la care ne supuneam reciproc, pentru că din difuzoare a izbucnit semnalul deşteptării, hărmălaia de dimineaţă cu mugete, cîrîituri şi zbierăte, un cor în care se regăseau toate animalele şi orătăniile de pe pămînt. Cristi a sărit ca ars de pe saltea, însă de îndată a înţeles, nedumerit, că nu putea să părăsească încăperea. Lacătul uriaş stătea încuiat dincolo de gratii.

Auzeam un vuiet nedesluşit venind dinspre dormitor. Fiara cu multe capete se pusese pe picioare, pregătindu-se să ia în piept o nouă zi. În curînd avea să ajungă la masă şi apoi să coboare în subteran. O procedură parcă trasă zilnic la indigo.

- Salut, Cristi, i-am strigat.

Vocea mi se pierdu în freamătul surd ce urca dinspre culoar. N-am sesizat nici o tresărire pe faţa idiotului, deşi părea puţin probabil să nu mă fi auzit. Sau i se făcuse dor de terci şi mă considera singurul vinovat pentru că nu se afla printre izmenele celor ce se buluceau acum spre baie, ultima haltă înainte de paradisul micului dejun. Habar n-avea domnul Cristi cît regretam şi eu pentru că el se afla acolo. La amîndoi ne părea rău de acelaşi lucru, însă din motive diferite. Simţeam cum freamătă pe lîngă grilajul din fier forjat, un impuls interior îl mîna să intre în ritmul zilei de lagăr. În acelaşi timp, funcţiona fără greş reflexul condiţionat al animalului dresat. Îşi dădea seama că nu el are de cumpănit ce şi cum. Gardienii ştiau ce să hotărască pentru el şi la cel mai mic semn de neascultare, în locul cubului de zahăr, se ivea din senin biciul care îşi făcea fără greş de fiecare dată datoria.

Biciul îmi aduse iar aminte de Coloneleasa Taifun care în ultima vreme umbla pe stradă cu un bici în mînă. Nu ştiu ce semnificaţii căpăta în mintea ei această armă, probabil ceva legat de ideea de stăpîn absolut.

Nu cred că lua serios în calcul posibilitatea de a fi atacată de adversari

reali sau închipuiţi. Ştia că mulţi îi purtau o profundă afecţiune, dorindu-i să-şi frîngă de îndată gîtul, să înghită un pumn de otravă, să se afle în calea vreunui glonţ rătăcit sau direcţionat, un dum-dum dacă era posibil, să facă zilnic infarcturi şi atacuri cerebrale etc. Bucurii din astea îi doreau cam toţi din jur, însă erau aspiraţii abstracte pe care nu şi le vedeau împlinite prea curînd. Nimeni nu se gîndea să-şi bage mîna în laţele ei cenuşii şi să-i aplice vreo corecţie, pentru că s-ar fi murdărit numai atingînd-o. Fusese bătută de ajuns de Dumnezeu cînd îi luase minţile pentru păcatele ei sau ale tatălui ei, în cine să loveşti?

Cristi se frăsui pe lîngă uşă mîngîind gratiile cu degetele lui scurte şi jegoase, şi unghii stropite de noiţe, bolborosind o litanie de parcă ar fi înălţat o rugăciune. Privea prin zăbrelele de fier forjat, ţinînd sub observaţie cabinetul de alături. Uşa din placaj (o improvizaţie recentă, probabil, care nu se potrivea cu mobilierul sau cu toate celelalte uşi furniruite) rămăsese întredeschisă şi Cristi scana încăperea pustie, scăldată într-o lumină rece, albastră. Îşi întoarse obrazul spîn, încreţit într-un surîs stupid, şi în privirile lui se citea o mare dezamăgire.

Se lăsă cu o mişcare lentă în genunchi pe salteaua împestriţată de pete gălbui, fără să mă scape din ochi, încercînd parcă să descifreze nu ştiu ce semne pe faţa mea. Foarte bine, îi stăteam la dispoziţie. Pentru a cîştiga timp, l-am întrebat dacă sînt şi români acolo şi Cristi a încuviinţat din cap. Mulţi? Mi se părea important să ştiu pe ce mă puteam bizui într-o situaţie de care nu aveam decît o vagă idee. Mă socoteam totuşi un om de acţiune şi găseam potrivit să-mi pregătesc terenul pentru orice eventualitate. Idiotul îşi strînse buzele şi dădu din cap apăsat: O-ho! Băieţi de-ai Vrîncioaiei, aşa-i prietene? am insistat, cuprins de o subită exaltare.

Parcă vedeam armia desfăşurîndu-se sub steaguri prin Toscana şi cum îi îndrept pe toţi spre ţară. Legiunea română avea menirea istorică să pună capăt ticăloşiei şi împilării acestei naţii etc. etc. La un semn, avioane şi trenuri şi autocare pline se puneau în mişcare. Acasă, băieţi!

Numai gîndindu-mă mi se ridica părul în vîrful capului. O maree umană cum nu mai cunoscuse istoria. Părea măreţ din cale afară, însă apăreau amănunte ce nu se legau. Mi-am dat seama că mă lăsasem luat de val. În definitiv, feciorii ăia tocmai hăpăiau terci pînă îşi făceau creierii varză şi habar n-aveau de planurile mele. Şi cum să-i adun cînd eram încuiat într-o budă cot la cot cu un oligofren?

Cristi nu-şi bătea capul cu strategia de eliberare şi începu să-şi cojească o zgaibă de pe laba piciorului stîng, deasupra rotulei jegoase. E plăcut să-ţi zgîndăreşti o rană superficială care a început să se usuce, simţi o mîncărime plăcută. Îmi aminteam senzaţia asta din copilărie. În definitiv, socotind după minte, omul nici nu era decît un copil. Cine l-a mai adus şi pe nenorocitul de Cristi prin locurile astea blestemate chiar numai păcate şi-a făcut, mi-am spus.

Dacă aveam să ies vreodată de acolo, mi-am jurat în barbă, trebuia să mă ocup şi de acel individ.

Pe neaşteptate, Cristi îşi ciuli urechile. Detectînd probabil ceva prin aer, zvîcni de pe saltea şi începu să se agite pe lîngă zăbrele. Ţopăia într-o parte şi-n alta, cuprins de agitaţie. Nu-mi dădeam seama ce văzuse dincolo sau ce aştepta să apară dintr-acolo. Dădea parcă din coadă şi se tot agăţa de gratii, scîncind.

- Marş, îi strigă, din cealaltă uşă, Martha. Nu te prosti, că doar nu ţior mîncat şoarăcii din burtă.

Se apropie de celula noastră şi întinse printre gratii două castroane de tablă pline cu terci. Pe fiecare se afla cîte o coajă uscată de pîine neagră, care putea fi folosită ca tacîm. Cristi luă un castron şi-l aşeză pe linoleum alături, la picioare. Apucă şi al doilea

proză

nr. 32-33 n iunie-iulie 2013

castron, avu o scurtă ezitare şi privi spre mine. Interogaţia i se citea pe faţă, nu trebuia să deschidă gură. Ne daţi ori nu ne daţi? aceasta-i eterna întrebare. Nu pricepeam de ce mai avea îndoieli, nu-l hrănisem cu mîna mea? Pentru ce erau prietenii, dacă nu ca să le oferi raţia ta de terci? Părea jignitoare lipsa de încredere pe care mi-o arăta Cristi. Întîrziam să-mi intru în rolul binefăcătorului, aşteptînd să se care madam Martha. Numai că Martha habar n-avea de aşteptările mele.

Capul îi zvîcni din gulerul halatului alb, studiindu-ne atent cîteva clipe cu ochii roşii, ficşi. Apoi, într-un gest tipic de galinacee, îşi răsuci puţin gîtul, ascultînd. A rămas în această poziţie fixă cîteva clipe şi, pe neaşteptate, s-a smuls din reveriile sale de găină, grăbindu-se să-şi recapete înfăţişarea umană. Se întoarse brusc pe călcîie şi, din mers, ne ură poftă… nebună. Să vă rămînă-n gît, spuse textual. Probabil aşa se glumea prin părţile alea, n-aveam de ce să-i port pică. La revedere. Mi-am închipuit că

le trupei. Toţi erau drogaţi, eventual dacă puteam trage vreo consecinţă din faptul că ştiam asta şi acţionam corespunzător. Aşa că n-avea sens să-l urgisesc pe Cristi.

Plăcerea de a-l hrăni pe Cristi îmi era totuşi grav atinsă de foamea care îmi strivea maţele. De cînd mă aflam în lagăr nu mîncasem decît coji de pîine uscată şi băusem multă apă.

Duceam o viaţă pe placul nutriţioniştilor care recomandă să bei apă pînă la loc comanda. Din cauza foamei, depăşeam şi cantităţile de apă pe care le prescriau ei cu mult entuziasm. Totuşi, stomacul meu începu să dea semne certe de răzvrătire. Ros de o durere ascuţită, cerea cu insistenţă un castron cu terci. Puţin îi păsa de repercusiunile pe care păsatul avea să le aibă asupra creierului. Încercam să-l amăgesc sugînd o coajă de pîine neagră, însă tertipul meu se dovedea tot mai puţin eficient. Părea dificil de tergiversat lucrurile. Şi atunci a fost cînd mi-a atras atenţia un zgomot ciudat. Mai întîi am simţit ceva în depărtare, un

se grăbeşte să-i conducă pe ceilalţi în subteran. Simţeam cît regretă că nu ne poate ţine companie, însă n-avea încotro: datoria o chema de urgenţă.

Nu apucă să iasă din cabinet, cînd se auziră paşi parcă tropăind şi, în uşa din faţă, scăldaţi în lumina sinilie, îşi făcură apariţia doi indivizi.

Nu erau în uniformele din lagăr, semn că abia sosiseră sau acum plecau, după ce s-au odihnit aici peste noapte. În faţă era un tip bondoc, într-un costum alb, cu părul scurt, încărunţit, o figură pe care stătea agăţat un rictus zîmbăreţ. Mi se părea cunoscut, precis îl întîlnisem pe undeva. Imediat în spatele său a intrat un individ înalt, bine legat, însă nu reuşeam să-i disting trăsăturile feţei. Era îmbrăcat cu blugi şi o bluză roşie, un fel de maiou, peste care purta o geacă neagră. Iisuse Hristoase, Doamne păzeşte-ne! mi-a trecut prin cap. Am sărit ca ars în spatele peretelui. Acolo, la numai cîţiva paşi, se aflau Dragoş, fiul doamnei Gina, iar bondocul din faţă era naşul Cristi. Ţinea în mîna dreaptă pălăria albă, cu boruri largi.

- N-am apucat să discutăm de…, spuse naşu’ Cristi, cu o voce baritonală, surprinzător de plăcută. Trecem iar peste două săptămîni şi stabilim, OK? - Dăsigur, băieţi, zise Martha. Nu-i bai, staţi relaxaţi.

Naşu’ Cristi îşi ridică pălăria în dreptul pieptului şi spuse ceva.

N-am înţeles ce, însă bărbaţii s-au întors brusc. Ciao, Martha! i-am mai auzit strigînd, după ce au părăsit încăperea. Infirmiera ieşi pe urmele lor şi vocile li s-au stins în hol. Am rămas perplex, în spatele peretelui.

Nu ştiam în ce relaţii sînt şi cum ar fi reacţionat dacă mă vedeau acolo, însă de cînd umblam printre străini, devenisem şiret şi prevăzător. Părea imprudent să mă arunc în braţele acelor domni care din capul locului nu-mi inspiraseră încredere. Îi mirosisem din prima şi nu strica să mă ţin departe de ei.

După ce-am fost sigur că Martha nu se va mai întoarce, am început să ne facem de cap. M-am tras mai aproape de castronul rămas pe linoleum şi mi-am băgat degetele în terci. Era ca şi cum un înotător îşi stropeşte corpul cîte puţin acomodîndu-se treptat cu apa, înainte de a se arunca în valuri. Cristi s-a lăsat în genunchi alături, continuînd să ţină în mîini celălalt castron. I-am întins degetele şi omul le lingea închizînd ochii de plăcere. Într-un acces de răutate gratuită, mi-a trecut prin minte să-l scot din porţie, însă nu mi-ar fi folosit la nimic dacă intra în sevraj. Nu vedeam vreo posibilitate de a interveni eficient nici în rînduri-

huruit venind parcă din adîncurile lagărului. Cristi s-a oprit din linchit, întrebîndu-mă din ochii mici, porcini, în care se putea ghici un licăr de lăcomie. Am rămas cu degetele suspendate în aer, neînţelegînd ce se întîmplă. Orice ar fi fost, neobişnuitul vuiet născu un sentiment de speranţă. Părea să schimbe ceva fundamental în locul acela blestemat, pentru că reuşise să spargă liniştea în care zăceam scufundaţi de atîta timp. După un moment de acalmie, zgomotul a început să crească în intensitate apropiindu-se periculos şi am avut senzaţia că un elicopter sau un alt aparat de zbor urma să se prăbuşească peste noi. Nu-mi dădeam seama ce se întîmplă afară, însă drăcovenia care producea vacarmul s-a mai apropiat de cîteva ori şi apoi s-a lăsat liniştea.

După ce mi-am revenit din şoc, puţin a lipsit să nu fac altul. Nu mi-am dat seama cînd, probabil în momentul în care zgomotul acela îmi sfredelea creierii, Cristi mi-a sărit în braţe.

Tremurînd vargă, a rămas nu ştiu din ce motiv acolo, deşi carele infernului s-au retras în negurile de unde apăruseră. Îşi ţinea strîns în mîini castronul cu restul de sos. Cea mai mare parte mi-o pusese pe bluză, ca recompensă pentru că şi eu îl hrănisem din porţia mea. Arătam probabil ca un ofiţer gîrbovit de medalii, cum apare prin unele manuale de istorie generalul Kutuzov. Încercam să-mi apăr prestanţa împingîndu-l pe Cristi din braţe, numai că acela nu vedea cu ochi buni eforturile mele. Se tot înghesuia stropindu-mă cu terci şi numai nu reuşeam să-l dezlipesc naibii de mine.

Parcă trăiam un coşmar.

Presimţisem că se va petrece o catastrofă. Iar premoniţiile de felul ăsta se împlinesc de fiecare dată. Şi, ca un făcut, în acel moment fatidic în cabinet a pătruns Martha. Era cuprinsă de o agitaţie neobişnuită, însă, cînd a dat cu ochii de noi strîns îmbrăţişaţi, s-a oprit locului şi şi-a făcut semnul crucii. Probabil o pornisem pe drumul apostolilor şi propovăduiam cu mult har credinţa în Dumnezeu, dacă o determinasem pînă şi pe această neprihănită să se închine. Pentru a doua oară, în numai cîteva ceasuri, ne găsea în poziţii fierbinţi.

- E-hei, domnu’! strigă tipa. Tu, căcăşneaţă ăla mic, arătă spre Cristi, dîndu-şi seama că ne aflam în dilemă.

Cristi făcu abstracţie cu eleganţă de afrontul ce-i fusese adus şi se săltă din braţele mele, deprins să execute la minut ordinele primite. Se apropie de gratii cu castronul în mînă, în timp ce Martha deschidea lacătul.

Eu priveam absent tabloul, întrebîndu-mă ce înseamnă căcăşneaţă. Era, probabil, o licenţă poetică, însă nu

La prima oră

suna tocmai a compliment, dacă e să vorbim deschis. Cristi nu făcu mare caz din asta şi păru chiar să nu bage de seamă insulta. Erau lucruri mai importante decît să diseci înţelesul unei vocabule aruncate aiurea, părea să spună el, dovedind că practică o filozofie realistă de viaţă.

Cînd să treacă dincolo de gratiile pe care tocmai i le ferea din cale Martha, observă că eu rămăsesem pe saltea, sprijinit într-un cot. Faţa lui unsă cu terci părea oglinda neînţelegerii. Îmi făcu semn să vin şi eu, însă femeia stătea înfiptă lîngă tocul uşii. Nici nu se punea problema.

Cristi înţelese că muierea intenţiona să ne despartă şi faţa i se încreţi caraghios, părînd că va izbucni în plîns.

Mă privi lung cu ochii roşietici, mici şi vicleni, cu raze de riduri la colţuri, şi se trase rapid înapoi în boxă, mai înainte ca infirmiera să înţeleagă ce intenţii are. Nici eu nu înţelegeam, pentru că se aplecase spre mine şi încerca să mă împingă în faţă.

Nu-mi cădea bine vînzoleala aia, simţeam cum stomacul mi se întoarce pe dos. Ce naiba voiau acum de la el? Sub carapacea neghiobiei, Cristi părea un tip sensibil şi bun. I-am spus să se liniştească şi să execute ordinul Marthei. Era o harababură cumplită în capul meu şi nu mai înţelegeam nimic. Probabil am ridicat glasul, fără să-mi dau seama. Cristi îmi aruncă o privire plină de uimire, ca şi cum ar fi descoperit că-l trădează fratele sau aliatul cel mai de încredere, şi ţîşni de-a buşilea de partea cealaltă a mesei. Se trînti pe salteaua lui şi se prinse de piciorul mesei, bîţîindu-se. Ceva nu era în ordine cu el, se purta ca un copil.

- Mişcă-ţi curu’, se burzului Martha, dînd la iveală coada biciului. Că n-am să stau toată ziua după tine!

Nu părea să glumească şi am socotit că e bine să-l pun în gardă. Nu ştiu ce-şi imagina Cristi despre puterile mele, însă nu-l puteam ajuta.

Degeaba insista cu naivităţile alea.

- Lasă prostiile, Cristi, i-am spus ferm. Întoarce-te la trupă, cum îţi cere doamna.

Cretinul începu să dea din picior şi să se frăsuiască pe saltea, reproşîndu-mi printre icnite, sughiţuri şi opinteli că i-am dat terci numai ca să-l amăgesc, nu din prietenie, cum a crezut el. M-am prefăcut că sînt om de treabă, dar nu eram decît un mare mincinos. Mi-am dat seama că trăia în altă lume şi l-am asigurat că el n-avea nici o legătură cu toate alea. Te-au agăţat din greşeală, i-am spus apăsat. Ei au treabă cu mine, dar mă descurc eu. Degeaba îmi băteam gura, Cristi îmi întoarse spatele şi mă făcu iar mincinos. În timp ce ne ciorovăiam, s-a stîrnit din nou zgomotul venind din cer sau de sub pămînt, nu-ţi dădeai seama, şi crescu pînă deveni devastator.

Pe figura Marthei se ghicea o uşoară spaimă; ciudăţenia aia nu părea să-i dea veşti plăcute. Totuşi, îşi păstră sîngele rece. Probabil îşi pregătea deja planuri de acţiune pentru oricare ar fi fost evoluţia evenimentelor.

Martha îl smuci de mîneca bluzei, ameninţîndu-l că dacă nu iese de acolo îl biciuieşte ca pe un cîine sau îl împuşcă.

- Du-te, Cristi! i-am strigat, cînd zgomotul începu să se depărteze. Îndată vin şi eu, te caut cît pot de repede, l-am asigurat. Ai să vezi că o să fie bine… Însă Cristi sfida pericolul, încăpăţînîndu-se să se ţină de piciorul mesei. M-a bătut o clipă gîndul să-i dau două palme de să-i vină minţile la cap, însă n-am mai avut timp. În acel moment a mai apărut un gardian, cel cu mustaţă, care l-a apucat de o mînă şi i-a făcut vînt pînă în mijlocul cabinetului. Cristi se prăbuşi lîngă sofa, ca o păpuşă de cîrpă.

Nu avu timp să se adune pentru că mustăciosul îl înşfăcă iar, cărîndu-i pumni în spinare. Pe cînd îl scotea în hol, Martha împinse gratiile şi mă puse la păstrare sub lacăt greu. n Continuare în pagina 13

nr. 32-33 n iunie-iulie 2013 n Continuare din pagina 13

***

Nicolae HAVRILIUC

??? etc. Un şir lung de semne de întrebare îmi forfotea prin cap. Ce aveau de gînd? Nu mai pomenisem atîta ticăloşie de cînd mama m-a făcut. Îmi juram în barbă să pun foc la cuibul acela de vipere, de îndată ce aveam să scap de acolo. Eram atacaţi de aviaţie la joasă înălţime, probabil în scurt timp urmau să ne arunce în cap bombe şi napalm, iar ei mă ţineau sub lacăt. Eram ca o sălbăticiune prinsă în capcană. Şi mi se făcuse o foame de nu vedeam în faţa ochilor. N-am pomenit de cineva aflat într-un mare pericol, pe care să-l apuce atît de violent foamea. Maţele îmi chiorăiau agitînduse, şi nu puteam să ridic obiecţii. Nu apucasem să mestec decît o coajă de pîine uscată. Mă uitam cu jind la terciul împrăştiat pe saltele, însă nu puteam recupera nimic. Şi din nou am simţit apropiindu-se infernul, zgomotul care ţi se înfigea adînc în creier. Numai că teroarea nu venea la gîndul prăbuşirii unui aparat de zbor peste coşmelia aia sau al incendiului pe care-l puteau dezlănţui nişte bombe aruncate, pericole pe care mi le imaginam numai, pentru că habar n-aveam ce se petrece. Frica începu să mă ia în primire cînd mi-am dat seama că nu am posibilitatea să mă feresc din calea pericolului. Mă simţeam priponit într-un coşmar din care încerci disperat să te smulgi alergînd, dar nu-ţi poţi mişca picioarele. Asta înseamnă adevărata teroare.

Acum se simţea înteţindu-se iar zgomotul şi mi s-a părut că aud o rafală de gloanţe. Sau din cauza surescitării începusem să am halucinaţii,

nu-mi dădeam seama. Nu puteam rămîne pe saltea, instinctul de conservare m-a smuls de jos şi m-am repezit în uşă agăţîndu-mă cu mîinile de gratii. Vacarmul devenea tot mai intens şi apăsător, pînă cînd am simţit că nu mai pot rezista. Credeam că îmi voi ieşi din minţi. Probabil începusem să hulesc numele Domnului, întrebîndu-L cum tolerează atîta atrocitate în lume. În disperarea mea, am apucat lacătul şi, ca prin minune, mecanismul s-a deschis. Pur şi simplu, s-a deschis. Mă uitam uluit la piesa aceea stupidă, care zăcea fără rost ca o fiară ucisă.

N-am reuşit să aflu niciodată dacă a intervenit mîna divină, dacă Martha, în grabă, n-a apucat să încuie lacătul sau dacă nu cumva mecanismul era pus de fiecare dată numai de formă.

Dîndu-mi seama că eram liber, am scos toarta lacătului din belciug şi l-am lăsat să cadă. După ce am împins gratiile, m-am simţit cuprins de derută. Simţeam că sînt liber să mă ascund din faţa primejdiei, numai că nu ştiam încotro s-o apuc. Ar fi fost culmea ironiei să caut adăpost în cuhnia din care tocmai ieşisem.

Alerg, nu ştiu de ce, spre uşa cabinetului, uşor aplecat, cum văzusem prin filme. Ies în hol şi-mi dau seama că pot să mă orientez cît de cît.

Tot în viteză trec pe lîngă infirmerie, unde nu mai este picior de bolnav.

Ieri dimineaţă erau cel puţin trei indivizi în paturi, nu ştiu unde au fost dosiţi. În spălător e la fel de pustiu, din cîte observ în alergare. Şi, exact cum bănuiam, nici ţipenie de om prin dormitoare.

Am continuat să alerg pe hol, aplecat şi privind cu atenţie în jur, ca un animal bîntuit de spaimă, deşi observasem că locul era împînzit de ca-

proză mere de supraveghere video. Ajunsesem în apropierea ieşirii. În faţa mea se afla anticameră în care se făcea controlul de securitate al oricărui nou venit, însă uşa de acces spre exterior era larg deschisă. Chestia asta m-a lăsat mut de uimire. M-am oprit după porţile filtrului de securitate, intenţionînd să studiez terenul şi sămi fac rapid un plan de acţiune.

De acolo se vedea ca în palmă platoul din faţă. Cam la vreo sută de metri distanţă, se aflau adunaţi pălmaşii din lagăr. Ţineau în mîini bucăţi de pînză, probabil nişte cearceafuri, pe care tot încercau să le fluture prin aer. Nu-mi dădeam seama ce se întîmplă şi de ce s-au adunat grămadă pe platou, cînd am observat pe margine vreo cinci sau şase gardieni.

Doi dintre ei aveau pistoale mitralieră cu pat rabatabil, probabil ruseşti, pe care le ţineau în faţă. Nu ştiu unde se afla Martha, însă în îmbulzeala aia nu era de mirare. Nici nu puteam distinge bine feţele oamenilor, deosebeam gardienii după uniforme. În timp ce studiam din priviri mulţimea, s-a auzit iarăşi zgomotul şi pe deasupra livezii de citrici au apărut la orizont două elicoptere. Probabil făceau raiduri de recunoaştere sau vreun exerciţiu, nu-mi dădeam seama.

Pe măsură ce aparatele se apropiau vuietul sporea şi indivizii de pe platou începură să agite steagurile mai energic. Nu ştiu de ce, îmi aminteam de sărbătorile comuniste, cînd aveau loc manifestaţii festive şi oamenii muncii, cuprinşi de avînt, fluturau steaguri. Trecuseră cîţiva ani buni de atunci, însă nu puteau fi uitate.

Mă zgîiam la păsările monstruoase care zburau peste capete şi steaguri, şi am sesizat cu uşoară întîrziere modificarea intervenită

actualitatea literară 13 în peisajul terestru. O mogîldeaţă se desprinsese din ghemul mulţimii şi începu să se tîrască pe dîra de lumină direct spre intrarea din faţa mea. Părea să alunece uşor pe marginea livezii, ca şi cum ar fi fost purtat de o mînă invizibilă. Treptat, începu să se contureze şi mi-am dat seama că un omuleţ aleargă trăgînd după el pînza de semnalizare. Fuga părea lipsită de orice sens, am bănuit că acela se speriase de zgomot şi încerca să caute scăpare.

Atunci l-am recunoscut pe Cristi alergînd liber şi neobosit prin dimineaţa înaltă. Exact ca în poveste, părea să-şi fi lepădat înfăţişarea de cretin şi căpătase alura învingătorului. Nu-mi puteam dezlipi ochii de la acea nesfîrşită mişcare, măreaţă şi tragică totodată, cum sînt toate gesturile jertfei. Venise vremea s-o salveze pe Lica din mîinile nebunilor şi a doctorilor din ospiciile în care era internată. În sfîrşit, îşi puteau lua amîndoi o cameră cu chirie într-un colţ de mahala. Era lucrul la care visase dintotdeauna şi pentru care îşi părăsise ţara şi plecase la lucru în Italia. Nimic nu mai putea să-i despartă, de-acum avea să-şi îngrijească surioara bolnavă. Era sigur că o salva pentru veşnicie.

Se afla în plină mişcare cînd o gură de iad a scuipat o scurtă rafală din spatele său. Părea un joc de copii, gloanţele abia se auziră ca nişte mici bondari, pierzîndu-se în depărtare.

Un glonţ şfichiui aerul, iar altul muşcă cu zgomot înfundat marginea uşii.

Nu se întîmplă nimic, numai Cristi încremenise în saltul său pe deasupra livezii, peste capetele celorlalţi, proiectat pe cer în spatele elicopterelor. Stătu nemişcat acolo mult timp şi dintr-odată se prăbuşi pe betonul

aleii. Într-o clipă trupul şi membrele sale deveniră inerte, lovite de o subită paralizie, numai faţa îi rămăsese ridicată înainte pentru totdeauna.

Fără să iau în calcul riscurile, am ţîşnit prin porţile dispozitivului de securitate. Speram să-l ridic pe Cristi pentru a-şi continua magnifica sa cursă. Dincolo de aparenţe, Cristi era om ca toţi oamenii şi avea nostalgia unor vîrste şi a timpurilor pierdute. Totuşi, mai presus de mulţi alţii, avea un ţel în viaţa lui păcătoasă. Şi ce se întîmpla acum? Chiar urmau să dispară definitiv sentimentele acestui om? Cine o mai salva pe Lica din mîinile nebunilor şi a doctorilor?

Dacă nu exista dreptate în viaţă, şi chestiunea era acceptată ca pe o fatalitate din tată-n fiu, uneori nu există dreptate nici în moarte. Individul acesta nu făcuse nimănui rău pentru că nu ştia ce-i ura. Şi tocmai el era pe cale să sfîrşească într-un mod atît de stupid.

Numai că nu-mi era dat nici de astă dată să scap din coşmar. Cînd am ţîşnit prin porţile filtrului de securitate, m-am împiedicat de ceva şi am căzut cît eram de lung în antreu. Mi-am dat seama că picioarele îmi fuseseră încolăcite de alte picioare străine. Şi prima figură pe care am văzut-o a fost a buldogului care ne transportase cu microbuzul în lagăr. Dumnezeule, de unde mai apăruse şi ăsta? Şi pentru ca surpriza să fie completă, ghemuită alături de el se afla surdomuta mascată, care îmi făcea semne disperate să rămîn acolo unde mă aflam.

(Fragment din romanul Legiunea română, în lucru)

Iubita de la Mogoşoaia

Imediat ce puse piciorul pe pământul Mogoşoaiei, Racoviţeanu simţi că se-ntâmplă ceva cu el. Şi ca să nu păţească o „nefăcută“, de câte ori cobora din maşină, păşea precaut şi atent la tot ce-i în jur, căci numeroase amintiri îl năpădeau şi-i încurcau potecile, de-l făceau să creadă că luase ceva la „bord“. Dar curând îl abandonase starea, când în auz îi răsunau vorbele unui coleg de la „Difuzare şi Marketing“ pe care-l vedea sapienţial numai în momentele de beţie: „Uneori, ca un fictiv scăpat de sub control, realul ne opreşte în trafic şi ne întunecă zarea. Noroc de cârciumioara de la răspântie şi de cântarea ei „Sus pe creastă, pe-un par uscat, strigă puiul de cinteză!“ Braţul nevăzut al acarului se mişcă, vrei nu vrei, iar întunericul se crapă.“ Când vorbele încetară în auz, omul se frecă la ochi, bucurându-se de lumina ce-i călăuzea paşii. Şi oricât de numeroase ar fi fost amintirile, ele treceau aşa cum veneau.

Numai una dintre ele, aproximând afectivul, îi revenea constant şi-l obliga să se raporteze la sine şi să intre în detalii, deoarece se desfăşura din unghiuri diferite prin multiplicarea emoţiilor.

Pe Racoviţeanu, o anumită distincţie personală îl însoţea pretutindeni. În orice împrejurare de viaţă ar fi fost, el se simţea pe sine însuşi pentru că din interiorul său, în contact cu exteriorul, îi veneau simţurile ce apoi se preschimbau în gânduri, îndemnându-l să le dea expresie, nu numai când le aşternea pe hârtie, ci, şi atunci, spuse tandru şi, oarecum, nuanţat la urechea femeii devenită iubita de Mogoşoaia. Întradevăr o iubise pe necunoscuta din parcul brâncovenesc, întâlnită pe una dintre alei la un apus de soare. Invadat de atâtea gânduri, se apropiase de ea, lipindu-şi obrazul de obrazul ei.

Femeia nu părea deranjată, aşteptase ivirea prilejului şi începu înaintea lui. „- Mirific e peisajul!“ „- Mă bucură observaţia ta! Şi mie îmi place.“ „- Ne place la amândoi pentru că amândoi ne dorim să fim împreună în acest mirific de peisaj.“ „- Cineva, privindu-l pe un altul prins în contemplarea apusului de soare ce-l aveau în faţă, ar putea exclama: „Îşi contempla sieşi acest apus de soare!“ Şi emoţiile ar putea curge.“ „- Nu ceea ce mi se-ntâmplă are importanţă pentru mine.

Vezi, mi se pot întâmpla, cum e şi firesc, şi bune şi rele! Depinde cum rezonează în mine întâmplările, provocându-mi emoţii şi impresii.“ Vorbele n-au fost numai vorbe, s-au amplificat prin fapte.

Nu puţine au fost nopţile petrecute de ei împreună. Şi poate că el ar fi rămas cu ea, numai că femeia, venită singură pentru o vacanţă în România îi spusese că-i măritată şi că, oricât de mult i-ar aprecia gentileţea seducătoare, se va reîntoarce în Sardinia unde soţul ei, om de afaceri şi manager, o aşteaptă la Hotelul „Cala di Volpe“. Mărturisirea femeii a rămas o

rană deschisă pentru el. Deşi i-a înţeles sinceritatea, bărbatul nu a venit cu o alternativă adecvată la situaţia reală expusă de femeie, adică să dorească reîntâlnirea ei la un alt hotel, eventual la „Capla“ din Roma, chiar sub cupola pictată sau în sala de cinema, la o proiecţie a filmelor de colecţie, deceniul şase: La Strada de Federico Fellini, Uomini e Lupi de Giuseppe de Santis, Il Grido de Michelangelo Antonioni, La Ciociara de Vittorio de Sica, Rocco e i suoi Fratelli de Luchino Visconti. „Sunt amintiri ce revin să înveşmânteze regretul“, spuse Racoviţeanu când lejer trecu prin poarta de fier a „Târguşorului brâncovenilor“, fiind printre puţinii consumatori la acea oră. De la unul dintre restaurante comandă patru mici, muştar şi două felii de pâine, specialitatea ţărănească, oferite cu promptitudine de ospătar într-o caserolă pe care se putea citi: „Să aveţi poftă!“. Nedespărţita sticlă cu apă plată o purta mereu cu el, alături de un blocnotes şi pix. Dotat gastronomic, simplu şi modest, omul porni pe aleea flancată cu bănci de lemn, esenţă tare, şi stâlpi de iluminat, tip felinare de epocă, săşi reîntâlnească prietenii şi cunoştinţele la picnicul de sub arborii seculari ai parcului domnesc.

Apropierea de picnic s-a făcut prin mersul agale pe alee.

Cu ochii ţintă spre înainte, de parcă ar repera un punct ce-i transmitea semnale, el se lăsă în voia paşilor, înaintând în peisaj. Fiind singur pe alee, se-ntâmpla să-ntoarcă privirea spre stânga sau spre dreapta când un aer dens şi răcoritor, adus de vântul strecurat pe neaşteptate printre speciile de arbori, tei, salcâmi, sălcii, îi pătrundea în piept. Atunci înconjurat de peisaj îşi intensifica respiraţia. Era un moment când i se părea că este scos din propria individuaţie şi plimbat cu încetinitorul spre a se potrivi cu sine prin contemplarea naturii. Îşi aminti că prima sa evadare în lume s-a produs la vârsta pubertăţii, contemplând o vedere ce înfăţişa oraşul Genova. „Panorama e Porto“ era scris pe vederea aceea în alb, negru şi cenuşiu, datată septembrie 1957, pe care o mai păstrează. Deşi revenea adesea asupra ei, de fiecare dată ochii îi descopereau altceva. Dar ceea ce îl impresiona cel mai puternic erau dealurile din depărtare.

Sau poate că munţi erau? Oricum, privirea se păstra mereu în îndoială pentru că un strat dens de ceaţă, ridicându-se dinspre mare, reteza din înălţimi. Cum niciodată paşii nu l-au călăuzit într-acolo, îşi închipuia că într-o zi, întâmplător, călătorind dinspre Nisa sau Monaco, va pătrunde în cadrul genovez spre a se deghiza într-un scamator ce dilată marginile estompate ale vederii, lămurindu-se pe sine sau oferind ochiului iluzionar detalii din peisaj prin extrageri de culoare din forma depărtării. Luciul imaginii revelate făcea din vedere o mărturie de viaţă când, din revers, într-o nemţească adaptată, încerca, prin „vocea“ ei, „Schwester Mina“ din Genova o mai aproape atingere cu „Liebe Schwester Berta“ din Suceava.

Probabil că această cădere în visare s-a făcut în mers, deoarece Racoviţeanu tresări când văzu că se află în faţa unei

plăcuţe pe care scria: „Loc special amenajat pentru picnic.

Protejând mediul, ne protejăm pe noi şi generaţiile viitoare“.

La o fugară privire a privelişte, făcută, nu cu tact, ci dintr-o grabă pe care nu şi-o putea explica, el se arătă nedumerit. I se părea picnicul îndeajuns de populat. Urmând alţi câţiva paşi, executaţi în virtutea unei deplasări aleatorie, omul întâlni o altă plăcuţă având înscrisul: „Reguli privind desfăşurarea activităţii de picnic“. Oarecum iritat că nici de data aceasta nu zări suficientă lume sau, mai exact, lumea pe care o căuta, el citi la repezeală şi pe sărite: „... să nu hrănească animalele sălbatice“, „să păstreze liniştea şi să nu deranjeze comunităţile locale, viaţa sălbatică sau alţi vizitatori“, „să respecte ordinea publică şi bunele moravuri...“. Poate că ar fi spicuit şi alte reguli, dacă dintr-un arbore, un stejar masiv, n-ar fi căzut ceva, lovindu-l în creştet şi, apoi, pierzându-se prin iarbă. Aplecat la pământ şi chiar punând urechea să asculte, Racoviţeanu căută cu multă grijă prin petecul de iarbă, dar nu descoperi nimic.

Dintr-un simţ ce-l împinse să extindă căutarea, privi de câteva ori în sus. Ramurile stejarului atârnau în nemişcare, însă respirul lor, declanşând o sonoritate nemaiauzită până atunci, de parcă se deschidea ceva în cerul minţii sale, îi inspiră un gând. Ca să nu-l piardă, omul scoase din geantă blocnotesul şi-l transcrise, fără a zăbovi asupra formei. „Aici freamătă o sămânţă princiară neaoşă care s-a păstrat. Nu a rodit în timp, deoarece i-au fost neglijate condiţiile, dar a fost conservată.“ Când puse punct, simţi o uşurare, iar gesturile pe care le executa veneau de la sine, delimitând în el actul autorului de starea privitorului. Totuşi, cu un efort impus, el închise în grabă blocnotesul şi-l aşeză în geantă. Urmarea efortului o resimţi în clipele următoare. Stingher faţă de sine, stingher faţă de tot ce există în jur şi-l ia în vizor, Racoviţeanu căzu în expectativă. Apăsarea realităţii i se păru mai accentuată ca de obicei, pentru că se văzu împins să adune în el înţelesuri despre ceea ce există şi ceea ce virtual prepară o fiinţă. Şi poate că ar fi rămas un timp oarecare aşa, dacă dinspre serele palatului nu s-ar fi iscat o voce. Era femeia de la serele de flori care-l recunoscu şi-l chemă la ea. Putea înţelege, fără chip de tăgadă, că va intra în posesia ghiveciurilor cu Trandafir sălbatic (Rosa Canina) şi Crăciunică (Ilex Aquifolium), comandate de el din timp. Înainte de a se ridica de la pământ, mai privi o dată în spre picnic. Sub un nuc uriaş şi longeviv, după unii ar avea cam 400 de ani, se afla tolănit prin iarbă grupul său de prieteni şi cunoştinţe şi petreceau. Printre ei se zăreau Aurelia Oncescu şi Merişor Melinte, soţii Carabella, Anca şi Aurelian Pavlescu, Ela, rămasă în memoria lor prin expresia „enigmatica doamnă“, Tobi Locusteanu, autorul unor cărţi best-seller, şi încă două persoane pe care nu le recunoscu.

Apropiindu-se de serele palatului, Racoviţeanu privi îndelung spre nucul petrecăreţilor, încredinţat că-i are în ocrotire pe toţi cei de acolo, preumblându-se prin el ca părţi ce animă întregul.

14 actualitatea literară Poezia

Foarte bogat nr. 2 (vară, 2013) al revistei Poezia, care are ca temă “Poezie şi frumos”, despre care Cassian Maria Spiridon scrie că “Prin poezie ni se deschide şansa de a cunoaşte frumosul întrupat”, iar George Popa şi Daniela Andronache scriu despre “Fenomenologia receptării poeziei”, respectiv “O privire caleidoscopică asupra frumosului în poezia universală”.

Cum ne-a obişnuit, revista se deschide cu un interviu, de acestă dată Marius Chelaru stând de vorbă cu scriitorul albanez Arber Ahmetaj. Semnează poezie: George Popa, Eugen Evu, Paşcu Balaci, Şerban Codrin, Passionaria Stoiceascu, Victor Munteanu, Lucia Dărămuş, Constantin Mănuţă, Constantin Boboc, Adriana Moscicki, Leonard Ciureanu, Nicolae Cornescean, Dan Dobre, Carmen Cuzum, Ion Iancu Vale, Georgian Ghiţă, Mihai Liţu, Aurelian Sârbu, Luminiţa Niculescu, Dana Nicoleta Popescu, Constantin Novăcescu, Traian Pintilie, Arthur Porumboiu (cu 3 poeme inedite) şi lugojeanca noastră Georgia Miculescu, din ale cărei versuri cităm: “ Dumnezeu a scris o poveste despre mine/şi-a lăsat-o într-un cotlon al cerului...//...nu mă născusem încă.../aşteptam un alt timp/un alt pământ/amânam...”. Poemele româneşti traduse în limbi străine aparţin lui Octavian Goga, Nichita Stănescu, Mihai Ursachi, Eugen D. Popin, Cassian Maria Spiridon, Florentin Palaghia, Adrian Păunescu etc. Din poezia hispanică, Victor Ştir îl traduce pe Jorge Luis Borges, iar colaboratorul nostru Alexandru G. Şerban traduce din poezia poloneză un grupaj de versuri semnate de Edward Jerzy Stachura.

Discobolul

În nr. 181-182-183 (iaunarie, febrauarie, martie 2013) al revistei Discobolul întâlinim poeme de Mircea Stâncel şi un interviu cu scriitorul Radu Aldulescu, care semnează şi un fragment de roman intitulat “Purcica e o scroafă”. Al. Cistelecan scrie despre bănăţeanca Emilia Lungu (n. 1853, Sânnicolau Mare; m. 1932, Timişoara) considerată prima noastră romancieră ca poetă. Poezia numărului este semnată de Dorina Brânduşa Landen, Eugen Evu, Daniel Dăian, Diana Corcan, Ştefan Ciobanu, Irimie Străuţ, Ioan Vasiu şi Viorel Şerban, iar proza - de Paul Tumanian, Cristian Robu-Corcan, Cornel Potuţiu şi Viorel Tăutan. Ion Pop scrie despre volumul “Lucian Blaga şi literatura din Basarabia” cu care debutează la editura Eikon cercetătoarea Olesea Ciobanu, de la Chişinău. Iulian Boldea scrie despre văzutele şi nevăzutele din poezia lui Liviu Georgescu, iar Ion I. Nistor semnează un eseu despre Dostoievski. Cronicile literare sunt semnate de Aurel Pantea, care scrie despre “Graţiile şi surâsurile lui Virgil Todeasă”, Monica Grosu, despre cartea lui Gabriel Chifu “Însemnări din ţinutul misterios”, Dana Sala, despre romanul Simonei Sora “Hotel universal”, Camelia-Meda Mijea, despre romanul scriitorului belgian Franz Hellens “O femeie, două iubiri”, iar Sonia Elvireanu, despre romanul lui Cornel Nistea “Întâlnirile mele cu Orlando”. Interesantă rubrica Piaţa cărţilor, semnată de Mircea Stâncel, care-şi încheie fiecare recenzie cu un fragment ales spre exemplificare din cartea comentată. Cu traduceri din Leon-Paul Fargue, Discobolul încheie un număr bogat.

Convorbiri literare

Nr. 5 (209) al revistei Convorbiri literare îi aniversează pe Eugen Simion şi Horia Zilieru, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Despre “Eugen Simion şi Dimineaţa poeziei” scriu Cassian Maria Spiridon, Mihai Cimpoi şi Mircea A. Diaconu, iar despre Horia Zilieru - Virgil Diaconu şi Daniel Corbu, care publică un interviu luat poetului în mai 2004. Aniversat este şi Dan Mănucă (75 de ani), despre care scriu Antonia Patraş, Mircea Păduraru şi Emanuela Ilie. Virgil Nemoianu scrie despre marele M. Ivănescu, iar Francisca Ricinski intră în dialog cu scriitorul Gerald Uhlig-Romero. Nicolae Stroiescu Stînişoară semnează “Însemnări în timp”, iar Gheorghe Grigurgu, “Făţărnicia constructivă”. Medalionul revistei, apărut în Biblioteca Convorbiri literare, este semnat de Paşcu Nelu Balaci şi poartă titlul “Sonetele Mării Negre”. Despre un douămiist atipic, Andrei Novac, scrie Cristian Livescu, în timp ce Adrian Romila comentează volumul lui Radu Florescu, “Poeme oculte”, iar Gellu Dorian scrie despre Bogdan Federeac şi prima sa carte “Dragoste cu acordul părinţilor”. Din literatura universală, Andrei Ionescu îl prezintă şi îl traduce pe scriitorul argentinian Gustavo Garcia Saravi. Un interesant eseu despre “Modelul creştin în societatea de astăzi” semnează Adrian Alui Gheorghe, iar Nicolae Sava descoperă un nou poet, Ionuţ Mădălin Dumitrache. Am primit şi numărul 6, unde îl întâlnim la Biblioteca revistei pe Constantin Abăluţă, iar la rubrica de traduceri pe Humberto Constantini, tradus de Andrei Ionescu şi pe Jenny Sadre-Orafai, în traducerea Olimpiei Iacob.

Dunărea de Jos

Revista Dunărea de Jos nr.135/mai 2013 stă sub semnul lui Kierkegaard, despre care scrie Marius Chiru şi Kim Eng în dialog cu Eckhart Tolle. De fapt fiecare număr al Dunării de Jos este axat pe o tematică. În revista care apare la Galaţi semnează poezie Paul Blaj, Anca Şerban Gaiu, Ion Beldeanu, Monica Manole, Nicolae Bacalbaşa, în timp ce proza este semnată de Dimitrie Lupu şi Art Buchwald. Dintre cronicile literare semnate de Petru Botezatu, Senia Resul, Octavian Mihalcea, Vasilica Grigoraş, Romeo Aurelian Ilie, Ştefan Ciobanu şi Livia Ciupercă, o reţinem pe cea semnată de Valeriu Valegvi, pentru că se referă la volumul Idolii, alte poeme-eseuri, al lugojeanului nostru Ioan Fărcaş. “Autorul menţine echilibrul între Melosul rostirii şi expresiile fruste, aproape contondente”, notează Valegvi despre cartea lui Ioan Fărcaş.

lecturi

nr. 32-33 n iunie-iulie 2013

Revista revistelor literare Poesis

Nr. 4-5-6 (267-269), aprilie-mai-iunie 2013, al revistei Poesis, revista mamă, editată la Satu Mare de Dumitru Păcuraru şi George Vulturescu, care a dat naştere bijuteriei literare Poesis Internaţional, se ţine destul de bine în peisajul literar actual atât prin calitatea grafică, cât şi prin valoarea creaţilor publicate. Numărul debutează cu “Antologia Orfeu”, care îi include pe Viorel Mureşan şi Emilian Galaicu Păun, continuând cu o “Recapitulare poetică”, titlu sub care Nicolae Oprea scrie despre opera poetică a lui Mircea Bârsilă. Despre Vasile Baghiu şi manifestul său himerist, precum şi despre volumul “Magia elementară” scrie Gheorghe Mocuţa. “Poemul manuscris” este semnat de Daniel Corbu, iar “poemul contemporan” îi include pe Ecaterina Negară, Gheorghe Vidican, Grigore Chiper, Dumitru Fânăţeanu şi Clelia Ifrim. La cronica literară George Vulturescu scrie despre Gellu Dorian şi “Arta de a picta umbrele”, în timp ce Victor Sterom caută “Fiorul şi lacrima timpului” în poezia lui Traian. T. Coşovei. Tot aici, Marius Chelaru scrie despre volumul “Aşternutul de ploaie”, semnat de Amelia Stănescu, Ioan Derşidan, despre “Narcis şi oglinda fermecată”, de Gheorghe Glodeanu, iar Constantin Cubleşan despre “Privelişti şi ineditele lui B. Fundoianu”. Ioan Groşan îşi aminteşte, la 10 ani de la moartea Marianei Marin, despre personalitatea acestei poetese, pe care o compară cu Marilyn Monroe, atât în ceea ce priveşte iniţialele numelui, cât şi dispariţia prematură. În “Sertarul cu manuscrise” găsim un grupaj de poeme semnate de Teohar Mihadaş. Trei eseuri interesante semnează: Gheorghe Glodeanu, despre Mircea Eliade, Alexandru Zotta, despre Eugen Simion, şi Ştefan Ion Irimescu, despre Antoaneta Bodisco.

Poesis descoperă o tânără poetă din Republica Moldova, Zina Bivol: “Dacă mi-aş da foc/Într-un înveliş de smirnă/Şi tămâie poate s-ar ridica din mine/O nouă Pasăre Phoenix./”

Spaţii culturale

Nr. 28, mai-iune 2013, al revistei Spaţii culturale, care apare la Râmnicu Sărat debutează cu un editorial semnat de Valeria Manta Tăicuţu şi intitulat “Ţara lui Cănuţă...”: “Dl. Marga a vrut să facă pace cu dl. Manolescu şi nu a reuşit. N-a reuşit, fiindcă nu i-a spus nimeni: e an electoral, domnu Marga! ţara literară îşi realege preşedintele şi dumneavoastră vreţi să-l mituiţi?! Aşa, pe faţă? Încercaţi la anul pe vremea aceasta, dacă rămâneţi amândoi - şi rămâneţi! - în funcţia pe care o aveţi acum!”. Din păcate, Marga nu a rămas. Petru Ursache scrie despre “Istoria la ea acasă”, Radu Cârneci, despre Vasile Voiculescu, iar Petrache Plopeanu, despre “Literatura Postculturii”. Poezia este semnată de Marcel Mureşeanu, Nicolae Grigore Mărăşanu, Angela Nache Mamier, Ion Roşioru, Rodica Dragomir, Paul Spirescu, Petru Solonaru, Monica Mureşan, Ionuţ Caragea, Dumitru Pană, Radu Cârneci, Cosmin Pârghie, Victoria Milescu, Francisc Pal şi Dan Simion, iar proza de Dan Perşa, Cristina Ştefan, Nina Elena Plopeanu şi Stan Brebenel.

La rubrica de traduceri, Leo Butnaru ni-l prezintă pe poetul Serghei Bobrov (1889-1971), iar Nicolai Tăicuţu este tradus în franceză de Ion Roşioru. Un eseu despre “Preţul cunoaşterii” semnează Simona-Grazia Dima, iar altul “Arta ca mod de filosofare” este semnat de Florin Dochia. Marius Manta recenzează volumul “Prizonierul cercului” a lui Ioan Prăjişteanu, iar Manuela Camelia Sava, volumul “Fantasticul apei în proza românească”, de Laura Filipaş. “Raftul cu cărţi”, semnat de Nicolai Tăicuţu, adună cele mai recente apariţii editoriale.

Orient latin

În nr. 2/2013, al revistei Orient latin, Simion Dănilă scrie despre numele poetului Mihai Eminescu, pornind de la sufixul - ovici/- evici în numele de familie bănăţene, ardelene şi bucovinene şi în acelaşi timp, traduce un text al lui Horst Fassel, intitulat “Texte germane de Mihai Eminescu. Noi reflecţii despre contribuţiile lui Eminescu la Lexiconul enciclopedic Brockhaus”. Adrian Dinu Rachieru scrie despre întâlnirea mirabilă dintre Eminescu şi Creangă, iar Ilie Chelaru aduce în atenţie cele mai interesante ştiri din lumea literară românească. Poezia este semnată de Nicolae Silade, Basil Decart şi Costel Sime-

drea, iar Eugen Dorcescu scrie despre Viorel Şerban şi romanele sale, în timp ce Raul Bribete scrie despre Nicolae Murgu şi volumul său “Stanţe ipocrite”, apărut la editura Eubeea, din Timişoara. Gheorghe Azap călătoreşte prin Banatul rustican şi scrie despre cartea lui Nicolae Pătruţ, “Dincolo şi dincoace de uitare”, Eugen Evu recenzează romanul lui Cornel Nistea, “Întâlnirile mele cu Orlando”, Petru Birău comentează antologia lui Ion Dan Bălan, iar Lia-Diana Bălan scrie despre romanul “Singurătatea luminii “ al lui Paul Eugen Banciu.

Cafeneaua literară

În nr. 5/124 al revistei Cafeneaua literară, la ancheta revistei privind poezia postmodernă răspunde Lucian Scurtu: “Poezia nu trebuie să fie nici modernă, nici postmodernă; poezia trebuie să fie eternă!”. Virgil Diaconu scrie despre Horia Zilieru, care a împlinit 80 de ani, iar Adrian Dinu Rachieru, despre “fiul risipitor” Titus Popovici. În clubul Cafeneaua Literară revista îi adună pe premianţii concursului naţional de poezie de dragoste “Leoaică tânără, iubirea...”, ediţia a 13-a: Vlad Sibechi, Anastasia Gavrilovici, Dănuţ George Dediu şi Bianca Maria Vlad. Paul Aretzu scrie despre “Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, iar Radu Voinescu, despre “Viziunile fulgurante ale fragilei fiinţe sau Fantasticele călătorii” în poezia Lidiei Lazu. Am remarcat eseul lui Cătălin Grigore, “Filozofi creştini şi filozofie de influenţă creştină” şi comentariul lui Marian Barbu, “Mioara Bahna - Decalogul bunului-simţ”, privind poezia română contemporană. Numărul se încheie cu versuri semnate de Valeriu Marius Ciungan, Anni Lorei Mainka şi Andrei Lucian Drăgoi.

Dacia literară

În nr. 7-8 (118-119), iulie-august 2013, al revistei Dacia literară, probabil singura publicaţie care apare fără întârziere, la Chestionarul cu accente ludice, formulat de Lucian Vasiliu, răspund: Petruş Andrei, Constantin Coroiu, Iulian Filip (Chişinău), Ioan Moldovan, Bujor Nedelcovici (Franţa) şi Ion Florin Stanciu. Paginile de poezie sunt semnate de Daniel Corbu, George Popa, Adam Puslojic, Valentin Talpalaru, Gheorghe Vidican şi Horia Zilieru. Revista publică un fragment din romanul lui Gheorghe Schwartz, Agnus Dei, ultimul din ciclul Celor o sută. La rubrica Bibliofil, Daniel Corbu, care anul acesta a împlinit 60 de ani, scrie Câteva rânduri-gânduri la sărbătorirea unui mare critic român: Eugen Simion, care a împlinit 80 de ani.

Vatra

Din nr. 4-5/2013 al revistei Vatra semnalăm poemul Cabina telefonică de Letiţia Ilea, poemele lui Traian Ştef, Florin Corneliu Popovici, Paul Gorban şi Francisc Pal, dialogurile revistei despre suprarealism, realizate de Adela Rezan, cu Ion Mureşan, Liciu Georgescu, Aurel Pantea şi Liviu Ioan Stoiciu. “Cât despre relaţia mea cu suprarealismul ea ar putea fi rezumată în felul următor: un copil de la ţară rătăceşte într-un oraş, nu are ziua întreagă teama că s-a rătăcit, ba mai degrabă are bucuria rătăcirii; dar când vine seara şi contururile exterioare şi interioare ale lucrurilor se estompează, se îngrijorează. Şi de cum apare îngrijorarea, îşi dă seama că rătăcirea nu e totuna cu libertatea, că de fapt a fost mereu ghidat de ceea ce dumneavoastră aţi numit “devoalarea involuntară a structurii sufleteşti”, că tot timpul a fost pe drumul spre casă.” , răspunde Ioan Mureşan.

Am mai primit:

Tribuna, nr. 257, 258, 259 şi 260; Nord literar, nr. 5 (120) şi nr.6 (121); Fereastra, nr. 5 (77), mai-iunie/2013; Argeş, nr. (371), şi nr. 6 (372); Sintagme Literare, nr. 2, iunie/2013, revistă care apare la Dudeştii Noi şi care-l are redactor şef pe Geo Galetaru; Revista nouă nr.2 (75)/2013, Atelierele de la Româneşti, nr.7, iunie 2013; Confluenţe, nr.52 (102) mai 2013; Noul Literator , nr.10 (martie 2013).

Concursul naţional de literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”-Ediţia a VII-a, 2013 Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” şi Primăria Oraşului Mizil organizează ediţia a VII-a a Concursului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”.

Regulament n Pot participa toţi creatorii de literatură, indiferent de vârstă sau afilierea la U.S.R. sau alte asociaţii ale scriitorilor. Concurenţii vor trimite, până la data de 15 septembrie 2013 (data poştei): n Pentru SECŢIUNEA POEZIE - maximum 15 poezii, încadrate în format „A4” (cel mult 8 pagini culese cu Times New Roman, corp 14, obligatoriu cu diacritice), pe suport electronic (e-mail sau CD). n Pentru SECŢIUNEA PROZĂ - maximum 12 pagini format „A4”, culese cu Times New Roman, corp 14.

Pentru ambele secţiuni textele se semnează cu numele real (dacă autorul doreşte să fie publicat sub pseudonim va specifica acest lucru). n Se anexează un CV, care va cuprinde şi adresele de corespondenţă (poştală, e-mail, nr. de telefon) şi o fotografie în JPEG sau TIF. n CD-urile expediate prin poştă se trimit pe una din adresele: Asociaţia Culturală Agatha Grigorescu Bacovia, str. Agatha Bacovia, nr. 13A, Mizil, judeţul Prahova, sau Lucian Mănăilescu, str. Unirii, bloc 35 C, ap. 14, Buzău, cod poştal 120237. n Textele prin e-mail vor fi expediate la adresa: lmanailescu@yahoo.ro Vom confirma primirea textelor imediat ce acestea ne-au parvenit. (Lipsa confirmării este echivalentă cu neprimirea textelor) n Juriul, format din 5 membri U.S.R., va acorda Marele Premiu şi câte trei premii pentru fiecare secţiune. De asemenea, vor fi acordate premii speciale şi menţiuni ale unor reviste literare sau instituţii de cultură. n Câştigătorii vor fi anunţaţi din timp pentru a participa la festivitatea de premiere din luna octombrie, urmând să confirme prezenţa. În cazul neprezentării la festivitate, premiul se redistribuie.

Remus V. GIORGIONI

nr. 32-33 n iunie-iulie 2013

Petru Ursache, MIORIŢA, Dosarul mitologic al unei Capodopere, Opera Magna/Iaşi, 2013

Etnolog, estetician şi istoric literar, universitarul ieşean apare pe piaţă cu o carte esenţială despre capodopera folclorică românească (dar cu largi ecouri în lirica populară universală: „Mioriţa este o replică românească la compli-

cata problematică a morţii” – P.U.). Într-o primă fază, spre edificarea cititorului, enumerăm cele şase capitole ale cărţii – cărora li se adaugă consideraţia liminară a autorului („Comportamentul mioritic”) şi cea finală a ilustratorului – care, ca Sorin Dumitrescu – nu este un simplu ilustrator: Ştefan Arteni; intervenţia dumisale se intitulează „Mioriţa, sau mioritic sălăşluieşte omul”, dublată de varianta în limba engleză. Dar iată şi titlurile propriu-zise: I – Aventuri thanatice exemplare; II – Imaginarul mitic al păstoritului; III – Transhumanţe sufleteşti şi de imagine; IV – Înaltul de sus şi înaltul de jos; V – Ars moriendi; VI – Mit şi literatură, urmate de: „Ca o concluzie: mioritismul – o metafizică a morţii”, de Bibliografie şi de Addenda. Dar, deşi cartea se poate citi şi ca un „eseu ştiinţific”, lăsăm în sarcina specialiştilor să se pronunţe în deplină cunoştinţă de cauză. Doar prezentarea celor două personalităţi ne-ar lua tot spaţiul acestei pagini: „Petru Ursache pare a zugrăvi zorii unei culturi agropastorale, al cărei ţinut de baştină era aria Carpato-Danubiano-Pontică. Gândirea dens poetică a lui Ursache pune în lumină însuşirea specifică acestei culturi: acordul mutual între om şi ritmurile cosmice” (Ştefan Arteni).

Ioan Matiuţ, Fuga din urmă (cu şase desene de Laurian Popa), Tracus Arte, 2013

Urmărind „fugile” succesive ale poetului Ioan Matiuţ, poemul lui concret-lapidar (care se apropie de poezia scurtă japoneză), tragem nădejde că aceasta - o carte frumoasă, bine făcută şi minunat ilustrată – nu va fi cea din urmă… Dar iată şi câteva mostre de fugă poetică, realizată pe partiturile cărţii: „nu ai cum să/ pleci/ de unde nu ai venit/ îmi spuneam”; „în fiecare dimineaţă/ cineva/ mă trezeşte/ şi mă trimite/ în viaţă// seara/ las uşa descuiată”. O poezie reflexivă care, deşi nu urmăreşte să fie neapărat pe (ultimul) val, vădeşte şi ecouri benefice din poemul oriental – bine orientată înspre un aforism metaforic spumant.

Virgil Diaconu, Prinţesă cu fluture, Editura Limes, Floreşti – Cluj, 2012

În colecţia Magister a editurii poetului Mircea Petean, având ca redactor de carte pe Mioara Bahna, Virgil Diaconu „recidivează” magistral cu un nou volum de versuri. Îi spunem volum, fiindcă are 100 de pagini şi câţiva competenţi referenţi. Ca orice carte care se respectă şi aceasta, a lui Virgil, se împarte în trei „cărţi” (secţiuni): prima este cea care dă titlul general al volumului, a doua, Secol, iar ce-a de-a treia: Schimnic. Este chiar cartea-samizdat pe care autorul ne-a oferit-o în Clubul „Cafenelei (sale) literare”. De asemenea, constat că volumul şi autorul s-au bucurat deja de o seamă de cronici

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

din partea criticii de întâmpinare, acest semnal editorial venind puţin cam târziu. Asta nu ne opreşte să ne manifestăm „adeziunea” (entuziasmul) în legătură cu producţia unui poet aflat la apogeul creaţiei sale, deşi topurile de grup nu reflectă întocmai aserţiunea noastră.

Dar, hai, cititorule, să ne încântăm, să ne bucurăm împreună… Trecem peste poemul Nucă, reluat pe coperta a patra (poem care, antologic fiind, a simţit nevoia să iasă din corpul cărţii şi să-şi încerce norocul în lume) şi ne oprim la un altul: „Întunericul a început să bată în retragere.// Trandafirul se trezeşte din purpura lui/ şi vrăbiile îşi iau zborul cu toată şatra/ cu toată zarva lor de ţigănci tinere prinse la furat./…/ Lumina trandafirului urcă muntele.” Iar poezia marca V.D. împreună cu ea!

George Vulturescu, Grota şi literele, Eikon, 2013

este un prunc/ înfăşurat în sârmă ghimpată”. „Pustnic alungat din cetatea deşertăciunilor”, poetul şi-ar dori (ca Eminescu la marginea mării) să moară „în braţele Limbii Române”. Iată o carte-document, citabilă integral, care nu se cuvine doar citată, ci şi citită în întregime. Şi meditată, rumegată. O carte tragică, asumată.

Cristina Onofre, Templierii lucrurilor simple, Editura Universităţii din Piteşti, 2011

Iată că oraşul Piteşti nu duce lipsă defel de talente remarcabile, numele Cristinei Onofre ne era vag cunoscut, până nu am primit de la prietenul I.V. Fintiş un pacheţel de cărţi…

C.O este autoarea a opt cărţi de poezie. Ra-

publicul cititor, deşi cartea (ne mărturiseşte autorul) nu s-a bucurat de o difuzare pe măsură. Este probabil oful celui care s-a ocupat o viaţă cu industria cărţii (de cărţile altora) – dar şi satisfacţia de a se vedea prizat ca autor al unor cărţi proprii.

Trilogia se constituie într-un fel de roman memorialistic, în care amintirile din viaţa personală se intersectează cu cele din viaţa literară şi social-politică a României socialiste (că la comunism n-am „reuşit” să ajungem…). Stilul tonifiant, pe alocuri spumant ca un pahar de şampanie, reconstruirea cu har narativ a unei lumi apuse, fac din N.G. nu doar un autor, ci – probabil o aspiraţie de-o viaţă – un real scriitor. Unul vizibil în peisajul contemporan, chiar dacă la o vârstă apreciabilă. (Apreciem, cu atât mai mult memoria fotografică şi luciditatea omului, editorului, scriitorului.)

Gheorghe Zincescu, Iarna în rai, Palimpsest,2013; Proprietăţi în paradis, Ed. Tim, Reşiţa, 2013

Cu o prefaţă de Irina Petraş („Elogiul literei”), cartea „nordistului” Vulturescu vine spre noi „din Nord, de la Poesis”, cum spune dedicaţia. „George Vulturescu este un poet al Nordului, în măsura în care această situare e chemată să traducă şi să valoreze lucrările omului, dar şi să acorde un accent distinct poetului”, apreciază dna Petraş. Cartea pe care o avem în faţă, care dă seamă despre... ieşirea din grotă a oamenilor-litere, reprezintă în fapt continuarea sagăi nordice a universului poetic „vulturesc”, care se clădeşte piatră cu piatră.

Piatra nordică, de care se ascute cuţitul ţinut în dinţi al omului din nord. O carte bine făcută, din toate punctele de vedere, dând socoteală şi de seriozitatea unui editor ca Valentin Ajder şi a editurii dumisale. Volumul include doar două secţiuni: I. Scaunul de lângă foc şi (cu un conţinut dublu de poeme) II. Viespe de grotă… Acest ultim titlu amintindu-ne nouă de „Musca de sicriu” a lui Ioan Es. Pop. Din orice poem ai cita, dai peste un pasaj reprezentativ pentru poetul G.V. şi poetica Nor(d)ului: „Când vin norii negri şarpele se retrage/ sub pietre, păsările intră sub streşini// Vine ziua când şi peste pagina ta/ se lasă un nor negru/…/ pe coala de hârtie umbra cuvintelor intră şi ea/ în albul hârtiei/ ca o urmă de copită în luturi…” (Norii).

portat la conţinutul lor dens era de aşteptat ca poeta să-şi caute, cu timpul şi edituri mai mari, aspect care trage mult în balanţa receptării. Fiindcă, în rest, nu duce lipsă de talent şi de referenţi de marcă: Cornel Ungureanu, Eugen Simion, dar şi oameni de cultură străini. Din această producţie editorială este de remarcat volumaşul bilingv Autoportrait – Autoritratto (franco-italian), scos la Schena Editore – Fasano di Brindisi, Italia, într-o colecţie de prestigiu, Poesia e Raconto. Remarcabile sunt Poema naltei domnişoare (Tipoart, Piteşti, 2002; beneficiază şi de o ediţie franceză, în 2005), Generalul sau o iarbă înălţată până la cer (Tipoart, 2005). Nouă ne-a atras atenţia Poeme din ţara scaunului cu trei picioare (2007), un soi de monografie lirică a satului românesc, în care „Toate sunt la locul lor”: Lingura, Oala de lut, Morile, Roata Morii, Lada de zestre… (alături de alte titluri semnificative). Iar – revenind la ei – „templierii” lucrurilor simple sunt: geamgiul, fochistul, morarul, sobarul, grădinarul. Dar şi anticarul, copistul: „Litere de pădure,/ litere de câmpie,/ litere de vânt,/…/ Toate ordonate/ de un copist/ cu o pană de pasăre a luminii…”. O poezie tradiţionalist-modernă de bună calitate, care nu se ruşinează de lirism şi metafore. Simplă, dar nicidecum simplistă.

Două romane scoase „la foc automat”, la scurtă vreme unul după altul - în ordinea enumerării -, care s-au bucurat amândouă de o bună primire în cadrul Colocviilor „Reflex” din acest an (colocvii care avură ca temă principală de discuţie tocmai „despre roman”).

Autor a trei volume de versuri şi două de proză, scriitorul reşiţean dă lovitura cu aceste două romane tipărite în acelaşi an, făcând dovada că un prozator nu poate (în general) da măsura întreagă a înzestrării sale până la vârsta deplinei maturităţi/ maturaţii. Maturizarea în absolut a personalităţii sale creatoare, care nu exclude coacerea, pritocirea materialului narativ înmagazinat de-a lungul unei vieţi. S-a remarcat, de-a lungul carierei sale de prozator, contribuţia lui G.Z. la evoluţia prozei fantastice din acest colţ de ţară…, deloc neglijabilă fiind opera poetică şi activitatea de editor. Dar despre două cărţi bine întocmite, îndelung gândite şi pregătite nu poţi să combaţi „la grămadă” sau pe scurt. Ceea ce facem noi aici este să semnalăm criticii de specialitate noi şi semnificative apariţii editoriale. Cele două titluri prezentate de noi aici incluzânduse cu succes în această categorie.

Mihai Prepeliţă, Martyrion, Ed. Printech, Bucureşti, 2012

Nicolae Toma, Ad hominem, Eubeea, 2013

Ion Căliman, Poemele candorii, Ed. Dacia XXI, 2011

Cartea este o dureroasă mărturie, o dare de seamă pentru istorie şi posteritate, în legătură cu genocidul înfăptuit de armata roşie (roşie de sânge…) care la 1 aprilie 1941 a ucis câteva mii de români bucovineni la Fântâna Albă (locul numit Varniţa), satul pe unde trecea noua graniţă. Nedorind să rămână sub jug străin, românii noştri au abandonat agoniseala de-o viaţă şi au încercat să forţeze graniţa spre România, în grup şi cu tricolorul în faţă. În naivitatea lor, credeau că ruşii au atâta suflet să nu-şi descarce armele în popor, dar – după câteva focuri formale de avertizare, au început să clănţăne „căţelele” sovietice, secerând oamenii la grămadă. Ca apoi să aibă tupeul să-i plimbe pe morţii însângeraţi înapoi în sat spre a fi recunoscuţi de rude. Dârele de sânge care s-au prelins atunci au rămas şi se cunosc şi acum în istorie, nu se vor şterge niciodată. Mihai Prepeliţă, poet şi patriot român, care cunoaşte bine şi Moscova, dar şi Bucureştii postrevoluţionari, dedică un întreg volum de versuri acestui eveniment tragic şi trist: „Cu sufletumi ars de durere, orfan de Neam, de putere - / Trec gardul de sârmă ghimpată – o plapumă însângerată - / Pe trupul meu ros de himere, stropit cu agheasmă şi fiere…”. Într-un poem, M. Prepeliţă citează cutremurătoarea metaforă a lui Grigore Vieru, care spune „că Basarabia

Este a doua plachetă de versuri a jurnalistului lugojean (proaspăt timişorean), o carte albă, care străluceşte în prezentarea lui Simion Dănilă, care-l include pe N.T. în categoria poeţilor răzvrătiţi, pentru care poezia nu e (doar) spovedanie, ci „strigăt în faţa mulţimii” – sperăm că nu un strigăt în pustiu!

Pentru acest poet poezia nu înseamnă o ascundere printre rânduri („el nu concepe să se ascundă în poezie, după poezie, după cuvinte”). Cu alte cuvinte, poetul nostru nu se face că scrie, ci chiar scrie poeme: „Poetul, asemenea lui Iisus îşi pune inima drept scut şi cere/ dreptul la rugă/ şi nicidecum orbirea/ nu va fi scăpare…/ … numai inima lui veghează/ înconjurată de gânduri gestează poemul şi-l bate în cuie/ pe cruce” (Ad hominem).

Prefaţată de Geo Galetaru, cartea profesorului şi poetului făgeţean include recolta, „poeme ale unei vârste” care a depăşit-o de mult pe cea din titlu. Cu specificaţia că poetul adevărat rămâne toată viaţa un candid (fie că l-a citit sau nu pe Voltaire…) Prefaţatorul – care prezintă cartea şi pe coperta a patra – vede în lirica lui I. C. un „meteor luminos”, „o galaxie originală şi compactă”. Adevărul este că poeţii, toţi împreună şi fiecare în parte sunt „posesorii” unei stele: au steaua lor! Dar ia să vedem dacă e adevărat: „Întoarce-te/ cu faţa la noapte/ şi taci,/ eşti bogat/ şi eşti singur…// Eşti bogat/ şi eşti singur/ ca tunetul/ în teaca/ luminii…” (Popas în verdele lumii).

Niculae Gheran, Arta de a fi păgubaş. Îndărătul cortinei, Biblioteca Bucureştilor, 2012

Romulus Iulian Olariu, Bârna şi bârna - s(t)are de spirit -, Ed. MJM Craiova, 2012, Noi demersuri iniţiatice, MJM, 2013; Valeriu Armeanu, Elegii, MJM, 2012, Vânare de vânt, Tipo Radical, 2013; Mircea Pospai, Casa din altă viaţă, Scrisul românesc, 2010, Convorbiri de după-amiază, 2012; Ion V. Strătescu, Marşul orb, Ed. Odeon, Bucureşti, 2012; Ana-Mihaela Nuţă, Crisalida, 2012; Ion Dumbravă, Viaţa ca un ban găurit, Romghid, Tg.-Mureş, 2013.

De ceva vreme a apărut pe piaţa de carte volumul al treilea din trilogia lui Niculae Gheran, editorul integralei Rebreanu, intrat de-acum în legendă prin activitatea sa de editor (în general) - editor al lui Liviu Rebreanu, în special. Târgul Moşilor, Oameni şi javre, Îndărătul cortinei sunt cele trei titluri primite cu entuziasm de critică şi

Am mai primit la redacţie:

16 actualitatea literară

Ela Iakab

Poezia plămădită de Anna Santoliquido tâşneşte dintr-un flux al nostalgiei, dintr-un pelerinaj către pustiul originilor, către spaţii populate acum de ruine, porţi mistuite şi absenţe. O tristeţe metafizică străbate din fiinţa solitară şi se răsfrânge peste pietrele mute şi peste spectrul mamei pierdute, din care a mai rămas efigia încremenită într-o contemplaţie mută, enigmatică, a celor de peste fire. Bucuria abandonului în clipă rămâne străină experienţei umane. Introspecţia dă naştere unui sentiment de rest al unei plenitudini pierdute. Răsucirea spre sine stârneşte trăirea insuportabilă a golului.

Flacăra orbitoare a trecutului se face scânteie palidă licărind intermitent în cenuşă.

Iluzia suspensiei existenţiale pe marginea aflată la egală distanţă între sentimentul trecerii şi orizontul eternităţii piere.

Imposibilitatea de a salva această dimensiune evanescentă a sufletului conturează o dramă care nu ţâşneşte din spaimă, ci dintr-o vibraţie a angoasei, în sensul conferit termenului de un filosof rus: „Angoasa este orientată către lumea superioară, fiind însoţită de sentimentul de nimicnicie, de pustiu, de vremelnicie a acestei lumi.

Angoasa vizează transcendentul şi, în acelaşi timp, ea marchează necontopirea cu transcendentul, un abis între om şi transcendent.

E tânjirea după transcendent, după altceva decât această lume, după ceea ce trece dincolo de hotarele acestei lumi. Dar ea vorbeşte despre singurătatea în faţa transcendentului. Este conflictul, ajuns la maximă acuitate, între viaţa în această lume şi transcendent.”

Umbrele încremenite ale trecutului, stinse în pulberea uitării, transformă prezenţa în lume într-o rătăcire. Fără chip, nume şi trecut, omul e o apariţie spectrală, existenţa lui se consumă într-o aventură a exilului la o margine a nefiinţei.

Pe de altă parte, Anna Santoliquido plăsmuieşte un cosmos liric a cărui lumină dintâi e mitul orfic.

De o parte, întunericul, fragilitatea, pierirea, de cealaltă, sonorul rotitor în care se resorb şi se prefac în inscripţii testamentare. Din naraţiunea mitologică, poeta reţine, mai ales, un sens ascuns al solitudinii aedului. Poemele sale imaginează un Orfeu care transformă cântecul în soteriologie, transfigurând clipa în care aedul atinge hotarul dintre viaţă şi moarte, iar zeii, răscoliţi de forţa cântecului său, îi deschid calea spre Hades, tărâm al zeilor, interzis. Un Orfeu care întruchipează un principiu feminin de dincolo de materie şi fragilitate, rostire despre frumuseţe, despre viaţă şi iubire, rostire pură şi enigmatică, umană şi divină.

Un duh al poeziei care intră şi iese ritmic în fluxul elementelor şi al corpurilor cereşti.

Cântecul creează întotdeauna o legătură secretă între rosturile vieţii omeneşti şi tăriile cerului.

Vraja acordurilor răsună în spaţiul intermundiilor, dar nu e, aproape niciodată, o putere născută din adâncurile existenţei muritoare, ci un fluid evanescent, pogorât din cerurile invizibile într-un corp perisabil. Cine e dăruit cu o asemenea forţă, încetează să aparţină condiţiei umane, perfecţiunea zeilor se reflectă într-o fiinţă bântuită de o forţă unică, învăluită într-o tăcere pe care orice suflu al creaţiunii o tulbură şi o umple. Chipul pecetluit cu văpăile unei dogori ascunse în munţi, în mări, în sculpturile ciudate ale timpului, în febrilitatea pietrelor, în păsări, în lumina lunii, a focului şi a zăpezilor, în sunetul vânturilor şi în alergarea norilor exprimă jertfa mută şi blândă a unui pelerin răspunzător de frumuseţea lumii, închis în ritmurile unui rit magic în stare să transforme existenţa umană într-o călătorie a sufletului printre propriile metamorfoze. Într-o viziune plină de fior metafizic, poezia e transferul metamorfozelor din abisal, din memorie, din oniric, din vedenie, în logos.

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Actualitatea Press, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

Anna Santoliquido Poeta, prozatoarea, eseista şi traducătoarea Anna Santoliquido e născută la Forenţa, în provincia Potenza, Italia. Locuieşte în Bari, e profesoară de limba şi literatura engleză. A publicat până în prezent şaisprezece volume de versuri, un volum de povestiri, dar a îngrijit şi numeroase antologii. Una dintre piesele ei, Botezătorul, a fost pusă în scenă în regia lui Ettore Catalano. E fondatoarea Mişcării Inter-naţionale „Femei şi poezie”, precum şi preşedinte al acesteia. Face parte din Comitetul director al Sindicatului Naţional al Scriitorilor şi e coordonator al P.E.N. Club Italia din regiunea Puglia. Este şi membru onorific al Uniunii Scriitorilor din Serbia. Poezia sa, tradusă în optsprezece limbi, a fost publicată în reviste literare şi antologii din ţară şi din străinătate. E redactor al unor ziare şi reviste literare, meritele ei sunt recunoscute şi recompensate prin premii naţionale şi internaţionale.

Testament

Întoarceri

I

I

las moştenire păsărilor emoţiile reprimate ca să le încălzească cuibul şi să le protejeze specia

Cine ştie cum voi fi Peste treizeci de ani Dacă obrajii mei vor fi Muşchi sau pământ

II

II

las şoimului viziunile mele nesfârşirile fanteziei să îi inspire zborul să tulbure înserarea

Nu voi simţi sfârşitul Mă va răpi lumina Buzele nu vor mai rosti gemete Ci versuri

III

III

las cerului şi stejarului intimitatea operei mele ca să poată suporta gerul şi barbarismul

Copiii să-mi fie alături Catârii în grajd Puii de găină sub pat Violetele în pahar

IV

IV

las viţei de vie ideile mele necoapte se vor coace la soare vor fi ciorchini de aglianico şi izvor de sănătate

Mă voi întoarce în vise În dorinţele mamelor În pasiunea amanţilor În norii dimineţii

V las lunii un sentiment nenăscut se va preface în vrajă şi înviere va lua fiinţă din energia ştiinţei şi din naturaleţea oamenilor simpli VI las focului şi zăpezii impetuozitatea limbajului şi rima versurilor din care să ţâşnească tandreţe VII las râului şi izvorului fluiditatea semnelor ele vor curge atâta vreme cât omul va apăra tot ce fost creat la începuturi VIII las cerului şi copiilor culorile scriiturii cu rime asonanţe şi vâltorile inocenţei IX las neantului durerile cheagurile de sânge angoasa travaliului neliniştea X las poeţilor dilema şi exuberanţa călătoriei prin puritatea paginilor vor fi hărăzite urmaşilor XI las cuvintelor o atingere dulce ca mierea de acacia urzită în semn de recunoştinţă pentru fidelitate şi forţa de a lupta

Casa de piatră Am revăzut după ani buni casa de piatră învăluită în soare şi în tăcere.

Timpul mut şi-a cioplit povestea pe faţada exterioară, dar oferit ochilor curioşi ai celor ce pribegesc vara.

Până şi vechiul platan continuă să-şi picteze tabloul cu umbra răcoroasă care de ani nesfârşiţi se oferă pe sine pietrelor înroşite şi rămăşiţelor unei porţi aproape mistuite.

Scaunul e încă acolo martor în demnitatea sa de piatră.

Nu mai există cea de altădată cu chipul ei întunecat şi cu păr alb, care scruta cerul ca şi cum s-ar fi rugat...

Totul avea mireasmă de istorie consumată de regret.

Am regăsit viaţa într-un mănunchi de iarbă crescut printr-un miracol într-o crăpătură.

Am vorbit cu pietrele despre frumuseţe despre viaţă despre iubire.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Secretar de redacţie: Diana BUCŞA Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com), Ion MOLDOVAN (ioni_75@yahoo.co.uk) Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Viţa de vie Am găsit via uscată, distrusă strugurii ei lucitori, dispăruţi pentru totdeauna.

Tatăl meu săpa, altoia şi stropea cu piatră vânătă fâşia aceea de Eden, care-i era cruce şi damnare.

De pe masa mea, vinul lipseşte acum, puterea străbunilor mei s-a stins, toamna nu culegeam decât frunze.

Rătăceam fără să mai explorez, vara, recolta mea se reducea la biete paie.

Am voit să urc şi m-am prăbuşit, în delirul meu am întâlnit crăiese pe care nu le pot ignora, ele mi-au vindecat rănile cu incantaţiile lor.

Trupul carnal piere dar eu nu mai simt...

O voce mă strigă şi o urmez fermecată mă duce de mână peste mări şi peste munţi îmi rosteşte cuvinte suave, convingătoare şi poezia, deşi pare ciudat, seamănă tot mai mult cu viţa de vie.

Prezentare şi traducere de Ela Iakab

Elena Pasima: LA SANS SOUCI - 80-48cm, creion pe hârtie

Pustiul originilor în poezia orfică

nr. 32-33 n iunie-iulie 2013

meridiane

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu nr. 6 Telefoane: 0256.35.66.26, 0744.575.853 Tiparul: West Tipo International Timişoara e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com web: www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara Materialele se primesc pe adresa redacţiei sau pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte la toate chioşcurile de ziare din Lugoj, în librăriile din Lugoj şi Timişoara şi la chioşcul MNLR Bucureşti