Actualitatea literară 39

actualitatea literară

nr. 39, anul V

mai 2014

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n Nicolae SILADE

n www.actualitatea.eu n

n George MOTROC

Cartea, noile media şi complexele literaturii n Magda URSACHE

Grădinar în grădina de sus

Despre talentul şi inspiraţia poeţilor n Cuvântul SCRIS şi cuvântul VORBIT. Oraşul alb - interviu cu Veronica BALAJ

n cronici literare de: Ionel BOTA, Virgil DIACONU, Luminiţa ZAHARIA, Antoaneta TURDA, Remus V. GIORGIONI

d

i n e

e s s n meridiane

n proză Oleg CARP, Catia MAXIM, Nicolae Bălaşa, Alexandru MORARU

u h

m u z

n poezie Ion MARIA, Rita CHIRIAN, Giorgian GHIŢĂ, Andrei Zbîrnea, Stejărel IONESCU, Alexandra NEGRU, Georgia MICULESCU

Serghei Esenin

Traducere de Adrian BUCURESCU

Kayoko Yamasaki Traducere de Ela IAKAB

2 actualitatea literară

Edi tor i Despre a l talentul

Nicolae SILADE

şi inspiraţia poeţilor

Ilustrăm acest număr cu lucrări de Ion Aurel Gârjoabă, expuse la Galeria Pro Arte, din Lugoj, în luna aprilie 2014

Despre invenţiile umane se poate scrie şi vorbi la nesfârşit. Şi, hotârât lucru, partea lor bună este că, în genere, asigură progresul civilizaţiei. La fel e şi cu internetul pe care mulţi îl blamează! Eu însă nu despre noile media vreau să vă vorbesc, ci despre valorile care pot fi transmise în timp real prin aceste modalităţi de comunicare. E adevărat că sunt multe gunoaie în lumea virtuală, dar nu sunt mai multe decât în lumea reală pe care aceasta o oglindeşte fidel. Cum nici într-o bibliotecă nu sunt doar cărţi de valoare, nici aici nu poţi întâlni doar înţelepţi.

Alegerea o face fiecare, şi într-un caz şi în celălalt, în funcţie de gusturi, de educaţie, de cultura dobândită până la un moment dat. Nu intru în detalii, pentru că în titlu îmi propusesem cu totul altceva: să vă vorbesc despre talentul şi inspiraţia poeţilor. M-am întrebat de multe ori de unde vine talentul, de unde vine inspiraţia poeţilor? De ce unii oameni sunt înzestraţi cu acest dar, iar alţii nu? Dacă am găsit răspunsuri şi explicaţii pentru tot ce există şi pentru ceea ce nu există, în această problemă se pare că nimeni nu mă poată lămuri. Mă gândesc la venirea unui gând şi mă întreb de unde îmi vine? Şi mă întreb unde se duce după ce l-am gândit. Ne putem oare rupe de universul în care existăm pentru a-l gândi în timp ce ne gândeşte? Ideea gânditorului gândit nu pare să ne lumineze. Nu ne rămâne decât să socotim că talentul e un dar şi că dăruirea asta nu are altă logică în afară de dragoste. Dragostea pe care omul i-o arată lui Dumnezeu, dragostea pe care Dumnezeu i-o arată omului. Din generaţie în generaţie. La fel stau lucrurile, cred, şi cu inspiraţia. Şi ea tot din dragoste vine. Şi e la fel ca dragostea.

Recent am aflat că până şi un filosof ca Nietzsche a fost inspirat în scrierea unora dintre cărţi de iubirea care l-a legat de Lou-Andreas Salomé. Mai mult decât atât, fără a sugera că inspiraţia poate fi chemată, provocată, pot spune doar că o poţi păstra atâta timp cât te păstrezi curat din punct de vedere moral. Am constatat că ori de câte ori mă îndepărtez de ceea ce e bine şi frumos şi adevărat, amân sau îndepărtez momentele de inspiraţie. Iar simpla retragere într-un turn de fildeş nu rezolvă deloc problema. Pentru că ele vin de mai sus, de foarte sus, dintre înălţimile spiritului şi din dragostea noastră faţă de ceea ce ne înconjoară. Faţă de toate minunăţiile care există dintotdeauna pentru totdeauna. Iar a şti să te bucuri de ele e poate mai înţelept şi mai frumos decât a le gândi şi explica.

opiniile noastre

nr. 39 n mai 2014

Cartea, noile media şi complexele literaturii române de azi

Vineri, 25 aprilie 2014, în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti (MNLR) şi sâmbătă, 26 aprilie 2014, la sediul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă din Bucureşti, a avut loc a VIII-a ediţie a Colocviului Naţional al Tinerilor Critici Literari. Evenimentul a fost organizat de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă (FNSA) şi Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti (MNLR), iar partenerii media ai evenimentului au fost Radio România Cultural, revista ,,Cultura”, AgentiadeCarte.ro şi revista ,,Caiete critice”. Invitaţi: Bianca Burţa-Cernat, Paul Cernat, Teodora Dumitru, Mihai Iovănel, Cristina Balinte, Raluca Dună, Oana Soare, Ana-Maria Dascălu, Bogdan Dascălu, Vasile Mihalache, Cătălin Sturza, Adina Diniţoiu (Bucureşti), Crina Bud

(Baia Mare), Emanuela Ilie, Bogdan Creţu, Şerban Axinte, Doris Mironescu (Iaşi), Andrei Terian (Sibiu), Alex Goldiş, Claudiu Turcuş, Ioan Pop-Curşeu (Cluj-Napoca), Adrian Jicu (Bacău). Invitaţii speciali ai colocviului au fost prof. univ.dr. Ion Pop, prof. univ. dr. Mircea Martin, prof. univ. dr. Ion Simuţ (Oradea), prof. univ. dr. Nicolae Mecu, prof. univ. dr. Lucian Chişu, conf. univ. dr. Ioan Cristescu şi cercetător Tudor Nedelcea (Craiova). Prima dezbatere, „Cartea şi spiritul critic în societatea informaţiei şi a formatelor”, a fost moderată de criticul literar Paul Cernat. A doua dezbatere s-a intitulat “Genurile biograficului. O privire critică” şi a fost moderată de profesorul şi criticul literar Eugen Simion. Organizatorul colocviului a fost scriitorul Dan Mircea Cipariu.

Prima dezbatere, „Cartea şi spiritul critic în societatea informaţiei şi a formatelor”, a fost deschisă şi moderată de Paul Cernat care a subliniat faptul că se află în acelaşi loc mai multe generaţii de critici literari, de fapt ,,avem aici elita criticii literare postbelice” reprezentată atât prin invitaţii de onoare, dar şi ,,o elită în sală” formată din tinerii critici veniţi la colocviu din mai multe oraşe. La început, criticul literar Paul Cernat a

Dan Mircea Cipariu: “Se face o confuzie regretabilă între suport, mijloc, mediu şi conţinut.

Eu nu cred că suportul este de vină pentru că nu are spirit critic, indiferent că vorbim despre hârtie sau despre pagina web, ci, în primul şi în primul rând, trebuie să ne intereseze valoarea conţinutului pus pe un suport!”

n ilustraţiile numărului n

explicat titlul primei părţi a colocviului -,,Cartea şi spiritul critic în societatea informaţiei şi a formatelor”- şi a adresat o primă invitaţie la dialog profesorului şi criticului literar Mircea Martin, dar şi celor prezenţi despre ceea ce înseamnă spiritul critic şi în ce măsură complexele de ieri, de pe vremea lui G. Călinescu, au fost depăşite, există sau au fost înlocuite cu altele.

După o scurtă introducere amuzant-ironică în care şi-a declinat ,,orice competenţă” în ceea ce priveşte Facebook-ul sau alte ,,lucruri mai sofisticate” ale mediului electronic, dl. prof. univ. Mircea Martin a făcut o radiografie a complexelor culturale mai noi şi mai vechi ale literaturii române: ,,Nu cred că scăpăm uşor de complexele noastre şi mă tem că se transmit din generaţie în generaţie, mă tem că ele se asumă în mod diferit, de la o generaţie la alta, dar ele rămân! Complexul marginalităţii este greu de depăşit, are o componentă obiectivă absolut de nedepăşit nici măcar cu imaginaţia. (…) Complexul începutului continuu este în continuare foarte viu, chiar agresiv, încurajat şi de atmosfera politică şi de momentele politice pe care le traversăm; cu un termen mai general, adamismul acesta autohton, ideea că lucrurile adevărate încep cu noi, incapacitatea multora, inclusiv a unor oameni din generaţia noastră care nu face excepţie, de a ne insera într-o devenire, într-o serie culturală, fără a avea complexul acesta al ireductibilităţii, al orgoliului personal! Cred că acest complex funcţionează în continuare, din păcate. (…) Complexul nerecunoaşterii europene şi universale s-ar putea să fie depăşit în timp…

Integrarea noastră într-o lume euroatlantică nu e lipsită de importanţă, chiar dacă e o integrare doar politică şi militară deocamdată şi nu culturală cum ar trebui… Din păcate, deşi avem mult mai multe condiţii decât au avut predecesorii noştri de afirmare în afara frontierelor românităţii, a limbii române ca atare, nu le folosim suficient! Dacă leam folosi ar fi foarte bine şi ar însemna un mod al nostru, al intelectualilor, de a compensa cumva imaginea - să-i zicem, să nu-i zicem – deplorabilă a ţării noastre şi implicit a culturii noastre în afară…

Desigur, tot ce am spus este discutabil în continuare, dar am vrut să încep...”

Această primă expunere a fost folosită de ceilalţi invitaţi, indiferent de generaţia din care fac parte, drept punct de plecare pentru discuţiile şi intervenţiile lor; spre exemplu, prof.univ.dr. Ion

George MOTROC

Pop a recunoscut în cele enunţate de prof. Mircea Martin ,,nişte lucruri esenţiale care ne preocupă pe toţi”, dar a adăugat şi alte noi nuanţe despre necesitatea acţiunilor culturale angajate, unitare şi luminate pentru a construi nişte proiecte literare şi culturale şi pentru a învinge ,,comoditatea celor care ar putea să facă mai mult” şi a îndemnat, în finalul primei părţi a intervenţiei sale: “Dacă tot le conştientizăm, ar trebui să nu mai cedăm acestor complexe! Dacă nu te angajezi şi nu vrei să faci ceva, să construieşti, nu neapărat nişte programe rigide, dar, în orice caz, să dai o perspectivă, să dai un sentiment al acţiunii, al productivităţii tale nu numai de român, dar de om al spiritului…

Altminteri, totul ne revoltă în jur şi dacă nu găsim în noi sau nu găsiţi în primul rând în dvs. această forţă de închegare sau de reînchegare rămânem doar la simpla constatare! Ne lamentăm tot timpul…

Ce-i tânguiala aceasta permanentă?! Ceva trebuie făcut!… Ar fi păcat să dispărem din scenă, vorba profesorului Eugen Simion, fără să ştim că rămâne ceva frumos şi promiţător în urmă, deci faceţi ceva în privinţa aceasta!”

Dan Mircea Cipariu a afirmat că trebuie să avem o poziţie echilibrată faţă de noile media, fără să demonizăm noul format electronic sau, din contră, să-l absolutizăm. ,,Se face o confuzie regretabilă între suport, mijloc, mediu şi conţinut. Eu nu cred că suportul este de vină pentru că nu are spirit critic, indiferent că vorbim despre hârtie sau despre pagina web, ci, în primul şi în primul rând, trebuie să ne intereseze valoarea conţinutului pus pe un suport!”, a spus Dan Mircea Cipariu. De asemena, scriitorul a dat câteva exemple de pagini web unde ,,spiritul critic poate fi sondat şi poate avea exprimări substanţiale”, astfel încât se oferă posibilitatea de a citi oricui, oricând doreşte, critică literară de cea mai bună calitate: pagina web şi blogul Cultura.ro, platforma CriticAtac şi AgentiadeCarte.ro.

Acad. Eugen Simion s-a declarat la rândul său ,,iritat la culme” de ,,această văicăreală generală, mai ales la televiziune” şi a recunoscut faptul că ,,să întorci spatele acestor tehnologii este mai mult decât o gafă, este o nechibzuinţă totală”. Dl. Eugen Simion şi-a exprimat şi convingerea că, deşi lumea se informează de la televizor şi citeşte tot mai puţin, ,,eu cred că marea literatură, marea critică literară va rămâne pe hârtie, trebuie să rămână pentru că, altfel, vorba aceea, va intra în neant!”; altfel spus chiar dacă acceptă rolul informativ al mediului electronic, care ,,îţi scuteşte o energie imensă”, cartea ca obiect cultural trebuie să continue să existe, pentru că, mărturisea criticul E. Simion, ,,eu nu aş putea citi, recunosc, o carte de poezie astfel!

Ca să o pot citi trebuie să o am în mână, eu citesc cu creionul în mână tot timpul, fac comentarii, dar eu sunt un cititor profesionist ca să spun aşa, un blestemat cititor profesionist…!”

Demnă de menţionat a fost şi intervenţia directorului MNLR, Ioan Cristescu, care a furnizat un exemplu de ceea ce înseamnă impactul şi succesul unei cărţi, cea mai vândută carte de 3 ani la Tracus Arte, care există şi se vinde doar electronic - ,,Scrisori către Rita”, un exemplu paradoxal al unei cărţi despre care ,,nu s-au scris cronici, dar, de multe ori, în discuţii publice, în anumite spaţii publice, toată lumea cunoaşte cartea, ştie cine este autorul, chiar dacă acesta şi-a ales un pseudonimKaos Moon, ştie conţinutul cărţii şi blogul autorului - Ştefan Caraman”. Tot Ioan Cristescu a atras atenţia asupra unei schimbări de paradigmă în cultura românească postmodernă şi a creionat o imagine verosimilă a viitorului cărţii: „Sunt cărţi pe care le vând pe internet, prin elefant.ro sau librarie. net şi aşa mai departe, mai mult pe suport electronic decât pe hârtie! Nu mai trăim într-o zonă în care cartea este văzută neapărat ca un obiect estetic, este văzută ca un obiect util şi cred că în piaţa de carte lucrurile vor deveni diferite: vor fi cărţi utile şi cărţi ca obiecte estetice, cu o proporţie mare în zona utilului…”. În loc de final, s-ar putea spune, parafrazându-l pe criticul literar Mircea Martin, că, desigur, tot ce s-a spus poate fi pus în discuţie, dar, în continuare, mult mai important este faptul că s-a început această necesară dezbatere… (sursa: AgentiadeCarte.ro)

cronici

nr. 39 n mai 2014 Ionel BOTA

Poezia vindecă lumea. O altă recentă carte a lui Geo Galetaru

Deja un maestru al inciziei într-un real decontaminat de purulenţele banalului şi de aceea recuperat din orgoliul, firesc la orice artist, al unei estetici identitare, altminteri parte dintr-un program de câteva bune decenii, Geo Galetaru are un discurs în care logosul fiinţei evocă un demers mimând deconstrucţia. Dar, în fond, acelaşi discurs edificând un topos al simbolicilor aşezat între coordonatele pe care le impune o voce originală în lirica de azi, populată din păcate de prostul gust, veleitarisme grafomane şi multă confuzie în percepţia critică.

Volumul „Întâmplările simple” (Timişoara, Editura Eurostampa, 2014, 176 p.) recurge la vechea dinamică a măştii ludice, impusă în magma acestei poezii chiar de la debutul autorului şi păstrată în banduliera combatantului pe baricadele afirmării ca argument esenţial pentru credinţa constantă în scrisul care vindecă, lecuieşte lumea.

Proiecţia ludică e, la urma-urmei, retrăire, discurs confesiv exilând până şi tragicul în vechi/noi mituri care, sigur, n-au sfârşit, este viziune estetică amplificată din scindarea metaforei între subversiv şi strategie configurativă, generând, altfel, remodelarea realului. Dar nu avem un liric contemplativ, e unul mai

degrabă introiectiv, desigur pitoresc tocmai prin modul în care ştie „să explice” trăirea afectivă în amintitul dans al metaforei şi destui s-ar grăbi să vorbească de surrealism, aici: „cele ce nu înseamnă nimic vor sta la rând/în spatele celor ce nu înseamnă nimic./o apoteoză a gesturilor cu care salvăm/copilăria oglinzii. şi dincolo de această/ ireversibilă enigmă se află doar sunetul/serilor fără stăpân. fără cheia unei/dezinvolturi suspecte din lanul de cucută./o noapte şi încă o noapte pe meterezele/orbitoare. o noapte ca un şarpe/pe munţii albaştri. şi mâine va fi acelaşi/semn al călăuzei oarbe. acelaşi surâs al destinului/ca o jucărie ieftină căzută

din cer” (şi mâine va fi, p. 142).

Depăşind drama dez-individualizării, poezia acestui liric atent cu ceea ce înseamnă ieşirea creatorului la rampa afirmării este permanent dinamitată oniric, închide şi deschide teme ale eului intuitiv, izbuteşte de cele mai multe ori să radiografieze, corect, tipuri de calofilie care să nu substituie melancoliei detalii ale unui imaginar corupt. Aşadar, autorul nostru ocoleşte voit un stil prin care deja au pătruns în arena fără spectatori veritabili, deocamdată, „tinerii furioşi” ai ultimelor generaţii. Dar Geo Galetaru mai ştie şi să întreţină propriile vitalităţi ale poemului, mesajul semantic emoţionând ca

miniepistole 32

în 1901 pe 17 mai s-a născut bunica şi tot în 1901 primul premiu nobel pentru literatură fusese câştigat de francezul sully prudhomme dar bunica nu auzise de el nici în timpul vieţii nici după şi nici sully prudhomme nu cred că auzise de bunica deşi o vreme fuseseră contemporani şi bunica era frumoasă şi o chema eva iar pe bunicul îl chema toma ceea ce m-a determinat să cred că lumea a început cu ei că eu m-am născut dintr-o biblie o vreme chiar crezusem că lumea e o bibliotecă şi în afara ei nu mai există nimic dar bunica mi-a explicat cum stau lucrurile şi pentru asta am iubit-o şi m-am gândit că n-ar fi rău s-o amintesc aici pentru asta şi zău că n-ar fi rău să-i dedic aceste versuri

actualitatea literară 3

dacă trăia astăzi ar fi împlinit 113 ani şi ar fi fost mai frumoasă decât pământul în care s-a-ntors

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

Ana Maria Gîbu: Dintr-un vis în altul

Ne-a convins, prin cele cinci volume de poezie publicate, că este o prinţesă a metaforei pentru care, aşa cum singură afirmă, „poezia este ca o boală, o boală pentru care nu vreau să caut leacuri şi de care nu vreau să mă vindec.

Sunt bolnavă/ pentru că stau într-o pădure/ de versuri şi cânt cuvinte/ mănânc salate din strofe /îmi răcoresc fruntea/ pe silabe de izvor/ nu mă supăr/ sunt bolnavă de poezie”/ (Sunt bolnavă de poezie). Poezia este şi va fi pentru mine un joc nesfârşit, joc fără reguli. Joc Aţa cu rima încrucişată/ sar coarda la mijloc de vers alexandrin/ dansez în ritm de strofe albe/ cântând arpegiu din elegii/ dorm cu sufletul pe haiku/ visez poezii dintr-un vers. (Joc fără reguli). În romanul de debut, Blestemaţii, ne-a condus într-o lume fantastică unde binele şi răul, viitorul apocaliptic şi speranţa, realitatea şi imaginarul se luptă pentru supremaţie, iar personajele, covârşitoare în diversitatea lor şi extrem de bine conturate, sunt atât de vii, încât îţi rămân întipărite în suflet şi aproape că aştepţi cu înfrigurare să le întâlneşti pe stradă sau să-ţi apară în vise, să te salveze din lumea în cădere sau din angoasele propriei fiinţe. Ce surprize ne-ar mai putea oferi Ana Maria, vă întrebaţi, când ne-a demonstrat cu prisosinţă că nu există limite pentru

cuvântul scris, că atât metafora (la superlativ!), cât şi naraţiunea lucidă, realistă, bine condusă pe tot parcursul unei scrieri de amploare, pot fi apanajul aceleiaşi minţi sclipitoare, că talentul nu cunoaşte vârstă? …Şi iată că „recidivează”, în acest volum de proză scurtă, pentru a ne arăta cât de graţios ştie să patineze dintr-un vis în altul, printre iubirile dintâi, eterne sau dramatice sau cu final neaşteptat, printre magia chimiei şi cea a fizicii, transformate magistral în poveste (cum îi vor mulţumi profesorii pentru ajutorul în atragerea copiilor către aceste ştiinţe aparent dificile!), printre adevărate poeme în proză (pentru că, nu-i aşa, un poet nu se poate dezice în cele din urmă de „blestemul” lirismului din genele sale!) sau poveşti science-fiction, doldora de imaginaţie, dar extraordinar de solid documentate ştiinţific… Încântătoare sunt şi eseurile care tratează teme grele, adevărate lecţii de viaţă şi de conduită morală, scrise cu o maturitate uimitoare. Acest volum, apărut în colecţia EPOSS a editurii Armonii Culturale, nu poate plictisi pe nimeni! Saltul din vis în vis, unul mai îndrăzneţ şi mai misterios decât altul, tematica atât de complexă şi de variată va atrage, cu siguranţă, cititori de toate vârstele sau gusturile literare!

Luminiţa ZAHARIA

fascinaţie structurată, spuneam şi altădată, ca reflexie discursivă a realului disipat în unităţi de luciditate: „vorbeşti vorbeşti: chintesenţa unei înţelepciuni/ pe coridoarele pierderii de sine/ saltul de la o întâmplare la alta/cu trupul ca o minge incendiată sub frunze amare/victoria umblând pe catalige prin parcuri uitate de soare/sărbătorile tale înghesuite în cufere predestinate în pupile neputincioase/cât va mai fi veghea în preajma acestui obiect strălucitor/ care-ţi spune că anii trec într-o procesiune glorioasă//un peisaj învins de pumnul nemilos al verii/ un cântec în savanele frigului// fratele tău înhamă speranţa la săniile nopţii//va veni clipa când lumea te va chema să dai socoteală/dar asta poate fi o poveste dintr-o altă viaţă” (va veni clipa, p. 21).

Nu vizuală cât (pre)vizionară, poezia lui Geo Galetaru transmite o stare de construct solid, iarăşi estetic vorbind, în care, de pildă, chiar viaţa poate însemna o plecare şi o revenire dintr-un ţinut fabulos, realitatea fiind într-un mod original descărcată de balastul meditaţiei compulsive. Aş

zice, acum, că autorul acesta continuă mesajul faimos al „contrapunctului” din interbelicii noştri atinşi de experienţa tradiţionalismului sever, conotativ, pe temeiul altor priorităţi ale curentului cu autentici reprezentanţi, dacă i-am aminti aici pe Blaga ori pe Fundoianu: „Atunci am îndrăznit să vorbim. În camera goală se/auzeau silabele noastre invincibile. Era un fluviu/ de care ne desprindeam cu mirarea începutului./Aromele victoriei erau încă departe. Niciun animal/nu trecea prin insomniile bătrânului tablou. Acolo,/în penumbră, se hotărau algoritmii unei capitulări/ frumoase. Mâinile plecau cuminţi într-o altă tăcere./Caravana surâsului ne aştepta în grădinile din cer./Atunci am îndrăznit să vorbim.

Fântânile aduceau/toamna mai aproape de pleoape” (acolo, în penumbră, p. 103).

Poezie de rafinată atitudine estetică, aşadar, lirica lui Geo Galetaru traversează o perioadă fastă, iar critica literară, nu doar în cazul său, e adevărat, a rămas datoare cu o revizuire radicală a propriilor percepţii.

Pe margine de gând, cu Rodica Dragomir La sfârşitul anului trecut mi-a căzut în mână cartea de poeme …cu Pavel, pe drumul Damascului. Apărut la Editura Eikon, din Cluj-Napoca, volumul poartă semnătura scriitoarei băimăreneRodicaDragomir.Concepute la anii maturităţii, poemele cuprinse aici provoacă la lectură, graţie confesiunii calde, de o uimitoare sinceritate şi naturaleţe, magistral redată în Focul din adâncuri: “Un foc îmi arde-n adâncuri/ şi-aştept căldura lui să mă ridice/ca pe un lampion japonez, de hârtie,/pe un cer bogat, poleit cu miresme/de un cireş înflorit.” (pag.109). Alegerea lui Pavel ca leitmotiv al labirintului poetic nu e întâmplătoare pentru poeta ajunsă la al şaptelea volum de versuri, magia acestei cifre învăluind gândurile într-o superbă aură existenţială. Având pe chip ceva din culoarea limpede a propriilor cuvinte, Rodica Dragomir se înfăţişează cititorului, aşa cum se destăinuie în poezia Margini, pândindu-se pe sine însăşi şi risipindu-se în aburi străvezii, asemeni unei ape ce-şi face loc între malurile strâmte ale lumii acesteia, plină de mistere mai mult sau mai puţin frumoase. Atentă la miracolul lumesc, are o relaţie specială cu divinitatea, căreia i se adresează uneori cu patos: “Încă o viaţă de mi-ai da, n-aş vrea/s-ajung să bat zadarnic şi minţit/la poarta Ta şi, răzvrătit, să zgudui/marginile cerului pustiu.”(pag.42) Cu şapte ochi priveghind, poeta traversează cărări pierdute în înfinit, adâncindu-şi paşii în ierburi vii încolăcite precum şerpii (simbol folosit în volum atât ca semn pozitiv, cât şi negativ, ducând cu gândul la dualitatea umană), iar efortul său tulbură nu prin ceva spectaculos, ci tocmai graţie omenescului, firescului cotidian. Ce e viaţa? Cum e de fapt în întregul ei? Ne putem întreba la orice vârstă, răspunsurile variind în funcţie de: pesimism/optimism şi tinereţe/ bătrâneţe - paradigme ce pot fi vizibil influenţate de gradul nostru de cultură şi de receptarea fenomenului existenţial. Un posibil răspuns ar fi acesta, dat de autoare în versuri în care aliteraţia consoanei V sugerează perfect tumultul vieţii şi puterea evadării din realitatea imediată: “Pe spinări verzi de meduze,/ în zori,/vom fi rotunjiţi în mirare,/cu suflet cules din abisuri,/cu ochiul, cu care visat-am/visul din visuri,/deschis.”(pag.84) Scrise cu dor şi speranţă, poeziile sunt o chemare către reflexie şi introspecţie. Gândite din perspectiva unei nemărginite discreţii, ele se cuvin a fi citite cu aceeaşi sfială, căci ele strâng în miezul lor simboluri şi ritualuri care cer răgaz şi înţelepciune în a fi desluşite cum se cuvine. Cei ce vor avea răbdare să citească cu atenţie fiecare vers din această carte vor putea descoperi, la un moment dat, un minunat autoportret: “Fereastră nezidită sunt,/Deschisă luminii ce zbate/spre mine./Şi pietrele sunt vii în zori -/Eu, fapta ce li se închină.”(pag.55) Perceperea creaţiei poetice ca un act sacru, nu ca o descătuşare de pasiuni şi anxietăţi devastatoare, face ca lirica Rodicăi Dragomir să fie mereu o subtilă întrebare asupra destinului uman şi a raportului OM-DUMNEZEU într-o lume zgomotoasă, copleşită de tehnică şi dialoguri umane mai mult virtuale decât cele obişnuite de când lumea. Învăluite în lumini şi umbre (predomină combinaţiile coloristice: roşu/ negru, galben/alb, alb/negru, albastru/verde), poeziile reuşesc repede să pătrundă chiar şi în sufletele grăbiţilor cititori ai secolului XXI, prin firescul ce ţine de bunul gust şi eleganţa autoarei.

Antoaneta TURDA

Georgian Ghiţă

4 actualitatea literară

Mai trece prin mine doar un anotimp Mai trece prin mine doar un anotimp Inima oscilează ca un ceas ce şi-a aruncat quartz-ul dincolo de fereastra împăienjenită cu ore târzii sub care mă petrec.

Las clipa ruginită pe genunchi să amorţească, gest codat al unui plan secund dezgheţat şi privesc lumina felinarului cum îmi gâdilă tibiile.

Tăcerea infernală zgârâie pereţii de care cuvintele mele se lovesc în plin de la aceeaşi distanţă sfărâm între dinţi greşeala de a fi singur.

capitalismul cu chip uman am idei ştiu harţile necunoscutului pot construi lumi noi ciudate dar nu mai am interes nu mai am putere sărăcia mă face să tac (nu mai este vremea poeziei despre sărăcie azi trăim în capitalismul cu chip uman în care bancherii ne exploatează ca pe sclavi şi noi credem că ei sunt încă oameni) mi-e foame de realitate dar ea este un peşte prea mare de înghiţit sunt aruncat pe o planetă străină şi sălbatică unde trebuie să supravieţuiesc însă sunt atât de singur şi de sărac încât am uitat de iubire am idei ştiu hărţi ale necunoscutului aş putea să vă dau lumi noi şi nemaivăzute dar nu am ajutor nu am sprijin sunt aruncat pe o planetă ostilă şi trebuie să supravieţuiesc de departe vine ploaia ce trezeşte la viaţă fiarele adormite ce vor să mă sfâşie am idei cunosc hăţile secrete ale necunoscutului dar aştept zorile şi ploaia sper să supravieţuiesc

Nu pot nici să dorm, nici să mănânc, nici să beau Pot doar să aştept să mai treacă prin mine doar un anotimp.

medicină de urgenţă Noaptea Noaptea, prin visele mele fiecare om trăieşte în acelaşi trup cu câinele său, de aceea eu umblu cu picioroange.

Simt cum în vârful lor aerul este mai dulce, şi praful mai subţire şi mai rar, şi vocile unora mai scăzute, şi privirile lor mai mici.

Aici timpul nu are culoare cu mâini de chiciură îmbrac destine nescrise şi-ncerc să sparg în două părţi egale oglinda care îmi reflectă raze târzii de ce-a fost şi ce este.

Paşii din spate Începuse să bea din ţigare cu coada ochiului.

Prizonier între vene şi lună, căuta alt colţ de chin mai aproape de himerele pe care cei fără şansă le numesc moft.

Ideea despre viaţă i se părea doar o cuşcă de ceară a cărei soartă ruginită aleargă spre intersecţiile în care oamenii dansează cu farurile nopţilor de august pe ultima adiere altruistă ce strecoară printre gratii un zâmbet la această oră inexactă, când greierii devin tenori.

Dincolo de înţeles stau cuvintele nerostite ca un pas alungat din blocul neputinţei unde zece ochi plini de ciudă lăcrimează pe cămaşa ce tocmai şi-a aruncat logo-ul. În urma paşilor trecuţi nu a mai rămas decât suveniruri de sare, note de ieri, azi şi mâine.

Minte-mă (cu un) laic Minte-mă (cu un) laic şopteşte-mi nuanţe de aburi care să se lase încet pe umărul meu stâng.

Azi nu cred că voi vărsa nici o lacrimă, chiar dacă zaţul acesta matinal s-a transformat în ursa mică de ieri noapte pe care o modelam cu ochii.

Nici un număr nu îmi mai poartă noroc.

Nici măcar 13-le ce altădată mă făcea să tresar ca un deţinut când i se deschide uşa la carceră.

Minte-mă, dar minte-mă (cu un) laic, măcar aşa voi simţi într-adevăr că exist.

nr. 39 n mai 2014

poezie

fără tine sufletul meu e în bucăţi ca misterioasele pietre de la puma punku poate că ele ajutau navele extraterestre să zboare către stele de-ai vrea sufletul meu te-ar putea ajuta să zbori şi tu în cosmos dar cine să-l ansambleze cine să pună pietrele lui împreună? şi dacă ozn-urile observate prin rusia ori sua nu sunt decât părţi răsleţe din sufletul meu care te caută pe întreg pământul? şi totuşi mintea-mi spune că eşti aproape (undeva între craiova şi dunăre) sufletul meu e o breşă între universuri cine ştie ce va sosi (prin el) de dincolo?

de asta te chem: vino şi salvează-mă învie-mă făcându-mi respiraţie suflet la suflet

orice se poate întâmpla orice se poate înâmpla în versurile mele

Ion Maria

să coboare extratereştrii din ele ori să apară actriţa aceea (neverosimil de frumoasă) din filmul pe care-l văd atât de des orice se poate întâmpla în versurile mele să se deschidă o uşă în timp ori să apară (din ele) o poartă stelară care să-l ducă pe cititor departe îngrozitor de departe ori se poate întâmpla ca în versurile mele să izbucnească un tsunami ori un vulcan să aibă loc un cutremur devastator (9 grade pe scara richter) să se ridice munţi din mare să se scufunde insule ori continente în ocean orice se poate întâmpla în versurile mele să reînvie montezuma ori cristofor columb să vină marţienii ori micii gri din pleiade orice se poate înâmpla în versurile mele dar tu să mă iubeşti nu se poate întâmpla

nu pot nu pot să ajung la ce ştiam înainte de cuvinte ceva (dincolo de ocean ori de marea baltică) mă opreşte

Stejărel Ionescu poemul meu neterminat 1 uneori îmi frământ ochiul strada e pustie totuşi se vede o umbră moartea a ieşit pe stradă dincolo de ferestre îmi scriu poemele despre îngerii care nu mai au aripi.

2 astăzi am amuţit timpul se încurcase cu răstimpul, în oraş venise Golgota lumea forfotea, cei de acolo cu cei de dincolo erau pe dealul de vizavi pentru a-şi afla paternitatea.

3 e amiază umblăm vertical, noaptea, în anatomia ei implica veşnicia cuvântul era în discordanţă

cu băutura, eram veritabili în insomnie şi scriam poezii ca să pot bea, alcoolul fiind o rimă desperecheată.

4 sunt dublu, dublu de treaz, dublu de beat dar mereu în ficţiune ca o moleculă a memoriei, mi se tulbură în lumină, întunericul, am deja un capitol despre omul proptit de timp.

5 astăzi am întâlnire la grădina de vară, stau la o bere şi îmi aştept cuvintele, am o senzaţie bătrână despre venirea lor, am deschis portiţa şi am pus la geam scara de sticlă,

degeaba pornesc eu cu santa maria peste ape nu sunt în stare să scriu ori să desenez pe manuscrisul din pielea jupuită de pe inima mea mai jos în camera cealaltă ori în câmpie (acolo unde trăieşti tu) stă întunericul şi pândeşte oare se va stinge lumina ce abia mai pâlpâie în farul dintre coaste? fără tine nu pot să fiu o bornă kilometrică un punct de sprijin pentru arhimede unori pun o palmă peste cer acopăr stelele mi-e ruşine de tristeţea mea prin comete poate contamina cosmosul nu pot să ajung la ce ştiam înainte de cuvinte cum nu pot să ajung la tine nu pot să ies din soartă între mine şi realitate mai sunt doar o clipire de pleoape şi o mie de sentimente

pierderi pierd totul te-am pierdut pe tine şi încep să-mi pierd şi amintirile ai plecat în sud acolo unde norii sunt de piatră iar moby dick înoată pe uscat am fost la un vrăjitor din tesh el mi-a ghicit viitorurile posiblile şi în toate nu eram împreună fără tine sunt un golem umblu prin lume fără ţintă cu inima în altă parte poate că în nord e ţara oamenilor pasăre (garuda) şi îi voi ruga să zboare înspre sud spre dunăre poate te vor vedea mergând pe pământ ca un duh al salvării sufletelor când este cald stau la umbra oaselor uraşe (mai mari decât un bloc) oasele unui animal venit din cosmos din alte lumi lângă oase visez frumos (fie că am ochii închişi fie că îi am deschişi) numai garguii de piatră ce zboară jos (anunţând a ploaie) mă mai deranjază dar nici hoţii cu ochi de insectă şi nici fluturii-şarpe nu-mi pot fura visul totuşi eu pierd totul de când te-am piedut pe tine chiar şi amintirile au început să mă părăsească şi au plecat într-o călătorie pe oceanul de foc

maşina de scris se ţăcănea cu neantul căutând rima perfectă şi ordonată.

6 în ultimul capitol o târfă îşi aniversa fetişia la Zidul Plângerii, biografic am luat un fragment din viaţa ei de pe urmă şi l-am înserat între rândurile mele ca o ficţiune redutabilă despre cinstea şi onoarea unui sex găsit la obiecte pierdute.

7 am luat din nopţi, zorile şi am spart un vin rubiniu, excitant, aveai un trup de moarte spontană, carnală şi caldă ca un cântec de cocoşi de la miezul nopţii, zorile au eliminat existenţa dimineţii, erai nedefinită în confuz într-un spaţiu ingrat din frisonul meu de rimă.

8 ce străveziu erai măscăriciule, te-am avertizat că am să-ţi scot nervurile iar în cap o să-ţi plantez un credenţ.

9 eşti abulică de furtunoasă blondă sau brună ochii tăi amăgesc banii, sunt un diabolic necunoscut prin peşterile tale, singura beţie ce mi-o permit este aceea făcută cu capul în nori, chiar dacă sunt furtunos tot sunt proaspăt în încarnarea mea.

10 mă dezguşti, e ordinea interioară, e criză de paroxism iau o ipostază la întâmplare şi îmi deschei doi nasturi, magul nopţii dansează, mă tolăneesc în fotoliu şi privesc erotismul politicului, ce ciudat totul nu e decât o lăbăreală banală şi hâdă, împuţit de hâdă.

proză

Între timpuri

*** Res- ta-u- ran-tul...

Silabisea. Deşi ştia să citească, lipsa de exerciţiu şi rarele momente când apuca să citească câte ceva îi dădeau o anume greutate la citire.

Restaurantul şi berăria Trocadero, de primul rang.

Renumit în arta culinară (Unde se găsesc vinuri din cele mai renumite podgorii Drăgăşani şi Dealu Mare.

Restaurantul este deschis după Teatru până la ora 3 din noapte).

- Bă, ai înnebunit de tot?

Urletele lui Matei l-au smuls din truda lui. A închis speriat cartea şi a ridicat ochii măriţi de groază spre frate-su, care spumega de furie.

- Dac-aş fi vrut să am, în prăvălie, o fecioară bună de măritat, o trimeteam la pension! Poate se îndura s-o ia vreun amărât de funcţionar. Mi-a fost milă de tine, te-am adunat din ţărână şi te-am primit aici, să pui osu’ la muncă, să vezi cum se câştigă un ban, să devii bărbat, mă puţică!

Tudor tăcea. Ştia ce va urma. Era obişnuit. Tăcerea lui părea că-l înfurie însă şi mai mult pe Matei: - De ce dracu te-ai apucat să citeşti nepricopsitele astea de cărţi, dosite prin cotloane de nebuna care mă pedepseşte zi de zi? De câte ori să-ţi repet: nu citind faci bani! Dă-o-n, mă-sa, de carte! Dacă eşti sănătos şi viclean, prinzi şpilul.

Lăsă-i pe neisprăviţi să-şi bată capul cu cititul.

Ia, dă-o-ncoa la mine!

Tudor vroia să apere cartea, însă gestul hotărât şi vorba răstită a fratelui său îl făceau să-şi dea seama că nu avea cum să i se împotrivească. I-a înmânat-o, resemnat.

Matei a înşfăcat-o şi a rostit înfuriat: «Bucureşti, ghid oficial.» Se uita uimit la Tudor şi, instinctiv, i-a ars una peste cap.

- Bă, tembelule, ce te interesează pe tine străzi şi hărţi?

Continua să o răsfoiască şi citea rar: «Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II.» A închis apoi cartea şi a aruncat-o furios pe tejghea. S-a încruntat şi a urlat cât l-au ţinut plămânii: - Ia-o, de-aici din faţa mea! Să nu te mai prind cu vreo prostie de-asta, că te arunc în stradă! La mine, nu se citeşte.

Se fac bani!

- Doamna notar vă roagă să mai aşteptaţi puţin. Actele sunt pregătite, trebuie să sosească însă şi certificatul de la Institutul medico-legal. Am fost anunţaţi că a ieşit de la semnat şi un curier e cu el pe drum.

Tudor privea atent încăperea elegantă: cu fotolii şi canapele de piele, cu măsuţe de diferite dimensiuni, aşezate în faţă, şi uşa, dincolo de care se află biroul notăriţei.

A sosit vremea împărţirii. Munca lui de-o viaţă!

Are gura amară. La cei peste optzeci de ani, e încă un bărbat frumos: trupul nu i s-a micşorat, iar în ochi îi mai străluceşte privirea vicleană de oltean. Numai sufletul i s-a strâns în încleştarea cu singurătatea. De când a murit Marcela, lumea pare să se fi prăbuşit. Nu i-a trecut niciodată prin cap că femeia alături de care a trăit peste cincizeci de ani ar reprezenta atât de mult. După moartea ei, a pierdut şirul întâmplărilor. Adevărul e că nu i-a mai păsat de scurgerea lor. Marcela. Când a apărut? Cât timp a iubit-o? Când nu a mai iubit-o? Când a urât-o, când a dispreţuit-o? Când nu i-a mai păsat de ea?

Era din ce în ce mai limpede că ucenicia la Matei devenea complicată. Şi nu neapărat firea lui violentă, greu de suportat, îl necăjea cel mai tare.

Dintr-o familie, în care fraţii nu se menajau, ar fi putut suporta, fără să crâcnească, toanele unui frate mai mare.

Alta era însă problema: simţea că bate pasul pe loc. De când venise în Bucureşti, învăţase cam tot ce era de învăţat într-o prăvălie de mahala. Chiar dacă nu se ocupase nimeni de el, realiza că ar fi putut mai mult.

Se afla la tejghea şi servea, când a simţit că era urmărit.

S-a uitat în dreapta, în stânga. Nimeni. Toată ziua l-a urmărit ideea că cineva era cu ochii pe el. Seara, când s-a mai liniştit şi ultimul client a părăsit prăvălia, iar el a tras obloanele, a aprins luminile firmei de deasupra uşii de la intrare, Elvira îl aştepta pe holul dinspre camera lui. Când s-a apropiat, i-a spus răspicat: - Mâine dimineaţă, înainte să deschizi, vii în bucătărie să stăm de vorbă!

Uimit, nu a apucat să bâiguie un răspuns, că femeia i-a şi întors spatele şi s-a îndreptat către scara dinspre etaj, lăsând în urmă o dâră de parfum. Mirat peste măsură, a rămas pe loc câteva minute, apoi s-a îndreptat spre camera lui. Toată noaptea s-a întors pe-o parte şi pe alta, chinuit de tot felul de întrebări: oare ce făcuse? Când transpira, când tremura. Nu mai ştia câte ore trecuseră de când se băgase în pat, că durerea de cap părea să-l secere. S-a sculat şi a băut pe nerăsuflate o cană cu apă din carafa de pe masă.

Era stătută şi caldă. Ar fi fost bună o ţigară? Nu fuma. Îl văzuse însă pe Matei de atâtea ori cum fuma cu poftă din ţigările pe care şi le pregătea singur. A deschis fereastra şi a respirat lacom aerul muşcător al nopţii. Se uita la cerul plin de stele, la luminile împletite misterios peste acoperişuri. În liniştea nopţii, din când în când străpunsă de un lătrat de câine, trezit pesemne şi el din somn de cine ştie ce zvon. Îşi strângea pleoapele în încercarea de a alunga durerea de cap; părea să nu ajute la nimic, în schimb amintirea vorbelor Elvirei îi provoca o şi mai mare durere. Se simţea pierdut. Oare ce avea să-i spună? Până la ivirea zorilor mai erau câteva ore. De-atâta nerăbdare îl mânca pielea.

A plecat de lângă fereastră şi s-a trântit pe patul îngust de metal, care a suspinat ca un animal rănit. Simţea când cald, când frig. Perna prea moale miroasea a transpiraţie. Un miros cunoscut. De ţărână. Mirosul lui. Dorea să doarmă.

- Tudoree! Unde eşti potaia naibii, că mi-ai mâncat sufletul!

Ascuns după o glugă de coceni, cu genunchii la gură, privea forfota din ogradă. O adiere îi strângea pielea. Era ameţit de rumoare. Miros de balegă uscată amestecat cu parfumul dulce-acrişor al glugilor de coceni.

- Ce mă tot strigi? Mă odihneam şi eu!

Supărat că nu avea răgaz, ieşea din ascunzătoare.

- Mă uit că te-ai înălţat, dar tot n-ai minte. Te piteşti şi visezi la cai verzi pe pereţi. Parcă n-ai fi din neamul Constantinilor. Oi fi, răilor, fată şi eu te luam de băiat!

Tudor se uita la maică-sa, în timp ce chipul lui slăbuţ se lumina de un surâs. Se apropia de ea şi o prindea de şorţ: - Mamă, ştii tu ce-mi place mie cel mai tare?

Femeia îşi punea mâna la gură, iar el o privea, de parcar fi vrut să-i deseneze chipul, apoi să-l ascundă unde să nu-l găsească nimeni. Vorbeau atât de rar! Se rezema de ea şi-i şoptea scurt, apăsat: - O să plec! M-am săturat să duc vitele la păşune. Să le mai ducă şi alţii.

Femeia se uita la el, îl dădea la o parte şi-l repezea: abia se stăpânea să nu-l plesnească.

- Treci la treabă, că ne-apucă dimineaţa, tăind frunze la câini. Şi-apoi, crezi tu că eşti capabil să legi două-n tei în grozăvia de la oraş?

- Dar nea Matei cum a făcut?

De câte ori îi amintea de Matei, risca să încaseze o palmă.

- Nen-tu Matei a avut noroc, c-a luat pe una cu bani: fată de negustor, şi-a deschis prăvălia aia sau ce-o fi... eu, una, n-am de gând să-i calc vreodată pragul... Îl privea şi părea să se resemneze şi adăuga: Ştii ce, măi copile? Dacă ţi s-a făcut de dus, n-ai decât, dacă însă, n-oi face nimic pe-acolo, la mine să ştii că n-ai de ce să te mai întorci. Ograda mea nu e han, unde să tragă toţi ameţiţii care nu ştiu de drumul lor. Destul mă lupt cu toate pe cap, că neisprăvitul de taică-tu s-a dus la război şi nu s-a mai întors. Iar ăilalţi doi, cine ştie pe undeau rătăcit şi ei...

Apoi, îi întorcea spatele şi pleca furioasă, lăsându-l cu vorbe nespuse într-o nedesluşită tristeţe.

Dimineaţa, a găsit-o pe Elvira, aşezată pe un scaun, cu faţa spre fereastră. Îşi făcuse cafeaua. El a intrat tiptil în bucătărie, cu sufletul la gură. Aştepta o vorbă din partea ei.

De când venise, ei doi nu schimbaseră mai mult de douătrei vorbe pe zi.

Elvira însă tăcea, de parcă n-ar fi observat că intrase. Lui, de spaimă, începuse să-i clănţăne dinţii în gură. Iar când Elvira s-a ridicat de pe scaun şi s-a întors cu faţa spre el, a văzut un chip care, posomorât de obicei, atunci era luminat.

Zâmbea. Primul zâmbet văzut în casa lui Matei. Uimit, aştepta cu sufletul la gură. După noaptea nedormită, nu mai avea însă putere să stea în picioare şi s-a aşezat pe un scaun, sprijinindu-se cu trupul de masă. Elvira continua să-i zâmbească şi el simţea că leşină. Cum nu pricepea ce-i spunea, femeia s-a văzut nevoită să repete vorbele, puţin iritată: - Înţelegi? Îmi trebuie certificatul tău de naştere, ca să te înscriu la şcoală. Îl cunosc bine pe director. Să văd cum o să fie posibil să te ocupi şi de prăvălie. Nu vreau să mi-l pun în cap pe nebunu’ de frati-tu.

Fragment din romanul “Între timpuri’’, editura Tracus Arte

actualitatea literară 5 Fus-orar După o oră de aşteptare n-am mai rezistat şi m-am interesat: - A plecat ori încă nu a sosit? l-am întrebat pe unul care cu ceafa sprijinită de linia trenului, răpus de fierbinţeala soarelui, se tolănea pe iarba pârjolită acoperindu-şi faţa cu un ziar îngălbenit.

- Cine anume?

- Cum cine?! ăsta de două!

- A!Nu ştiu, poate...

- Poate, ce?

A pliat ziarul de câteva ori până când a ieşit o corabie, şi-a pus-o pe creştet şi s-a ridicat în picioare: - Poate că da, poate că nu, făcu el spre mine lingându-şi dinţii din faţă. Îşi aşeză corabia mai pe ochi şi clipi des spre soare. Faptul că ne aflăm aici - se aplecă şi făcu cu degetul arătător un cerc pe iarba pârjolită - numai noi doi, înseamnă

Oleg Carp

Catia MAXIM

nr. 39 n mai 2014

că e prea devreme ori că e prea târziu.

- Demult aşteptaţi?

- Nu prea ţin socoteală zilelor şi nopţilor nedormite.

Să-i spun ori să tac?, mă gândeam. Deoarece, nu îmi dau seama când a putut să treacă trenul fără să-l văd? Să fiu al naibii dacă l-am auzit măcar! Dar precis că a trecut chiar prin faţa mea. Alt drum pe aici prin Haltă nici nu există, decât numai drumul ăsta de sub nasul meu! Nici măcar nu ţin minte la ce mă mai gândeam când a trecut..., dacă a trecut.

Mi se topea capul din cauza zădufului. Vrăbiile abia zburau la un metru de pământ, câte una adormea în zbor şi în picaj se zdrobea de şinele trenului încinse. Toropit de soare continuam să şed încovoiat pe valiza mea turtită în speranţa că trenul întârzie pe undeva. Nu obişnuiesc să port şosete.

Mi-am scos ghetele ca să îmi aerisesc picioarele. Stors de puteri, din când în când, îmi făceam aer cu Inimă de Câine de Bulgakov. Am închis ochii şi mi-am lipit urechea de şina încinsă să aud dacă vine: - Soarele ăsta!, zic pentru mine.

- Ce anume aţi spus? întrebă capul său lunguieţ. Îi ţâşneau zulufii de sub corabie.

- Zic, nici tu apă, nici tu umbră, şi soarele ăsta pe capul nostru!

- Aşa e!

- Mai are rost să aşteptăm, crezi că o să vină?

Nu pricep de unde şi-a făcut apariţia un adolescent în maieu kaki, parcă a picat din cer, care de grăbit ce era, s-a lungit peste traversele dintre şine, alături de valiza mea, cu faţa în sus şi cu limba scoasă afară: - A plecat ori întârzie? se interesă adolescentul gâfâind la cer.

- Tu cum crezi? a intonat celălalt umbrindu-ne de sus pe ambii.

Prosopul verde Carlos o iubea pe Bela, eu pe Carlos, iar Bela pe mine. Era vineri după o şedinţă extraordinară. Ţinusem un discurs cu tematica: Insecta de azi, insecta de mâine. Bela de acum îmi întindea un buchet mare de flori. Se turna şampanie.

Carlos, ca de obicei, se întorcea de la WC, pe braţ îi spânzura un prosop verde. Bela a văzut cum îmi străluceau ochii de dragul lui Carlos. Pe atunci purtam pantaloni scurţi, iar pe sub pantaloni nimic. Ea m-a încolăcit cu mâinile sale lungi pe după gât, strâns. Mi-am ţuguiat buzele ca să o pup peste pleoape. De când îl ştiu, Carlos are o pasiune aparte pentru acest local. Mereu lasă uşa de la WC crăpată, se consolează cu glas tare şi răguşit: mi se pare că, între timp, am îmbătrânit.

Glumesc când spun că mi se pare, chiar m-am ramolit rău de tot de vreme ce nu iese nimic, dar absolut nimic! Şi întradevăr nu îi ieşea nimic. Cu toate acestea, de fiecare dată când intră şi iese din WC, înainte şi după, se spală îndelung pe mâini şi bâţâie din cur în faţa oglinzii, se saltă pe vârful degetelor, mă caută în oglindă şi dincolo de ea.

Şuieratul Vara asta port maieul cu Jimi Hendrix imprimat pe spate.

Dorm îmbrăcat şi mănânc îmbrăcat. Merg cu mâinile-n şolduri. Mă spăl când vreau. Mai mulţi care noaptea umblă pe străzile întortocheate ale orăşelului, pe unii nici măcar nu-i cunosc, când mă văd, încă de foarte departe îmi fac semn de salut cu mâna sau cu ghitara, câte odată nu apuc sămi închipui la cât de departe de mine sunt ei atunci când mă salută, cu toate acestea îi aud ca aici. Chiotele, şuieratul lor aprig se aude îndeajuns de tare şi datorită faptului că vântul suflă puternic numai în direcţia mea, nu şi-ntr-a lor, se lansează în aer focuri de artificii. Mi se pare că plouă. Furnicile ies prin crăpăturile asfaltului la suprafaţă, inundate.

6 actualitatea literară

conexiuni

nr. 39 n mai 2014

Virgil DIACONU

Cărtărescu, poetul sinclonizat

„Ce lipseşte din tot ce scriu: excesul, implicarea, emoţia.

Poemele mele de-acum seamănă cu cele ale tuturor poeţilor proşti, pentru că un poem bun trebuie să fie patetic, chiar dacă la un mod superior…”

Mircea Cărtărescu, Jurnal, 2001, p. 15. n Continuare din numărul anterior Una dintre aceste idei este aceea referitoare la calitatea postmodernismului american/occidental. Cum apreciază Mircea Cărtărescu, aşadar, postmodernismul literar american/ occidental, pentru care face pasiune şi care întemeiază conceptual voluminosul studiu Postmodernismul românesc? „Eclectic, versatil, difuz, «androgin», lipsit de agresivitate, postmodernismul tinde să părăsească locurile înalte ale culturii, să se asocieze cu cultura de masă, cu kitsch-ul, paraliteratura, designul, să devină ambiental, erijându-se astfel în însăşi arta lumii democratice, pluraliste şi tolerante a sfârşitului de mileniu.” (2, p. 89).

Aşadar, M. Cărtărescu înţelege că postmodernismul, despre care discută şi pe care îl îmbrăţişează, nu este unul performant, pentru că, de fapt, „postmodernismul tinde să părăsească locurile înalte ale culturii, să se asocieze cu cultura de masă, cu kitsch-ul, paraliteratura, designul, să devină ambiental”… M.C. ne spune, în acest fel, că postmodernismul tinde să iasă din sfera literaturii de valoare, a literaturii estetice. Ba aflăm că postmodernismul a şi ieşit din sfera esteticului, de vreme ce levantinul afirmă că „Arta înaltă nu mai defineşte astăzi întreaga cultură, ci rămâne doar unul dintre aspectele acesteia, fără vreun drept de preeminenţă.” (ib., p. 69).

Se vede astfel că Mircea Cărtărescu înţelege postmodernismul ca fiind asociat cu cultura de masă, de fapt un mod de manifestare al culturii de masă. El este cucerit, fascinat de faptul că arta înaltă nu (mai) are niciun drept de preeminenţă asupra artei minore, mediocre, că „postmoderniştii caută tăcerea în hazard, indeterminare, aleatoriu şi haos.” (ib., p. 88). Poetul şi teoreticianul Cărtărescu, „profesionistul literaturii”, face pasiune pentru postmodernismul de masă, popular, kitsch... Şi, în fond, exact acesta este postmodernismul cu care se sincronizează poeţii optzecişti.

Poezia se învaţă în universităţile străine O altă idee perplexă a lui Mircea Cărtărescu este aceea că reuşita poeziei româneşti stă în manifestarea acelei viziuni postmoderne, aflată „în rapidă creştere azi datorită mai ales noilor orientări universitare şi a stagiilor în străinătate ale tinerilor de valoare” (2, p. 202).

Poetul şi teoreticianul postmodernist Cărtărescu crede că viziunea poetului român tânăr este şi trebuie să fie determinată de „noile orientări universitare” occidentale. Şansa poeţilor români este aceea de a urma cursurile universităţilor occidentale şi de a învăţa de aici procesul de fabricare a poeziei postmoderniste.

Nu universitarii studiază creaţia poeţilor, ci poeţii învaţă de la universitari secretul poeziei!

Dându-i crezare lui Mircea Cărtărescu, nici nu mai sper ca vreun poet român să aibă vreo revelaţie sau vreo urmă de har în afara sistemului universitar american, deci a stagiilor în străinătate. E de ajuns ca poetul tânăr să dea curs „noilor orientări universitare” şi să pitrocească modelul postmodernist occidental/american, pentru ca în felul acesta să creeze poezie postmodernistă.

Dar ce fel de poezie postmodernistă ar putea să creeze tinerii stagiari ai lui Cărtărescu? Din momentul în care poetul-critic M.C. înţelege că postmodernismul occidental este „Eclectic, versatil, difuz, «androgin» (…)” şi că acest „postmodernism tinde să părăsească locurile înalte ale culturii, să se asocieze cu cultura de masă, cu kitsch-ul, paraliteratura, designul, să devină ambiental (…).” (ib., p. 89), după cum am văzut deja mai sus, tinerii stagiari în Occident despre care vorbeşte M.C. şi tânăra (în anul 1985) generaţie ’80 nu se poate sincroniza decât cu acest postmodernism eşuat estetic… Despre sensul pe care îl are sincronizarea poeziei optzeciste cu poetica postmodernistă eşuată estetic numai Cărtărescu ne-ar putea lămuri.

Critica nonestetică a lui şi/şi Din momentul în care suntem cuceriţi de postmodernismul de masă, de postmodernismul „eclectic, versatil, difuz”, nonestetic şi sugerăm că arta înaltă nu are drept de preeminenţă asupra artei de consum, trebuie să născocim şi o critică capabilă să susţină postmodernismul eşuat estetic, pe care îl preferăm. „Natura fractalică, nelineară, probabilistică a fenomenului artistic postmodern permite criticii literare să se situeze de multe ori în plin paradox. Logica lui sau/sau cedează uneori locul celei a lui şi/şi, adevărul e substituit (…) de posibil, de probabil sau de eventual, iar realul – de virtual şi iluzoriu.” (ib., p. 105), decretează Cărtărescu.

Dar critica nu poate să evalueze operele artistice cu şi/şi, adică să susţină şi să promoveze şi opere ratate estetic şi opere estetice, adică să ignore tocmai diferenţa estetică dintre opere, ierarhia lor „naturală”. Menirea criticii artistice este tocmai aceea de a discerne între valori şi nonvalori, între literatura înaltă şi literatura minoră şi, mai departe, este aceea de a promova şi consolida setul de opere estetice, deci de a consolida un canon de opere viabile, estetice, iar nu un canon de opere nediferenţiate valoric, un canon care amestecă opere estetice cu opere pseudoestetice. Canonul critic-evaluator cărtărescian-postmodernist al lui şi/şi este total

neproductiv din punct de vedere axiologic şi, de aceea, nu poate conduce la selectarea (şi conturarea) unui corp canonic de opere estetice.

Situarea criticii literare „în plin paradox”, adică în logica lui şi/şi nu este acceptată nici chiar de Paul Cornea, conciliantul postfaţator al volumului Postmodernismul românesc, care ştie prea bine că „Literatura e permisivă pentru nonsensuri, paradoxuri, nedeterminări, critica însă – nu.” (ib., p. 510).

Critica trebuie, aşadar, să discearnă şi ierarhizeze estetic. Critica artistică este întemeiată pe canonul critic-evaluator estetic, aşadar pe acel canon – set de norme estetice – care are capacitatea de a face vizibile diferenţele valorice dintre opere şi de a ierarhiza operele în funcţie de valoarea pe care ele o manifestă.

Optzecismul este „deja epuizat ca formulă poetică”

Dintre cei aproximativ 100-150 de poeţi optzecişti, M. C. nu apreciază ca „poeţi adevăraţi şi valoroşi” decât 10-15, care fac parte din fracţiunea optzecistă Cenaclul de luni, aşadar din fracţiunea din care însuşi Cărtărescu a făcut parte. Dar mai este valabilă astăzi poezia optzecistă? Ne mai spune ea ceva? „Cam prin 1985, simultan cu apariţia semnificativă a problemei postmodernismului în literatura română, optzecismul era deja epuizat ca formulă poetică (s. n.).” (ib., p. 386) – spune Cărtărescu. Poezia optzecistă durează din 1977 până în 1985, deci opt ani. După opt ani de la naşterea sa, poezia optzecistă se arată a fi epuizată, spune chiar liderul generaţiei ’80, care elimină în acest fel şi posibilitatea ca optzecismul să aibă totuşi 10-15 poeţi de valoare (despre care vorbea mai sus). Ce cadou mai frumos poţi să le oferi colegilor tăi optezecişti decât ideea că începând cu anul 1985 „optzecismul era deja epuizat ca formulă poetică”? Şi că, în fond, poezia optzecistă nici nu mai există! Şi asta nu o spune oricine, ci însuşi „liderul generaţiei ’80”, „profesionistul literaturii”.

Dar întotdeauna, în declaraţiile lui M.C. poate exista ceva şi mai frumos… Cartea Aer cu diamante (1982), volum colectiv, care îi are ca autori pe M.C. şi pe alţi câţiva optzecişti de luni, îi prilejuieşte spre pildă lui Cărtărescu câteva cuvinte de dragoste la adresa coautorilor, greu de imaginat: „totul era de diamant pe atunci şi dacă oamenii defecau făceau diamante, zornăind în closet (...). (volumul nimic, p. 27).

Acesta este cel de-al doilea cadou făcut de profesionistul literaturii poeţilor prieteni de luni.

Postmodernismul românesc are cinci poeţi de valoare, cu toţii poeţi optzecişti de luni „Optzeciştii au fost (…) promotorii autentici ai unei noi poezii şi, propriu-zis, inventatori ai postmodernismului românesc (…)” (ib., p. 165), spune Mircea Cărtărescu. Şi mai departe: „se pot număra pe degetele unei mâini optzeciştii care au rămas măcar egali cu sine ca poeţi după 1985” (2, p. 386).

Postmodernismul românesc este inventat în 1985 de cinci poeţi optzecişti, care provin, spune liderul, din Cenaclul de luni, din fracţiunea optzecistă de luni. Aceşti poeţi sunt totodată singurii poeţi postmodernişti de valoare, dintre cei care practică noua invenţie.

Cenaclul de luni ni-i oferă, aşadar, atât pe cei 10-15 optzecişti, care sunt „poeţi adevăraţi şi valoroşi” pe durata a opt ani, după care se epuizează ca poeţi, cât şi pe cei 5 poeţi postmoderni de valoare, pe singurii poeţi postmoderni de valoare din literatura română, care au supravieţuit epuizării optzeciste. Totul se învârte, în volumul Postmodernismul românesc, în jurul Cenaclului de luni, care i-a dat literaturii române pe cei 10-15 „poeţi adevăraţi şi valoroşi” şi pe cei 5 mari poeţi postmodernişti.

Poezia contemporană românească este redusă, după cum se vede, la poezia Cenaclului de luni, din care au mai rămas 5 poeţi postmodernişti de luni. În afara acestora cinci, poezia noastră contemporană nu mai are niciun poet de valoare… Întru confirmarea şi susţinerea acestei idei, poate că ar fi fost mai nimerit ca voluminosul studiu critic al lui Cărtărescu, Postmodernismul românesc (550 de pagini), să poarte numele de Postmodernismul celor cinci poeţi de luni.

Cele câteva ciudăţenii critice şi de orientare în câmpul literaturii abia semnalate, prezente în volumul Postmodernismul românesc semnat de Cărtărescu – ideea sincronizării repetate, adică a trecerii de la o sincronizare la alta şi, fireşte, de la un canon poetic la altul, susţinerea literaturii retro şi a literaturii indetermanente, ideea că poezia postmodernistă se învaţă în universităţile străine, fascinaţia exercitată de postmodernismul de masă, kitsch, lipsa de preeminenţă a artei înalte faţă de arta de consum, apărarea criticii nonestetice a lui şi/şi, ideea că optzecismul poetic este epuizat, deci că nu are niciun poet de valoare, ideea că postmodernismul românesc înseamnă, de fapt, cinci poeţi postmoderni de luni –, ne arată că, în ciuda unei frazări elegante, studiul lui M.C. reprezintă o cât se poate de eronată judecare a literaturii contemporane, confundată de el cu literatura postmodernistă eşuată estetic. Principiile critice ale lui M.C. sunt exterioare literaturii şi, fiind astfel, ele nu confirmă valori poetice, ci pseudovalori. Prin principiile sale nonestetice, M.C. optează pentru arta de masă, kitsch, ratată estetic. De la debut şi până astăzi, Mircea Cărtărescu se află într-o levitaţie critică şi poetică ce îl înstrăinează de valorile literare.

Cărtărescu, poetul holografic sau Canonizatul cu Poema chiuvetei Debilitatea poeziei şi a sistemului critic-teoretic promovat de M.C. te face să te întrebi cum este posibil ca un astfel de autor să

fie, totuşi, considerat un scriitor complex, un scriitor al secolului, „un profesionist al literaturii” (Nicolae Manolescu). Cred totuşi că această din urmă apreciere îl priveşte numai pe prozatorul M.C., nu şi pe poet. Şi, cu toate acestea, ascensiunea poetică a lui Cărtărescu este datorată, în mare măsură, criticului Nicolae Manolescu, care l-a moşit pe poet încă din ieslea Cenaclul de luni. Mircea Cărtărescu este, fără îndoială, autorul pe care criticul l-a promovat intens şi pe toate canalele ştiute şi neştiute. Criticul a acordat astfel statutul de poet unui autor care scrie o poezie căznită, prozaică, vidă de imaginaţie şi emoţie, consecinţă a unor lecturi şi a unui susţinut act de voinţă.

Mircea Cărtărescu este, totodată, canonizat în manualele şcolare şi curricula universitară cu Poema chiuvetei şi poezia postmodernistă, poezie scrisă fie în cheie retro, fie în cheie indetermanentă, coppy paste şi lipsită de „implicare” şi „emoţie”, după cum declară chiar el.

Fără efortul unei armate de criticatori, care greblează confortabilmimetic în urma drumului deschis, şi, mai cu seamă, fără efortul Guvernului Literar Postmodern-Optzecist, Cărtărescu ar fi rămas, ca poet, de-a dreptul anonim. Ca poet, Cărtărescu este un produs al marketingului literar. Oricum, el funcţionează ca o hologramă literară, creată de un aparat pseudocritic. Un alt aparat „critic” propune, în Transilvania, un alt poet, care poartă şi el titlul de cel mai mare poet contemporan…

Cu toată vizibilitatea sa în lumea literară şi cu tot orgoliul, care prin declaraţia „Levantul este o piatră funerară peste poezia românească” (Mircea A. Diaconu, Poezia postmodernă, Editura Aula, 2002) anihilează toată poezia românească de ieri şi de astăzi, Mircea Cărtărescu a avut întotdeauna mari îndoieli în privinţa capacităţilor sale poetice. În nota de jurnal din 13 februarie 1990 el declară cu privire la acelaşi volum Levantul (1990) şi, probabil, la volumul de versuri nimic, scris în aceeaşi perioadă (1988-1992): „Ce lipseşte din tot ce scriu: excesul, implicarea, emoţia.

Poemele mele de-acum seamănă cu cele ale tuturor poeţilor proşti, pentru că un poem bun trebuie să fie patetic, chiar dacă la un mod superior…” (Jurnal, Humanitas, 2001, p. 15).

Cine l-ar putea contrazice? Cel care, mai înainte, se înfrupta din gloria copistului care îşi elabora opera pe hârtia de calc aşezată peste operele marilor poeţi se recunoaşte acum învins, un poet/ scrib în afara poeziei…

Culmea este că, în timp ce M.C. recunoaşte, în mai multe rânduri, atât în cele două jurnale, cât şi în câteva articole, debilitatea poeziei pe care o concepe, el este socotit în continuare de către o parte a criticii româneşti un poet de prim rang, este postat în fruntea tuturor topurilor poetice naţionale şi i se acordă cele mai importante premii ale USR. Dar încă de la început, critica noastră literară acorda Premiul pentru debut al USR volumului Faruri, vitrine, fotografii (1980), semnat de M.C., ce cuprindea poemul Căderea, parţial plagiat după Viaţa şi opiniile lui Tristram Shandy, autor Lawrence Sterne. La 33 de ani de la marele premiu, critica literară românească continuă monumentalizările goale, ierarhiile inverse.

Din succesul de critică pe care îl are (prin supraevaluare) poezia minoră a lui M.C. rezultă, mai cu seamă, două lucruri. În primul rând, a pune în fruntea poeziei contemporane cărţile minore semnate de M.C. înseamnă a devaloriza, prin ignorare, acea parte a poeziei contemporane care este cu adevărat valoroasă.

Altfel spus, succesul poeziei minore marca M.C. nedreptăţeşte şi umileşte poezia contemporană de valoare.

Al doilea fapt care rezultă din succesul de critică pe care îl are poezia minoră a lui M.C. vorbeşte chiar despre calitatea criticii care face acest lucru: o critică holografică, deci una care fabrică imagini strălucite din nimic, o critică ce acordă de la sine valoare unor texte lipsite de valoare. Această critică, dacă nu este lipsită cu totul de repere critic-estetice, adaugă cu bună ştiinţă valoare unui poet care nu are valoare şi presează mediul literar cu pseudovalori şi ierarhii false. Această critică creează holograme literare, demne să intre în canonul vremii… Succesul de critică pe care îl are poezia minoră a lui M.C. vorbeşte chiar despre proasta calitate a criticii sau despre imoralitatea estetică a acestei critici.

Desigur, critica literară este prima care ar trebui să recunoască faptul că poezia lui Cărtărescu este modestă, artificială, contrafăcută! Dar cum să recunoşti că M.C. este un poet modest, după ce l-ai moşit şi crescut în ieslea Cenaclului de luni, l-ai declarat „liderul generaţiei ’80, i-ai acordat plagiatorului Premiul pentru debut al USR, i-ai premiat de-a lungul timpului aproape toate cărţile, l-ai canonizat cu Poema chiuvetei, i-ai tradus proza în 15 ediţii şi l-ai propus (ca prozator) pentru Premiul Nobel?

De vreme ce s-a investit atât de mult în el, este musai ca Mircea Cărtărescu să rămână „cel mai important poet contemporan”! El reprezintă produsul comercial şi victoria unei grupări literare care nu mai poate da înapoi, doar pentru faptul minor că alesul ei scrie o poezie lipsită de substanţă…

BIBLIOGRAFIE

1. Mircea CĂRTĂRESCU, Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

2. Mircea CĂRTĂRESCU, Postmodernismul românesc, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999.

3. Mircea CĂRTĂRESCU, nimic, versuri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.

4. Ihab HASSAN, The Dismemberment of Orpheus: Towards a Postmodern Literature, ediţia a II-a, New York, Oxford University Press, 1982.

5.MateiCĂLINESCUşiDouweFOKKEMA,PluralisminPostmodern Perspective, cuprins în antologia Exploring Postmodernism.

6. Revista Caiete critice nr. 1-2/1986.

nr. 39 n mai 2014

am fotografiat sufletul şi dacă inima păsării colibri bate de 1000 de ori pe minut nu-şi zice sunt obosită? – inima mea bate foarte, foarte repede? – pasărea echilibru înăuntrul tornadei de aripi. elefanţii se întorc an de an în locul în care a murit puiul. nu-mi amintesc cum a căzut umbra, dar ştiu numărul de înmatriculare al maşinii care a claxonat mult după. sunt elefantul care-şi aminteşte durerea, animalul care trebuie îndemnat să trăiască – răceala păsării e clinică. câtă limpezime în pierderea aderenţei – aici, în lumea fixă – eu, mie, al meu – &ce mare inima ta în moarte – mă uit la maşinile care trec şi vreau să ştiu ce simt maşinile care trec – şi cât de frumos urcă apele morţii în hipocamp – şi câte reprezentaţii despre a fi singuri –

invitata revistei

actualitatea literară 7

rita chirian

unu, doi, trei, treizeci: nu m-a durut nimic în săptămâna în care doctorii au căutat ceva înăuntrul tău. demult, când eram încă foarte tânără, au ajuns la mine veştile. nu-ţi mai simţisem mirosul de scorţişoară şi tutun de şapte, opt sau nouă ani. mi-au vorbit despre asta un bărbat care păşea ca o pasăre. o femeie blondă. îmi amintesc că am plâns, deşi mi se spusese deja, o să-ţi zicem ceva rău ca un secret, dar tu să fii tare, tu să fii o fetiţă curajoasă. toate întâlnirile noastre de atunci au fost ca şi cum ne-am fi văzut în taină & la marginea lumilor, pentru că tu erai deja mort. ţi-am văzut degetele retezate şi-am spus: tatăl meu e acum numai tatăl meu. şi-acum mi s-a spus că nu mai vorbeşti, tată, şi-ţi zic: dragul meu, iubitul meu, nici eu nu mai vorbesc de mult, dar te mângâi – simţi? – cu vârful degetelor – te mângâi cu degetele tăiate, şi, la urmă de tot, ochii ieşiţi din orbite – ce să mai vezi, ce să mai trebuiască să vezi? – şi pentru că pielea se tot îndepărtează de noi, rămânem cei mai curaţi dintre oameni.

sârmă se strâmbă: când te muşcă un câine, rămâi toată viaţa muşcat – şi poţi să nu-ţi aminteşti. între vieţile noastre se întinde deşertul cel mai blând. aici, printre cârpe, există, deodată, toate striaţiile obişnuinţei: linia discontinuă a fulgerelor pe care le-ai promis – când tu trebuie să fi rămas încă distanţa & drumul, lumina farurilor. „şi cum a fost – te-am întrebat – să fii fericit?” – „ca şi cum nimic nu s-ar fi îndreptat înspre mine. ca şi cum aş fi ieşit dintre valuri şi m-aş fi scufundat şi n-aş fi înaintat deloc.” ziua începe aşa: cu milă şi rugăciune. acum o să-ţi ţii palma de parcă din tavan ar urma să coboare un alpinist – sau un păianjen de care să trebuiască să mă aperi. hi-hi, nu pot fi apărată – şi nici nu pot să distrug pe de-a-ntregul – zdrenţuiesc, hi-hi. nici nu mai putem fi deranjaţi cu aşa ceva, cu nimic – când suntem întregi şi adevăraţi, ca aricii pe care sylvia îi rostogoleşte pe podea. gândesc ceva despre recunoştinţă, apoi că apa trebuie să se tragă în pământ; pierderea se întâmplă undeva în afară şi e felul nostru de a preveni,

când aerul nu ne mai ajunge row, row, row your boat, gently down the stream, merrily, merrily, merrily, life is but a dream straturi peste straturi peste straturi poveşti scurte vs. poveşti pe care nu vrem să le spunem (nu sunt împotriva cicatricilor) despre ce vorbeşti? despre pavajele de aur, despre capetele sfărâmate de zid despre spaţiile moarte – cometele care se izbesc în cea mai veselă dintre tăceri – frumuseţea noroiului – copiii pe care i-am ucis – plictiseala revoluţionară – naraţiunile în care nimeni nuuuuu – istoriile paralele ale umanităţii

picioarele spânzuratei apropie-te – de sexul trist să nu-ţi legi nicio speranţă – nu-i aşa că pentru câinii în lanţ nu simţi decât scârbă? – de cealaltă parte orificiile dilatate de obsesie sincronul fascist al umilinţei scrierea confuză a mâinilor care vor să apuce – – şi poate că tot ce-a venit a fost fetiţa fără corp cubul de gheaţă sub picioarele spânzuratei această crimă perfectă –

despre familia mea de eroi şi de ticăloşi (nu sunt împotriva)

dansează

creez un spaţiu în plus: insulele radioactive

mergem împreună, stai lângă mine şi ia-mă de mână (când totul), la orizont, pădurea (haite de câini care ne-au arătat cum îşi sapă adăpost sub pământ), înaintăm şi suntem fericiţi, pădurea e înflorită (ţie nu ţi-e frică de câini, ţie nu ţi-e frică, iar demonii noştri dansează firesc împreună), galben, violet, rozaliu, apropiindu-ne, vedem milioane de pungi de plastic printre ramurile goale ale copacilor, galbene, albastre, roşii, albe, „a fost furtună”, îţi spun, „a fost furtună”, îmi răspunzi.

eliberarea constantă a sângelui despre ce vorbeşti? (nu sunt) (nu) roll, roll, roll gently down the line, blow, blow, now blow your fucking mind

daddy’s fingers cordoanele de salvare rămân acolo unde mâinile se înşeală cel mai puţin, în adâncuri, unde gestul pe jumătate devine lege, şi din toată mulţimea de nume: locul unde lumina asfinţitului îl mângâie pe tatăl care-şi ţine în braţe fetiţa şi-i spune, fii curajoasă. nu e un caz complicat, spinul a ieşit de mult din deget, cicatricea s-a ridicat, steaua de mare. caut acum spaţiul pe care mi l-ai făcut adăpost, figura geometrică în care animalelor nu le mai e teamă, mica grădină zoologică unde nu ne închidem. cunosc tremurul picioarelor la fiecare frână. când bateriile pâlpâie, folosim pluralul, casele noastre, scăderile noastre. am obosit să fiu curajoasă. e iarăşi ianuarie şi număr: unu, doi, trei, treizeci. ce bine că ianuarie ăsta o să-l scriu pe un singur rând.

aş putea să mă las îmblânzită ziua începe aşa: cu vocea de sticlă a sylviei, mai stridentă decât povestioarele BDSM pe care mi le spui la ureche când crezi că, poate, curând, va începe, aici, printre cârpe, unde mirosul de stârv e mai puternic decât ghetele sigure. uite vânătorul cumplit, care-şi duce cordul în raniţă. uite-o pe mama şi laptele ei negru. „în o mie de feluri – ochii mi s-au închis înainte să sângerez prima dată” – îţi spun – „sângele a fost numai visul”. îmi întind braţele deasupra capului. tu crezi că înăuntrul meu se mişcă o fetiţă, dar cadrul de

cu succes moderat, cruzimea, „moartea nu e firească, nu ucidem dăunătorii, primele epurări sunt forme de conservare”. aşa începe ziua: cavităţi care elimină mucusul – cu organisme perfecte – cu democraţii pe care inima (& creierul) le respinge – cu pisoii abia fătaţi – cu pungile de plastic azvârlite în tomberon; aşa începe ziua: cu ocolul larg, cu gume şi dulciuri şi cu aceste cărări care nu merg nici foarte departe, nici foarte aproape – cu arta de a nu vorbi despre puritate; „pentru cei care-au văzut oglinda de bărbierit, pielea de om e tot prea puţin. e numai expresie, tăietură.” când eram copil, am spus – şi întâmplarea s-a povestit şi s-a râs; acum: uite, şi nu-mi amintesc, şi nimeni nu mai – e felul nostru de a sări notele pe care nu putem falsa, de parcă ni s-a promis că o să ne uităm în fiecare zi în aceeaşi oglindă de bărbierit. aşa începe ziua: cu gândul c-o să dăm şi azi nas în nas cu – şi n-o să ne căcăm pe noi de frică şi asta o să fie cea mai mare fericire – în această sfinţenie – în acest dans cu gura îmbăloşată –, rătăcirea o să alcătuiască peste capetele plecate ciuperca atomică desăvârşită – şi, deasupra, cerul o să cânte o primă notă perfectă şi totul o să fie – şi noi, aici, în cea mai măruntă dintre singurătăţi, între stâlpi văruiţi, fără linia tremurată, nemişcaţi ca albiile. „pământul de sub noi se ţine bine.”

– „tot ce s-a întâmplat a fost o viziune a părţilor noastre bolnave.” – ziua începe aşa: „îţi iubesc golul” – şi e singurul lucru care funcţionează fără greş. „iubesc felul în care eşti o căţea slăbănoagă.” lumina nici nu ne bucură, nici nu ne întristează. spune ceva amestecat despre cât de mult –

ceva aşteaptă - când capul e cumplit de singur şi alcătuirea nu sângerează - când marginea e un instinct care nu dă greş - când nu mai disting cenuşa gunoaielor de scrumul relicvelor - când fericirea, uite-o, circul de dubluri - când poştaşii eliberează fluturi în cutii - când există cuvintele peste care iubirea să arunce tot ce-i contaminat, iată proiectilele din mâna unui clovn al terorii - când prăbuşirea sfârşeşte în cuşti cum totul sfârşeşte în glande - când mâna care vrea să îmbrăţişeze e mâna pe care-o amputăm - când în interioare cresc memorii inviolabile – când ne ţinem respiraţia ca să nu ne dăm seama că nu avem ce respira - când setea de puritate e sete de şi mai mult sânge - când ploaia caldă, acidă spală furnicile de pe zid

Alexandra Negru

nici chiar tu, nici tu nu poţi vindeca ce se tace şi ce se sfâşie pe ascuns. nici tu nu mă poţi scoate din perfuziile astea în care îmi injectez obsesii noi când pentru mine delirul e starea cea mai pură. poţi doar să-mi construieşti o lume nouă sub pământ. acolo să orbesc încet şi să te învăţ de la capăt.

Azi nu mă sperie nimic azi nu mă sperie nimic îmi îngrop liniile din palme în carne semn că nu vreau să ajung ca mama să vomit seara de oboseală să mă privesc în oglindă şi să văd ridurile şi cusăturile dovada unei vieţi nereuşite în colţul camerei depresia pândind dintr- o pânză de păianjen criza de la 40 de ani gelozia violentă a tatei modul lui straniu de a înţelege lucrurile prin ochii acoperiţi cu o plasă de pescar filosof pământul lui şi copiii lui singurele medalii căsuţa din chirpici pe care o îngrijeşte ca pe propria rană pentru bătrâneţea aceea în care să se lase ca într-un leagăn azi nu mă sperie nimic tot ce iubesc iese la suprafaţă mă ridică de umeri din mlaştini şi revolte aspre

Sevraj stau în spatele geamurilor cu părul furtună după atâtea nopţi în care nu am reuşit să găsesc un nume pentru nevoia de tine. sunt în sevraj în derivă în toate lumile care mă cheamă pe diferite voci să le fiu zeiţă iar eu fug din toate radiind de spaimă. aş putea să renunţ. să abandonez totul. dar uite-mă cum stau aici ca un căpitan al cărui vapor se scufundă şi sunt fericită. prefer oricând un bărbat-epavă decât unul fără nici un tremur, fără nici o zgârietură căci iubesc defectele de fabricaţie. pentru că asta înseamnă să fii om. să scârţâi când cineva păşeşte cu bocancii prin interiorul tău, să arzi când mai ai o mie de mile la bord doar pentru că cineva şi-a uitat focul aprins.

azi nu mă sperie nimic păşeşte atent uite inima mea un proiectil îngropat în pământ într-un război oarecare.

în lumină lucrurile par atât de deformate. mă gândesc că asta înseamnă să iubeşti, să te îngropi de viu în cineva care îţi seamănă: atunci mâna ta mângâie cu mâna lui, zâmbetul tău devine zâmbetul lui, ochiul tău priveşte prin ochiul lui fobia ta se transformă în fobia lui şi aşa mai departe până la confuzie.

Atât de absurd

pentru că asta înseamnă să iubeşti, să te îngropi de viu şi să speri că totul va fi bine.

noapte cu gheaţă şi praf de amfetamină în răni cu sânge bolnav scuipat într-o chiuvetă şi identităţi confuze - ca balansul unui vagon de mărfuri aproape hipnotic o voce mă împinge spre spasme noi şi prăbuşiri latente. atât de absurd când îmi pui inima ta în mâini şi îmi spui că dacă voi pleca va exploda ca o minănu-mi rămâne decât să iubesc această beţie. când îmi mângâi craniul cu degetele ca nişte ace şi îmi spui că durerea aduce cel mai odihnitor somn- nu îmi rămâne decât să cred şi să adorm mereu cu tine. noapte cu pietre şi confesiuni tandre - ca aducerea unui înecat la mal atât de metodic purtarea aceasta pe braţe prin atâtea lumi subterane îmi drenează tot sângele şi îmi pune altul în loc.

În cădere liberă în oraşul obscur ţi-am developat sângele până la indecenţă iar tu te-ai zbătut sub unghiile mele ca un peşte curăţat de viu. atunci mi-am spus: femeie, bărbatul hologramă nu se poate atinge, dar uite eu am trecut prin el şi ceva a rămas acolo. dragostea noastră ca o hipnozăaer rarefiat şi demenţă contagioasă. cine ne-a văzut ştie, traversăm lumea ca o ambulanţă în plină noapte. însă prea mult timp am crescut între clavicule teama de a nu urla şi de a nu spune decât lucruri blânde şi ştiu muţenia mea te decojeşte, se înfige în tine ca o armă care face mereu răni noi. nu eşti destul de puternic.

nr. 39 n mai 2014

şcoala de poezie

Aici nu mai locuieşte nimeni de o vreme aici nu mai locuieşte nimeni doar noi cu sângele pe care îl cunoaştem de la un capăt la altul cu tremurul şi lipsurile noastre cu brichetele şi fluturii de motorină dinăuntru cu mâinile murdare pe ferestrele albe şi mă gândesc cum ar fi dacă la fiecare ţipăt al meu ar bate clopotele în toate bisericile iar lumina ar umbla desculţă pe trupurile noastre liberă nebunie noi doi prinşi într-un oraş adânc cu oameni de cenuşă şi ziduri înalte liber tu tăcând ca un vulcan stins acoperind sânii mei negri cu mâinile tale liberă eu săpând prin pământul îngheţat după ceva uman care să mă doară.

Copilul stau în camera mea de trei zile e linişte şi frig ca în biserici din când în când îmi vine mama la uşă îi aud bătăile inimii ca nişte clopote îmi vorbeşte despre vindecare ca şi cum mi-ar spune că peste noapte vor înflori copacii când aici a rămas atâta iarnă mă minte ca atunci când mă învăţa să merg pe bicicletă mă sprijinea o vreme apoi îmi dădea drumul vocea ei rămasă mult în spate parcă îmi şoptea aproape de ureche mâna ei rămânea încă mult caldă peste mâna mea era de ajuns cât să îmi ţin mult singură echilibrul dar acum îmi simt umerii tot mai mici toate rochiile îmi dezvelesc pieptul toţi iubiţii mă trimit desculţă în ploaie acopăr ferestrele ziua ca să ţin mai mult visele în aerul acesta în mine doarme un copil cu inima mea în braţe şi ţipă când îl las prea mult pe întuneric

Lacrimi de piatră Din ochii stinşi pe sub pleoapele ruginite cad ultimele lacrimi împietrind fără tine nici amintirile nu mai tremură a rămas doar lespedea şi noaptea şi-o cruce mută urgisită înţepenită în buruieni se-aştern paragini undeva dedesubt deasupra florile – şi ele – împietresc.

Perdele de nisip M-am rătăcit în ochiul orb al destinului oasele mi s-au albit de căutare secundele se scurg din mine curând voi fi cenuşă albă şi îngerul de-argint bâjbâie pe întuneric lângă râul ce-a murit în deşertul încins.

Îngerul oceanelor Eşti departe dar te simt aproape lipit de fiinţa mea – mereu fără odihnă îmi atingi bătăile inimii cu fiecare zi ce-mi mărgineşte viaţa – şi din mijlocul oceanului răsari doar pentru o clipă ca să-mi arunci stropi de apă pe faţă, pe zâmbet, pe lacrimi...

Nu mai ştiu să iubesc Mă pierd de viaţa asta încet – încet nu mai ştiu să iubesc – nu mai ştiu să păşesc – umbrele-mi încolţesc rugăciunile apusul m-ajunge din urmă privesc în ochiul morţii îmi face semn că nu mai am timp nu-mi lasă nici amintirile...

Poemul Lui Am scris poemul Lui pe piatra rece de granit umbra cuvintelor cade pe mormânt îi simt noaptea adâncă pe piept îi zace crucea de fier ochii îi stau nemişcaţi nu mai visează...

Pământul s-a sfârşit.

Iubirea ta creşte în mine Iubirea ta creşte în mine rece nepăsătoare dispreţuitoare mă aprinde şi mă îngheaţă mă trezeşte şi mă sufocă mă zideşte şi mă surpă îmi simt singurătatea spărgându-mi inima în viaţa asta poate că nu e loc pentru iubire.

Georgia Miculescu

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

nr. 39 n mai 2014

Denisse Huzum Trei vieţi

Aici poţi să taci indivizibil cu tine lumea va fi întotdeauna altfel fără celălalt timpul nu este niciodată monogam poate doar un grobian infatuat care clonează libertăţi fără greutate fericirea există doar ca paliativ la autosugestie în interiorul meu eşti acoperişul tuturor păcatelor mele primordial ce nesupunere ce îndrăzneală să iubeşti mai mult decât o coloană totul devine boală dacă viaţa transcende în noi pământul…

“Nimic nu ştii, închipuire-i totul” nopţile îngustează angoasa dispersiei în vene se intersectează meridianele somnului suprapus cu faţa spre ziua neîntoarsă pe jumătate tânăr pe jumătate vechi sufletului nu-i poţi spune că a iubi este de fapt doar un intermezzo funambulescă evaporare de sine îmblânzitorule de pământ ce ştii tu despre mine despre cei măcinaţi de pustiu într-o secetă de iluzii când nimicul devine aproape aspru burlesc sub iminenţa morţii sub palpitaţiile febrei sibilin fericit găseşte drumul înapoi…

“Curaj ai doar când ţi-e frică” bărbatul acesta se teme dacă va fi război dacă vom fi până la capăt camarazi “curaj ai doar când ţi-e frică” Remarque nu a eufemizat dezabuzaţi sunt doar oamenii care aşteaptă în lucrurile mari invariabil adevărul devine cinic când mai ai doar câteva zile de tras după tine viaţa susţine întotdeauna combatanţii cu idealuri peremptorii oricât ar fi de mutilant eşti acolo între două ore murdare amâni frigul imperioasa plecare fericit în cuvinte puţine…

mă refugiez cu un glonţ traversând cele trei vieţi întruna realitatea pulsului orb mercantil o altă imagine vie doar cât durează fericirea şuierătoare convulsie de aşteptare ratez cu obstinaţie alte oraşe strada unui nume întotdeauna perfectă este a celuilalt spaţiată intangibilă celor ca mine le rămâne o armată de demoni şi glonţul care planează sardonic deasupra mâinii nimeni…

Le printemps poţi să inventezi o indispoziţie fără a fi ipohondru în toate inovator îţi rămâne o dimineaţă umedă pe un semn o pleiadă de sunete şchiopătezi într-un idiom viral întrebi de ce ţi-e altfel timpului vindicativ nu îi aparţine nimic teluric…

Deux oamenii ucid visele cu alţi oameni întotdeauna se găseşte cineva altruist volitiv să meargă acolo unde tu nu ai avut aer şi un cârd de ciori plictisit de aceleaşi stereotipuri aceleaşi ziduri pe care mintea a zgâriat un pic fericiri ca un balon aluneci el după zâmbeşte dual te bucuri ca şi cum ar fi unul într-o cămaşă colorată grotesc îţi justifici tristeţea sub nasturi al doilea descoperi că nu este cum credeai ceva moare lent până la paroxism nu înţelegi de ce în memorie există un pumn de sunete şi al treilea de curaj lipeşti întrebări te obişnuieşti cu furia altfel singura vitală care te ajută să trăieşti infirm…

Totem cu un sunet lugubru abdică întregul cuvânt totem monolit ne definim că suntem vii într-o imagine pe jumătate întâmplată alteritate sau alchimie psihedelică restul deşertăciunii aproape ne îngroapă în realitate există artă şi kitsch amorf şi sublim amor şi exil diferenţa rezidă în particule şi timpul care netezeşte frica în acest organ cavernos acced doar dependenţii de întuneric nebunii şi îndrăgostiţii…

actualitatea literară 9 # primul set

mâinile şi picioarele reci – totul începe cu o dezintegrare a lucrurilor la care ai ţinut maşina de tuns străpunge scalpul fără să lase urme eram pus în faţa unor alegeri dificile mâinile şi picioarele un complex rezidenţial la cheie mirajul unei cascade sud-americane şi tot acolo am vorbit pentru prima dată neerlandeza cu uşurinţa papei ioan paul al II-lea.

# anders şi tot atunci am văzut pentru prima oară un început de film rusesc multe cadre lungi muzică de trompetă în surdină te priveam dintr-un unghi mort aveai ochi migdalaţi eram contemporani cu primăvara arabă şi asta te făcea fericită nu există niciun dubiu într-o zi o vei cunoaşte pe ásha două biciclete în trafalgar square un teren necunoscut lunetistul ratează ţinta imediat este ucis de un alt lunetist - the revolution won’t be televised, but will be tweeted (news.cnet.com) ásha preferă culorile vii şi rochiile cu paiete ásha nu face diferenţa între marxism şi comunismul cu faţă umană

Andrei Zbîrnea # puzzle apropie-te confesiunea e singura ta armă în noaptea asta ai ucis un cabotin nu ai avut de ales scalpul lui era plin de fluturi ieşeau cu miile miroseau a iarbă proaspătă a fân şi a pandişpan (din volumul # kazim – contemporani cu primăvara arabă)

Dubluri pătează-mi absenţele cu petale de safir dimineaţa se scurge pe diagonala scurtă a terenului de joc zgura îţi lasă urme pe buze adesea e monstrul de care îţi fereşti privirea /necunoaşterea nu te scapă de consecinţele faptelor tale/ nimic din ceea ce faci nu trece dincolo de linia roşie linia roşie nici măcar nu există totul aici seamănă cu elefantul expus de douăzeci şi cinci de ani la grădina zoologică din toronto

suntem doi copii dintr-un film coreean nu îl vedem pe dictator nu îi facem cu mâna nu mâncăm bomboane din palmele lui

copilul cu ochi albaştri numără trecătorii din staţia de autobuz

apărare siciliană îmi aleg mişcările cu graţie îmi ling rănile cu precizia unui tigru bengalez îmi revăd rolurile din ziua precendentă vino să lipim timbre pe cărţi poştale trimise în mod aleator unele vor lua drumul provinciei altele nu vor avea nici destinatar şi nici expeditor cele mai multe vor ajunge în vamă / căutarea e în sine un act de curaj la fel şi apărarea siciliană/

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

Grădinar în grădina de sus „Dar ţăranii, oare cum ar fi murind?”

Contele Lev Tolstoi „Un om aprig (în sensul neîncovoierii) a fost şi Petru Ursache. Altminteri, privirea lui albastră te dezarma”.

Adrian D. Rachieru

„A ieşit în veşnicie”. Sunt cuvintele părintelui Iustin Pârvu din lunga convorbire cu Adrian Alui Gheorghe. Mă sprijin cît pot pe zicerea arhimandritului. Nu, n-aş putea spune ca Nora Iuga (în „Suplimentul de cultură” iaşiot) că „nu mă interesează aici actualitatea, nici posteritatea, pentru că n-am s-o cunosc niciodată (…). Pe urmă vine moartea care netezeşte asfaltul. Nu mai iubesc decît mecanismul respiraţiei”. „Acolo va ajunge, în asfalt”, zbucneşte Remus Valeriu Giorgioni, pastorul neoprotestant. Mie mi-e milă de omul a-religios ca de un nevăzător. Trebuie să cred şi cred că închiderea sicriului a fost o deschidere. Petru a scris despre „geografia lui dincolo” în Cazul Mărie; celălalt tărîm este „în atingere directă cu cel de dincoace”, le-a văzut interdependenţa, alcătuind o singură unitate cosmică”.

Mă bizui pe ideea dragă lui că nu există o linie de demarcaţie între dincolo şi dincoace. La fel ca între bine/ rău ori da/ nu, „este cînd o prăpastie, cînd un singur pas”.

Urăsc sintagma asta: încetare din viaţă. Omului simplu de la ţară tradiţia îi dă asigurări că lumea de dincolo e perfect reală (şi Raiul, şi Iadul), că dincoacele a fost zidit de Dumnezeu; că sunt spirite şi benefice, şi malefice. „Răul poate veni şi de la Dumnezeu, dar, pentru că te învaţă ceva, nu-i rău de tot”, mi-a spus Bătrînu. „Ţărănuşul” meu este în altă grădină, de sus; credinţa într-o altă lume dreaptă şi împăcată l-a ajutat, cum mă ajută şi pe mine acum. * Cum se vede din susul tău, cum mă vezi din susul tău, Petru? Întreb şi simt că o lumină lină îmi atinge obrazul. Întorc pagina (am mai spus-o: mă blochează hîrtia albă faţă-verso; scriu pe hîrtie folosită pe-o parte) şi găsesc o idee a lui. O dezvolt… E ca şi cum Petru, cu propria-i mînă, ar face retuşurile necesare pe foaia mea. „Ţăranul nu-şi taie rădăcina, transcendentul. Simte prezenţa divinităţii”. * „La ieşirea în veşnicie” Dumnezeu îl ia pe omul bun „în oştirea lui”, spune tot Mărturisitorul Părinte Iustin. Sunt sigură că l-a luat acolo. Şi asta pentru că Petru Ursache a apărat etnia, valorile ei, împotriva atîtor nemernici, netrebnici, neisprăviţi. Fără contraforţii tradiţiei nu se poate rezista. Nu i-am spus la timp cît îl stimez pentru ce şi cum a scris. O fac acum. * Modest ca Anonimul lui, Petru: „Trebuie să ai dubii în ce te priveşte. Uită-te la cei care n-au. Nu-i nimic de capul lor”. I-a displăcut să se autopromoveze: „Fii atentă, Magda: a avea succes social nu înseamnă că ai şi valoare, calitate. La fel e şi cu insuccesul.

Te împing ei la margine, dar dacă…”

Un workahoolic Bătrînu meu. Lipsit de ştiinţa autopromovării.

Mi-a scris în acel august 2013 Valentin Ajder, editorul: „… Încă nu pot realiza trecerea… poate pentru că ne vedeam relativ rar şi ştiam tot timpul că e acolo, la Iaşi sau la Sinaia, mereu cu cîte o carte de scris, de terminat, de revăzut pentru tipar…”

Petru a avut capacitatea de-a transforma piedicile carierei în cărţi solide. L-au împins constant spre margine, dar „ţărănuşul” din el l-a apărat. Nu l-am simţit destrămat” sufleteşte de eşecuri.

Nemeritata marginalizare nu l-a doborît. Nu i s-a oferit un curs după pensionare; fără plată, cum a condus şi ultimele doctorate.

A rămas jefuit de nimicarniţe. Şi-n sens literal, şi-n sens figurat, pe treptele Universităţii tronează doi lei. Cînd democraţia înseamnă interese personale, e de rău, nu de bine. Selecţia valorilor în Facultate? Ba contraselecţia.

Sunt profesionistă a eşecului profesional, ştiu ce spun. Ştie şi Eugenia Ţarălungă: „Crestele se văd de pe creste, aşa că oamenii mici şi meschini, care sunt peste tot, nu aveau cum să admire/ accepte/ preţuiască anvergura Profesorului Petru Ursache”. * „Calcă în străchini Ursache”; „Îşi bagă beţe-n roate Ursache”; „Refuză sarcinile Ursache”. Au fost verdictele lui Al. Andriescu, decanul; iar Ţucu, recunosc, l-a citit bine: abilităţi conjuncturale la Petru Ursache? Relaţii, sfori, pile? Ar fi putut decupa altfel din folk-lore sentinţa „omul este om şi numai om”? „Omul reprezintă o realitate în sine, perfect autonomă”, zice el în Cazul Mărie. Da, Petru e modelul meu de atitudine: a ştiut să rămînă izolat între cărţile lui. I-a dispreţuit pe cei fără saţ la onoruri nemeritate: „Geniul absolvă orice mîrşăvie, Magda? Da de unde atîtea genii?

Care-s geniile?” Ei, la noi la Ieş, îi răspundeam, dacă nu eşti atent calci un geniu pe bătătură la fiece pas. Îi respect intransigenţa morală, pe care de cîteva ori i-am şi reproşat-o: Tu de ce nu te descurci? Uită-te la ăştia cum îşi protejează nevestele. Ţucu pe Ţuca… Ca şi cum n-aş fi ştiut de la tatăl meu: „Qui dit A doit dire B”.

Petru mă apela cu „figură” cînd era un picuţ iritat de reproşul privind descurcatul. Pe urmă se corija: „Figurină de porţelan ce eşti”. Îi părea rău să mă supere.

N-a putut să se descurce, egal să se adapteze, să se alinieze, să cedeze. Acum trăieşte cu capul în stele Bătrînu meu, cum a trăit şi aici, jos. Mă uit la poza lui, cu ochii nefiresc de albaştri îndreptaţi foarte sus. „Ţărănuşul” a crezut în bine şi bun, cum l-au învăţat popa şi învăţătorul satului. S-a născut ţăran. A fost dispreţuit de elevii bogaţi ai Liceului Naţional. Pe urmă a venit „echitatea” socialistă. „Ţăranul e incompatibil cu ideologia comunistă”. A avut de ales: notorietate sau integritate; curs principal sau curs opţional.

Scîrba de compromis politic era tot mai vizibilă, ceea ce n-a scăpat brigăzii Bumbeşti-Livezeni, aflată la conducerea facultăţii.

Cei trei A – Arvinte-Adăscăliţei-Andriescu – înarmaţi cu secera şi ciocanul Plenarelor şi Congreselor, i-au stopat paşii fireşti în carieră.

N-a avut parte în lumea asta de ce şi-a dorit: o bursă, un lectorat.

Nu studiile au contat, ci notele informative, pactul cu Securitatea. „Consimţi?” Ei, uite că n-a consimţit. Nu s-a supus sloganului „necesitatea înţeleasă”. Libertatea de gîndire ţi-o iei, nu aştepţi să ţi se dea, prins în ham. N-a stat cu frica Securităţii în oase, şi-a permis să rămînă singur cu cărţile. Om cum-se-cade Bătrînu meu.

Conjunctura politică n-a fost o scuză pentru compromis. A ocolit din răsputeri concesiile, complicaţiile, iar preţul împotrivirii l-a plătit cu vîrf şi îndesat. A văzut lumea largă doar prin cărţi. A călătorit, de cînd a învăţat să citească, doar în jurul bibliotecii: 75 de ani, cîte mii de pagini?

Petru Ursache n-a avut decît avere documentară. Chiverniseală?

Nimic mai străin Bătrînului meu. Putea să-şi asigure o existenţă confortabilă dînd meditaţii, cerînd „cotizaţii” de la profesorii care dădeau gradul unu. N-a făcut-o. Cred că bumbesc-livezenii ne şi dispreţuiau pe sărăntocii de noi: multă vreme n-am avut decît o singură leafă. Banii erau puţini, dar ne ajungeau cumva. „Cum trăiţi voi dintr-un singur salariu?” ne-a întrebat M.R. Iacoban.

Aşa. În apartamentul strîmt de la şase încăpeau toate cărţile pe care ni le doream. * Petru n-a dat cinstea pe ruşine: angajamentul cu Securitatea.

Nu s-a învoit, n-a plecat din ţară. În repetate rînduri, Ministerul aproba lectoratul. Zicea da şi Secu ba. Fostul rector Mihai Todosia, între două trimiteri la J.K. Galbraith, ne-a spus că Arvinte a raportat „sus” că Petru Ursache ar pleca şi nu s-ar mai întoarce. Todosia greşea: nu numai Arvinte raporta asta, ci mulţi informatori din Universecuritate, cum îi spune, cu iubiură, Luca Piţu. Vorba cuiva (prozatorul Constantin Mateescu): „şoptitori găseşti fără să cauţi”. Din cauza lor a rămas Petru fără contract cu centre universitare de peste graniţă, „pentru deschidere şi aprofundare”, cum mărturisea într-un interviu. Dar de plecat definitiv, n-ar fi plecat. Era dependent de ţară şi de cultura ei.

N-a obţinut bursele cerute, în Suedia, în Elveţia, în Danemarca…

Dinadins, s-a înscris pentru un lectorat în Coreea de Nord.

Respins. Plecau informatorii de pe lista Ghiţulică (prim secretara de Iaşi), persoanele de sprijin devoalate în „România liberă”, de la A la Zugun. Predau limba română în Hexagon bîlbîiţi ca lingvistul Dimitriu (se întorsese cu un tic verbal: „Mais non, mais non!”); sîsîiţi ca Tinca Ţăranu, la Sorbona şi tot acolo, cealaltă Ecaterină, cu peruca ei mişcătoare, alunecînd, Alexandrescu. „Se preferă profii de fonaţie în defect de fonaţie”, făcea Petru haz de nehaz.

Da, rana deschisă, nevindecată au fost lectoratele respinse de Securitatea din cauza informatorilor. Neîmplinirea unui destin din cauza turnătorului Nicu Creţu. Petru nu s-a lăsat momit de Secu, dar cît şi-a dorit un lectorat în Franţa. Condiţia tragică a celui care predă un curs despre linie şi culoare, dar n-a intrat în Louvre. Şi cît a vrut să colinde marile muzee. Le-a visat toată viaţa, dar nu le-a văzut.

Nădejdi pierdute. Una dintre ele, lectoratul din ‘73, la Chicago, deşi fusese aprobat de Niculescu-Mizil însuşi. S-a întîmplat aşa: Petru Ursache scrisese o prezentare a două volume de documente lingvistico-dialectale, ediţia Const. Otobîcu. N-a avut habar că era secretarul lui Mizil, ministrul învăţămîntului. Filologul Otobîcu a vrut să-i mulţumească şi el: dosarul lui Petru Ursache pentru Chicago a fost împins spre ştampila lui Mizil. Numai că a intervenit Vasile Adăscăliţei. Şi ce forţă avea! Mihai Caraman îi era cumnat, fratele nevestei. Acest Caraman a fost şi primul şef SIE după ‘89, instalat de FSN-ul condus de Iliescu-Roman-Brucan. La sugestia lui Adăscăliţei, Arvinte l-a avertizat pe rectorul Todosia că familia lui Ursache e instabilă, că va fugi peste Ocean. Ne-a spus, după ieşirea din rectorat, chiar Todo, cum îi spuneam noi. După ce erau „rotate”, cadrele PCR deveau „populare”, ca să zic aşa. Şi ce frică îi era lui Todosia de Arvinte! Cum a reacţionat Bătrînu meu?

Vorbind, cu voluptatea satirei în seria lui Etno, de „prostul satului, de tip Arvinte”. Votînd contra lui (noi doi, într-un amfiteatru plin de supuşi) contra realegerii ca prorector.

Cum să nu-l irite pe Arvinte gestul nostru? Şi pentru că era mai greu de scos Petru de pe statul de funcţiuni (îl apărau cursurile, cărţile pe care Arvinte nu le avea, deşi s-a vrut academician), m-a eliminat pe mine, din Universitate şi din Institutul „Philippide”, de trei ori în doi ani. Las’ că şi eu eram pornită spre dispute cu şefii. Sturm und Drang, furtună şi asalt, mă rîdea esteticianul P.U. * Lasă, Petrucu, noi ne simţim bine şi în Podu Roş, lasă Italia, acolo merge Titi Irimia, translatorul primei secretare Giţulică.

Lasă P., mergem la Broşteni, nu la Capri, lasă P., noi ne simţim bine şi-n gară la Paşcani.

Aşa şi era. Călătoream pe n.v. – pe nevăzute, cum citesc orbii în Braille, prinşi în iluzii, ca rufele-n cîrlige, că vom pleca data viitoare la Montpellier, la Viena, oho, la Lima...

La Sorbona a plecat, pe dosarul lui Petru, Grigore Ţugui, secretar O.B./PCR; la Berlin, în ‘76, nu mai ştiu ce altă persoană de sprijin.

La un moment dat, un colonel, Nica şi nu mai ştiu cum, i-a cerut lui Petru să cadă la învoială. „Ştiu că n-aveţi bani, vă plătim noi drumul dacă...” Bătrinul n-a cedat, n-a plecat nici în RDG. După eşecul Chicago, a urmat aprobarea catedrei pentru Seatle.

A plecat Nicu Creţu. Petru s-a opus atunci, a mers în audienţă la Minister. I s-a promis că se rezolvă. Nu s-a rezolvat. Creţu a plecat la Seatle pe baza unui dosar aprobat pentru Petru Ursache de toate forurile, chiar şi de Secu. Spune într-un interviu Petru că acest Creţu „n-a dat nici un pas înapoi din hotărîrea lui ticăloasă”.

I s-a substituit frumuşel celui în drept. L-a furat. I se cuvenea postul? Nu. „N-avea nici doctorat atunci, nici vreo lucrare mai de Doamne-ajută, cum nu are nici azi”. „Publicarisind”, vorba lui Golescu, orice, prin „Convorbiri literare”, cred că din milă/ pilă/ silă. A ieşit la pensie conferenţiar, nefiind în stare să scrie şi să publice cele trei cărţi necesare poziţiei de profesor. Spre ruşinea Almei Mater, a fost şef de catedră la Literatura română,

nr. 39 n mai 2014 în pervers-primitiva tranziţie.

Să dea acest Creţu un pas înapoi după ce a fost descoperit ca informator („Opinia studenţească” îl poreclise „Mazilu”)? Nu, el intoxică în continuare cu tupeu. Deşi nu-i profesor (cu minusculă), e doar fost conferenţiar, semnează Profesor, cu majusculă. „Ziarul de Iaşi” nu-i informat despre informator, dacă-l publică?

Mă întrebam, scriind despre romanul Urma (Cartea Românească, 2013) de Adrian Alui Gheorghe, dacă informatorii s-au căit pentru că, prin turnătoriile lor, schimbaseră cariera colegului. Nu, dacă îmi vine în minte comportamentul lui Creţu.

Apare, cu insolenţă crescută, mai ales unde n-ar trebui să se arate.

Nu-i scapă nici o întrunire a breslei, unde intră în incontinenţă verbală. Tupeul a încercat să i-l taxeze Cezar Ivănescu, enervat că acest Creţu falimentase editura Junimea, ca director. L-a pizduit (verbul lui Cezar) în plen. Degeaba.

Cu aroganţa care dă pe dinafară, cu orgoliul lui fără acoperire, Creţu i-a spus lui Petru Ursache, la o comemorare postumă a lui Gh. Buzatu, după ce i-au curs destule bale peste istoric: „Săţi dau eu o lecţie academică”. Nu i-a mers. Replica a venit dură. „Gunoi”.

Căinţă la turnătorii din MAI „Cuza”? La uneltele sistemului represiv? La javre? Informatorul, ca şi călăul, îl urăşte pe cel turnat/ torturat. Diferenţa specifică informator-torţionar? Informatorul urmăreşte şi toarnă; securistul urmăreşte, bate, ucide. Amîndoi schimbă destine. Şi noi ce facem? Îi „re-umanizăm” pe „fraţii” Alexandru cînd se căiesc? Nu cred în căinţa lor şi nu mă rog pentru „fraţii” Alexandru. * N-am bănuit, în acel sfîrşit de decembrie şi de ceauşism, că presiunea Securităţii, devastatoare, nu s-a încheiat. Că vor avea şi mai multă putere informatorii Secu şi fiii lor. „Fiii de securişti trec din bursă-n bursă”, mi-a spus, mîhnit, Petru.

Indiferenţa la imoralitate a rămas aceeaşi: cei mai maculaţi s-au ales în posturi de conducere, de la şefi de catedre în sus.

Petru a sperat în bursa Fullbright, dar alţii au fost consumatorii.

A făcut acte pentru un lectorat în Franţa, dar i s-a spus că-i prea bătrîn, că-i rîndul tinerilor. A plecat Leonte Liviu, activist PCR, avînd ani mai mulţi decît el. * Citesc în Mintea de dincolo de Dumitru Constantin Dulcan (Eikon, 2013): „Lumea de dincolo este mult mai aproape decît Parisul”. * Petru a înţeles că lupta e imposibil de cîştigat, că marginalizarea s-a reînnoit. Cînd a auzit că imensa impostoare pe nume Noemi Bomher (autoare cu carnet USR pentru cărţi copy & paste) va preda etnologie în Slovacia, i-a fost destul.

Da. A plecat într-o călătorie ceva mai lungă, ceva mai îndepărtată decît cele ale informatorilor Secu. * Mă apără de dorul-dor doar munca la editarea cărţilor lui.

Poate că posteritatea îl va pune în lumină. Altfel.

O întrebare a lui Pivot, adresată nu-mi mai aduc aminte cui: – Dacă Dumnezeu există, ce-aţi vrea să vă spună după moarte?

– Ai hîrtie şi pix. Poţi citi şi scrie cît vrei. * Scrisul a fost pentru Bătrînu meu tot: pe marginea patului de spital, era plin de planuri fabuloase, care ne implicau pe amîndoi. Întîi: Antologia de poezie creştină, ediţia a treia. Cum lectura mea e din ce în ce mai spiritualizată (l-am găsit pe Dumnezeu în plecarea Dalbului de pribeag în viaţa cealaltă), o să încerc să le duc pe toate la bun sfîrşit. Ştiu că îi ajut de aici Spiritul pentru ce fac pentru cărţile lui.

Da, scrisul a fost pentru el tot. Nu medalia, nu premiul academic, nu indemnizaţia de merit. Şi-a ignorat vîrsta (şi moartea), dar şi-a văzut de proiectele lui pînă la capăt. Am mai spus-o: şi pentru mine a avea parte de morte douce înseamnă să poţi lucra pînă aproape de capăt, ca Şerban Cioculescu. N-a cunoscut Petru ceea ce Noica numea „viaţa de amoebă”. * Cum i-au răsplătit cuţitarii şi pistolarii Facultăţii de Litere anii de lucru la sînge şi la sudoare? Ia-ţi boarfele şi mişcă afară! În anii ‘50, formula era un pic diferită: Ia-ţi boarfele şi mişcă după gratii! aşa cum istoriseşte Oana Orlea. Mă întreb, însă, de ce i-or fi dat ordinul de evacuare în 6 (şase) exemplare. N-aveau cum toca hîrtie? N-aveau ce face oare cu hîrtia de scris? * Scrisul a şi fost călcîiul lui vulnerabil. L-a măcinat evacuarea din birouaşul de la etaj, unde grijea de trandafirul japonez? Spunea că-i harnic, că-i face flori multe, mereu, în toate anotimpurile. E ca tine, Petrucu, harnic.

De atunci, de cînd şi-a părăsit trandafirul, i-a rămas o tristeţe în ochi. Îl surprindeam, cînd urcam Copoul, uitîndu-se în sus, spre fereastra cabinetului, unde murea poate fără apă floarea. Tristeţea despărţirii. Micul Prinţ despărţit de floarea lui. * „Sper ca acest început de primăvară să vă găsească într-o deplină împăcare”, mi-a scris în 10 martie, de la Tîrgu Jiu, Doru Strâmbulescu, redactor-şef al revistei „Confesiuni”. Împăcarea a venit în 5 martie, cînd am primit cartea lui Luca Piţu, Explorări orto-teo-logo-falocentrifuge în cîteva subiecte niţeluş rebarbative (Opera Magna, 2014), dedicată şi profesorilor Petru Caraman şi Petru Ursache: „In honorem Alexandri Musinae & Georgii Craciuni commilitonum obstinatorum vel litteratorum audacium Civitatis Brasoviensis ac Valachiae Ultramodernae, sed in primis hoc dicatur opus recordantiae Petri Caraman et Petri Ursachi professorum civiumque excellentium Fori Iassyorum Dulcissimi, qui, sicut legati ineffabilis spiritus Europae Orientalis ad exsecrandam turbam Bolchevicorum foetulentem multos adiuverunt homines bonae noluntatis.”

nr. 39 n mai 2014

interviu

actualitatea literară 11

Cuvântul SCRIS şi cuvântul VORBIT. Oraşul alb interviu cu Veronica Balaj

Remus Valeriu GIORGIONI: Aţi exersat de ani buni cuvântul scris, dar şi cel rostit radiofonic, la microfon... Două meserii, două forme de exprimare. Care dintre ele are întâietate?

Veronica BALAJ: - Nu pot stabili aşa ceva pentru că sunt în permanenţă în căutarea echilibrului. Acesta îmi dă o oarecare linişte. Sunt o zodie a balanţei. Cumpănesc talerul şi ce greu e uneori să-l ţin în echilibru!

Dar exclus, nu pot isca vreo competiţie. Îmi iubesc ambele meserii. În cel mai bun caz, jurnalismul îmi serveşte lecţii de viaţă, fragmente de realitate care, cine ştie, pot determina uneori puncte de reper de unde pornesc ramificaţiile imagistice din scris.

R.V.G.: - Cuvântul este materia primă. Aveţi o slăbiciune pentru el?

V.B.: - Da, chiar îl consider element necesar vieţii. Nu degeaba ne-a fost dăruit de Creator. Este fascinant să poţi comunica şi prin voce şi prin scris, e un dar, o spun cu încredinţarea că nu greşesc. O ştie oricine, dar nu avem timp să conştientizăm de fiecare dată ce mare favor existenţial avem.

Cuvântul poate fi imaginat ca o maşinărie cu multe butoane de acces la înţelesurile sale. Sunt înţelesuri în starturi. Accesăm de fiecare dată un altul dacă e vorba de literatură. Important este să aflăm manivela pe care trebuie să o învârtim la momentul respectiv. La microfon, cuvântul e mai uşor de îmbinat în fraze. Folosim cam aceleaşi înţelesuri, uzuale pentru toată lumea. Oricum, cuvântul are o forţă nebănuită. În care trebuie să credem.

R.V.G.: - Credeţi în prieteniile literare? Toţi scriitorii se folosesc de cuvinte. Ar trebui să-i lege aceasta?

V.B.: - Dacă ai şansa unei comunicări cu un om ales, cu o spiritualitate selectivă, cred că pot fi şi prietenii literare. Dacă e cineva limitat, străbătut de invidie, nu se poate. E nevoie de lungimi de undă compatibile, ca să trec în perimetrul jurnalistului de radio.

O spun din experienţă. Am o prietenie literară (acum e mai diluată, pentru că e plecată din ţară), dar vreo doisprezece ani am împărţit impresii, derute, ne-am citit textele acceptând păreri ale celeilalte. E vorba de o persoană foarte elevată, foarte talentată, poeta Rodica Draghincescu. Acum e în Franţa. Recunoscută şi acolo. Am mai încercat alte prietenii, dar nu a mers. A apărut suspiciunea, au apărut colţii invidiei.

Asta roade pe mulţi din lumea artelor.

Rămânem la stadiul de superficialitate comunicaţională.

R.V.G.: - Şi interviurile cu alţi scriitori, invitaţi în emisiunea ,,Viaţa literară”, pot constitui un puzzle informaţional interesant. Întâmplări legate de aceste momente ar fi chiar de coloratură. Vă pot cere să rememoraţi câteva?

V.B.: - Desigur. Ar putea rezulta o carte dacă m-aş apuca să scriu despre aşa ceva. Unele au fost marcante. Mai ales că interviul e o... specializare a mea. Am studiat în Elveţia, la Université de Neuchâtel, arta interviului. Sper să se fi lipit ceva de mine. Să mă refer pe scurt la întâlnirea cu Nichita Stănescu. Era la Teremia Mare, în toamna de dinaintea morţii sale. Atât de regretată şi de către mine. Emana o vrajă.

Nemaiîntâlnită. L-am dus cu maşina mea, din pricină că nu era lumină pe stradă, am nimerit în curtea bisericii în loc să ajung la sala unde se ţinea o mare întâlnire din seara aceea. La scuzele mele, mi-a explicat diferenţa dintre eroare şi greşeală. Mi-a dat interviul chiar acolo, pe scaunul din dreapta al maşinii Dacia. M-a impresionat însă imens felul cum păşea. Când a coborât, se ţinea de braţul meu. Părea că pământul i se lipea de tălpi. Ce greu se dezlipeau paşii săi! Ar mai fi nepoata lui Lucian Blaga care, la fine de interviu, m-a rugat să şterg întrebarea şi fraza prin care ea răspunsese ce vârstă avea.

Mi-a dat o lecţie de feminitate. De atunci, nu mai întreb o femeie câţi ani are. Ar mai fi Gerda Barbilian, soţia marelui Ion Barbu, ar mai fi Octavian Paler, Adam Puslojic, George Uscătescu din Spania,

care l-a cunoscut pe Brâncuşi, ar mai fi foarte mulţi. Să evoc scurt un moment cu Ştefan Augustin Doinaş, care a acceptat să mergem pe jos de la Teatrul din Craiova la Radio Craiova pentru a vorbi despre un festival de poezie care avea loc acolo şi pe drum a alunecat, cred că şi-a atins rău glezna, că şchiopăta, dar nu a comentat, nu s-a arătat jignit de faptul că trebuie să străbată un traseu per pedes, pentru ca eu sămi fac datoria de redactor. El nu avea nevoie de publicitate, desigur. A fost o altă lecţie.

Superioritatea nu îngăduie ifose. E clar.

R.V.G.: - Aţi lansat cărţi în mai multe ţări. V-au dus cărţile pe dvs. sau invers, v-aţi lăsat purtată de ele?

V.B.: - Cred că varianta a doua e mai plauzibilă în ce mă priveşte. De fiecare dată când eram invitată undeva, era ca şi când cartea scrisă îmi arăta un soi de mulţumire.

Intra în portretul meu şi era de bine.

R.V.G.: - Dintre aceste întâmplări ,,de bine”, selectaţi unele care-au ieşit, să zicem, din tipic.

V.B.: - Poate lansarea de la Universitatea Neuchâtel, Elveţia, a volumului ,,Cafeneaua anticarului” (,,Le café du bouquiniste”), apărută bilingv la Editura Vinea, din Bucu-reşti, care fusese programată împreună cu lansarea unui scriitor de proză scurtă elveţian.

Şi care nu a mai venit. Şi nici nu a anunţat în prealabil (era profesor de sport şi avea o competiţie). Am rămas singură. Cartea mea avea mai mult timp de prezentare. Era norocoasă. Sau romanul ,,Baltazara,” în traducere italiană, care la Roma a fost supus unui experiment de moment. Pusă într-o cabină telefonică din Piaţa San Pietro, am aşteptat împreună cu traducătorul să vedem dacă trezeşte interesul cuiva şi o va lua. În final, cineva s-a decis cu greu. Merită (în semn de mulţumire) să amintesc pe violonista de la Filarmonica din Ierusalim care, pentru lansarea cărţii mele în ebraică, a învăţat, special, ,,Ciocârlia” la vioară. S-ar putea depăna multe altele...

R.V.G.: - Şi deziluziile? Cum le gestionează o fiinţă feminină, scriitoare?

V.B.: - Plânge. Sau se înfurie. Mai ales dacă e cineva în care credeam. Apoi îl scot din atenţie. Trece în umbră.

R.V.G.: -Vă e teamă de ceva anume?

V.B.: - Să nu li se întâmple ceva grav celor dragi. Eu nu contez în ochii mei atât de mult.

Nu am învăţat să mă iubesc pe mine însămi.

Pe cei din familie-i iubesc mai mult.

R.V.G.: - Scriitorii tineri, azi, vin în forţă. Ar părea că nu le lipseşte nimic să ajungă în vârf. Mult mai repede intraţi în atenţie decât în alte perioade. Sunt în competiţie cu noi, cei mai vechi?

V.B.: - Şi da şi nu. Depinde cum privim timpul. Putem să ne opunem mersului vremii, să ne străduim oricât şi oricum.

Timpul are săgeţile lui. Pentru fiecare. Un crâmpei am străbătut noi, avem avans, dar

dacă nu ţinem pasul, ne ia valul. Poate avem mai mult disciplina studiului şi implicit avem un suport. Necesar. Fără cultură nu se poate merge prea departe. Cultura şi informaţia luată de pe internet nu sunt suficiente. Arta e teritoriu de luptă, nu de relaxare. Se scrie atât de mult în lumea largă, se scrie şi la noi foarte divers, foarte bine, mai puţin bine, se fac experimente, e o vâltoare a imaginii vieţii trecute prin litera de foc a literaturii.

Onorabil este să ne continuăm aventura, să ne asumăm riscurile.

R.V.G.: - Cum aţi perceput contactul cu Terra Sancta?... Aţi simţit ceva păşind pe Via Dolorosa, „pe urmele Mântuitorului”?

V.B.: - Întâlnirea cu Terra Sancta? Cine dintre noi, locuitorii planetei Pământ, n-ar dori aşa o experienţă? Am citit că şi ateii s-au dus până acolo, doar, doar vor găsi contraargumente la credinţa născută acum 2000 şi ceva de ani. Circulă destule poveşti în acest sens, dar pentru mine a fost pur şi simplu un dar picat din… cer. Nu-mi plănuisem călătoria în mod special, însă a devenit un fapt absolut memorabil, mai ales că mergeam sămi prezint cartea Scut iluzoriu, tradusă în limba ebraică şi publicată în Ierusalim.

Să ajungi în acest punct unic al lumii nu presupune a străbate doar o distanţă geografică, străbaţi şi... un timp. Care devine

un... secret interior.

Cred că e o pregătire sufletească, mentală pe care ne-o facem înainte de a ajunge acolo. Eu am avut senzaţia că sunt învăluită de mister. Trebuie spus de la bun început că Ierusalimul nu seamănă cu nici un alt oraş din orice parte a lumii. Şi mai ales, nu seamănă câtuşi de puţin cu felul în care mi-l imaginasem eu. Nu vezi la fiece pas reclame strălucitoare, clădirile toate sunt din piatra albă, e Oraşul alb, cum l-am definit în cartea pe care o voi scrie despre această întâmplare senzorial-sentimentală, cum vrei să-i spui..

Mă încerca un simţământ greu definibil.

Orice imagine căpăta o aureolă, pluteam.

Din când în când mă interogam, mă introspectam (la repezeală prin asaltul de emoţii), să înţeleg dacă sunt îndeajuns de smerită. Şi nu cred că asta era ceea ce reuşeam atunci. Misterul cobora parcă de sus, îmi tăia respiraţia şi, nevăzut, se juca de-a mirarea, de-a întrebările fără răspuns, de-a fantezia copleşitoare. Îmi imaginam pe unde ar fi păşit Isus, oh, casa lui Petru m-a făcut să văd fuioare de mister izvodite parcă din acel pământ, iar cântatul cocoşului... ce să zic, îl puteam auzi dacă închideam ochii. Îţi este dat să crezi într-o întâlnire cu fabulosul, cu misterul, totul te transformă interior. Pe nebănuite.

Nu puteam să nu scriu măcar o pagină despre această miraculoasă trăire. Aşa s-au adunat (în timp scurt), cât încă mai eram sub imperiul emoţiilor speciale, poemele din cartea numită. Am avut şansa să fie din nou tradusă în ebraică, limba sfântă, şi am mers pentru a doua oară prin aceleaşi locuri. Dar, dacă mai este spaţiu, aş mai adăsta puţin în atmosfera oraşului. În prima zi când am por-

nit spre locurile sfinte, am coborât, am urcat străzi, gardate de zidurile din piatră, albe, se cuvine a spune că e lege, orice primar venit la cârmuirea Oraşului Sfânt nu a avut voie să dea avize de construcţie decât din piatră sau marmură albă, cele pe lângă care am trecut eu atunci aveau înălţimea a două etaje, ca mai apoi, brusc, să mă pomenesc într-o vale deschisă, de unde urca o stradă spre Grădina Ghetsimani. Mai spun şi azi şi oricând va veni vorba, să nu vă aşteptaţi să semene Ierusalimul imaginat de voi, cei care veţi ajunge acolo, cu Ierusalimul real. Totul e îmbrăcat în abur de taină. Spiralat prin vremi.

Trebuie doar să vrei să fii racordat la toate acestea din care vin boabele de încredere şi speranţă.

R.V.G.: - Relataţi-ne întâlnirile literare pe care le-aţi avut în Israel şi cum v-a venit ideea scrierii cărţii Ierusalim – Jerusalem, bine primită de critică.

V.B.: - Întâmplările mi-au fost hărăzite, pot spune, pentru că eu nu am avut niciun merit în conturarea lor şi chiar la desfăşurarea lor eram doar... un spectator implicat, dar nu mai mult. Să recunosc, am fost favorizata sorţii. După prima lansare a unei cărţi în ebraică, am avut norocul să merg şi a doua oară cu a doua carte tradusă în aceeaşi limbă.

Merită să o amintesc pe doamna de la Filarmonica din Ierusalim, care, la prima lansare, desfăşurată la cel mai vechi muzeu, Muzeul Or-Haiim, a interpretat la vioară Ciocârlia, învăţată special pentru acel moment, ştiind că eu vin din România şi.... auzise că e vorba de o melodie foarte îndrăgită la noi. M-a emoţionat un asemenea dar.

O altă întâmplare a fost legată de vizitarea Muntelui Măslinilor. Maica de la biserica ortodoxă îmi dăduse ghid pe un tânăr arab, trecut la creştinism, care era şoferul unui înalt prelat. Nu vă pot detalia mirarea pe care am avut-o când am auzit cum acest tânăr vorbea pe lângă arabă, idiş, engleza şi... limba română. Dar ce pronunţie frumoasă avea! Şi mai ales m-a uluit faptul că explicaţiile pe care le primeam în limba română erau ca la carte. Adică se baza pe citate din Biblie. Ca un teolog. Ar fi mult mai multe de spus, dar le rezerv pentru cartea Oraşul alb.

R.V.G.: - Aveţi ceva nou pe masa de lucru?

V.B.: - Tocmai deconspirasem ceva, ceva...

Este în lucru o carte de eseu-memorialistic, să spun aşa, despre întâmplările prilejuite de aceste două vizite în Ţara Sfântă şi de cele două lansări în ebraică, la Ierusalim, TelAviv şi Haifa. Oamenii întâlniţi, locul unic în lume, ţara, toate devin eşafodajul unui film secvenţial trăit la temperaturi înalte.

R.V.G.: - Vă mulţumim pentru solicitudine şi timpul acordat!

Remus Valeriu GIORGIONI

Precizare

Recenzia din nr. 38 al revistei noastre, Dan Negrescu, Tablou (dintr-o expoziţie) cu siguranţă şi înţelesuri, EUV, Timişoara, 2014, este semnată de Dana Percec, conf. univ. dr. şi decan la Facultatea de Litere a Universităţii de Vest Timişoara. Ne cerem scuze pentru regretabila omisiune. (A. L.)

Nicolae BĂLAŞA

12 actualitatea literară

proză

nr. 39 n mai 2014

Spirala vieţii şi nebunia în a fi

După câteva felii de pâine cu unt şi o linguriţă de gem de prune, făcut de mamaie, mi-am luat geanta şi am plecat. Înainte de a ieşi pe uşă, Maria mi-a întins o plasă cu câteva sandviciuri învelite într-un fel de prosop de hârtie şi o cutie cu iaurt.

- Sigur vrei să fii singură?

- Da! Adică... În definitiv, de ce nu?!

- Întreb şi eu...

- Aaa, păi atunci vă las cu bine!

- Ai grijă la drum şi să nu stai nemâncată. Vezi că în plăsuţă am mai pus ceva pentru tine... Şi să nu întârzii prea mult.

Avi nu a scos niciun cuvânt. M-a privit doar încrezător şi mi-a făcut un semn discret cu coada ochiului. Gestul său m-a făcut să mă întorc şi să-l sărut. Am pupat-o şi pe Maria, apoi am ieşit. În parcarea din faţa hotelului, am mai întârziat câteva clipe. Am privit peste casele din jur, apoi spre aleea ce ducea către izvoare, deşi nu aveam de gând să rămân în zonă. M-am urcat în maşină. După ce am pornit motorul, am verificat nivelul carburantului. Era suficient chiar pentru un drum mai lung. O clipă mai târziu, mă îndreptam spre Râmnicu Vâlcea.

O jumătate de oră mai târziu, intram deja în oraş. O răscruce de drumuri m-a făcut să respir adânc şi să mă opresc din mers.

“Spre dreapta, drumul spre Drăgăşani, apoi peste dealuri, locurile copilăriei. Mda... un fel de trecut” - m-am aprobat singură şi am oftat. În stânga, Călimăneşti, Căciulata...

Contextul, întâmplarea cu Avi. “Cât să mă mai odihnesc şi eu puţin, un alt fel de trecut!” mi-am zis în gând şi iar am oftat fără a sta prea mult pe gânduri. - “În spate, locul din care abia am plecat. Doar înainte-i drum de mers şi musai, în mine, să-şi aibă un dus.” - m-am încurajat şi am pornit din nou la drum.

Am traversat oraşul, apoi am urcat Dealul Câinelui, singură, printre păduri, pe un drum nu tocmai prielnic. Nu îmi era însă teamă. Aveam doar o uşoară reţinere, când mă gândeam la maşină şi la starea ei tehnică, o necunoscută pentru mine. Pe nesimţite, am început să cobor în partea cealaltă, şerpuind ca într-un dans ritualic, până jos, spre Curtea de Argeş. Nu ştiam mai nimic despre locuri. Doar câteva evenimente istorice şi ceva noţiuni din istoria şi geografia anilor de liceu îmi creionau, la nivel mental, zona. Am tresărit însă când am văzut turlele mânăstirii peste vale, parcă la doi paşi de mine. Fără să vreau, mi-am amintit de Neagoe Basarab. Apoi, de Brâncoveanu şi de măreţia lui ca spirit creştin. Mi-am amintit de faptul că a acceptat moartea în locul trădării de sine. “Domnule, să mori pentru credinţa întru Cristos, pentru mântuirea omului, în genere, nu e de colea?! Iar când totul vine din onoare, dimensiunea ta pământească ia forme cosmice. Mda! Pe de altă parte, trebuie spus că la mijloc, în picarea capetelor, au stat şi banii pe care îi avea în băncile din Viena, Amsterdam, din Veneţia, avere imensă, râvnită de turci. Cu toate astea, de unde acum, din cei de atunci? De unde omul Om, când cei din jur doar cu gândul la sperjur?! E, oameni şi oameni, vremuri şi vremuri...” - m-am consolat şi am încercat să mă concentrez asupra semnelor de circulaţie. Intrasem deja în Curtea de Argeş. La nici cincizeci de metri în faţă, drumul mi se despica în două. Spre dreapta, Câmpulung, în faţă, Cetatea Poenari, una din cetăţile de pe vremea lui Ţepeş, apoi Lacul Vidraru, iar de acolo, Transfăgărăşanul. Am privit la ceasul de pe bordul maşinii, apoi m-am decis să-mi urmez drumul. “Tot înainte! În definitiv, dacă nu încerci marea cu degetul, nu ai de unde şti ce ascunde.” Primul popas l-am făcut la Mânăstirea Curtea de Argeş. Am intrat în biserică, am îngenuncheat în faţa altarului şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că exist, apoi mi-am făcut rugăciunea. La ieşirea din lăcaşul de cult, am cumpărat lumânări şi le-am pus în locuri deja prestabilite. Curios a fost pentru mine faptul că, la fiecare lumânare aprinsă, nu mă puteam concentra asupra a ceva. Nici asupra unui Dumnezeu mai prezent ca oriunde, în altă parte, nici asupra celor cărora le doream lumină în suflet. Simţeam doar că plutesc într-un loc în care parcă îmi pierdusem minţile. Abia târziu, după ce m-am îndepărtat de oraş, raţiunea şi-a regăsit oarecum, locul.

Următorul popas a fost sub poala dealului pe care încă mai stătea căţărată umbra lui Ţepeş. Un fel de trecut în lacrimi mi-a urlat în minte şi am simţit cum sângele istoriei se ridică încet, încet, dincolo de glezne. M-au trecut fiorii şi aceeaşi transpiraţie rece mi-a inundat şira spinării. “La Istanbul cădeau, sub muchia satârului, zilnic, pe caldarâm, capete, pe Valea Argeşului sau te miri unde prin Ţara Românească, zornăiau, în adierea vântului, oasele rămase atârnate, în ţepele încă sângerânde”. “Doamne, pupa-Ţi-aş tălpile!”- vorba lui moş Gheorghe - ce fel de fiară poţi fi încât să treci, hodoronctronc, ţeapa prin om şi să-l mai şi vezi cum se zvârcoleşte în ea, ridicată, aşa, în sus, spre cer?

Mi-am făcut cruce, apoi am urcat mai departe într-un fel de spirală a vieţii, lăsând în urmă vraiştea de suflete ce-şi mai căutau încă trupurile căzute în iadul din valea istoriei. Drumul disperării şi al aducerilor-aminte! Nimic altceva, dincolo de iluzia izbânzilor trecute. Nimic mai mult decât cădere şi recădere a omului din statura sa de om.

Urcuşul a devenit curând alternanţă. De la lumină, la întuneric, în viaduct, apoi iar la lumină şi tot aşa, ca printr-un fel de tunel al timpului, până în parcarea de dincolo de Barajul Vidraru. Nu ştiu de ce am văzut, doar la o privire în treacăt, şi pe el urme de sânge. Mi se păreau acolo, în pereţi, zidite nu

doar Ana, ci toate Anele din lume. Chiar şi pe Ana celor o mie de zile! “Veşnic ne sacrificăm de-aiurea! Pentru confort însă în primul rând” - mi-am zis înainte de a coborî din maşină. *** După un scurt popas, am pornit iarăşi la drum. Serpentinele, pe buza muntelui, una după alta. În faţa mea, când pădurea, ce nu mă lăsa să văd spre culmi, când, undeva, parcă la o palmă de loc, vârful muntelui, ca un zid, căţărat în norii ce nu mă lăsau să privesc dincolo, spre cer. Mergeam simţind cum gâfâie motorul.

La fel respiram şi eu. “Scapă-ţi viaţa, să nu te uiţi înapoi şi să nu te opreşti în vreun loc din Câmpie: scapă la munte, ca să nu pieri” - am auzit în gândurile mele glasul îngerilor poposiţi, în Sodoma, la începuturile lumii. “Câmpie sau vârf de munte?!...

Totul e să nu fi în mizerii. Doar ele te fac să nu mori, ci să pieri şi din timpuri, şi din istorii. În consecinţă, cale de întors nu-i!”

- mi-am zis şi am îndemnat pe drumul, atunci, pentru mine, un fel de scară spre Cel de Sus. În cele din urmă, am ajuns sub cascada Bâlea. Privind-o, din locul în care m-am oprit, mi s-a părut că ea, cascada, ar fi fost lacrimi pentru lume, de la Dumnezeu. O clipă, am vrut să plâng şi eu, însă o turmă de oi, înşirate pe versant, m-a cules din gânduri şi m-a făcut să mă simt ca în rai. Am revenit cu picioarele pe pământ, când am văzut, înainte de tunelul, scorbură prin vârful muntelui, zăpada, mai mare decât statura unui om. “Mda, până aici mi-a fost! Dacă nu reuşesc să trec pe lângă nămeţi, o să-mi îngheţe până şi chiloţii...” Am privit spre cer şi, cu inima cât un purice, m-am strecurat dincolo de el, pe platou, considerat de mine, atunci, acoperiş al lumii. Acolo, nişte ambulanţi cu mărunţişuri şi cozonaci de prin Ardeal. Am cumpărat şi eu unul, m-am dezmorţit niţel, am mai schimbat câteva vorbe cu cei din jur, în timp ce am scos din torpedoul maşinii, harta rutieră a ţării.

Un nor rătăcit ne-a stropit pe toţi cât ai clipi. “E, asta e! Marea şi-a înălţat un val pe cer! Marea?!” - Am tresărit fără să vreau.

“Doamne, Dumnezeul meu! Până spre seară, dacă mi-ajuţi, am să fiu pe ţărmul său.” Mi-am făcut rugăciunea în gând, am privit soarele, apoi mi-am privit umbra şi iarăşi am pornit la drum. Am coborât spre Sibiu. Undeva, jos, dincolo de poalele munţilor, am cotit spre Braşov. În drum, la un peco, am făcut plinul la maşină, apoi am tăiat Valea Prahovei, ceva mai târziu şi Bărăganul încât, spre seară, când soarele era cam la două suliţe pe cer, înainte de a scăpăta, am parcat în faţa Cazinoului din Mamaia. Trecusem parcă dintr-o lume în alta. Abia atunci am răsuflat uşurată. Dornică de valuri şi de aroma mării, miam luat costumul de baie, telefonul mobil, prosopul şi m-am îndreptat spre plajă. Într-un loc, anume amenajat de autorităţi, m-am schimbat. Briza mării, dar mai ales lipsa forfotei de pe nisipuri, m-a înviorat. Aproape de ţărmul ei, un tip singur.

I-am luat seama şi, cum îmi doream să schimb câteva vorbe, după aproape o zi de tăcere, m-am apropiat.

- Deranjez? Pot să stau şi eu? - am întrebat cu reţinerea firească în faţa necunoscutului.

Nu mi-a răspuns. Am vrut să insist, însă m-am răzgândit.

Mi-am aşezat prosopul la doi, trei, metri mai spre Năvodari şi m-am aşezat. Nisipul încă mai era cald ca burtica unui copil abia scos din faşă. M-am răsfăţat singură în timp ce am tras cu coada ochiului spre cel ce nu-mi dăduse niciun răspuns. Era drăguţ. Citea o carte şi părea absorbit cu totul de subiect. Abia atunci mi s-a părut mai mult decât interesant, însă nu mi-am propus să-l cuceresc, ci doar să-l incit. Mi-am ridicat sânii în sutien, i-am scos o idee din cupe şi i-am alintat cu privirea, mi-am potrivit mai bine bichinii pe şolduri, încât să atrag întrun fel atenţia, însă nimic. Tipul citea mai departe, cufundat în lumea cărţii ca într-un vis romantic. ”Îţi vin eu totuşi de hac!”

- mi-am zis şi am scos telefonul. Am sunat-o pe Maria.

- Sarra, bine, mamă, s-a înserat, iar tu?... Hai, repede, că trebuie să mergem la masă!

- Pardon, madam, însă unde sunt eu e încă soare!

- Cum? - Nisipul e cald şi marea cu valurile şuieră.

- Avi, ia vezi tu, poate am halucinaţii!

- Alo! - l-am auzit grav pe cel ce mi-l credeam pereche.

- Yes, sir!

- Sarra, pe unde Dumnezeu umbli? Hai, vino, te aşteptăm!

- Yes! Yes, sir, right away! It can? (Da! Da, domnule! Se poate?)

- Păi, hai, grăbeşte-te! Mi-e foame!

- Me?! I do not think! (Mă?! Nu cred!)

- Iar te ţii de şotii?!

- Nu! Stau undeva, la marginea mării, şi te caut cu privirea printre valuri... sau altfel: and I’m looking to you in waves (mă uit la tine în valuri). Ia şi tu partea care îţi convine!

- Sarra, ne dai emoţii! Chiar eşti la mare?

- De ce nu? Ascultă şi tu cum ţipă pescăruşii.

- Draga mea, Sarra e la...

- Crezi că sunt surdă? Numai tu eşti de vină, că i-ai făcut

poftele şi i-ai dat maşina. Cum se descurcă ea singură? Nu ştiu, să mi-o aduci înapoi! - am auzit-o pe Maria revoltată.

- Ce v-aţi dorit, aţi obţinut! Singuri aţi vrut să fiţi, singuri sunteţi! Ce mai de colo, colo, credeţi că eu nu am simţit? Eee! - mi-am zis, ca pentru mine, am închis şi iar am tras cu coada ochiului la tipul de alături. - Bă, prostule, nici tu nu mă vezi?

Stai că te fac eu să o iei razna.

Mi-am dat jos sutienul şi am rămas cu sânii dezveliţi. Ba mai mult, m-am ridicat, am luat seama în dreapta şi în stânga, apoi i-am masat încât, vrând, nevrând, şi-au ţuguiat sfârcurile. El, nimic! Citea mai departe.

- Mare comedia dracului! - am repetat, în gând, expresia lui moş Gheorghe şi am intrat în valuri. Abia atunci am zărit în larg, un grup de tineri. M-am ruşinat, m-am întors la prosopul meu şi, cât ai bate din palme, m-am reîmbrăcat. Între timp, mi-a sunat telefonul. Era Avi. - Yes, sir!

- Niciun Yes! Ne-ai lăsat aici ca pe nişte proşti şi dusă ai fost.

De ce nu ai spus că vrei la mare? În plus, nu mai e mult şi Maria mă strânge de gât.

- Aaa, bine ţi-ar face! Eu te-aş zgâria şi pe ochi! Aşa, cât să ai şi lipici la babele ce se plimbă încoace, încolo, spre izvoare, şi…

- Alo!!!

- Nu mă întrerupe! ,,Aloo! Aloo!’’ – a strigat şi ceaşcă al tău, în 89, de la balcon, şi a dat de dracu… Revin! Deci, cât să ai lipici la babele ce se plimbă încoace, încolo, spre izvoare şi… de frica morţii, beau la ape! Să nu uiţi, totuşi, că, babe, babe, strâmbe, cocoşate, dar de vrut ar vrea de toate! Doar cu oasele nu prea mai stau bine! Ţi-am spus de Staroş cum, cândva, de mult, a pus-o pe mătuşa lui în chingi, pe la Govora şi, în vreo două, trei săptămâni, a îndreptat-o, a sulemenit-o, adică a făcut-o mai ceva ca nouă. Ce-i drept, bună doar pentru popă, de pus în tron şi de ducă. Mă, ducă, ducă, nu Ducă de pe luncă, înţelegi? - l-am întrebat într-un hohot de râs ce mi s-a curmat brusc. Atunci, mi-am dat seama că tipul de lângă mine, căruia voiam să-i atrag privirile, era surdomut. Vorbea cu cei pe care îi văzusem în larg, prin semne.

- Alo!! Hei, ai păţit ceva?

- Nimic! Mi-am adus aminte de când eram copil…

- Sarra, lăsă glumele şi spune, vrei să ne întâlnim? …Adică, să venim la tine?

- Nu! Mai stau o zi, două şi… Am vrut să văd cam cum e să o iau de la început.

- De una singură?

Nu i-am răspuns. Ceva fără voia mea m-a întristat şi mai mult.

“Să nu ai cu cine te înţelege şi să nu fii înţeles e doar câtimea ce lipseşte până a nu te înţelege nici pe tine?! Dureros! Mi se pare a fi un semn. Mda, şi ce semn?!” - mi-am spus în şoaptă, apoi mi-am strâns lucruşoarele şi m-am întors la maşină. Aproape că îmi venea să plâng. M-am simţit mai singură ca niciodată în timp ce o lacrimă îmi brăzda, atunci, obrazul. Am plecat. Iniţial am vrut să mă întorc la Olăneşti. Drumul însă era mult prea lung, iar eu nu doar obosită, ci şi uşor deprimată. În plus, se lăsase înserarea. “Ce să zic? Sper să-mi găsesc locul într-un alt loc. Musai să am şi eu unul, altfel?!...” - m-am încurajat singură şi m-am îndreptat spre Costineşti, staţiune mai ales pentru cei de vârsta mea. Am traversat calea ferată şi am intrat în staţiune, am cotit în stânga şi am intrat în prima parcare. Imediat ce am coborât din maşină, m-am trezit lângă mine cu un tânăr.

- Sărut mâinile! Bine aţi venit! Cât rămâneţi la noi? - m-a întrebat cu o voce ce mi s-a părut a fi a unui copil.

- Păi, acum depinde! O oră, două, o noapte… Cât costă?

- Pentru o frumoasă ca tine, doar…

- Da? - am tresărit eu şi, fără să vreau, l-am sărutat pe obraz.

Eşti primul care mi-a spus astăzi ceva plăcut. Meriţi un pupic.

Am să fac un tur şi poate mai vorbim. Pari un tip simpatic i-am zis, am plătit şi am plecat. În urmă, “puştiul de la recepţie’’ a rămas neclintit. Îi simţeam privirile, însă nu am întors capul. În Costineşti, forfotă! Partea centrală semăna mai degrabă cu un iarmaroc. Peste tot, terase cu grătare: mici, fripturi, frigărui rumenite, îngheţată pe băţ, porumbi fierţi... Mi-am cumpărat şi eu unul. Ceva mai spre malul mării, zgomotul discotecilor făceau să-mi vibreze plămânii. M-am strecurat prin mulţime până ce am simţit nisipul reavăn de pe plajă. Abia acolo miam dat seama că terminasem porumbul. Am căutat un coş de gunoi să arunc ştiuletele, dar înainte de a-l găsi am dat cu privirea peste perechi de îndrăgostiţi ce gemeau sub plăcerea momentului. Cu un gând, totuşi, pervers, m-am făcut că nu-i văd şi mi-am continuat plimbarea spre capătul falezei. Am încercat să mă bucur de luna ce ieşea sfioasă din valuri, ca o mireasă din camera conjugală, a doua zi, după noaptea nunţii.

După ceva timp de umblat brambura, m-am întors spre locul în care îmi lăsasem maşina. Aici, linişte. Zgomotul discotecilor, doar undeva departe, surd şi nesemnificativ. Era deja târziu, iar eu... “Să fii în ultima ta noapte pe pământ şi să nu ştii nici de unde ai venit şi nici încotro ai să o iei?! De?! Ceva sfânt, ceva păgân... Mă rog, ce ar fi să fie însă ultima noapte a omenirii? Şi să nu mai rămână nici măcar semn de om pe aici? Abia atunci ar şti, probabil, alţii, din univers, ce înseamnă ,,nimic’’. Dacă vor şti! Vezi, bă tataie, şi dumneata m-ai tot îndemnat: ,,fii!’’

–mi-am amintit cuvintele lui moş Gheorghe. Fii firea de a fi!

Dar poţi? Apoi ce ar fi să fie ultima noapte a universului? Adică ce ar fi dacă un fel de gaură neagră ar înghiţi tot, iar acest tot s-ar replămădi într-un nou început? Adică într-un fel de nimic la absolut?! Gândesc şi eu! Gândesc?! Dar ce, Doamne iartămă, altceva nu am de făcut ?!” - mi-am zis în timp ce mi-am culcat spre spate scaunul de la maşină. M-am întins şi am continuat, totuşi, să vizez de aiurea, dar în sens invers. - Ce-ar fi să fie astăzi prima zi a lumii? Şi în ziua, asta, cea dântâi, musai, din foc, fum şi scrum, zidirea femeii?! Adică, desigur, a mea?

nr. 39 n mai 2014 Omenirea s-a plictist cu Eva. Să zicem că a venit şi timpul meu.

Sarra, fiica Zeului Soare, Ra! Apoi eu, la rându-mi... Eu? Da! Eu întâi şi întâi aş reface cerul şi pe Dumnezeu. Fără El nu se poate!

Aş fi prea singură! Pe deasupra, gândesc la faptul că şi stelele ar fi necesare. Supa fără ele ar avea un alt gust. În plus, nu e de colea să pot agăţa ici, colo, pe boltă, ca în pomul de crăciun, câte o stea şi, la vârf, deasupra tuturor, să-l pui pe Dumnezeu.

Nani, nani, puiul mamei! Cuiva trebuie să-i port şi eu de grijă! În mare, cam ăsta ar putea fi raiul meu... “Prea puţin! Totul doar pentru tine?!!” – ar urla, în mine, cei ce ar aştepta să vină.

Puţin sau mult, deocamdată atât! “Te-ai plictisi şi ai lătra la lună mai rău decât căţeaua lui Staroş, la stele!” Ce-i drept, asta, după ce a murit el şi baba sa, a cam..., dar, fără lătrat, că nu-mi stă în caracter! Însă, da, de lună uitasem!... Îşi are şi ea rostul ei. Am s-o fac după gustul meu. Cât priveşte plictisul?! O veni, dar nu mai vreau alături mie, un... S-ar umple iar pământul şi iar s-ar ajunge tot la ce este acum: fiecare popor, în frunte cu câte un pămpălău. Nu mai vreau nici golani, nici derbedei, nici jigodii, nici mârlani cu rang universitar... Chior să fii şi tot ai vedea ce e acum! În lumea asta, de-al de gură-cască, ptiu!... Eu, desigur, printre ei! Ca să vezi, şi la ce bun?” - m-am amuzat de una singură, în timp ce am auzit bătăi în geamul maşinii.

- Aci sunt! - am răspuns pe acelaşi ton de om bine dispus.

- Frumoaso!!!

- Mă aşteptam să revii, te văd, ai venit... Cu ce te pot servi?

- Regulamentul spune că nu ai voie să dormi în maşină...

- Da?! Atunci unde?

- În una din cele câteva căsuţe, la ora asta încă libere.

- Şi acolo, aşa, de una singură?! Ce Dumnezeu?!

- Păi...

- Niciun păi! N-ai găsit cu cine să dormi şi ce ţi-ai zis?

- A, nuuu! Dacă te găseşte şeful mâine aici, am dat de dracu!

- Ştiu! Doar dacă te vede cu mine în pat, eşti şi mare, şi fără pată. Cum s-ar zice, basma curată? Aşa-i?

- ...Cum să fac să mă înţelegi?

- Ştii ce, hai să nu o mai lungim, prezervative ai?

Tipul s-a roşit până în vârful nasului, s-a scărpinat în creştetul capului şi a vrut să plece.

- Aloo! Hei! Puişor, mă pui pe rotisor şi?... Ia stai tu aici, lângă mine, pe post de copilot! - l-am tras de mână, apoi i-am deschis uşa din dreapta şi am aşteptat ca el să ocolească maşina şi să urce. - Aşa! Stai comod şi zi!

- Ce? - Ce-ţi pofteşte inima!

- “O carte, o sticlă cu vin şi o femeie frumoasă, Doamne,/ Dacă nu-ţi cer prea mult”.

- Asta, dacă vrei “să faci zilnic naveta între rai şi iad/Ca să ţii nişte cursuri” - vorba maestrului, însă aci, pe pământ, nimic?

- Ce ştiu eu?!...

- Să-ţi spun? O femeie frumoasă… Da` frumoasă foc, şi o sticlă cu vin.

- Nu consum alcool!

- Şi cartea?

- Mă rog, pentru zilele în care trăim, ce atâta carte?! Nu mai e bună la nimic. Am făcut şcoală câţiva ani şi… uite-mă paznic!

- Filolog?

- Pe aproape.

- Filosof?!

- Ai ghicit, însă una e să faci o amărâtă de facultate, alta e să ştii ce a căutat omul cu mintea de la începuturile lui şi până acum, şi alta e să conceptualizezi.

- Eu ştiu să adun. Uite, unul plus unul, egal doi - am încercat eu o demonstraţie arătând când spre el, când spre mine.

- Da şi nu prea…

- E, cum nu?!

- Adunarea ta ar avea un sâmbure de adevăr dacă am şti cine eşti tu şi cine sunt eu.

- Şi ce nu ştii? Aaa, da, am uitat să-ţi spun: eu sunt Sarra!

- Iar eu Avram.

- Mă, tu vorbeşti serios? - am tresărit ca muşcată de cine mai ştie ce lighioană.

- Da, însă asta nu schimbă situaţia. Şi într-un fel, mai bine…

Nu de alta, dar dacă ai şti, ţi-ai pierde, din facere, sensul vieţii.

Omul se caută pe el? Vrea să se afle… Şi din neputinţă, din plictiseală, inventează. Din câte văd, cam totul e invenţie.

Chiar şi Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul ar fi fugit de om, de el însuşi, şi s-ar fi ascuns, acolo, în Cel de Sus. - Avram! Avram după Avram! De ce mi s-o fi spus Sarra? mi-am zis, ca pentru mine, şi iar am tresărit.

- Ce ai zis?

- Nimic! Te ascultam… Da, ai dreptate, lumea-i un mister.

- Dacă n-am mai sta cu capul în nori şi am coborî iubirea iarăşi pe pământ... Dar cu cine? Ai văzut în campanie? Partidele n-au mai împărţit găleţi, oale şi ulcele, ci nişte fiţuici prin care promiteau “ridicarea şi propăşirea spre cele mai înalte culmi”.

Iar!!! Dar fie, că nimic nu mai e nou sub soare! Promiteau, ca şi Biserica, fericirea în Învierea de apoi. Dar până atunci?!...

- Tu nu ai servici, eu umblu creanga… Ştii ce ne-ar putea lega pe noi doi acum şi mai târziu?

- Nu! - Faptul că ne-am cunoscut în parcarea asta amărâtă, din Costineşti. Apoi cred că amândoi suntem nişte oameni trişti, dar nu recunoaştem.

- Tristeţea în a fi! Marea dimensiune a omului…

- Sunt obosită, mi-e somn! -am schimbat eu cursul cuvintelor.

- Nu vrei să stai cu mine, până dimineaţă, aici, în maşină?

- Ţi-am spus, nu se poate. Îmi pare rău. Dar, uite, te duci în căsuţă şi nu plăteşti nimic! … Însă va trebui să te trezesc ceva mai devreme, până ce nu vin şefii.

- Hotelul în care nu te poţi odihni nu face nici măcar cât boscheţii în care se înghesuie noaptea rătăciţii străzii.

- Te rog!

- Şi tu?

- Eu?! Aţipesc pe la recepţie, însă promit că în noaptea asta am să-ţi păzesc visele.

- Da! Şi mâine, cu noaptea în cap, o să gustăm din ele. Bine, fie! Că tot avem amândoi un soi de nebunie.

proză

actualitatea literară 13

Veveriţa Alexandru MORARU - Mă bucur că m-aţi primit, zise Aristide înclinându-se ceremonios. De când aştept să vă întâlnesc…!

Maestrul zâmbi larg şi, cu un gest seniorial, îl invită să ocupe loc în fotoliu.

- Cu ce ocazie pe la mine? întrebă el afabil. Acuma am ceva timp la dispoziţie, aşa că… Încurajat de atitudinea relaxată a gazdei, musafirul surâse la rându-i şi rosti precipitat: - Cum să vă spun… Ştiu că sunteţi o somitate a literelor…

V-am citit cărţile, însă constat că nu sunt apreciate la adevărata lor valoare.

- Credeţi?

- Absolut! replică Aristide.

- Şi care să fie motivul?

- Dezgustătorul subiectivism uman ce stă, fatalmente, la baza evaluării lor corecte. Afirmând asta, nu vizez doar palmaresul dumneavoastră, ci, în general, opera tuturor confraţilor. Din fericire, însă, acest neajuns major nu ne va mai deranja.

- Adică?

Oaspetele se aplecă niţel în faţă şi şopti conspirativ, cu ochii mari, apoşi, strălucind ciudat:

- Am inventat un aparat de încadrare axiologică a beletristicii. Un mecanism subtil şi delicat, care va elimina complet arbitrarul atât de manifest şi de nociv al unora.

- Chiar?! făcu surprins amfitrionul. Şi cum funcţionează el?

- Ca un distribuitor de carduri, dar infinit mai sofisticat.

După o pauză, reluă imediat: Introduci cartea în dispozitiv, apoi senzorii electronici o analizează în toţi parametri ei. De la A la Z. În final rezultă o estimare exhaustivă a volumului, cu toate consecinţele de rigoare: adio parti-pris-uri, elogii suspecte, interese extraliterare etc. Nu e grozav?

- Pare captivant, admise gazda. O noutate, neîndoielnic.

- Evident! Gândiţi-vă câte injustiţii va înlătura invenţia mea.

Câte false oglindiri şi jurizări trucate, câte premii şi distincţii atribuite tendenţios… Câţi impostori va dezbrăca. Cu ajutorul aparatului vom reinstaura dreapta cumpănă, demersul critic lucid şi onest, examinarea profesionistă… Cronicile gonflate artificial vor dispărea, la fel laudele hipertrofiate şi nemeritate.

- Presupun că toate caracteristicile cărţilor sunt afişate pe un ecran, nu?

- Desigur, maestre. Grila de ierarhizare, de clasament, dacă vreţi, e vizualizată pe o scară de la unu la zece. Sub numărul 5 se situează rebuturile şi maculatura. Între 5 şi 7 apar tomurile mediocre. Poziţia a 8-a desemnează opurile meritorii, iar peste cifra 9 plasăm volumele deosebite şi capodoperele.

- E seducător ce prezentaţi, interveni scriitorul, dar născocirea dumneavoastră nu poate greşi? Este ea infailibilă?

- Indubitabil! Aici vorbim de judecata logică şi rece a angrenajelor de tip cibernetic, imposibil de influenţat şi de corupt. Prin urmare, nota conferită de un asemenea ansamblu este esenţialmente justă, constituind un pisc al integrităţii morale. Şi nu asta caută în permanenţă artiştii? Nu după aşa

ceva aleargă în disperare, invocând cele mai frumoase şi nobile precepte etice? Ei bine, unealta aceasta nu face altceva decât să consacre echitatea ca normă fundamentală de apreciere legitimă a valorii şi importanţei unei lucrări.

- Şi cum rămâne cu criticii? Nu credeţi că vor pieri?

- Nicidecum, stimate maestre. Dimpotrivă, invenţia îi va salva.

- Nu înţeleg. . .

- Datorită concurenţei electronice, vor fi obligaţi la un comportament responsabil. Adică să-şi ia rolul în serios şi să nu mai emită verdicte anapoda, după ţâfne momentane sau indici hormonali. Altminteri, aparatul îi va plasa într-o crasă inferioritate, expunându-i ridicolului corosiv. Sincer, nu cred că-şi vor asuma riscul şi se vor înhăma la treabă.

Amfitrionul săltă niţel din umeri, răstimp în care celălalt se repoziţionă în jilţ. Afişa aceeaşi fizionomie aparte, crispată, străluminată parcă de reflectoare cu raze variabile. Solemnă, liniştea încăperii se asorta deplin cu mobilierul sculptat, masiv, degajând maiestăţi în năpârlire.

- Emanaţi un optimism debordant, constată scriitorul mai încolo. Şi molipsitor, totodată. Chiar că mi-aţi stârnit curiozitatea şi aş dori…

- …o mică demonstraţie, nu? anticipă musafirul.

- Exact. Dacă se poate…

- Bineînţeles, îl asigură Aristide. Tocmai de aia am şi venit aici, să omologaţi instalaţia şi vă mulţumesc pentru încredere şi receptivitate. E inutil să vă amintesc ce impact are girul dumneavoastră asupra proiectului.

- M-am gândit – reluă gazda – să testăm un roman considerat de critici ca fiind cea mai izbutită creaţie literară a mea. Ce părere aveţi?

- Perfect! Nici că se putea o alegere mai nimerită. Şi, spunând asta, scoase din valiză un instrument de mărimea unei maşini de scris, prevăzut cu leduri şi butoane.

Apoi, prin fanta largă, introduse cartea în aparat, smuci o manetă şi răsuci un comutator. Imediat, răzbi un bâzâit şi o pereche de ecrane se însufleţiră, colorându-se în mov.

- Rezultatul se obţine în aproximativ cinci minute, preciză Aristide. Aceasta e perioada optimă de reacţie.

Prozatorul dădu înţelegător din cap şi amândoi aşteptau încordaţi decizia mecanismului, sentinţa sa definitivă şi irevocabilă în contul estimării obiective. Mai ales amfitrionul stătea ca pe jar, curios şi nerăbdător deopotrivă, fascinat de perspectiva catalogării rapide şi integrale, căci niciodată nu-i prisosise timpul şi trebuia să profite din plin de el.

- Mai sunt două minute, anunţă Aristide la un moment dat.

“Veveriţa” munceşte intens.

- Cine?!

- “Veveriţa”. Aşa am botezat aparatul.

- Amuzant! De ce l-aţi numit astfel?

- Fiindcă e harnic şi iute ca surata lui din natură, îl lămuri inventatorul. Impulsurile nervoase la veveriţă se succed cu o viteză incredibilă, iar în mecanismul meu – la fel. Altminteri, n-ar fi în stare să decodifice şi să încadreze rapid, în grilă competiţională, lucrările examinate. Acesta e principalul avantaj al sistemului, punctul său forte.

Brusc, se auzi un fâşâit intens, apoi, în partea opusă a agregatului, se ivi romanul, care, în secundele următoare, fu expulzat pe tăblia mesei. Imediat, pe monitor se închegă un text şi autorul începu să-l parcurgă: ,,Naraţiune facilă, cu însuşiri estetice minore. Transfigurare artistică precară. Stază imaginativă cu pierderi masive de substanţă conceptuală.

Clasificare: submedie. Nota: minus 6. Nivel axiologic: mediocru.”

Alb ca varul, cărturarul da vădite semne de sufocare şi Aristide se repezi la el.

- Nu vi-e bine? îl chestionă uimit. Ce s-a întâmplat? În loc de răspuns, scriitorul întinse braţul spre ecran şi abia îngăimă: - Acolo… acolo…

Celălalt citi rezoluţia emisă de circuitele aparatului, pe urmă, privindu-l făţiş, rosti calm: - Nu vă îngrijoraţi, maestre. Bucuraţi-vă că aţi trecut onorabil testul. Putea fi şi mai rău.

- Ce… ce?!… horcăi romancierul. Cum mai rău?! Glumeşti?

- Ce acuzaţie gravă! Nu mi-aş permite aşa ceva. Nu sunteţi o somitate? Un reper naţional? N-aţi scris o duzină de cărţi – toate premiate şi lăudate la unison?

Gazda încremeni cu gura căscată şi ochii ficşi, iar Aristide continuă: - Invenţia mea n-a făcut altceva decât să vă evalueze corect.

Altfel spus, v-a redat în parametri reali. Sens în care îmi sunteţi dator.

- Eu… eu dator?!

- Întocmai. V-am prestat un serviciu unic, recuperându-vă adevărata dimensiune. Pe suportul ei vă puteţi revigora elanul creativ şi – de ce nu? – chiar să redactaţi lucrări valoroase.

Suntem în lume prin organismul pe care l-am primit de la Natură, adică venit prin moştenire, dar mai suntem şi prin „procesul lui cu mediul care nu poate fi decât acelaşi care a fost“, ne spune Camil Petrescu (Note zilnice, Bucureşti, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“, 2008, p. 15–16). Din procesul organismului cu mediul s-au născut: limba, mijlo­cul de comunicare, dar şi de sedimentare a întâmplărilor secrete; isto­ria, letopiseţul de evenimente, date şi personalităţi ce au întemeiat trecutul; cultura, adică zestrea spirituală, probatoare a identităţii.

Are limba română un fel al ei de a râde de omul stingher. Când este privit cineva din apropiere cum se manifestă în dezacord cu sine şi cu exteriorul, iar ca să fie lăsat în legea lui spre a nu-l enerva (cu spe­ranţa că doar, doar îşi revine), se spune: „Cine să ştie ce-o fi în capul lui?“ Enunţul stârneşte hazul prin accentele spunerii, dar, în acelaşi timp, îl ironizează şi pe cel ce rosteşte, dovedind că e mai nepriceput decât cel privit, deoarece n-are căderea să-i decripteze elucubraţiile şi-n numele acelui „Iubeşte-ţi aproapele!“, din nefericire zăcând în adormire, să-i vină în ajutor. Iar când respectivul privitor vede că in­tră în atenţia altora, provocându-le râsul, spre a tempera intensitatea hohotitului, spune: „Da’ mai ştie cineva?“ Hohotirea, chiar dacă se con­tinuă în virtutea inerţiei, îi pune pe gânduri pe cei de faţă, făcând din fiecare împricinaţi fără cauză.

Am auzit, mai zilele trecute, de gâlceava dintre doi amici, de altfel apreciaţi autori de texte pentru scenă. Primul, cochetând şi cu teatrul muzical, i-a spus celui de-al doilea, cunoscut numai în lumea teatrului de păpuşi şi marionete: „În ce hal eşti, cât de jos ai ajuns, dacă ai încumetat să-l vezi pe Târţăriu! Vino să mă vezi pe mine!“ Tipul, căruia i s-au adresat vorbele, căpos din fire, n-a prea înţeles din sensul rosti­rii şi s-a confesat unui al treilea amic pe un ton mieros, repetând vor­bele celui dintâi: „Uite ce mi-a zis amicul nostru comun! ...În ce hal eşti, cât de jos ai ajuns, dacă ai încumetat să-l vezi pe Târţăriu! Vino să mă vezi pe mine!... Ce crezi c-a vrut să zică?“ Acest al treilea amic auzindu-l, a râs, apoi i-a spus: „Păi, da! Aşa-ţi trebuie. Te pui la min­tea lui. Nu-l ştii cum e? Îi place s-o dea pe etajele gândirii. Şi apoi mai e ceva. Se prea poate să nu funcţioneze la toată capacitatea. De ace­ea spune asemenea vorbe. Vino să mă vezi pe mine că nu te afectează cu nimic şi-n plus primeşti un talon de participare la opera de stârpire a câinilor fără stăpân.“ Pornind de la înţelesul că natura a creat viaţa prin diversitatea formelor şi percepţiilor, dar, pentru a întreţine ordinea, a aşezat şi puncte comune, trebuie acceptat că oceanul planetar (ca şi „oceanul“ vieţuirii noastre) se compune din peşti mari şi peşti mici. Din necesi­tăţi nutritive sau pentru a înlătura obstacolul apărut în cale, „peştele cel mare îl înghite pe cel mic“. Asimilarea înseamnă un adaos şi o pre­lungire a existenţei prin anexarea unor însemne comune între cel mare şi cel mic, însemne care- prin activare, îi creează celui mare centre vulnerabile. Evident, cel mic, pigmentându-l pe cel mare cu particularul său, din nevoia echilibrului, îl poate chiar, la bătaia orei, prăbuşi (N-adu­ce anul, ce aduce ceasul). În popor există expre­sia „Buturuga mică răstoarnă carul mare“. Îmi imaginez că mai sunt câte unii care, de mari ce se dau, îşi aşează la vedere grandoarea spre a im­presiona sau a înspăimânta, fără să ştie că există o asemenea zicere... Sau ce uită mai marele când năravul îl tot mână!

Aflat la o intersecţie de străzi şi privind fie spre o casă cu zore­le în pridvor, fie spre un arbore ce-şi pleacă ramurile peste gard, îl văd ieşind dintr-o scară de bloc pe cel de-al treilea amic. Îndreptându-se spre mine, îmi întinde mâna şi-mi zice: - Nu poţi fi ceva prin acceptare forţată, ci numai prin creştere fi­rească! Când potenţialul celui mare nu e slujit de o minte adecvată, strălucitoare în domeniu, se produce o adâncitură în creastă, de unde nu se vor transmite ordine şi măsuri, ci, prin succesiunea de voci saca­date, se va dezarticula înţelesul până la exagerări şi, bineînţeles, stimulând percepţii eronate.

La început m-au şocat expresiile meşteşugite ale preopinentului. Co­erente erau, nimic de zis, dar coerenţa necesita căutată într-un anumit context. În schimb, nu le găseam firescul adresării mie. De altfel, îl şti­am că mă admiră şi-i place, de fiecare dată când ne vedeam, să-mi spună câte una. Spre a nu-l dezamăgi şi, mai ales, ca să-mi păstrez statura pe care o deţineam în faţa lui, m-am gândit să-i spun şi eu ceva: - În „buiestraşul“ nostru zilnic de răstălmăcire a înţelesurilor, oricâtă siguranţă ai avea păstrând drumul drept, rişti să ajungi ri­dicol. Înţelesurile au ca reper puncte comune. Când ace­stea dispar, ce savuroasă comedie devine spectacolul vieţii! Să modelăm înţelesul după amabilitatea încercată de tampoane care, spre a-şi conser­va puterea, îşi menajează ciocnirea!

Acest al treilea amic, aşa-i deprins să fie numit deoarece înainte de toate este amicul personajelor sale, îşi roteşte privirea în jur, apoi şi-o fixează pe mine.

- Mda! S-ar putea să ai dreptate. Dar nu am timp să intru în detalii acum. M-aşteaptă soţia la un supermarket şi nu vreau să-i creez emoţii. Ştii cum sunt damele! Ne vedem într-una din zile... Las’ pe mine că le rezolvăm pe toate... Şi nici una, nici două, îl văd cum se rupe din faţa mea şi dispare prin spatele blocului, fără nicio vorbă la despărţire. „Când minţile sunt încinse, tot ce este în jur devine suspect, iar orice vorbă spusă e un fel de gaz aruncat peste foc“, mi-am zis convins că n-am fost luat la ochi de vreun trecător spre a deveni ţinta ironiei sale. Şi fără a mai sta prea mult pe gânduri, decid ieşirea grabnică din zonă, preferând s-o iau la fugă, ştiind că „fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă“. Pe de altă parte, cel ce fuge presupune că mişcă din loc ceva („Schimbi locul, schimbi norocul.“) Or, strada fiind plină de câini, trebuia să-i am în seamă. În percepţia câinelui, fuga apare ca o infracţiune, de aceea latră şi te aleargă. Altfel spus, orice mişcare agită simţurile câinelui, fiind bănuită drept abatere de la şederea în ordine.

Nicolae HAVRILIU

teatru

nr. 39 n mai 2014

Ceea ce rămâne după vizionare Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară Priviri în(din) registrul de expresii cotidiene

Teatrul German de Stat din Timişoara în turneu la Bucureşti (2–5 mai 2014)

Spectacolele de turneu ale Teatrului German de Stat din Timişoara: Fetiţa din bolul peştelui auriu, de Morris Panych, regia: Radu Afrim, Nunta micilor burghezi, de Bertolt Brecht, regia: Alexandru Dabija, derdiedans, coordonat de Florin Fieroiu, Urâtul, de Marius von Mayenburg, regia: TheodorCristian Popescu, au în comun lumea omului în disoluţie. Că ne place, că nu ne place, aceasta-i tema timpului, iar creatorii de teatru, poate din nevoia propriei decantări, o abordează din plin, fiind în căutarea dramaticului ascuns. Cum artistul stă în faţa societăţii, dând socoteală de ea sau prefigurându-i viitorul, disoluţia

suspans. Nu întâmplător acele vremuri erau denumite „l’ère de soupçon“ (N. Sarraute). Excesul de suspiciune a dus la înţelesul că totul e lipsit de sens, dar teatrul, fiindu-i în obicei, a limpezit lumea, orientând ludicul spre „teatrul absurdului“. În spectacolul german timişorean, fetiţa Iris (Silvia Török, impresionabilă prin naturaleţea jocului) este capul limpede ce iluminează „absurdul“ vieţii personajelor.

Ajunsă la maturita­te („Este momentul în care nu mai eşti fericit şi începi să-ţi aminte­şti când erai“), ea îşi povesteşte copilăria şi rosteşte un adevăr, pe cât de zdrobitor, pe atât de actual: „Lumea este scindată acum, pentru că toţi sunt în sine scindaţi“ (Die Welt ist geteilt, weil jeder in sich selbst geteilt ist).

Lumea dramei comice brechtiene, pe alocuri barocă, Nunta micilor burghezi (Die kleinbürgerhochzeit), prefigurează ipostaza existenţială a omului scindat.

Elementele ce o animă sunt constituente umane (denumite „mici burghezi“ cu îngăduinţă şi, oarecum, prin dife­renţiere de contextul social de apartenenţă) care, în ciuda executării migăloase (rigoarea predomină surprizele trăirii) a ritualului de nuntă, vor fi părăsite de legăturile interioare ale „fragmentelor“ ce ţin în vigoare întregul din obiect şi fiinţă. Obiectele îşi pierd formele şi, prin urmare, habitatul se dezarticulează, iar fiinţele, scoase din

incriminată de mine ar putea intra în forma de viziune a celor patru creatori de tea­tru, prin care suportul uman actual se discută ca o problemă a omului. Dar ceea ce particularizează producţiile teatrului mai sus menţionat este lucrul scenic potrivit căruia se obţine coeziunea (Das Zusammen) spectacolului şi câştigarea propriului (Ereignis) la fiecare dintre spectacole.

Antropologia scenică, datorată interpretărilor actoriceşti, îndeaproape studiate, fără cusur la mulţi actori, apare în tuşe realiste, stilizate prin esenţializări până la suprarealism (Fetiţa, Urâtul), în­groşate caricatural până la grotesc (Nunta) sau în expresii parabolice (derdiedans).

Actorul de expresie germană, participare unică în scenă, primeşte mişcarea şi „habitatul“ pentru trăirea personajului de la nume notabile ale teatrului românesc; regizorii: Al. Dabija, R. Afrim. Th.-C. Popescu, coregraful Florin Fieroiu sau scenograful Dragoş Buhagiar, ceea ce înseamnă că teatrul n-are frontiere şi trăieşte din conexiuni spiri­tuale.

Montarea lui Radu Afrim, Fetiţa din bolul peştelui auriu (Das Mädchen im Goldfischglas), de M. Panych, are culoare şi respir, specifice ani­lor ’60, ani de război rece, când teama şi neîncrederea erau pretutinde­ni şi la fel, atât în Est, cât şi-n Vest. Dezorientarea sau perceperea greşită a unor situaţii de către omul acelor ani sunt aşezate intens dramatic de M. Panych în personajele piesei sale, iar, urmând textul, re­gia le distribuie, prin individualizări, în jocul actorilor: Silvia Török, Georg Peetz, Olga Török, Horia Săvescu, Rareş Hontzu, Konstantin Keidel, Ra­ul Bastean.

Metafora, folosită cu predilecţie în comunicare, devine un mod de înţelegere, producând fie calmare, fie neliniştire, deci

măsura exteriorului, dar cu vagi urme ale suflului de viaţă rătăcit prin ungherele din lăuntric, devin „păpuşi mecanice“, funcţionând potrivit unor amintiri şi, aproape deloc, în ritmul progresului ce ar impulsio­na înaintarea lor în timp.

Regia lui Al. Dabija (mi-e cunoscută din numeroase spectacole bucureştene) mi-a adus în atenţie două aspecte: sti­lul de joc al actorului şi mişcarea actorului în scenă prin conturarea planurilor. Spectacolul fiind, prin desfăşurare, o satiră, actorul este îndemnat spre caricatură şi grotesc pentru a obţine râsul din orice şi oricum. Până şi plânsul schimonosit al miresei (Silvia Török), că totul ia altă înfăţişare, stârneşte hazul. Referitor la al doilea aspect, voi da un singur exemplu: în timp ce nuntaşii erau la masă şi petreceau în felul lor, apatic şi zgomotos, configurând un plan al acţiunii, dintre ei se desprinde tatăl miresei şi însoţeşte petrecerea cu anecdote des­pre viaţa şi moartea unor apropiaţi, configurând planul epicului dra­matic. În desfăşurarea actorului Rareş Hontzu se resimte acel acord dintre mişcare şi rostire, deoarece precipitarea şi ritmarea paşilor presupuneau anumite emisii sonore cu distribuirea variată a accentelor.

Din îndepărtarea şi apropierea personajelor (modelând acel verfremdungseffekt), apăreau noi chipuri de expresie: mama mirelui (Dana Borteanu), sora miresei (Olga Török), mirele (Frantz Kattesch), prietenul lui (Georg Peetz), femeia (Ioana Iacob), soţul ei (Radu Vulpe), tânărul (Konstantin Keidel). Într-un fel de echidistanţă faţă de centrul fix al scenei, per­sonajele se jucau între ele şi cu ele, fie aşezând spre studiu, fie mascând „omul condiţionat“ de casă, de obiceiuri, de eşecuri sau de iubire, de mâhnire sau de locul în societate. Dar printre ele rătăcea

un omuleţ necondiţionat, adică aflat dincolo de timp şi de spaţiu, sugerând speranţa precum „diamantul“ ascuns în „cenuşă“. Acest omuleţ este copilul din final (Patrick Cionac), privind cu uimire, dar parcă hotărât să ia asupra sa totul în contul vieţii.

Spectacolul derdieddans, coordonat ar­tistic de Florin Fieroiu, însemnând teatru şi dans în conexiune prin continua impulsionare a specificului valoric din fiecare sau dans şi teatru într-o sublimare a expresiei scenice, va fi comentat întrun nu­măr din Teatrul azi. Dar ce merită adăugat, fiind perceput ca un şoc de vizionare, a fost acel frumos scenic, predispus contemplaţiei, ce in­tra în simţire prin doza de linişte degajată de joc.

Fără a moraliza, Urâtul (Der Hässliche), de Marius von Mayenburg, în viziunea lui Theodor-Cristian Popescu, focalizează pe imaginea lumea-evantai mişcată în des­făşurare sau în restrângere după necesarul timpului care-i întreţine combustia: banul. Discursul scenic, sobru în comunicare (personajele în relaţie cu un mediu aneantizant al sufletului), nu evită înţelesul că excesul schimbărilor impuse de societate are efect asupra psihicului uman. Şi totuşi, personajele lui M. von Mayenburg, de viclene ce sunt, nu par credibile. Ele, purtând măşti şi la propriu şi la figurat, se sustrag chipului uman şi primesc înfăţişarea fantomelor, fiind numai un boţ cu ochi ce semnalizează. De altfel, se complac să perturbe şi percepţia, ca dintr-un imaginar auctorial privind mai mult în sine. Dacă încerci să decriptezi ce au sub mască, riscul este al unei înţelegeri greşite, aten­ţionarea va fi dată de mască; dacă încerci să te raportezi la mască, poţi rămâne la însemnele aparenţei care protejează vidul. De aceea, tot ce execută aceste personaje (nici măcar minima moralia nu interesează), nu provoacă nici milă, nici spaimă, nici măcar dispreţ.

Regia lui Th.-C. Popescu, prin filtrările şi ajustările sale, scoate personajele din sei­ful proiectelor uitate şi le dă mişcare fizică în decorul Velicăi Panduru, sugestiv pentru spaţiul închis al Pandorei, geometrizat şi ste­ril, ce se agită să-şi salte capacul, iar cei patru actori, admirabilă interpretare, Konstantin Keidel, Olga Török, Rareş Hontzu, Horia Săvescu, împrumută din respirul şi trupul lor unor abstracţiuni ce dispar odată cu stingerea ultimei lumini din scenă. Pe parcursul celor patru dupăamiezi şi seri de reprezentaţii, bună ar fi fost o comedie robustă „în stil german“, dar n-a fost să fie. Ar fi descreţit frunţile spectatorilor (veniţi zgribuliţi la spectacole din cauza frigului şi a ploii de afară).

Oricum, se cuvin numai cuvinte de laudă Teatrului German de Stat din Timişoara, acest „wundertheater“, iar distinsului director, Lucian M. Vărşăndan (abilitatea repertorială mă îndeamnă să-l numesc „der gute intendant von Temesvar“), îi transmit „gratulation“ pentru clipele de artă oferite (iar dacă am fost prea cicălitor, îmi cer scuze).

Eleganta şi mult apreciata mapă oferită presei şi publicului spectator, în care se aflau Caietulprogram al spectacolului şi un CD cu imagini din spectacol.

Remus V. GIORGIONI

nr. 39 n mai 2014

Augustin Cozmuţa, Momente şi schiţe pe scena criticii, Eurotip, Baia Mare, 2013

Cartea în discuţie urmează după Pagini de critică literară apărută la aceeaşi editură în 2010, titlu care pentru Cronicar prezintă mai mult interes, pentru că atacă frontal problema literaturii contemporane.

Sumarul ei este împărţit pe trei secţiuni: Poezie, Proză, Critică, incluzând cronici la scriitori importanţi – dintre care cităm: Horia Bădescu, Andrei Bodiu, Gheorghe Grigurcu, Vasile Igna, Mircea Petean, Ion Pop, Ioan Pintea – la secţiunea întâi; Herta Muller, Simion Pop, Petru Popescu – la a doua; Dan Cristea, Gheorghe Glodeanu, Marin Mincu, Ion Simuţ, Cornel Ungureanu – la a treia. În secţiunea cu poeţi îl regăsim şi pe Nicolae Sârbu, cel care şi-a făcut ucenicia literară alături de A. Cozmuţa în atelierele ECHINOX-ului. Cât priveşte cartea pe care o am în faţă, este una de microeseuri şi cronici dramatice. Către mai vechile tradiţii teatrale şi muzicale ale Lugojului, o modestă contribuţie şi revărsare de viaţă teatrală dinspre Nord, în semn de cinstire a tuturor celor îndrăgostiţi de Thalia…, cum se spune, atât de frumos, în dedicaţie.

Sunt analizate 18 spectacole teatrale şi o mulţime de cărţi de teatru. Cartea e ilustrată cu afişele unor reprezentaţii.

Horia Ungureanu, În numele tatălui, Mirador, Arad, 2013

A publicat 7 cărţi de proză şi a alcătuit o antologie a prozatorilor arădeni de azi, intitulată „Puzzle”; • A obţinut mai multe premii literare: premiul de debut al Editurii Eminescu, 1975, pentru volumul de proză „Ochiul zilei de ieri”; premiul USR, filiala Arad, 1999, pentru volumul de proză „Fântâna. Matei şi Maria”; premiul Cenaclului filialei din Arad a USR, 2010, pentru volumul de proză „Podul de piatră”; premiul Opera omnia, al filialei din Arad a USR, în 2011; premiul literar „Principesa Margareta a României”, 2013.

Pe coperta a patra a cărţii descoperim prezentarea caldă şi simpatetică a lui Vasile Dan, poetul arătându-se surprins – alături de noi – că prozatorul, cunoscutul romancier arădean îşi exersează şi uneltele lirice: Poemul e o litanie…, o spovedanie a lui Horia către tatăl său, preotul ortodox Constantin, deţinut politic în anii cincizeci ai secolului trecut. Spre a ne convinge că avem în faţă un singur poem împărţit în mai multe tablouri, ne-am uitat la sfârşitul cărţii după Cuprins şi nu l-am găsit. Am descoperit în schimb o poezie de bună calitate, un lirism vibrant, confesiv: “Vine o vreme când/ oriunde te-ai ascunde,/ oriîncotro şi oricât de repede/ ai fugi, trecutul tot te ajunge…” Poetul este un om care merge, înoată contra curentului Istoriei: “Îl văd pe tata/ venind spre casă,/ spre noua noastră casă/ din Podgorie/ pedalând grăbit…; Văd faţa împietrită/ a mamei,/ femeie/ încă tânără care/ de aproape doi ani/ a uitat să zâmbească…; Mă

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

văd pe mine/ la şcoală/-n prima bancă… Şi povestea vieţii/ morţii continuă…”

Virginia Pilat, Manuscrisul cu scriitori, Rawex Coms, Bucureşti, 2013

O ediţia îngrijită de: Vasile Grigorescu, Ştefan Crudu, Constanţa Crudu, cu un Cuvânt înainte de Mihai Zamfir, care spune legat de conţinutul cărţii: un mic tratat de literatură paşoptistă, scris în anul 1905 de o profesoară de liceu şi ajuns ca prin minune la noi… Modestele şi ineditele pagini ale Virginiei Miclescu/Pilat reprezintă cea dintâi sinteză informată şi echilibrată asupra lui Grigore Alexandrescu, IonHeliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu

şi Vasile Alecsandri. Enigmatica profesoară de la începutul secolului trecut se pare că a fost rudă, sau cel puţin prietenă a poetului Ion Pillat.

Marian Drumur, În drum spre Nisa, Povestiri cu antracte, eLiteratura, 2013

Este a şasea carte de proză – povestiri şi roman – a prozatorului timişorean, fiul lui George Drumur, cunoscut mai ales ca poet. Şi a doua de povestiri cu antracte – prima purtând titlul Într-o singură dimineaţă. Naraţiunile lui Marian Drumur surprind o lume dominată de mecanismele elementare ale supravieţuirii sociale, o lume în care locurile comune ale limbajului şi ale comportamentului nu sunt decât rareori contrazise, citim pe coperta a patra a cărţii. Micile întâmplări sunt bucăţi rupte din viaţa reală, construite cu inteligenţă şi şarm, cu atenţie pentru nuanţe şi detalii, pe care autorul le-a intenţionat de la bun început ca pe o alternativă la cotidian, cum ne scrie în dedicaţie. Iată şi câteva titluri semnificative: Matusalem S.A., După bătălia de la Stalingrad, Boicotarea Operei Mari din Răstoaca, Fatalitatea cifrelor.

Cu un plus de semnificaţii vine în conţinutul cărţii bucata de proză omonimă. Dar încercaţi să vă convingeţi şi singuri, citind cartea.

Ion Cocora, Într-o elegie cu obloanele trase, Palipmsest, 2011

Iată o carte pe care mereu am amânat-o, cu gândul de a scrie mai pe larg despre ea, dar în ultima vreme parcă ar fi intrat zilele în sac… În sacul mancurtic al Apocalipsei.

Dacă aş fi cu adevărat critic literar aş fi făcut de mult o cronică, în toată regula, pentru că – autorul, cartea, subiectul – merită. Avem în Ion Cocora un poet interesant, dublat de un bun cronicar dramatic, om de teatru, fapt care l-a şi dezavantajat în viaţă. Cine a urmărit seria de volume cu titlul antologic Privitor ca la teatru greu se mai împacă cu gândul că are în faţă şi un poet important, apreciat încă de la debut (cu volumul care dă acum numele editurii proprii) de nume grele ale literaturii române: Gheorghe Grigurcu, Eugen Jebeleanu, Cezar Ivănescu, Dan Laurenţiu, Nicolae Breban, Laurenţiu Ulici.

Unii dintre ei, ei înşişi poeţi importanţi.

Poetul se arată „prizonierul” poeziei, captiv într-o Elegie cu obloanele trase, deşi poezia sa este deschisă către lume, publicul cititor de toate categoriile: „Să ne întoarcem unde viaţa ar fi trebuit să fie şi nu a fost/ să fim la fel de perfecţionişti ca şi bunica atunci când tăia tăiţeii pentru supa de duminică/…/ ce

putem face e să ne ducem împăcaţi anii pe care atât ne-am dorit să-i ajungem/ fără să ne pese că ne vor îngropa cu fiecare zi sub greutatea lor…/ eu stau singur într-o elegie cu obloanele trase…/ acesta e ultimul poem pe care îl scriu…” În gura (vârful peniţei) unui poet dăruit cu har chiar elementele minimaliste sună… maximal!

Tiberiu Lăpădătoni, Studii de filologie biblică, Sitech, Craiova, 2013

Un nou volum de studii al profesorului din Horezu, scris cu probitatea de-acum cunoscută şi împărţit în şapte capitole: Studii de filologie biblică, Studii de lingvistică biblică, Cuvântul, Logosul, Istoria scrisului

„grele”, nu neapărat prin cuvinte mari sau filosofare de buzunar. Dar minimalismul şi-a cam epuizat subiectele, riscă să cadă în banal(ul) cotidian din care s-a ridicat. Dar iată că întâlnesc şi poemul aşteptat: e cel de la pag. 35, Autostrada.

Lili Ardelean, Teutonul, eubeea, 2013

Iată o carte frumoasă şi la… şi la: sub toate aspectele (incluzând aici frumuseţea autoarei, cât şi frumoasa dedicaţie, pentru că uneori mai contează şi asta!). Prozatoarea timişoreană se află la al şaselea roman, după ce şi-a făcut cuvenitele exerciţii „de digitaţie” cu proza scurtă. Are un portofo-

prin încercări spre biruinţă, Alte aspecte stilistice. Cartea este ”pecetluită”, cum se cuvine”, în final, cu o consistentă addenda de Note bibliografice. Doctor în Educaţie Religioasă, dl profesor ne mai trimite un volum de eseuri teologice, intitulat Permanenţa creştinismului. Carte de apologetică, la fel fel de consistentă, aceasta din urmă este parcă şi mai reprezentativă pentru teologia evanghelică. Iată şi titlurile celor douăsprezece capitole: Adevăratul creştinism, Permanenţa creştinismului, Cristologie, Naşterea din nou, Viaţa creştină, Credinţa, Adevărata cale, Tipuri de creştini, Roadele duhului, Educaţia religioasă, Lecţii pentru lucrătorii creştini, Provocarea unui nou an.

Toate acestea invită la lectură, atât pe studentul teolog, cât şi pe profesor şi pe creştinul de rând, credincios practicant.

liu literar impresionant, începând cu lucrările de specialitate, ca profesor de limba română. Cartea în discuţie este un fermecător roman de dragoste, Dragoste cu bucluc, din care nu lipsesc obişnuitele Zbateri, Soartă, Nostalgii, Gelozie… (câteva titluri de capitole). Primul capitol, Ofiţerul, începe surprinzător cu o… pădure a spânzuraţilor. Acţiunea se petrece (şi) La Vârfuri, într-un timp patriarhal şi o atmosferă de vis: „Era o toamnă frumoasă şi liniştită. Se afla la Piatra, la moşie, unde tatăl său îşi petrecea mai toată vremea. Era agronom şi iubea pământul, ca pe copilul lui”. Şi aşa mai departe (doar n-o să vi-l povestesc, ca voi să aveţi motiv – ca la şcoală –să nu-l mai citiţi!).

Marian Dragomir, versuri cu vino-ncoace, Tracus Arte, 2014

Cartea apare la atât de sonora editură focşăneană (nu ştim ce producţie editorială are, dar numele sună aşa de frumos!). E o culegere de cronici literare - „Gânduri despre prieteni” era un titlu alternativ - fiindcă marele prieten al autoarei e Cartea, cu majusculă. Rodica Lăzărescu empatizează cu o serie de nume cunoscute (mai mult, mai puţin) ale lumii literare actuale: Niculae Gheran, Constantin Călin, Mircea Dinutz, Viorel Savin, Cornel Galben, Maria Niţu, Adrian Alui Gheorghe ş.a. Surprinzătoare ni se pare rapiditatea de mişcare a cronicarului - având în vedere, par exemple, că Urma lui Adrian Alui Gheorghe este o apariţie de dată recentă, în comparaţie, cu - să zicem - trilogia memorialistică a lui Niculae Gheran. Cartea este dedicată lui Mircea Dinutz, a cărui memorie o slujeşte prin acurateţe şi exactitate profesională. O carte de citit şi răscitit.

Tot mai multe cărţi bune apar la editura bucureşteană a dlui Cristescu, unde am publicat şi noi cândva. Cartea este frumos ilustrată (copertele şi patru lucrări interioare de Aida Solovastru, avându-l ca lector de carte pe cunoscutul poet ploieştean Ion Vintilă Fintiş. Este a treia carte a lui Marian Dragomir, poet care a publicat şi în revista noastră, remarcându-se, ieşind din rând în incinta generaţiei sale, cu versuri îndrăzneţe, de actualitate – actualitatea civilizaţiei IT şi iPhone; poemele lui s-ar putea supranumi, după primul vers al plachetei, „ziceri pe facebook”: „poemul nu are ruşine/ vorbeşte şi zâmbeşte permanent/ la cei ce întreabă/ ce vrei să zici/…/ vedeţi linkul/ daţi click…/ daţi share la piesa voastră”.

Volumul conţine şi sexism într-o doză ponderată, deci este pe val.

Daniel Luca, Barza vine nechemată, eubeea, 2013

Dacă Iubirea (intră şi) nu bate la uşă (vezi titlul recent al lui Nicolae Silade), iată că şi barza vine fără s-o chemi… În această carte, spre deosebire de cea prezentată anterior, sexismul dă peste mal, dar se remarcă şi o dexteritate aparte – chiar o plăcere spumoasă - a scrisului, care transformă discursivitatea într-un pahar de şampanie.

Poetul manifestă o propensiune ciudată pentru cimitir (Don Juan de Cavou), dar şi pentru mare (Lichefiere, Orgasm), sau pentru fiinţele mărunte care ne traversează viaţa zilnică: „Nu o mai suport/ pe Sara/ căţeaua pitică/ mă latră/ întruna/ nu mă lasă/ să mă apropii…” (Sara). Un stil vioi şi interesant, bun de atacat şi teme mai

Rodica Lăzărescu, Semne de carte, Editura Pallas Athena, 2014

Am mai primit la redacţie:

Cristian Ghinea, Zece pentru Lugoj, Nagard, Lugoj, 2013; Maria Izgherean, La umbra amintirilor enigme se dezleagă, Nagard, 2014; Geo Galetaru, Întâmplările simple, Eurostampa, Timişoara, 2014; Victoria Milescu, Existenţele fastuoase, Ed. Semne, Bucureşti, 2013; Daniela Micu, Sufletul al doilea, Editura Aius PrintEd, Craiova, 2014; Nina Ceranu, Viorica Bălteanu, Pulberea de sub piciorul tău/La polvere sotto il piede tuo, Ed. Eubeea, 2013; Ion Dumbravă, Ceea ce ne rămâne, Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2014; Valentin Hossu-Longin, Canalul morţii. Martor, proză-document, FundaţiaAcademiaCivică, 2013; Florin Logreşteanu, Puzzle, Ideea Europeană, 2013; Gabriel-Vincenţiu Mălăescu, Semne de apropiere, Editura Armonii Culturale, 2014.

16 actualitatea literară n Kayoko Yamasaki n

meridiane

Serghei Esenin *

Am obosit trăind în ţara asta Cu trista hrişcă fără de hotar; Voi părăsi bordeiul meu şi brazda, Şi haimana m-oi face şi tâlhar.

Poet şi translator literar, Kayoko Yamasaki s-a născut în 14 septembrie 1956, în Japonia. A absolvit Facultatea de filologie la Universitatea Hokkaido University, a obţinut doctoratul în filologie la Belgrad, unde lucrează ca profesor de limba şi literatura japoneză. Locuieşte în Belgrad din 1981. Scrie poezie şi eseu în japoneză şi sârbă. Este membru al Societăţii Literare Sârbe.

A publicat şase volume de versuri în japoneză şi patru în sârbă, a tradus din operele lui Danilo Kiš.

A publicat un studiu despre poezia avangardei japoneze, Belgrad, 2004. A publicat şi câteva cărţi de eseuri. A primit premiul anual pentru traduceri în limbi străine, 1995/96, al Serbian P.E.N. Center, premiul pentru traduceri în limbi străine al Asociaţiei traducătorilor literari din Serbia (2011) şi premiul Morava Charter (2011).

Copiii primăverii, Recviem cei mici se întorc peste bleumarinul oceanului rece prefăcuţi în flori de zăpadă prăbuşite cu fâlfâit de aripi în primăvara timpurie pe căile pădurii şi devin numele acelui spirit – cuvinte blânde. aşadar, ei încălzesc sânul tremurând al mamei se metamorfozează în duhuri ale copacilor, ca să îngâne, cu glas de amintire, vechiul cântec în urechile îngheţate ale tatălui care aleargă pe urma vânatului copiii se întorc din ţara întunecată de sub ape

Călătorie gratuită 23 de grade sub zero.

Gheaţa se sparge cu zgomot sub tălpi.

Un tren se apropie de peron: vagoane măslinii, pentru deportare.

Strigăte şi tăceri se îngemănează în întunericul serii.

O fiică îşi găseşte mama îmbătrânită brusc, dezvelită.Un om poartă o geantă cu mere, pentru un copil.

Respiraţia fiecărui călător îngheaţă.

El păşeşte în afara mulţimii Ea aleargă spre el, să îl îmbrăţişeze strâns. Pentru ultima oară, Ca unic răspuns posibil la întrebarea încotro se îndreaptă trenurile.

Înconjurând lumina unul câte unul cântecele cad în linişte (ca bătăliile) printr-o uşă deschisă înserarea pătrunde grăbită înăuntru copiii înconjoară o lumină ardentă ca şi cum s-ar ruga pentru ceva eu sunt salvată de o putere neştiută (ca o adiere de vară prin iarbă) ca o prelungire onirică sau ca o rămăşiţă de ploaie Traducere de Ela IAKAB

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Actualitatea Press, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj şi al Consiliului Judeţean Timiş

Voi cerceta cătun după cătun, Printre zulufii albi ai zilei line, Şi pe carâmb prietenul cel bun Va ascuţi cuţitul pentru mine. În galben drumul fi-va-nvăluit Pe câmp de primăvară şi de Soare, Şi ea, pe care mult o am iubit, M-o alunga din prag nepăsătoare. Întors din nou în casa părintească, Îndepărtate amintiri m-or bucura, Şi într-o verde seară, sub fereastră, Cu-o mânecă eu mă voi spânzura.

Din gard, cărunte sălcii, spre drumeag, Duios vor cerne rouă printre pleoape. Şi nescăldat, pe mine, cel pribeag, În lătrături de câini or să mă-ngroape.

Iar Luna va pluti şi va pluti, Pe lacuri vâslele îşi va lăsa.

Iar Rusia, la gard, tot va trăi, Şi va dansa, va plânge, va dansa.

*

Pe furiş, Luna în dantelă Nălucile văii prindea.

Din icoană, peste candelă, Magdalena surâdea.

Cineva îndrăzneţ, nesupus, La surâsul acela râvnea.

Se zbârlea uimită neagra seară, Şi Luna din leagăn alb privea.

Se vestea o troică-viforniţă, Împroşcând o sudoare rece şi grea, Şi urcându-i vântului în cârcă, O pasăre se clătina şi jelea.

Moartea în noapte ascute briciul...

Iată că Magdalena plânge şi ea!

Tu, care umbli pe vale, Aminteşte-ţi rugăciunea mea!

*

În roşia seară cade pe gânduri drumul, Tufe de scoruş în ceaţă se destramă.

Baba-izbă cu fălcile pragului Miezul tăcerii îl miroase cu teamă.

Frigul de toamnă mângâietor şi blajin Se furişează prin ceaţă-n curtea cu ovăzul; Prin geamul albăstriu un copil bălai Spre jocul ciorilor îşi îndreaptă văzul.

Cuprinzând hornul, urcă scânteind Cenuşa verde din soba rozalie.

Cineva nu e, şi blânda adiere De acela şopteşte, în noapte, zurlie.

Cineva cu călcâiele nu va mai strivi Prin crâng ierburi de aur şi crestate frunze. Înăbuşit oftatul îşi cufundă sunetul, Ţintind clonţul bufniţei ursuze.

Hăţişul se-ncruntă, în grajd e somn tihnit, Albul drum alunecă în şanţ oftând... Şi duios jelesc paiele de ovăz, Din buzele blândelor vaci atârnând.

*

Nu rătăci, prin tufe roşii nu strivi Frumoase lebede! Urme nu căuta!

Cu snopul de ovăz al părului A dispărut pe veci făptura ta.

nr. 39 n mai 2014

Precum e coaja poamei sângerii erai, În asfinţit, gingaşă, prea frumoasă, Şi cu un trandafir mai semănai, Ca neaua străluceai de luminoasă.

Şi ochii tăi cu grâne s-au acoperit, S-a stins şi numele ca sunetu-n lumină.

Dar a rămas un şal mototolit Cu iz de miere de la mâna-ţi fină. În linişte, când zarea ca un mâţ plăpând Îşi spală cu boticul lăbuţele moi, Ascult cum despre tine grăiesc blând Faguri de vânt şi apa în zăvoi.

Deci să-mi şoptească seara cea albastră Că ai fost vis şi cântec cristalin.

Cine te-a plăsmuit aşa măiastră Se sărutase c-un mister divin.

Nu rătăci, prin tufe roşii nu strivi Frumoase lebede! Urme nu căuta!

Cu snopul de ovăz al părului A dispărut pe veci făptura ta.

*

Trezeşte-mă devreme mâine, O, tu, mama mea răbdătoare, Să-i ies în drum, printre coline, Unui drag oaspete în întâmpinare.

Eu astăzi văzui împlântate Nişte largi urme de roţi pe grui.

Prin ceţoasele crengi răzbate Vântul cu auriul vârtej al lui.

Mâine, în zori, el iute o alerga, Şapca Lunii în tufe îndoind, Şi o iapă în joacă o flutura Coada ei roşie peste grind.

Mâine să mă scoli de timpuriu, Lumina în casa mare aprinzând, Pentru că se spune că va să fiu Un vestit poet rus în curând!

Eu de tine, de oaspete, oi cânta, De soba noastră, de cocoş, de toate, Şi pe cântecele mele s-o vărsa Laptele vacii tale roşcate.

*

Părăsii casa părinţilor mei, Lăsai Rusia cu albastru-i ceresc.

Prin mesteceni, peste iaz, stele trei Tristeţea mamei bătrâne o încălzesc.

Luna, ca o broască aurită, Peste apa lină se gudură Precum floarea de măr, cărunţită, În barba tatei se scutură.

Prea curând eu nu voi reveni! În vifor o să cânt şi o să răsun.

Albastra Rusie o va străjui Într-un picior un arţar bătrân. Şi nu ştiu, în el e o bucurie Ca şi când frunzişul ploaia i-l scarmănă; De aceea, mi se pare mie Că arţarul cu capul meu seamănă.

* Vifore, vifore, volbure de nea, Spulberaţi viaţa mea ce s-a dus!

Aş vrea să fiu iar acasă copil Ori floare sălbatică, dar nu-s.

Vreau, când la stână cornul răsună, În amurg să mor pentru toţi, pentru mine.

Seara, zurgălăii de stele, de Lună, Spuzesc neaua cu clinchete line.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Secretar de redacţie: Diana BUCŞA (aid_isa@yahoo.com) Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) Ion MOLDOVAN (ioni_75@yahoo.co.uk) Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Limpede şi dulce e un cântec Când topeşte o durere amară.

Aş dori să fiu un copac Cu un picior în drumul de ţară.

Caii nechează, se frâng alunii.

Vreau să le sărut crengilor chiciura.

Haide, săltaţi, labe ale Lunii, Tristeţea mea la cer cu ciutura!

*

Lui Mariengof

Sunt ultimul poet al satului, Un pod de lemn smerit în cântec.

Cădelniţând din frunze, mestecenii Ţin o liturghie de adio.

Ard auriile flăcări Din ceara trupească a lumânărilor. Şi orologiile de lemn ale Lunii Bat al doisprezecelea ceas al meu.

Pe cărările albastrului câmp Curând va veni un musafir de fier.

Va strânge în palmele-i negre Lanul de ovăz întins spre cer.

Streine palme, neînsufleţite, Cântecele astea nu vă vor vrăji!

Vor fi doar spice-cai împletite Şi după vechiul gospodar vor tânji.

Iar vântul, nechezatul lor sugând, Va serba un dans ca de parastas.

Orologii de lemn, în curând, Îmi vor bate al doisprezecelea ceas.

*

Nu mă plâng, nu-mi pare rău, n-am milă.

Toate trec ca florile, pe rând, Veştejite-n auria toamnă.

Tânăr n-oi mai fi cât de curând.

Prea mult nici tu n-oi mai bate-aşa, Inimă atinsă de răceală.

Nu-mi mai arde să mă plimb desculţ Sub mestecenii plini de beteală.

Suflet de hoinar, prea abătut, Îmi astâmperi vorba-nflăcărată!

Prospeţimea, dorul, le-am pierdut Şi privirea mi-este tulburată.

Cu dorinţele devin zgârcit.

Viaţa mea, eu oare te-am visat?

Când pe calul roib eu am gonit?

Când, în zori, prin stepă am cântat?

Lin cad frunze roşii de arţar, Toţi suntem pe lume trecători...

Fie dar blagoslovită legea Că-nfloreşti şi dup-aceea mori!

Traducere de Adrian BUCURESCU, Dor de Rusia, Editura Singur, 2014

Adresa redacţiei: web: www.actualitatea.eu Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Cosmote) Tiparul: West Tipo International Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile din Lugoj şi Timişoara, la chioşcurile de ziare din Lugoj şi la chioşcul MNLR Bucureşti