Actualitatea literară 38

actualitatea literară

nr. 38, anul V

aprilie 2014

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE

n Horia GÂRBEA

Cărţile arse şi focul gheenei n Magda URSACHE

Carte mică de stat, mare de sfat

Despre moartea morţii şi învierea vieţii

n cronici literare de: Melania CUC, Remus Valeriu GIORGIONI, Virgil DIACONU, Ionel NECULA

e t ş

n a f n meridiane

n proză Augustin CUPŞA, Florin LOGREŞTEANU, Nicolae BĂLAŞA

g a b

u ih

n poezie Silvia BITERE Krista SZOCS Nicoleta PAPP George ASZTALOS Adrian MUNTEANU

Léopold Sédar Senghor Prezentare şi traducere de Radu CÂRNECI

Fiona Sampson

Traducere de Cristina-Alexandra DRĂGOI

2 actualitatea literară

Nicolae SILADE

moartea morţii şi învierea vieţii

Ilustrăm acest număr cu lucrări de Vasile Mureşan- Murivale

Astăzi vreau să-ţi vorbesc despre câteva lucruri simple, despre simplitatea tuturor lucrurilor, în speranţa că îmi vei da dreptate şi îţi vei schimba viaţa pentru a ajunge la viaţă, pentru a ajunge la tine însuţi. Ei bine, trăia pe vremuri un om (să-i zicem Ploúsios), care nu găsea altceva mai bun de făcut decât să adune averi peste averi. Devenise cel mai bogat din Grecia antică şi cred că din întreaga antichitate. Cam în aceeaşi vreme cu el trăia şi Socrate, care nu găsea altceva mai bun de făcut decât să gândească, să se gândească şi să se cunoască. Şi care obişnuia să spună adesea “câte lucruri de care nu am nevoie există în jurul meu!” De unde putem deduce că Socrate nu avea nevoie de bogăţia lui Ploúsios şi că nici Ploúsios n-a apelat la înţelepciunea lui Socrate. Dar unde sunt acum cei doi? În praf şi pulbere, vei spune! E adevărat, însă unul trăieşte şi astăzi, iar acela este Socrate. Şi este poate mai viu decât în timpul vieţii sale, mai viu decât mulţi dintre contemporanii noştri. Oare nu înseamnă asta că, prin gândire, îţi poţi învinge moartea, sau că, de fapt, pentru cel care gândeşte profund, moartea nici nu există?

Păstrând ideea, să revenim mai spre zilele noastre şi să ne amintim de Nietzsche, care spunea că “Dumnezeu a murit”. E ca şi cum ai spune că Totul a murit, în timp ce tu, sărmanul, te crezi încă viu (în afara Totului) şi supraom pe deasupra. E adevărat că Nietzsche s-a apropiat foarte mult de Dumnezeu, dar nu îndeajuns pentru a vedea că după moarte urmează înviere. Şi nu mă refer aici doar la învierea lui Isus Cristos, ci la toate cele care mor şi învie în jurul nostru. Mă miră faptul că nici Cioran n-a văzut învierea, deşi susţinea că descinde direct din “Rugăciunea unui dac”, a lui Eminescu, unde versul “El este moartea morţii şi învierea vieţii!” este destul de elocvent în acest sens. Dar probabil că, la fel cum prea multă lumină orbeşte, şi prea marea apropiere de Dumnezeu poate să-ntunece mintea. Ceea ce ar trebui să ştim însă este că nu ne putem apropia de Dumnezeu cu gânduri ascunse şi cu o moralitate îndoielnică, nu ne putem apropia de El cu un Eu exacerbat. Iar dacă nu-L căutăm înlăuntrul nostru, degeaba vom încerca să-L găsim în afară.

Ce-aş mai putea să adaug spre a mă face pe deplin înţeles? Că întâlnirea cu El e de fapt întâlnirea cu tine însuţi. Sau că, la fel cum gândirea sfârşeşte în cunoaştere, şi cunoaşterea sfârşeşte într-o credinţă vie, care, la rândul ei, nu poate sfârşi decât într-o dragoste nemărginită.

nr. 38 n aprilie 2014

Cărţile arse şi focul gheenei

“E vorba aici de texte ale unor persoane care aspiră şi uneori primesc (de la nemernici asemeni lor) statut de „scriitori”.

Dar incapabile funciar, structural (şi cultural/ gramatical) să scrie chiar şi o frază cumsecade”

n ilustraţiile numărului n

Lucrul cel mai oribil care se poate imagina este arderea cărţilor. Procedeul a fost totuşi folosit în istorie, chiar în cea recentă, ca mod de exterminare a unei gîndiri presupuse „nocive” sau ca procedeu demonstrativ, simbolic de exorcizare a „gîndirii greşite”. De aici succesul utopiei negre a lui Ray Bradbury (1953, ecranizare de François Truffaut în 1966), Fahrenheit 451, care totuşi are un final optimist.

Totuşi, în ultima vreme, am simţit acut nevoia să distrug nişte cărţi. Cărţi ce se voiau de „literatură”!

Le-aş fi pus şi pe foc dacă precedentele n-ar fi fost atît de terifiante şi dacă nu m-aş fi temut că poluez mediul cu încă o fumegare. Aşa, pur şi simplu le-am deschis, le-am apucat zdravăn de cîte o jumătate şi le-am rupt în două, de-a lungul cotorului. Am aruncat jumătăţile obţinute nu pe tubul gunoaielor menajere, cum am fost tentat iniţial, ci în conteinerul potrivit, cel pe care scrie „hîrtie” şi care are în mine un furnizor constant de ambalaje, ziare dar pînă deunăzi nu de cărţi.

Cînd am vrut să scap de cărţi slabe, abuzive, netrebuitoare, le-am adunat totuşi în cutii şi le-am donat unor aşezăminte unde, poate, puţin probabil, cineva ar putea să le găsească totuşi un minim folos.

Dar în ultimul timp am întîlnit unele care mi s-au părut atît de impardonabil de proaste încît menţinerea lor în „viaţă” poate fi nocivă. Am fost înfricoşat de ele nu prin conţinutul lor ofensiv sau „eretic”. Nici vorbă!

O erezie, oricît de teribilă, presupune totuşi o încordare a gîndirii. E vorba aici de texte ale unor persoane care aspiră şi uneori primesc (de la nemernici asemeni lor) statut de „scriitori”. Dar incapabile funciar, structural (şi cultural/gramatical) să scrie chiar şi o frază cumsecade. Şi care totuşi au lăsat semnele lor aberante

Horia Gârbea

Edi tor i a Despre l

opiniile noastre

pe cîteva zeci, uneori sute de pagini. În loc să planteze un pom, să sădească flori, să adune gunoiul de pe stradă sau pur şi simplu să citească ei înşişi pentru a-şi deschide mintea, aceşti nenorociţi au pierdut ore şi zile să „scrie”, activitate incompatibilă cu puţinătatea minţii lor. Ca să le tipărească (ruşine editorilor care sub pretextul că „omul a plătit” le-au editat) au cheltuit bani cu care se puteau înzestra orfelinate sau castra maidanezi.

De ce? Defulare demenţială, sete de o recu-noaştere care oricum le e interzisă? Nu ştiu. Admit că există cărţi slabe, neglijabile chiar, de la Cezar Petrescu şi Victor Moldovanu (cîndva preşedinte al SSR) pînă la amatorii care populau o rubrică a lui Alex Ştefănescu dedicată cărţilor ridicole. La cărţile de care vorbesc aici e altceva, e mult mai rău, e un atentat ecologic.

Dar ceea ce mă înspăimîntă cel mai tare este sensibila lor înmulţire şi sufocarea cărţilor măcar onorabile de această buruiană fără leac. Să nu alegem totuşi focul ca ultimă soluţie: trebuie să reciclăm, măcar un sul de hîrtie igienică să iasă din fiecare!

Liliana Corobca, laureată a Premiilor Radio Romania Cultural Luni, 24 martie 2014, la Teatrul Odeon din Bucureşti s-a desfăşurat cea de-a XIV-a ediţie a Galei Premiilor Radio România Cultural. Liliana Corobca a obţinut Premiul pentru Proză pe anul 2013 pentru romanul Kinderland, apărut la Editura Cartea Românească. Liliana Corobca (n. 10 octombrie 1975) a publicat romanele Negrissimo (Editura Arc, Chişinău, 2003; Premiul Prometheus pentru debut, acordat de revista România literară, Premiul de debut pentru proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi Un an în Paradis (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2005), tradus în italiană în 2009 şi în germană în 2011. A editat volumele: Alexandru George Motroc: Doamnă Liliana Corobca, la Gala Radio România Cultural aţi obţinut Premiul pentru Proză pe anul 2013, pentru romanul Kinderland... Ce semnificaţie are pentru dvs. obţinerea unui premiu literar în general şi a acestuia în special?

Liliana Corobca: Am luat premii de mic copil, mai întâi ca elevă „eminentă”, apoi ca studentă, cea mai bună studentă din Republica Moldova (premiu înmânat de preşedintele R. Moldova). Îmi plac competiţiile, mi-am făcut şi prieteni dintre foştii concurenţi. Un premiu literar însă presupune cu totul alte criterii. Mai bine-zis nu funcţionează după nişte criterii exacte, tot aşa cum nici literatura nu se scrie după nişte criterii fixe. Pentru mine, un premiu mai înseamnă şi un mod de a fi promovat, cunoscut, de a avea mai multă vizibilitate. Kinderland a avut o singură lansare şi o lectură publică la Bucureşti, nu am făcut turneuri de promovare prin ţară, nu l-am lansat nici la Chişinău. Un premiu îl aduce în faţa publicului. În afară de aceasta, am avut situaţii, când am găsit foarte greu o editură pentru cărţile mele şi sper ca, după unul-două premii, să-mi fie mai uşor să public.

La Radio România Cultural am fost invitată încă de la apariţia romanului meu de debut, am colaborat la mai multe emisiuni, este postul meu de radio preferat, ador, de pildă, teatrul radiofonic, lecturile literare etc. şi m-am bucurat nespus de mult de acest premiu.

Romanul a fost foarte bine receptat de critici, am avut multe reacţii pozitive din partea cititorilor, dar acest premiu a fost, desigur, cireaşa de pe tort. Recunosc, mi-a plăcut şi să „defilez” la gala premiilor într-o rochie frumoasă şi lungă până la pământ.

George Motroc: În legătură cu raportul ficţiune, autobiografie şi vizita acelui copil care v-a impresionat prin tăcerea lui, ar fi o exagerare mai mare sau mai mică parafraza ,,Cristina c’est moi”...?

Liliana Corobca: Nu mă identific cu personajul, dar am preluat şi momente din propria biografie pentru a-l descrie. Dacă Flaubert a spus asta despre personajul său, noi ceilalţi acceptăm tacit situaţia.

George Motroc: Vă rog să ne faceţi o mărturisire despre modul în care aţi scris acest roman... Spre exemplu: Cum, când, în cât timp l-aţi scris şi, eventual, rescris?

Liliana Corobca: 30 la sută – până a pleca la Graz (am avut o bursă de o lună pentru acest roman),

Busuioceanu. Un roman epistolar al exilului românesc (corespondenţă 1942-1961, 2 vol., 2003-2004); Poezia românească din exil (antologie, prefaţă, note, 2006); Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportaţi în Siberia (2009); Epurarea cărţilor în România. Documente (19441964) (2010); Instituţia cenzurii comuniste în România, 1949-1977 (2 vol., în curs de apariţie). Este coautoare a Dicţionarului general al literaturii române (2005-2009).

A beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Polonia, Franţa. La Editura Cartea Românească a publicat recent volumul Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România.

20 la sută am scris la Graz şi ce-a mai rămas, am scris acasă. Am rescris puţin, adică am tăiat nişte scene mai dure. Scriu ca un om foarte însetat, cu înfrigurare. Probabil, ca mulţi alţi scriitori.

George Motroc: Aţi avut şi nişte modele literare contemporane sau mai vechi, autohtone sau pe filieră europeană?

Liliana Corobca: Am mare nevoie să nu am niciun model şi, mai ales când mă apuc de scris, în afară de mine şi de romanul meu, nu există nimic şi nimeni în jur, pe o rază de câţiva kilometri.

George Motroc: Am văzut că aveţi şi un blog, iar tot acolo am găsit şi o listă impresionantă de recenzii ale cărţilor dvs.... Să înţeleg că vă interesează opiniile criticii literare?

Liliana Corobca: Este un mod de a-mi exprima recunoştinţa pentru cei care au scris despre cărţile mele.

George Motroc: În acest an, de fapt luna trecută, aţi lansat o nouă carte de istorie literară- ,,Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist”. Este semnul renunţării, fie şi temporar, la proză?

Liliana Corobca: Nu, dimpotrivă. E semn că urmează un nou roman. După un proiect ştiinţific, scriu, de obicei, un roman. Am avut o bursă pentru cenzură din care a rezultat acest volum. Dacă ar fi fost o bursă pe literatură, aş mai fi scris, probabil, un roman. M-am format şi ca cercetător şi combin aceste activităţi care se completează (sau se exclud) şi se îmbogăţesc reciproc, cea de scriitor şi de cercetător.

Nu am lansat încă acest volum, lansarea va avea loc la Bookfest.

George Motroc: În loc de final şi clişeul despre planurile dvs., o să vă întreb dacă v-aţi gândit la o posibilă continuare şi translaţie a personajului întrun alt mediu precum cel universitar bucureştean sau chiar sub forma unei trilogii?

Liliana Corobca: Nu este posibilă o astfel de continuare. Mediul universitar bucureştean nu are nimic în comun cu copiii abandonaţi despre care am scris şi nu mă preocupă trilogiile. Mă gândesc la teme noi, la formule noi, neîncercate până acum, tatonez limite pe care vreau să le depăşesc.

Interviu realizat de Georgte MOTROC

R. V. GIORGIONI

Iubirea: primul şi ultimul port sau profesor de singurătate

Marea poezie a lumii dezbate despre dragoste şi lumină, viaţă şi moarte, prea-plin sufletesc şi singurătate. Dar, în opinia multor poeţi contemporani, acele zile – când menestrelii cântau la luna e l’altre stelle – s-au dus, iar noi, cei de azi, trebuie să medităm pe ruinele unei vieţi, ale unei planete în plin proces de descompunere moral-spirituală. În aceste condiţii, pentru puţinii poeţi rămaşi, iubirea este ultimul port în care ne putem arunca ancora supravieţuirii. A vieţii salvate şi conservate. Întotdeauna poeţii adevăraţi ai lumii au fost tineri – fără vârstă – rătăcind printre cuvinte, pierduţi şi ascunşi în pulpanele timpului. Aşa pare a fi şi Nicolae Silade, în iubirea nu bate la uşă, BrumaR 2013.

O poezie pură aduce în scenă, inerent, chestiunea tristeţii. Poetul este un mandarin al melancoliei - titlu al lui Eugen Simion despre A.E. Baconski profesor de singurătate. Iar un profesor nu doar predă, ci profesează el însuşi materia care constituie specialitatea lui: mi-a mai rămas tristeţea această grea moştenire/ lăsată mie de dragostea mea într-o noapte târzie…

La ţărmul singurătăţii. Singur ca luna. Imperiala însingurare Aşadar, meseria de bază a poetului îndrăgostit e singurătatea: când ţi se face dor de mine să ştii că sunt/ un prea însingurat; …ador surâsul tău/ care şterge lacrimă după lacrimă singurătatea nopţii; şi ce e mai trist: să te trezeşti singur ca boschetarul/

imperiala însingurare a celui care/ iubeşte deopotrivă totul urăşte deopotrivă toate… În poliloghia lumii, afonă, nu polifonică, plină de false glosolalii, poetul îndrăgostit vorbeşte limba inimii, iar pe harta iubirii, cea cu multe pete albe – hic sunt leones – el navighează nonşalant şi brevilocvent, monologând sub zăpezi sau sub clarul de lună: de dragul tău am învăţat toate limbile pământului/ şi ţi-am spus în toate limbile pământului te iubesc/ dar numai în limba inimii ţiam vorbit totdeauna şi numai în limba inimii ne-am înţeles// ţi-am cutreierat continentele oceanele mările/ am învăţat pe de rost harta trupului tău/ mereu gata pentru o nouă călătorie/ în adâncurile sufletului am rătăcit mereu; buzele tale nu vor mai avea culoare

timpul la orele cinci dimineaţa la orele cinci/ simt cum începe să mă iubească viaţa…; Mereu e prea târziu şi prea devreme/ Să fii iubit la fel precum iubeşti/ E prea mult timp în prea puţina vreme/ S-aştepţi iubirea şi să n-o-ntâlneşti; de ce luni marţi miercuri joi vineri sâmbătă duminică/ şi nu angela maria eliza mirela ana irina cristina…; Iubirea mea ea ca un tigru care/ Cutreieră pădurile flămând/ Şi altceva nu vede, doar mâncare/ În prada lui, în faţă alergând; mă-nsoţea după ore o-nsoţeam după timp/ pe străzile din al cincilea anotimp…

Fiorul pierderii şi al depărtării.

Frumuseţea cărnii Motivul romantic al icoanei: “Icoanăntr-un altar s-o pui/ la închinat…”

miniepistole 11

e un ecran pe care rulează imagini după imagini dintr-un film de lung de foarte lung metraj mereu în premieră pentru tine mereu cu tine în rolul principal e filmul care începe cu tine şi se sfârşeşte cu tine spre a reîncepe iarăşi şi iarăşi pe micul ecran pe marele ecran pe un ecran panoramic un ecran 3d şi tu eroul tu regizorul tot tu şi actorul şi spectatorul tot tu e o sală de cinema întunecată şi rece întunecată şi rece ca un castel medieval e mâna prietenei în mâinile tale e mâna destinului destinată doar ţie întâmplarea de-a fi şi neîntâmplarea tot ce se poate şi ce nu se mai poate scenariul care se schimbă întruna şi pe care nu-l poţi schimba păianjenul care urcă încet pe perete păianjenul care urcă încet pe ecran şi-l acoperă şi-l întunecă într-un final de hitchcock

actualitatea literară 3

şi mai e nostalgia de care nu poţi scăpa când se aprind luminile când te îndrepţi spre ieşire şi ieşi ca şi cum ai ieşi din tine însuţi

Nicolae Silade: iubirea nu bate la uşă, BrumaR 2013

cronica

nr. 38 n aprilie 2014

copilărie îngropat în zăpadă în clinchet de zurgălăi/ e ceata de colindători cu steaua şi neaua scârţâind sub bocanci/ e sania trasă de cai aburind şi pârtia de pe dealul begheiului/ copiii care-l urcă şi coboară şi rămân copii/…/ iarna e anotimpul de graţie e al nouălea cer/ din care vin să te colind lerui ler…; apoi vom pleca prin ninsoarea inversă vom ninge spre cer/ ca doi fulgi care urcă spre noi începuturi// şi iarăşi vom ninge cum ninge acum/ cu albe începuturi pe un sfârşit de drum.

Aşteptarea, pierderea şi regăsirea succesivă a iubirii, cuplate cu icoana/ imaginea iubirii sunt motive specific eminesciene: Iubirea nu e oarbă, cum zic unii/ Cum poate eşti tentat să îţi imagini/ Ea vede peste marginile lumii/ Şi dincolo de ale vremii margini/…/ Şi doar icoana ta în ochi mi-o suie/ Ca numai ei privirea-mi să se-nchine. În iubire, poetul e şi prinţ şi cerşetor, în regatul iubirii el e regele care posedă prinţesa: Că peste noapte devenisem rege/ Ca să rămân iubirii cerşetor.

Descoperim în acest volum ecouri din Esenin, Shakespeare – sonete – Baudelaire: Iar de cobor în lumea ta măruntă/ În cafenea, pe lângă mateloţi,/ Nu pot, în tinereţea mea căruntă/ Să înţeleg de ce te dai la toţi.

Femeia căzută e prinsă de poet ca musculiţa în chihlimbar, la fel cum o face şi autorul Albatrosului rănit în cele două muze ale sale, Muza bolnavă şi Muza venală.

Mai descoperim apoi, chiar destul de vagi, ecouri din Bacovia sau Arghezi – vezi poemele de la pag. 60 şi 126, dar şi din marea poezie a lumii, poetul nostru fiind fan Elytis, Seferis, Montale: Mai plină de mistere ca Egeea,/ Decât Olimpul mult mai înălţată,/ Tu pentru mine nu eşti doar femeia/ Ci timpul tot şi veşnicia toată.

Literele numelui tău. Inima în hârtie

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

după o doză nocturnă de aurolac să te trezeşti singur lângă/ mormintele ostaşilor sovietici… singur la răsăritul soarelui singur la amiază şi seara/ şi noaptea şi în toate zilele singur să te trezeşti singur…; că nu eşti aici când singurătatea se întunecă şi se/ răceşte şi se adânceşte…; … numai trupul meu stă pironit aici ancorat/ ca o navă abandonată la ţărmul singurătăţii numai sufletul/ meu plin de doruri…; şi iubirea s-a dus şi ea cum se duce zăpada în martie/ şi singurătatea a năvălit peste mine din nou/ cum năvăleşte peste diguri un potop de ape; nu ştiu dacă o zi de singurătate e o zi pierdută sau o zi/ câştigată dar când număr zilele singurătăţii mele nu lipseşte/ niciuna şi singur ca luna când norii o despart de lume/ învăţ singurătatea…

Singurătatea are legile ei, raţiunile de a fi – înţelepciunea sa proprie: …dar în/ înţelepciunea singurătăţii mele ştiu bine că// în marile iubiri/ nu-i loc nici de uitare nici de amintiri; … şi singurătatea asta în care/ intru ca într-o cetate pe care nu o mai asediază nimeni… şi tristeţea înflorind/ la ferestre întunecându-le întunecândumă şi tristeţea/ şi singurătatea doar ale mele de-acum…// şi singurătatea şi tristeţea vor trece/ numai iubirea dansând goală pe mesele împăraţilor nu; mai bine dă-mi singurătatea ta mai bine vindecătoarea/ înălţătoarea

pielea ta nu va mai fi/ un continent neexplorat…

Sunt cazuri când tristeţea post factum se transformă în metafizică iar paradisul într-un şirag de infernuri discutabile, în care iubirea devine pe zi ce trece crepusculară: atotprezentă atotiubitoare strălucitoare înrobitoare de femei şi bărbaţi/ dădeai lecţii de iubire celor care te iubeau/ le storceai inimile le înălţai sufletele le suceai minţile/ până când toţi sfârşeau întrun zâmbet.

Dragostea pasională produce ieşirea în spaţiu şi scoaterea din timp a protagoniştilor, procurând o senzaţie de înveşnicire: De ce să laşi iubirea să se şteargă/ Să se dizolve în acide clipe?/ Când poţi să te întinzi, lejer, în iarbă/ Şi veşnicia-n noi să se-nfiripe; faţă de timpul care într-o zi te va lua cu el/ sau pe mine mă va lua de lângă tine. În iubire, Istoria se suprapune cu Victoria, îndrăgostiţii – îşi închipuie că – refac din temelii universul, iar dragostea lor face epocă re-scriind istoria lumii: pentru că vii în sfârşit cu un nou început/ şi vii când timpul pleacă din ore din secunde/…//te voi numi victoria şi vom reface lumea/ vom scrie noi istoria. Însuşi timpul iubirii se numără altfel decât în zile şi ore, săptămâni şi luni: cât de relativ e

interferă, transcende şi poezia modernă, e drept că mai mult parodic-ilustrativ, icoana devenind profană: Să te pictez, icoană, să te cânt/ Să te sculptez mereu, să te-nmulţesc/ Din miile de clone pe pământ/ Să-ntemeiez regatul îngeresc; Că peste răni , balsam, se înfiripă/ Icoana ta, de îndulcit privirea; poate ar fi trebuit să recunosc că te vreau/ femeie la pat nu icoană de închinat; Nu ţi-am cerut nici bogăţii, nici faimă/ Ci doar iubire şi înţelepciune,/ Iar tu mi-ai dat o inimă ce-ngaimă/ Doar numele femeii fără nume. Între frumuseţea cărnii şi iubirea văzută ca o biserică de gheaţă se desfăşoară, se desfată polimorfismele dragostei trupeşti spiritualizate: Că frumuseţea cărnii azi îmi pare/ De timp, de veşnicie mai presus; rămâi peste noapte în hotelul de gheaţă/ pe paturi de gheaţă între pereţi de gheaţă/ să vezi ce fierbinte e dragostea să vezi ce fierbinte/ inima ta topind totul în jur; iarna e iubita mea din copilărie copilăria mea îngheţată/ pe valea begheiului … Iarna dragostei aminteşte poetului iernile copilăriei cu stele, colinde, mersul cu capra şi Moş Gerilă – Crăciunul copilăriei noastre comuniste.

Iar anotimpul iubirii se suprapune peste cel al poeziei: iarna e satul din

De la iubirea – dar simplu – şi uneori simplu exprimată: Iubirea e un dar, cel mai ales/ Ea leagă suflete şi inimi leagă/ Şi prin puterea sa, de ne-nţeles/ Ea ţine împreună viaţa-ntreagă – se ajunge cu timpul la iubirea-halima postmodernă: şi nu-s împăcat câtă vreme lipseşti cum lipseşte firul/ unei poveşti cum lipseşte personajul central din poveste; …mi-a dat imbold spre litere spre literele numelui tău; fă-mi plăcerea/ şi lasă-te în cele mai frumoase cuvinte şi lasă-te pe umărul meu/ când ţi-e greu… În acest fel, poetul Nicolae Silade e pe cale să omologheze un stil aparte în sonetul contemporan, cum face orice poet autentic. Cum curentul filosofic al transformismului modern se confundă cu evoluţionismul, tot aşa există un transformism al dragostei, care însă presupune legea entropiei, degenerarea ei fizică şi morală: Pe fila albă când mi-aşez stiloul/ Şi chipul tău se trece-n poezie,/ Cerneala zugrăveşte doar cavoul/ În care îmi îngrop iubirea vie; în ziua aceea am îmbătrânit. chipul meu nu mai era al meu/ inima mea nu mai avea inimă. drum fără drum. paşi fără întoarcere; şi lumea aceea cea mai frumoasă dintre lumi/ s-a dus în lumea celor duşi din lume/ iar frumuseţea unei mari iubiri/ în cele mai frumoase amintiri; oriunde ai fi oricine în noaptea asta mă simt luminat/ şi luminez ca un înger în visul virginei şi aş vrea să te luminez/ şi pe tine oriunde ai fi… În iubire ignorarea de către persoana iubită e mai mare pedeapsă ca moartea: Şi nu pot să te ştiu în altă parte/ Şi nu-s întreg când tu eşti partea mea/ Iar viaţa dacă seamănă a moarte/ Eu şi în moarte te voi căuta; înnebuneşte-mă sună-mă cicăleşte-mă/ trimite-mi la

miezul nopţii mesaje trezeşte-mă/ din somn din visare vorbeşte-mi întruna şi ceartă-mă…/… ia-mi tot şi viaţa şi sună-mă ceartă-mă înşeală-mă iar/ chiar cu prietenii mei de pahar// omoară-mă cu zile/ dar nu mă ignora.

Prin demersul cotidian al poetului, trupul iubitei cel căzut în vis intră în istoria literaturii: că trupul ei a încremenit în cuvintele mele/ la adăpost de orice vitregie a timpului. Armatele iubirii mărşăluiesc pe platoul înalt al intermundiilor, falie temporală între real-ireal, invincibilă: nu-i de ajuns că mi-ai ocupat viaţa cu armatele tale/ de atracţii irezistibile nu-i de ajuns că ai instaurat dictatura/ în sufletul meu centrul de comandă în gândirea mea…

Iar frumuseţea iubitei,… criminală, devine o calamitate de nivel cosmic, inamicul public numărul unu: ţie ţi-ar trebui nişte operaţii estetice care să facă din/ frumuseţea ta ucigătoare o frumuseţe cât de cât normală/…/ pentru ca privire tale să nu mă mai străpungă/ ca nişte raze laser ţi-ar trebui un orb…

Ciclul etern al iubirii se desfăşoară între o venire – o plecare – o întoarcere, seamănă cu circuitul apei în natură, iar apariţiile ei fulgurante, meteorice: Nu vreau să pleci, iar asta ţi-o voi spune/ Chiar de rămâi în timpul ce-a rămas:/ O să te caut, orbecăind prin lume,/ Ca să te am şi-n cel din urmă ceas; Ştiam c-ai să revii, dar îmi doream/ Să te-ntâlnesc din nou în paradis/ Iar visul era unul, să te am/ În împlinirea singurului vis; şi ieşi din îmbrăţişare ca şi cum ai ieşi dintr-o încăpere/ în care ai uitat ceva important şi revii şi uiţi să mai pleci/ şi intri în îmbrăţişare din nou ca şi cum ai intra/ într-un palat în care tu eşti regina şi tot tu curtezanele.

Inima poetului, cel veşnic cu capu-n nori, prinsă în mrejele dragostei, se înveleşte în poezie ca-ntr-un cort, o mantie şi o mantisă: Mi-e capu-n nori şi mintea mi-e în ceaţă/ Dar inima, -nvelită în hârtie,/ Când rimele şi ritmul o răsfaţă/ Se dăruie, şi peste veacuri, ţie.

Viaţa trece, omul se trece, vremea lacrimii atinge puterea iubirii, dar de învins n-o învinge nimeni… Ea este primul şi ultimul port: mergi pe stradă alături de mine ca şi cum/ acesta ar fi primul şi ultimul drum.

Materia cărţii e împărţită în două: pe partea stângă, numerotate cu cifre romane – de la I la LXXVIII – există câte-un sonet în stil clasic, ritmat şi rimat, jucăuş şi tandru, conţinând obligatoriu o strofă strălucitoare: Iubirea mea e ca un tigru care/ Cutreieră pădurile flămând/ Şi altceva nu vede, doar mâncare,/În prada lui, în faţă alergând; Să-mi desfăşor iubirea mai departe/ Fără oprelişti puse în auz/ Cum, dacă plouă, cerurile-s sparte/ Tot mai ţâşneşte apă în havuz; Îţi intuiesc un zâmbet, un sărut/ Şi ca un orb tot născocesc imagini/ Ca nevăzutul să îl fac văzut/ La marginea iubirii fără margini; Mă-ntreb de ce-ai venit, de ce-ai rămas/ În viaţa mea ce nu te mai încape/ Că inima îmi bate ca un ceas/ Din care vor secundele să scape. În partea dreaptă, numerotate de la a la z şi de la 1 la 53 întâlnim poeme moderne – spre postmodern – grave, solemne, meditative. Iar printre ele, presărate ca mărgăritarele pe-o cărare care ar şerpui pe malul unei ape, câteva poeme antologice: vrednice a fi cuprinse în orice antologie de poezie modernă sau contemporană; cele de la paginile 21, 23, 33, 39, 41, 87, 93, 119, 135, 139, 143. Dar nu numai ele. Mai cu seamă că această culegere este doar prima parte a unei culegeri…

4 actualitatea literară

Nicoleta Papp

când plecăm din oraş ne mutăm de pe peronul 3 pe 1 mâncăm doar ciorbă şi ne uităm în fiecare noapte la statui cu eroi nu întotdeauna am găsit uşor o farmacie uneori stomacul s-ar înfige în crucea lui Rocus călătorul mi-am dat bocancii cu parafină le-am dat foc mi-am aprins repede o ţigară şi pentru o secundă am crezut că pot să zbor până la prima zăpadă din an

Cadavru de lux înot mai nou câteva ore pe zi prin oameni care nu au învăţat să alerge mă ridic să îmi storc slipul regăsesc oraşul de sub mine ca pe o jumătate de sferă singurul boschetar pe care l-am văzut astăzi am fost chiar eu şi de aceea pot râde acum că un cadavru de lux s-a ascuns în mine azi dimineaţă şi de atunci îi povestesc despre

cum arată cartea ta de vizită

cu ce îţi speli batistele

unde am băut şi ne-am iubit înainte să plec

cât de greu e să ne despărţim revin cu dăngănitul de la ora 12 aşteaptă-mă acasă în gară mă descurc

nu mai urc în turnul catedralei m-am bătut cu îngerul meu şi am rămas singură am refuzat să-l mai caut aşez melci pe pereţi să urce mai sus decât mine las să mă înconjoare lumea ca într-o baltă de sânge stau cu sufletul meu atârnat de clopot un ecou de sub asfalt mă loveşte în piept

când îmi amintesc că mai câteva zile şi plec construiesc sfere din sticlă în care lumea dansează şi se anesteziază un circuit continuu de rostogoliri în gol într-o primăvară care ajunge iarnă în aceeaşi zi toate ecranele se suprapun pe un paravan las bisturiul pe stradă şi plec cine alunecă pe gheaţă să îl găsească în iarbă după poduri găsesc cerul cum era altădată

poezie

nr. 38 n aprilie 2014

eu fluturele-alunec în fântână

sfrijit, neras, cu mersul fără vlagă

îţi face-n parc aurolacul gesturi

un fluture, o floare, o furnică

eu fluturele-alunec în fântână ce spaimă hâdă-n trupul meu plăpândul n-am timp să-mi chinui timpul întrebându-l ce vaier lung pe-antene se îngână n-am cal de foc pe care adăpându-l să-l fac să urce-n sus pe ghizduri până şi-ar împietri copita pe o rână ca să ţâşnească-n aer pur cu gândul ce–i până jos ce tihnă necurată unde e luciul unde-i un năvod să frâng în el căderea doar o dată nu tremură nimic sub lânced pod pe fund nu-i apă nu e nici o pată plonjez în gol şi mă strivesc de glodâ

îţi face-n parc aurolacul gesturi cu mâna stângă îndoindu-şi braţul ce te gineşti mai bine pupă-mi maţul şi vorba asta-ţi pune-n cuget lesturi te-ai repezit să-i prinzi gâtleju-n laţul mâinilor tale alţii sar din resturi ţi-au dat cu-n drug în cap să-ţi facă festuri o clipă doar ai inspirat nesaţul acestui aer ce-şi oprise zborul

Adrian Munteanu

sfrijit neras cu mersul fără vlagă s-a aciuit într-o dărâmătură din fundul curţii care trece-njură că rânduiala nu-i prea este dragă de câte ori pe-acoperiş e bură sub zidul spart ar vrea să se retragă şi glezna lui osoasă şi beteagă s-o apere cu jalnică măsură ce rost mai are pentru cine-adună un pled şi-un scaun fără de picior avea o mamă poate şi-o străbună cu zâmbetul ce nu-i prea e uşor îmi spune-ncet cu tihna lui imună sunt liber vezi să beau să dorm să mor

un fluture o floare o furnică o pasăre o flacără câmpia un deal o vale fluviul şi vecia izvoarele şi marea o amică un drum o creangă frunzele şi via un avion ce tocmai se ridică copilul cel poznaş luat de chică măicuţa cartea pixul şi hârtia uliţa strâmtă tatăl meu şi masa

ce-nalt e fagul îşi îndreaptă-n jos crengile frânte să îţi dea onorul din bolţi ca plumbul curge roşu sos şi-ţi spui atunci când te-a luat cocorul spre cerul trist că lumea e pe dos

fântâna şi un bal ţinut cu fast un peşte prins în râu adânc cu plasa biserica şi-un preot bun şi cast feciorul meu şi fiica soaţa casa acestea-s daruri restul e balast

o zi cu bine să aveţi!

degeaba-ntâmpini omul cu reviste

o zi cu bine să aveţi se-apleacă şi-o reverenţă face ca la carte mâini ciolănoase şapca pe o parte o tăietură-n spate sus pe geacă culcuş de ţoale lângă zid împarte cu-n boschetar de ar avea oleacă un strop de vin cu care să petreacă n-ar mai părea nici zilele deşarte nu cere bani de unde-i mai rămâne atâta demnitate vreau să strig salută demn şi tace să-i amâne pe cei ce ace-n inimă-i înfig aud că-n iarna cu ninsori hapsâne într-o-nserare a murit de frig

rămân cocoşul pus pe-acoperişuri

rămân cocoşul pus pe-acoperişuri din tablă sură înfruntând furtuna nu îl înmoaie vipia nebuna nu se încurcă-n oarbele desişuri de sus oraşul mi se pare duna în care surzii îşi împlântă şişuri un soi bizar de umbre şi hăţişuri în care scurmă necurmat minciuna dar casa mea bătrână şi-a dus veacul şindrila curge moale în răstimp rugina groasă mi-a tăiat hamacul mă încovoi sub orice anotimp şi peste noaptea ce-a pornit atacul picioarele mi s-au desprins de timp

cum să mă lupt cu tine, moarte? cum să mă lupt cu tine moarte cum e să-ţi smulg rărunchii să-ţi sugrum gâtlejul ai asmuţit în dans tălâmb vârtejul ce din nesomn pustiitor se suie de ce izbeşti cu-nverşunare vrejul de vagi chemări şi baţi în tâmple cuie? mi-ai frânt nădejdi în trup sfârşit duduie şi-ai aruncat în jar nebun gătejul ce ai de-mi râcâi josnic pe la uşă şi nu-mi laşi soaţa să se culce lin ci te lipeşti de ea ca o căpuşă şi-i sfarmi nădejdea-n necurmat suspin ia-mi mie hâdo trupul de cenuşă să nu-ţi mai car poveri ca un asin

degeaba-ntâmpini omul cu reviste de cum împinge uşa să pătrundă dacă-n cotloane spaima stă s-ascundă neliniştea scuipată în batiste mărunte carii-n văgăuni inundă vitalul spaţiu pus ca să asiste la descompuneri silnice de liste cu năzuinţi ce-n disperări abundă nu-s trepte-n cer doar scările coboară să te conducă-n tristul epilog nu-s balustrade sprijiniţi de-o sfoară trec toţi purtând acelaşi monolog şi refuzând înverşunat să moară ţinând la piept nădejdea drept zălog

septembrie, Institutul Oncologic

fluturi de-o zi sau poate de-o suflare

fluturi de-o zi sau poate de-o suflare filigranate întrupări suave pictate-n forme simple sau concave nu veţi rămâne semne oarecare şi fâlfâiri de aripi seci bolnave o mângâiere pe un umăr care abia s-a smuls din plumbuite-altare şi din mirosul lânced de otave fluturi frumosi prea delicate scame fluturi plăpânzi voi mirilor de flori ce-aţi înălţat din armonii de game un imn divin din ierburi către nori voi ce-aţi fugit din ferecări de rame cât vă admir că aţi scăpat de sfori

v-aţi aşteptat să scot din guşă triluri

v-aţi aşteptat să scot din guşă triluri torent de şoapte armonii celeste dar din gâtlej când mă-nălţam pe creste ieşeau văpăi pentru aprins trotiluri am răguşit de-atâtea flori oneste sădite-n colb slinos lângă aziluri şi de-nghiţit necrotice fitiluri rămase-n plex şi splină indigeste nu mai sunt mierla gângurind spre astre cu sunet cald în trup de-a pururi viu iar susurul cu unduiri albastre s-a prefăcut într-un stupit sălciu ademenind în jurul lui dezastre prea ostenit de-un ţipăt în pustiu

Augustin CUPŞA

nr. 38 n aprilie 2014

Primele ore au rulat în tăcere. Taică-su a stat pur şi simplu acolo şi nu a scos un cuvânt dar din când în când şi-a tras nasul. Lui i s-a părut că făcea asta ostentativ. S-a gândit că bătrânul are o nemulţumire ascunsă dar nu a ştiut cum să înceapă discuţia.

Tot drumul le-a fost frig. Radiatorul maşinii probabil se stricase, şi-a întins de câteva ori mâna deasupra bordului dar cu acelaşi rezultat – în palmă simţea doar un fir de aer cald şi asta era prea puţin. Acelaşi drum ca la dus, acum i s-a părut mai greu şi mai lung.

Când a schimbat vitezele, a atins uşor piciorul tatălui său şi a auzit cum el se trage mai aproape de geam. I-a venit greu să-şi întoarcă spre el capul şi să-l privească. L-a întrebat totuşi dacă se simţea bine.

Bătrânul i-a răspuns – nu.

Câmpul a stat multă vreme în jurul lor pustiu. Şi firele de telegraf păreau îngheţate. Câteva stăncuţe au ţopăit prin zăpadă, apoi şiau luat zborul şi au trecut prin dreptul parbrizului. În rest, nu s-a întâmplat mare lucru.

L-a întrebat dacă vroia să îi spună ce citise în dosar dar tatăl a răspuns iarăşi – nu. Şi-a făcut atunci curaj şi l-a întrebat de ce nu vroia să îi povestească nimic. Tatăl i-a răspuns că el n-a vrut de la bun început să ştie ce scria acolo.

- Totuşi nu te-am silit să vii cu mine, i-a zis fiul.

Tatăl a tuşit scurt şi şi-a dus mâna la gură, apoi s-a foit pe scaun, şi-a căutat în palton după batistă, a găsit-o şi şi-a suflat lung nasul.

- Ai vrut să vii cu mine, nu? a insistat fiul.

O maşină din sens opus i-a avertizat cu farurile. Mergeau cu viteză mică dar şi-a zis c-ar fi prudent să mai încetinească puţin. Toată noaptea de dinainte plouase şi pe jos se formase un strat fin de polei. În curbă a simţit cum maşina se deplasează cu spatele către parapet.

A întors volanul încet ca să nu derapeze şi a reuşit să se redreseze.

- Am vrut să vin cu tine dar n-am vrut să citesc dosarul, i-a spus taică-su, mi-e de ajuns că l-ai citit tu.

Taică-su lucrase ca stomatolog aproape treizeci de ani. În oraşul mic, toată lumea ajunsese să îl cunoască. După ce maică-sa a murit, băiatul s-a mutat într-un oraş mai mare. S-a căsătorit cu o fată de preot care era destul de înstărită. Într-o zi i-a spus soţiei c-ar vrea să facă un drum până la Bucureşti ca să citească dosarul pe care taicăsu îl avea la Securitate. Se gândise că adevărul i-ar face bine tatălui său, i-ar aduce o linişte sau o rezolvare dar soţia lui nu i-a împărtăşit părerea. Şi tatăl ei avusese de suferit de pe urma regimului dar pe ea părinţii o învăţaseră că e mai sănătos să te fereşti de oameni şi să nu dezgropi trecutul care ţi-ar putea aduce şi mai multă suferinţă.

Totuşi ea iubea oamenii. Aveau deja doi băieţei şi el şi-a dat seama foarte curând după naşterea gemenilor că toată dragostea ei se canalizează acolo. Şoferul din sens opus îi avertizase corect, pe marginea şoselei se postase un echipaj de poliţie. După ce au trecut de filtru, el a continuat să meargă prudent. Au avansat greu. În vale se lăsase ceaţa. S-a băgat în spatele unei dube şi l-a lăsat pe şoferul din faţă să le deschidă drumul. În ultimii ani dinainte de revoluţie tatăl lui strânsese destul de mulţi bani pentru că era un stomatolog bun şi avea o groază de pacienţi. Din banii puşi deoparte, şi-a cumpărat un scaun stomatologic performant pe care l-a adus din RFG. Un văr de la Koln i l-a cumpărat şi i l-a transportat prin Ungaria, până la graniţă şi un activist căruia îi făcuse o lucrare cu pivot şi alte intervenţii minore de-a lungul timpului, l-a ajutat să-l treacă prin vamă. În urma acestui demers, stomatologul a putut să facă intervenţii şi mai laborioase.

Numărul consultaţiilor a crescut şi mai mult.

Toată lumea părea mulţumită dar cineva l-a turnat.

S-a făcut un control şi i-au confiscat scaunul pentru că fusese adus din străinătate. L-au cercetat şi l-au ţinut în arest câteva zile. Tot activistul a făcut presiuni ca doctorul să nu ia măcar o condamnare prea mare. Activistul avea o dantură foarte proastă şi stomatologul acela îi era necesar ca aerul. Ceilalţi stomatologi din oraş lucrau prost.

Când taică-su s-a întors acasă nu a vrut să le povestească nimic din ce păţise acolo. Soţia lui trăia pe atunci. Ea a fost toată viaţa o

proza persoană veselă dar într-o zi a fost lovită de o maşină.

Pentru multă vreme, în casa lor a domnit o atmosferă apăsătoare.

Băiatul cel mare a plecat de-acas[ imediat după revoluţie. A emigrat în America. I-a spus odată fratelui mai mic că nu îi plăcuse niciodată acolo şi că taică-su fusese un om închis şi sever şi uneori îl bătea.

Acest lucru nu i se întâmplase însă şi lui şi de aceea s-a arătat foarte mirat. Frate-su i-a mai spus că lucrurile ăstea se întâmplaseră demult şi sigur n-avea cum să-şi mai aducă aminte. Pe fraţi îi despărţea o diferenţă de 11 ani şi cei doi îşi vorbeau rar la telefon. Convorbirea era oricum foarte scumpă. Frate-su stătea cam prost cu banii acolo şi s-a gândit să nu-l bage prea tare la plată. Atunci, i-a propus să-l sune el înapoi dar frate-su i-a trântit în nas un refuz sec. Sigur se simţise lezat. Cică să o lase pe altă dată. Altă dată nu au mai atins subiectul.

Tatăl lor nu şi-a mai cumpărat niciodată un alt scaun stomatologic deşi a avut din nou posibilitatea şi banii să o facă.

O vreme, după revoluţie, lucrurile au mers bine.

Oamenii ştiau prin ce trecuse şi când veneau la cabinet ţineau morţiş să îi toarne orice fel de zvon sau de ipoteză. El le spunea că nu au voie să vorbească. Ei îi răspundeau că şi-au câştigat deja acest drept dar el îi avertiza că altfel lucrările lor vor ieşi prost.

Tatăl lui a lucrat mereu în linişte, meticulos şi precis. S-a încăpăţânat să lucreze pe scaunul lui vechi chiar şi atunci când clientela scăzuse simţitor. În oraş apăruseră tehnici noi şi o aparatură mai bună iar între timp au apărut tehnici şi mai noi şi aparatură şi mai bună. În orele de după serviciu, bătrânul stomatolog stă pe marginea Crişului şi priveşte apele repezi. Ceilalţi dau la peşte dar el nu a încercat niciodată. L-au întrebat de ce nu vrea iar el le-a răspuns că se gândeşte la altceva.

Răceala

Odată când stăteau împreună la râu, băiatul şi-a zis că întâmplarea cu scaunul încă îl roade. L-a întrebat din senin dacă ar vrea să ştie cine l-a turnat pentru că la Bucureşti s-a dat drumul la arhive. Taicăsu i-a spus că nu se mai gândea la treaba aia. În următoarele luni, a continuat să-l bată la cap până când doctorul i-a răspuns că personal nu vrea să ştie dar ar vrea ca băiatul să afle cine a fost turnătorul ca să se ferească de el în viitor.

Băiatul i-a spus că nu poate deschide dosarul în locul lui.

Stomatologul i-a spus că îl însoţeşte dacă de asta era nevoie, o să stea lângă el pe un scaun până când fiu-su o să parcurgă toate paginile care li se dau şi o să afle tot adevărul dar el n-o să citească nici un rând cu ochii lui.

Exact asta au şi făcut.

Tatăl a stat mai bine de o jumătate de zi într-o cămăruţă îngustă şi rece lângă fiul său care îi citea dosarul. Pe la crăpăturile ferestrei trăgea un curent tăios ca o lamă de brici. Mâinile băiatului se făcuseră vinete de frig. Tatăl său şi-a ţinut mâinile în poală, sub capetele fularului şi din când în când şi le freca, apoi bătea din picioare pe duşumea ca să şi le mai încălzească dar de ridicat nu s-a ridicat deloc.

Niciunul nu s-a dus la baie şi nici măcar să bea apă câteva ore bune.

Numele îi erau străine băiatului şi înşiruirea evenimentelor era neclară. Notele deveneau din ce în ce mai greu de înţeles pentru că ordinea cronologică nu era respectată şi pagini întregi lipseau. Le-au dat doar un extras din dosar, de fapt. Băiatul s-a întors către tatăl său şi l-a întrebat dacă se simte bine. Taică-su i-a răspuns atunci că simţea cum îl cuprinde răceala.

Fiul i-a spus că şi el simte răceala aia şi continuat să citească.

Când au ajuns la Alba Iulia, i-a propus să oprească. Se făcuse noapte şi şoferul din faţă îi părăsise la Sighişoara. În rest, nu au văzut altă maşină pe şosea.

Au oprit la un hotel ieftin. Luminile de pe stradă i-au adus aminte că se apropiau sărbătorile.

Au luat o cameră împreună şi apoi au coborât să mănânce. Din hol şi-a sunat soţia. A întrebat-o ce fac gemenii. Ea i-a răspuns că sunt bine. Apoi l-a întrebat ea cum se simte. I-a spus că a obosit şi simte cum răceala îi dă târcoale. L-a întrebat cum se simte taică-su şi i-a răspuns că el e şi mai răcit, tot drumul în maşină şi-a tras nasul şi a tuşit. I-a spus că o iubeşte. Ea i-a răspuns că şi ea îl iubeşte. Apoi a închis.

Câţiva bărbaţi au trecut prin faţa geamului cântând.

La masă au avut ruladă de porc cu legume. Şi-a amintit că maicăsa făcea des ruladă de carne. Şi-a amintit că pe taică-su îl turnaseră mai mulţi cunoscuţi încă din facultate. Unii îi erau colegi, alţii îi erau şi prieteni.

L-a întrebat pe taică-su cum îi place rulada. El a mormăit că îi place.

Din unele note reieşea că aceşti prieteni fuseseră invitaţi în casa lor. De câteva ori găsise pomenit şi numele mamei lui - ea vorbea deschis, spunea exact ce gândea.

actualitatea literară 5 L-a întrebat cum îi plac legumele.

Taică-su i-a răspuns că sunt nefăcute.

Nişte lăutari au cântat câteva melodii vesele şi ceilalţi au aplaudat, apoi unii i-au chemat să le cânte chiar la masă şi le-au dat nişte bani.

Lăutarii au trecut şi pe la ei dar s-au prins repede că nu pot ciuguli nimic şi s-au îndepărtat cu viorile pe umeri.

Se făceau referiri dese la maică-sa şi la un alt dosar, probabil al ei.

S-a gândit că pe ea nu mai putea să o întrebe dacă ar vrea să-şi vadă dosarul. L-a întrebat în schimb pe taică-su dacă vrea un desert dar el a preferat să bea un pahar cu apă.

S-au ridicat de la masă şi el s-a temut pentru o clipă că numele pe care le citise la arhive i s-ar putea amesteca în cap. Un fior i-a coborât pe şira spinării şi inima i s-a strâns de frică. În cameră, tatăl a ales patul de la geam, s-a înfăşurat în plapumă şi a stins veioza. El, în schimb, s-a tot foit. Simţea răcoarea supărătoare a aşternutului şi a camerei. Geamul se împânzise de flori de gheaţă.

O lumină palidă venea de pe stradă. A aşteptat până când respiraţia tatălui a devenit liniştită şi s-a strecurat din pat. Aşa făcea şi când era mic dar pe atunci nu fuma.

Pe coridor şi-a aprins o ţigară. Coridorul se întindea lung, nemişcat ca un gât de gâscă tăiat pe butuc. A constatat că mocheta se tocise rău şi pereţii erau cam murdari. În capătul cel mai apropiat se vedea un fotoliu şi el jerpelit. Îl cam ustura gâtul aşa că a tras doar câteva fumuri. Apoi a stins ţigara şi a intrat în cameră.

Noaptea temperatura a coborât până la –17 grade. În vis, fiul a aflat că tatăl său l-a turnat la Securitate. A fost o veste copleşitoare. Încerca să scape dar nu putea. Era urmărit. A fugit cu un dosar gros la subraţ şi s-a ascuns sub o poartă înaltă. Citea în picioare.

De fiecare dată când ajungea la capătul unei pagini, descoperea o nouă filă în dosar. Trebuia să fugă dar nu putea să o facă pentru că dosarul neterminat îl ţinea pe loc. Şi-a dat seama că bătrânul ştia atât de multe despre el, despre soţia şi copiii lui, în schimb el nu ştia mai nimic despre tatăl său. Apoi se făcea că era pe un câmp nisipos şi încerca să răstoarne o broască ţestoasă pe spate. O împingea cu băţul şi o lovea în carapace încetişor fără să-i facă vreun rău când deodată a deschis ochii şi s-a trezit.

Taică-su stătea pe marginea patului şi se uita la el.

- Trezeşte-te să plecăm, i-a spus.

Pe ultima bucată de drum, s-a simţit cumplit de obosit şi şi-a dat seama că răceala l-a prins şi pe el. Taică-su i-a propus să rămână acasă peste noapte. El şi-a sunat soţia şi a întrebat-o dacă se supără că el mai întârzie o zi. Ea i-a spus să facă ceea ce trebuie să facă. A întrebat din nou de băieţi şi a aflat din nou că sunt bine. Soţia a închis telefonul fără să îi mai spună că îl iubeşte. Probabil că era foarte ocupată. Nici el nu i-a mai spus că o iubeşte.

Taică-su i-a spus că femeia din casă le-a pregătit o supă de os cu măduvă. Era convins că asta o să-i pună pe picioare. Ceaţa i-a însoţit până aproape de oraş dar vremea se făcuse mai blândă. Ninsoarea s-a transformat într-o ploaie măruntă. Au trecut pe lângă ospiciul de nebuni de la marginea oraşului. Bolnavii stăteau la garduri şi fumau în ploaia rece. În curba următoare au derapat. Niciunul n-a păţit nimic dar s-au ales cu o sperietură zdravănă. Maşina s-a înfipt cu una din roţile din spate în mocirla care se dezgheţase puţin. A accelerat dar n-a reuşit să scoată maşina de acolo. Tatăl a trecut la volan şi el încercat s-o împingă din spate. La un moment dat s-a oprit şi a stat să privească roata care se învârtea în gol. Taică-su a încetat să mai accelereze şi a ieşit din maşină.

- De ce nu mai împingi?

Nu i-a răspuns, pur şi simplu, privea roata care rămăsese acolo.

După o vreme, pe drum a trecut o maşină. Taică-su l-a recunoscut pe doctorul psihiatru care se întorcea acasă din tura de după masă.

S-a oprit să le dea o mână de ajutor.

Doctorul părea cam şui, spunea tot felul de lucruri ciudate şi izbucnea fără motiv în râs dar totuşi tatăl i l-a prezentat ca pe un prieten bun. Au întins o şufă între maşini şi cu ajutorul psihiatrului au ajuns din nou pe drum. I-a remorcat până oraş. Acum tot ce trebuia să facă era să învârtă încet de volan spre stânga sau spre dreapta fiind atent la semnalizarea din faţă. Aproape de casă a simţit o ameţeală fierbinte care i s-a suit în creştet. Apoi a strănutat de câteva ori şi i-a fost mai bine.

Când au ajuns acasă erau amândoi murdari şi obosiţi. Femeia plecase şi le lăsase oala pe aragaz. Supa se cam sleise. El n-a mai avut chef să mănânce, s-a întins pe pat şi gândurile i se învârteau în cap exact ca roata maşinii în noroi. A revăzut camera în care dormea şi învăţa în vremea copilăriei şi dintr-o dată i s-a părut îngrozitor de mică.

Taică-su a intrat brusc pe uş[.

- Ai aflat cine m-a turnat?

Nu se aştepta la întrebarea asta. S-a ridicat în capul oaselor şi l-a privit clipind des. Figura tatălui s-a compus încet-încet în faţa lui.

- Purta numele de cod – Ursu, i-a zis.

- Bine, bine dar ai aflat cum îl chema de fapt?

- Erau mai multe nume acolo. Petroviceanu, cred.

- Aha, i-a răspuns tatăl şi s-a îndepărtat spre uşă. Sigur nu vrei supă?

- Nu. Sau Petroveanu. Ceva de genul ăsta.

Taică-su s-a oprit din mers şi s-a întors cu faţa spre el.

- Petroveanu era un tip care lucra la sere şi era pacientul meu iar cu Petroviceanu am fost coleg de liceu. Şi-a dat atunci seama că nu mai ştie şi exact de ceea ce îi era teamă, nu scăpase.

- Nu mai ştiu acum. Am citit zeci de pagini ieri şi au fost foarte mulţi care au dat note informative despre tine sau despre mama.

Taică-su s-a încruntat.

- Oricum ziceai că nu te interesează.

- Nu mă interesează. Te-am întrebat doar dacă ai aflat numele.

Am vrut să verific dacă ştii de cine trebuie să te fereşti.

Au tăcut amândoi pentru o clipă descumpăniţi - Am să m[feresc de amândoi, i-a răspuns fiul.

- Foarte bine i-a răspuns tatăl. Eu mă duc să-mi încălzesc o porţie.

Femeia asta găteşte minunat.

I s-a părut că în momentul acela se înveselise un pic.

- Cum mai stai cu răceala, l-a întrebat băiatul.

- La fel, i-a răspuns tatăl şi a fluturat din mână a lehamite. (din volumul „Marile bucurii şi marile tristeţi” Editura Trei, 2013)

Virgil DIACONU

6 actualitatea literară

conexiuni

nr. 38 n aprilie 2014

Cărtărescu, poetul sinclonizat la figura lui simpatică pătrăţoasă la rolele lui inteligente şi blânde (...) (p. 16).

„Ce lipseşte din tot ce scriu: excesul, implicarea, emoţia.

Poemele mele de-acum seamănă cu cele ale tuturor poeţilor proşti, pentru că un poem bun trebuie să fie patetic, chiar dacă la un mod superior…”

Mircea Cărtărescu, Jurnal, 2001, p. 15.

Mircea Cărtărescu este unul dintre puţinii poeţi români care îşi pun întrebări cu privire la athanorul poetic, la modul în care se elaborează poezia. Mi-am ales să vorbesc despre felul în care M.C. îşi concepe poezia nu pentru că am fost sedus de poetica sa, ci pentru că mi s-a părut interesant să aflu cum produce poezie un autor pe care critica literară îl apreciază la modul superlativ, căruia USR îi premiază aproape toate cărţile de poezie şi care este considerat de către Nicolae Manolescu un adevărat „profesionist al literaturii” (Istoria critică a literaturii române…, 2008, p. 1351).

Cum îşi concepe, aşadar, un „profesionist al literaturii” poezia?

Cărtărescu, poet prin trei sincronizări…

Din articolul Cum am devenit poet, publicat în volumul Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli (1), aflăm că Mircea Cărtărescu nu îşi elaborează poezia în urma unei „experienţe de viaţă” şi a unui act de imaginaţie propriu, ci a unor lecturi poetice, a contactului său direct cu poezia altora. Pentru Cărtărescu, contactul cu poezia băştinaşă şi străină a însemnat, în viaţa sa poetică, trei convertiri poetice succesive.

Prima convertire poetică s-a produs în liceu (prin 1970) – „descopeream câte un poet, român sau străin, şi îl imitam cu sentimentul că scriu de fiecare dată în singurul fel posibil, că am descoperit punctul culminant al poeziei” (ib., p. 63).

A doua convertire poetică se petrece în anii studenţiei, când este cucerit de poezia colegilor optzecişti din Cenaclul de luni, Coşovei, Iaru şi Muşina – „am reuşit în cele din urmă să înţeleg formula lor şi să o pot folosi” (ib., p. 64). Şi, în fine, a treia convertire are loc prin 1985, când este cucerit de poezia postmodernistă americană şi, în general, de „cultura de tip nord-american, astăzi un adevărat arhetip al postmodernităţii.”

(2, p. 202).

Cărtărescu ne spune în acest fel că toată poezia pe care a scris-o din liceu şi până astăzi a fost influenţată şi dominată de modele poetice străine, că el a făcut întotdeauna poezie în genul poeziei altora: de-a lungul timpului, poezia lui s-a sincronizat fie cu „un poet român sau străin”, fie cu formula poetică a generaţiei optzeci, fie cu poezia postmodernistă aflată în vogă în America de Nord, drept care creaţia sa în versuri devine, în final, optzecistpostmodernistă sau postmodernistă.

Poezia pe care Cărtărescu o scrie nu este, aşadar, consecinţa unui flux intelectual, afectiv şi imaginar, ci a unui şir de orientări şi influenţe literare, de sincronizări cu poezia poeţilor sau a direcţiilor poetice pe care le-a preţuit la un moment dat. Sincronizarea despre care vorbim aici are înţelesul de imitare a unui model poetic preexistent.

Constituie toate aceste sincronizări-imitări tehnicile creatoare, poeticele unui mare scriitor? Este o sincronizare mai bună decât alta? Să citim câteva versuri semnate de marele scriitor, culese din volumul nimic (3), pentru a vedea la ce rezultate ajunge sincronizarea cărtăresciană: „şi am sărit la geam: pe bune, ningea” (p. 38). „Zâmbeşte-mi şi tu şi mi se rupe de tot” (p. 45). „o femeie mişto, pulpe mişto” (p. 57). „Nimeni nu mă fute la cap.” (p. 73). „Tristuţ deci, pentru că vremea s-a-nchis” (p. 80). „Mişto miroase a pământ/ când vine metroul” (ib.). „Văd în schimb o fată tânără şi dulce într-un tricou mişto.” (p.

95). „era aşa mişto încât mi-a ars inima” (p. 96). „Mişto e Calea Moşilor privatizată.” (p. 100). „E foarte mişto Calea Moşilor.” (p. 102). „Mai demult iubeam constelaţiile, azi mi-e perfect perpendicular.” (p. 103). „cu viaţa lui futută definitiv.” (p. 107). „Ce-i mai mişto pe lume decât să te fuţi?” (p. 17).

Dar să urmărim şi câteva exemple în care Cărtărescu reuşeşte să lege „poetic” versurile. „Am fost pe la CR, la amici pe tot drumul m-am uitat după femei şi gagici cu negri colanţi pe sub fuste de blugi” (p. 62). „Poezia de dragoste” a lui M.C. ne oferă un fel de instrucţiuni sexuale pentru adolescenţi: „femeile sunt interesante până în 20 şi peste 30 de ani cu 5 ani înainte şi 5 după (...)”. (p. 17).

Concluzia la care Cărtărescu ajunge în clipele lui de singurătate de apartament este fără îndoială profundă: „Ce-i mai mişto pe lume decât să te fuţi?” (p. 17).

Când autorul nu cade în mirajul gagicilor, magnetofonul Kashtan îi produce adevărate revelaţii: „adesea, când plec de la şcoală mă opresc la electronice la Doamna Ghica şi mă uit la frumosul, făgăduitul meu magnetofon,

Stupidităţi de felul acesta, prezente în toate textele pe care le semnează, nu trebuie să ne surprindă prea mult, pentru că aşa arată poezia postmodernistă, mai precis poezia postmodernistă elaborată de Cărtărescu: o odisee a nimicului, cu „role inteligente şi blânde”, cu „femei şi gagici”, cu „ghete adidas” şi „jackă de piele”, cu vedetele muzicale ale anilor ’80-’90, cu străzile şi mijloacele de transport ale Capitalei etc.

Postmodernitatea acestei poezii, în care realitatea nu este nici scociorâtă, nici transfigurată în vreun fel, înseamnă, de fapt, gradul zero al imaginaţiei poetice. Aici nu vom găsi nicio urmă de metafizic, iluzie, poetic, stranietate, mitos, emoţie, ci doar abundenţa elementelor realului minor.

Cărtărescu vede lumea strict epidermic, ca un şofer. Textele în versuri semnate de el nu ne surprind artistic şi nu ne tulbură în niciun fel, locul comun este regula, afixiantă, a fiinţei lor.

Aproximativ în acest fel arată, în mare, poezia poetului pus în fruntea tuturor topurilor poetice, a poetului care se sincronizează în trei timpi, care aleargă de la un model poetic la altul, de teamă să nu piardă „spiritul epocii”; a poetului care luptă să fie sincronizat şi în vogă cu ceea ce, peste el, este în vogă. Deşi în versurile de mai sus sau în cele de tipul acestora nu există nicio urmă de poezie.

Cărtărescu, practicant al poeticii imitative retro Mircea Cărtărescu declară în volumul Postmodernismul românesc (1999) că, începând cu anul 1985, generaţia ’80 din care face parte s-a sincronizat cu poezia/literatura postmodernistă nord-americană. Dar ce înseamnă poezie/literatură postmodernistă nord-americană? Care este înţelesul, conceptul (canonul) acestei poezii, care l-a încântat pe Cărtărescu şi căruia i-a dedicat câteva zeci de pagini în cartea sa?

Poezia postmodernistă occidentală are, înţelegem de la teoreticianul Mircea Cărtărescu, două concepte (sau doar aproximări conceptuale). Primul concept este cel de literatură/ poezie (postmodernistă) retro, al doilea cel de literatură/poezie (postmodernistă) indetermanentă.

Primul concept, prima poetică postmodernistă care îl seduce pe Mircea Cărtărescu este poetica retro. Poetica retro este teoretizată de Nicolae Manolescu, mentorul său, în volumul Despre poezie (capitolul Postmodernismul, 1987 şi 2002): „poezia postmodernă se constituie ca o acceptare a tradiţiei literare. Mai mult: este pentru prima oară când tradiţia este recuperată şi integrată în bloc” (p. 185).

Conform opiniei lui Nicolae Manolescu, poezia contemporană postmodernistă este o poezie retro. Poetul postmodern, spune criticul, nu mai caută să inventeze, să descopere tărâmuri noi ale poeziei, ci recuperează şi reciclează poezia deja existentă – poezia tradiţională şi cea modernă, deopotrivă.

Poetul Mircea Cărtărescu îşi însuşeşte conceptul de poezie postmodernă retro elaborat de Manolescu, reuşind, cu poemulmamut Levantul, o răsunătoare aplicaţie a acestui concept. Iată spre exemplu câteva versuri din Levantul semnat de levantin: O, Levant, Levant ferice, cum nu simţi a mea turbare, Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare Noaptea tulbure din pieptu-mi, zbuciumul ce am în sîn, De cînd sunt deştept pe lume, de cînd ştiu că sunt român!

Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrimioare Să jelesc ticăloşita a poporului meu stare Peste care lupi şi pardoşi s-au făcut stăpîni deplin, Zgîriind cu gheare lunge al Valahiei drag sîn!

Nu ne sună cunoscut ritmul, lexicul, sintaxa, acestor versuri?

Nu seamănă ele cu cele ale poetului „romantic” pe care Cărtărescu l-a făcut surcele pentru că „era păros”? Volumul Levantul se naşte prin imitarea poeziei poeţilor predecesori, români sau străini, pe care Mircea Cărtărescu i-a citit cu intenţia expresă de a extrage din ei propria poezie...

Lipsit de imaginaţie, Mircea Cărtărescu pastişează în volumul Levantul lexicul, temele, ritmul, rimele, sintaxa, simbolurile lui Eminescu, ale poeţilor pre şi posteminescieni (Anton Pann şi, respectiv, Ion Barbu etc.) sau ale unor poeţi străini (Byron, Baltrusaitis, Borges), alcătuind din opera acestora o epopee eroicomică de secol XVII, o epopee retro postmodernistă, fără nerv poetic, cărturărească, prozaică, parodică, imensă, obositoare.

Levantul este, aşadar, consecinţa unor influenţe şi imitaţii poetice, aşa încât modelele poetice retro sunt în poem pregnante, dominante, în timp ce imaginaţia şi originalitatea autorului sunt modeste. Pentru Cărtărescu, sincronizare nu înseamnă „creaţie la înălţimea modelului ales”, ci clonarea poeziei cu un surogat de Eminescu, de Anton Pann, Ion Barbu, Byron, Baltrusaitis, Borges, Bolintineanu – iată sinclonizarea. „E oribil să scrii dacă nu vezi deja literele pe pagină, prin hârtia de calc, căci marii scriitori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali” (Zen, jurnal 2004-2010, Humanitas, 2011), spune poetul postmodern Mircea Cărtărescu, punctând astfel faptul că postmodernismul retro pe care îl practică este în mod esenţial o imitare a unor modele poetice şi că el, care face acest lucru, este un mare scriitor… Sub hârtia de calc a „propriilor” versuri se văd versurile altor poeţi, „căci marii scriitori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali”. Aşa s-a născut Levantul, poemul pe care criticul Ov. S. Crohmălniceanu îl apreciază ca fiind un „adevărat manifest postmodern”. Această evaluare nu-l avantajează însă în nici un fel pe M.C., pentru că Levantul poate într-adevăr să fie „un manifest postmodern”, dar asta nu înseamnă că el este şi poezie. „Eu am imitat tot ce am citit”, spune eroul poeziei postmoderne generaţioniste într-o emisiune la TVR 1, în octombrie 2010, referindu-se la poezie. Imaginaţia lui M.C. prelucrează texte străine. El aplică, în acest sens, o idee pe care a încercat să o

breveteze Erza Pound, care în Cantos (1927-1970) a reciclat poezii din toată lumea şi din toate epocile, începând cu poezia chineză veche. Mai aplicat, Cartărescu plagiază, de exemplu, în poemul Căderea (Faruri, vitrine, fotografii, 1980) pagina 194 a volumului Viaţa şi opiniile lui Tristram Shandy, autor Lawrence Sterne (ELU, 1969)…

Levantul, opera prin excelenţă imitativă, retro semnată de Mircea Cărtărescu, este, în acelaşi timp, un fel de poveste în versuri clasice. Structura poemului este narativ-epopeică, astfel încât, pentru a-i sintetiza firul narativ, deci povestea, Andrei Perian are nevoie de aproape o pagină… Levantul trădează un prozator care, ţinând morţiş să scrie poezie, ajunge să scrie versuri epice.

Cărtărescu re-creează, reciclează cu sârg şi prozaic poezia altora, face din poezia lirică poezie epică.

Din teoria şi tehnicile poetice practicate de M.C., înţelegem că a fi poet postmodern, eventual poet postmodern important, înseamnă a face poezie din poezia altora, deci a-i imita pe poeţii pe care îi apreciezi; înseamnă a scrie cu cărţile poeţilor pe masă. Dar dacă faci acest lucru nu dobândeşti nicidecum calitatea de (mare) poet, pentru că tot ceea ce poţi „reproduce” pe pagina ta dintr-un mare poet nu sunt decât elementele individuale şi fragmentare din care acesta îşi construieşte poezia, în timp ce viziunea şi metafora rămân ale poetului-model în cauză, fără posibilitatea de a fi reproduse. Ca să îi răpeşti acestui poet spiritul, viziunea, metafora şi să faci din el „propria” poezie trebuie să-l plagiezi! Vezi, parţial, poemul cărtărescian Căderea.

Cărtărescu, teoretician al sinclonizării indetermanente Cel de-al doilea concept postmodernist care îl seduce pe poetul şi teoreticianul Mircea Cărtărescu este cel de „literatură postmodernistă indetermanentă”. Conceptul indetermanenţei este prezentat de poet în volumul Postmodernismul românesc, fiind preluat de la universitarul american Ihab Hassan, care defineşte literatura postmodernistă prin conceptul (canonul) indetermanenţei, canon pe care îl descrie în volumul The Dismemberment of Orpheus: Toward a Postmodern Literature (4, 1971) şi în articolul Pluralism in Postmodern Perspective, cuprins în antologia Exploring Postmodernism, întocmită de Matei Călinescu şi Douwe Fokkema (5, p. p. 17-39, 1990). O privire sintetică asupra literaturii postmoderniste şi a conceptului/ canonului ei indetermanent o constituie Postfaţa la Sfâşierea lui Orfeu, tradusă în revista Caiete critice nr. 1-2/1986 (6, p.p. 181187).

Mircea Cărtărescu abandonează, aşadar, conceptul de poezie postmodernă retro teoretizat de Nicolae Manolescu şi, pe urmele lui Ihab Hassan, ne spune că poezia/literatura postmodernistă (nord-americană / occidentală) este, de fapt, o poezie/literatură indetermanentă, adică o literatură compusă din două tendinţeprincipii esenţiale şi opuse: indeterminarea şi imanenţa (indetermanenţă = indeterminare + imanenţă).

Din discursul răsucit al lui Hassan rezultă însă că cele două principii sunt, de fapt, principiul indeterminării estetice sau al determinării nonestetice şi principiul imanenţei estetice, aşa încât literatura postmodernistă indetermanentă apare ca fiind o literatură indeterminată estetic (nonestetică) şi imanentă estetic în acelaşi timp.

Opera literară postmodernistă occidentală este o operă indetermanentă, aşadar o operă nonestetică şi estetică în acelaşi timp… Adică un poem, o proză, o dramă sau comedie sunt nonestetice şi estetice în acelaşi timp… Este posibil? Conceptul/ canonul indetermanenţei pare a fi mai mult o ironie, o persiflare a literaturii postmoderniste. Prin canonul indetermanenţei, profesorul universitar american Ihab Hassan îşi exprimă rezervele sale faţă de valoarea literaturii postmoderniste, care este (se pare că este) indeterminată estetic (nonestetică) şi determinată estetic (imanentă estetic), în acelaşi timp. În ceea ce-l priveşte pe Cărtărescu, acesta nu prinde sensul indetermanenţei şi nu înţelege că opera literară indetermanentă este, prin cele două tendinţe opuse, absolut contradictorie, explozivă. Ca şi canonul indetermanent.

Mircea Cărtărescu ne asigură, în volumul Postmodernismul românesc, că poetul optzecist se sincronizează cu aşanumita literatură postmodernistă (occidentală/americană) indetermanentă. Această sincronizare înseamnă, de fapt, construirea unei opere poetice prin aplicarea canonului indetermanenţei, aşadar elaborarea unei poezii indetermanente.

Dar poezia obţinută prin sincronizarea indetermanentă este nonestetică şi estetică în acelaşi timp, este contradictorie conceptual, aşadar invalidă axiologic.

Poezia obţinută prin aplicarea conceptului indetermanenţei este într-adevăr o poezie postmodernistă, însă aceasta este în afara esteticului. Faptul că M.C. îşi face model şi poetică din poezia indetermanentă ne arată că nu a înţeles nici spiritul canonului indetermanent, nici ironia hassaniană privitoare la calitatea literaturii postmoderniste. Replica pe care M.C. a vrut să o dea poeticii retro descrisă de maestrul său N. Manolescu este un eşec.

Fascinaţia faţă de postmodernismul eşuat estetic În dorinţa de a fixa conceptul de „literatură postmodernă (postmodernistă)”, Mircea Cărtărescu publică în anul 1999 studiul Postmodernismul românesc. Volumul cuprinde, în mare, ideile autorului privitoare la poezia postmodernistă indetermanentă occidentală, la poezia optzecistă şi la poezia optzecistă, devenită postmodernistă (indetermanentă sau retro) prin sincronizare.

Dar, tot aici, găsim şi cele mai neaşteptate idei şi judecăţi din câte se pot citi în critica românească contemporană. Voi semnala în numărul următor câteva dintre ele. n Continuare în numărul următor

george g. asztalos nr. 38 n aprilie 2014

invitatul revistei

actualitatea literară 7

Trăsnit de fericit

i am just a bloody survivor who had been there done that and must get over it… viaţa e un miracol dement dacă poţi să citeşti asta înseamnă că ai supravieţuit pînă aici ai trecut prin traume trădări greutăţi şi alte dezastre dement dar minunat ai fi putut trăi în vremuri de războaie molime negre sau alte dezastre teribile dar consideră lumea asta cea mai bună în care se poate trăi şi vei vedea cît de transit eşti de fericit dement de minunat eşti aici cu toate astea eşti aici ne-noro-citule

Just laughing out the pain. Story of my life Îmi amintesc o bătaie cruntă încasată de la taică-meu vitreg Eram un ţînc curios am aprins un chibrit Şi l-am băgat în mingea nouă a lui soră-mea Habar nu aveam de ce primeşte doar ea Toate jucăriile şi toată atenţia Mingea a făcut fîsss a naibii gumă subţire Şi s-a pleoştit ca o legumă defectă Oricum Am jucat fotbal cu ea spartă Pe urmă am pus-o exact unde am găsit-o Dar ai mei s-au prins şi s-au supărat rapid Tot timpul cît m-a muşcat pe urmă cureaua N-am zis nici pîs strîngeam numai din dinţi Nişte lacrimi mari mi se prelingeau pe obraji Şi îmi era o mare ciudă că nu le pot opri Mi-am zis că poate chiar merit să mi-o iau Ba chiar să mă pedepsesc singur De parcă nu eram destul de vînăt şi nenorocit M-am dus şi mi-am apăsat palma dreaptă Pe plita încinsă de la sobă Ca să pot şi eu să urlu liniştit de durere Pe urmă am strîns pumnul tare Şi m-a apucat un rîs nervos Rîdeam de cît pot să fiu de trăsnit Ai mei erau interzişi nu ştiau ce să facă Şi soră-mea tocmai s-a trezit să plîngă Îmi venea să o mîngîi dar mîna nu mă asculta Şi mă gîndesc că toată viaţa am rîs de durere În vreme ce îmi venea să mîngîi ceva orice Dar mîna nu mă asculta nici să mi-o ard Cu fierul încins

degete subţiri. de pickhammerist eram mic şi scump mama spunea că am degete subţiri de violonist în timp mi-a şi cumpărat o mandolină o ţîrîiam cuminte în formaţie era fain am luat şi lecţii de pian la un moment dat cîntam chiar fără partitură pianul mă admira mă invidia serios treaba e că începusem să-mi intru în mînă degetele mi se mişcau pe clape tot mai muzical de repede dar toate sunt pe ducă şi habar nu au unde chiar acum pumnii îmi sunt umflaţi dureros de la bătut sacii plini de compost pentru o riguroasă afînare şi plantare mă gîndesc că dacă mi i-ar vedea cumva pianul ar lua-o la fugă de nebun cu mîinile pe cap

Măcar să ne simţim împreună Păi uite cum a fost i-am cumpărat lui văru-meu o carte Era ziua lui şi m-am gîndit să i-o fac interesantă Cartea era una mică ediţie de buzunar despre şi anume Cum să ne machiem să ne rujăm corect să ne facem Şi noi mai frumoase pentru toţi cei care ne iubesc Dar ce-i mai interesant era că nu era Pe maghiară ci pe româneşte Văru-meu se uita la mine de parcă tocmai i-am scăpat Oile în cucuruze Era fain l-am zăpăcit de tot spunea că nu ştie Cum să utilizeze aşa ceva spunea că habar nu are De ce m-am deranjat să i-o cumpăr Probabil că nu îl ducea mintea Avea o faţă de total decepţionat-depăşit şi aşa mai de-o parte I-am zis că era singura carte din magazinul lor sătesc-universal Şi că oricum gestul contează dacă are la cine să conteze Omul s-a luminat la faţă şi mi-a mulţumit Chiar am văzut ca de departe aşa un fel de mulţumire Şi m-am gîndit că toţi scriitorii ăştia scriu numai pentru dame La noi nu se gîndeşte nici mama minunii putem muri ca eroii Pe şantiere pe cîmpuri rupţi în gură de muncă Şi nu vine nimeni să ne machieze să ne rujeze frumos Măcar să ne dăruiască un ceva cretin acolo Măcar să ne simţim aşa tîmpit de bine împreună

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

Ştefan Baghiu

nr. 38 n aprilie 2014

some dance to remember, some dance to forget

(călătoria) împărţim aceeaşi banchetă

câteodată copleşiţi de oboseală ne lovim coatele unul de altul iar eu caut câmpiile verzi şi un subiect cât de mic să povestim

Krista Szocs

când vreau să deschid gura obrajii se umflă gura se încleştează aceleaşi temeri iar până la urmă case foarte multe case în oraşul acesta

am încercat să fiu

doar un alt călător am încercat să nu-mi las capul pe umărul lui când somnul îmi va închide ochii

Poem despre canal Viaţa e în sfârşit suportabilă, ca în filmele lui Jacques Maillot, în care am trăit ca un naiv.

M-am zbătut pentru dragostea personajelor in limbo şi aş fi vrut să se termine altfel. Astăzi am bătut străzile în căutarea unui loc unde să nu cunosc pe nimeni şi să-mi fie uşor să intru în vorbă. Nu mi-a fost.

Mi s-au oferit câteva fumuri de cannabis în holul cinematografului.

Bucuros, întorcându-mă acasă, am vomat şi am rămas ţintuit de zid. Atunci a început să se audă la terasă o piesă foarte lentă şi tristă, încurajându-mă să renunţ la plimbările pe malul canalului, canal negru şi abrupt şi rece, cu terasele-ponton ale staţiunii, de unde vine muzica asta crudă.

Nu e nimic de salvat în lumina palidă a străzii, singurătatea e lungă şi liniştită, poezie, filme, tone de poezie proastă, în camera luminată discret, pentru o singură amintire măruntă şi neimportantă în viaţa de zi cu zi.

M-am văzut în Tape, nu am ieşit din cameră cu zilele ca să înţelg ceva din catastrofa existenţială a personajelor închise într-o cameră de hotel. Nu era niciuna.

Nu am găsit nimic impresionant în sonetele interminabile ale poeţilor americani, il mestiere di vivere inutilă. „lasă, Ştefan,că te-ai şi distrat!”, un lucru cinstit, adolescenţii plajelor ăstora noaptea par în beţia lor lipsiţi de griji.

Sub efectul substanţelor, sub laserele desenând cercuri pe feţele fetelor excitate de mişcarea ritmică şi de mirosul de transpiraţie rece păream că mă bucur, odată cu seducţia, odată cu abandonul oamenilor, dansând pe plaja în travaliu, sub cerul care nu se mai vedea de fum.

Aici mi-a plăcut să cred că Occidentul are o tristeţe aparte, suferă de singurătate şi de boala depresiei, cum au arătat statisticile recente, în Suedia sinuciderile cresc la trecerea în al şaselea anotimp.

La Goteburg, peste punţile largi ale vapoarelor, ideal pentru un lung-metraj iernatic ar fi chipul nostru spălat de mahmureală. La Göteburg, peste punţile largi ale vapoarelor, sub muzica-mono, am fi străini sub muzica pentru aeroporturi şi fericiţi în lentoarea regiei.

Acolo, plini de speranţă şi nostalgici nu am mai părea o distracţie trecătoare.

Punţile vapoarelor mari se mişcă şi ele în lentoarea regiei, totul e un scenariu nordic şi rece, aerul tare îţi limpezeşte gândurile.

Din nou, speranţa şi-ar face loc în mintea firavă a privitorilor.

Din nou, cu aerul de siguranţă, vom săruta fiecare gura celuilalt.

Livezi trecând indescifrabil pe lângă geamul maşinii.

Călătorii pe malurile canalului Gota şi dragoste fără grabă în camere de pensiune suedeză.

Olanda, Olanda, o plimbare cu bicicleta şi marijuana fumată în Scheveningen, mintea, un iureş aiurit sub muzica aeroporturilor, pierzând pentru o clipă din emoţie.

Aşa îmi imaginez, aşa îmi imaginez singurătatea.

am încercat să nu-i vorbesc despre poezie despre david despre şoferul autobuzului care purta o bluză strâmtă am încercat capul mi-a alunecat pe geaca lui de fâş

într-o zi ca asta vom scrie de mână foi care vor ajunge la marele container ne vom înghesui la geamuri ca hainele într-un second hand vom tânji după o mâna de copil să ne salveze de aglomeraţia în faţa căreia toţi încrucişăm picioarele linia de cretă pe care o ştergi cu grijă ca pe o faţă fără trăsături gândul pe care ai vrea să-l alungi tot printr-o ştergere cu cotul

şi faci totul încet ca într-un show acustic când cea mai bună modalitate de a rezista e abstinenţa când ţi-ai propus să nu vorbeşti de bine să nu fie o zi fără o contră pentru că vrei iubire pentru că toamna asta frunzele au căzut mult prea devreme şi nu ai reuşit încă să te asemeni cu podul pe care ea a trecut ultima dată pentru că nu ai îndrăznit să ceri ajutor şi tot ce ai vrut tu să spui au spus ceilalţi şi cui să mai explici că nu totul e perfect că devii din ce în ce mai trist din ce în ce mai singur din ce în ce

Boris Marian

Copiii altora Copiii altora sunt copiii noştri. Ce uşor se intră în rai, ce greu se naşte un copil. În ziua a şaptea, Maria îşi târî trupul slab la biserică. De o lună îi murise mama. Vântul bătea uşor. Rude sărmane se găsesc peste tot. Dar de Watteau ce ziceţi? Spaima era ca o nimfă. Sacou gris, pantaloni gris. Dar Igoriuncik? Ăsta, da, nume. Un copil.

Luna e şi ea un copil. Întors din război cauţi femeia. Călătorii imaginare pentru copii.

O adevărată nomadosofie. Brăila cu mila, Buzău cu Dumnezeu. Acordeon, tu eşti unealtă divină. Din tine se nasc copiii. Un sărut de toamnă, unul de iarnă. Un sărut - un copil. Ţi-aduc odrasla unei nopţi cu aripi de sânge, au arome şi aur, cu diamant geros, lampa angelică se sparse. La ora surâsului privelnic, faţa părintelui se lumină.

Maica îşi legăna pruncul. Genunchii-s reci, primeşte pruncul. Violă şi clavecin în glas. Femeia curge-n alb , gurile sunt arse, azurul însetat te soarbe. Poetul spunea, ce spunea el? Azi noapte el s-a dus să se plimbe prin Calea Lactee, eşti prea tânăr, i-am spus, el a murmurat ceva, o formulă, nu ştiam că era cabalist, e drept că ultimul timp purta pe cap mereu o pălărie şi repeta că ziua morţii este şi ea o zi. Dar ziua naşterii?

Nu mi-a răspuns, a fugit de la locul faptei, pentru prima oară l-am zărit zâmbind, un zâmbet frumos, luminos, apoi m-am trezit cu o hârtie mototolită în mână, era tot ce rămăsese din el, a râs, dar eu nu-l mai auzeam, mă acoperise o lacrimă.

nr. 38 n aprilie 2014 măsurătoare am luptat pentru dreptate multă vreme/prostită am fost şi sunt îmi place să cred că raiul e o sfoară întinsă de care stau agăţate sufletele noastre ca o foiţă de tutun şi cerul capătă noimă asemenea unei morţi fizice în timp ce copilul rostogoleşte cercul de mine se agaţă umbra ia forma nimănui iar tu vezi omul e plin ochi şi de el odihnă trupului meu îi spun lui trupului şi nu mă cred când mă fac mă numesc Silvia!

dreptul meu la visare prietenii mei imaginari sunt oamenii adesea trecători pestriţi ori plecaţi de acasă din cine ştie ce motiv se poate demonstra existenţa unora prin decupaj artistic de exemplu ieri am decupat un păun şi el aşa îngâmfat mi-a spulberat încrederea că mai pot fi şi altfel am zis bun trebuie să dau drumul unei ape să curgă şi vedeai da vedeai peştii cum înoată doi câte doi în pereche cum se hrăneau creşteau şi nimeni din lumea asta nu se întreba măcar de ce oare doar vai şi vai era o vreme ca astăzi neştiută când un peşte tăcea pentru că aşa face el de obicei sau cum ai spune tu despre lună că are două feţe ori balerine cu picioare diforme nu există nu-i aşa

şcoala de poezie să curgă lapte din cer aşa ne cunoscusem sub cortina de plumb a lumii şi vie era Doamne paleta omului uneori să zic eram ce sunt acum un simplu călător iar dacă mă întreba careva dar ce mai poţi fi altă dată băteam uşor din aripi zburam nici eu nu ştiu pe unde

actualitatea literară 9

Silvia Bitere

îmi lăsasem din gânduri ca moştenire – neştiutele umbra într-un pahar cu apă mai târziu s-o beau dintr-o suflare până când frunza se va clătina în urma mea am avut noroc să slujesc pământul să-mi ţipe copilul în noapte mi-e foame să curgă lapte din cer!

rochia ei cu fluturi

existenţa norului cum trec săniile zâmbetul jena amarul bucuria că am aflat cine este

de rochia ei cu fluturi erau prinşi acei ochi cu ei zbura căci aripile omului nu pot zbura atât de sus ca într-un imn desăvârşit călcâiul scânteia poteca nu vă miraţi de ce nu mă întrebaţi cam cum există o vreme pentru toate când dormi şi corpul pluteşte asemenea unei planete surogat în burta mamei te agiţi până ameţeşti viaţa în subteran e ca o stare lichidă când forma mea ia forma rochiei tale te trezeşti într-o bună zi absent pe lumea asta fără vise nu ai ce căuta în ţara ta treci graniţa găseşti o bucată de palimpsest pe care îţi scrii un nume la întâmplare nu ştii cine eşti nimeni nu te învaţă pentru că nimeni nu ştie iei rochia cu fluturi o scuturi moliile sar din ea le omori le pui la uscat le înghiţi apoi devii un fluture în final poţi zbura cu aripi dar nu mai departe de lustră

în zed şi-n zen

încă îl caut pe Dumnezeu să mă uimesc că nu port carne pe suflet

stare parţială de asediu asupra tuturor

puncte

soldatul din trup

în mintea mea se lasă ceaţa se întâmplă merg la doctor îmi vorbeşte despre vreme cum ninge în inima lui câteodată şi ce bine că are un băiat frumos acasă cât de mândru este să împartă planeta cu el şi ce trist este când mama copilului doarme fără griji în pământ

tristeţea ca şi bucuria treceau cum ai trece o trecătoare adesea trecători adesea trecătoare poţi tu să-mi alegi un munte şi să scrii pe el nu te uit nu mă uita

porro via este o replică a vântului turbat mirato scoaterea dedesubturilor de sub rochia de mătase a femeii şi ea umblă vie în trup de bărbat precum o cheie ascunsă la streaşina unei case părăsite îţi dă fiori acei fiori din care se nasc monştri o curbură desuetă a realităţii nu dăruiesc priviri clandestine nimănui istoria se scrie încet odată cu mersul nostru şi cel din urmă pas călcat este aripa unui om o replică a zborului în care eu cred

azi ca şi ieri am înţeles o parte din sensul existenţei mele m-am dat cu cercul până m-a luat naiba cu el în şapte ridicam sprânceana treceam pe lângă bocanci fluieram pe străzi ca un hoinar la drumul mare eram pesemne un evadat dornic de libertate şi fără grija de mâine mă salutam ca un soldat în marş aveam epoleţii la vedere plângeam de fericire cu ei pe umăr da sunt da exist uite calc iarba calc mocirla sunt viu şi lângă mine stă inamicul cu buza crăpată ca la iepure e om pentru asta trebuie să lupte ca să ştie cum să moară nu din genunchi nu din încheieturi căderea cu epoleţii pe umeri repet sir cu epoleţii pe umăr aici se moare drepţi nu ai părinţi eşti unic trupului tău dezlegare din susuri mărşăluire nebunul care te strigă nebunule tu as besoin de tenir bon la chute ne se fait pas à genoux

omul din buzunar nu-ţi face griji pentru mine o să fiu aşezată în patul cu muşchi verde cu păsările cum zboară aievea prin vis nemărginit ochiul nostru cuvânt înainte de plecare somn viu prins de coastele unui cal înaripat cerul este viaţa noastră paralelă în care dacă pluteşti ţărâna nu mai are sens aici povestea dacă o pierzi într-un buzunar se regăseşte în fiinţa ta într-o scorbură departe existenţa nu este simplă reprezintă o parte din ce nu ai găsit pe drum când ai pornit din pas căutarea şi chipul ţi-a rămas încremenit în prag vântul ca un fior ce-ţi marginaliza şi-ţi micşora din trup până când micimea se făcea punct nu erai al tău erai al unui sculptor de oameni amator ce murise trist într-un buzunar undeva în univers

atunci mă las deoparte uit de ce am venit acolo îl iau de mână mergem la fereastră îi arăt un nor care tot trece de vreo câteva ceasuri prin faţa noastră trec sănii îmi zâmbeşte jenat ochii ca o dungă e limpede mă vede înţelege tot

între mine şi tine stau vieţile să cadă în pustiu cum stelele din cer pe bolta noastră palatină vorbelor tăcere ca la închinare în zed şi-n zen cât este ceasul? nu te supăra că te întreb prin aer pluteşte mâna lui tata mă strigă du-te şi adu-mi capul picioarele glezna uriaşului să mi le coşi de trup ca de Dumnezeul tău dar mai ales adu-mi cuvântul am obosit învăţătorule la noapte mă ascund în palmă tu să-mi tratezi gândurile de insomnii

sunt puncte rotitoare în jurul propriei axe o gloată de isterici care merg în convoi pe soare în timp ce apocalipsa le iese în cale în timp ce copilul tău şi copilul meu în timp ce mă pierd dacă e să-mi fac din viaţă un fular din pluş dacă poate m-aş scufunda în moalele capului într-o sondă fără alibi într-un tricou alb 13 m-aş duce în cel mai select club love story I love the earth I love you sunt obişnuită cu declinările scoarţei cerebrale alunec frenologic în zone minate ale formei umane în timp ce prietenul meu în timp ce prietena lui în timp ce mă pierd

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 38 n aprilie 2014

Carte mică de stat, mare de sfat

Îi dau dreptate lui Viorel Mureşan, cel care scrie cuvîntul de însoţire pe coperta a patra a reeditării interviului luat de Vasile Gogea Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca, la Bucureşti, în aprilie 1990: „Genul publicistic al interviului nu este întotdeauna şi unul efemer”. Probă incontestabilă, Voci în Vacarm: prima ediţie, Eikon, 2010; a doua, Eikon, 2013. Depinde de greutatea temei. Or, tema e răul comunist (chiar dacă afirmaţia ar fi taxată incorect politică), mai rău decît oricare altul. Mai rău decît răul fascist. „Moartea e un meşter german”, scria Celan, presimţind-o. Moartea în Gulag a fost meşter sovietic, mai priceput. După ce a aflat proporţia crimelor a lui Stalin, Fadeev, prim secretar al Uniunii Scriitorilor, s-a sinucis. Ca să susţină cauza, îi denunţase pe mulţi confraţi, ca opozanţi.

Vasile Gogea (om cu Dosar de Urmărire Informativă din hă-hăt ‘75) trage cu puşca de soc a întrebărilor şi puşca ia foc de la uluitoarea energie (critică) a Monicăi Lovinescu. Atunci, în ‘90, vehementa doamnă încuviinţa vacarmul ca marcă a democraţiei, corectată, cu vocabula lui Pierre Hassner de Virgil Ierunca: a democraturii.

Monica Lovinescu, o conştiinţă vie, agitată (sublinierea îmi aparţine, Magda U.) formula tranşant: „Eu cred că vacarmul este inevitabil, nu mă plîng de vacarm. Cred că apariţia unor intelectuali care se ocupă, în sfîrşit, de societatea civilă, ţine aproape de miracol, cred că trebuie accentuat acest lucru: discursurile coerente se aud foarte bine şi în vacarm […].

Personal, aş vrea cît mai mult vacarm deocamdată”. Mai bine temperat, în felul celebrului clavecin, era Ierunca: „Nu-i mai puţin adevărat că există vacarm şi vacarm; […] este, totuşi, greu suportabil, ca în acest vacarm pozitiv, luminos, care ar fi un fel de răspîntie a dialogurilor, să auzi voci compromise pînă în ajunul Revoluţiei, să asişti la îndemnuri şi lecţii de democraţie primite de la consilieri intimi ai lui Ceauşescu”.

Non-conformist constant faţă de alt tip de dirijare, Ierunca vedea deja că „lucrurile se complică, iar vacarmul îşi pierde din măreţia şi necesitatea lui imediată”.

Fără îndoială, după cincinale de supunere, de tăcere cu capul plecat sub Teze fără antiteze (Petru Ursache mi-a spus de multe ori: „E mai uşor să nu taci; greu e să taci”), vacarmul a fost catharctic. Imediat după „evenimente”, amfiteatrul era strada, piaţa publică. Masa de scris? Tribuna era mai importantă decît scrisul. Visul literar trebuia dat deoparte pentru veghe. În vacarmul postsocialist, erau necesare voci ferme, cum afirma, „fără pesimism şi fără optimism, pur şi simplu obiectiv”, sociologul Vasile Gogea. Vocile celor morali-estetic sau estetic-morali, cum vreţi a spune, care să creadă în operă, dar şi în opera biografiei, la fel de greu de creat. Calitatea de om şi talentul, reuşita estetică nu sunt termeni opuşi. A spus-o şi Pierre Emmanuel, cînd a luat Premiul Academiei Franceze, dezmeticit după un puseu de febră roşie: „Opera mea nu înseamnă nimic dacă n-o semnez cu viaţa mea”.

Am sperat şi eu, şi Petru Ursache în revenirea la puterea dintîi a cuvîntului, a verbului. Cuvîntul care la început a fost şi care trebuia păstrat nemurdărit. Dar cine a profitat de vacarmul care i s-a părut benefic Monicăi Lovinescu? Nu vocile curate, ci cele compromise. „Omul, capitalul cel mai preţios”, a intrat în grija lui Ion Iliescu, liber-cugetătorul care aderase la religia PCR. Soluţia bună: un tribunal al tăcerii, cu sentinţa nu alta decît: Taci o vreme, dă o vreme un pas înapoi; nu definitiv, o vreme numai; o legislatură, nu tăcere silnică, pe viaţă. Punctul 8 nu s-a realizat.

Discernămînt în vacarm? Ca să alegi corect trebuie să disociezi, să apreciezi corect. Şi nu în vacarm. Iar minciuna e mai uşor de tăinuit într-un vacarm care şi amorţeşte, şi orbeşte.

La 25 de ani de la „evenimente”, vacarmul nu mi se mai pare nici pozitiv, nici luminos (adjectivările lui Virgil Ierunca); se vede clar răul făcut de echipa de zgomote: urletele lui Brateş despre apele otrăvite de terorişti au acoperit rîsul cinic al lui Brucan. Au urmat aberaţiile strigate prin pieţe, isteria contra exilaţilor de voie ori fără voie, care n-ar fi mîncat salam cu soia, dar şi contra politicienilor istorici, trimişi la Antipa: „Boşorogii fără dinţi vor să fie preşedinţi”, demascările din balcoane. Petre Roman, jubilînd: „S-au demascat, s-au demascat!”, ca să se dea de trei ori peste cap şi să ajungă liberal, după ce-i devoalase pe liberali şi pe ţărănişti.

Demascări şi măscări („Ne-aţi dat blugi/ Să ne faceţi slugi”, culminînd cu „Moarte intelectualilor”), încheiate cu votul din Duminica orbului.

Trebuia adus la PRO Tv Brucan francmasonul, pe care au mizat şi sovieticii, şi americanii, considerat „muzeu viu”, ca săşi etaleze abundentele rememorări machiate sau Ion Gavrilă Ogoranu, luptător pe versantul de nord al Munţilor Făgăraş (m. la 83 de ani, în 2006), ca să-i înveţe pe tineri că brazii se frîng fără a se îndoi? Era nevoie de rechizitorii făcute de caractere, de conştiinţe, nu de atacuri calomnioase, crezute – şi asta-i trist – mai lesne decît în comunism. Impostura din ce în ce mai zgomotoasă a făcut prăpăd civic, destrămînd coeziunea socială, aşa cum face şi acum. Iar combinaţia

dintre impostură şi ură a dus unde a dus: la România în stare de bardo, ca să uzez de parabola impresionantă a sociologului Nicu Gavriluţă. Din păcate, lecţia sa de anatomie a răului politic/ sociologic/ pseudo-cultural n-a avut atîta audienţă ca analizele tranzitologilor numind criza, în care ne afundăm, formulă de căutare.

Falsurile, erorile, nepriceperea guvernanţilor au fost acoperite de vacarmul pro roze şi de prognoze flagrant neadevărate. S-a strigat cît s-a strigat ceva cu h şi oţii şi altceva cu vinovaţii fără vină vor să se facă lumină. Însă lumină a făcut Burtică. Zice presa că a iluminat Piaţa Unirii şi Metroul, scoţînd 1 milion de euro anual. În vacarm, s-au făcut „reforme” devastatoare, de la distrugerea irigaţiilor (comuniste, ca şi porcii din fermele lăsate de izbelişte), pînă la înstrăinarea criminală a pămîntului românesc. Ni se pare glumă că premierul israelit a raportat în Kneset că, gata, s-a cumpărat România ca teritoriu de rezervă? „Cadrele de încredere” ale emanatului, dînd din mînă şi din umeri, au avut o minoră problemă de adaptare, înainte de a-şi recupera scaunele. Cine ar fi depus atîta zel iliescist decît activul greu? Cine s-ar fi supus consemnului fostului prim-secretar de Iaşi decît turtele ideologice, de-a rostogolul prin partide? Şi ce bine au fost protejaţi agitatorii culturali

marxist-leninişti, trecuţi la neotomism, ziarişti reciclaţi la Academia „Ştefan Gheorghiu”, criticii militanto-angajaţi pentru literatură, nu realistă, ci realist socialistă.Opozanţii, „cei care destabilizează”, trebuiau puşi la colţ roşu şi au fost.

Cu „elemente de încredere” s-a lansat distrugerea economiei.

Repede, la 19 iunie ‘90, s-a desfiinţat CSP (Comitetul de Stat al Planificării), ca să se planifice haosul. Maldărul de fier vechi al economiei ar fi blocat „Marea Reformă”. Echipei de impostori numiţi de Iliescu-Roman le-au urmat cei 15000 de specialişti emilieni. Vacarmul s-a sporit ca să nu mai înţelegem urmările ordonanţelor de tip „stolo”, sau „văcă”, iar uriaşul zgomot a fost produs de motoarele „magnificului crucişător” (mulţumesc, Radu Ulmeanu!), care, după Adrian Năstase, ar fi vîndut în ‘92 (sub ce guvernare oare?)

15 vapoare pe 15 dolari.

O fi avînd minciuna picioare scurte (ne-am dezmeticit!), dar răul a fost făcut. Economişti, sociologi, analişti de bună credinţă au avertizat că de-structuranta, dez-organizata noastră tranziţie-tunel ne va duce cu capul în zid. Şi cîţi analişti preformataţi ca tocătura de hamburgher n-au lăudat „guvernul bocesc”, aşa cum îi spune un istoric avizat.

Da, s-a dorit ca vacarmul să fie năucitor, ca spaţiul public să fie ocupat de persoane inadecvate ca Becali, „războinicul luminii” ori ca Vanghelie. Ca să nu mai vorbim de cei „mici”: micul Titulescu, alias Ponta, micul Averescu, alias Diaconescu, dar şi mai micul Boc (şi nu la înălţime mă refer), alias „lightul de externe”, cum îi spune Goma, Mihai Răzvan Ungureanu. În alte cuvinte, de ce să mai învăţăm istorie? Nu de alta, dar am afla că anticomunismul a fost furat de urmaşii direcţi ai comuniştilor, că fiii celor teleportaţi din URSS să construiască în România comunismul fac tocmai ei procesul comunismului, ca să ajungă la concluzia că Dej-PaukerTeohari ar fi avut „faţă mai umană” decît Ceauşescu. Ca şi cum frica şi compromisul n-au pornit din perioada dejpaukeristă, cînd riscul puşcăriei a fost infinit mai mare.

Se vede mai limpede acum cît de imperios necesar e justiţiarismul lui Paul Goma, care n-a nuanţat, n-a relativizat.

Vină colectivă? E vorba de altceva: de disiparea ei. Să fie securiştii ferice, liniştiţi că am fost de vină cu toţii. Lui Goma i s-a reproşat şi că a fost pecerist 3 zile, ilegaliştilor – nu.

Liviu Antonesei scrie în prefaţa trialogului Gogea-IeruncaMonica Lovinescu: zgomotul şi furia au fost „nu doar polifonice, ci şi cacofonice”.

Avem un Havel, dar acesta e Goma, care e şi Soljeniţîn totodată. El trebuia să capete rol în polis. Ca „profesor de libertate”, cum l-a numit Eugen Ionescu, n-ar fi permis să fie confundat, cum constată Liviu Antonesei, „albul cu negrul şi cenuşiul cu un fel de roz bombon”. Sau roz-combinezon, dacă mă gîndesc la Nina Cassian.

Sunt mulţi profesori de libertate, dar unul este emeritus: Paul Goma. Cărţile experienţei sale direct biografice (şi numesc numai două, Gherla, unde a stat doi ani şi Patimile după Piteşti, docu-roman, ficţiune simulată) demonstrează fără drept de apel că literatura este, în ultimă instanţă, o chestiune de etică. Iar exilul lui Goma nu a încetat ca exilul lui Soljeniţîn. Pe Liviu Antonesei îl aprob iarăşi cînd scrie: „Poate într-un singur punct să se fi înşelat (cu trimitere la

cele două voci în trialog), de fapt cred că au exagerat dintr-o foarte mare prietenie. Mă refer la compararea unui foarte important intelectual român cu Vaclav Havel. Fără a contesta valoarea intelectualului nostru, comparaţia e, totuşi, la fel de strivitoare ca şi cea produsă de el însuşi între Horia-Roman Patapievici şi Kierkegaard”.

Asaltul echipei de zgomote a trimis vocile adevărate (sintagma Monicăi Lovinescu) în exil interior. La şedinţele Alianţei Civice l-am văzut în fruntea trebii pe un arhitect, N. Vericeanu, care construise sediile PCR în cîteva judeţe; sediul PNŢ era năpădit de securişti. Într-o Alianţă Civică unită comunismul ar fi avut un opozant puternic. S-a spart. În ‘90, preşedintele ne-a adus pulpe SUA cu gust de miel şi pensionarea masei de activişti. Emanatul şi-a protejat cu sîrg vechile piese din sistem. Ce să-i arestezi, cînd puteau fi mutaţi în diplomaţie? Şi aici trebuie să-i dau iarăşi dreptate Monicăi Lovinescu: „Eu pledez – îmi permit această sugestie – pledez, paradoxal, pentru existenţa unui partid comunist”.

Care ar fi adunat pe faţă „organele”, nu să se fi infiltrat peste tot, cu ştiuta lor ştiinţă.

Am mai spus-o: reperele morale ale fiinţei au fost sfidate or marginalizate. Cum adevăraţii eroi nu sunt vocali, vocile curate au fost acoperite. Comunistofobii, ca părintele Gh. Calciu Dumitreasa, Ion Gavrilă Ogoranu, Vasile Paraschiv, părintele Iustin Pârvu, mor; comunistolatrii, chiar dintre cei tineri, căzuţi iarăşi în capcana utopiei rele, a binefacerilor egalitarismului într-un Paradis roşu foc, se înmulţesc.

Lenin n-a fost îngropat, iar pentru Stalin, în Rusia tuturor posibilităţilor, biserica a propus beatificare. De la Gorbaciov cetire: „Teoria marxistă a prevăzut posibilitatea ca, în cursul edificării societăţii noi, să fie nu o dată nevoie să se refacă totul de la capăt”. La 13 ianuarie ‘91, în aşa-numita „sîmbăta sîngeroasă de la Vilnius”, trupe speciale atacă Televiziunea. Se moare. „Bunul Gorby”, reformatorul îi ucide pe „naţionaliştii” din Lituania. Bilanţ: 15 civili ucişi, 650 de răniţi, o treime studenţi şi elevi. Închid paranteza. Aşadar, comunismul poate fi refrigerat, defrigerat şi servit ca hrană ecologică portocalie, eventual Chinese Mix. Virgil Ierunca a aflat că i-a murit mama din mandatul returnat de poştă, cu menţiunea decedată. Cu mama Monicăi Lovinescu ştim ce s-a întîmplat din cartea cutremurătoare a Doinei Jela. După 10 aprilie, pînă în 24 aprilie, Monica Lovinescu a fost internată într-un Mouroir de la marginea oraşului. Radu Mareş, în „Acolada” de martie se opreşte să traducă acest cuvînt (cu Muritoare sau Loc de murit), dar scrie că ICR n-a găsit bani pentru deplasările la Paris ale Doinei Jela, că importanta donaţie a familiei IeruncaLovinescu (două case memoriale, două biblioteci, o discotecă, o bursă, timbrul literar de pe cărţile a trei scriitori) n-a fost de-ajuns; în schimb, pentru Nina Cassian, transatlantica, pe care Valéry Oişteanu o apelează „vacă comunistă” (cacofonia lui), ICR-ul găseşte parale multe.

Este limpede că ne deranjează şi amintirea victimelor, nerăzbunate prin condamnarea torţionarilor. B.O.R. are alte probleme decît recunoaşterea sfinţilor din închisorile comuniste, deşi a-i sanctifica e treaptă de urcuş haric… Sau nu vrem să întărim conştiinţa jertfei întru Hristos? Şi cum să-l beatificăm pe Valeriu Gafencu, Sfîntul Închisorilor, dacă nu ne permite fiul unui marxolog, în numele fandaxiei de cămaşă verde, boală moştenită de la tătîne?

S-a bifat în Parlament condamnarea comunismului ca regim sîngeros. Gata, rana s-a pansat, nu mai curge sînge.

Ni se spune că martirii comunismului sunt nedoriţi în Noua Europă, care are nevoie de uitare, de iertare, de îndurare.

Injuriifărălimiteaufostproferatelaadresaprezenţelorcivice îndreptăţite să fie prezenţe civice. Fac vîlvă nonpoliticienii şi nonanaliştii politici, la întrecere cu nonscriitorii la ziar şi cu nonziarişti. O voce excesiv de răsunătoare este a Sandrei Pralong. Bunicul, generalul Budiş, a venit din URSS cu divizia trădătoare; nepoata – cu fondurile Soros. În Who’s who e trecut (certific exactitatea citatului) că are ca hobby vizitarea bisericilor. De profesie antreprenor social, îi acuză de stalinism (unde decît la televizor?) pe cei care vor condamnarea agit-propagandiştilor celei mai criminale ideologii. N-o fi ştiind că Lenin (vezi Opere complete X) telegrafia: „Împuşcaţi-i şi pe şovăielnici”.

Mai scrie Radu Mareş despre „monici” că „au fost evacuaţi într-o posteritate aflată pe o linie de garaj obscură, la periferie”.

Democratura i-a învins. Vocile lor s-au estompat în vacarm.

Iar vacarmul îngăduie, în continuare, manifestările răului.

nr. 38 n aprilie 2014

recenzii

actualitatea literară 11

Dan Negrescu, Tablou (dintr-o expoziţie) cu siguranţă şi înţelesuri, EUV, Timişoara, 2014 Dan Negrescu, unul dintre cei mai importanţi latinişti români la ora actuală, cunoscut autor de studii de specialitate în domeniul culturii şi civilizaţiei clasice, prolific traducător şi prozator, apare, în volumul de faţă, într-o altă ipostază, aceea de eseist.

Textele din acest volum, completând deja o serie cu caracter similar (Tablou cu siguranţă, Tablou cu siguranţă şi înţelesuri), prima dată apărute bilunar, în suplimentul de cultură Paralela 45 al publicaţiei timişorene Renaşterea bănăţeană, sunt rezultatul unei încercări reuşite de punere sub observaţie a cotidianului, scoţând în evidenţă, cu precizie şi fină ironie, întreaga prostie, auto-suficienţă, mediocritate a lumii care ne înconjoară. Pretextele de la care pornesc eseurile lui Dan Negrescu sunt nenumărate; toate însă se reclamă din imediata noastră apropiere – în spaţiu, cel puţin, în timp fiind frecvente incursiunile în realitatea doar aparent paralelă a Romei antice. Ca prozator, Dan Negrescu ne este cunoscut (pe lângă volumele dedicate poveştilor oraşului natal, Timişoara, în speţă cartierului Mehala) prin excelenta Trilogie imperială, în care transpune, sub pretextul epistolar şi biografic, o pseudo-istorie, o variantă subterană a Istoriei cu majusculă. Deşi cele două tipuri de texte par foarte îndepărtate ca subiect şi substanţă, autorul face în povestirile romane şi în eseuri un lucru asemănător: el se interoghează, critic, asupra continuităţii istoriei, asupra modului în care istoria se repetă, asupra modului în care nimeni nu învaţă niciodată nimic din trecut, nici măcar atunci când pretinde acest lucru în gura mare. În multe din scrierile lui Dan Negrescu, Roma este o constantă de raportare, hiperbolă a tot ceea ce ne înconjoară şi paradox: reper valoric stabil şi iluzie, barbarie şi cultură supremă, civilizaţie şi decadenţă.

Mai mult decât atât, se observă în proza şi eseistica lui Dan Negrescu o tendinţă detectabilă în scrierile istoricilor antici, anume aceea că lecţia de istorie (nemijlocită, în volumele care se reclamă făţiş din Roma, precum mai sus pomenita Trilogie imperială, sau filtrată, în eseistică, prin fixarea Romei în parabolă) nu are de-a face doar cu trecutul, istoria fiind, în acelaşi

timp, şi pretextul necesar pentru abordarea frontală a chestiunilor contemporane.

Filologul clasic nu rezistă tentaţiei de a folosi Roma nu doar în context simbolic, ci şi lingvistic. Astfel, în Tablou (dintr-o expoziţie) cu siguranţă şi înţelesuri, eseurile despre strâmbăţia lumii actuale sunt alternate, pentru a rupe un pic ritmul, cu pastile etimologice, cel mai adesea şi ele bine ancorate, spre final, în cultura actuală. De exemplu, explicând originea verbului a estima şi explicând recontextualizarea lui în România de astăzi: ”Chiar dacă DEX, uitând de înţelesurile primare, crede că a estima presupune aproximaţie, nu putem să nu observăm că, fie şi întorcându-ne la greutatea aramei, estimările autohtone, zilnic altele, au mai curând uşurinţa neseriozităţii şi imponderabilitatea, chiar înariparea fantasmagoriei.” (p.33-34) Racordând realitatea contemporană la exerciţiul lingvistic, Dan Negrescu face acelaşi lucru ca în eseuri şi în proza de inspiraţie istorică: demolează sistematic mituri. O face cu umor, dar şi cu un ochi raţional, ştiinţific, cu o precizie de bisturiu şi cu o curiozitate pe care am putea-o numi aproape entomologică. În eseuri, autorul profită de libertatea oferită de acest gen, dar îl simţim, printre rânduri, şi pe prozator, în suspansul argumentării, în construcţia personajelor (pe baza galeriei de portrete şi caricaturi expuse prin bunăvoinţa mass mediei locale şi naţionale). Totuşi, în Tablou (dintr-o expoziţie) cu siguranţă şi înţelesuri mai mult ca sigur nu avem de-a face cu proza, pentru că ficţionalul se respinge cu obstinaţie, făcând loc unei lucidităţi împinse până la limite imposibile, printr-o exersare îndelungată. ”Toată lumea râde, cântă şi dansează”, titlul unui eseu recent al lui Dan Negrescu, necuprins în aces ultim volum, titlu inspirat de comedia rusească interbelică de mare succes, pare să se potrivească de minune ca subtitlu sau parafrază a acestei colecţii de schiţe. Filmul este unul al qui pro quo-urilor complicate, al confuziilor şi impersonărilor, o poveste

în care impostura accidentală ia locul autenticităţii, pentru că se poate legitima fără probleme. Tot aşa, întregul demers de observare din Tablou (dintr-o expoziţie) cu siguranţă şi înţelesuri poate fi rezumat în această manieră burlescă, râsul pe care ni-l provoacă autorul cu fiecare rând, cu fiecare moment evocat, fiind moralizator şi purificator.

Elogiul nebuniei (de fapt, al prostiei) lui Erasmus îşi propunea, acum câteva sute de ani, o examinare satirică (protestantă, ce-i drept) a metehnelor lumii (catolice): superstiţia, corupţia, pedanteria neghioabă, înşelăciunea şi auto-înşelăciunea erau arătate cu degetul, ”elogiate” în sensul în care li se acorda atenţie, erau prezentate, explicate, transformate, cu forţa, în materie literară şi filosofică. E o nebunie ce se întâmplă zi de zi în jurul nostru, în politică, societate, la televizor, în presa scrisă, în învăţământ sau pe stradă, ne arată, la rândul lui, cu tulburătoare claritate, Dan Negrescu.

Pentru a vedea bine toate acestea, este nevoie de răbdarea unui anticar sau a unui colecţionar, pentru a sorta aceste scene, pentru a le fişa, cataloga, ordona şi explica, pentru a le păstra pentru posteritate.

De toate acestea avem parte citind volumul de eseuri al lui Dan Negrescu, care ne oferă, în acelaşi timp, şi o clipă de răgaz. Prea grăbiţi, adesea superficiali, neatenţi, nu sesizăm lucruri care ar trebui să ne frapeze. Prin texte scurte, plăcute, accesibile, Dan Negrescu ne ajută să ne oprim pentru o clipă, să luăm aminte, să citim, apoi să reflectăm pe marginea celor surprinse în goana zilnică şi, în final, să râdem, închizând astfel cercul. Tablourile din expoziţie nu sunt fresce ample şi peisaje, sunt mai degrabă instantanee, close-up-uri care captează realitatea cu tehnica artei fotografice, utilizând un zoom foarte puternic. Iată, de pildă, comentariul unei prezentatoare de ştiri, descriind pelerinajul maghiarilor în Transilvania, de Rusalii: ”Trenul e tras de o locomotivă MAV (căile ferate maghiare, n.n.), într-un gest simbolic, deoarece cantonul de la care se pleacă a aparţinut încă de acum o mie de ani căilor ferate maghiare” (p.37)…. No comment.

Ionel Necula Rodica Lăzărescu: O exegeză a imaginarului narativ Reţinusem numele autoarei din revistele de cultură pe unde l-am întâlnit frecvent şi chiar mă intrigase prin rigoarea şi prin hărnicia cărturărească pe care le ipostazia într-o ritmică ductilă, captivantă şi sporitoare de înţelesuri deşi nu ştiam (de fapt nu ştiu nici acum) mare lucru despre isprăvile sale livreşti.

Prin depoziţiile sale oxigenate, mustind de judecăţi empatice puse în dezbatere publică şi în act critic, Rodica Lăzărescu, poate constata oricine, se profilează ca o voce critică subtilă şi rezolubilă în peisajul nostru literar. Cum să n-o apreciez şi să nu mă bucur de lectura ce mi-a procurat-o prin oferta acestei cărţi?

Volumul Rodicăi Lăzărescu, Semne de carte (Editura Pallas Athena, Focşani, 2014), îmbuchetează de fapt între două scoarţe generoasele risipiri exegetice de pe unde-au fost distribuite, le adună, fără presupusele criterii de ordonare şi le propune cititorilor, ca pe nişte lecturi agreabile, stenice şi aferate. Să subliniem mai întâi câteva aspecte preliminarii.

Consemnăm în primul rând faptul că în condiţiile de azi, când lumea este tot mai grăbită şi se citeşte din ce în ce mai puţin, autoarea se ipostaziază nu doar ca o cititoare harnică şi cu apetenţă pentru zăbava cetitului, dar şi dispusă să dea seama public de cele citite. Este, fără îndoială, o cititoare cu har, căreia nu-i lipsesc spiritul critic, observaţia avizată şi privirea perspectivantă, dispusă la ocoluri rămuroase pentru a-şi optimiza un punct de vedere peremptoriu.

Apoi, mai subliniem faptul, recunoscut şi de autoare, că toate cele 25 de cronici adunate în această carte s-ar fi putut intitula, poate chiar mai sugestiv, Gânduri despre prieteni. Desigur, e vorba de o prietenie cu Cartea, căci nu toţi autorii recenzaţi îmi sunt prieteni, dar nici măcar cunoscuţi. Altfel spus, autoarea nu dă seama decât de autorii cu care, vorba lui Goethe, se află în afinităţi elective, şi cu care compatibilizează, şi se irizează concordatar. Şi mai subliniem – măcar fugitiv, telegrafic – că preferinţele de lectură ale autoarei converg mai mult spre genul confesiv, şi că memorialistica ocupă un loc privilegiat în ansamblul lecturilor sale. Este exact genul de lecturi cel mai greu de comentat, pentru că memoriile, în general, trebuiesc citite, nu comentate.

Cum să detaşezi esenţialul dintr-o carte confesivă, când autorul însuşi a operat cu o selecţie şi-a renunţat la ceea ce a considerat subsidiar?

Două dintre cronici se resorb din mărturiile de editor ale lui Niculae Gheran, cel care, după ce a ridicat edificiul Rebreanu printr-o ediţie completă şi exemplar alcătuită, a considerat necesar să mărturisească savuros şi credibil şi despre trudnicia operaţiei de editor în tetralogia Arta de a fi păgubaş, din care au apărut deja primele trei diviziuni, şi şi-a complinit valoroasa ediţie cu publicarea volumului Intime conţinând corespondenţa lui Liviu şi Fanny Rebreanu. Cine mai ştie că la 26 octombrie 1931, când fiica scriitorului, Puia Rebreanu, s-a căsătorit cu Radu Vasilescu i-au ţinut lumânările cununiei Iuliu Maniu şi văduva poetului George Coşbuc?

Alte două depoziţii îl au ca pretext pe binecunoscutul Constantin Călin, ale cărui volume – Miscelaneu şi Interviuri – reconstituie traseul unui cărturar, cunoscut şi recunoscut de cap limpede la izvodirile pritocite în spaţiul cultural moldovenesc.

Tot lucid şi empatic este comentat şi volumul de Convorbiri purtate de Eugen Simion cu Petru Dumitriu – un regal de sagacitate debordantă, axate, cel mai adesea, pe condiţia scriitorului român şi a complexului resimţit în competiţia cu valorile literaturii universale.

Traversăm o epocă devălmăşită, vascularizată de tendinţe postmoderniste, iar una dintre ideile acestei direcţii literare este şi disputa dintre centru şi margine (provincie, periferie). Regretatul Mircea Dinutz, vrânceanul de adopţie, este unul dintre cei care, prin abordările sale – din care autoarea a ales pentru comentariu volumul Anamneze necesare – a decomplexat provincia şi i-a conferit aceeaşi demnitate augustă, rezervată centrului.

Ceremonios şi patetic sunt comentate şi volumele Ioanei Pârvulescu, dacă nu confesive prin excelenţă, măcar cu iz confesiv – Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale şi Viitorul începe luni – unde regăsim, printre altele, şi reflecţii pertinente despre specificul românesc, privit din perspectiva Miticilor lui Caragiale. E o ipostază, deşi lucrurile sunt mult mai complicate şi reclamă o bibliografie destul de pântecoasă.

Comentarii consistente mai sunt consacrate scriitorului Viorel Savin, dramaturg, dar şi romancier, autor al romanului Impostorul, lui Victor Mitocaru sau lui Adrian Alui Gheorghe şi el repliat în cadrele imaginarului narativ prin romanul Urma ori lui Gheorghe Stroe.

Am spus că autoarea are o anumită aplecare spre genul confesiv, dar de fapt citeşte şi dă seama de toate genurile literare, inclusiv despre poezie. Comentariile sale referitoare la poezia unor autori bine situaţi în percepţia publică precum Dan Petruşcă sau Sânziana Mureşeanu confirmă aptitudinea autoarei de a se distribui critic în toată gama creaţiilor literare. La care am adăuga comentariile pe marginea volumului de recuperare a unei generaţii – „generaţia războiului” – semnat de Marin Iancu (Portret de grup), o „apariţia-eveniment” care aduce la lumină gruparea de la „Albatros” şi reconstituie placheta albatrosiştilor interzisă de cenzură în 1942 (Sârmă ghimpată).

Dacă am greşit evaluările, mărturiseşte autoare pe ultima copertă de carte, vina îmi aparţine în exclusivitate – nici cărţilor, nici scriitorilor nu li se poate reproşa nimic. Mi-ar părea bine să cred că acelaşi tratament izbăvitor va fi acordat şi comentatorilor săi. Oricum, i-am citit această carte cu plăcere, cu interes şi m-a convins că merită să-i urmăresc prestaţiile critice în continuare.

12 actualitatea literară

Mari Poeţi ai Iubirii

meridiane

nr. 38 n aprilie 2014

Léopold Sédar Senghor (în traducerea lui Radu Cârneci)

Cu patruzeci de ani în urmă, publicam în revista Ateneu o pagină din creaţia poetică a lui Leopold Sedar Senghor, prima în limba română, până la acea dată, iar în 1969 iubitorii de frumos aveau în faţă întâia ediţie în limba noastră: ”Jertfe negre” (Ed. Univers, colecţia “Orfeu”, cu un cuvânt al autorului către cititorii români). Între marele poet şi traducătorul său s-a statornicit în timp o prietenie literară (scrisori, cărţi cu dedicaţie, felicitări la principalele sărbători (mai ales creştineşti – Senghor fiind un catholic frecvent). În 1976, la aceeaşi editură, sub acelaşi titlu, s-a tipărit un volum bilingv de ţinută bibliofilă, ilustrat de cunoscutul grafician Dan Erceanu, carte ce curpindea o selecţie din ediţiile franceze publicate până atunci (toate la Ed. Seuil din Paris). Această

ediţie, am avut bucuria să i-o dărui, în ziua de 9 octombrie 1976, la Dakar, la sărbătorirea UNESCO ce I s-a organizat, fiind acolo, şi eu, între cei peste o sută cinzeci de invitaţi – şefi de state, de guverne, importanţi oameni de ştiinţe şi arte, literaţi de prestigiu, de pe întreg mapamondul. În 1986, am semnat – împreună cu Mircea Traian Biju – traducerea unei cuprinzătoare antologii din eseurile sale de filozofia culturii, inclusiv celebrul Discours sur la poesie franchophon. Volumul (400 pagini) s-a intitulat: “De la Negrutudine la Civilizaţia Universului” (Ed. Univers) cu o prefaţă semnată de însuşi Senghor. În 2006, cu prilejul Ediţiei a XI-a a Francofoniei şi al Centenarului Senghor, Editura Institutului Cultural Român a retipărit volumul în cauză, alături de o antologie de poezie

francofonă din Africa şi Caraibe, intitulat sugestiv Totem. Tot sub acest nume, în 1996, când marele senegalez a împlinit 90 de ani, editura Minerva i-a tipărit un volum selective din vasta-i operă poetică. Atunci, la propunerea noastră, Academia Română (împreună cu Ministerul Afacerilor Externe şi Asociaţia de prietenie România- Africa) i-a închinat o şedinţă solemnă, omagială. Senghor a fost dăruit cu mare destin: poet şi filosof al culturii, el s-a afirmat în aceeaşi măsură ca liderul politic al Senegalului (citeşte Africei!), şi ca teoreticianul prestigious al Francofoniei şi Negritudinii, fiind şi organizatorul acestor idei în mişcare. Astfel, African prin sânge şi francez prin spirit, Senghor se defineşte ca un strălunit hommo unverssal. (R.C.)

Elegie pentru regina din Saba

(Elegie pour la reine de Saba) în acompaniament de mai multe kora, balafongs şi un tam-tam) „… Sunt neagră şi frumoasă…“ (Cântarea cântărilor)

1 Da! Ea m-a sărutat atunci cu dulceaţa gurii sale Şi-n amintire mi-au rămas miresme proaspete de lămâiţă şi mimoză de India Ca un zvon parfumai în aprilie. Asta a fost demult în grădina copilăriei Atunci fântânile erau curate, şi atât de transparenţi zorii nimbaţi de rouă, când Spălam cu mâini nevinovate, mandarine în apa cea rece.

Am zis dulceaţa gurii sale, a Iubitei, Maimouna, prietena mea şi sora Da, Maimouna, amorul şi iubita mea. Si privirea-i care mă alinta drăgăstos.

Tu mi-ai venit minunată, Negresa mea, în fiecare primăvară solemnă Frumoasa mea, când seva cânta dansând în picioarele mele, în şalele, în pieptul şi în creierul meu Tu vei sta dreaptă, ca o mască, asemenea unei margarete de aur peste farul frunţii tale, ca un foc în noapte.

Vei pronunţa acel cuvânt; iar eu, fericit, ţi-l voi întoarce şi tu din nou spre mine, izvorul tău de viaţă Spre dulcea dorinţă din grădina copilăriei.

O, dorinţă legănată în toamna vârstei mele, în care, ca un ritm alb îmi incendiezi memoria!

Trebuie să-ţi cânt frumuseţea spre a-mi alunga angoasa spre Colina Pe unde se intră în împărăţia Copilăriei pentru a îndeplini promisiunea lui Şira Badral Aşa cum Mohamed El Habib Terrouzien a sărbătorit pe Diombuett Mbodj în splendoarea-i de abanos La fel cum Moise în noaptea numibiană, iritând-o pe apriga Miriam, pe care, apoi, Dumnezeu a pedepsit-o cu lepra albă.

Da, te cânt, cum regele blond Solomon intona dansuri şi uşor fremăta-vor corzile korei.

Iată, din Răsărit, se arată zorii de diamant ai unui timp strălucind Negresă, tu mereu Ceamaifrumoasă!

2 O, Memorie! memorie care arzi în prea-albastra noapte pentru a cânta Primăvara ce-mi înmiresmează răsuflarea Când coaja plesneşte iar gura-i e de dorinţe, umedă mireasmă-a seminţei, mireasmă-a cuvântului.

Să mă aşez iar sub imensa-ţi boltă, stea sclipitoare spre-a-mi călăuzi paşii peste pământul îngheţat.

Deci, caravanierii mi-au vorbit despre frumuseţea ta, fiică a Ethiopiei, ţară a bogăţiei din fericita Arabie. Şi mai ştiu: aici oamenii roşcaţi sunt mai înalţi de patru coţi, la fel oamenii de abanos albastru Oamenii de ambră şi cei de culoarea uleiului, iar părul negru uneori foarte aspru. Şi mi-au povestit, apoi, despre femeile zvelte asemenea palmierilor, în veşmintele lor de mătase Şi că, fără-ndoială, cea-mai-frumoasă este fiica Regelui regilor Regina-copilă, Regina Sudului umbros şi aDimineţii răcoros parfumată.

Mi-au spus că are strălucirea diamantului negru, prospeţimea zorilor si plutirea vântului Că zboară ca o antilopă sărind peste coline, iar călcâiul său în aer este ca un panaş luminos Că genunchii-s negri şi picioarele-i de aramă roşie, suplu elan.

Armonioasă-i mişcarea muzicală pe care o cântă cu voce de aur verde trubadurul!

Mi-au mai vorbit, apoi, despre bravura-i de amazoană, despre glasu-i alintos ca mătasea, păstrător de enigme…

Mi-am trăit dorul de ea pe ţărmul încântării. Lungi au fost pentru inima mea cele şase luni de aşteptare Până în ziua când m-am destăinuit Stăpânului-peste-Mistere supranumitul „Gura Leului şi Surâs al înţeleptului.“ Dar şi ea a îndrăznit să aştepte de trei ori şase luni, vibrându-mi nerăbdarea în nerăbdarea-i, timp în care doica sa, neagră şi ea ca Marea Preoteasă din Tanit mi-a adus două mici scrinuri: Şi am deschis gura leului cu parfumata cheie a surâsului. Şi am surâs surâsului «da», descifrând acest cântec de bucurie: «O, Rege al înţelepciunii, tu eşti mult mai subtil decât şarpele «Şi leu ascultător când i se porunceşte, şi lup care îşi devoră prada în galop «Tu eşti mult mai tare decât arcul încordat de Etiopian; mirosul tău fiind ager precum al lynxului.

«Ah, şi ce mândru eşti când dansezi! Tu eşti asemenea fluturelui «Asemenea păsării regale, cu aripile desfăcute, te întorci uşor «Uşor, nu! ci, ca posedatul de Dumnezeu, pe care-l caută fără istov pretutindeni.

«Ce frumos eşti, asemenea soarelui la zenit peste tăcerea sfântă «O, Poet minunat, care dansezi aplecat peste strunele încordate ale korei tale!

«Din adâncul înţelepciunii sale Doica m-a hrănit, m-a învăţat să lăcrimez limpede asemenea ghepardului «Da, tu eşti splendid în aurora juvenilă, ca iasomia sălbatică în dimineaţa sonoră «O, Poetul meu Înţelept, – ce faci să danseze degetele-ţi pe încordatele strune ale korei tale.»

3 Ziua promisă veni, aurora în sărbătoare despodobea proaspăt arborii de miresme Eroii armelor, mulţimea clopotelor vuind înalt anunţându-i prezenţa la trei mii de paşi Când, sub corturile sclipitoare, o precedau şaptezeci-şi-şapte de elefanţi împodobiţi, înaintând în pas pachidermic Cu călăuzele deasupra pe covoraşe înflorite în aur roşu legănându-şi prăjinile lungi în strigăte ritmate.

Apoi, pe jos, războinici negri, în rânduri strânse, cu pieile de leopard pe umeri.

Urmau, la rând, cei care purtau daruri: şasezeci de tineri, tot atâtea fete puternice cu sânii împingând Înaintând mai surâzători ca nuferii din lacul Alizeelor Şi nouă făurari cu ciocanele pe umăr semnificând numerele primordiale, toţi iviţi din ritmul tam-tam-urilor Şi alte daruri – nu le mai numesc: ar fi prea lungă lista acestora.

Aşa se desfăşurau planurile lui Dumnezeu, când logodită urca spre colina sfântă. Îmi amintesc de seara festinului meu Când uşor, ca un flaming luându-şi zborul, în rochia-ţi trandafirie de boubou Cu gâtul fraged sub podoaba părului, cosiţe împletite-n aur alb

Uşor tu ridicându-ţi bustul, chemării mele răspunzând Spre a închide evantaiul dansurilor, în doi dansând al Primăverii dans.

Timp rece şi uscat şi iama, adio! Şi iată ploaia Primăverii ca o minune a cerului venind. Încetişor, încet, o picătură, apoi două, grave Şi sforăitul norilor apoi, şi umeri zguduiţi spre-a câştiga Virginul pântec, şi izbind pământul apăsat, continuu În timp ce, întredeschisă gura ta, abia, cu braţele-notai închipuire, ca-ntr-un torent lianele prelungi.

4 Cade bouboul! Ca-ntr-o sincopă Şi bustul transparent sub bluza neagră stropită cu aur verde asemenea podoabelor bogate, iar fusta E deschisă-n părţi pe pulpele în strălucire mată. Mişcarea a doua-i Cea care începe-n sol când bat plantele picioarelor Şoldurile fremătând, ca muntele-vulcan legănându-se Şalele cabrându-se Spre-a exploda, şi sânii răsărind în strălucirea limpede a Primăverii, parfumul adânc de gongo, pământul cărnii. Apoi, sub cerul desfăcut, începe dansul polenurilor de aur.

Sunt două dansuri paralele, privindu-se respirând mişcarea brizei.

Ci, rotindu-se, avansând unul către altul, tremurătoarea undă ne cuprinde Ne împinge unul spre celălalt: tu ondulând Cu braţele, ca un coşuleţ de flori drept ofrandă, iar eu Împrejurul tău ca furtună de nisip arzător pe timp de secetă – foc pârjolită.

Apoi alunecând spre mine, toată fremătând de la ceafă la călcâiele trandafirii Uşor coborând, peste genunchii tăi genunchii mei Cântând acea melodie ce-mi zguduie rădăcina fiinţei: «Spune-mi, spune-mi dragul meu înţelept, Poetul meu, o spune-mi acele cuvinte de aur «Ce-n inimă îmi înfloresc minunea!

«Fă ca melodia şi ritmul tău să-mi deschidă farmecul tot cu numărul de aur!»

Ci eu te-am întors către mine, stând faţă în faţă Ca luna cu soarele, mâinile tale într-ale mele, frunte lângă frunte, respirând fiecare din celălalt. Şi iarăşi genunchii tăi se îndoaie spre vârful picioarelor lungi Nervoase sub unduirea umerilor, oh, mişcarea ritmată a spatelui Aş zice ca arătura adâncă a pântecului în nisip. Îmi amintesc emoţia mea la chemarea ta, eram în extaz Chipuri de lumină fericită, când tu ai primit în unghiul deschis al pulpelor melodioase Imnul polenurilor de aur în bucuria de moarte născătoare de viaţă.

5 Deci aşteptarea noastră a mai durat nouă nopţi şi nouă zile până ce am intrat în împărăţia Copilăriei.

Dar iată-ne proaspeţi, renăscuţi în grădina atât de dorită. Iată-te sub lumina lămpii şi pielea ta e ca mătasea Eu la picioarele tale îmbrăţişându-ţi genunchii, în faţa statuii mele din bazalt negru cu dungi roşii: Pielea ta parcă-i din bronz albastru, ca noaptea albastră sub lună parcă unsă cu mireasma uleiului de palmier Subsuorile tale – mici şi dulci mărăcinişuri – în care fumegă smirna dragostei mele. Îmi amintesc de corpul tău: era ca un surâs de mătase pradă mângâierilor şi gingăşiilor mele Ah! adâncul extazului, săruturile la încheituri de taină şi lâna vâlcelei întunecate la umbra sfântului munticel.

Da, mi-ai surâs, şi-atunci zăpezile temerilor mele s-au topit la soarele aprilin Inima ţi s-a deschis doar pentru mine, şi ca vulturul peste mielul fraged, cu slava mea te pătrund.

Da, tu eşti pădurea mea sfântă, templul meu înmiresmat leagănul meu de liane, tu palmiera mea fragedă.

Ah! talia ta cuprinzându-o, liniile tale armonioase fremătând îndelung Iată, în grădină urc să culeg minunatele fructe pe tine sprijinindu-mă ca pe scara lui Iacob Şi-i gura ta aromă de pară sălbatică, iar braţele blânzi şerpi de iubire mă strâng lângă inima ta dansând!

Da, acesta-i poemul, aşa se creează poemul: noua lume în bucuria timpului învierii…

Da! ea m-a sărutat cu sărutarea gurii sale Cea mai frumoasă, neagră şi frumoasă între fiicele Ierusalimului…

Florin LOGREŞTEANU

nr. 38 n aprilie 2014

Caracatiţa mă întreabă deloc în glumă dacă mi-ar plăcea să câştig 100 de lei. Sunt încă prea mică, nu cunosc valoarea banilor, dar intuiesc că 100 de lei este o sumă enormă şi izbucnesc întrun plâns cu sughiţuri, aşa din senin. Caracatiţa mă domoleşte luându-mă în poală, ridicându-şi fusta şi ştergându-mi cu mişcări repezite nasul plin. Pe urmă îmi spune despre ce este vorba. Ţiparul şi încă vreo doi de-ai lor au fost angajaţi de un român din Popoveni să-i sleiască şi să-i cureţe o fântână mai petrecută. Are nevoie de un puradel cam de vârsta mea pe care să-l coboare în adânc, să adune gunoaiele şi să le depună în găleţi. S-a gândit la frăţiorii Caracatiţei, iar soru-mea a crezut că eu pot face treaba asta mai cu îndemână. Plângeam şi-mi lăsam mucii să curgă, iar Caracatiţa, răbdătoare, mi-i aduna în fustele care-i acopereau picioarele lungi, slabe şi galbene ca grăsimea de găină. Nu-mi era frică pentru ce mă aşteaptă. De câte ori nu-mi privisem chipul în apele fântânilor părăsite, o mulţime pe islazul îmburuienat dintre Popoveni şi Craiova, fiecare cu povestea ei înfricoşătoare, fiindcă în fiecare sfârşise înecată o fată de ţigan după ce iubitul o părăsise, neavând cu ce s-o răscumpere de la părinţii care îi pretinseseră pentru cârlana lor marea şi sarea. ”Să mor eu, dacă fata era măcar frumoasă, cotoiul ar fi fugit cu ea la Bucale, la Arad sau la unguri, n-ar mai fi aşteptat să i-o cumpere ta-su”, încheia Caracatiţa povestea.

Altădată mai adăuga: ”Voi, în schimb, sunteţi frumoase, diavoliţelor, şi-am să vă dau cu o groază de bani când vă va veni vremea măritişului. Măcar de v-ar plăcea şmecheraşii de la Slatina, să vă ducă în palatele lor cu turnuleţe…”

Fântâna românului, în schimb, nici nu arăta ca o fântână. Fără ghizduri, părea un gropan în care oltenii strâng apă pentru vreme de uscăciune. M-au coborât în ea trei bărbaţi zdraveni după ce m-au urcat şi m-au legat într-un fel de leagăn din frânghii groase de cânepă. Înăuntru era răcoare, mă simţeam bine, dar pe măsură ce coboram, simţeam frigul cuprinzându-mă, mai ales la picioare, şi până jos am îngheţat bocnă…

Nu ştiam de unde vine lumina. Lumânarea, luată cu mine, se stinsese pe la jumătatea coborâşului şi uitasem s-o aprind cu chibriturile pe care mi le vârâse în sân Ţiparul. Duhoarea de putreziciune m-a avertizat că eram foarte aproape de fund, de suprafaţa apei îmbâcsite cu gunoaie. În cele din urmă, am atins cu vârful picioarelor suprafaţa umedă, vâscoasă, pământul moale şi rece în care călcâile mele s-au afundat până la glezne. Atâta tot; nicio picătură de apă… O pasăre cu capul vânăt se petrecea lent în pântecele unor viermi uriaşi care continuau să crească pe măsură ce înghiţeau hulpavi carnea putrezită. De aici venea duhoarea.

La picioarele mele, căldarea înnămolită, prinsă de frânghie, îmi aminti pentru ce mă aflam acolo şi m-am apucat de treabă.

Ochii păsării devorate de viermi mă urmăreau neprietenoşi şiam hotărât să mă scap de privirea lor blestemată de moarte cât mai repede cu putinţă. Am înşfăcat ce mai rămăsese din pasărea prăbuşită de curând în adâncuri şi am răsturnat în găleată. Am aruncat peste ea tot ce am putut prinde între degete, mai mult oase de păsări, scheletul întreg al unui câine, frânturi de lemn putrezite. Am smucit frânghia. Găleata a fost trasă sus şi din nou coborâtă; am umplut-o cu noroi în câteva rânduri. Când în fundul fântânii n-a mai rămas picătură de mizerie, am strigat să fiu ridicată la suprafaţă… Sau ar fi trebuit să strig, aşa mă sfătuise Ţiparul… Ştiam că nu-mi terminasem treaba. Mi se spusese că la sfârşit trebuie să desfund gura izvorului şi să slobozesc apa în fântână.

Pipăi cu mâinile amândouă pereţii fântânii. Sub mucegaiul de la suprafaţă, pământul e uscat, înţelenit cu pietriş negru. Unde s-ar fi putut ascunde gura izvorului ?… ”Nu în perete, toanto !” îmi suflă în ceafă Caracatiţa.

Suspin, încerc să plâng de propria-mi prostie, nu reuşesc, mă mâţăi numai. Caracatiţa îşi iese din sărite. Mă prinde după ceafă şi mă doboară cu o îmbrânceală zdravănă. Până să pricep ce a apucat-o, dau cu nasul de podeaua din lemn, la numai o palmă de un belciug gros, din fier galben, încovoiat ca o mănuşă de oală.

E o trapă… ”Deschide-o, fă, ce mai aştepţi ?” se înfurie Caracatiţa. În cădere, mi-am zdrelit genunchii, iar din nas mi se prelinge pe bărbie un firişor de sânge. Mă şterg cu mânecuţa cămăşii, după care trag cu putere de belciugul umezit şi rece. Presimt că apa va ţâşni în sus şi mă va face leoarcă. Privesc cu coada ochiului spre funia care susţine găleata, pregătită să sar în ea odată ce apa va începe să se ridice. Nu mă dumiresc de ce Caracatiţa nu mai e lângă mine, am rămas să mă descurc singură în măruntaiele fântânii… Nu se întâmplă nimic… Înspăimântată, realizez că acolo, sus, oamenii vor aştepta zadarnic apa, izvorul e sec…

Trapa nu ascunde un izvor, o grotă în pantă se lărgeşte spre adâncul pământului. Nu-mi dau seama ce-mi dă curaj să mă strecor în încăperea obscură şi de-acolo în subteranul luminat galben de un balon care se plimbă de colo-colo ca o băşică uriaşă de porc. Un corb uriaş, cocoţat deasupra, încearcă să-şi menţină echilibrul, se agită făcând să se rostogolească balonul sub stratul de argilă amestecată cu paie, ceva ce seamănă cu huma ţiganilor cărămidari. Nu-i pasă de mine chiar dacă m-a întâmpinat cu un croncănit scurt, răguşit. S-a întors deja cu spatele, încordânduşi coada bogată, arcuind-o peste suprafaţa globului de sidef.

Să-şi ţină echilibrul părea să fie singura lui preocupare din acel moment.

proza

actualitatea literară 13

Labirintul negru

Am încetat să-i mai dau atenţie fiindcă tocmai pătrundeam într-un fel de piaţă de ţară cu mormane de gunoaie lângă butoaie din tablă pline ochi cu legume în putrezite, mai mult varză, oase de peşte şi ciolane de vită acoperite din loc în loc cu o carne roşie, supuroasă şi rău mirositoare. Mi-a fost greu să desluşesc printre mesele lungi din lemn acoperite cu zdrenţe, pantofi vechi de toate culorile şi scâlciaţi în toate felurile, cârdurile de omuleţi şi de câini, laolaltă, dispunându-şi gălăgioşi câte un obiect încă neatins de mucegaiuri. Apropiindu-mă, am recunoscut oameni de toate vârstele, nu mai înalţi decât mine, îmbrăcaţi cam la fel, în zdrenţe colorate care abia le acopereau pântecele supte şi pântecele scheletice. Nu mă băgară în seamă, interesaţi de lucrurile în care îşi vârâseră mâinile până la coate în speranţa că vor dibui ceva mai bun decât încălţăminte şi haine jerpelite. N-am mers mai departe. Mă simţeam în siguranţă în preajma acestor oameni din piaţa de vechituri a Craiovei. Nu-mi mai amintesc de ce mă aflam în târgul Craiovei şi nu în altă parte. Ziua scăpătase când din grămezile de boarfe nu mai rămăsese niciun petec. Omuleţii începură să se împrăştie purtând în spate traistele burduşite cu zdrenţe. Câini slăbănogi adulmecau după resturi de mâncare.

Unul, mai norocos, a descoperit o piele uscată de şobolan şi o molfăie, stârnind curiozitatea celorlalţi, care-l urmăresc de la distanţă. Îmi trece prin minte că, lihniţi de foame cum par, se pot da la mine. Nu numai am auzit dar am şi văzut în ţigănie copii devoraţi de câini. Caracatiţei îi smulseseră carnea de pe un picior pe cînd fusese numai de-o şchioapă. Rămăsese nemăritată din această pricină. Şi deşi nu pricepeam tâlcul vorbelor ei, ne spunea, strâmbându-se, arătându-ne piciorul hărtănit de animale: ”Bărbaţii vor de la o femeie carne, nu oase. Eu n-am de unde şi-am să rămân fată bătrână…”

A rămas cu noi chiar dacă în două rânduri l-a urmat pe Găinuşă în Grecia, la cules de măsline; câteva nopţi s-a înghesuit lângă el sub plapuma de cârpe chiar în bordeiul în care noi, puradeii, încercam să ne încălzim, vârâţi unii într-alţii, fără nimic deasupra.

După Găinuşă, s-a cuibărit în aşternutul nostru Carasul; pe urmă Gamela; şi alţii mai bătrâni sau mai cruzi, naiba-i mai ştie… Cred că sunt vreo trei ani de când în bordeiul nostru n-a mai intrat un bărbat care să ne scoată din aşternut pentru a rămâne numai cu Caracatiţa. Despre toate astea sora noastră nu vorbea cu noi chiar dacă începusem să pricepem unele lucruri. În urma fiecărui bărbat, rămânea totdeauna pe masă o bucată de parizer şi pâine.

Caracatiţa ne împărţea totul, neoprindu-şi nimic pentru ea.

La sfârşit, burţile noastre respingeau zeama de cartofi şi roşii, pentru o vreme. Râgâiam, forţând mirosul cald al dumicaţilor de carne să ni se întoarcă în gură. Uneori, mie îmi sta pe limbă să întreb când vor mai veni gagiii. Habar n-am de ce n-am făcut-o niciodată…

Când dulăii ţigăneşti au dat semne că vor să se încaiere, m-am hotărât să mă cărăbănesc cât mai repede din piaţa de vechituri.

Nu mă ducea capul pe unde să ies fiindcă înainte se făceau o mulţime de drumuri şi toate se pierdeau printre căsuţe vechi, într-o rână, înecate de gunoaie. Am ales unul, la întâmplare.

Apropiindu-mă, am observat că se pierdea între case de piatră; un palat cu turn păzit din toate părţile de corbi argintii cocoţaţi pe spinările unor cai din marmură neagră m-a împiedecat să văd mai departe. Eram încredinţată că pe acest drum trebuie să apuc şi mi-am urnit picioarele într-acolo…

Ajunsă la răscruce, mă întâmpină o creatură diformă, înfăşurată în zdrenţe de mătase. De cingătoarea ţintuită cu bănuţi de argint atârnau două păsări moarte, un cuc şi o mierlă.

Am dat s-o evit dar s-a lipit de mine ca o lipitoare hămesită de sânge. Puţea îngrozitor şi mi s-a făcut greaţă… ”Fată, hăi, eşti ispitită de blesteme şi-ai orbul găinilor… Ce cauţi într-acolo ?…”

Priveşte temătoare spre oraşul care mă ispitea. Scoate din sân o eşarfă roşie şi mi-acoperă ochii. Disting prin ea lucrurile din jur, pe ţigăncuşa care-mi este aproape şi mă prinde de mână, mai puţin casele boiereşti, palatul în jurul căruia treapădă cai din marmură, biciuiţi de corbi. ”Drumul tău e în altă parte…”, bolboroseşte piranda. În timp ce mă trage după ea, fata a cărei înfăţişare seamănă cu a mea ca două picături de rouă, îmi vorbeşte. Îmi spune că mi-e mamă, chiar dacă pare mai tânără decât mine, dar şi mamăsa, bunica mea, cum ar veni, este mult mai fragedă decât ea iar

străbunica, bunica ei, cum ar veni, nu e decât un prunc… O ascult, nimic nu-mi este clar, dar asta fiindcă îs proastă, la şcoală nu pricep nimic, când cerşesc, nu adun mare lucru iar de pe Muntele de gunoi n-aduc acasă decât pui de câine şi mâţă – guri în plus.

Aşa spune Caracatiţa şi aşa este. Iar fata asta în zdrenţe colorate şi desculţă, mama mea, crede despre mine la fel, după ce m-a surprins holbând ochii la minunile acelea de case şi la frumuseţea de cai călăriţi de corbi argintii. Măcar culoarea asta nepotrivită la croncani să-mi fi deschis mintea şi să mă fi îndepărtat…

Ajungem la un drum de ţară uscat şi îngropat în ţărână. La tot pasul trebuie să mă feresc de baliga de cal, păstoasă şi caldă.

M-am împotmolit de câteva ori şi de-atunci bag de seamă pe unde calc şi la urmele lăsate în ţărână de piranda care s-a jurat că mi-e mamă. Observ că e şchioapă şi are gheb în spate. Îmi vin în minte minciunile Caracatiţei: ”Mama a fost frumoasă, voi n-o mai ţineţi minte. Tata a sărăcit când a trebuit s-o cumpere. A făcut-o femeie la 12 ani c-altfel ar fi furat-o ţiganii de peste Jiu sau cei din Ungaria. Şi unii şi alţii o pândeau şi chiar s-au iscat încăierări cu vărsare de sânge pentru ea… Tu, Miando, îi semeni, când te văd, fă, o am pe mama în faţă… Să mor, să n-am parte…”

Drumul se prăbuşeşte brusc într-o vale. E o întindere vastă pe care sunt împrăştiate o mulţime de corturi. Ţigani bărboşi şi ţigănci despuiate aţâţă din loc în loc focuri sub oale uriaşe în care fierbe în clocot ciorba de oase. Pe măsură ce ne apropiem, încep să recunosc câte ceva din poveştile Caracatiţei. Puradei slăbănogi aleargă de colo-colo printre corturi, se caţără pe coviltirul căruţelor sau se-ncaieră cu câinii. Mama ocoleşte pe departe corturile lăieţilor. Cel mai răsărit, deşi la fel de murdar, e al bulibaşei. Într-acolo ne îndreptăm cu paşi repezi.

Bulibaşa e cocoşat, mic şi rahitic. N-arată nicio vârstă dar mama crede că avea pe puţin optzeci de ani când soarele s-a răsturnat peste el, într-o rână. Mă priveşte într-un fel de parcă ar vrea să mă-nghită. Limba mare, roşie, şi-o trece mereu peste buzele crăpate, uscate. ”Tu ăi fi Mianda ?” mă măsoară cu priviri de corb. ”Ea…”, răspunde mama în locul meu.

Am făcut un pas înapoi şi m-am ascuns în spatele mamei dar ea mă împinge în faţă. ”Fata mea, Mianda, başă, şi facem cum am vorbit…” ”Cum altfel ?” orăcăie broscoiul, se întinde şi mă prinde zdravăn de braţ. Încerc să ţip însă îmi pierise glasul şi oricum n-avea cine să mă ajute. Mama se străduia să ascundă în cârpe doi galbeni de aur pe care cocoşatul i-i zvârlise la picioare. Pe mine mă stăpânea numai cu o mână şi nu lua în seamă că mă zbăteam ca şocâţul în gura şarpelui. Mama mă prinse de celălalt braţ şi mă împinse în lături. Îl săgetă pe bulibaşă cu o privire de fiară: ”Nu aşa ne-a fost vorba, başă, îi scuipă în faţă vorbe ameninţătoare. Fata-i ne-ncepută…” ”Dacă-i aşa cum spui, mâine am să te mai procopsesc cu doi galbeni, femeie ! se înfurie şobolanul. Eu nu-mi iau vorba înapoi.

Până la noapte însă nu pot hotărî”, şi începe să mă târască spre cortul în care o vrăjitoare da în bobi pe o scândură de lemn iar o alta scărmăna o pisică.

Prăbuşită peste saltea, n-am ştiut când dispăruse mama, când se lăsase peste şatră pielea neagră de drac a cerului. Se făcuseră nevăzute femeile iar în faţa cortului cineva turna apă peste jeraticul de sub ceaunul cu fiertură din coaste de oaie. Am încercat să mă ridic şi atunci am observat că eram despuiată şi lângă mine zăcea, prăvălit cu faţa în sus, un hoit de om, numai piele şi oase.

Curpinsă de spaimă, am ţipat ca o nebună. Cineva, din întuneric, mi-a acoperit gura cu palma, înăbuşindu-mă. Continuam să mă zbat dar fără vlagă. Lumina zilei m-a găsit leoarcă de apă de sus până jos; o apă vâscoasă şi rece ca pielea de şarpe. ”Hai, lăsaţi-o că i-a trecut, recunoscui glasul Caracatiţei. Ce-a mai fost asta, fă, nebuno ?… Ne-ai speriat pe toţi…” ”Bine că n-a mierlit-o, îşi trecu mâna prin păr Ţiparul…

Dacă n-o legam cu funia… Gata, ceasul rău a trecut… Fata îşi merită bănuţii… Îţi dă tata suta de lei…,” mă mângâie pe cap cu blândeţe…

Fragment din romanul Negru profund, noian de negru

Nicolae Bălaşa: Cu trotineta între iad şi rai La plecare, am hotărât să o luăm spre Frăţila, prin Satul

Nou, să urcăm Dealul la Stupineaua şi să coborâm, printre pădurile dinspre Bălceşti. Traseul, un drum pietruit, nu tocmai bun pentru maşină, însă de un pitoresc aparte.

Priveam înainte ca şi cum aveam un punct în care să ajung.

Marginile drumului mi se împreunau la câteva sute de metri, în faţă, apoi iar se despicau şi tot aşa. Priveam şi încercam să menţin constantă viteza, chiar dacă bătăile inimii mi-o luau uneori razna şi acceleram fără să vreau. Respiram adânc şi, din când în când, mă mai uitam în dreapta, în stânga, sau priveam în oglinda retrovizoare. În ea, Avi şi Maria, ca într-o poză vibrată de epocă. O clipă, mi s-a părut totuşi că semănau şi, pe moment, m-am gândit că bunica ar putea avea dreptate.

- Dreptate?! În definitiv, ce-ar mai putea fi drept şi ce nu, într-o lume de-a valma? - m-am întrebat, fără a stărui în vreun răspuns. Mai bine lasă… Nu degeaba a zis poetul: ,,lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi”. Lumea? ,,Fatăăă! Doamne, muiculiţă, unde să pleci aşa, că râde lumea de tine!” – mi-am amintit-o pe mamaie, zicând într-o zi, când voiam să o iau şi eu aşa, prin sat, îmbrăcată cu o fustiţă, ce-i drept, cam scurtă şi o bluzică înnodată deasupra buricului. – ,,Ei, râde?!… Ce, altă treabă nu are?” - ,,Are, n-are, râde! …Şi, mumă, ascultă-mă pe mine: când ai intra în gura lumii, nici Dunărea nu te mai spală” – ,,Mda! Asta e! Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiazmă! …Şi ai bea, însă cum rămâne cu tine, ăla, pus veşnic între ciocan şi nicovală? …

Iar asta, doar aşa, că, vezi doamne, nu ar fi în rândul…! Nu eşti şi basta! Ce mai de colo, colo? Ei, Doamne, iartă-mă şi cu lumea asta!”

- Sarra, ai grijă, mamă, că nu tot drumul e al nostru! – m-a atenţionat Maria, în momentul în care era gata, gata, să mă tamponez cu o altă maşină, într-un vârf de pantă. – Lasă-l pe Avram să conducă! E mai odihnit, are experienţă… În plus, orice ai zice, acolo te-au cam călcat în picioare. Ai obosit…

- Dacă zici tu, fie! – am cedat eu în cele din urmă undeva, pe dealul deasupra Bălceştiului.

Când am făcut schimbul, la volanul maşinii, cu Avi, mă aşteptam să mă îmbrăţişeze şi să mă sărute. Nu a făcut-o.

- Bă, mototolule! Au, au, au! Cu tine aş fi şi acum fată mare. Norocul meu că m-a violat tembelul ăla!

- Sarra, cum poţi să spui asta? Avi te iubeşte…

- Mda! S-o fi văzând şi de pe lună, numai eu… Sau s-o fi ruşinat şi ăia de pe Marte, când o fi văzut cu cât patos m-a pupat.

- Ei, şi cu tine? Vorba mamei, aşa dintr-o dată, tocmai aci, în vârful dealului, să ne ştie… Dumnezeu ştie cine să ne mai ştie?! Că până şi pădurea are ochi şi urechi!

- Asta pe vremea ta, pe când cu comuniştii… Ori cum ziceai?

Din trei, doi erau ciripitori. Ăsta da vers pentru Cântarea României, unde se slăvea iubitul tău conducător. Auzi, mi-a plăcut chestia aia cu adidaşii. Şi felul întâi, şi felul doi! Sau e tot vreo bazaconie ca toate celelalte, de la mamaie?

- Mda! Ce bine era dacă ar fi fost doar poveşti de speriat mâţe!

- Naturale sau de ălea împăiate? Că din câte mai ţin minte, vă duceau cu şcoala la Antipa!

- Păi, ne duceau… Hodoronca tronca, hodoronca tronca…

Excursii cu autocarul! În cele din urmă, cumva, cumva, tot ajungeai! Pe traseu, ni se prezentau măreţele realizări.

- Şi voi?

- Ne zbenguiam ca nişte draci împeliţaţi, scăpaţi de sub ochii părinţilor… Asta dacă nu aveam vreun lovit cu leuca, drept purtător de griji. Supraveghetor! În caz contrar, cântam. ,,Poporul, Ceauşescu, România’’…

- Prezervative aveaţi cu voi?

- Sarra!… Mă faci să intru în pământ de ruşine.

- Pe vremea aia prezervative? – s-a mirat, într-un fel de aducere-aminte, Avi. Vitamina C, sare de lămâie şi frunze de muşcată.

- Ceee?!

- Ce?! N-ai să înţelegi. Alte vremuri…

- Mă rog, înseamnă că voi ziua, noaptea, doar cântaţi?

- E, cum să-ţi spun?… Mda! Mai şi cântam, mai şi mârâia unul, mai şi tuşea altul… Iar ăla cu bagheta, în faţă, lângă şofer: ,,Partidul, Ceauşescu, România!’’ Acum mă umflă râsul.

- Adineauri, ai zis: ,,Poporul’’, ,,Poporul, Ceauşescu, România’’?

- Amestecau totul cât să zăpăcească omul.

- Ca şi astăzi. Înţelege careva ceva? Uite, de-asta suntem un fel de adunătură… Toţi, nişte zăpăciţi.

- Adunătură? Ce să-ţi spun?! Adunătură şi nu prea, câtă vreme foamea ne-a vânturat prin Europa, peste Ocean… În toată lumea!

- Păi, atunci să adaptăm textul: ,,foamea, poporul, partidul, la, la, laaa,… România! În loc de ,,la, la, la’’, puneţi şi voi pe…

Că, slavă Domnului, sunt! Hai, şi cu cântec înainte, marş!

Că tot ştiţi voi cum e cu mersul… Mersul cu trotineta între iad şi rai! I-auzi, domnule, ,,spre cele mai înalte culmi şi spre propăşirea …’’ Ba nu! Între Iad şi iad! – am îndemnat eu ironic apoi, l-am luat de gât pe Avi. – Tu ce stai, mă, aşa, ca un popândău şi beleşti ochii la noi, de parcă am fi doar două tute? Au, au, au! Bă, voi aveţi tâmpeniile alea în oase. Nu vă mai faceţi bine! …Sau poate doar cu pământ de ăl galben! – vorba lui tataie. O să vorbesc eu, mai pe seară, cu el, când o fi disponibil pe-acolo, pe lumea ailaltă. …Şi musai am să o iau în vreo parte, că după voi…

- Bravo! Aşa te vreau! – Ca la plenarele cece. …Cu iniţiativă!

Doar angajamentul îţi mai lipseşte, în rest… – mi-a răspuns Avram în timp ce mi-a ţinut capul între palme şi m-a sărutat părinteşte, pe frunte, apoi a îndemnat şi el: – Hai, că până ajungem noi, se răcesc până şi termalele din Căciulata!

nr. 38 n aprilie 2014

mozaic

Niciun castel de nisip pe drumul sihaştrilor

Cu cele două cărţi de poeme, publicate în 2013, „drumul sihaştrilor”, editura Inspirescu, şi „castelul de nisip”, editura Măiastra, Stejărel Ionescu îşi rostuieşte rolul de poet în citadela literaturii contemporane.

Un ,,singuratic,, în aparenţă, Stejărel Ionescu oficiază în numele Poeziei cu sensibilitatea poetului clasic, dar dincolo de forma textului liric, citiorul este plăcut surprins să găsească teme de abordare moderne, sintagme curajoase şi construcţii sclipitoare de filosofie mai mult sau mai puţin personală.

Bun observator al spaţiului emoţional care îl înconjoară, poetul disecă probleme de viaţă şi moarte. Nu o dată ia în derâdere moartea, prostia şi hoţia. Ironic, cu limba ,,ascuţită,, şi spiritul liber, poet cu har înnăscut, se joacă în cuvinte aşa cum copiii deştepţi se joacă cu beţele de chibrituri. Construieşte ,,castele” verbale, alteori, şi catedrale poematice, cărţi ce vor rezista cu siguranţă modei literare, capriciilor criticilor şi cititorilor.

Calendarul, care stă, ca o sabie a lui Damocles, cu filele gata să se desprindă deasupra omului, anotimpurile adevărate şi cele iluzorii, devin puncte de fugă pe o lucrare din care iese în evidenţă lupta Artistului cu nimicnicia: ,,am deschis crucea de piatră/ şi acolo era vântul”, din (timp în timp) este versul care, zic eu, îl caracterizează ca personalitate poetică pe Stejărel Ionescu.

Un sâmbure tare. Un om care se cunoaşte pe sine şi căruia poezia pe care o scrie îi dă dreptul să meargă la sigur pe propriul drum. Şi ,,drumul,, este un jalon alb în peisajul voit gri al mulţimii subiectelor din texte. Este o margine de lume spre care poetul merge fără şovăire, construieşte poezia cântând şi este prins ca într-o chemare ancestrală. Curgerea asta verbală, care strică adesea la un poet ajuns la maturitate, la Stejărel Ionescu a devenit calitate. Poetul, omul şi Poezia au devenit o Treime pe care cititorul este obligat să o respecte, să o recunoască.

Simplitatea, credinţa, cunoaşterea sunt motive de dezbatere filosofică în ambele volume semnate: Stejărel Ionescu. Cărţile mi se par a fi gemene, scrise în ,,oglindă,, şi nu o dată, în timpul lecturii, am dat peste o întrebare pusă în „drumul sihaştrilor”, al cărei răspuns l-am găsit în „castelul de nisip” , şi invers. Este continuitatea ideilor

care îl domină poematic şi pe care le îmbracă în veşminte puţin diferite (tehnic vorbind) dar păstrează pentru ele acea personalitate puternică şi inconfundabilă a demersului.

Temele sunt universal valabile, sunt fără de sfârşit şi fiecare poet le tratează după cum îi place, după cum reuşeşte să-şi ducă crucea pe Golgota creaţiei până la sfârşit.

Stejărel Ionescu nu duce lipsă de inspiraţie. Nu rămâne în pană de subiecte pe care să le preia şi să le prefacă în poezie.

Există aici şi poezii care nu ţin cont de ritm şi rimă, sunt un fel de poveşti fabuloase şi care te atrag hipnotic. Citeşti şi totul prinde viaţă în imaginaţia ta, eşti recunoscător, cititorule, că acest poet efervescent, tonic chiar şi când arborează (morga nefericirii) , poetul este cel care ţi-a luat, pentru o clipă, vălul realităţii de pe ochii visării.

Moralizator, ca în „bârfele străzii” , alteori cu dor pentru femeia iubită, admirator de natură, dar mai ales rebel, Stejărel Ionescu îşi scrie poemele, mai întâi pentru sufletul său. Sunt mărturisiri şi admiraţie, bocet şi blestem, alunecare elegantă pe gheaţa din paharul cu vodcă, veghe lângă crucea de piatră, pe care o deschide şi acolo, acolo… spune poetul ,,este vântul”.

Un vânt potrivit să umfle velele caravelei în care el, Stejărel Ionescu, şi-a adunat, ca într-o arcă a lui Noe, sentimentele.

Melania CUC

Libertatea de a privi Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

Noua premieră a „Naţionalului“ bucureştean, Hoţi (Diebe) de Dea Loher, în regia lui Radu Afrim, este un spectacol al condiţiei umane pe versan­ tul buclei coborâtoare a oscilaţiei.

Eforturile omului sunt secătuite, iar esenţele vitale se află în pragul sleirii. Subiectul piesei se-ntreţine din episoade juxtapuse (reprezentând lumea în fragmente), cu vagi legă­turi între ele, dar având acelaşi înţeles: omul în vremuri de amurg. Fiind o maşinărie stricată, înşelându-şi şi furându-şi propria fiinţă (ca ni­şte „hoţi“ ce nu au pierdut ocazia s-o facă din rătăcire sau ca nişte lupi ce trăiesc din pradă), omul, totuşi, nu abandonează locul din cer­cul vieţuirii. Sensul de a fi îl întrevede în fătul din gestaţie... Nu­mai dacă naşterea nu se dovedeşte un rateu.

Atunci grafia „sfârşit“, in­scripţionată vârtos pe un podium din habitat de bătrâna Elke (Liliana Ghiţă), mama celor doi, frate şi soră, ar putea rămâne definitivă pentru o lume ce proclamă pentru veşnicie deşertul sterp în locul văii cu izvoare. Personajele autoarei germane sunt atinse de insuficienţa ce indică „lipsa de determinaţii“ (C. Noica o denumeşte „horetita“). Ele nu se pot armoniza în lucrarea de fiinţă individuală, dar nici nu pot intra în „sensul general“ al devenirii spre care tind (şi, drept urmare, îşi aşteaptă sfârşitul). Chinul şi exasperarea lor

Hoţi, de DEA LOHER. Regia: RADU AFRIM Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“ Bucureşti

provine din absenţa acordului între faptă şi gând. Dacă aranjamentele regizorale ale lui Radu Afrim pot fi îngăduite, argumentând exersarea în planul creaţiei, faţă de „tezele“ autoarei Dea Loher am rezerve. Inacceptarea lor pe terenul funcţiei teatrului („Eu nu scriu textul pentru scenă, eu scriu «împotriva» scenei“, spune Dea în caietul program al spectacolului) îmi este inspirată de cuvinţele lui Andrei Şerban dintr-o prefaţă la o carte de Peter Brook – Fără secrete – apărută la Nemira, 2012: „Scopul teatrului nu era să producă indignare şi negativitate, ca teatrul german contemporan, încă la modă, pe care atât de mulţi la noi îl imită, crezând naiv că, dacă eşti dur şi sarcastic şi vezi totul în negru, vei face bine în lume.“ Am privit cu atenţie spectato­rii la ieşirea din sala de spectacol, aproape toţi aveau privirile crispate, purtând în ei ceva ce nu le aparţine, îngreunându-i, iar actorilor, chemaţi la aplauze, le dispăruse zâmbetul şi bucuria creaţiei. Nu cumva spectacolul ar contrazice năzuinţa vechilor greci predispuşi, la întemeierea teatrului, să facă din spectatori firi mai puternice, „plini de o energie nouă, revitalizaţi şi bucuroşi că au înţeles ceva esenţial despre viaţă, pregătiţi pentru a începe ziua următoare cu mai multă încredere“? Şi atunci, dacă-mi este permis, m-aş întreba mai apă­sat dacă acest text, fărâmiţând realitatea prin detrunchierea de „real“ şi voit demolator al firescului de viaţă, nu va dăuna talentului şi vi­ziunilor scenice de excepţie ale lui Radu Afrim? Şi spiritul, oricât de suprem şi de diriguitor ar fi, poate fi atins de înceţoşare. Îi recomand lui Radu Afrim (care a fost şi profesor), ca o eliberare de tenebre şi de neguri, să se mai oprească şi la o dramă pastorală sau la un mister religios.

Spectacolul Hoţi s-a dorit să fie o comedie, dar a ieşit o comedie neagră.

Fiorul comicului robust îl întreţine Gabi Nowotny, săsoaica din Ardeal aclimatizată în Germania, găsindu-şi asemănarea, după cum îi vine vorba,

cu o „româncă de-a mea“ (luminos jucată de Natalia Călin). Impecabili în personajele lor au fost şi ceilalţi actori: Marius Manole (Finn), Aida Avieriţei (Linda), Mihai Călin (Thomas), Medeea Marinescu (Monika), Cornel Scripcaru (Gerhardt), Ana Ciontea (Ida), Claudiu Bleonţ (Josef), Irina Antonie (Mira), Conrad Mericoffer (Rainer), Diana Dumbravă (Ira), Aris Bănuţoiu (Copilul), mişcaţi în scenografia Andreea Săndulescu şi coregrafia Andrea Gavriliu. Dimensiunea mitică a vieţii personajelor aduce în atenţie figura lupului sub semnul căruia acestea se află. Prin semnificaţia simbolului, lupul adună sfârşitul cu începutul şi ucide omul ce, apoi, reînvie iniţiat. Din spectacolul lui Radu Afrim străbate ne­voia de alternativ, adică de o altă naştere a omului.

Hoţi, de la „Naţionalul“ bucureştean poate fi comentat în registre diferite fără ca spectacolul să piardă ceva din imagine şi înţelesuri, deoarece Radu Afrim oferă un „surplus de realitate“ pe care, din unghi, o accepţi sau nu o accepţi în libertatea de a privi.

Remus V. GIORGIONI

nr. 38 n aprilie 2014

Daniel Vighi, Istoria din cutia cu pantofi, Cartea Românească, 2013

Cea mai nouă carte a lui Daniel Vighi, una de proză scurtă are în frunte prefaţa lui Ovidiu Şimonca, intitulată Domnul acesta cu purtări minunate şi una a autorului – nesemnată - : Comoara din cutiile cu pantofi. Povestirile

Povestaşului, istoriile lui din cutie, sunt orânduite în patru cutii/ cicluri iar la sfârşit are inserată şi o bogată bibliografie – material documentar pentru istoria a două oraşe: Timişoara şi Lipova. Cum mărturiseşte însuşi autorele pe coperta a treia: Ceea ce ţineţi în mână este un pistol-mitralieră Akaem bun pentru apărarea patrimoniului istoric urban a două oraşe ameninţate: Timişoara şi Lipova. Autorul cărţii duce lupta aceasta, iar gloanţele sunt proza… Cum o duce, ce face, cum se descurcă, rămâne să vezi mata, cititorule, că dacăţi spui totul mură-n gură, nu mai cumperi cartea…

Prefaţatorul mărturiseşte că n-a fost în Timişoara decât o singură dată, în studenţie - dar pe de altă parte nici scriitorul n-a cunoscut nemijlocit realităţile oraşului pe care le prezintă. Ci le-a descoperit într-un dulap la Biblioteca Academiei din municipiul de pe Bega aşa-numitul Fond Deleanu… Dar cum au ajuns de aici în cutiile de pantofi??... Nici asta n-am să-ţi spui: atâta doar, că pe vremea turcilor pantofii nu se vindeau în cutii.

Alexandra Gorghiu, MOZART – un vis împlinit, reporter la Salzburg, Reşiţa, 2010

Volumul, apărut sub egida Societăţii Române de Televiziune, Studioul Regional Reşiţa, reprezintă o profesiune de credinţă jurnalistică a poetei reşiţene, este prezentat pe coperta a patra de fostul director al postului, Doru Dinu Glăvan: Dacă muzica şi poezia au fost doar pasiuni pentru Alexandra Gorghiu înainte de a veni la Radio Reşiţa, acestea au devenit viaţa ei… După ce a participat la Putna, la manifestările dedicate lui Ştefan cel Mare – 500 de ani de la moarte -, de data aceasta Alexandra reprezintă Radio Reşiţa la Salzburg, cu prilejul Anului Mozart: 250 de ani de la naştere. Iar cartea reprezintă ea însăşi rodul acestui periplu în patria şi acasă la marele compozitor. Frumos ilustrată, ea cuprinde un Argument preliminar, conţinutul propriu-zis fiind Festivalul de la Salzburg – tradiţie şi continuitate: jurnalulradiografie al întâmplării petrecute în august 2006 în oraşul princiar. Jurnalul este ţinut, cum se şi cade, pe zile, cartea încheindu-se cu Concertul extraordinar de închidere a Festivalului, 31 august, ziua a şasea. Dar de la Alexandra aşteptăm următoarele volume de versuri, având convingerea că nu se vor lăsa prea mult aşteptate.

Ion Răşinaru, Rânduri pentru râu, Eubeea, 2013

Prefaţată de Costel Stancu, el însuşi poet – iar pe coperta a patra conţinând prezentarea editorului Ilie Chelariu, alt poet - cartea prietenului din Anina are cinci cicluri: File de jurnal, De greu pământul, Geografia nimicului, Ţara niciundelui şi Informaţii clasificate. Dar Ţara niciundelui n-o căutaţi la

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

cuprins că n-o găsiţi… niciunde. Adică se vede bine, dar numai titlul, că paginaţia e ascunsă.

Această carte este cea de-a noua a autorului şi a doua care tratariseşte despre râu – ne aminteşte Proba de râu a regretatului Sabin Opreanu. Mărturisesc cu mâna pe inimă, mie mi-au plăcut aceste rânduri-gânduri despre şi pentru râu, aflate şi de această dată Lângă tâmpla râului – titlul volumului tematic anterior. Primul ciclu cuprinde jurnalul celor douăsprezece luni ale anului, cu numele lor vechi, generatoare de poezie. Poetul este Un profet cinstit: pe el îl doare/ trista măcinare în vadul pietrei din vadul sec/ şi faptul că simţurile noastre/ nu se dizolvă în suflet… Iată o temă predilectă a poetului nostru: Poetul, Ultimul poet, Tata în straie de profet.

sub semnul răzvrătirii împotriva omului şi a condiţie sale nefericite… Am căutat în titlurile conţinute ale volumului semnele acestei revolte şi le-am descoperit, mai avan în câteva poeme: ca nisipul ca iarba, răstignire, lumi părăsite, muritor, eroare de calcul, zări de cenuşă etc. : la început am fost singuri şi goi/ apoi am umplut lumea/ oglinzi vii/ care îţi răsfrâng chipul/…/ cu care ne-ai asemuit doamne…, fragment din poemul liminar, concentrat de poveste.

Pasajele programatice în care – zice V.Ş – poetul îşi descarcă preaplinul poetic sunt uneori domol-discursive. Dar important este că poetul nostru este martor la înviere: clopote mii se aud în ceruri/ clopote bat pe pământ// mă luminez şi mă tulbur…

chiar povestirea publicată de noi, nu de mult: La film, o amintire din copilăria şcolărească a…

Autorului – alt titlu de L.A. – când în sala de cinematograf se petreceau tot soiul de minuni ale vârstei. Şi, spre a ne inspira din dedicaţia autorului nostru, povestirile care urmează sunt ficţiuni care, cine ştie, ar putea fi adevărate…

Vocaţia unui agent de circulaţie, Ultima noapte a adolescenţei, Totul pe alb, Sfârşitul lumii, New York – Las Vegas – Marele Canion – California…

Toate se citesc cu nostalgia personajului Georgică din scheciul liminar, lectură comparabilă cu o… tăvăleală într-un start de garoafe: Parfumul ei îmi intra acum prin toţi porii, de parcă mă tăvăleam printr-un strat cu garoafe. Cu o palmă micuţă mă ajuta să dau paginile – firesc, de parcă ar fi citit propriul ei jurnal; fragment din Totul pe alb.

Daniela Păun, Embleme şi tranzacţii, Tracus Arte, Bucureşti, 2013

Stejărel Ionescu, Castelul de nisip, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2013

Dionisie Vitcu, Din cuibul lebedelor sau Răcnetul unui actor lucrat, Editura Alfa, Iaşi

Frumos ilustrată şi prezentată impecabilprofesionist de profesorul-poet – sau mai degrabă poetul-profesor – Mircea Bîrsilă, cartea Danielei Păun are un titlu puţin descumpănitor: aduce aminte de heraldică şi comerţ, pare deci mai mult un titlu de eseu sau lucrare de licenţă.

Parcurgând cuprinsul – 70 de pagini – putem însă constata contrariul: tonul cărţii este unul liric şi confesiv iar conţinutul , de o intensă vibraţie emoţională, cum remarcă şi cunoscutul, numitul poet. Iar acest cuprins nu conţine nici o emblemă, ci doar o tranzacţie: N-am pornit nici o luptă/ N-am declanşat nici un război,/…/ Mi-am deschis doar sufletul/ pentru cei care au încercat să înţeleagă ceva din el,/…/şi pentru că am făcut ani de zile la rând/ tranzacţii cu norocul şi nenorocul… Constatarea noastră este că – aproape – oricare din poeziile conţinute în volum ar fi putut da titlul unei cărţi: Femeile din viaţa ta, Ploaie înaltă, Matematică absurdă, Lemn ars sau altele. Dar până la urmă nici nu contează prea mult titlul unei cărţi, ci faptul că este susţinut printr-un conţinut. În această vreme când se practică lirismul abscons, enigmistic, versul Danielei Păun este unul senin şi plăcut, inteligibil-inteligent. Iar o nota bene – dacă nu chiar titlu de nobleţe… - îi este conferit/ă poetei de apariţia în Actualitatea literară cu poeme prinse în actualul volum.

Gheorghe Ţepeneu, Ofranda recunoştinţei, versuri creştine, Editura StudIS, Vatra Dornei, 2012

... Autorul, marginalizat şi neluat în seamă, sparge tiparele unui concept de viaţă anacronic…, citim pe coperta a patra. Este a cincea carte a autorului reşiţean, profet în stare genuină în tradiţie biblică, pe care nu-l interesează performanţa artistică, ci doar urgenţa transmiterii unui mesaj: Sunt luat în zeflemea/ De apropiaţi, chiar de ai mei/ Duc o viaţă aspră grea/ Dar mă descurc şi făr’ de ei. Poetul se prezintă singur într-o Prefaţă de autor, în care-şi declină originile şi filiaţia.

Provine din satul cărăşean Slatina Nera, din două vechi familii ţărăneşti, Raica şi Chirilă: Dumnezeul părinţilor mei m-a făcut să mă gândesc la tot ce ei mi-au lăsat ca moştenire.

Credinţa ca zestre spirituală… Cartea are 130 de pagini şi cam tot atâtea poeme, este citibilă şi instructivă spiritual.

Ion Dumbravă, Viaţa ca un ban găurit, Editura Romghid, Tîrgu-Mureş, 2013

Cuprinzând 120 de pagini, noua apariţie editorială este prezentată pe coperta a patra de Viorel Şerban: Cartea lui Ion Dumbravă se plasează, simbolic vorbind,

În Cuvântului Autorului, confratele Stejărel – iată un nume predestinat poetic – explică cititorului numele cărţii şi semnificaţia celor trei cicluri: poema nostra, castelul de nisip şi goliciunea golului. Nu repetăm şi noi greşeala, fiindcă, mergând pe acest drum, nu veţi mai fi tentaţi să citiţi cartea. Autor a 10 cărţi de poezie şi proză, autorul este şi ziarist şi se întreabă singur care din acestea e hobby şi care vocaţie. Lăsăm la latitudinea cititorului să facă această constatare, noi ne rezumăm a remarca poemele din prima secţiune a cărţii, celelalte dovedindu-se simple versificaţii pe teme adjudecat-poetice. Iată şi un exemplu: m-am legat de pustiu cu cordonul ombilical/ când animalele pădurii veneau/ să îmi devore placenta… - din poema naşterii.

Versuiri politice, satirice, umoristice, epigrame şi poezii pentru copii practică actorul ieşean D.V. în volume ca: Actorul, Cu traista-n băţ printre parlamentari, Din călimara unui actor… Nu ştim – n-am verificat – dar tragem nădejde că actorul-poet şi-a aflat un loc binemeritat în antologia poeţilor-actori nu de mult apărută pe piaţa cărţii. Nouă ne parvine, târziu, ediţia a doua a cărţii – o cărticică în fond, dar mustind de viaţă şi poezie, din care reţinem un poem dedicat lui Mihai Ursachi pentru Şcoala noastră de poezie. Din cuprinsul volumaşului ne-au mai atras atenţia titluri de poeme la fel de grăitoare precum cele de volume menţionate: Copiii mareşalului, Gânduri la uşa templului, Pe strada Culturii, De din valea Bahluiului etc.

Ionel Nistor, Hora sentimentelor, Editura Andrew, Focşani, 2013

Valeriu Armeanu, Şapte melanholii din Fanar, Editura Prier 2013

După ce publicase cu un an în urmă la aceeaşi editură nişte flori alese, poetul revine cu această Horă a sentimentelor ilustrată de Iulian Nistor şi prezentată de dna directoare a Bibliotecii Judeţene Duiliu Zamfirescu, dr. Teodora Fîntînaru, În Arcadia, în dulcele stil clasic. Versuri cuminţi, în rimă, cu ilene cosânzene şi feţi frumoşi, cum nu se prea mai scrie azi: poveşti cu feţi frumoşi şi zâne;/ când spiriduşi de pe pământ/ încep să murmure ispite/ ce zboară-n lume, iscusite…

Laurenţiu Orăşanu, Totul pe Alb, Editura SemnE, Bucureşti 2014

Cea mai proaspătă apariţie editorială – încă n-am semnalat un volum editat în anul curent – este cartea de proză scurtă a colaboratorului nostru din Bucureşti, la activ cu sejururi consistente peste Ocean. Cartea începe, simptomatic, cu

Cartea aceasta, format mare, mi-a atras atenţia din tot teancul adunat într-o lună în dulapul redacţiei, iar când am început-o nu m-a încercat nicidecum regretul cu care frunzăresc uneori o carte anostă, sentimentul zădărniciei.

Desigur, lectura trebuie începută cu Atenţionarea autorului, care ne avertizează solemn: Cartea de faţă este un pamflet despre o lume urâtă, este, în acelaşi timp, o poveste ce vine din epoca fanariotă, dar şi dintr-o epocă mult mai recentă...

Personajele, în schimb, sânt cât se poate de reale, au trecut prin viaţa mea lăsându-mi un gust amar.

Poetul foloseşte limbajul cronicarilor, fapt uşor constatabil din chiar titlul cărţii şi ale secţiunilor ei: Prima melanholie sau Viarmele, Duroi, Ciuma, Satrapul, Belioaie, Euphorica şi Descăpăţânarea.

O carte savuroasă, halima postmodernă, afină cu Ţiganiada sau Principele lui Barbu.

16 actualitatea literară n „Il nulla. Lettere a Marin Mincu 1987-1989”, de Emil Cioran

La editura Mimesis Edizioni din Milano a apărut de curând volumul: „Il nulla. Lettere a Marin Mincu 1987-1989” (Nimicul. Scrisori către Marin Mincu 1987-1989) de Emil Cioran, sub îngrijirea şi în traducerea lui Giovanni Rotiroti, cu o postfaţă de Mircea Ţuglea şi cu o notă semnată de Antonio di Gennaro.

Volumul reprezintă o selecţie de unsprezece scrisori şi două texte din corespondenţa lui Emil Cioran cu Marin Mincu şi acoperă un răstimp de doi ani, din septembrie 1987 până în iulie 1989.

Scrisorile aduc o mărturie vie a prieteniei profunde dintre Cioran şi Noica, uniţi intelectual şi spiritual de-a lungul întregii lor vieţi, în ciuda diferenţelor radicale de opinie şi gândire şi a distanţei geografice ce îi despărţea. În memoria lui Mihai Eminescu, Cioran îi va trimite lui Mincu un formidabil eseu scris pe marginea poemului „Rugăciunea unui dac”: „L-am idolatrizat întotdeauna pe Eminescu şi dacă n-am comentat niciodată opera lui este pentru că viziunea lui despre lume îmi este foarte apropiată… într-un anume sens, eu descind direct din Rugăciunea unui dac”.

Fiona Sampson Fiona Sampson născută în 1963 în Londra, a urmat cursurile Academiei Regale de Muzică din Londra, devenind, astfel, violonistă. Studiile din domeniul muzical, precum şi cariera de violonistă şi-au pus ulterior amprenta asupra scrierilor sale, în care se poate remarca o atenţie vădită acordată muzicalităţii.

Fiona Sampson a studiat la Universitatea Oxford, unde a câştigat premiul Newdigate, iar mai târziu a obţinut un doctorat în filosofia limbajului la Universitatea Radboud din Nijmegen, Olanda. A publicat numeroase cărţi, multe dintre

Codul

Envoi

Am descoperit secretul vieţii.

- Francis Crick

Cum fiecare lucru tinde către un întreg, plămădeala dinlăuntrul său posedând un tipar înainte de a avea capacitate –

n Gabriel Garcia Márquez are probleme de sănătate

nr. 38 n aprilie 2014

meridiane

copacul dinlăuntrul staminei granulate, oul dinlăuntrul păsării, sunt înfăşurate, nu negândite – precum ceva auzit.

Ca şi cum intenţia s-ar acumula în lumea necuvântătoare sau creaţia ar tânji să rostească un cuvânt secret –

Starea de sănătate a lui Gabriel Garcia Márquez, externat pe 8 aprilie 2014 dintr-un spital din Ciudad de Mexico, este “extrem de fragilă”, a precizat familia scriitorului, în urma unor informaţii apărute în presă conform cărora cancerul limfatic de care suferea scriitorul columbian a recidivat. “Starea sa este stabilă, deşi este extrem de fragilă şi există riscul unor complicaţii legate de vârstă”, au precizat într-un comunicat soţia scriitorului, Mercedes Barcham şi fiii săi, Rodrigo şi Gonzalo. Pe 8 aprilie, Garcia Márquez, în vârstă de 87 de ani, a fost externat dintr-un spital din Ciudad de Mexico, într-o stare de sănătate considerată

Cine a eşuat în spargerea oului?

Eu-eu-eu strigă ciocârlia.

Cine a ratat misterul naşterii?

Zada încuviinţătoare.

Aşteptăm plini de speranţă sosirea unei vremi îndepărtate când ne vom uita înapoi spre aceste după-amieze impregnate de umbrele frunzelor şi de ploaie ca la o raritate admirabilă, acea claritate în privire sau atingere – firescul subit al unei încăperi, mănunchiuri sângerii de cireşe într-un castron albastru şi-o mare de brânca-ursului la fereastră – Dându-ne seama atunci ce înseamna să trăim astfel, găsind mireasma lucrurilor la care visăm în fibra unei mese, praful care abia se clinteşte pe pervazul văratic.

Singuri în ziua noastră nesfârşită ne izbim de curba care face prezent pământul – şi cerul – şi auzim cadenţa

Traducere de Cristina-Alexandra Drăgoi,

masterand MTTLC Aceste poeme sunt traduse în cadrul Proiectului Internaţional Poetry PRO, coordonat de Lidia Vianu, Director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan Universitatea din Bucureşti, http://mttlc.ro

a ceea ce nu se sfârşeşte niciodată ci creşte fără încetare: secretul public al unui cod pe care toată lumea îl cunoaşte.

Elizarova Nataliya “delicată” şi după opt zile de tratament împotriva unei infecţii pulmonare. Garcia Márquez “continuă şi îşi va continua convalescenţa la domiciliu”, adăugat familia, mulţumind celor care au trimis mesaje de solidaritate şi cerând respectarea intimităţii scriitorului. Ultima apariţie publică a lui Gabriel Garcia Marquez a avut loc pe 6 martie 2014, când scriitorul a apărut la poarta reşedinţei sale din Ciudad de Mexico, unde locuieşte de peste 30 de ani, pentru a-i primi pe jurnaliştii veniţi în vizită cu ocazia aniversării sale. Scriitorul şi-a întâmpinat oaspeţii zâmbitor, a primit cadouri şi a acceptat să se lase fotografiat, fără a acorda însă interviuri. Gabriel Garcia Márquez nu a mai scris nimic de la cel mai recent roman al său, “Memoria de mis putas tristes” (“Povestea târfelor mele triste”), apărut în 2004. A primit premiul Nobel pentru literatură în anul 1982. În nuvelele şi romanele sale se reunesc, în mod firesc, fantasticul şi realităţile de zi cu zi, scriitorul fiind inclus, de altfel, de mulţi critici literari în categoria romancierilor realismului fantastic sud-american. Cel mai celebru roman al său este “Un veac de singurătate” (1967), dar foarte cunoscute sunt şi “Cronica unei morţi anunţate” (1981), “Dragostea în vremea holerei” (1985), “Generalul în labirintul său” (1989) şi “Povestea târfelor mele triste” (2004).

Capodopera lui Gabriel Garcia Márquez, romanul din 1967, “Un veac de singurătate”, descrie istoria satului columbian fictiv Macondo. Acţiunea se desfăşoară pe o perioada de peste o sută de ani şi prezintă ascensiunea şi prăbuşirea familiei Buendia.

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Actualitatea Press, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj şi al Consiliului Judeţean Timiş

Traducere de Ela Iakab

***

Nu trece nici călare, nici pe jos, râul e lat Numele său e datorie şi apele, în adânc, aşteaptă.

Prin copacii răsăriţi de-a lungul malurilor Cel mai răguşit corb croncăne: „Plecaţi, duşmani ticăloşi, nu pângăriţi râul Căci apele lui sunt pure şi valurile agere, Ceea ce nu-ţi revine de drept, nu poate fi al tău, Cântecul genunilor va distruge pe oricine se atinge de valuri.

Tu cauţi voluptate şi iubeşti minciuna, Fie-ţi povara cea mai grea mereu nepotolita sete trupească Şi alegerile tale crude, edificiu al timpului care dezrădăcinează.”

Dar râul bolboroseşte şi unduirea lui proteică plânge…

acestea fiind volume de poezii, traduse ulterior în aproape treizeci de limbi străine. Fiona Sampson a fost cea care a pus bazele Festivalului Internaţional de Poezie de la Aberystwyth; de asemenea, ea a fondat jurnalul de scriere contemporană din Europa, intitulat Orient Express.

Printre premiile dobândite de-a lungul carierei sale se numără Premiul Cholmondeley (2009), Zlaten Prsten acordat de Fundaţia Macedoniană pentru Cultură şi Ştiinţe, precum şi numeroase alte distincţii acordate de Consiliile de Artă ale Marii Britanii şi Ţării Galilor.

***

Până în luna lupului, lună a tăcerii Trebuie să rezist în strădanie, să mă târăsc, să-mi forţez calea.

Tinereţea iernii mele e o vârstă a belşugului, Totuşi, la opt grade sub zero e aproape ca la minus 20.

Ceaţa plină de ghimpi se agaţă de fereastra mea împodobită, O ţesătură de bumbac învăluie chipul palid, tăcut în istovirea sa.

Trupul meu amorţeşte în regatul macului Hypnos, Îmbălsămat în pat ca într-o criptă îngheţată. Şi dacă trăiesc până în luna vârtejurilor şi a bocetelor, Fecioara Gertha îşi va întinde mâna către vuietul viscolului, Şi atingerea ei mă va desţeleni, Oglinda îşi va dezveli dantela îngheţată, pentru a fi pe potriva luminii.

Părăseşte toate spaimele, înaintează, adio!

Fugi şi salută razele de aur cu surâsuri.

Trăieşte luna aceasta pentru a fi martor al cântului de iepuri fericiţi Şi al iubiţilor mei plecaţi, dăruiţi, prin graţie divină, cu o respiraţie nouă.

***

Ochii tăi sunt vătămaţi de veacuri, Degetele care sunau cum sună corzile instrumentelor s-au frânt.

Aminteşte-ţi de palatul sfinţit, undeva, mai există Lumi labirintice reflectate în podele sculptate Şi jocuri copilăreşti care te ademenesc din nou, strămoşule.

Timpul goneşte nebun, clipele de înţelepciune alunecă încet în uitare, Tu forţezi mâna vieţii, pentru că hotarul e aşezat.

Perechile se rotesc în ritmuri sublime Şi mâna ta îmi atinge umărul cu atâta graţie, sfinţind imnul iubirii.

Păstrează muzica în grădina binelui şi a răului, aerul e neîntinat.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Secretar de redacţie: Diana BUCŞA (aid_isa@yahoo.com) Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) Ion MOLDOVAN (ioni_75@yahoo.co.uk) Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacţiei: web: www.actualitatea.eu Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Cosmote) Tiparul: West Tipo International Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile din Timişoara şi Lugoj, la chioşcurile de ziare din Lugoj şi la chioşcul MNLR Bucureşti