Actualitatea literară 40

actualitatea literară

nr. 40, anul V

iunie-iulie 2014

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

TOP 10 cărţi de poezie lansate la Bookfest Un cuceritor de necucerit

Despre valori şi revalorizare

n George MOTROC

vlad

n Magda URSACHE

n Nicolae SILADE

n www.actualitatea.eu n

mold

n proză: Dumitru HURUBĂ, Oleg CARP

n meridiane

ovan

n cronici literare de: Nicolae SILADE, Remus Valeriu GIORGIONI, Gheorghe A. STROIA

n poezie: Matei HUTOPILĂ, Vasilica Ilie

Elena IvanovaVerkhovskaya Traducere de Ela IAKAB

2 actualitatea literară

Edi tor i aDesprel valori

opiniile noastre

Orgoliul demiurgic al creatorului de frumos

(Din nou despre morala în artă)

Nicolae SILADE

„Respectul nostru pentru un om citit e suficient omagiu adus literaturii!”, se spunea cândva. Încercând să abordăm chestiunea eternă a moralei întru frumos, considerăm necesar să pornim de la premisa lecturii – cartea ca obiect de lectură, nu de colecţie. Fără ea arta literaturii îşi cam pierde obiectul muncii… Faţă de anii nouăzeci, consumul de pâine în România s-a redus cu 25%, iar cel de carte cu 85%!

şi revalorizare

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale artistului plastic maghiar Daniel Laszlo, expuse la Galeria Pro Arte Lugoj, în iunie 2014

Dintre multiplele crize ale lumii contemporane, cea mai gravă mi se pare criza valorilor, ale acelor valori spirituale care ne-au ajutat să rezistăm în timp. Iată însă că, după atâtea sfârşituri anunţate sau nu ale lumii, unii încep să redescopere fiinţa umană în ceea ce are ea mai profund: spiritul. Este ştiut că după orice sfârşit urmează un alt început şi că, după ce dărâmi ceva, trebuie să pui altceva în loc.

Cei care însă au dorit să dărâme valorile spirituale ale fiinţei noastre nu doar că nu au reuşit să pună în loc altceva, dar nici măcar nu şi-au dat seama că valorile spirituale nu pot fi dărâmate. Cel mult pot fi umbrite, ascunse sau de-a dreptul ignorate.

La fel cum o eclipsă de soare umbreşte astrul zilei, cum un nor îl acoperă sau cum noaptea îl ascunde.

Dar nu poţi spune că soarele a dispărut sau că nu există. Bine zicea un mare poet: “ţări ale soarelui/ şi nu vedeţi soarele!”. Şi este atât de adevărat! De atâtea ori ziua, când soarele ne luminează şi ne încălzeşte cu toată puterea lui, îl ignorăm cu totul, prinşi în vârtejul treburilor noastre, mult mai importante, credem noi, uitând că fără prezenţa lui nici prezenţa noastră aici nu ar fi posibilă. La fel e şi cu valorile sprirituale. Fie că le ignorăm, fie că nu, ele există! Şi nu trebuie decât să le redescoperim, să le revalorizăm. Într-o lume mereu în schimbare, e în firea lucrurilor să existe perioade de lumină şi perioade de întuneric. Dar după aproape două secole de întunecime morală, spirituală, cred că e timpul să se arate soarele. Societatea a evoluat enorm de mult din punct de vedere ştiinţific, însă cu preţul unui mare regres moral. E timpul aşadar să ne întoarcem la ceea ce este fundamental, la ceea ce ne defineşte ca fiinţe umane. Lucru valabil şi în ceea ce priveşte arta, literatura, cultura. Sau mai ales. Încă din secolul trecut, poetul grec Ghiorghios Seferis, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în 1963, atrăgea atenţia asupra faptului că “arta ne-am împodobit-o într-atât/că faţa îi e roasă de zorzoane” şi “cântecul ni l-am încărcat cu atâtea muzici/ că încetul cu încetul se scufundă”. Cine înţelege, să ia aminte! Marii eroi ai omenirii nu sunt cei care au câştigat bătălii, războaie, ci aceia care s-au remarcat în lupta cu întunericul fiinţei, cei care reuşesc să dobândească lumina şi să o dăruiască celorlalţi. Eu, unul, sunt încrezător în mersul spre mai bine al lucrurilor în această privinţă. Chiar dacă în prezent trăim într-o noapte a literaturii, o noapte a culturii, sunt convins că va veni şi ziua literaturii, ziua culturii. Şi va fi o zi la fel de lungă!

nr. 40 n iunie-iulie 2014

“Nu e un secret pentru nimeni că desacralizarea societăţii merge mână-n mână cu globalizarea, iar în Occident secularizarea este considerată un partener al democraţiei.

Ne pierdem progresiv simţul pentru sacru, care se suprapune în bună parte peste simţul pentru frumos.”

n ilustraţiile numărului n

Gena lecturii. Cea mai „tare” bibliotecă din cartier

Traversăm o etapă când actul lecturii este pe zi ce trece mai restrâns, limitat. Unii citesc doar strictul necesar pentru examene, teze, studii, lucrări – alţii citesc de preferinţă sau doar pe ecran, mai puţin sau defel pe suportul clasic. Am ajuns la situaţia paradoxală că mai mult scriem decât citim (e cazul unor reprezentanţi ai noilor generaţii de scriitori), iar butada cu respectul nostru pentru un om citit a ajuns ineficientă, dacă nu chiar de prisos. Întrebat de un realizator TV de unde „mania” lecturii, i-am răspuns: din aer!... Cred că există o genă a lecturii, cu care te naşti sau nu te naşti. Sunt copii pe care îi prinzi cu cartea pe sub cuvertură, citind cu lanterna la puţin timp după ce au învăţat să citească, iar alţii stau toată ziua/viaţa pe laptop, notebook, smartphone. Alţii folosesc un e-book reader. Cunosc colegi scriitori care nu-i mai citesc pe clasici (fiindcă sunt învechiţi-prăfuiţi); pe contemporani nu-i citesc „spre a nu se lăsa influenţaţi”, să nu-şi strice stilul… În copilăria mea, ne jucam de-a biblioteca: unul din noi avea o fişă şterpelită de la biblioteca satului şi ne împrumuta celorlalţi cărţi pe semnătură şi pe termen.

Iar nerespectarea termenelor, pierderea cărţii se lăsa cu amenzi corporale! Îmi amintesc, de asemenea, o curăţenie mare la căminul cultural, când în mijlocul sălii de cinematograf şi spectacole a apărut o grămadă mare de reviste literare şi cărţi. În câteva zile, vraful de cărţi s-a subţiat simţitor, toţi copiii satului au plecat acasă cu câteva tomuri îndesate pe sub cojoace. Ca după aceea să aflăm că, de fapt, cărţile erau oricum scoase din uz, la „reformă”. …Om mare, mândria mea era să deţin (poate) cea mai frumoasă bibliotecă din cartier, pentru care am făcut „blatul” câteva luni la cantina liceului, am economisit la sânge când am ajuns la salariu. Când primeam câte-o vizită, lumea se extazia de-a dreptul în faţa ei. Dar de-o vreme-ncoace, constat cu tristeţe că oaspeţii mei nici n-o mai bagă în seamă, vorbesc de mobile, tapete şi spoturi, de perdele, draperii sau lustre (ilustre…). Cunoscuţii şi-au lichidat biblioteca „de hârtie”, au claustrat-o în pivniţă sau în pod, iar la vedere tronează acum biblioteca electronică. (Autorul acestor rânduri are doi copii. Unul îl moşteneşte, în privinţa propensiunii pentru lectură, a pasiunii literare – a şi debutat într-un număr al Actualităţii literare - pe când celălalt, deşi studentă eminentă, se rezuma strict la programă, iar acum citeşte numai în format electronic, petrece mult timp pe Internet.) … Dar cine mai fură în zilele noastre cărţi?....

Pierderea simţului pentru sacru.

Terapia „prin invizibil”

Nu e un secret pentru nimeni că desacralizarea societăţii merge mână-n mână cu globalizarea, iar „în Occident secularizarea este considerată un partener al democraţiei”, vorba cuiva (menţionat de noi în continuare). Ne pierdem progresiv simţul pentru sacru, care se suprapune în bună parte peste simţul pentru frumos. Frunzărind colecţia revistei mele preferate, CULTURA, am dat peste un articol incitant: „Povestea ca adevăr”, semnat de Cecilia Sîrbu (nr.43/21 nov. 2013), pe care nu-l remarcasem la timpul lui. Autoarea sesizează o realitate editorială de dată recentă: numărul „considerabil de apariţii dedicate teologiei şi educaţiei clericale…” Şi o face cu o nuanţă de regret – după cum deplânge şi faptul că „exegeza Bibliei nu pare a avea sfârşit”; iar oameni serioşi, scriitori şi filosofi (sau şi-şi: în speţă, Andrei Pleşu, cu relativ recentele dumisale apariţii despre îngeri şi parabolele scripturale) îşi mai pierd timpul cu asemenea fleacuri anacronice. În calitatea dumisale de „observator al lumii literare, sociale şi politice din Romania”, dna Sîrbu consideră de datoria raţiunii să aducă trei argumente împotriva religiei/ Bibliei (nu se înţelege exact: autoarea le cam

Remus V. GIORGIONI

confundă, deşi nu sunt acelaşi lucru!). Nu le luăm pe rând, nu intră în obiectul încercării de faţă, punctăm numai obiecţiile principale.

Filosofii, scriitorii şi criticii de artă nu încetează „a re-povesti dogma”, se lamentează dna C.S….

Cui prodest?... De ce nu-şi caută alte naraţiuni şi preocupări mai serioase? Cu un discurs demn de timpuri revolute, în mod subtil, autoarea articolului în cauză vizează educaţia religioasă. Nu lipsesc decât vreo doi-trei termeni vehiculaţi de propaganda comunistă: superstiţii religioase, dogmatism şi obscurantism, că altfel avem întreg instrumentarul: „Dar orele de religie nu dau multe şanse copiilor să se dezvolte ca fiinţe coerente, raţionale, ci le impun definiţii, superstiţii, minuni improbabile”. Nu poţi atenta la convingerile ferme ale altuia, dar întrebarea mea - desigur, retorică - pentru dna Sîrbu ar fi: Nu ne-a fost îndeajuns „religia civilă” (= fără Dumnezeu) pe care ne-au impus-o comuniştii, de trebuie să cădem acum, din lac în puţ, în secularismul occidental care bântuie Europa de vreo 200 de ani? În cadrul „Argumentului literar”, autoarea îşi declină pasiunea pentru citit: „Privind cărţile ca pe un prieten, am citit şi voi citi o mare parte a zilelor şi

nopţilor. Dar a crede că textele biblice au valoare de adevăr ar fi un act de naivitate.” (La acest „capitol”, mă declar şi eu totalmente naiv. În armată am primit o diplomă de „Prieten al cărţii”, iar textul biblic l-am lecturat integral de câteva zeci de ori, fără să mă plictisesc. Fiecare nouă lectură îmi întăreşte convingerea că sumarul de 66 de cărţi – nu capitole – al(e) Scripturii constituie o bibliotecă sacră, fundamental diferită de cea profană. Dar, dacă ar citi ceva mai mult, dna C. S. ar şti că savanţii creaţionişti ai planetei sunt în număr aproximativ egal cu cei evoluţionişti şi că nume mari ale ştiinţei tuturor timpurilor au fost credincioşi declaraţi; există, înregistrate, declaraţiile lor textuale. Kepler intenţiona să devină teolog: „Văd acum că, prin strădaniile mele, Dumnezeu este slăvit şi în astronomie, întrucât cerurile spun slava lui Dumnezeu”; R. Boyle a scris cărţi religioase în care studia tocmai Învierea, Isaac Newton s-a ilustrat şi prin studierea Apocalipsei, M. Faraday, cel care lua masa cu regina Victoria, era un om de-o rară smerenie, prezbiter şi predicator în biserica sa; Morse – primele cuvinte pe care le-a transmis prin telegraf, în alfabetul său, au fost: „Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu”, citat biblic, din Cartea Numeri 23:23; apoi J. Joule, L. Pasteur, J. C. Maxwel, Fleming, fraţii Wright…)

Dar suntem de părere că am pierdut deja prea mult timp cu acest subiect. Chiar titlul articolului porneşte de la o premisă greşită - deşi e, cum spuneam, incitant. O minimă definiţie teologică a parabolei este: o povestire pământească cu înţeles ceresc (para-bolos, „a arunca dincolo”). Aşa că titlul naivului Andrei Pleşu, „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, se referă la faptul că Iisus Hristos şi-a ilustrat adevărurile de credinţă cu mici istorioare din viaţa cotidiană a ascultătorilor Săi. Poveşti adevărate – adevăr povestit (relatat). Adevărul ca poveste, nici într-un caz invers! Dar ce mă uimeşte mai tare este faptul că, în oglindă cu articolul dnei Sîrbu, este prima pagină din dosarul Jean Luc Marion în România, care – filosof postmodern - se preocupă de patristică şi teologie mistică, autor al conferinţei „Dumnezeu şi ambivalenţa fiinţei” şi al multor cărţi de filosofia religiei. O fi şi d-lui vreun naiv intratabil şi retrograd care îşi pierde timpul cu fleacuri?!... n continuare în pagina 6

cronici

Nicolae SILADE

nr. 40 n iunie-iulie 2014

Eu nu merg cu Dan Sociu, pentru că el nu ştie exact unde merge

poeţi de primă mână & poeţi second -hand

Titlurile cu “cârlig”, de cărţi sau articole, prin care unii autori încearcă să-şi atragă cititori, oricât ar fi de inspirate, nu mai ţin în ziua de azi.

Păcăliţi cu enunţurile “bombă” de pe facebook, care fâsâie la următorul click, cititorii nu mai pun botul. Dar îl pune, în schimb, critica literară, care, după deconstructivismul deconstruit, vrea să construiască o ierarhie generaţionistă, care nu foloseşte nimănui. Pe seama poeţilor, apar prin urmare tineri critici literari care umbresc aureola poeţilor.

Unul dintre poeţii care au căzut în plasa criticii literare este şi Dan Sociu care, cu recent premiata broşurică de 23 de pagini (textul nici măcar nu le umple sută la sută), “Vino cu mine ştiu exact unde mergem”, Tracus Arte, 2013, vrea să-şi asigure cititorul că poetul trebuie musai urmat, pentru că el este un fel de Mesia, care deţine toate secretele lumii privind facerea şi mântuirea ei. Juriul care i-a acordat premiul (refuzat de poet pentru a ieşi în prim plan) probabil că a citit doar titlul broşuricii de 10 lei care nu face doi bani. Unde să mergi cu un poet care se povesteşte aşa: “Nu eşti pentru că n-ai fost niciodată“, sau care se laudă, ca între prieteni, că

“Am futut fete vara dar în secret miaş fi dorit să fut vara“ sau se plânge că „bunicu se pregătea să ne bată, pe rând/ unul câte unul, peste bot, cu pula lui mare“. Unde să mergi (şi încotro?) cu un aşa poet, pentru care Odysseas Elytis, cu versul său emblematic, “spre ţara îndepărtată şi neprihănită mă îndrept acum” (fără a ne cere să-l urmăm), nu înseamnă nimic? Se pare că pentru Dan Sociu filosofia vieţii se rezumă la meteorologie (“amintirile sunt produse de meteorologie”) şi agricultură (“ce reale sînt aceste cereale?” un ieftin joc de cuvinte). În primul fragment al poemuluibroşurică, Dan Sociu vrea să pară senzaţional, bazat pe meteorologie,

cum spuneam, pentru a intui, escatologic, un tărâm în afara vremii (“sînt şi poveşti care se petrec în afara vremii”) şi în afara memoriei, dar se preface că păcăleşte vremea, că urmăreşte la tv un campionat de patinaj cu o chinezoaică, prefăcută la rândul ei (“Chinezoaica mimează cu aceeaşi dedicaţie agenda vremii”). În final, cei doi prefăcuţi, chinezoaica ieşită “de sub dominaţia vremii” şi poetul “în afara determinărilor macro sau cuantice”, se întâlnesc “în cutia strîmtă de lemn care te obligă să-ţi miroşi genitalele” din care doar poetul încearcă să fenteze moartea: “de unde încerc să mă dezgrop”.

Se poate zice că e vorba aici de un expresionism abstract, dar pentru

miniepistole 12

bine sunt de acord că sufletul cântăreşte douăzecişiuna de grame că are aripi că seamănă cu un înger dar cum rămâne cu cel rău cu cel bun cu cel fără de suflet despre asta ştiinţa nu ne spune nimic nici eu nu ţi-aş spune iubito câte grame cântăreşti în sufletul meu câte tone dragostea mea că abia o pot duce cum să-ţi spun eu te iubesc în grame în metri în grade în litri când singura unitate de măsură a dragostei e cuvântul da e bine să ştim dar a şti nu înseamnă a cunoaşte bine spunea socrate ştim că nu ştim nimic ştiinţa e bună ok dar mi se rupe sufletul mi-e sufletul greu şi negru mi-e sufletul când văd atâtea suflete tari atâtea suflete de vânzare când văd cum omul ia sufletul omului când văd cum omul îşi dă sufletul fără să ştie cui fără să ştie când

actualitatea literară 3

iar dacă sufletul cântăreşte douăzecişiuna de grame cum spune ştiinţa cât cântăreşte ura dar iubirea cât

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

un “ştiu exact unde mergem” mi se pare prea puţin, mai ales că vine la aproape o sută de ani după The Waste Land (1922), a lui T. S. Eliot. În rest, fragmentele sunt din ce în ce mai diluate, meteorologia poetului rezumându-se la simple şi obositoare stări ploioase: “într-o dimineaţă ploioasă”, “plouă bogat şi fără suflet”, “Începuse să plouă/ era ultima ploaie din acea toamnă şi ploaia se oprise la jumătatea ferestrei”, “serile ploioase“, “lacul simte apropierea ploii” etc., coerenţa stilistică lăsând mult prea mult loc incoerenţei conceptuale. Pentru că, părăsind logica meteo, Dan Sociu cade într-un real experimentalist: “Ca să fie cât mai real, te trezeşti în plină cădere”. Moartea de care încercase să scape redevine prezentă, însă doar ca viziune erotică, cu întoarcere spre viaţa lăsată în seama colegilor “Murisem de ceva vreme şi prietenii încă îmi cedau momente de dragoste/când îşi futeau iubitele” (Nu înţeleg aici rostul vulgarităţii, care pune în umbră un vers, altfel, frumos) sau ca realitate fragmentată temporal “Muream în fiecare iarnă şi câinii îmi mâncau oasele”, pentru că “În martie, cînd ne dădeau drumul” nu sugerează o trecere dincolo de moarte, ci mai degrabă o revenire aici. Cum tot despre o revenire este vorba şi în fragmentul de la pagina 19, cu un început bine punctat stilistic, însă prea alambicat în rest.

Dacă pentru Montale “unica ştiinţă ce stă în picioare/escatologia/ nu e o ştiinţă, ci un fapt/ de fiecare zi”, la fel ca la Dante, la Dan Sociu aceasta e doar mimată, pretenţia că ştie exact unde merge fiind o exagerare grosolană. Dacă ar fi ştiut, ar fi trebuit probabil să înceapă cu versurile din fragmentul de la pagina 23: “din fotografiile cu mine în avion i-am şters pe ceilalţi./ Am şters şi avionul am pus câţiva nori şi/ acum sunt numai eu/ plutind pe cer cu o ceaşcă de ceai aburindă în mână”. Ocazional, mai apar sugestii similare şi în penultimul fragment: “Eu sînt prezentul, drăgălaşelor, pot să stau aici cu voi/ 3 secunde, cât ţine viaţa mea?”; “N-avem în comun decât morţile noastre încă

nesincronizate”; “M-am şi înecat într-o vară, la 17 ani, când se dădea Dallas pe TVR/ şi fratele meu mai mare m-a chemat acasă pe deasupra iazului/ până a terminat vorbirea şi limba l-a stors de toate posibilităţile ei”, dar aici, în ultimul exemplu, textualismul funebru e confuz.

Pentru cititorul de poezie cât de cât profesionist, placheta lui Sociu e un fel de ospiciu poetic din care autorul nu poate ieşi, câtă vreme levitaţia printre imaginile biografice ale memoriei sale seamănă mai mult cu o cădere în gol decât cu ştiinţa exactă a mergerii în vreo direcţie.

Mizerabilist, oniric, antibiografist, douămiist şi anti-douămiist, Dan Sociu încearcă acum să fie el însuşi, să se elibereze de formulele care l-au consacrat ca “poet de primă mână”.

Deocamdată însă a punctat prozaic doar câteva revelaţii existenţiale.

Din cât se poate vedea în această plachetă, până la deplina cunoaştere de sine mai are mult de străbătut. Abia apoi poate cere cuiva să meargă cu el, abia apoi poate pretinde că ştie exact unde mergem.

Se pare că tinerii poeţi români postmodernişti, douămiişti şi douămiizecişti sau cum i-o mai fi numind critica literară l-au descoperit mult prea târziu pe Charles Bukowski şi, fără a-i înţelege profunzimile exprimate vulgar, au adoptat personismul prozaic al lui Frank O’ Hara şi lirismul epic al lui Seamus Heaney, în linia poeticilor anglo-americane, pe care acum tocmai anglo-americanii le repudiază, în încercarea de a aduce sau a readuce poezia în stradă, fără poezia străzii.

Chiar dacă din juriul care a acordat premiul „Cartea de Poezie a anului 2013” pentru broşurica lui Sociu au făcut parte Mihai Iovănel, Alex Goldiş şi Bianca Burţa-Cernat, nu cred că se poate pune premiu pe versuri ca acestea: “se făcuse friguţ”, “nevastă-mea e ca una dintre animalele alea”, “mă uitam cum ninge în grădină fără să cadă un fulg de zăpadă” sau “E vorba de viaţă bineînţeles şi trenul e moartea. Dar ce e tunelul. (sic!) Tunelul e mama trenului”. Pentru a nu ne mai plânge că poezia n-are cititori!

Luminiţa Zaharia: “Transcrierea fonetica a iubirii”

BOOKiseala.ro anunţă lansarea primei ediţii a CONCURSULUI DE DEBUT – ediţia 2014 – secţiunea proză. Perioada de desfăşurare a concursului: 20 iulie – 5 septembrie 2014. Un juriu coordonat de Marius Ghilezan va decide până în data de 20 septembrie care sunt câştigătorii. Se acceptă numai manuscrise de proză, de la autori care nu au mai publicat nicio carte cu ISBN până la data de 20 iulie 2014. Înscrierile se vor face exclusiv în format electronic, la adresa de email carteaprinposta@bookiseala.ro.

În contemporaneitatea liricii feminine, din ce în ce mai puţine voci poetice se fac auzite, cunoscute ori recunoscute. Şi asta, poate şi datorită orgoliilor nejustificate, pretinsei supremaţii valorice a unora asupra altora, nevoilor acerbe de recunoaştere, indiferent de cotaţiile sinestezice pe care poezia lor o poate oferi. Distinctă, nonconformistă, încărcată de un mimetism teribil, profundă, viguroasă, cultă, ancorată în realitatea prezentului, dar dotată cu aripile inefabile ale visului, poezia Luminiţei Zaharia câştigă din ce în ce mai mult teren, în primul rând prin varietatea compoziţională, ideatica extinsă, dar şi datorită acurateţei prin care poeta împărtăşeşte curgerile line din izvorul nesecat al muzei, ori modestiei sale mai mult decât recognoscibile.

Planuri ideatice multiple, forme de expresie pornind aproape din nimic şi construind o asimptotică a iubirii, descriu o cale corectă şi surprinzătoare, ce nu se măsoară decât în paşi înainte şi nu în regresii absurde. E greu să califici poezia

Luminiţei, de fapt, însăşi poezia este aproape imposibil de calificat. Ar fi ca şi cum, pentru infinitele stări create, s-ar încerca disciplinarea, înserierea şi etichetarea lor, afectându-le astfel, grav, frumuseţea şi unicitatea.

Uneori argheziană, alteori blagiană, străbătută de subtile doze de umor minulesciene, lejeritatea şi detaşarea

stănesciană, ori împrumutând din contemporaneitate accente sociale, poezia Luminiţei Zaharia este VIE. La fel de vie cât poate fi un vis propriu, născut târziu în noapte şi volatilizat în zorii zilei, pentru ca apoi să renască mai puternic, dând frumuseţe fiecărui amurg.

Cu o activitate literară meritorie, semnând al zecelea volum de autor, inclusă fiind în unsprezece antologii de răsunet naţional şi internaţional, poeta bucureşteană completează galeria confraţilor valoroşi, lirica sa dovedindu-se inspirată şi de mare actualitate. În această taxonomie specială, IUBIRII i se întocmeşte o TRANSCRIERE FONETICĂ, nu atât în scopul redefinirii sale, cât pentru a reaminti cum să fie rostită, simţită şi, de ce nu, transformată în izvoare cu apă vie.

Gheorghe A. STROIA J Luminita Zaharia: “Transcrierea fonetica a iubirii”, Editura Armonii culturale, Adjud, 2014

4 actualitatea literară

Spectacole în Festivalul Comediei Româneşti, 2014

Nicolae HAVRILIU

Desfăşuratîntre24mai–1iunie2014 la Bucureşti, FestCo, ediţia a XII-a, a inclus spectacole din repertoriul teatrelor instituţionalizate din Bucureşti („Naţional“, Comedie, Odeon, Metropolis, Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“, Ţăndărică, „Ion Creangă“, Compania „Passe-Partout“ DP) regizate de: Mircea Cornişteanu, Vlad Massaci, Alexandru Dabija, Felix Alexa, Victor Ioan Frunză, Daniel Stanciu, Vasile Manta, şi din ţară („Naţional“-ul din Cluj-Napoca şi Sibiu, Tineretului din Piatra Neamţ, „Regina Maria“ din Oradea şi „Tamási Aron“ din Sf. Gheorghe), regizate de: Silviu Purcărete, Gianina Cărbunariu, Al. Dabija, Daniel Vulcu, Zalán Zakariás, şi spectacole din repertoriul teatrelor independente din Bucureşti (Godot CaféTeatru, În Culise Teatru Pub, Artă, Mignon), regiza­te de: Cris Simion, Lia Bugnar, Andreea Gavriliu, Radu Popescu, Sorin Militaru, Cristian Bajora, Radu Iacoban, Delia Nartea, Cristina Florea, Victor Olăhuţ. Cele trei one-man-show-uri; Florin Piersic jr., Dan Puric, Lari Giorgescu, prin unicatul lor, au diversificat formulele de reprezentare. S-au lansat cărţi de teatru precum: Între acte de Radu Beligan, Utopii performative de Cristina Modreanu, Suntem ce sunt amintirile noastre de Marin Moraru, alături de noile apariţii ale editurii Tracus Arte (specializată, de Ioan Cristescu, în lucrări pentru teatru). N-au lipsit expoziţiile fotografice, sesiunea de autografe şi producţiile teatrale ale elevilor şi studenţilor de la UNATC „I. L. Caragiale“ şi Universitatea „Spiru Haret“. Serile de teatru se-ncheiau cu proiecţii în aer liber ale unor comedii cinematografice româneşti. În cele 9 zile de FestCo, teatrul românesc, antrenat în maratonul spectacolelor, graţie organizatorilor, şi-a dezvăluit firea încăpătoarea şi generoasă.

Această calitate definitorie se datorează îndeletnicirii actorului român ceşi pune sufletul în joc, fie din raţiune, fie din firesc.

“S-A FURAT MIREASA”, de Radu Popescu.

Regia: Radu Popescu. Godot Café-Teatru Surprinzător la Radu Popescu este cum îşi construieşte spectacolul S-a furat mireasa, după ce şi-a creat textul. Şi pentru că autorul şi re­gizorul sunt unul şi acelaşi ca persoană, dramaturgia autorului trece în dramaturgia regizorului printr-o nivelare a liniilor de forţă. Îngemănarea celor două forţe creatoare admite ca jocul să se desfăşoare sub acelaşi „cer“, iar actorul, ca a treia forţă scenică, să beneficieze de un „spaţiu“ supravegheat, dar îndemnat să-l dilate cu efort pentru a crea iluzia jocului şi a face spectacolul viabil.

Aceste observaţii se-nscriu înţelesului dobândit de un „kunstkritiker“ la întâlnirea cu spec­tacolul S-a furat mireasa de la Godot Café-Teatru, făcut la o anumită căl­dură de redare printr-o tehnică de regie proprie. Radu Popescu pe cât este un ludic şi lucid, pe atât anexează demonstraţiei scenice puterea sentimentului. Tot ce se se-ntâmplă în viaţa Marei, a lui Andrei, iubitul din studenţie, a lui Mihai, pretendentul la mâna Marei şi viitorul ei soţ, stă sub semnul sentimentelor distribuite să evolueze în decorurile lui Bogdan Ioniţă, sugestive pentru metafora viaţa ca joc, şi în costu­mele Alexandrei Panaite, purtate şi aruncate cu nerv de actori. Andrei este un şovăielnic, un indecis, cu alte cuvinte fără prea multe reguli de viaţă, dar totuşi cu iubirea lăuntrică pentru Mara, numai că, din pă­cate, îndeajuns de aşezată în formă ca să-i dea un sens practic (deşi rosteşte ades „trebuie să fim pragmatici“).

Aceste oscilaţii ale persona­jului sunt amprentate de Pavel Ulici prin accente de rostire. „Ni se pa­re că iubim“, spune Andrei, apoi respiră apăsat Camelia Pintilie şi Andrei Huţuleac în “S-a furat mireasa” când e vorba de străda­nii, pentru ca imediat să afirme că toate acestea „nu sunt decât umbre“. Camelia Pintilie, cu surâsul galeş şi răbdător al Marei, îşi animă per­sonajul într-o gamă de expresii ale feminităţii ce-şi caută împlinirea sau utilitatea. Scenele de la gară (reîntâlnirea lui Andrei cu Mara după ani de la terminarea studiilor), de pe cheiul Dâmboviţei, din natură sunt elocvente pentru vivacitatea sentimentelor care se tot intensifică amânând clipa decisivă, până-ntr-o zi când ele se revoltă „furând mireasa“ şi înlesnind fuga îndrăgostiţilor. Mihai, ins practic, trăgând maximum de fo­loase din situaţiile ivite, ţine mai mult la prosperitatea firmei pe ca­re o conduce, iar la întrebarea Marei „Cum ţii la mine?“, răspunsul este şablon: „Ţin ca oamenii!“ Alcătuirea de cuvinte satisface planul general-uman, dar neavând nimic particular. Ori Mara, prin spontaneitatea ei, îşi dorea de la iubire ceva particular spre a-i întreţine firescul de viaţă. Rămas doar cu firma, după ce Andrei o furase pe Mara, Mihai se va refa­ce imediat. Pentru el viaţa este repetitivă, fiind descoperită mereu altfel, într-un mod reţetar, nesocotind trăirea. Ca un element principal de conflict, Mihai se menţine în dramatismul situaţiei mai mult prin declaraţii, arătându-se lipsit, pe alocuri, de suportul uman al insului pragmatic. Jocul plin de nuanţe şi de pregnanţă al lui Andrei Huţuleac salvează personajul, împrumutându-i propria carnaţie şi mişcarea (în consens cu regia), când se revarsă peste marginea replicii şi preumblă cu brio acel „sec şi convenţional“ din statutul personajului. Nostim şi plin de vioiciune apare Andrei Huţuleac în lucrătorul CFR şi gardianul din parc interogând îndrăgostiţii hoinari ca dintr-o nevoie a datoriei de a ve­ghea liniştea cetăţeanului din cartier (ocrotindu-l de şoaptele iubi­rii).

Momentul stârneşte hohote de râs şi aplauze la scenă deschisă. Regia lui Radu Popescu la S-a furat mireasa trebuie văzută într-un mod aparte; deşi se menţine în relaţie cu textul, întâlnind autorul ce poartă acelaşi nume, în sensul că două din forţele spectacolului stau în unul, acel unul dă impresia că nu-l ştie pe autor, animă viaţa personajelor prin acţiu­nea, rostirea şi comportamentul actorului.

cronici

nr. 40 n iunie-iulie 2014

Viaţa din viaţa poetului * Moto:„Voi privi totul cu lăcomia celui coborât, pentru întâia şi ultima dată, în mirifica lume din adâncul unei mări”

Mircea Bârsilă ocupă un loc aparte în „tabelul elementelor” poetice optzeciste. Sorgintea poeziei sale se află în profunzimile naturii rural-campestre, faptul că nu e un citadin în poezie nu-l împiedică însă să fie mai puţin viu şi pregnant-actual. Lumea satului, mitico-mistică, cu fabulosul ei de provenienţă păgână, mediul edenic al copilăriei eterne reprezintă arealul acestei poetici, căreia i se poate aplica o anumită formă de realism magic specific poeziei. Întâlnim în nou-publicatul volum poeme parabolice: Viaţa din viaţa mea, Scrisoare, Masa de scris, În miezul verii, Căldura cenuşii, Într-o zi de septembrie… Întreagă opera poetului piteştean (cu adânci rădăcini bănăţene) foşneşte ca o pădure de fag de poeme „cu skepsis” – înţelegând prin asta poeme cogitativparabolice. În poemul bârsilian copacii sunt un soi de filosofi eremiţi – poetul însuşi cultivând franciscana prietenie cu mierlele, privighetorile, dar mai cu seamă cu vrăbiile: „Ochii căprioarelor… n-ar fi atât de frumoşi… dacă ele nu s-ar gândi la moarte”; copacul este şi un gnostic postmodern posedând o ştiinţă iniţiatică: „Mai rea decât nebunia pe care o aprinde alcoolul/ în creierii unui adolescent: incomoda ştiinţă a copacului”(Viaţa din viaţa mea).

Fiinţează în poezia purtând marca M. B. imagini şi semne hieratice care întru(chi)pează o frumoasă mitologie rustică, fragilă şi frustă: „Vine, adusă de vânt, o pasăre/ şi-ţi dăruieşte o cărticică neagră, iar după aceea/ începe să cânte – aşezată în apropiere,/ pe-o creangă.”; „şi câte-un lan de cânepă verde/ unde stau ascunşi în timpul zilei îngeri, de parcă lanul de cânepă ar fi o biserică…” (Un drum enigmatic). „Atâta timp,/ de când nici o pasăre nu mai îndrăzneşte să zboare/ în prelungirea semnului/ pe care-l am, din copilărie, pe frunte…” (Semnul din copilărie); „Aici unde nici măcar pielea de pe noi nu este a noastră/ şi unde singura uşă/ dintre cerc şi pătrat rămâne, în continuare, crucea.” (Un pământ nou); poemul An rău în întregime; „Acvile exilate în albastrul vid/ şi cavaleri veniţi, pe cai, din alte ere/ şi care trec, însinguraţi, de la un semn la altul (s.n.),/ lătraţi de tristele jivine austere” (Scrisori de ameninţare). În multe poeme apare copilăria cu mitologia ei pletorică şi romanţioasă: „Mă simt în continuare foarte departe de mine. O fiinţă/ care trăieşte viaţa altcuiva./ Un trandafir adânc. O fântână cu ghimpi…”; „Iată-mă, preot, în veşminte albe de in,/ în fruntea unui sobor de copii cântând, cu glasuri de jale,/de la o fântână la alta,/ nişte cântece magice.” Tot aici este de citat şi poemul Întâiul carnaval în întregime.

Ca odinioară uitatul Dan Verona (sau, mai recent, concetăţeanul său Virgil Diaconu) – cum se şi cuvine unui poet adevărat – M. Bârsilă este poetul fiinţelor şi lucrurilor simple – cum spuneam -, al vrăbiilor, mierlelor şi privighetorilor: „Păsări mici zburând, pe o vreme rea, de la un tufiş la altul,/ au apărut noi superstiţii…/ un schelet de nimfă şi o monedă ascunsă într-o bucată de carne”; „Au apărut noi superstiţii, iată-le dându-ne roată,/ şi îngerul acela, iubito, zăbovind,în genunchi, cu o carte în mâini,/ ore întregi, în azur.” (Azurul din azur). „Adevăratul ciripit al vrăbiilor se află, de fapt, în ochii fetelor,/ este greu de spus până la cât ştiu florile să numere”; „suntem într-un basm cu mai multe sfârşituri/ o măgăriţă legată de gard îşi linge mânzul pe frunte,/…/ şi anonimatul atâtor şi atâtor gângănii”; „un sărut drăgăstos mi-a promis, alaltăieri, micşuneaua, o fată – mitologia zilei – ascunsă într-un desiş de brădet.”(Adevăratul ciripit al vrăbiilor). De vorbă cu arborii, poetul franciscan: „Tot copil a(m) rămas. Încă mai ţin, până la Paşti,/ numărătoarea copacilor înfloriţi./ Umblu desculţ, fluier, nechez…”; „Stau de vorbă cu arborii/ în limba arborilor. Stau de vorbă cu păsările /…/ în dialectul acestor păsări. Ouă de prepeliţă/ şi floarea de volbură.

Câtă recunoştinţă în rândul/ gâzelor, în sufletul lipsit de păcate al vrăbiilor/ şi al sfintelor sălcii…”; „O lampă al cărei centru se ascunde în soare: copilăria”. Podul cu vechituri al bănăţeanului Petre Stoica este transcens în poezia lui M.B.: „O mască, o cutie de vioară şi undeva, departe,/ un turn alb./ Priviţi prin ocheanul iubirii îndepărtaţii aştri seamănă de fiecare dată cu nişte gramofoane cu pâlnie” (Rochia ta); „... în bezna/ - străpunsă de raze – din podul unei case… paznic pe care nu-l plăteşte nimeni/ al vechiturilor – hamuri, ghete, mosoare şi oale, cizme/ şi cojoace, sucala şi vârtelniţa - …” (Sub poalele meselor).

Un aer de mare doamnă respiră Priana, văcuţa copilăriei (care nouă ne-o aminteşte pe alta, Băla lui Nicolae Sârbu).

Ei i se conferă, uşor forţat (avându-se în vedere, probabil, cantitatea de lapte care l-a complinit pe cel matern) statut de a doua mamă: „Cea mai frumoasă şi cea mai blândă/ dintre toate vacile din copilăria mea a fost Priana.”; „Şi coarnele arcuite simetric/ ale celei de-a doua mame…/ menite să-i confere, în ochii mei de copil, un aer de/ mare doamnă, ce impune, în mod natural, admiraţie şi respect.” (În miezul verii).

Copilăria este secondată, survolată de imaginea mitică a mamei, care – la rândul ei – se suprapune peste frumuseţile lumii: „O aud, câteodată, pe mama/ scuturându-se de zăpadă, în tindă: desigur, drumul pe care vine mama, acum, trece şi prin oglindă”; „De unde vine frumuseţea lumii/ şi unde – spuneţi-mi – unde se duce?” (Într-o zi de septembrie).

Dar (pentru cine nu ştie…), M. Bârsilă este şi un poet al iubirii, care este prezentă, ca atmosferă, în majoritatea poemelor sale, cititorul atent putând descoperi uşor formulări memorabile pe această temă. Este iubirea simplă, nesofisticată (ne-neruşinată), apropiată de „viaţa din viaţa” lui, cât şi de viaţa naturii: „Şi iubirea ronţăind ca un şoarece/ sub patul în care dorm…”; „Lasămă să-mi dulgheresc o casă/ din oasele şi din carnea ta de femeie frumoasă!” (Azurul din azur); “Îi place să cânte aşa cum cântă sirenele,/ şi de ce să nu cânte şi cum să nu cânte, dacă înseşi miresmele/ sunt gândite, în această lume, în chip de trup de femeie…/…/ şi te lasă, preschimbat/ întrun cerb, să alergi până dimineaţa,în zori, prin tufişurile/înzăpezite – din carnea fierbinte a ei”; „Dacă ar vrea ea, ar putea să zboare cu sânii” (Dacă ar vrea ea). „Eram tânăr, un adolescent bărbierindu-se o dată/ la câteva săptămâni, când toate felinarele aprinse/ şi toate lămpile şi opaiţele din carnea femeilor/ au fost înlocuite cu becuri electrice” (Capete în rugăciune plecate).

Dar „subiectul” unora dintre poeme e poezia însăşi, în hlamidă de gală: „Ţi-aş putea dărui…/…/ chiar dacă nu te-am văzut decât o singură dată,/ … nişte versuri încă recente/ …al căror tâlc/ are două tăişuri: un surâs şi-o tristeţe.” (Aceste zile); „… iar poezia/ regresând mereu, a ajuns un pui de cireş în apropierea unei/ spălătorii de maşini…” (Strada pe care locuiesc); „… iar dimineaţa, în jurul patului, la trezire/ câţiva pui de vişini cu frunzele ca nişte aripioare de fluture.”(Azurul din azur).

Stolul de raţe zburând „cu baltă cu tot, peste case, într-o direcţie necunoscută” (Sub poalele meselor) este o imagine emblematică pentru poezia lui M.B., care se suprapune peste cea a porumbelului rănit („când amintirea imaginii unui porumbel rănit/ este o nouă reprezentare a ta despre tine însuţi”) – şi amândouă simboluri ale transcenderii.

Sunt de decelat şi semne ale trecerii, într-unul din poemele cele mai reuşite ale culegerii: „Mă uit înapoi de parcă nimic nu ar fi existat cu adevărat/ - nici măcar trupul mamei -/ şiun scâncet de prunc mi se deşteaptă,/ adesea, în suflet…”.

Iar aceste versuri exemplare, antologice sunt tocmai potrivite pentru un final de articol (există, desigur, în cuprins şi două-trei capodopere, dar n-am să le numesc; îţi las ţie, cititorule, plăcerea aceasta!)… (R. V. G.) * Mircea Bârsilă: “Viaţa din viaţa mea”, Editura Cartea Românească, 2014

Dumitru HURUBĂ

nr. 40 n iunie-iulie 2014

Misoginul şi ursitoarele

…După mulţi ani şi cu o motivaţie căreia niciodată nu i-am găsit vreo explicaţie cât de cât plauzibilă, o vecină, mare cititoare a Gazetei de Palier, şi depozitară de bârfe pe-un total de nouă blocuri de locuinţe, a spus despre mine în prezenţa asociaţiei de bărfitoare: - Andricuţu, stimate doamne şi colege? Un măgar de om, un misogin nenorocit, un nimeni care insultă toate femeile, porcu naibii! Că mi-i şi ruşine că e vecin cu mine…

- Ce e aia misogin nenorocit?, s-a interesat o membră mai tinerică a grupului de bârfitoare.

- Un ins pe care nu l-a ajutat niciodată mintea să aprecieze cea mai desăvârşită vietate creată de Dumnezeu, femeia, a dat răspuns cu dispreţ o profesoară pensionară, văduvă după trei mariaje şi posesoare a doi amanţi cu proteze dentare de aur, ambii specialişti în preinfarcte. E un misogin tâmpit, doamnă, pentru că n-are simţul esteticului, pentru că în toate poveştile sale aiuristice, personajele feminine sunt ironizate, fără nicio urmă de condescendenţă, unele chiar ridiculizate într-un stil inconfundabil, celor mai multe dovedindu-le impotenţa intelectuală în rezolvarea celor mai simple probleme… Credeţi că noi am scăpat de acest… acest… În urma spiciului s-au putut auzi exclamaţii de revoltă, ameninţări, blesteme…

Bârfitoarea cea tânără şi nouă chiar propunând să-mi pulverizeze prin gaura cheii vapori de morfină, să adorm şi să mă bată cu o funie muiată în apă…

Vecina de la parterul blocului, care ascultase această propunere de sentinţă, ascunsă după perdeaua de la bucătărie, mi-a spus toate-acestea cu speranţa că, noi doi, aveam să găsim o modalitate de a transfera în patrimoniul ei măcar pe unul din cei doi purtători de proteză.

- Că, văzuşi, domnu Andricuţu, ce noroc are, scoaba şi ramolita dracului, la ăştia, cu proteză de aur? suspinase ea nefericită. În clipa aceea, privind-o cât era de frumoasă şi încărcată de nuri, am regretat că nu eram proprietar de proteză, fie ea şi de argint… În orice caz, de-aveam o sabie ninja, mi-aş fi făcut unul dintre cele mai spectaculoase harakiri, respectiv, ceva ce n-a văzut toată istoria japoneză, pentru că viaţa mea şi eu, ca …Adevărul e că nevastă-mea, Rapsodica, are o pereche de sâni pe lângă care cei ai Claudiei Schiffer, sau chiar ai Claudiei Cardinale, sunt nişte biete ghemotoace de câlţi. Evident, eu n-am mai spus la nimeni, dar ştiu precis că din cauza lor avusese loc chiar un accident de circulaţie, adică: un ins, care traversa strada paşnic şi regulamentar, văzând prin decolteu un procent mărişor din sânii neveste-mi-i, a încremenit în mijlocul străzii, în timp ce unui şofer, din acelaşi motiv, îi înţepeniseră mâinile pe volan şi piciorul pe acceleraţie. In urma cercetărilor, s-a ajuns la concluzia că busculada se datorase în primul rând agentului de circulaţie ale cărui braţe indicau nişte semne inexistente în Decretul ceauşist nr.

328 per 1966... Urmarea? Nevastă-mea a fost chemată la poliţie unde i s-a atras atenţia să nu mai iasă pe stradă în orele de vârf întrucât există semne clare de perturbare a circulaţiei, atât a pietonilor, cât şi a autovehiculelor, reprezentantul primăriei, participant la întâlnire din motive încă neelucidate, spunând răspicat: - Doamnă, având în vedere că dumneavoastră dezechilibraţi, deliberat sau nu, moralul concitadinilor noştri, noi, primăria, am hotărât să… Adică nu vrem să mergem succesiv cu sancţiunile până la a vă lăsa fără loc de muncă şi expulzarea din municipiu…

- N-am înţeles, domnilor, a replicat nevastămea surprinsă.

- Păi, ştiţi? Decolteul, sânii... Mă scuzaţi, da nu putem risca vieţile oamenilor, a lămurit lucrurile poliţistul.

- Tot n-am înţeles...

- Păi, lumea, bărbaţii, se opresc să vadă, să... Şi-atunci există pericolul unor accidente de circulaţie, chiar de…familie, şi n-am vrea săăăăă...

- Adică, mai clar, doamna Rapsodica – parcă aşa vă e numele...

- Egzat...

- Concret, doamnă: n-aţi putea reduce puţin suprafaţa decolteului?, întrebase şi omul de la primărie.

- A, asta era problema? Am înţeles, domnilor – se rezolvă!... Şi, ca să nu mai fie probleme, aveţi un ceva de scris?

- Da, doamnă, poftiţi…

- Nu-nu, dumneavoastră scriţi, domnu!

Trageţi o linie deasupra sânilor cam pe unde ar trebui să fie decolteul – e corect?

- Păi, e, da, ştiţi, doamnă, eu am un început de parkinson, am nevastă şi copii şi îmi cam tremură mâna, se fofilă omul primăriei…

- Las’că notez eu, se oferi poliţistul… Ia, daţi-

proză

individ, nu mai aveau niciun rost… Aşadar, un seppuku bine calculat, ar fi rezolvat cu brio situaţia. Din păcate, femeile lumii nu s-au putut bucura că scapă, în sfârşit!, de misoginismul meu notoriu.

Până una-alta, când am prins ocazia, i-am ţinut vecinei profesoare următorul discurs, de profundă gândire şi inteligenţă: - Da, aşa se pune problema? Păi, vecinică dragă, ardeleneşte zicând, tomna că eu am creat în poveştile mele o grămadă de personaje cu apucături, e drept nu totdeauna măgulitoare pentru sexul frumos, însă am făcut-o, de fiecare dată, cu drag şi deplină responsabilitate civică, dar, mai ales, cu dorinţa expresă de a ajuta ca imposibilul să devină posibil…

- Adică, domnu Andricuţ, dumitale consideri că nivelul mintal al femeii este jalnic şi iremediabil pierdut? Să-ţi fie ruşine, domnule! Ruşine să-ţi fie! Cu litere mari…

Ultimele trei cuvinte m-au înfuriat rău de tot, aşa că i-am zis: - Doamna vecină, nu permit aşa ceva! Cum adică „sămi fie ruşine cu litere mari”? În ce ţară trăim, doamnă?

Dumneavoastră ar trebui să vă măsuraţi cuvintele, respectiv să ştiţi unde, când şi cum se folosesc majuscule în vorbire, ca dăscăliţă ce sunteţi… Marii noştri lingvişti…

- Ce limbişti, domnule, ce limbişti!?! Aţi înnebunit cu toţii! N-am mai auzit aşa ceva decât la politicieni ori parlamentari…

- După noul DEX, doamnă – ediţie revăzută şi…

- A, cum, dumeatale crezi că, dacă nu aud bine, sunt şi nebună?

- Doamne-fereşte, doamnă!

După încă nişte apostrofări de acest fel, abia târziu, prea târziu!, dându-mi seama că pledoaria mea narativscriitoricească – deja mă consideram mare şi important colaborator la Gazeta de Palier –, era doar o predică în pustiu. Pentru că oamenii inteligenţi ai planetei au recunoscut, fie şi tacit, adevărul că sexul frumos nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată slab, ci puternic şi de-o perseverenţă sisificodiabolică. Să nu mai pomenim şi de metodele sale de-a obţine îndeplinirea dorinţelor, metode care pot lua înfăţişări în stare să-l umilească până şi pe Lucifer cu toate cele nouăzeci şi

actualitatea literară 5 nouă de înfăţişări ale sale. Desigur, orgoliul masculin intră în alertă de-un milion de ori pe zi, unii bărbaţi ajungând chiar să jubileze aburcaţi pe-un fel de culme a fericirii: - Aţi văzut? Am convins-o, în sfârşit, pe nevastă-mea să plecăm în concediu la Neptun! Păi, cum, mă, cine cântă în casa asta? Eu, mă, adică eu, cocoşul… Costă ceva biştari comncediul, da merită, şi-l facem, aşa cum îmi doresc eu…

Sincer, vreau să fac şi vo poză-două cu dom preşedinte…

Fraierul!

Nici vorbă!

Victoria care îi declanşase euforia, era, de fapt, o victoriţă rahitică şi care va intra în scurtă vreme în colaps, pentru că femeia va şti să transforme orice eşec, nu într-o altă falsă victorie, ci în câştigarea războiului. Argumentele folosite nu sunt nişte biete elemente ale construcţiei răfuielii, ci cariatide numai bune pentru templul răzbunării cu cele peste nouăzeci şi nouă de feţe ale sale. În sfârşit, acest război dezlănţuit imediat după ce Dumnezeu şi-a dovedit profesionalismul în chirurgia internă extirpând coasta lui Adam pentru crearea Evei, s-a extins peste secole şi milenii. Lăsând la o parte legenda cu şarpele, cu mărul şi alte induceri în eroare, noua creatură a dovedit că ştie să domine lumea, cu voie sau fără voie, ajungând până acolo cu… imaginaţia şi cu ambiţia, încât a născut pe Fiul lui Dumnezeu.

Circumstanţele se cunosc, aşa că nu e nevoie de alte amănunte, doar să fim atenţi la… quod erat demonstrandum! Deci, ca să fie lucrurile din ce în ce mai clare, războiul dintre cele două sexe nu a început când eu, Andricuţ Vetrea, Dricuţ, între ai casei, rude, prieteni şi vecini, împlinea trei ani, ci cu ceva milenii înainte, sigur înainte de Cristos, pentru că, după ce Fecioara Maria l-a născut pe fiul lui Dumnezeu, raporturile femeie-bărbat s-au schimbat radical… Însă, aceasta rămâne o poveste complicată şi complexă, ca să nu-i spunem chiar încurcată rău, deci noi doi, domnucă dragă, vom abandona-o fără milă, dar cu speranţă şi, vitregeşte vorbind, în braţele cercetătorilor, a oamenilor de ştiinţă în general…

Ajuns aici, am observat că vecina revenea din apartament pe palier: - Scuze, domnu vecin, mi-a zis, în timp ce vorbeaţi, mi-am fiert un ceai de mentă…

Cum, chiar atât mă înflăcărasem, încât n-am observat că auditoriul mă abandonase pentru un ceai? Adevărul e că nici eu n-aş fi fost în stare să umilesc pe cineva mai rău…

Noroc că răspunsul ei la peroraţia mea a fost inteligent, demn şi semnificativ: - Auzi, vecine? Mie să nu-mi mai zâci domnucă, că mă egzaspereşti, zău! Okay?

- Sută-n sută – vai de mine! Sorrry, de numa’!

Am crezut-o pe loc şi nu i-am mai zâs absolut nimic…

(Fragment din romanul în pregătire CV cu RECVIEM ŞI SARABANDĂ)

Decolteu cu vedere spre Nr. 7

vă mai hacana puţin…

- Da, cu grijă, că mă cam frisonează… Bărbatumi-o zice că e din cauza zonei erogene…

- Ero… ce?

- Adică părticica de trup care provoacă excitaţiile…

Poliţistul scăpă pixul din mână, spunând în timp ce se apleca înroşit brusc la obraji: - Păi, doamnă, noi, de fapt, am vrut să… Adică, eu aş zice că e suficientă reducerea decolteului cu vreo trei-patru centimetri, De ce ar fi nevoie să mai umblăm cu pix, cu d-astea? Nu-i aşa, domnu coleg?

- Şi eu aş propune la fel…

- Deci, stimată şi destinsă doamnă, aţi înţeles cum devine chestia, da?

- Da şi mersi! La revedere.

Era luna iulie a anului 2014 şi o zi cu temperatură de 410 la umbră. Rapsodica s-a

întors acasă, a intrat pe uşă vijelios şi, în timp cemi povestea întâmplarea, moşmondea ceva pe la şifonier, după câteva minute strigându-mi: - Iubituleeee, eu am plecaaat...!

- Transmite-i soacră-mi că o iubesc şi o îmbrăţişez, i-am strigat şi eu din sufragerie.

- Du-te naibii!, mi-a răspuns.

- Bine, pa!, i-am replicat. …După două ore a sunat telefonul: - Alo, aud o voce calm-bărbătească, sunteţi domnu Curcăniciu Vasile?

- Yes. Vă pot fi cu ceva de folos?

- Sunt lentul major Păun de la Poliţia municipală...

- Mă bucur: economist Curcăniciu…

- …şi aş vrea să discutăm puţin, dacă se poate…

- Vai de mine, dom lent major! Păi, vorba ceea, vorbim ca între păsări: dumneavoastră păun,

eu curcan – ha-ha-ha! –, dacă-mi permiteţi un spirit de glumă...

- Vă permit, da, ştiţi, e o mică problemă: soţia dumneavoastră…

- Rapsodica?

- Da, domnu…

- Curcăniciu…

- Ştiţi, s-a prezentat la instituţia noastră acum câteva minute, respectiv în jurul orei treisprezece şi jumătate…

- Bravo ei! Ştiam eu că are o doză de etică şi responsabilitate civică! Da ce-a făcut?

- Nimic, adică a venit îmbrăcată în palton, cu căciulă de astrahan şi fular… E luna iulie şi… scuzaţi-mă: are ceva probleme – înţelegeţi ce vreau să spun…

- Poate din cauza căldurii, poate pentru că…

Dumneavoastră, sincer, ce credeţi?

- Păi, ce să credem, ce…? Adică, am invitat-o la noi şi i-am atras atenţia că are prea mare decolteul şi perturbă circulaţia pietonilor şi autovehiculelor în oraş…

- A, asta e buba? Păi, cine v-a pus? Trebuia să mă întrebaţi pe mine… Acu, daţi-o pe mâna parchetarilor şi la puşcărie cu ea!

- Cum-cum? Poate n-aţi înţeles: e vorba de soţia dumneavoastră, domnu…

- Curcăniciu – Cur-că-ni-ciu! Şi ce dacă e vorba de soţia mea? Legea e lege pentru toţi, cum bine-a zis domnu Traian…

- Traian? Care Traian? Vă referiţi la domnul preşedinte Traian Băsescu?

- Păi… câţi Traian avem noi de-a lungu şi de-a latu istoriei, domnu tiz? Traian care s-a hârjonit cu vreo tarabostesă prin Munţii Orăştiei, de se născu fiica lor Dacia şi Traian care s-a pozat cu doamna Elena Udrea pe plaja de la Neptun de se născu…

- Am înţeles, domnu Cur…, scuze, să fiu al…!

Ce nume, ce… Treceţi într-o zi pe la noi, cu buletinul…

- Păi, n-am…

- Cum?!? N-am înţeles: adecă, nu aveţi buletin? Pregătiţi şi leuţii pentru amendă…

- Bine, ok, vin cu CI-ul…

- A, sunteţi de la contrainformaţii?

- Nu, cartea de identitate…

- Doamne, nu cumva aveţi şi dumneavoastră o problemă?

- Păi, nu ştiţi, dom lent Păun? Cin’ seaseamănă, se adună – vă salut! Şi vin!

(Din volumul în curs de editare PROZE CU DECOLTEU)

6 actualitatea literară

conexiuni

nr. 40 n iunie-iulie 2014

Pe patul morţii (chemat de urgenţă de la Paris printr-o telegramă, în carte ca şi-n realitate), mama sa îi cere fiului cu pregătire teologală să se roage pentru ea. Iar el, în virtutea noilor sale concepţii liberale, de liber cugetător, o refuză net. Dar gestul său necugetat îl urmăreşte în peregrinările sale prin Dublinul începutului de secol XX, toată cartea (toată viaţa). Am putea spune că tot ce a urmat în viaţa personajului/ autorului este consecinţa acestui refuz deliberat. Iar pentru evoluţia spirituală a marelui irlandez este obligatoriu de urmărit Ulise din perspectiva Portretului…

de Zeus pe Muntele Caucaz, Prometeu este alungat ca un câine, împroşcat cu pietre de o omenire lipsită atât de cunoaştere,cât şi de re-cunoaştere. În pandemoniul universal, Înlănţuitul din Caucaz, spre deosebire de Celpironit-pe-cruce, rămâne un exponat viu în museon-ul adevărului mitic, problematizare perpetuă.

Comparabil cu Semyaza (sau Azazel, eroul Cărţii lui Enoh, apocriful etiopian), Prometeu dăruieşte pământenilor focul, pe care presocraticii îl vedeau ca principiu universal, flacără a cunoaşterii şi „principiu al tuturor artelor” (Eschil, Prometeu înlănţuit). Cei doi eroi civilizatori se încarcă cu aceeaşi vină: „Tu ai văzut ce-a făcut Azazel,cum a răspândit pe pământ toată nelegiuirea şi a dezvăluit tainele veşnice care se săvârşesc în ceruri (subl. n.), în ce chip Semyaza… i-a învăţat pe oameni” (op. cit. VII, 6. Descoperim în text şi o similitudine reală cu Prometeu: „Domnul mai grăi lui Rafael: Leagă-l în lanţuri pe Azazel…”)

Printre altele (arta războiului, a prelucrării metalelor), prinţul îngerilor căzuţi le dezvăluie pământenilor şi arta scrisului: „El (Penemuhe, n.n.) e cel care i-a învăţat pe oameni să scrie cu apă de funingine pe papirus…” Autorul cărţii apocrife a lui Enoh percepe arta literară, amărăciunea şi dulceaţa, ca pe una din „tainele înţelepciunii îngereşti” şi în acelaşi timp ca pe un instrument de smintire: „…şi sunt mulţi cei care s-au rătăcit din pricina aceasta din veac în veac şi până în ziua de azi. Căci oamenii n-au fost aşezaţi în lume ca să-şi vădească astfel credinţa cu condeiul şi apa de funingine…” Cu alte cuvinte, îndeletnicirea scrisului a fost rezervată îngerilor, dar a fost uzurpată de oameni. „Tot pământul s-a stricat prin ştiinţa lucrării lui Azazel…” La rândul lui, Prometeu, ca ”fiu al cerului şi al pământului”, aminteşte de „artele şi meşteşugurile pe care le-am dăruit oamenilor” (arta tămăduirii sacre, a prezicerii viitorului etc.).

Orgoliul demiurgic al creatorului de frumos n continuare din pagina 2

*

Marea nenorocire este că noua generaţie vorbeşte despre religie/ Biblie după ureche, fără să considere că ar fi necesară măcar o lectură integrală a textului sacru. (Şi încă ceva: cei mai înverşunaţi critici ai fenomenului religios, de orice nuanţă, n-au păşit în viaţa lor într-un locaş de cult.) Dar considerăm necesar, în economia discuţiei noastre despre morala în artă, să relatăm un alt, recent, „conflict mediatic”. Într-o revistă literară de prestigiu, a Uniunii Scriitorilor, o distinsă doamnă publica, pe coloane întregi şi pe întinderea a mai multor numere, un eseuaş intitulat „Mic tratat de ipocrizie”. În care încerca să mă convingă (pe mine, cititor!) de ipocrizia întregii speţe umane - sau, mă rog, acea parte a ei care se… ruşinează de actul sexual în sine. De ce să fim ipocriţi, când amorul liber este exaltat în toată literatura şi arta lumii iar cei mai frumoşi, mai reuşiţi copii ai planetei sunt cei rezultaţi din… flori?!

Unul dintre exemplele din sfera literaturii era faimoasa „Halima”, O mie şi una de nopţi… Câte nopţi frumoase de amor liber nu sunt descrise acolo? (afirma autoarea).

Atunci eu i-am amintit (într-un articol-replică pe care redactorul-şef, desigur, nu l-a primit) mobilul moral al cărţii, conflictul. Din ce cauză a hotărât suveranul persan, padişahul, exterminarea femeilor din imperiu: infidelitatea revoltătoare a reginei sale. De aici conflictul general al literaturii: povestea ca salvare din ghearele morţii, iar gestul Şeherezadei, de amânare sine die a verdictului final, este al unei prinţese creştine. Şeherezada intră în literatura universală prin darul poveştii, dar gestul ei este şi unul soteriologic: ea salvează eventualele victime care ar fi urmat după ea de răzbunarea unui suveran sângeros, care se pune în locul lui Dumnezeu („Răzbunarea este a Domnului”).

Cum, similar, Penelopa lui Ulise este modelul magistral al soţiei fidele – model întâlnit în Proverbele lui Solomon, cap.

31: ea îi amână tot aşa, sine die, pe pretendenţii pofticioşi, care mişunau înfierbântaţi pe sub geamurile casei eroului homeric, rege al Itacăi. Îi păcăleşte prin deşirarea nocturnă a ţesăturii sale zilnice. („Creştinul este un om care ştie să aştepte”, spunea cineva – probabil - un teolog.)

ULISE sau desfrâul creativităţii.

Textul ca labirint magic

Romanul Ulise a fost considerat în literatura universală o revelaţie, dar şi o revoluţie: revoluţionarea tehnicilor ficţionale de dinaintea lui. Colac peste pupăză, cartea este destul de greu de parcurs, nefiind o lectură prea agreabilă. Şi – cinstit vorbind, dar de, de gustibus… - nici nu se ridică la nivelul unor capodopere ale literaturii moderne, cum ar fi: Un veac de singurătate, Războiul sfârşitului lumii, Orbirea, Jocul cu mărgele de sticlă, Toba de tinichea, Muntele vrăjit. Poate sunt subiectiv, dar opera lui Joyce nu poate sta în balanţă cu performanţe prozastice ale unui Dostoievski, Tolstoi, Thomas Mann. Decât eventual ca experiment literar. Însă nu valoarea literară a cărţii dorim noi s-o punem în discuţie aici.

Chiar înainte de Ulise, cel care a stabilit gustul estetic al epocii postvictoriene a fost Oscar Wilde, prin cartea sa Portretul lui Dorian Gray, în prefaţa căreia autorul pretindea că o carte nu este morală sau imorală în sine, ci realizarea sa estetică îi conferă – alături de nemurire – moralitatea.

Iar la J.J., înainte de Ulise a fost Portretul artistului în tinereţe (şi Dublinners, Finnegan’s Wake, - pepiniera de caractere pentru capodopera sa). În Portret al artistului ca tânăr (altă traducere a titlului), marele irlandez ia ca bază narativă perioada când a fost elev al colegiului iezuit în care se practicau „Exerciţiile spirituale” ale fondatorului acestui răsunător ordin, Ignaţiu de Loyola. La terminarea colegiului, eroului i se propune să intre în rândurile Ordinului ca preot, continuându-şi cariera teologală dar, deşi la început propunerea îl ispiteşte, el optează pentru gloria literară. Ulterioare vânturi ale destinului îl vor propulsa în topul boemei literare europene. Alegerea aceasta îi aduce şi satisfacţii, dar şi multă amărăciune… Amărăciune care se revarsă asupra personajului Sephen Dedalus din Ulise, desemnată de autor prin sintagma care a făcut carieră: „remuşcătura duhului lăuntric”. Credinţa va rămâne astfel pentru J.J. o simplă amintire, ca acele amintiri din copilăria sa, când se confrunta cu răceala jilavă a marilor săli de curs ale colegiului cu lungi coridoare întunecoase; murmurul neîntrerupt al refectoriului la masa de seară – un soi de horum-harum made în Ireland… Marmora îngheţată a statuilor din capelă: „Mirosea a noapte rece în capelă”. În mintea copilului, apoi tânărului Joyce (alias Dedalus) se va produce un cumul de gesturi sacrilege, începând cu afirmaţia tranşantă a unui conviv la prima lui masă de Crăciun ca licean („Irlanda nu are nevoie de Dumnezeu”) şi sfârşind cu gestul unui grup de colegi din cursul superior care dau pe gât vinul pentru împărtăşanie, păstrat cu sfinţenie în sacristie. Credinţă şi erezie se zbat ca o pasăre cu gâtul tăiat în mintea tânărului aspirant la piedestalele Gloriei, maree de taină la ţărmul mării interioare. Încă înainte de perioada faimoasei sale penitenţe de la 16 ani când, de frica flăcărilor iadului, se pocăieşte de viciul adolescenţei, viitorul scriitor se lasă tentat de viaţa literară. Între a fi un bun catolic practicant (sau chiar un lider ecleziastic) şi un scriitor cunoscut pe toate meridianele, tânărul James alege varianta a doua. Educaţia familială şi cea formală pălesc în faţa tentaţiilor daimonului artistic, învinge „orgoliul întru păcat”.

*

Acum, oricine - chiar un ateu convins - poate remarca înrâurirea cărţii lui J.J. asupra moralităţii artistice a secolului douăzeci – şi mai departe – chiar dacă, ar putea obiect(iv)a cineva, morala în artă nu se confundă cu morala creştină. Cum se binecunoaşte, Ulise urmăreşte traiectoria urbană a unor personaje (două, în principal: Stephan Dedalus şi Leopold Bloom) pe parcursul a 24 de ore: ziua de 16 iunie 1904, cea în care se petrece acţiunea. Pornind din turnul periferic în care studentul Dedalus îşi face veacul alături de alţi doi colegi, de la bărbieritul şi micul dejun matinal, autorul îşi poartă personajul (-jele) pe străzile oraşului Dublin: după ce îi lasă pe colegi la plajă, eroul vizitează pe cineva la o maternitate (semnifică naşterea), participă la o înmormântare (moartea), se plimbă pe străzi, poartă discuţii savante în redacţia unui ziar cu elita culturalartistică a urbei. Pe traseu, itinerariile celor doi protagonişti principali se intersectează episodic, ca mai apoi paşii lor să se întâlnească într-o confruntare memorabilă de idei – un capitol considerat de critică drept nucleul cărţii.

Desigur, în parcursul unei zile un om poate face/ gândi/ vorbi tot soiul de lucruri, şi mai bune, şi mai rele, dar asta nu justifică etalarea lor exhibitivă pe hârtie: gestul miroase a exhibiţionism. În opinia noastră, „cazul Joyce” reclamă în mod necesar, ridică o dată în plus eterna chestiune spinoasă, morala în artă. Am remarcat, de-a lungul timpului, că arta – în speţă cea literară – şi-a adjudecat propria idee etică. Se remarcă, de asemenea, automoralitatea agresivă pe care o afişează fiecare creator de frumos literar: toţi autorii unui text pornesc de la premisa că ei reprezintă un etalon în materie de morală, executând în absolut critica epocii şi a contemporanilor. (Un soi de dreptate absolută de gen camilpetrescian. Dar mainstream-ul critic în chestiune consideră discuţia încheiată şi compromisul dintre etic şi estetic ca de la sine înţeles. Agresaţi de imensul prestigiu internaţional al legendei Joyce, personaj principal al propriului mit întreţinut de societăţi şi fundaţii James Joyce şi de revista care îi poartă numele – există probabil confrerii, cluburi, asociaţii de fani! – cititorii irlandezului se lasă cu bună ştiinţă contaminaţi de „morbul” Joyce: „un microb care, odată luat, te îmbolnăveşte pe toată viaţa” – Pia Brânzeu. Vorbind de iniţierea – şi epifaniile – în Joyce ale studentului în litere, un alt cercetător lansează ideea textului joycean ca labirint magic.)

J. Joyce a fost considerat de biograful său Morris Beja „un scriitor obraznic”, iar Patrick McGee remarcă „creativitatea neînfrânată. Printre marii irlandezi ai epocii sale (Oscar Wilde, Jonathan Swift, W.B.Yeats, George Russel) se numără scriitorul SF H.G.Wells care într-o cronică la Portretul…, apărută în New Republic la 10 martie 1917 notează: „Ca şi Swift, şi un alt scriitor irlandez de astăzi, dl. Joyce, manifestă o obsesie cloacală (s.n.). Se pare că ar dori să aducă îndărăt în imaginea generală a vieţii acele aspecte pe care sistemele sanitare şi decenţa modernă le-a scos din relaţiile şi conversaţiile curente.” Remarcăm aici doar faptul că expresia „obsesie cloacală” vine de la substantivul cloacă… De ce near surprinde atunci sexismul şi coprofilia unor autori de azi?

Lucifer şi Prometeu, mitici promotori ai artelor

Creatorii de frumos artistic se cred uneori nişte mici dumnezei, dar uită că unul singur e cu adevărat Creatorul, ei simpli imitatori. Ba, mai mult, arta se sumeţeşte spre înălţimi ca un turn Babel pe care o societate postmodernă, laicizată, îl durează în absolut ca act de supremă rebeliune. (Aceeaşi simbolistică o au obeliscurile, simboluri falice aruncate spre cer – de subminare a Autorităţii; simbolizează spiritul uman întors împotriva Creatorului într-un gest de desfidere, reflex al răscoalei angelice.) De la Nimrod încoace – acel rege prim, fondator al cetăţii antice Babilon şi arhitect al turnului Babel, identificat de unii cu Ghilgameş – omenirea se confruntă cu exaltarea spiritului luciferic, ca motor al progresului culturalcivilizaţional. În căderea sa, Lucifer a antrenat şi omul, iar cea mai artistică relatare a acestui dezastru o întâlnim în cartea lui Ezechiel, cap. 28:11-19 sau în Isaia14:12: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.”

Fiu al titanului Iapetos şi al nimfei Climene, Prometeu ar corespunde, în demonologia creştină unui spirit superior dar personalitatea sa mitică are şi o latură mesianică.

Cum Israelul istoric îşi sacrifică Christosul (Mesia) fără a-L recunoaşte, în mod similar, omenirea mitică a antichităţii greceşti îşi sacrifică salvatorul, eroul civilizator: Înlănţuit

Creatorul de artă, orgoliul său demiurgic

Morala în artă e o discuţie de ani şi decenii – de secole şi milenii! – zicea un prieten poet. Iar noi, încercând să intrăm în miezul problemei, avem în vedere două afirmaţii celebre pe această temă: „Dumnezeu nu are nevoie de artă”, a declarat Ioan Alexandru într-un interviu din anii nouăzeci. Pe de altă parte, reţinem o afirmaţie pilduitor-fundamentală a lui Andrei Pleşu din Minima Moralia: „Arta nu mă rezolvă!”

Arta am inventat-o noi, oamenii (care avem „nevoi materiale” şi „nevoi spirituale”),spre a umple un gol sufletesc. Ca să nu ne inunde imundul-imundiţia, mizeria putrefacţiei, am preferat să ne lăsăm confiscaţi de Estetic care, la rigoare, întruchipează Dumnezeirea, înglobând în sine cele trei categorii platonice, Binele, Frumosul şi Adevărul. Dar în ultima sută de ani s-a considerat că arta nu e completă dacă reflectă doar partea frumoasă a vieţii, ci trebuie să releve şi faţa ascunsă „a lunii” (ca şi când Estetica ar fi dublată de jumătatea ei întunecoasă, pe care la rigoare o putem boteza „Sordidica”!).

Prin anii optzeci, când încă mai erau la modă scrisorile, am expediat pe adresa revistei Flacăra – la Poşta redacţiei răspundea Alex Ştefănescu – o epistolă de atitudine intitulată „Arta între drog şi balsam”, care a constituit pentru marele critic pretextul unei anchete pe această temă.

Au răspuns mai mulţi creatori din toată ţara, fiecare dânduşi cu părerea pe marginea subiectului, fără să se ajungă la o concluzie fermă. (Dar iată două extreme posibile între care pendulează produsul artistic - în speţă, cel literar.)

Cartea lui Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Grey, reprezintă un soi de oglindă a artei/ literaturii, cum arta însăşi e oglindirea magistrală a vieţii. Eroul cărţii lui O.W. nu mai îmbătrâneşte, el îşi transferă toate efectele entropice ale fiinţei: oboseală, boală, îmbătrânire asupra pânzei unui portret pe care i-l execută cineva. Noaptea, Dorian Grey participă la abominabile orgii şi perversiuni care-l consumă, îl epuizează – îi otrăvesc trupul şi sufletul tânăr, ca dimineaţa să apară în văzul lumii senin şi surâzător, sclipitor. După ani buni, el apare la fel de frumos şi de tânăr, fiindcă toate efectele negative le preluase tabloul. În mod similar (sugerează conţinutul cărţii), arta e o „viaţă paralelă”, aparenţă de moralitate, de bine, adevăr şi frumos, care ia asupra sa toate mizeriile vieţii propriu-zise. Ea salvează temporar aparenţele, se păstrează neatinsă de trecerea timpului printr-o vrajă demonică. Dar la sfârşit totul se prăbuşeşte-n neant, lumea revenind la realitatea crudă: cad măşti, fantoşe se dezvăluie, strigoii pier la ivirea zorilor. … Perceput diferit, talentul literar este un dat (dar) împovărător, nu o sinecură; nu togă strălucitoare, ci sac auster, ţinută de tip monahal. Iar un om înţelept nu-şi precupeţeşte darul, ci mai degrabă şi-l investeşte. Practicarea scrisului este o vocaţie comparabilă cu cea sacerdotală, nu o îndeletnicire oarecare, deşi nu toţi cei care manifestă această veleitate o iau ca atare. (Este „ţepuşul înfipt în carne” care l-a incomodat toată viaţa pe Apostolul Pavel, convertitul de pe drumul Damascului.)

Am comis toate aceste truisme spre a ajunge la concluzia discuţiei noastre despre eticismul artistic în context contemporan. Nu dorim să dăm cuiva impresia că am confunda morala în artă cu morala în absolut. Dar nici n-am citit demult o carte, n-am văzut un film în care să fie prezentată o familie heterosexuală normală, ci numai deviaţii, perversiuni, viol sau incest – adulter, în cel mai „bun” caz… Aceasta să fie noua-veche morală, cea adjudecată în câmpul literaturii şi artelor: oare o carte bine scrisă este morală indiferent de conţinutul ei?

Nu ştiu ce răspuns vor da alţii în cestiune – pe mine (ca şi pe dl. Pleşu, de altfel) această artă nu mă rezolvă!

mozaic

Vizita lui Remus V. Giorgioni a avut asupră-mi, păstrând proporţiile, impactul „madelainei” asupra memoriei afective a lui Marcel, cu deosebirea că nu m-a trimis în căutarea timpului pierdut, ci mai curând în a celui câştigat… (aş zice).

Se întâmpla exact acum 50 de ani, în primăvara lui 1964 când, aflat ca elev intern în internatul Liceului Teoretic „Coriolan Brediceanu”, l-am avut ca pedagog pe viitorul scriitor Ion Velican, publicist şi epigramist de pe atunci care, văzându-mi pasiunea pentru lectură şi interesul faţă de scriitori, m-a dus la Cenaclul literar „Ioan Popovici Bănăţeanu”, ce funcţiona în cadrul Casei Orăşeneşti de Cultură „Ion Vidu”, al cărei director era profesorul Gheorghe Luchescu (pe atunci încă student la f.f.).

Emoţia ce am trăit-o în acea seară de sâmbătă a fost comparabilă cu cea din prima zi de şcoală, poate şi mai puternică fiindcă, trebuie să mărturisesc, aveam pentru scriitori un adevărat cult, îi consideram supraoameni, iar acum aveam să-i cunosc în carne şi oase, nu doar unul, ci mai mulţi dintr-odată. Este adevărat că pedagogul meu îmi vorbise despre unii dintre ei, despre prozatoarea Anişoara Odeanu, singura din cenaclul nostru care avea cărţi publicate, prezentă şi în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, compendiu, scriitoare preţuită şi de Camil Petrescu. (Cărţi tipărite a avut şi poetul Constantin Miu-Lerca, profesorul meu de matematică, dar care nu onora cu prezenţa cenaclul literar).

Nici Anişoara Odeanu - Doina Petean, soţia doctorului Crivăţ, cum era cunoscută lugojenilor - nu venea decât rar la şedinţele săptămânale ale cenaclului, iar atunci era sărbătoare. N-a fost prezentă în seara aceea, aveam s-o cunosc mai târziu şi m-a impresionat în mod deosebit prin distincţia, eleganţa, discreţia şi tonul măsurat. În schimb, au fost prezenţi poetul Lucian Bureriu, publicist, încă student la Filologia timişoreană, curs de zi, şeful neoficial al cenaclului. Şeful oficial era profesorul meu Gheorghe Oprescu, fiu de editor din Bucureşti, om de-o aleasă cultură, vecin cu familia viitorului mare prozator Nicolae Breban, actualmente academician, pe care dumnealui l-a descoperit şi încurajat ca scriitor. Mai erau prezenţi poetul sonetist Ion Mustaţă, despre care aveam să aflu că nu scrie decât sonete în formă fixă (de tip Francesco Petrarca), câteva sute, pe care le-a tipărit pe cont propriu şi a avut de-a face cu Securitatea…, o întreagă poveste! Omul acesta n-avea decât patru clase, din încăpăţânare, dar era un autodidact şi-un boem; l-am cunoscut mai bine la el acasă când, preţ de-o iarnă, i-am fost chiriaş împreună cu Ion Velican, după ce s-a transferat ca metodist la Casa de Cultură. A mai fost prezent în seara aceea, printre cenacliştii cărora Velican m-a prezentat ca tânăr pasionat de literatură, poetul în grai Virgil Şchiopescu, viitor profesor universitar de finanţe-bănci la Facultatea de Studii Economice Timişoara şi membru fondator al Cenaclului „Gura Satului”de la Radio Timişoara, cunoscut sub pseudonimul Uica Vică. La data respectivă era inspector de bancă la Banca Naţională, singura bancă din Lugoj (în afară de CEC). Venise cu un metronom voluminos, pe care l-a aşezat în faţa dumnealui pe masă şi a funcţionat cât a durat şedinţa. Ne-a explicat că venea direct de la cenaclul şahiştilor lugojeni, al cărui membru era.

Mai erau prezenţi studentul Gheorghe Beltechi, colegul lui Bureriu care, după un scurt profesorat la Fârliug, s-a transferat la Institutul de Lingvistică din Cluj şi a devenit autor al Atlasului lingvistic Transilvania; colegul meu viitor de liceu seral, poetul Ion Iovan şi membru al cenaclului de arte plastice din cadrul aceleiaşi Case Orăşeneşti de Cultură; vocaţii ce-i prefigurau cariera deoarece, după absolvirea liceului a făcut doi ani de Filologie la Timişoara, abandonând-o în favoarea Institutului de Arte Plastice, unde a ajuns profesor universitar doctor. De faţă mai era şi bibliotecara liceului, tot ca „iubitoare de literatură”, liceeni, iar ca responsabil din partea instituţiei care ne tutela era un om cărunt, distins, în prag de pensionare, Luca Vidu, care a ţinut să precizeze că n-are nimic în comun cu renumitul Ion Vidu, decât numele.

A fost o seară de poezie, a citit un grupaj de versuri Lucian Bureriu, referatul l-a făcut şi prezentat colegul Ghiţă Beltechi, după care au urmat discuţii critice pe marginea poemelor citite şi multiplicate în vreo zece exemplare puse la dispoziţia membrilor. Au vorbit majoritatea celor de faţă, eu m-am abţinut, deşi am fost provocat, dar nivelul discuţiilor era prea înalt pentru mine; în schimb, mi-am notat conştiincios în carneţelul anume adus tot ce mi s-apărut interesant. La urmă i s-a dat cuvântul şi „inculpatului”, care a vorbit cam un sfert de oră, ţinându-ne un mini-curs de estetica poeziei. Va să zică, asta însemna o şedinţă de cenaclu literar! Eram şi puţin dezamăgit şi mândru-fericit; dezamăgit fiindcă această şedinţă semăna cu o lecţie de discutarea compunerilor libere pe care ni le dădea profesorul de română, iar după ce le corecta alegea una dintre ele, cea mai bună, şi ne cerea s-o evaluăm noi, în final dumnealui trăgând concluziile…

Acest profesor al meu de gimnaziu (ciclul doi, cum se spunea în deceniul al VI-lea, „obsedantul deceniu”), Filaret Munteanu, a fost şi un foarte bun „grămătic”. Cu gramatica învăţată de la d-lui am intrat la facultate, fiindcă la liceu, cursul seral, nu se mai făcea gramatică. Eram mândru-fericit fiindcă m-am aflat la aceeaşi masă cu scriitori-publicişti, cu profesorul meu şi am aflat o sumedenie de noutăţi, începând cu unele cuvinte necunoscute mie la acea dată şi pe care le-am căutat în D.L.R.M., continuând cu noi nume de scriitori şi operele lor, poeţi îndeosebi, de critici literari ş.a.m.d., pe care i-am căutat apoi în biblioteci şi i-am citit ulterior. Eram mândru-fericit şi fiindcă participasem la citirea şi discutarea în primă lectură a unor poezii ce urmau să fie tipărite în reviste literare, în volum chiar, cum s-a şi întâmplat peste un an sau doi, cu Afectivităţi conştiente de Lucian Bureriu, ceea ce mi se părea extraordinar: să-ţi vezi numele adunat pe-o carte. (Ştiam de la clasă că însuşi marele Eminescu, înainte de a le publica în revistă citise la Junimea mare parte din poeziile sale şi asculta de critica junimiştilor, a lui Titu Maiorescu, cu precădere, deşi manualele şcolare (din vremea comunismului, n.red.) îl considerau încă pe Maiorescu un critic literar retrograd şi reacţionar, inferior lui C.D. Gherea).

Reîntors la internatul liceului, m-am dus direct în camera pedagogului, am luat D.L.R.M.-ul şi am căutat semnificaţia cuvintelor ce mi le notasem în carneţel, apoi am tăbărât cu întrebările asupra lui Velican privind alte nelămuriri, întâlnirea prelungindu-se până târziu în noapte… Povestea s-a repetat în săptămânile următoare, până am plecat în vacanţa mare, de fapt până la absolvirea şcolii de meserii, timp în care am avut o lungă listă de autori şi cărţi pe care urma să le citesc. Cei din generaţia mea, şcoliţi în deceniul proletcultist, îşi mai amintesc, cred, care erau capodoperele literaturii române din manualele de gimnaziu: Lazăr de la Rusca de Dan Deşliu (pentru poezie), Mitrea Cocor de M. Sadoveanu (la proză), Cetatea de foc de Mihail Davidoglu pentru dramaturgie. Or aici, la cenaclul literar, am aflat cine-i Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi – altul decât cel din 1907 – Peizaje - , George Bacovia, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, dar şi nou-apăruţii din perioada „dezgheţului”: Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc. În acelaşi context am făcut cunoştinţă cu Francesco Petrarca, Lamartine, Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Mallarme, T.S. Eliot…, cenaclul nostru fiind dominat de poeţi.

Pe mine însă mă pasiona proza, citisem la recomandarea dlui profesor Gh. Oprescu pe Cehov, cu proza lui scurtă, dar aflasem că marii scriitori ruşi sunt Lev Tolstoi şi F.M. Dostoievski, iar din literatura germană Thomas Mann. Am tăbărât asupra lor şi am citit pe nerăsuflate Anna Karenina, Crimă şi pedeapsă, Casa Budenbrook (nu Doctor Faustus, cum îmi recomandase Bureriu, germanofilul meloman). În anii care au urmat, am citit Kafka, Joyce, Hemingway, Faulkner, Camus, Proust…, pe care i-am predat mai târziu la clasele de filologie. E uşor de înţeles cât de bine mi-au prins aceste lecturi ca licean, la orele de română. S-a întâmplat însă un paradox, o anomalie, pe care au avut grijă dascălii mei s-o remedieze: citisem clasicii literaturii universale, dar nu şi Ciocoii vechi şi noi, Mara, Ion, Ultima noapte…, Enigma Otiliei, Moromeţii. Mi se păreau lecturi facile, pierdere de timp, dar cu regimul lecturilor obligatorii verificate… am fost adus cu picioarele pe pământ.

Ulterior, ajuns la catedră, am procedat la fel cu elevii mei, aceştia oferindu-mi mari satisfacţii pe termen lung.

Cenaclul nostru literar a fost pentru mine o adevărată şcoală, nu doar datorită celor de mai sus: pe la noi veneau în vizită, cel puţin o dată pe lună, scriitorii timişoreni Anghel Dumbrăveanu, Sorin Titel, Alexandru Jebeleanu, Cornel Ungureanu şi participau la şedinţele noastre efectiv, fiindu-ne de un real folos. Aşa a început seria schimburilor de experienţă, nu doar cu cenaclul literar Victor Vlad Delamarina din Timişoara, ci şi cu cele din Arad, Făget, Caransebeş, Reşiţa, colegi în ale scrisului, cu unii din ei întâlnindu-mă la tabăra de creaţie din Orşova, din vara lui 1965, înainte de scufundarea insulei Ada-Kaleh. Ţin minte că ne-au trecut cu bărcile cu vâsle (un fel de luntri) pe insulă, unde am petrecut o după-amiază întreagă plimbându-ne pe străduţele liliputane, degustând dulciurile turceşti de pe tarabe şi bând prima mea cafea făcută la nisip. În săptămâna cât am stat acolo împreună cu poetul Ion Mustaţă, s-au perindat nume mari ale literaturii din toată ţara, inclusiv din Bucureşti. A fost o adevărată sărbătoare a minţii şi sufletului…

Tot sărbători erau şi serile când ne onora cu prezenţa Anişoara Odeanu, care a citit o singură dată în cei cinci ani cât am frecventat cenaclul lugojean o proză scurtă dar, la rugămintea noastră, ne-a vorbit de marii scriitori pe care i-a cunoscut în perioada cât a stat la Bucureşti. La fel şi vizitele estivale ale lui N. Breban, când prelungeam activitatea cenaclului, numai pentru a-l avea oaspete.

El ne punea la curent cu „actualitatea literară” bucureşteană, deoarece făcea parte din cercul lui Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Gelu Ionescu – pe ultimii doi i-am avut mai apoi dascăli, lector, respectiv conferenţiar la literatură universală. Îmi amintesc că în 1968 şi-a lansat în cenaclul nostru romanul Animale bolnave, într-o sală arhiplină cu toată elita lugojeană iar a doua zi dimineaţa, pe la 10, împreună cu L. Bureriu şi I. Iovan l-am vizitat acasă, prilej cu care i-am cunoscut şi mama, foarte ospitalieri amândoi. (Spun asta, deoarece în cenaclu ne cam trata de sus, ca pe nişte provinciali, ceea ce şi eram, - cu excepţia domnului profesor Gh. Oprescu, căruia îi arăta o consideraţie deosebită.) Activitatea cenaclieră s-a completat cu ieşiri în public, întâlniri cu cititorii, lansări de carte (cazul volumului de debut al lui Bureriu), inclusiv la sate, în cămine culturale. Cenaclul nostru a lansat şi o revistă literară murală, lunară, „Constelaţia lirei”, afişată la poarta Casei de Cultură din Lugoj, apoi multiplicată, revistă în care au debutat majoritatea celor tineri; cu ea mergeam în „schimburile” noastre „de experienţă”, prezentând-o ca pe o carte de vizită a cenaclului. Devenisem o mică familie, nucleul acela de patru-cinci persoane: Bureriu, Velican, Mustaţă, Iovan şi subsemnatul, care prelungeam şedinţele săptămânale de sâmbătă seara la vreo grădină de vară, sau plimbări prin parcurile Lugojului, ne vizitam chiar la rugi (ca „goşti”), la onomastici sau aniversări. A fost o epocă deosebit de frumoasă, plăcută, mai ales utilă pe termen mediu şi lung: orizontul de cultură ni s-a lărgit considerabil…, având un ascendent asupra colegilor neobişnuiţi încă din liceu, cu dezbaterile critice orale; experienţa dobândită în cenaclul literar lugojean m-a ajutat la toate nivelele, ca elev, student, iar apoi la catedră. Au fost adevărate pietre de temelie pentru devenirea mea ulterioară, având şansa unor mari dascăli în gimnaziu, liceu şi Universitate, care au reuşit ce ne spunea academicianul Şerban Cioculescu la festivitatea de încheiere a studiilor universitare, în iunie 1973: „Dacă în anii aceştia de studenţie noi, dascălii voştri, am reuşit să vă conştientizăm cât de puţin ştiţi din ceea ce trebuie să ştiţi şi merită ştiut, înseamnă că ne-am făcut datoria!”

Prof. Dimitrie Costa * (N.R.: Menţionăm că această evocare a fost provocată de o vizită a noastră făcută la Lugojel dlui profesor Costa , întors acasă după 40 de ani de profesare a literelor la Bocşa, unde s-a numărat şi printre membrii fondatori ai revistei „Bocşa culturală”, autor de cărţi, colaborator şi al altor publicaţii culturale. Subtitlul aparţine redacţiei)

actualitatea literară 7 Andrei îi spunea lui Ştefan Vipus împreună cu Puklin s-au pornit să mă caute într-o joi dimineaţă, la o oră în care cocoşul încă nu cânta, aşa, cu noaptea în cap şi-au luat în picioare adidaşii, s-au pornit flocoşi, au coborât scările împodobiţi în sacouri cu nasturi lipsă, fără cămăşi dedesubt, ambii nu purtau chiloţi iar în buzunarul interior al sacoului le era vârât câte un plic de aceeaşi înălţime, tocmai dădeau colţul străzii Uzina, alergau cu ochii ţintiţi în sus, spre crengile copacilor, la nori, cu gura căscată, cu gura închisă, cu gând să dea de mine, la vreo cinsprezece paşi mai încolo de acum se aplecau pe sub automobilele parcate pe autostradă, pe după roţi, pe urmă işi băgau iscoditor ochiul şi în ţeava de eşapament, printre altele se interesau de măturătorii încovoiaţi cum să ajungă la plajă fără să ocolească satul în zadar. Îşi trăgeau sufletul dar şi fără a-şi trage sufletul, îşi puneau întrebări unul altuia în legătură cu scopul meu, erau preocupaţi de locul în care mă aflam, pe ăla pe care mi l-am

Oleg Carp

nr. 40 n iunie-iulie 2014

Remember 50

(Amintiri de cenaclu cu scriitori lugojeni)*

ales, ferit de ochii lor, cine ştie ce face el acum acolo, şoptea Andrei când mai să ajungă pe cozorocul unui mal de râpă, poate bea apă, zicea el, sau poate se scarpină acum ca mine, continuă Ştefan, iar cu palma sa albă ferea straturi de urzici bătrâne, cu toate acestea, Ştefan avea o datorie bănească faţă de Andrei, încă de anul trecut îl tot pasează săptămânal sub pretext că banii sunt nimic în comparaţie cu scopul lor de a mă găsi pe mine, ăla rătăcit, acoperit de perdeaua minciunii.

Fantezii cu Solos Solos ăsta câteodată mă face să cred în una: că-s prost. E unul dintr-ăia care are tăinuit în adâncul său suflul umorului, preferă să tacă, de fapt, mai mereu tace, numai atunci când îl scot din săriţi cu întrebările mele, se ridică de la masă sau face altceva şi însailă câte o perlă de-alui, din aia, că pe loc ajung singur la concluzia că sunt pe bune prost.

Mă întorc pe altă parte Alaltăieri m-am culcat cu mâinile sub cap şi de atunci fluier.

De aproape trei zile tot sforăi şi n-am treabă. Cu toate că, mint.

Ceva deranjeză. Încă nu ştiu ce, dar presupun că e vorba de nas.

Mucii care s-au adunat timp de o vară în căile mele respiratorii, acum dau în clocot. Câteva femei răcite aleargă prin Metrou după un tânăr în roşu, probabil că puştanul este fiul uneia dintre ele sau poate că e un hoţ de buzunare. E o după-amiază aprigă, soarele nu glumeşte. De ceva vreme păsările nu mai răcnesc printre ramuri cum obişnuiau ci se concentrează aproape toate mai pe sub streşinile caselor acoperite cu ţiglă, mai pe sub tufari, mai pe sub rochiile florăreselor care, însetate şi sleite de puteri, se sprijină cum pot de colţurile clădirilor. Paharul de apă, cuţitul, farfuria umplută ochi cu macaroane amestecate cu brânză, jumătate de pâine, portofelul, furculiţa şi fărâmiturile de biscuiţi zac turtite şi sparte de roata bicicletei în faţa oglinzii din dormitor. Este ziua în care trebuie să îmi ridic salariul. Să fie nişte bani acolo pentru cheltuieli rapide şi mărunte. La fiecare bere băută se dă câte o turtă de mălai coaptă. Vacanţa ar fi put dura încă o săptămână dacă Solos nu mi-ar fi golit cartela de credit cu o seară înainte. Pieptenele metalic cu dinţii rari dar fără mâner îl agăţ în cuiul de la bucătărie, acela care nu ştiu de ce este bătut în perete chiar deasupra plitei de aragaz, în acelaşi cui anin şi mănunchiul de chei, sunt paznic la grădiniţa de copii şi am obosit de atâtea uşi încuiate. Văd cum o umbră de câine traversează în diagonală tavanul. Îmi amintesc că dorm pe acoperiş sub cerul liber. Ca să nu sforăi mă întorc pe o parte.

După o foarte scurtă pauză de linişte încep să grohăi. Fără să mă ridic din pat mă întind orbecăind după paharul cu apă, dau de cioburi şi de macaroanele fleşcăite peste covorul persan. O oră mai târziu am adormit din nou, mi s-au pus pe ochi ochelari de soare. Din cauza febrei de august antenele scârţâiau ameţite pe acoperiş iar jos în curte copii ţipau ca pescăruşii după ploaie.

Pepene roşu, pepene galben Nu ţin minte cu câte veri în urmă cocostârcii şi-au croit culcuş pe creasta casei mele. Ieri, după ce am adormit, un minut mai târziu, am văzut cocostârcul cum se dă cu liftul, de la parter la etajul 18 şi înapoi. Era îmbrăcat de zile mari, ca un dandy. Purta în subraţ o lingură din aur. Iar în cioc îi fumega leneş un trabuc cu aromă de roze. Cu mâinile la spate, bâţâia dintr-un picior ca un parlamentar care nu găseşte cuvântul potrivit atunci când dă interviu jurnaliştilor. Am scos o roşie din buzunar, cu cheia de la apartament am împărţit-o în trei, i-am întins o felie cocostârcului. Am ridicat receptorul şi am spus alo. Vocea de dincolo îmi părea cunoscută, cu toate acestea nu puteam înţelege cine era vorbitorul. Îmi vorbea când cu glas de femeie, când cu glas de bărbat. Am spus încă odată alo şi am întrebat cine e. N-am mai aflat cine era, îmi comunica să ies afară.

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

Vlad Moldovan

Tripon

Eu aş zice că îs sălbatic dar nu vreau să epatez şi nici să exagerez şi dacă nu sunteţi de acord aş lăsa de la mine imediat.

Sunt o fire molcomă cam cum sunt câinii scunzi de pe străduţele mărginaşe.

Puţin băţos dacă mi se permite.

Puţin afectat sau evaziv dacă nu.

Dar credeţi-mă înţeleg destul de repede ce şi cum dictează sufleţelul vostru.

Uneori, când am stat prea mult singur mă entuziasmez rău de tot de ceea ce scriu şi cred că e ceva nou din care câţiva or să ştie ce să facă.

Dar nu sunt sigur aproape niciodată. Însă sunt extatic şi mă umple incredibil din afară la fiecare milimetru de minunăţie Îmi place muzica şi îmi place ce e miraculos sunt multe lucruri cu adevărat miraculoase - Numai dacă nu le-aş zburătăci prin cuvintele conştiinţei – Aşa îmi spun.

Aşa mă îmbărbătez. Ştiu că şi eu, ca o maimuţă, Ca şi voi, dacă m-aş confrunta cu experienţele dificile ale vieţii, dacă m-aş găsi într-o situaţie de supravieţuire, mi-aş da arama pe faţă, adică aş face lucruri naşpa şi necesare.

Chestii mediocre sau triste în sinceritatea lor pe care le-aş uita destul de repede.

Dar nu mi se întâmplă aşa, şi mă pot considera extrem de norocos că mă ţine lumea într-un cocon ciudat

Splinteri şi uşchiele strălumină pereţii navei răspândindu-se sălbatec prin ceaţa sticlită.

E o plasă de calcule infragalactice Se înalţă prin case Se înalţă peste hotare sâmburii vigilenţei.

De pe timbru Oiţe jupuite şi hălci de bidivii şi păsări secerate cu gâturi încă vii

Tocmai a trecut un biciclist şi după el o maşină.

Văd că gândim în posibilităţi lumea se pliază domol pe frumuseţea lor zgrunţuroasă.

Problema mea însă e că sunt cam sălbatic.

Tehnicile mele nu se potrivesc cu ale multor oameni.

Nu pot vorbi prea mult pentru că mă hăpăie imensitatea din ce în ce mai crudă.

Nu am răbdare să schimb impresii dar am toleranţă iar uneori mă tem de modurile voastre de desfăşurare.

fac valuri si engrame. un set în mecanica celestă.

Totul continuă Îmi şopteşte adminul şi îmi frânge inima

Încerc să fiu sincer şi să nu le înfloresc.

Mi-am găsit o spărtură în zid îmi vine până la umeri şi pot să scriu comod.

Soarele bate în dreapta mea cum numai în septembrie poate bate o ia pe la spate, trece de ierburi, se înfiltrează sub pietre.

Sticla de bere stă în stânga mea nu trebuie să mă întind prea tare să o apuc.

Nu am multe de spus: Cred că suntem nişte maimuţe care învaţă necontenit tehnici.

Tehnici foarte diferite Şi stranii.

Unii le au cu socializarea.

Alţii fac câte un lucru şi după aceea povestesc despre el sau îl analizează.

E safe.

E pentru schimb.

Un fel de mimetism hilar. Şi eu fac la fel.

nr. 40 n iunie-iulie 2014

ce greu în abator mai bine’ n propagandă la spice aurite pe tăvi roz maşinale pastile şi neoane din cecuri virtuale

şi că am reuşit până acum să fentez „greutăţile vieţii” extrem de bine.

Din postura asta vă vorbesc.

Ca un Extrasensibil vă spun că e minunat.

Pentru că aura se arată prea des într-un zid zdrelit, pe un acoperiş spulberat de lumina lui septembrie.

Hăt sus în văzduh Ici şi colo sub streşini.

Divinaţia şi liniştea sunt virtuţi gemene.

Divinaţia şi liniştea mă leagănă de când am făcut ochi.

Am stat am citit ce am scris puţin m-a furnicat puţin e ridicol şi după asta repede am văzut nucul imens.

Pe trunchiul lui apusul face ce trebuie.

Cred, şi cu asta termin, că unor oameni le este dat să fie fericiţi în singurătatea lor meticuloasă.

Arte, meserii Elanul şi Struţul, animale heraldice, le ţin în ţarcuri separate, fiind bucuria vieţii mele. Împing balega cu teul, îngânat de spiritul vrăbiilor înăsprite în ceaţa dimineţilor verzale.

Apoi golesc vălăul ferindu-i de strămoşii lor amfibii.

Armura le-o afund dincolo în cadă sub apă cu sare şi am să-i bag şmotru să se vadă la oranjerie mândria adevăratului juvete.

Prind elanul de căpăstru şi cu palmele umede Urmez sfatul dat de Voichiţa Ea spune şi spunea: ”Vâră-le, Vâră-le Ghimbir la gingii!”

Calypso Fulgeră deasupra celor mai munciţi ulmi Spectro pe dealurile din depărtare.

Ustensile care ne schimbă viaţa mici fosfene din curtea fabricii

Nimic nu le mai leagă de munca strămoşească A Chinei noastre mumă Ci Banca cea măiastră Ne ticluieşte fonduri Venituri forfetare cu rate maximale când graficu-i în vale Vin tancuri mii în pustă în şir pe autostradă explozii surde gustă globalizata pradă.

În fluturul trăilor Pe planeta de pe soare păsări în păduri ce se îmbucă cu păsări pe găteje În oceanul în tangaj pânza de sac e ferfeniţă înnoadă scânduri şi o seamă de ciurucuri muiete.

Noricel – te scuturi, Maxima! în pântecel de vale?

Adunatu-s-or vectorii descătuşaţi?

Primenitu-s-o maimuţa în iatac? [mi s-a spart un borcan în care am turnat cafea fierbinte şi concomitent, mişcându-l am auzit un clinchet de cuburi de gheaţă. Apoi am turnat clocotul în alt borcan şi am început să beau din el cu o riguroasă atenţie prin care filtram lichidul astfel încât rămăşiţele să-mi rămână pe buze şi doar pe ele să le zdre lească]

nr. 40 n iunie-iulie 2014

şcoala de poezie

Vasilica Ilie

actualitatea literară 9

să joace cu ielele un dans nebun, şi-apoi să moară sufocată-n fum.

M-aşez cât mai comod într-un jilţ, şi-ascult cum toamna-şi plânge-ncet, pe muzica lui Vivaldi, desfrunzirea.

Când visul prinde aripi şi-i simt armonia care adapă simfonia ca roua pe o floare, văd un fluture cu aripi de lumină, se-apropie încet şi cu blândeţe, îmi fâlfâie la uşa sufletului…

Dezamăgire Ah, mi-e greu iubite să cred că rolul nostru, pe care l-am jucat pe scena vieţii a fost iubirea! Şi mă tem că tangoul a luat sfârşit, tocmai când voiam să jucăm timpul pe degete. (În gările, unde am poposit cândva, totul a rămas inert şi alb; scaune, locomotive, felinarele de pe peroane nu mai au gaz, nesomnul împleteşte o pană de curent, visele nu-şi mai găsesc lăcaşul imaginaţiei: totul este în beznă ca şi iubirea noastră...)

Mă doare gândul şi sensul cuvântului din care tocmai am ieşit; mă doare chiar lumina din întunericul căruia cu greu m-am eliberat şi nu ştiu dacă îngerul meu salvator mă va mai iubi de-acum ca-n prima zi de naştere şi îşi va mai deschide aripile ocrotitoare vreodată.

Cum să mă adun din această dezamăgire şi din acest haos, când tu semeni doar depărtare între noi?

Iată, vântul îmi cântă a pustietate şi mă invită la dans în paşii singurătăţii, iar eu ca o lebădă mută îl urmez vălurită de ape, dintr- un ordin care mă înspăimântă...

Scrisoare Iubite, nu ţi-am vorbit de ceva timp despre mine; Îngerii au cernut zăpezi ca-n basme peste lume şi-o zână prea frumoasă c-o baghetă m-a întinerit! Ştii, zilele s-au transformat în fecioare, ademenindu-mă să mă scald în lava unui vulcan...

Nopţile au devenit dintr-o dată prietenoase, asemeni altarelor unde rugăciunile au har...

Ah! şi inima din piept îmi tresaltă grăbită, parcă ar fi o copită de cal la trap alergând; dacă ar fi pusă la jug ar ara hectare într-o clipă, să semene sub brazde o nouă flacără de iubire!

Doar raţiunea mă îndeamnă să mai reflectez şi-mi spune că sufletul este prins ca o capcană, între cer şi pământ între dorinţă şi neîncredere. Şi află iubite că nu este uşor să te mişti, să respiri, într-un univers când totul ţi se pare potrivnic iar la mijloc de suflet se află însăşi durerea...

Un vis În fiecare noapte m-ascund într-un altar, zidit în ochiul toamnei.

E frig şi-aprind lumânări parfumate ce mă-ncălzesc, mă moleşesc, şi-n vise stranii alunec…

Mă văd trasând un cerc de foc; şi-n mijloc arunc singurătatea,

Vreau să-i deschid şi să-l primesc aşa cum se cuvine; dar armonia se-ntrerupe brusc, ca tăietura unui brici.

Aud singurătatea cum strigă disperată după ajutor, cu zvârcoliri de şarpe ce se apropie de foc să mă înghită, însă cercul care mă protejează a devenit divin.

O las să strige ca o nebună până se sufocă; şi-n altarul tainic închin smerite rugi, să pătrundă raza de lumină pe care o aştept de ceva vreme.

Cântec de vară O, cum îmi cântai fără să cânţi, în dimineţi cu rouă sau în cele fără, cum te- aşteptam pe la fereşti, sau m-ascundeam să nu mă afli!

Cum mă pierdeam în glasul tău când nu-mi cântai pe la amiezi, şi cât sufeream când nu mă rătăceam acolo, unde tu cu seara m-ascundeaţi! (dintotdeauna am iubit vara, ca o amantă a vântului turbat, ce seamănă sămânţa pe hotarul, unde iubirea este sufocată).

Fug şi n-aş fugi de tine, m-aş ascunde, în crăpătura unui munte cu inima zdrobită dar mi-e teamă că n-ai să mă găseşti niciodat’, că aş descoperi ceea ce am căutat o viaţă!

Aş mai sta şi n-aş mai sta o clipă să-ţi ostoiesc regretul că nu mă poţi avea; de-aceea m-am gândit să mă ascund în vară, să fiu amanta vântului turbat!

Tăcerile din noi Ah, iubite! am păstrat dragostea noastră ascunsă, ca pe o partitură a unui cântec murmurat de primăvară, pe care am fredonat-o doar cu fiorul inimii; nimeni să nu îndrăznească să întineze frumosul!

Uneori, tăcerile sunt mai fertile decât cuvintele; aş fi vrut ca ele să se unească simplu, într-un ecou, iar simţurile noastre să nască fericirea de a ne întâlni, în ceasul cel de pe urmă al strigătelor tăcând.

Câteodată mă doare aşteptarea unui semn de-al tău, iar tăcerea vrea să se elibereze ca un fluture captiv. Îi aud fremătarea surdă din piept, pur şi simplu, mă sufocă în dor şi nu ştiu cum s-o eliberez de teamă, să nu se rătăcească în pustiu. În iarna care a trecut doream să hiberneze, să-mi lase răgazul de a lua o pauză de iubire; dar ea îmi topea ca un fulg de nea fiorul, şi-mi flutura în piept iubirea pe buze nerostită…

Câte anotimpuri vom mai aştepta desţelenirea tăcerilor, şi-n pieptul nostru câţi pomi vor înflori?

Matei Hutopilă (n. 1987), de obârşie din Izvoarele Sucevei, Bucovina. A debutat cu „copci” (Casa de editură Max Blecher,

Bistriţa, 2011), după care a mai publicat „în prezenţa lucrurilor. căldura soarelui în iarnă” (Zidul de Hârtie, Suceava, 2013) şi „bukowina ueber alles” (Zidul de Hârtie, Suceava, 2014).

Membru al grupului literar Zidul de Hârtie din Suceava. „copci” a fost nominalizat la Opera Prima în cadrul premiilor Eminescu, a luat premiul pentru debut al Societăţii Scriitorilor Bucovineni şi premiul pentru debut al Societăţii culturale Hyperion din Botoşani. Versuri în Dilema veche, Steaua, Tomis, Hyperion, Paradigma, Poesis International. Texte din primele două cărţi au apărut în traducere în franceză (în revistele pariziene Secousse şi Aka) şi engleză (antologia apărută în cadrul FILIT 2013). Lecturi publice la Bucureşti, Iaşi, Botoşani, Suceava, Cluj şi Sibiu. Textele prezentului grupaj sînt din ultima carte a sa, lansată în iulie 2014.

Matei Hutopilă

între gardurile bunicilor ca leu-n savană eram mic nu eram nici la şcoală şi eram rău negru-n cerul gurii zicea mamaia că îs i-am dat cu piatra-n bot lui văr-miu şi i-o curs sînge, hai la dispensar l-am strîns de puţă pe văr-miu şi i-o curs sînge, hai la dispensar pe copiii de pe uliţă prin cerdac prin grădină i-am fugărit s-au înţepat în darac, s-au tăiat în sticle sparte le-o curs sînge au plîns i-au în picioare în cazanul cu apă de ploaie

mama şi tata de la mine acolo s-au certat, tata a spart un geam de fiecare dată îmi părea rău de-mi zvîcneau obrajii, nimic nu lăsam să se vadă

ne-am întors s-o luăm pe dincolo, să nu călcăm prin sînge pieţarul îl bătea pe moş hău stăteam toţi gură-cască iar pe feţe mai mult mirare sau frică tata a zis nţ nţ mamei i-au dat lacrimile mie mi-a fost atît de milă a fost singura dată cînd am văzut sînge pe portul popular sîngele care nu s-a spălat s-a văzut cîteva zile acolo, îngheţat, fiind iarnă

iisus matei hutopilă

din seria polako-bucovinskă și pentru că maria peszek ieri l-am văzut pe bunicul după şapte ani oasele înnegrite dar costumul şi basca intacte de la parastas imaginea asta o mai am în minte şi alcoolul în mine că cu noaptea-n cap am plecat de la ţară să fugafuga la muncă-napoi oameni buni şi spăşiţi navetiştii la cinci dimineaţa de sfîntu gheorghe nu-i liber, că sfîntu gheorghe nu-i ruşii şi americanii şi douăştrei april nu-i douăştrei august în fine, am ajuns, oraşul blonde pe catalige mişună prin centru printre picioarele lor de-aş trece şi n-ar observa că doar lentilele ray ban şi calvin klein resping ultravioletele şi fraierii africani raşi în cap mişună prin oraş ca nişte ursuleţi haribo uriaşi şi plini de sine în auchan, banane şi smîntînă pentru toţi din cele patru vînturi, clădirile corporaţiei veghează scuarul într-una din ele scanez cartele de acces la fiecare uşă îmi ocup cuşca din care am grijă să fie bine ca să nu fie rău doar au şi bastarzii o gură pe care s-o umplem şi-o limbă pe care nu şi-o-nghit

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 40 n iunie-iulie 2014

Un cuceritor de necucerit

Mereu cuceritor (Daniel Cristea – Enache îi infirmă ironic succesul la femei; eu cred că poate orice, dacă a cucerit-o pe Doamna Domniţa), mereu destins, mereu amuzant şi indiscret cât cuprinde, Alex. Ştefănescu re-activează, ca să nu spun repetă, scene din scena lumii literare, unde, de altfel, se poate întâmpla orice. O face respectând neabătut regula sincerităţii. Ba chiar, autor al unui Jurnal secret (secretul lui Polichinelle, pe semne) promite noi indiscreţii într-o carte viitoare, unde nu se va fofila să mărturisească tot ce s-a întâmplat în buncărul acela nordic. Ba chiar va oferi re-gîndirea ironică a situaţiei.

Tolerantul umorist e nemilos doar cu arogantele pretenţii ale autorilor comentaţi. În urma unei cronici la Iluziile literaturii, Alex. Ştefănescu avându-le, Eugen Negrici îl lipseşte de preţioasa ofrandă în fazani; numai un an, pentru că vânătorul vânat, revenindu-şi, îi cadoriseşte nu unul singur, ci doi fazani. Cezar Ivănescu încearcă să-l ia la bătaie după o cronică negativă şi mi-am amintit ce ne povestea, mie şi Bătrânului. Că aruncase, la nervi, o scrumieră grea în capul lui Virgil Mazilescu. A fost cât pe ce. Şansa ironiei de a aviza închipuirile scriitoriceşti e maximă; distanţa între ce este fiecare şi ce vrea să fie este, uneori, uluitoare. Pe Sorescu îl contra-zice ironic; cu Paler e de-a dreptul coroziv.

Alex. Ştefănescu decupează cu mână sigură secvenţa ce-l poate reprezenta pe fiecare „cărţar” în parte: Emil Brumaru, „în stilul lui mereu burzuluit”, l-ar închide , după o tabletă, în dulapul lui îndrăgostit; eu îmi imaginez că, acolo, criticul ar da de „sutiene mici cu miros rar”, ca-n poezia brumarică de tinereţe. Dar ferească Dumnezeu peste ce-ar putea da acuma (v. „Plai cu boi”). Mai bine nu. De altfel, între a face sex şi a înghiţi o musaca, Alex. Ştefănescu (nostim în ironie şi în auto-ironie), preferă musacaua, convertindu-l şi pe Mircea Dinescu, meşter în da cu telul în ciulama. Episodul merită citat in extenso: de ce e de apreciat o musaca sănătoasă? „În primul rând pentru că pe musaca nu trebuie să o conving. Mi-o aduce chelnerul şi eu mă delectez pe loc cu ea.

Apoi... Cu musacaua nu trebuie să mă ascund prin unghere întunecoase. O mănânc, după cum vezi, la lumina zilei. Şi mai sunt şi alte motive: musacaua nu rămâne gravidă, nu are SIDA, nu pretinde să o cer de nevastă...”

Replica învinsului Dinescu: „Chelner, adu-mi şi mie o musaca!”

Lui Alex. Ştefănescu îi stă bine să fie homo ludens, nu scorţos şi închipuit; caută compania celor cu mult umor („G. Arion este omul cu cel mai mult umor din câţi am cunoscut vreodată”), nejenându-l epigrama: „În viaţa lui terestră nu este taciturn, / Din contra, e volubil, isteţ şi sprintenel, / El tuturora pare că-i tras ca prin inel. / O scurtă completare – inelul lui Saturn.”

Intră cu plăcere în rolul de analog pe negativ (un Sancho Panza pentru Quijoţi); nu deformează în favoarea sa; rămâne fidel story-ului şi replicii; joacă rolul receptorului voit-naiv, când vrea s-o facă. Dar, mai cu seamă, e perseverent (ca să nu spun perverserent) în auto-ironie.

Să râdem cu Alex. Şt.? Da, cu el poţi râde „ca în studenţie”, poţi face „beţii de râs”, te poţi cocoşa sub hohote, chiar într-o situaţie improprie, nepotrivită. Cine n-a trecut prin aşa ceva?

Cezar Ivănescu mi-a şoptit, la o conferinţă prea sobră: „Nu mă face să râd”, ceea ce ne-a declanşat amândurora un râs chinuitor, pe înfundate, irepresibil, prelung, de se zguduia şirul de scaune pe care eram aşezaţi.

Pe Georgică Pruteanu l-a plăcut, cu tot cu comportamentul său atipic. De ce? Pentru că „avea un umor binevoitor, nu râdea de cei din jur, ci râdea cu ei”. Pesemne i-a scăpat emisiunea cu diriginta poporului, Alina Mungiu.

Invitat la o masă încărcată de bunătăţi, George întreabă dacă nu-i ceva de mâncare în casa aceea. Replica lui Alex. Ştefănescu e năucitoare: „Gulaş.” Adevărul e că, Georgică, devenit Mitică de Dâmboviţa, săltăreţ prin partide opozante, mânca şi zacuscă, şi gulaş. În Republica Socialistă România, „veselia era suspectă.”

Nu şi la SLAST, rememorează umoristul. În redacţia „Cronicii”, ne apăram de directivele idioate ale Cabinetului de Partid hăhăind, în vreme ce redactorul şef Liviu Leonte, înveşmântat invariabil în gri sceptic şi nedezlipit de geanta diplomat, mergea supus la sediul PCR după „comenzi sociale”. Cum să fi gustat râsul batjocoritor? S-a răzbunat.

Farsa era, atunci, o tentaţie irezistibilă. Ce masă a plătit

Horia Zilieru la restaurantul Traian, aflând (vocea telefonistei era a mea) că devenise membru PEN- Club. Râdeam ca smintiţii, râs destul de imprudent, intrând sub ochiul vigilent al forurilor. Ion Ţăranu era Jean Urbanu, Ion Puha – Puha Goală. Dintre farsele curente? Bădia Leon primise de la Procuratură (cu ştampilă falsă) chemare să dea pe faţă, cân’ cu decretu’ cu pricina, veniturile ilicite despre care făcea vorbire într-un reportăjel. Mă întreb dacă n-a făcut-o, deşi începuse să bată la maşină un text de scuză: cum că reportajul pe care-l scrisese ţinea de ficţie, nu de „cotidianitate”. Criticul de artă Radu Negru, coureur recunoscut (n-ar fi preferat musacaua), fusese convocat la Direcţia Sanitară, ca infestat de o boală ruşinoasă. Şi câte şi mai câte.

Povestaşul Alex. Ştefănescu nu-şi ascunde (n-o poate face sau n-o doreşte?) simpatiile şi antipatiile. Pe cine simpatizează e limpede: pe Dan C. Mihăilescu (cu şart şi cu şarm, istoriseşte strategia lui învinsă, când, dând şah la Domniţă, a pierdut meciul) şi pe Daniel Cristea – Enache („Eu îl consider criticul literar nr. 1 în literatura română de azi”; nu m-am îndoit nici eu de asta, până n-am citit interviul cu Paul Cornea, apărut la Polirom, ed. „Cartea Românească”, 2013; după, l-am pus pe D.C-E. sub semnul întrebării şi asta pentru că profesorul intervievat omite predilect sau distorsionează ce a fost – cum a fost, fără a fi corijat).

Cu fundul pantalonilor rupt de la cleiul pus pe scaun de amfitrionul Adrian Păunescu (o fi o glumă bună ideea de a turna clei pe paharele şi scunele invitaţilor?; o fi), zâmbitorul Alex. Şt. organizează răzbunarea: o notă de la Electricitate, care îl ameninţă pe tov. Păunescu Adrian că va primi, din cauza plăţii întârziate, curent de calitatea a doua; „Am observat eu că în ultimele zile lumina nu mai e ca lumea...

Nu ţi-am spus chiar ieri că e cam slabă? Şi că pâlpâie?”

Păcălitorul păcălit, aflat, atunci, în dizgraţia Ceauşescului, este iertat, nu şi Octavian Paler, în graţia aceluiaşi „Pericle”, înfulecând castronul cu căpşuni fără să le împartă cu musafirul. Pe Paler nu-l ironizează, ci-l ridiculizează. Ţinta sarcasmului e şi Marin Sorescu, crezându-se nu singur între poeţi, ci primul. N. Breban e tachinat afectiv, „fiindcă prea arăta ca viitoarea lui statuie de bronz dintr-o piaţă publică”. În cazul Norman Manea, Alex. Ştefănescu nu mai e nici tolerant, nici aluziv polemic. E de-a dreptul „agresor”, depreciativ, negator, agasat şi de folosirea verbului a vroi, „struţocămilă lexicală confecţionată de semidocţi din cele două verbe; că una-i a vrea, alta a voi şi cu totul altceva a vroi”. Îi dau dreptate.

Cu tandreţe, cu emoţie particulară o evocă pe Blandiana, zâna livezii de cireşe sau pe Carolina Ilica: de frumoasă ce era, „la Brigitte Bardot te puteai uita, dar la dânsa ba”. Nu şi pe „o poetă inteligentă şi urâtă ca dracu’, al cărei nesaţ sexual devenise legendar”. Avansul „faimoasei nimfomane”, care ar fi putut deschide pentru „Tomis” sacul cu bani al CC / PCR, e respins şi revista rămâne fără subvenţia promisă. Şi cum i-ar fi recitat Nina Cassian lui Alex. Şt., cum îi recitase lui Ion Barbu: „Hei rup, hei rup, haide peste, haide sub”, aşa cum se laudă „fata cu zestre” în memoriile ei roz – combinezon. Ţintă a sarcasmului e şi Bogza, din perioada stalinistă; pe elevul Ştefănescu Alex., „golan notoriu”, îl irită „un ton umil – solemn” faţă de sovieticii – frăţâni; autograful pe care îl dă liceanului / liceenilor e Trăiască lupta pentru pace! Însă ghirlanda depusă la gâtul lui Eminescu – bronz îl emoţionează. Bogza bătrân „semăna cu unul dintre plopii desenaţi de el.” Seamănă, dar nu răsare. Eu, una, îl prefer pe Radu Tudoran. În cazul Sorescu, rolurile de agresor şi de victimă le schimbă nonşalant. Ce nu iartă e întârzierea replicii.

Sorescu îi refuză firul călăuzitor, întins de Alex. Ştefănescu în labirintul Universităţii Bucureşti. Ce Ariadnă? „Eşti mai degrabă Minotaur.” Poetul s-o fi temut să fie indus în eroare labirintică şi a replicat. Târziu, dar a replicat.

Pe Nicolae Manolescu îl iubeşte cu iubirea dintâie (poate pentru că „are un demon al farsei”?); lui îi dă primul exemplar din fiece carte a sa. Răsplătit cu un stilou magnific (N. M. ştie de la autorul Povestirilor despre Hegel că o carte bună se poate scrie cu un pix ieftin) şi, topit de bucurie, se jură că douăzeci de ani nu-şi mai contrazice mentorul. N-au trecut, din 2008, decât şase. E ironic sau nu Alex. Şt.? Nu ştiu, e destul de incert. Altele sunt „victimele” clare ale ironiei sale.

Excelentele stop-cadre ale graficianului Bogdan Petry se potrivesc de minune povestirilor şi re-povestirilor. Cei doi urâţi ai literaturii sunt Preda şi Piru, primul minunându-se (ca ardeleanul de girafă) cât de rău arată cel de-al doilea. N-a spus-o neted Alex. Şt., ci caricaturistul. Pe copertă, stă întins greul Alex, în chip de Gulliver în ţara piticoţilor; Eugen Simion şi N. Manolescu se căznesc să-l debaraseze, dar sforile-s prea subţiri. Pe vârf de bombeu e cocoţat Norman Manea, „un autor lipsit de talent literar care îl agasa pe Marin Preda cu insisteţele lui.” Şi Alex. Şt. ştie mai bine ca mine cum te poţi rata ca scriitor. 250 de cărţi proaste? N-am parcurs deliberat atâtea, ştiind de la Th. Simenschy, marele erudit, că trebuie să nu citeşti cărţi bune, ci... foarte bune.

Omul se dă pe faţă când râde, e fapt cunoscut. Evident, lui Alex. Şt. îi plac glumele, farsele lui, dar şi ale interlocutorilor, chiar când – rareori – îl dezavantajează. George Arion se bucură de o odă – La mormântul lui Arion Pumnul; L.M. Arcade e apelat, din greşeală, Mămăliguţă, nu domnul Mămăligă. Cât despre administratorul de bloc, fost colonel de Miliţie ( nu pricep cum se întâmplă, nu pricep cum se poate, dar şi la noi în bloc MAI-ul şi Secu îs la putere) e păcălit cu pricepere. Adus cu maşina acasă ba de senatorul Manolescu, ba de Paler, colonelul (dând mâna cu sergentul) află că va fi preferat, ca şofer de serviciu, senatorul Pruteanu: „Mi-ar trebui geniu ca să descriu expresia feţei din acel moment a administratorului.” Şi pentru că umoristul adevărat nu te face numai să râzi, dar te şi pune pe gânduri, trebuie spus că re-activul Alex. Ştefănescu foloseşte abil hazul de necaz. În ‘72, îl vizitează pe Noica, să-i ceară un text nepublicat pentru „Tomis”.

Noica îi arată un raft întreg cu dosare vertical aşezate, pline de manuscrise: „Toate aceste texte ale mele sunt nepublicate.” Locuia în Cartierul Berceni; raportorul-şef în procesul comunismului,V. Tismăneanu, unde Noica era acuzat de sprijinirea regimului roşu, copilărea în perimetrul Primăverii făr’ de iarnă.

Alt moment care te pune pe gânduri? Comportamentul unui câine agresiv, care-i latră fără pricină şi fără oprire şi dă să-i muşte pe amândoi deodată: pe Gabriel Dimisianu şi pe Alex. Ştefănescu. De javră n-au scăpat decât luând-o fiecare pe altă cale. „Câinele – sau ce-o fi fost (sublinierea mea, Magda U.) s-a oprit nedumerit, ca şi cum am fi dispărut (sublinierea lui Alex Ştefănescu). Apoi s-a întors brusc şi ne-a părăsit, legănându-şi gânditor ciotul de coadă.”

Să mai întreb al cui era câinele?

bookfest

nr. 40 n iunie-iulie 2014

actualitatea literară 11

Top 10 cărţi de poezie lansate la Bookfest 2014

George MOTROC

Între 28 mai şi 1 iunie 2014, a avut loc la Bucureşti cea de-a IX-a ediţie a Salonului Internaţional de Carte Bookfest 2014. Cu această ocazie am realizat iniţial o anchetă literară, din care a rezultat apoi şi un top literar. Întrebările comune pentru cei 10 poeţi au fost: 1.Vă rog să ne spuneţi câteva impresii despre lansarea dvs.!

MIRELA LUNGU - ,,Visul unei nopţi pe Facebook”

(31 mai 2014) 1. A fost o lansare inedită, altfel de cum decurg, în general, lansările de cărţi. De ce spun asta? Pentru că am avut foarte multe emoţii, un premiu constând într-un outfit de vis din colecţia designerului Geaninei Punkosti, o actriţă foarte cunoscută şi talentată (Crina Matei) care mi-a recitat magistral versurile, aproape că îmi dădeau lacrimile (e drept, aveam şi conjunctivita care debutase fix în ziua lansării şi ochii mei arătau ca de vampir, ajutaţi şi de machiajul cu tentă dark), iar frişca de pe tort a fost cu adevărat teribilul critic şi scriitor Alex Ştefănescu ce a reuşit să capteze atenţia publicului cu umorul său inteligent şi cu perspectiva reală şi specială din care a vorbit despre talentul literar, în general, şi despre al meu, în particular. Nici Mihail Gălăţanu nu a fost mai prejos, el mi-a scris pe coperta 4 câteva rânduri demne de analele literaturii universale. Glumesc, dar sper că el a vorbit serios acolo!

2. Ei, aici este o poveste complicată şi controversată, oarecum. Evident, cel mai greu este să-ţi alegi titlul cărţii deja scrise, mie una, mi s-a părut acest demers (întotdeauna) mai dificil decât cel de a scrie cartea însăşi. De ce?! Pentru că, orice ar spune unii sau alţii, titlul are o importanţă fabuloasă în piaţa literară şi nu doar, inclusiv în sufletul autorului pentru că e, într-un fel, numele pe care îl dai copilului tău, nume pe care îl vei striga şi aminti din acel moment pentru totdeauna, chiar şi după ce tu nu vei mai fi, ceilalţi îi vor spune aşa. Dar să revenim la partea metodologică: desigur, am ales iniţal cam 10 variante, le-am trimis pe mail prietenilor şi cunoscuţilor pentru feed-back, le-am postat şi pe facebook şi… am aşteptat. Să dospească în mine şi în afara mea: au rămas cam 4-5 variante de luat serios în calcul, şi aici a intervenit partea cea mai grea, alegerea finală. Menţionez că titlurile care au intrat în finală erau, cam toate, titluri de poeme din volum. Pentru că nu am vrut să “inventez” lucruri care să nu aibă acoperire reală şi scrisă. Decizia finală a fost luată, cumva, sub presiunea timpului, pentru că eu m-aş mai fi gândit vreo 2-3 luni la titlul perfect, dar ratam Bookfestul! Adevărul este că titlul acestui volum mi-am dorit să fie unul deschis, modern, romantic, deci care să nu conţină explicit cuvântul sex! Nu de alta, dar am tot fost acuzată de obsesii de genu’, aşa că…

3. Asta cred că este cea mai grea şi cea mai mişto întrebare! Da, poezia joacă un rol important în viaţa mea, aş putea spune chiar esenţial, altfel nu aş fi ajuns, probabil, să public deja 3 volume de poezie. Însă, mai mult decât o preocupare literară efectivă, poezia este pentru mine (şi acest lucru cred că ar trebuie să fie valabil pentru toţi poeţii) un mod de a fi, adică de a simţi, de a crede şi de a dori, kantian vorbind. Am visat din liceu să scriu, să fiu poet, îi iubeam şi încă îi iubesc enorm pe Eminescu şi Nichita, ei au fost mentorii mei spirituali, ei m-au adus în starea de a scrie, de a iubi poezia trăită în special, nu doar citită. Dar, cu siguranţă, nu aş fi ajuns să scriu poezie dacă nu aş fi simţit şi că am un preaplin emoţional din care să apară nevoia acută de a dărui celorlalţi ca unica soluţie de supravieţuire spirituală şi afectivă într-o lume dură şi individualistă. Pe de altă parte, scrisul în general (şi poezia în special) este un excelent catharsis, te ajută să arzi emoţii şi sentimente negative, te exorcizează de experienţele nefaste ale propriei existenţe într-o manieră sublimă şi artistică.

4. Ca invitaţie la lectura acestui volum nou apărut, vă ofer câteva strofe dintr-un poem pe care l-a recitat chiar Alex Ştefănescu la lansare pentru că i-a plăcut mult:

“am ajuns acolo cu taxiul şi picioarele rupte în

cizme negre de piele precum un obraz întors

celuilalt nu-i păsa de mine deşi încă stăteam

la masă cu berea în faţă precum o

rugăciune deschisă tuturor

oportunităţilor

se auzeau râsete zbierete chiuituri ca nişte guri de canal înfundate cu tot felul de cărţi una mai groasă ca alta

şi oameni trecând prin intestinele noastre ca nişte toxine de care te poţi ataşa din greşeală sau şi mai stupid chiar de foame” (orice altceva decât poezie – ,,Visul unei nopţi pe Facebook” – Karth 2014) 5. Sincer, fiind atât de preocupată cu propria lansare şi tot felul de probleme organizatorice la acest Bookfest, nu am avut nici timpul necesar şi nici starea potrivită pentru a savura şi alte lansări importante la care mi-aş fi dorit cu adevărat să particip, mă refer acum la cărţile lui Alex Ştefănescu, Emil Brumaru, Mircea Cărtărescu etc. Dar am avut totuşi şansa să prind în prima zi de târg o dublă lansare a unor tinere debutante la editura Herg Benet (la care am scos şi eu acest volum), mă refer la Petronela Rotar cu “O să mă ştii de undeva” (poezie) şi Ana Barton cu “Prospect de femeie” (proză), lansare care mi-a făcut o impresie pozitivă şi cred că aceste nume noi în literatura română vor avea o evoluţie cu siguranţă interesantă, demnă de urmărit de publicul avizat sau doar consumator.

La final, doresc să vă mulţumesc pentru că m-aţi introdus în Top 10 lansări de poezie Bookfest 2014, dar şi pentru că mi-aţi dat ocazia de a răspunde unor întrebări literare de interes general, într-o manieră proprie şi, evident, particulară, ca autor de poezie.

2. Care este povestea care stă în spatele alegerii titlului volumului lansat la Bookfest?

3. Ce rol joacă poezia în viaţa dvs.?

4. Drept invitaţie la lectură, vă rog să ne spuneti şi cateva versuri...!

5. Ce alte lansări de la Bookfest v-au atras atenţia?

DANIELA ŞONTICĂ - ,,Iubita cu nume de profet”

(31 mai 2014) O lansare la Bookfest este ca o picătură de ploaie într-un ocean. Lansări peste lansări, publicul este pur şi simplu asaltat că nici nu ştie unde să se oprească, dar este un rău necesar, trebuie să faci lansare la un târg, ca autor nici nuţi pui problema să nu o faci. Până la urmă, ăsta e farmecul târgurilor de carte. În plus, faptul că la standul de alături era lume multă şi era un microfon mai puternic, fiind vorba de standul editurii Cartea Românească, unde vorbeau nişte scriitori importanţi, m-a făcut să fiu destul de bucuroasă că am avut ceva oameni la lansare. N-am mai avut chiar emoţia de la lansarea primei cărţi asta se întâmpla în 1995 - , dar chiar şi şi la a patra carte există emoţii!

Poate de aceea nu am citit poezia care dă titlul volumului, aşa cum îmi programasem, ci am citit absolut la întâmplare, unde s-a deschis cartea…

M-am bucurat să-mi fie alături prieteni, scriitori, rude, oameni la care ţin şi care mi-au arătat că şi eu însemn ceva pentru ei. M-am bucurat, desigur, şi de cuvintele frumoase spuse atunci de doamna Cornelia Maria Savu şi de Dan Mircea Cipariu. Cât despre titlul volumului “Iubita cu nume de profet”, prefer să nu decriptez eu de ce şi cum s-a întâmplat să-l aleg… Cititorul va înţelege citind poemul cu titlul acesta. Oricum, se înţelege că este vorba despre mine, fiinţa auctorială.

ADRIAN VOICU - ,,Una pe inimă, una pe dos”

(31 mai 2014) 1. Fiecare lansare îmi aduce bucurii de neexprimat în cuvinte, iar asta n-a făcut excepţie. Pe lângă faptul că a reprezentat debutul meu în poezie, m-am bucurat pentru că, datorită Editurii Tracus Arte, căreia îi mulţumesc şi aici, volumul meu de debut poetic a fost parte din Marea Sărbătoare a Cărţii numită “Bookfest”. Apoi am fost fericit că mi-au fost alături o mulţime de prieteni, dar şi mulţi oameni pe care nu-i cunoşteam, dar care auziseră de la alţii ori citiseră felurite articole ori postări pe online. Marea majoritate, ca să nu zic toţi, mă cunoşteau prin intermediul volumelor de proză publicate anterior ori, începând cu 29 aprilie, data când am susţinut un spectacol-lectură la ICR cu prima mea piesă de teatru, ca dramaturg, aşa că vă daţi seama cât de surprinşi au fost să afle că voi debuta la Bookfest şi ca poet!

Dan Mircea Cipariu, preşedintele Filialei Bucureşti - Poezie, a continuat cu împărţitul bucuriei către sufletul meu şi mi-a elogiat “stilistica impecabilă a versului cu rimă, mai cu seamă spre stilistica ludică perfectă”, fiind încântat de faptul că într-o lume în care spaţiul cultural se manelizează eu am găsit, citez, “farmecul unei lumi situată între Anton Pann şi Miron Radu Paraschivescu”. În acest context m-a numit nu odată “Adrian Textul Minune”, făcându-mi onoarea lecturării publice a poeziei „Dragă intelectuală”, despre care a spus că o va include în următoarea ediţie a „Salonului Ludicilor”. Că tot am amintit de “Salonul Ludicilor”, trebuie să menţionez că domnia sa şi-a exprimat părerea de rău că nu a aflat mai devreme despre poeziile mele pentru a fi cuprinse în „Salonul Ludicilor”, o antologie în care sunt incluse nume mari ale poeziei contemporane, ca Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Şerban Foarţă ori Robert Şerban şi unde, datorită textelor mele “spumoase precum o şampanie bună”, mi-aş fi găsit negreşit locul.

Doamna Cornelia Maria Savu a continuat seria bucuriei şi m-a numit “maşină de scris texte umoristice”, texte pe care le scriu, în opinia domniei sale, “cu voluptate şi umor de foarte bună calitate, fără a neglija latura culturală, însă”. Domnia sa a elogiat această calitate rarisimă a scriitorilor de texte umoristice care îmbină în egală măsură ironia, autoironia, dar şi cultura ascunsă între rândurile care îţi aduc zâmbetul pe buze. Domnia sa a încheiat, citez, „Adrian Voicu este astăzi, atât în poezie, cât şi în proză, autorul en titre de umor, de text ludic, de text de bună dispoziţie şi cu valenţe culturale”. Acestea fiind zise, vă daţi seama câtă fericire mi-a adus lansarea “Una pe inimă, una pe dos”?

2. Prima oară au apărut subtitlurile, “Poezii mai dichisite pentru suflete îndrăgostite” şi “Poezii naive pentru amorezi şi dive”, corespunzătoare celor două jumătăţi de carte. Iniţial mi-am dorit două volume de format mic, cam cât o palmă, aşa. Evident, editurile cu care am luat legătura ori nu mi-au răspuns, ori mi-au răspuns negativ, aşa că am decis să le adun într-un singur volum mare şi frumos. Aşa s-a născut prima parte care e mai de dragoste, aşa, iar în a doua este cuprins haz-de-necazul deciziilor legate subiectul primei jumătăţi, he-he! Ţinând cont de stilurile practicate în cele două jumătăţi, ideea titlului volumului a venit de la sine.

3. Poezia este dragoste şi dragostea este poezie. Nu sunt de acord cu zicala lui Alecsandri, aceea că “românul s-a născut poet”. Am cunoscut ori am citit despre o mulţime de oameni care s-au născut cu sânge albastru ori geniali, ori proşti de bubuie, ori şmenari, ori de bani gata, dar nici un poet din născare. Cu poezia nu te naşti, aşa cum nu te naşti iubind. Iubind, îşi face apariţia şi poezia. Cel puţin aşa s-a întâmplat cu mine. Iubind roua, răsăriturile, cerul, frunzele, părinţii, locurile unde-am deschis ochii ori felurite inimi de fete, poezia s-a manifestat în mine din fragedă pruncie. E-adevărat, n-am fost destul de inteligent ori grijuliu ca să păstrez vreo mostră din ceea ce scriam acum, hai să zicem, 20-30 de ani. Important, însă, este faptul că am continuat să iubesc, iar poezia nu numai că nu m-a părăsit, dar s-a făcut şi mai prezentă. Nu mai puţin important a fost şi faptul că am crescut cu, şi-i iau în ordinea numerelor de pe tricoul anilor de şcoală, liceu, facultate şi de după, Eminescu, Nina

Câteva precizări: De ce am ales poezia?

Pentru că au fost cele mai multe, dar şi cele mai interesante lansări; pentru proză şi eseu, cum se poate vedea, au fost doar câteva menţiuni... Nefiind un top... sportiv, am ales separarea pe zile şi nu pe locuri; altfel spus, nu am dorit o departajare între cei incluşi în top, ci doar să oferim cititorului mai multe opţiuni interesante de lectură...

Cassian, Topârceanu, Alecsandri, Coşbuc, Arghezi, Minulescu, Labiş, Blaga, Nichita, Marin Sorescu, Ana Blandiana, George Ţărnea ori Traian T. Coşovei. Pe scurt, cam toate astea m-au împins către pasul care acum poartă numele “Una pe inimă, una pe dos”.

4. He-he! Mulţam fain de invitaţie! Nu o să vă spun ceva din carte, ci nişte versuri din viitor. Poezia se cheamă “Tu şi eu” şi sună cam aşa: “Eşti junghiul ce mă-nţeapă des în şale, Sunt tusea ce-abitir te-apleacă-n cale, Eşti apriga durere-mi de măsea, Sunt bătătura ce răsare-n palma ta, Eşti mingea aruncată la fileu, Sunt pata de noroi de pe bombeu, Eşti vârful din magneticul meu nord, Sunt viaţa sugrumată-ţi de un atac de cord, Eşti zumzetul tumultului diurn, Sunt ultimul vagon de tren nocturn, Eşti fumul ce-ncet moare din coş, Sunt clipa ce răsare din cântatul de cocoş, Eşti visul rău ce somnurile-alungă, Sunt drum de ţară, aspru, fără dungă, Eşti ploaie mută de stele căzătoare, Sunt doar copilul ce s-a visat deodată mare.”

5. Încep cu cea a lui Neagu Djuvara, unul dintre preferaţii mei, care şi-a lansat la Humanitas „Civilizaţii şi tipare istorice”, apoi am fost la “Orbitor“-ul lui Cărtărescu, tot la Humanitas, a urmat la Polirom “Eu sunt Malala” de Malala Yousafzai şi Christina Lamb şi “Foc palid” de Vladimir Nabokov, pentru că erau vis-a-vis de standul Tracus Arte şi au avut loc cam în acelaşi timp cu lansarea mea, şi, nu în ultimul rând, am fost părtaş la ieşirea la rampă a “Iubitei cu nume de profet” a Danielei Şontică şi a “Textelor dramatice” ale lui Daniile Harms, ambele lansate la Tracus Arte. Că mi-am adus aminte, una dintre chestiile care nu-mi plac la Bookfest este aceea că au loc simultan lansări la care aş vrea să fiu prezent. O alta ar fi aceea că, dacă te duci la o lansare, iar vis-a-vis urlă un invitat în microfon, cu greu reuşeşti să selectezi frecvenţa vocii care te interesează. În sfârşit, până la urmă, le putem pune şi p-astea la categoria “Mofturi”, nu? Important e că încă se mai întâmplă astfel de evenimente, iar noi suntem părtaşi la ele. Acestea fiind zise, vă mulţumesc frumos pentru atenţie şi vă aştept cu drag şi altă dată.

MARIUS CONU - ,,Nicotină”

(31 mai 2014) 1. Mă bucur nespus că au fost foarte mulţi oameni, că am reuşit lansarea într-un spaţiu neconvenţional, respectiv sala Cinematografului de Artă, că a ieşit aşa cum îmi doream, interactiv şi interesant şi desigur că am vândut şi ceva cărţi... Lansarea a fost construită pe patru segmente , premierea unei cărţi de debut Anca Şerpe, prezentare multimedia a unor trailere şi videopoeme , o prezentare scurtă a mea cu referinţă la carte şi doi prieteni, Marian Dragomir si Malciu Denis, care au vorbit despre carte...

2. Volumul se numeşte Nicotină pentru că reprezintă poarta de intrare a unei definiţii poetice a omului contemporan, aici este vorba de un dialog poetico-filosofic între poet şi ţigara cu referinţă la timp, limită şi libertate plus treizeci şi ceva de stări de sevraj poetic... face parte dintr-un ciclu, vor urma Tanin si Teina despre care vom vorbi la momentul oportun...

3. Problema se pune exact invers, ce rol are sau ce funcţie are viaţa mea cu referinţă la universul poetic... mă feresc întotdeauna de definiţii de aceea îţi spun doar atât, poezia există, realitatea se află şi viaţa pendulează undeva la mijloc între existenţă şi gustul acesteia...

4. Nicotină (al douăzeci şi cincilea fum): “Începi să te tai pe braţ/ Cu un cuţit bont şi deseori folosit în bucătărie/ La eviscerarea peştilor reci şi muţi deasupra chiuvetei/ (care un fel de mare ratată este),/ Ca să maschezi mulţimea gurilor crunte/ Ce devora metalic şi dur aerul/ Respiraţiei tale…// Fiecare secundă se mişcă ritmic/ În sus şi în jos,/ Un du-te-vino înnebunitor de sigur/ Şi constant ca şi refluxul acid al mărilor/ În nopţile întunecate de la marginea/ Farului…// Apoi îţi smulgi părul,/ Îţi muşti buzele şi cu fruntea te zgârii chinuit/ De marginea pervazului…// Dar nu scapi, nu poţi scăpa de îmbrăţişarea iremediabilă şi/ Cruntă a celei-mai-mari-iubiri-din-universulcunoscut/ Care se întâmplă să îţi fie şi femeie/ Relevându-se lasciv şi mistic/ În al douăzeci şi cincilea fum”.

5. La punctul cinci pe buuune dacă pot să mă hotărăsc... dar am să o susţin pe prietena Elena Diaconescu! n continuare în pagina 12

12 actualitatea literară

bookfest

nr. 40 n iunie-iulie 2014

cojite/ de inevitabil/ precum nişte bube/ uscate/ de răni// destinaţia/ acestei întinderi/ avea harta/ paralizată/ de contur/ şi oricât ţi-ai fi dorit/ nu avea/ sensuri/ în tine/ pentru că/ mâine/ e/ o stradă/ asfaltată/ cu răgaz/ de jos/ în sus// din prea multă iubire” 5.Magnetul poeziei m-a atras instinctual înspre o mare de curiozităţi proaspăt ieşite de la tiparniţă precum “111 cele mai frumoase poezii” de Emil Brumaru, “Ghilotina cu miros de scorţişoară” de Sorin Lucaci, “Dolor sau jupuind îndoiala” de George V. Precup, “Scara b apartament 3” de Angela Nache-Mamier, “Dramaturgia lucioaselor funii” de Silvia Goteanschii, “Orbitor” de Mircea Cărtărescu şi lista ar putea continua.

a poeziei, remarcând că modul „profund metaforic de a traversa lumea” survine ca urmare a faptului că, în poezia mea, „metaforicul e un vehicul al metanoicului”, în sensul că, în acest context, metafora „nu e numai sens al culturii, ci cult al sensului soteriologic al vieţii”.

4. Aş deschide o poartă spre lectura volumului cu însuşi poemul final, intitulat „recviem pentru o carte”: „tulbură apa! / aruncă-n ea inelul alb din privire, / târziu înţelegi că literele cărţii sunt răni / pe aripe / ce se lasă străbătute de spaţii”. Receptorul e astfel invitat să străbată priveliştile textuale lăsându-se străbătut el însuşi, ca relief propriu, de realitatea răvăşitoare pe alocuri a poeziei. Reaşezarea de sine în urma lecturii poate căpăta în urma acestei „transfuzii de realitate” valenţe înnoitoare.

Top 10 cărţi de poezie lansate la Bookfest 2014 ELENA DIACONESCU - ,,Marele egoist”

n continuare din pagina 11

(31 mai 2014) 1. Colegii din echipa Editurii ZIP au fost extraordinari şi a ieşit un moment spectaculos. Au fost prezenţi multi prieteni, dar şi familia, şi am sărbătorit împreună lansarea volumului. Îmi aduc aminte că toţi imi luau pulsul emoţiilor înainte de lansare. A fost debutul meu, au fost momente emoţionante!

2. „Marele egoist” este chiar titlul unei poezii din volum. Cred că surprinde miezul unor frământări şi, totodată, stârneşte curiozitatea: oare cine este marele egoist? Sunt întrebată cine este marele egoist, îmi place când cititorul este pus pe gânduri şi, mai ales, că va descoperi răspunsul în carte.

3. Eu am început să scriu poezii spre sfârşitul lunii ianuarie 2014, când am văzut pe internet anunţul postat de Editura ZIP pentru Concursul anual de debut. În timpul liceului am scris într-adevăr proză scurtă şi am obţinut câteva premii, însă până în ianuarie nu mai încercasem vreodată să scriu poezii. Aşa că, mi-am lansat mie această provocare, am participat la concurs, am continuat să scriu şi după concurs, şi astfel a apărut şansa să debutez cu volumul „Marele egoist”. A fost o mare surpriză că volumul a prins contur în câteva luni. Totul s-a întâmplat foarte repede! Pentru mine, poezia e uimire! Încă scriu, căutându-l pe „uau”... Acesta este şi scopul, după cum bine a surprins Marius Conu în cadrul lansării.

4. Marele egoist “E ceva care fiinţează prin noi, / ceva care se uită cu ochii noştri, / care aude cu urechile noastre./ E ceva care fiinţează prin noi, / care cu ochii noştri se priveşte pe sine şi cu urechile noastre/ se aude pe sine./ Acel ceva care fiinţează prin noi, acel ceva egoist vine dintr-un loc în care nu s-au inventat oglinzile./ Şi astfel,/ ca o creatură aflată într-o continuă năpârlire,/ zămislindu-ne şi apoi lepădându-se de noi,/ se surprinde pe sine./ Când acel ceva egoist se trezeşte,/ iar mângâierea ta/ încă şerpuieşte pe pielea mea,/ atunci îmi dau seama de mine./ 5. Am avut plăcerea să particip la lansarea lui Marius Conu, „Nicotina” şi la „Poem în lanţ”, de Anca-Elena Şerpe.

ANCA ŞERPE - ,,Poem în lanţ”

(31 mai 2014) 1. Lansarea mea?!... aş putea spune că a fost chiar o lansare în spaţiu…şi aici mă refer la spaţiul unui eveniment literar de mare anvergură şi vizibilitate precum Salonul internaţional de carte Bookfest, un spaţiu virgin pentru mine şi pentru toţi cei care încearcă să pătrundă prin forţa creaţiei în tărâmul literaturii până la transparenţa unui feedback obiectiv şi real în acel sens al palpabilităţii. Totul a prins contur într-un tablou perfect datorită editurii Zip din Bucuresti, prin dl editor Puşca Lupişor Ion Gabriel, cel care printr-un proiect minunat, cel al Concursului de debut, a reuşit şi reuşeşte să netezească cu hotărâre drumul creaţiei spre desăvârşire. Concursul de debut organizat de editura Zip mi-a oferit şansa să câştig Marele premiu, întruchipând visul poeziei în publicarea volumului de debut intitulat “Poem în lanţ”.

2. Această întrebare o simt ca pe o privire ce iscodeşte un chip acoperit de văl devenind astfel o foarfecă tăind straiele misterului până în nuditatea ideii. Ar putea fi multe întrebări...

Ce semnifică acest volum? Ce este de fapt un poem? Ce este de fapt un titlu? Ce-a vrut să spună autorul?

Răspunsurile acestor întrebări sunt copii nenăscuţi încă. Sunt parte din cititori, din toţi aceia care deschizând întunericul necunoscutului vor găsi cheile unor uşi încă invizibile dar care se pot materializa în conştiinţa de sine. Sunt poveşti care se destăinuie lumii cu uşurinţa circumstanţelor date, care se destăinuie celor care sunt dispuşi să lapideze certitudinea până la dubiu. Am convingerea că evidenţa poate lovi necruţător acea posibilitate de a vedea dincolo de cuvinte… Cineva spunea: “dacă stai şi te gândeşti şi ajungi la o concluzie, înseamnă că nu te-ai gândit destul”.

3. Poezia nu joacă un rol în viaţa… poezia este sinceritatea realităţilor care nu se pot exprima altfel, este sprijinul meu stâng sorbit de-o tăcere, este imensitatea candidă dintr-un pântec de văi, este o înserare tălmăcită ce trece prin gloate, este felul curcubeului de a se zdrenţui, imagine în nuanţe hepatice, este o frica urcând torenţial în gheare arahnide, este o lumină ce nechează, este trezirea cu ochii înveninaţi de zgârie-nori, este timpul scurs într-o ceaşcă de cafea, este o hărmălaie închisă într-un pahar de vin, este o vreme timorată de timpuri, este un colţ de ironie ce se potriveşte printre nepotriviţi, stingherire în întregime, este începutul care mătură dărâmăturile zidite în mine de bună voie până la netezire, este un parc înflorit în ochii mei de sticlă, este o naivitate excavată adânc până în sinceritatea îmbrăţişărilor, este aşteptarea care penetrează cea mai pură goliciune alergând prin toate încercările de fugă instinctiv, este o cicatrice care îşi suflecă rănile îmbibate în frig până la cot să nu se murdărească de tremur, este un sens supt de azi ca o levitaţie, este aceeaşi zi de naştere cu realităţile muşcate de colţuri şi mansardele sechestrate de plăcere, este o inimă plină, deplină de plină de pistrui şi sughiţuri, este o prelungire a ceva Absolut precum votca clipocind prin noi a stare de bine… pentru că Poezia e Viaţa, iar Viaţa e Poezie în esenţa tuturor lucrurilor…

4.Voi accepta această invitaţie cu mare drag. Am ales un poem care face parte din volumul de versuri „Poem în lanţ”, lansat la Bookfest, care se intitulează „Poem întreg”: “Drumurile mângâiau/ serpentinele/ îmbăiate/ în porţiuni trasate/ cu firesc/ până la depăşire/graniţe trecute/ prin degetele/ vitezei/ ce crăpau nasturii/ obişnuinţei/ ca o voluptate/ lipsită/ de pudoare// devierile masturbate/ de scurtături/ expulzau/ curbe/ cu direcţiile/ sterilizate/ de opriri/ deschizând/ gura/ gropilor umplute/ cu sadism/ până la erupere// impresii accelerate/ periculos/ prin conştiinţa/ tuturor/ mecanismelor/ făceau slalom/ nestingherit/ prin toate zilele/

CRISTIAN BĂDILIŢĂ - ,,Cu praştia după îngeri”

(1 iunie 2014) 1. A fost o dublă lansare, a unui volum de „textogravuri”, Cu praştia după îngeri, şi a unui volum de Balade, ofuri şi romanţe, ambele apărute la editura Vremea. Saloanele de carte şi lansările nu sunt foarte pe gustul meu, pentru că le cam lipseşte consistenţa. Nu sunt nici destul de consistente, dar nici destul de mondene. Apoi, în ultimii douăzeci de ani nu prea am fost în România cu prilejul saloanelor de carte. Să ştiţi însă că nu regret deloc aventura. Din două motive: pentru că am descoperit un loc, în România, cu câteva sute de oameni frumoşi, eleganţi, stilaţi, destinşi, chiar zâmbitori, adunaţi laolaltă; şi pentru că am putut s-o ascult live pe actriţa Daniela Nane, care mi-a făcut onoarea să citească şi să recite mai multe texte din ambele cărţi.

2. Cu praştia după îngeri este un titlu de poem mai vechi transformat într-un titlu de carte nouă, dar nu de poeme, ci de textogravuri. Textogravurile sunt eseuri, apoftegme sau chiar poeme-proză (nu în proză) cu un chip grafic original. În 2013 am făcut 8 expoziţii de... poeme, iar planşele acestor expoziţii au inspirat şi multe din textogravurile din Cu praştia după îngeri. Celălalt volum, Balade, ofuri şi romanţe, e un proiect mai vechi. Vroiam să reîmprospătez două genuri populare, balada şi romanţa, şi, oarecum spontan, am inventat altul, „oful”. E un volum dedicat marelui patrolog Henri Irénée Marrou, care a fost şi un reputat specialist al poeziei trubadurilor medievali. Am fost invitat într-o vară acasă la fiica sa, specialistă în literatura rusă, undeva, lângă Aix en Provence, şi atunci, în preajma bibliotecii lui Marrou, s-a născut ideea acestui volum.

3. Eu m-aş întreba mai degrabă ce rol joc eu în viaţa poeziei mele?

Foarte redus în raport cu rolul, suprem, al poeziei. Chiar dacă patristica, biblistica şi eseistica îmi ocupă mare parte din timp, poezia este nu doar miezul fiinţei mele scriitoriceşti, ci unul din cei doi poli ai vieţii mele.

Nu cred că se poate respira pe această lume fără credinţă şi fără poezie.

Sacrul şi poezia sunt două constante ale fiinţei umane.

4. Dintr-un „Of”, aproape la întâmplare: “Doar cearcănul ne-a mai rămas/ încercuire nod popas/ frumoasă fată, euxino,/ dezîntrupeazăte şi vino!”

5. Cărţile semnate de prietenii mei Alex Stefănescu, Nicuşor Dan, precum şi volumul 8 din noua serie de traducere Shakespeare, un proiect extrem de important pentru cultura noastră.

FLORIN CARAGIU - ,,Omul cu două inimi”

(1 iunie 2014) 1. Lansarea de la Bookfest a volumelor „Omul cu două inimi” (autor: Florin Caragiu) şi „Respiră cu mine” (autor: Diana Caragiu) a fost un eveniment în care am avut ca invitaţi doi reputaţi critici literari, Octavian Soviany şi Felix Nicolau. A mai vorbit despre poezia mea şi a Dianei Caragiu şi directorul editurii Vinea, Nicolae Tzone, iar la final a avut loc un recital poetic din cele două volume în interpretarea actorilor Iuliana Nistor şi Jean Lemne.

2. Volumul „Omul cu două inimi”, adună poeme alcătuite în ultimii ani, care au concentrat pentru mine experienţe de viaţă intense, uneori chiar dure, dar şi fermecătoare raze de fericire, împliniri de neuitat.

Poezia a reflectat, dar şi a contribuit mereu la schimbările din viaţa mea. Pentru că, e adevărat, poezia nu doar oglindeşte, ci şi recreează realitatea. Tocmai pe ideea împletirii, a entanglement-ului ce se naşte la întâlnirea aceasta fascinantă dintre sine şi alteritate, am vrut la început să pun titlul volumului „Ape împletite”, însă la sugestia editorului meu, Nicolae Tzone, am convenit ca volumul să poarte un alt titlu, „Omul cu două inimi”, ce diseminează, la rândul său, multiple sugestii pe culoarul receptării. Aici ne putem gândi la inima sinelui şi cea a alterităţii ce bat îngemănate în poezie, susţinând caracterul ei polifonic. Sau taina dumnezeiască şi cea a creaţiei ce se împletesc într-o aceeaşi icoană a vieţii omului. Dualitatea ce naşte gama infinită a contrastelor nu este una antagonistă, ci a ritmului unui dialog de iubire, ce poate naşte infinite nuanţe şi reflecta în modulaţiile lui toate contrastele lumii. Poezia este un feed-back la spectrul infinit al unui chip de filiaţie ce face din existenţa creată o „fiinţă pentru celălalt”, ea înregistrând ca un sesimograf reacţiile şi cutremurarea în faţa a tot ceea ce, nedescoperit pe deplin încă, aşteaptă în lume răspuns. Antena ei decelează semnalele vieţii, din orice plan de fiinţare ar veni ele, le întâlneşte şi catalizează comunicarea însuşirilor între toţi termenii existenţei, reale sau imaginare.

3. Poezia e un indicator spre experienţa de dincolo de cuvinte şi, mai mult, explorează teritorii de dincolo de câmpul experienţei comune.

Poezia este motivată de elanul de pregustare a unei realităţi ce transcende condiţia actuală a vieţii. De aceea, în ce mă priveşte, poezia nu poate subzista fără irizările iconice ale existenţei, ale căror impulsuri pulsatile susţin forţa transfigurativă a cuvintelor, ritmând atmosfera surprinzătoare din jurul a ceea ce este „cu totul altfel” şi, simultan, atrage o continuă adâncire şi preschimbare de sine întru strălucirea unui chip neschimbat.

Chris Tănăsescu a surprins o însuşire specială a acestei modalităţi de a fi

DAN CĂLIN - ,,Manifest”

(1 iunie 2014) 1. Ca orice debut, mai ales al unei cărţi de poezie, a fost un eveniment de lansare între prieteni. De remarcat au fost două aspecte: lansarea aceasta a avut loc la Bookfest şi a fost onorată de Octavian Mihalcea, unul dintre cei mai buni critici din ultimii ani şi un foarte bun poet, care a spus cuvinte frumoase despre volumul meu.

2. Primul meu volum de poezii este un manifest poetic aproape social.

Aceste poeme sunt un strigăt de durere şi, în acelaşi timp, un avertisment în ceea ce priveşte transformările negative prin care trece societatea românească şi spiritul ei. Ne uităm sufletul, adică exact ceea ce contează cel mai mult, şi devenim tot mai răi şi mai înclinaţi spre material.

3. Pentru mine poezia este o metodă de comunicare a sufletelor.

Prin poezie încerc să comunic cu alte suflete, să găsesc suflete ce rezonează cu al meu. Mă manifest poetic pentru că aşa sunt şi pentru că nu pot altfel.

4. Griul absoarbe “Groparii de suflete cresc flori uscate în cercuri strivite.

Trecutul şi viitorul îndeasă prezentul în gropi comune.

Pe străzi bătrâne cruci anonime se feresc de priviri.

Curgând spre viaţă, pământul retrăieşte amintirea.”

5. Din păcate perioada în care s-a desfăşurat târgul a fost una foarte plină pentru mine şi nu am putut urmări lansările de la Bookfest 2014.

DAN CIUPUREANU - ,,Efectul Calmantelor”

(1 iunie 2014) 1. Pentru mine a fost una extraordinară alături de poeţii Dan Iancu, Paul Vinicius şi de romancierul Radu Aldulescu; aceştia au prezentat volumul meu de debut şi nu mă aşteptam să vorbească aşa frumos şi la obiect despre poeziile mele. Au venit trei elevi de la Colegiul Economic Viilor Bucureşti cu o chitară şi-au recitat o poezie de-a mea pe care o învăţaseră pe dinafară (Autopsie). Este vorba de Stere Eduard, Nedelea Marius şi Toma Adrian. Doamna Ţurlea Lucreţia - bibliotecar la acelaşi liceu, este un prieten în lista mea virtuală de facebook şi le-a făcut cunoscută elevilor săi poezia mea.

Aceştia s-au apropiat de felul meu de-a scrie şi, împreună cu ea, mi-au pregătit o surpriză. Mai participasem pe la lansări de poezie, însă când a fost vorba despre mine m-am emoţionat foarte tare. Nu am stat să număr câte persoane au fost prezente, dar au fost destule.

2. Locuiesc la Paris şi, cum bine ştiţi, în marile capitale ale lumii, factorul de stres este imens. ”Efectul Calmantelor” (mi s-a spus mai târziu) este prea explicativ ca titlu şi sunt de acord. Ideea mea a fost că terapia prin artă este ca un calmant. Cultura în sine, pentru mine este un calmant. Mai întâi am scris poeziile, iar apoi mi-am făcut o listă cu posibile titluri. Acesta mi s-a părut cel mai bun la vremea aceea.

3. Până la serviciu fac un drum de aproximativ 40 de minute cu trenul şi apoi iau metroul. Când nu citesc ceva în tren, scriu (pe smartphone, apoi transcriu acasă când am timp). În glumă m-am gândit că această activitate este ca un ”trei în unul”; am doi copii şi vreau să-i educ cum trebuie, să am ce-i învăţa (mai important e să nu aibă mentalităţile noastre). Tatăl meu scrie şi el poezie şi cum nu mai sunt ”fiul rebel”, m-am gândit că mă voi apropia de el mai mult şi va fi mulţumit. O modalitate de-a păcăli stresul cotidian.

4. Autopsie “Ne puseseră întinşi pe mesele de piatră un domn cu părul lung avea o gaură-n obraz de-a latul dinţii i se vedeau până la ureche doi medici în timp ce mă tăiau stăteau de vorbă unul povestea cum fusese la ţară îl obligaseră să taie porcul şi nu putuse mi-au scos ficatul l-au pus pe o tavă celălalt zicea că nu îi mai ajung banii că ar vrea să se însoare dar părinţii ei nu-l plac mi-au scos inima şi-au tăcut se uitau oripilaţi unul spuse ştiu a mâncat prea multe rahaturi.”

5. Nu am reuşit să ajung decât la trei lansări la care promisesem că mă duc datorită puţinelor zile pe care le-am petrecut la Bucureşti.

Mai întâi am fost la dubla lansare de carte: ”Prospect de femeie, Ana Barton” şi ”O să mă ştii de undeva, Petronela Rotar” (editura Herg Benet), apoi la lansarea Silviei Goteanschii cu volumul de poezie ”Dramaturgia lucioaselor funii” (editura Vinea) şi cea a tatălui meu Ionel Ciupureanu cu volumul de poezie ”Venea cel care murisem” (Casa de editură Max Blecher).

Lansări au fost foarte multe şi foarte importante pentru mine dar, cum am spus mai înainte, nu am stat mult la Bucureşti şi nu mai luasem o vacanţă demult. Însă, am avut ocazia să cunosc foarte mulţi oameni de litere, pe care îi apreciez.

nr. 40 n iunie-iulie 2014 Două poete din Chişinău

actualitatea literară 13

Alte lansări de carte la Bookfest 2014

SILVIA GOTEANSCHII - ,,Dramaturgia lucioaselor funii”

1. A plouat un pic chiar înainte de lansare. Şi dacă e să cred în superstiţie, trebuia să fie ok. A fost. M-am bucurat de prezenţa lui Paul Vinicius, Dan Iancu, Adrian Pârvu, Alexandru Ovidiu Vintilă, Marian Dragomir, Ligia Pârvulescu, Daniela Şontică, Petrişor Militaru, Ionel şi Dan Ciupureanu etc. Nicolae Tzone a vorbit foarte frumos despre această carte a mea... nebună. Zâmbesc. Pentru că urmează lipsa mea de modestie: ştiu că Nicolae Tzone are dreptate. Chiar dacă cred că o carte de poezie aproape că nu se mai cumpără, nu mă sperie soarta ei. Nu am căutat, nu am insistat să public această a doua mea carte. S-a întâmplat. Natural, ca o naştere. Aşa cum se vor întâmpla şi celelalte.

2. Titlul e un vers din ultima poezie din volum. Povestea mea şi a lumii aşa cum o văd eu e o sumă de contraste, de conflicte, de asumări şi deziceri, de bucurii şi tristeţi. Funiile se răsucesc în interiorul meu şi drept urmare, în interiorul poeziei mele, acestea leagă şi dezleagă, unesc şi dezbină. Titlul anunţă acest spectacol sau dramă a existenţei, anunţă deodată, începutul şi sfârşitul care se confundă şi, de aici, eternitatea.

3. Eu nu ştiu să tac şi scriu. Uneori trebuie, dar nu ştiu să nu scriu.

4. “...şi minutele care trec prin noi ca un fulger prin arbori, ca o rază de lumină prin centrul lentilei de contact, o goliciune perfectă prin ochiul lui plin, lucruri despre care nu vorbim, despre care ne este frică să recunoaştem, dar intuim, că dacă le-am dezlănţui am naşte emoţii puternice, nirvana” ( poezia Ora de cuarţ, pg. 53) 5. Nu-ţi garantează nimeni nimic, Ovidiu Nimigean; Sindromul Robinson, Radu Mareş; O seară cu johnny răducanu şi andreea, Karla Zercicov; Elefantul de câmpie, Constantin Iftime; Madrugada, Anca Mizumschi; Culegătorul de cearcăne, Mihail Gălăţanu etc.

RADMILA POPOVICI - ,,Intimatum”

1. Lansarea volumului meu de poezie „Intimatum” la „Bookfest”, la standul editurii „Vinea”, cea care l-a scos la lumina tiparului, a fost surprinzător de vie. Distinsul public prezent m-a onorat, nemaivorbind de scriitorii notorii care mi-au prezentat şi înnobilat cartea: Felix Nicolau, Florin Caragiu, Mihail Gălăţeanu, directorul editurii – Nicolae Tzone, fapt pentru care le sunt recunoscătoare. M-au sensibilizat cuvintele actriţei Ileana Popovici, mătuşa mea, pe care am cunoscut-o într-o mare bucurie acum trei ani, dar şi momentul poetic susţinut de Maria Timuc. Deşi reuşita evenimentului nu-mi aparţine decât într-o modestă măsură, m-am simţit atât de printre „ai mei” – o stare copleşitoare care mi-a confirmat, o dată în plus, că izvorâm din acelaşi spirit şi sânge străbun, iar poezia nu numai că se mai scrie, ci se şi consumă.

2. Cuvântul „intimatum” s-a născut, cum se naşte un poem, întrun alt poem. E un „hibrid” ce a unit două extreme – „ultimatum” şi „intim”, ajungând a fi chiar un ultimatum intim – esenţa acestei cărţi.

De altfel, ca şi numele fiicelor mele, a apărut spontan şi cert şi s-a ţinut de mine până şi-a atins uniVersul.

3. E chiar viaţa mea! Cu de toate – bune şi mai puţin bune. O căutare a adevărului. La fel şi totodată un alt fel, poate mai intens şi mai profund, de a trăi, a fi, a supravieţui, a renaşte. Este graţia şi blestemul fără de care eram, pur şi simplu, altc(in)eva.

4. „sunt cuibul/ stricat în care / din când în când/ îşi face loc / câte o cădere / sigură// aşternutul rece / al orbilor//epava ajunsă/ în mâl / la mal// de câte ori / mi-am fluturat/ cămaşa de noapte/ declarând /pace şi /supunere/ tot de atâtea ori / corbii s-au năpustit / asupra mea// mai înfometaţi / mai războinici// în zadar lansam/ zmeul albicios al / sufletului/ maternitatea virgină / norul sugar// totul era doar /o vânătaie fără/ contururi…” (fragment din „Maternitatea virgină”) 5. Regret că, din criză de timp, mi-au scăpat multe lansări frumoase ale multor cărţi valoroase. Totuşi, am avut noroc să-l văd şi să-l ascult pe Emil Brumaru pe care-l admir, să cunosc autori şi cărţi foarte bune care au apărut la editura „Vinea”, să asist la lansarea volumelor de poezie „Respiră cu mine” de Diana Caragiu şi „Omul cu două inimi” de Florin Caragiu – o adevărată încântare! Am întâlnit noi şi mai vechi prieteni, scriitori tineri şi consacraţi – oameni ai cărţii, oameni iubitori de carte.

Or, cartea e, şi ea, un centru al universului uman.

Lansări de cărţi de proză: CATIA MAXIM - ,,Slow Motion”

bookfest

Indiferent de vremuri, însă deloc nepăsător la ele, scriitorul îşi urmează bioritmul, atent şi grijuliu cu preţiosul său ceas. În ce mă priveşte, aş cita o amuzantă expresie a unui scriitor, care spunea despre mine: “ anul şi cârlanul”. Într-adevăr, şi anul acesta, am avut şansa să lansez în prima zi Bookfest 2014, graţie editurii Tracus Arte, un roman cinematografic.

“Slow Motion”, prezentat de poeta Cornelia Maria Savu, editat în condiţii grafice plăcute, cu o inspirată copertă semnată Dorina Cioplea şi tehnoredactare Emilia Petre, îşi propune un onest şi interesant periplu

prin diverse locuri exotice, dar şi întrun Bucureşti tern şi trist.

Povestea e în carte. De asemenea şi titlul:”Statul pe o bancă solitară, situată lângă un perete acoperit cu o rogojină din bambus, îi serveşte Smarei un excelent pretext de a filma lin şi încet decorul, astfel încât amănunte să fie regăsite, după o vreme, în derularea mai multor cadre imortalizate slow motion.” (pag.79) Dincolo de bucuria scrisului şi şansa reală de a fi devenit un autor Tracus Arte, încerc totuşi un soi de amărăciune, pentru că romanul contemporan - cu câteva excepţii- rămâne prea puţin vizibil pentru critica şi media de specialitate iar, din această cauză, Cititorul pare abandonat printre sute de autori şi cărţi, nevoit să-şi caute de unul singur şi, uneori, cam fără criterii autori şi cărţi menite să-l îmbogăţească şi să-l bucure.

SILVIU URDEA - ,,Suflet pierdut”

1. Singura impresie pe care am avut-o despre lansarea mea a fost aceea că publicul numeros din jurul prânzului începuse să se îndrepte către ieşire de pe la orele 18, iar lansarea mea de la ora 19 a captat atenţia anumitor persoane care treceau prin acea zonă, însă nu într-un număr impresionant, deoarece coridoarele se goleau pe minut ce trecea.

2. Acţiunea petrecută în roman este mai mult decât o simplă poveste cu început şi sfârşit. În esenţă titlul face referire la toate personajele participante la acţiune şi ţine de psihologia lor, fiecare în felul său are un sfârşit dramatic. La o prima impresie, după titlu se poate crede că este vorba despre o banală poveste de dragoste, dar cei ce citesc primele pagini îşi vor da seama că este mai mult decât atât.

3. Literatura în viaţa mea este o cale de evadare din ceea ce se întâmplă în viaţa de zi cu zi. Am început să scriu din necesitate şi din dorinţa de a face un lucru ce nu va fi uitat prea curând.

4. “Soarele încă nu îşi făcuse apariţia. Ceaţa deasă şi înecăcioasă de afară amplifica atmosfera sinistră creată de beciul întunecat, în mijlocul căruia se afla întinsă pe masă următoarea victimă. Îşi simţea corpul, dar nu putea mişca decât degetele de la picioare şi degetul mare de la fiecare mână. Celalalte patru fuseseră tăiate înainte ca ea să leşine. Încercă să-şi ridice capul, dar în zadar. Era legată de masă cu o faşă, strânsă în jurul frunţii. Bucata mare de hârtie din gură o împiedica să respire. Fata intră în panică. Ce însemnau toate astea? Era sfârşitul?

Aşa avea să se termine totul? Nu-şi putea aminti cum a ajuns acolo.

Era seara târziu când terminase programul de la supermarket-ul la care lucra de mai bine de trei ani şi se îndrepta spre casă. Rutina zilnică.

După aceea totul se terminase; avea un gol în memorie, ca o bilă neagră, vidul. Toată viaţa ei, toate amintirile şi trăirile au fost separate în acea noapte. Cineva le-a pus stop.”

5. Lansarea Andreei Esca.

ANDREEA NANU - ,,Ziua cea mai albă”

1. Cred că lucrul cel mai extraordinar care se leagă de lansarea unei cărţi este dialogul dintre scriitor, criticii literari şi cititori. Scrisul urmează, de cele mai multe ori, ritmul vieţii. Nu realizăm întotdeauna sensul lucrurilor spre care suntem conduşi, prin povestea cărţii, prin personaje.

Apoi, criticul este cel care citeşte cartea într-o cheie diferită, cu detaşarea şi discernămâmtul necesar pentru a sesiza, cu adevărat, valoarea unei opere literare. Şi, nu în cele din urmă, cititorii, care adaugă la povestea noastră propriile lor poveşti. Aş dori să îi mulţumesc doamnei Teodora Stanciu, domnului Daniel Cristea-Enache şi domnului Christian Crăciun care, alături de gazda noastră, editorul Valentin Ajder, au făcut din Ziua cea mai albă una dintre întâlnirile frumoase ale târgului internaţional de carte Bookfest 2014!

2. Orice ficţiune literară porneşte de la o întâmplare reală, de la un adevăr. Acum câteva ierni, pe un viscol teribil, căutam adresa unei case vechi, din zona Pieţei Victoria. Viscolul era atât de cumplit încât nu vedeam şi nu auzeam nimic. Am pătruns, în cele din urmă, pe o străduţă lăturalnică. Am dat un telefon şi am cerut un punct de reper. Mi s-a spus că voi vedea o casă care, la intrare, are un mozaic cu doi păuni. Şi în tot vuietul acela alb am zărit, într-adevăr, un mozaic cu doi păuni, imperiali, cu ochi roşii şi cozi de turcoaz, exact aşa cum i-am descris în carte. Iar de sus, de undeva de la etaj, se auzeau acordurile unui pian. În felul acesta am descoperit Zăpadă. Concertul pentru pian la patru mâni al compo-zitorului francez Louis Durey, pe care, fireşte, l-am transformat în-tr-unul dintre personajele esenţiale ale cărţii. Acolo, în viscolul acelei

ierni, în acordurile muzicii lui Durey, am început să scriu romanul Ziua cea mai albă... Poveştile încep prin a se scrie în inima şi în mintea noastră, abia la final ajung pe hârtie. Apoi, se resriu cu fiecare lectură a celor care descoperă povestea şi se regăsesc în ea. Mario Varga Llosa spunea că, dacă ficţiunile literare nu ar fi existat, probabil că umanitatea nu ar fi reuşit să iasă din peşteri. Adevărul este că, de foarte multe ori, realitatea ne cheamă tainic să îi scriem povestea, pentru că în acest fel îşi dobândeşte eternitatea. Maxim Tauber, scriitorul din Ziua cea mai albă, aude la final vocea poveştii (de fapt, vocea propriei lui vieţi): Scrie-mă, vreau să trăiesc veşnic!

3. Experienţa scrisului este o specie a devenirii personale.

Personajele mele devin ele însele la capătul a aproape 500 de pagini.

Un fel de Bildungsroman. Am fost întrebată de Dan C. Mihăilescu: Ce voi face cu ele de-a lungul a patru volume? Am anunţat proiectul unei tetralogii. O tetralogie care urmează ritmul anotimpurilor şi al muzicii, dar inspirată, mai ales, de poetica anotimpurilor.

Scrisul înseamnă pentru mine libertate şi smerenie. Este libertatea scriitorului, fireşte, dar este şi libertatea personajelor care la un moment dat capătă o logică proprie şi aceea trebuie urmată, ascultată cu atenţie, altfel ajungem la impresia de falsitate. Apoi, de smerenie. Există un punct în care trebuie să te retragi, să devii doar o voce prin care se comunică o poveste, un adevăr, se transmite o impresie. Scriitorul nu este stăpânul subiectului său, lucrurile despre care scrie sunt deja în el, şi odată ajunse la muturitate cer să fie exprimate. Şi aici intervine credinţa.

Credinţa în ideea pe care vrea să o împărtăşească şi buna-credinţă ca ingredient principal al scrisului, adică buna raportare la cititor, pentru cititor. Trebuie ajutat să-şi recapete interesul pentru adevăr. Pentru aceasta trebuie să fie condus spre întrebările esenţiale ale vieţii.

Personajele mele sunt prinse într-o acţiune cât se poate de lumească, repetiţii pentru concert, lupte cu tranziţia (Bucureşti, anii ‘90, o lume gri şi disfuncţională) dar exerciţiul muzical şi exerciţiul memoriei îi conduc spre întrebările esenţiale: cine sunt, de unde vin, ce este timpul, istoria, moartea, este posibilă salvarea, iertarea?

Scriitorul nu inventează, scriitorul e cel care caută şi găseşte, apoi mărturiseşte. Scrisul este efortul ascetic al mărturisirii. Mărturisim un adevăr, o epifanie, o revelaţie. Când am început să scriu nu mi-am spus: voi inventa o poveste, cutare şi cutare personaje. Am găsit un răspuns la întrebările mele în muzica lui Durey, şi ce am găsit am scris. Dar am căutat. Viaţa e prea scurtă ca să ne-o irosim născocind. Din născocire ies doar produse de entertainment. Trebuie să căutăm, să găsim şi să dăruim, adică să credem şi să iubim.

Ziua cea mai albă este o poveste despre om; un om care, citind, îşi regăseşte acolo părinţii, familia, casa, despre om legat de natură, de copilărie. Un om care însetează după frumuseţe, după adevăr, după eternitate, un om în a cărui inimă bat deopotrivă timpul cotidian şi timpul veşniciei. Poate este portretul unei anumite generaţii, un portret care corespunde unor cititori cu un anumit orizont de aşteptare.

Acţiunea este captivantă, şi nu voi da detalii, dar ce este captivant este acest portret colectiv în care ne regăsim cu toţii; o proză care te ajută să te regăseşti şi, mai ales, să simţi că nu eşti singur, acea literatură are şansa să dureze în timp. O literatură a solidarităţii umane. Trebuie să ne adâncim asupra lucrurilor simple, fireşti, aparent nespectaculoase. În general un autor scrie despre el, despre ce a trăit, simţit, gândit el. Dar eu nu pot să rămân la asta. Trebuie să înţelegem, din fiecare experienţă personală care ne este dăruită, mesajul universal ascuns în ea. Şi aceea este partea darului care trebuie transmis mai departe, pentru a ajunge la solidaritatea umană despre care vorbeam.Vreau ca fiecare cititor să poată să spună, la sfârşitul lecturii, cartea asta este despre mine.

4. Prologul, fireşte! Este corespondentul gestului ceremonios din teatru, prin care se dă cortina la o parte şi cititorul este invitat să pătrundă în lumea ficţiunii literare! „Maximilian îşi plimba mâinile peste faţa îngerului scufundat în apă. Ai grijă, tapiseria asta e foarte veche, îi spuse mama, în timp ce ochiul ei ager veghea mângâierile care se răsfirau peste chipul de foc, în curgerea străvezie a râului. Şi apele îi fugeau printre degete, triste şi despletite, ca un stol de peşti sclipitori, în asfinţit. Venea noaptea, era vremea să se întoarcă acasă şi tatăl încuviinţă, strângându-şi mrejele în care nu se prinsese, în ziua aceea, mare lucru. Femeia, între două vârste, întinse mâna între ape, de parcă s-ar fi pregătit să apuce trupul unui prunc abia născut. Dacă un înger m-ar aşeza pe inima lui, nu aş putea suporta, aş muri (Rainer Maria RILKE, Elegiile duineze), spuse tatăl, cu ochii pe jumătate închişi, vrând să cuprindă acea zi lungă, în care Iacob se luptase cu Îngerul; acolo, în tapiseria înnegrită de fum care zăcuse, încă de dimineaţă, pe fundul apei. Era odorul de preţ al familiei Tauber, dăruit de bunic la botez fiului, şi care era destinată să aparţină, într-o bună zi, nepotului. De cincizeci de ani ani tapiseria veghease casa familiei de deasupra şemineului fără ca, în tot acest timp, Îngerul şi Iacob să se fi putut dovedi unul pe celălalt.

Maximilian privea şi aştepta, deşi ceva îi spunea minţii lui de copil că lupta nu avea să se încheie prea curând, tot aşa cum nici curgerile apelor nu se sfârşeau vreodată.”

5. Lansarea cărţii dnei Antoaneta Ralian, de care mă leagă o frumoasă prietenie. O carte de memorii, mărturisesc, îmi trezeşte un sentiment de suspiciune dintr-un motiv oarecum firesc. Este ştiut faptul că atunci când ne facem portretul, portretul personal sau portretul unei vieţi, reţi-nem momentele privilegiate care ne pun într-o lumină flatantă. De multe ori, rezultatul este un portret fals, care nu convinge. Omul este prezent ca scriitor, ca personaj literar, dar nu şi ca om, tocmai pentru că, din anumite motive, îţi trece sub tăcere slăbiciunile, dezordinea interioară, lucrurile mai puţin bune. La dna Ralian, în aceste memorii, scriitorul şi omul se suprapun cu o graţie desăvârşită. Şi de aici, un extraordinar sentiment al autenticităţii. Ai senzaţia, pe fiecare pagină, că întâlnirea reală cu Antoaneta Ralian se produce şi continuă până la ultimul rând. Lectura acestei cărţi ne îndeamnă să luăm ce e bun din viaţă, să ne bucurăm de fiecare clipă. Are forţa de a demonstra că viaţa ne este, în cele din urmă, cel mai bun prieten.

14 actualitatea literară

bookfest

nr. 40 n iunie-iulie 2014

Alte lansări de carte la Bookfest 2014

Lansări de cărţi de eseistică: OCTAVIAN HOANDRĂ - ,,Opiniile unui străin absolut”

Lansarea de la Bookfest a fost, pentru mine, una dominată de emoţie; dar în alt sens, trebuie să remarc excelenta organizare pe care a realizat-o Editura EIKON, selecţia titlurilor, a autorilor şi distinctia aristocratică a personalităţilor invitate să vorbească despre cărţile lansate. A fost, fără îndoială, un succes, al cărui miraj nu mi-a dispărut nici acum. Să vorbească despre cărţile tale (frumos!) dnii: Eugen Simion, Daniel Cristea-Enache, Bedros Horasangian, este tot ce-şi poate dori un scriitor, azi.

Am lansat la Bookfest trei cărţi: una de eseuri (“Opiniile unui străin absolut”- cu un cuvânt înainte al prozatorului Alexandru Vlad) şi două volume de versuri (“ianuarie şi alte amărăciuni” - prefaţată de scriitorul Vasile Sebastian Dancu, şi “Fiecare pustiu cu vorbele lui”, prefaţată de profesorul, teatrologul şi scriitorul Georges Banu).

Fiecare carte, evident, are o istorie a ei; însă e una (prea) personală şi cred că n-ar ajuta dacă le-aş povesti aici... Cu toată modestia, cred că orice carte, citită fiind, trebuie să şi transmită cititorului propria ei istorie, negociată şi acceptată de amândoi: carte-cititor...

Nu ştiu (încă) dacă ceea ce scriu este poezie sau altceva. Eu, ca să fiu cinstit, nu mă consider scriitor, ci mai degrabă un om care gândeşte şi simte scriind. Răspunsul ar fi, deci, acela că eu trăiesc, mă trăiesc pe mine şi fiecare secundă ce mi se dă încercând, prin aceste notaţii, scrise pe IPHONE, la cafenea, să descopăr chiar sensul, sau înţelesul acestei secunde care trece, a celei care a trecut de mult şi mi-o amintesc; cred că asta e suficient...

Ba scriu acum exact despre secunda care tocmai a trecut: “ei au văzut cum curg/ţiglele în înserare/ de pe acoperişurile moi/topite de soare./ şi au mai văzut urma paşilor / boarea de aer respirat de curând/ şi au mers, deodată mai repede/ ca să depăşească toate aceste/amănunte/ Erau în oraşul pe care ploaia dansa/ în fiecare amintire /şi nimeni nu mai respira/ de teama ecoului/de teama închiderii ochilor/ căci fierbinte era aerul respirat/ şi amestecat cu sânge din explozia/plămânilor acelui fumător/ care privea ţiglele topindu-se cuminţi.”

Din nefericire, n-am mai avut cum să particip la alte lansări...

CONSTANŢA MIHĂILĂ - ,,Henriette Yvonne Stahl -între mistică şi mondenitate”

Foarte corect spus, „lansarea” mea... Chiar aşa a fost, ca o lansare de ceva navetă spaţială pe o orbită care ar trebui să existe pe ceva scheme ale cuiva, dar pe care tu nu o cunoşti, trebuie doar să ţii cârma bine ca să te înscrii corect... Vă daţi seama de emoţiile incumbate de starea de necunoscut şi de percepţia vitezei peste măsura. Căci a fost o lansare pregătită cu o viteză uluitoare de Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, în nişte condiţii extrem de vitrege (muzeul era antrenat în plin scandal public din cauza necesităţii schimbării de sediu şi nici acum lucrurile nu sunt rezolvate) pe care, sincer, nu ştiu cum angajaţii au putut să le depăşească şi să se prezinte la Bookfest în condiţii admirabile cu patru cărţi bune de pus pe orbită. Eu am simţit viteza şi tensiunea şi mi-am ascuţit bine urechile ca să „prind” melodia şi să joc dansul acesta cum se cuvine pentru un debutant, mai ales că la invitaţia mea de participare a răspuns un număr mare de persoane, curioase, în mare măsură, să mă vadă într-o postură atât de diferită de aceea administrativă, dar toate atrase de cuvântul frumos în limba română. Când inventez poveşti nu mă simt în largul meu. Am impresia că mă încurc şi minciuna începe să rânjească. Povestea adevărată a titlului cărţii stricto sensu rezidă în două propuneri de titlu făcute de către redactorul George Neagoe, un lector atent care a „prins” subtilităţile în spirit ale scriitoarei românce cu nume franţuzesc: Henriette Yvonne Stahl: autobiografiile Domnişoarei Pogany sau Henriette Yvonne Stahl: mistică şi mondenitate. Şi a mai scris domnul Neagoe: „primul mi se pare foarte atrăgător, pornind de la o sugestie a autoarei [adică a mea] referitoare la asemănarea între Domnişoara Pogany şi chipul Henriettei”. Cum nu s-a putut să le integrez, am ales varianta a doua de titlu, adăugând un singur cuvânt: „între”. A rezultat Henriette Yvonne Stahl-între mistică şi mondenitate. La atât m-am redus, ca autoare. „Între” poate însemna „şi” sau „nici”, adică a trece pe rând dintr-un spaţiu în altul, a te cufunda şi a te extrage, dar a nu aparţine nici unuia, nici altuia. Oricât mi-aş revendica, orgolios, descoperirea similitudinii între sculpturile lui Brâncuşi, artist cunoscut de Henriette, şi chipul acesteia surprins de fotografi sau artişti în linii cvasi-identice cu ale modelului brâncuşian, trebuie să admit că titlul actual este o „etichetă” mult mai potrivită pentru un spirit neconvenţional, care a refuzat orice înregimentare, politică, ideologică, spirituală sau literară.

3. Literatura este parte din meseria mea, de profesor de limba şi literatura română şi este parte din mine, ca om. Am literatura mea, în mine, la purtător, nu în bibliotecă. Literatură care, în munca mea administrativă, a devenit salvarea mea. Găsesc în literatura din mine modele, tipare, ziceri, la care mă raportez ca să înţeleg ce trăiesc, ca să mai fac un pas, ca să mai leg o speranţă şi să mai făuresc un vis de mai bine. Literatura este materialul meu de construcţie, ca om.

Invitaţie la lectură:Lucrarea Henriette Yvonne Stahl-între mistică şi mondenitate vă va oferi răspunsul la o întrebare cutremurătoare,

actuală şi întemeiată pe documentele studiate în arhivele CNSAS: „Victimă sau colaboraţionistă? Henriette Yvonne Stahl a fost una din victimele regimului comunist, plătind unei ordini politice un preţ în ordine umană şi artistică sau a fost o colaboraţionistă ordinară, dipusă la orice compromis pentru salvare de sine? Suntem o posteritate destul de recentă prin raportare la evenimentele de răsturnare socială din anul 1989 şi traversăm încă o epocă de vie amintire, fapt care conduce la o rapidă damnare şi anatemizare. Dar, dacă generaţia noastră are destule repere sufleteşti care pot determina o strâmbă judecată, avem totuşi datoria morală de a expune faptele cât mai obiectiv, spre a-i putea lăsa pe alţii, mai puţin afectaţi de trăirea directă a unor realităţi absurde, să emită judecăţi drepte”. La invitaţia doamnei Carmen MUŞAT am participat la lansarea cărţii Gabrielei ADAMEŞTEANU « Anii romantici ». Încă o citesc cu înfiorare la gândul că cei care scriu azi, între care fericita soartă m-a plasat într-un colţ şi pe mine, trec printr-o stare de trezie şi de resemnificare a faptelor româneşti de pe tot parcursul veacului trecut. Iar aceasta este văzută ca obligaţie morală a generaţiei noastre, de trăitori direcţi ai acelor poveşti, faţă de generaţiile de acum, care rămân doar de ascultători sau de...cititori.

Prin literatura de azi se scrie istoria de ieri.

RADU CERNĂTESCU - ,,Tezaurul scufundat.

Din viaţa şi opera Sf. Gerard de Cenad”

Am a vă spune o impresie amuzantă care redă însă in nuce întreg spiritul târgului de carte Bookfest. În timp ce recenzentul cărţii mele, Ioan Buduca, vorbea la microfon despre un călugăr benedictin din secolul XI, a cărui viaţă şi operă fac obiectul cărţii, în difuzoare se auzea discursul depre isihasm şi viaţa la Muntele Athos al lui Vasile Andru, care beneficia, se pare, de o staţie de amplificare mult mai performantă. Şi ca gloria şi slava mondializării să fie depline, alături, la standul Centrului Cultural Islamic, cineva vorbea despre hadite şi despre urmele Profetului pe nisipul istoriei... Dincolo însă de această ciudată eufonie (sic!), impresiile mele de provincial nimerit în Turnul Babel cuprind şi întâlnirile memorabile prilejuite de acest eveniment, pe care ţin să le amintesc aici. În rândul din faţă stă întâlnirea mea cu inimoasa editoare a cărţii, poeta Eugenia Ţarălungă, apoi întâlnirile mai mult decât cordiale cu postfaţatorul cărţii, Ioan Buduca, mare admirator al lui Steiner, cu criticii Alex Ştefănescu şi Mircea Martin, şi, nu la urmă, cu Nicolae Ulieriu, care mi-a semnalat o interesantă revistă, “Trivium”, unde subsemnatul publică alături de un vechi prieten şi maestru, Moshe Idel...

Tezaurul scufundat s-a vrut în primul rând un titlu suficient de ambiguu pentru a trezi interesul, şi nu doar al publicului interesat de istoria, lingvistica sau filosofia medievală. Titlul face deopotrivă trimitere la aşa numita ‘Comoară a lui Attila’, tezaurul descoperit în anul 1799 lângă Cenad (Timiş), dar şi la o bijuterie a literaturii medievale, insuficient cunoscută în România, cu toate că a fost scrisă aici, la Cenad (între 1044-1046), şi care constituie întâiul tratat scris pe pământ românesc.

Sunt dintre cei, tot mai puţini, care cred că literatura este singura alegere inteligentă în faţa neantificării (în sens hegelian), neant care dă buzna tot mai insistent în viaţa şi visele omului postmodern. Mai sunt dintre acei critici, şi mai puţini, care consideră literatura ceva mai mult decât reducţia estetizantă a unui Croce sau Călinescu. Când critica literaturii pure a redus sublimul la frumos, interesată mai mult de fiziologia cuvântului în numele unei destrucţii creative a textului, s-au şters din memoria colectivă secolele în care cuvântului a fost singurul chip al transcendenţei. În opinia mea, orice scriitură rămâne o fenomenologie a Scripturii şi orice creator o iterare a primului Creator. Iată de ce criticul trebuie să fie mai mult hermeneutul interesat de ce spune textul, decât de cum spune el. Am să vă dau un exemplu din propria biografie. În clasa a III-a, printre cărţile oferite drept premiu la şcoală am primit Saga despre Njal, o legendă islandeză publicată în colecţia Cartea de buzunar a Editurii Ion Creangă. Pentru mine a fost un loc existenţial. Dacă la nivel textual am putut trece relativ uşor peste întrebări ca: cine este Saga şi cum se citeşte Njal, la nivel teoretic nu am putut trece nici până azi de similitudinile dintre gândirea creatorului popular islandez şi de cea a creatorului basmelor româneşti. „Din lucruri şi semne e „sfânta alcătuire” (sancto statutis) a lumii postcarolingiene. La lucruri şi semne se reducea toată filosofia vremii lui Gerard, o vreme în care Domina Philosophorum nu mai era deloc doamna sofisticată care tăia răsuflarea platonicului ei adorator Boethius, doamna care purtase cândva în mână sceptrul puterii regale, amintind de vremea când filosofia era regina tuturor ştiinţelor. Şi chiar dacă în lumea arabă a lui al-Farabi, filosofia încă mai isca parabole despre „filosoful rege”, lumea creştină a Sf. Gerard de Cenad făcuse deja din filosofie un simplu instrument de plăceri monahale. Aşa o află la jumătatea secolului al XI-lea Sf. Petru Damianus, călugărul expert în sodomie şi himenoplastie, care numeşte filosofia cu celebra lui formulă de „servitoare a Doamnei” (velut ancilla dominae), a Doamnei Teologia, desigur. Interesant este însă că, cu cca. 20 de ani mai înainte, un călugăr benedictin din Cenad, Sf. Gerard, asemuise deja artele laice cu servitoarele, arătând că „în problematica îngerilor” (in conspectu angelorum) „e cea mai mare nebunie să dezbaţi despre asta în compania servitoarelor” (dementia summa est in contubernio disputare ancillarum de illo).

Formularea lui Gerard ne arată că metafora care îi va fi atribuită Sf. Damianus circula deja în mediul monastic, Gerard nefăcând decât să o reamintească in fuga calami, mult înainte ca Petrus Damianus să o fixeze definitiv în De divina omnipotentia (1065) şi să culeagă el toţi lauri şi toate trimiterile ulterioare” (Radu Cernătescu, Tezaurul scufundat. Din viaţa şi opera Sf. Gerard de Cenad, Ed. Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2014, p. 82).

Alte opinii despre Bookfest 2014:

”Autorii români au găsit întotdeauna uşi deschise la ALL, dar 2014 reprezintă un an special în această privinţă. După marile succese ale anului 2013 (Radu Beligan, Între acte, Marin Moraru, Suntem ce sunt amintirile noastre, Ioana Revnic, Convorbiri cu Alex. Ştefănescu etc.), am pregătit pentru acest an câteva surprize noi pentru cititorii noştri. Iar vânzările de la Bookfest şi numărul de cititori prezenţi la evenimente ne-au demonstrat că am mizat corect pe autorii români.Filosofii Valentin Mureşan (Un filosof rătăcit în agora), Ciprian Vălcan (Logica elefanţilor) şi Julian Săvulescu (Neadaptaţi pentru viitor) au îmbogăţit seria de eseuri a Editurii ALL. Alex. Ştefănescu şi Bogdan Petry au compus o scurtă istorie anecdotică ilustrată a literaturii române. Criticul a povestit, în calitate de martor ocular sau participant activ, întâmplări cu scriitori români (de la Nichita Stănescu şi Constantin Noica până la Emil Brumaru, Mircea Dinescu şi Matei Vişniec). Savoarea acestor poveşti nu ar fi fost însă deplină fără desenele artistului plastic Bogdan Petry.

Patru scriitori români s-au alăturat celor 80 de scriitori din toată lumea prezenţi pe Strada Ficţiunii, cea mai importantă colecţie de literatură a editurii ALLFA: Freddy Gârbaci, autorul senzaţionalului roman Paraclet, Vlad A. Popescu, un tânăr prozator pentru care Viaţa face toţi banii, Cornel George Popa, un scriitor care ne dezvăluie toate secretele din Salonul de masaj, şi Silvian Floarea, autorul incitantului roman Premiul. Cele patru cărţi sunt primele din seria Lista lui Alex. Ştefănescu, care va continua cu surprize cât se poate de plăcute pentru cititori.

Scriitorul Alex. Ştefănescu ni l-a prezentat pe publicistul Alex. Ştefănescu, a cărui carte, Texte care n-au folosit la nimic, reprezintă poate cea mai fidelă istorie a societăţii şi culturii româneşti de după 1989.

Editura Galaxia Copiilor s-a prezentat la Ziua Copilului cu fascinante cărţi noi pentru copii, printre care se numără cărţi de poveşti care beneficiază de textul şi ilustraţia unor autori români: Dinozaurii pitici şi Oaky dă un recital.

Editura SIAN BOOKS a continuat seria de mare succes 24 de reţete, a Laurei Adamache, cu două titluri noi: Sosuri şi Omlete.

Iar lista autorilor români publicaţi de ALL în 2014 este departe de a fi încheiată: pentru toamnă le rezervăm cititorilor – de la mic la mare – multe alte surprize.” (Viorel Zaicu - Editor) “Patru cărţi mi-au atras în mod special atenţia la ediţia din acest an a târgului de carte „Bookfest” de la Bucureşti. Este vorba despre ce-a doua ediţie a volumului „Incertitudine – gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI”, apărut la editura Rao, scris de profesorul George Cristian Maior, directorul Serviciului Român de Informaţii. Este o carte rară atât din punct de vedere stilistic, cât şi ideatic, în domeniul relaţiilor internaţionale, după cinci ani de la prima ediţie, autorul, adăugând un preţios eseu despre putere, pornind de la seria de povestiri „Fundaţia” scrise de Isaac Asimov.

Apoi cartea biografică Winston Churchill (Tânărul Titan) de Michael Shelden, cu un cuvânt înainte de acelaşi George Cristian Maior, care de altfel continuă să aducă în atenţia cititorilor mai multe biografii, multe cu caracter inedit. Reamintesc faptul că tot domnia sa a adus în prim planul pasionaţilor de carte, traducându-le şi prefaţândule, cu ocazia ediţiilor trecute ale târgurilor „Gaudeamus” şi „Bookfest”, cărţile: „Bismarck – o viaţă”(2012) de Jonathan Steinberg, „Eminenţa Sa Cardinalul Richelieu şi Ascensiunea Franţei” de Jean Vincent Blanchard (2012), „Machiavelli–obiografie”(2013) de Milles j. Unger, toate apărute la editura clujeană Eikon, precum şi „Marcus Tulius Cicero – Cum se conduce o ţară – ghid antic pentru liderii moderni” cu o selecţie a textelor de Philip Freeman şi cuvânt înainte de G. Maior, apărută la editura Rao, în 2013 şi tot în acelaşi ani „Lev Troţki - o viaţă de revoluţionar” de Joshua Rubenstein, din nou un fapt inedit, o colaborare a editurilor Rao şi Eikon.

De asemenea, o carte rară şi cu o forţă ideatică extraordinară este „Miracolul absenţei” lansată de specialistul român în Flaubert, Răzvan Ventura, la editura Tracus Arte.

Mi-a plăcut mult şi cartea „Între cuvânt şi tăcere” scrisă de doamna Angela Martin, redactor-şef al revistei „Cultura” , apărută la Eikon.

Consider că „Gaudeamus” şi „Bookfest” sunt cele mai importante târguri de carte din România în acest moment dar, treptat, importante comunităţi din ţară încep să aibă târgurile lor şi aş da exemplu târgul „Alba Transilvana” de la Alba Iulia, organizat în fiecare an în preajma zilei lui Lucian Blaga, sub patronajul bibliotecii judeţene cu acelaşi nume, dar şi cel susţinut recent de comunitatea gălăţeană, prin intermediul bibliotecii judeţene „V.A. Urechia”, în oraşul de pe malul Dunării. Cumpărăm cărţi vara şi le citim indiferent de vreme şi de vremuri. Consider că nu există încă o terapie mai mare decât cititul şi nici o formă mai eficientă de a dobândi putere intelectuală şi sufletească.”

(George Flaviu Predescu - Poet)

nr. 40 n iunie-iulie 2014

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Ioan Vasiu, Târziu în cuvinte, Eurostampa, 2014

Apelând de data asta la serviciile editurii timişorene, orăştianul I. Vasiu nu este doar un ziarist talentat, ci şi un poet consecvent şi luminat, cum îl văd şi cei câţiva eminenţi prezentatori: Laurenţiu Ulici, Ioan Evu, I.D.

Bălan şi Ion Horea. Ilustrată de Miron Simedrea, cartea amicului nostru din Orăştie miroase din plin a poezie (mai facem şi noi câte-o rimă involuntară, ca să se ştie!). Iată ce „aude şi vede poetul în lumea lui” (I.D.B.): „vârsta mea/ ducând în spate/ sacul greu/ de atâta melancolie”; „iubirea mea e-o calmă libelulă/ ce-alunecă pe-un râu vijelios/ spre o cascadă veşnic nesătulă/ ce curge invers nu de sus în jos” (Iubirea mea). În aparenta ei simplitate, poezia confratelui din oraşul O. prinde uneori din aer sonuri esenţiale ale lirismului autentic.

Volumul cuprinde trei secţiuni: Dulce şi amar, Iubind în şoaptă, Târziu în cuvinte. Îi urăm autorului la mai mare!

Victoria Milescu, Existenţele fastuoase, Ed. Semne, Bucureşti, 2013

Victoria Milescu este o poetă cu o existenţă literară nefastuoasă (în sensul că retrasă şi discretă) - asta nu o împiedică însă a-şi urma steaua proprie. Este din ce în ce mai cunoscută în peisajul liric contemporan, apreciată de un scriitor de talia lui Octavian Soviany, care o prezintă în cuvinte calde pe coperta a patra: „… Victoria Milescu este totuşi o voce poetică puternică şi bine articulată, care merită din plin atenţia cititorilor de poezie… Spirit anxios şi claustrofob…”. Pe clapetele care ţin loc de copertele doi şi trei îi întâlnim pe Ioan Adam şi Ion Roşioru. Îmi permit să-l contrazic puţin pe dl Roşioru, poet şi dânsul (şi prozator):poezia Vicoriei Milescu nu prea are ceva în comun cu Marin Sorescu (supranumit „un Jacques Prevert român”) – mai degrabă o văd călcând (cum zice I.R. mai jos) „pe urmele lui Baudelaire, via Arghezi”. Dar să exemplificăm: „urc în tramvaiul care vine în clinchet/ ca o caleaşcă/ cerşetorul cântând în franceză/ e un prinţ deghizat/ în staţie studentul puţin cocoşat/ e aşa din cauza aripilor strânse sub giacă/ viaţa mea fastuoasă/ vine zâmbind…” Cred că „existenţele fastuoase” sunt doar echivalenţele poetice ale unui om frumos şi discret…

Geo Galetaru, Întâmplările simple, Eurostampa, Timişoara, 2014

Timpul şi depărtarea, Pierderea prin somn – sunt cele două cicluri ale noii cărţi a confratelui dudeştean, poet tot mai vizibil în arealul liric contemporan şi care (după umilami părere) trebuia să fie demult membru plin USR – făceam împreună anticameră la poşta redacţiilor acum peste 30 de ani!

Din cele patru prezentări de pe coperta a patra (semnate de:Ionel Bota, Ion Arieşanu, Ion Căliman, Angela Mamier Nache), cea mai exactă şi potrivită „profilului liric” al prietenului nostru din Dudeştii Noi ni s-a părut a celei din urmă: „Poezia lui G.G. este o aventură minuţioasă şi laborioasă spre un

univers livresc, care uneşte discret o poezie secretă, ermetică pe alocuri,plutind între onirism, expresionism şi realism pur…” Mi-a plăcut alăturarea dintre cuvintele secretă şi ermetică - deşi o poezie odată dată publicităţii îşi pierde aura secretului. Dar să vedem despre ce-i vorba… Adevărată artă poetică ni se pare a fi poemul liminar, Timpul şi depărtarea: „mesagerul obscur a sosit/ a pus cifrul tăcerii în palmele vinovate/ frunzele s-au dus în altă lumină/ un ţipăt peste mările din vis/ un zbor înalt în inima celui care tace/ ca un joc de copii în grădinile de sus/ acolo unde timpul şi depărtarea nu-s”. Avem aici toată recuzita poetică G.G., un mesager obscur, cifrul tăcerii, o altă lumină, un zbor în inimă, grădinile de sus unde timpul şi depărtarea

sunt abolite. Acesta e Domnul Geo – cel care face şi o excelentă revistă literară.

Daniela Micu, Sufletul al doilea, Editura Aius Print Ed, Craiova, 2014

Apărută în Colecţia Poesii a editurii oltene şi postfaţată de Petrişor Militaru, cartea de debut a Danielei Micu, colaboratoarea noastră, este prezentată pe coperta a patra de Cătălin Ghiţă şi Luiza Mitu în termeni exacţi şi cu acurateţe exegetică: „Daniela Micu scrie o poezie ludică şi rafinată, în care senzorialul este filtrat prin prisma intelectualului” (C.G.) Prezentatorul mai vorbeşte de „personaje stranii cu ecouri dimoviene”, „limbajul poetic de extracţie suprarealistă”. Aceste cuvinte neau incitat la lectură şi iată ce am descoperit: „În miezul pământului meu/ o pisică turbure mă învaţă/ … O pisică clară/ între mesele de amiază/ de iederă şi de rozmarin”(Mesele de rozmarin). „Am muşcat dintr-un măr/ Avea gustul lui Lilith/ spânzurată deasupra cirezii de bizoni…” (Toată iarba din stânga ei). „Altfel spus, volumul de versuri cu care debutează Daniela Micu are în centru acest suflet al doilea… marchează o primă etapă în evoluţia ei poetică, poate chiar momentul de dinaintea volumului al doilea”(P. Militaru). Cartea este şi frumos ilustrată de Matei Agachi.

Nina Ceranu, Viorica Bălteanu, Pulberea de sub piciorul tău/La polvere sotto il piede tuo, Ed. Eubeea

Prefaţată de traducătoare, dna profesoară Viorica Bălteanu, cartea Ninei Ceranu, cu un titlu grozav de bine ales (frumos, sonor, grăitor!) este un obiect estetic-şi-textual de bună calitate – coperta fiind semnată de pictorul lugojean Constantin Răducan, lucrarea „Turbion”. (Poate că o asemenea întreprindere editorială s-ar fi pretat şi la o ilustraţie interioară, dar de… poate doar noi credem asta.) Poetă, prozatoare, editoare, Nina Ceranu se întrece pe sine în acest volum-album de poezie, prezentat pe coperta a patra,în cuvinte calde, de cunoscutul scriitor Eugen Dorcescu: „Purtând un titlu frumos şi bine ales, acest jurnal liric de călătorie este, de fapt, dincolo de stratul său evocator şi descriptiv… o meditaţie asupra condiţiei de peregrin…” Dar hai să ne convingem şi noi: Încep poemul acesta/ ca şi cum/aş ruga…/…/ Ca un profan/ pătrund în universul acesta urban…/…/ obraze de tineri/cu inimi şovăielnice/ cu lampa lui Diogene în mână,/…/ O întâlnire cu Dumnezeu/ e 6 oiro/ dacă-i la pachet cu vizita/ la prea Sfântul Petru,/ ori la Fecioara Maria…/…/ Dimineaţa s-a trezit veselă/ Şi-n Golful Napoli/ marea era-n apele ei… Cartea întreagă e un poem epic, amintitul jurnal de călătorie italian.

Ion Dumbravă, Ceea ce ne rămâne, Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2014

– roman considerat cântecul (de lebădă…) al Canalului; la ora aceea, autorul lui avea o cotă de piaţă cel puţin la fel de mare ca Marin Preda. Romanul este, cum spuneam, o mărturie terifiantă (cuvântul „martor” provine din acelaşi radical cu martir) şi ne chiar mirăm cum de autorul, care împlineşte respectabila vârstă de 75 de ani, nu s-a mobilizat să aştearnă pe hârtie mai repede romanul trist al copilărie sale de martor-martir. Citim pe coperta a patra: „CANALUL. Un cuvânt devenit simbol al terorii comuniste la începutul anilor 1950. După numai câteva luni de existenţă, şantierul prezentat de propaganda epocii ca o mândrie a întregului popor muncitor şi ca o dovadă a ajutorului multilateral şi

de tulburător este cântecul/ de sirenă cât de cruzi sunt uneori zeii/…/ cât îţi vei mai putea oare prelungi/ aşteptarea şi unde sfârşeşte/ răbdarea celor care se vor stăpâni/ pe arcul meu pe frumuseţea ta…/…/ dacă ochii tăi de migdale scrutează/ acelaşi neliniştit larg acum/ când nici nu mai ştiu/ cât de departe e cerul/ şi când îl vor atinge rătăciţii mei paşi.”

dezinteresat al Uniunii Sovietice avea să devină „Canalul Morţii”.

Este a douăsprezecea carte a autorului – consilier editorial fiind Eugeniu Nistor, la editura care scosese, cândva, „Antologia poeţilor ardeleni”. Un poet pe care îl întâlnim în mai multe reviste literare, un stil fluent, un ritm al rostirii care îndeamnă la lectură. În poemul gânduri pentru Penelopa, bunăoară, poetul „se crede” Ulise şi tratează cu miez întoarcerea – mereu amânată - a eroului în Itaca: „aproape că nici nu mai cred în miracole/ penelopa. cu fiece scăpătat de zi/ sunt parcă tot mai departe/ înconjurat de străine întinderi/ de ape. Legat de catarg./ cât

Cristian Ghinea, Zece pentru Lugoj, Nagard, Lugoj, 2013

Subintitulată „o istorie neconvenţională a Lugojului”, cartea confratelui nostru, scriitor şi jurnalist cunoscut cuprinde mai mult de zece personalităţi lugojene. Cartea cuprinde trei capitole de/cu personalităţi: I. Înaintaşi uitaţi, cărturari, oameni ai credinţei, întemeietori, martiri (include 17 personalităţi, enumerăm dintre cei mai cunoscuţi: Koloman Wallisch, fam. Bejan, Traian şi Olga Grozăvescu, Filaret Barbu, Bela Lugosi); II. Prezentul discret: ctitori-ziditori, aventurieri ai cunoaşterii, tămăduitori, maeştri ai literelor, cântului şi penelului (23 de nume, unele trecute în veşnicie; dintre cei încă „prezenţi”: Victor Neumann, Gh. Schwartz, C. Ungureanu, N. Ghinea, C.T. Stan; din cei trecuţi: C. Buiciuc, Gh. Luchescu, D. Popescu, R. Taşcău, Mirela Zafiri); III. O privire spre viitor – include 11 speranţe, mai mult sau mai puţin tinere, dintre care mai cunoscuţi sunt muzicienii Oana Unc-Marchand, Dan Patacă, Liviu Indricău, matematicianul Robert Reisz, alpinista Thea Vid. Dar, desigur, toţi ceilalţi sunt personalităţi reprezentative pentru municipiul nostru şi merită, nu doar menţionaţi cu numele, ci chiar cunoscuţi îndeaproape. Şi iată că, numărându-i (poate-or mai fi şi alţii!), găsim că „cei zece pentru Europa” sunt de fapt 50…

Valentin Hossu-Longin, Canalul morţii.

Martor, proză-document, Fundaţia Academia Civică, 2013

O carte cutremurătoare, însoţită de o dedicaţie – şi o scrisoare – pe măsură, conţinând tribulaţiile unui copil, a unei familii de „bandit”; un… bandit care s-a nimerit să fie cooptat, pentru profesionalismul său, în conducerea canalului Dunăre-Marea Neagră.

Dar pentru că această imensă lucrare, ciclopic-megalomani(a)că a fost proiectată de Stalin să fie, nu cel mai mare proiect de construcţii a socialismului românesc, ci o imensă puşcărie în aer liber, s-a înscenat un proces ruşinos, în două etape, unor persoane din conducere (dar printre „sabotori” s-au… strecurat şi câţiva muncitori). În mare vogă, în epocă, era romanul proletcultist al lui Petru Dumitriu – Drum fără pulbere

Florin Logreşteanu, Puzzle, Ideea Europeană,2013

„Roman inspirat din istoria contemporană, Puzzle realizează o viziune cuprinzătoare a vocaţiei românilor de a armoniza într-un mod necunoscut celorlalte ţări europene (Constantin Noica) două mentalităţi istoriceşte opuse:orientală şi occidentală. În centrul cărţii se află un singur personaj – profesorul pensionar Neghibaur – în jurul căruia se dispun fapteleşi oamenii ca pe un ecran al imaginaţiei, observaţiei şi experienţei fostului dascăl. Construcţie densă şi insolită, romanul se reţine şi prin deschiderea de amploare şi de adâncime asupra mecanismelor ascunse ale reacţiilor sufleteşti individuale determinate de importantele schimbări sociale intervenite în viaţa ţării după Revoluţia din Decembrie 1989” (sună prezentarea editurii, de pe ultima copertă a cărţii. În ton cu conţinutul şi cu moto-ul din C-tin Noica, aşezat în faţă).

Valeriu-Marius Ciungan, SISIF pe casa scărilor, Adenium, Iaşi, 2013

Un alt economist aspirând cu ardoare la arcadele Poeziei, craioveanul V.M.C. este deja la al patrulea volum de versuri (cel de-al treilea fiind o antologie). Doi grei ai liricii româneşti contemporane îi acordă tânărului poet girul, cu – cam prea – multă generozitate: Liviu Antonesei, care (şi) prefaţează volumul şi Adrian Popescu. Primul remarcă „presiunea şi uneori prospeţimea cotidianului, temele eterne ale poeziei”, iar al doilea „sensibilitatea contemporană, care priveşte cu mare curiozitate realul imediat”. Ce remarcă însă autorul acestei rubrici - pe lângă validele observaţii ale preopinenţilor - este faptul că economistul nostru nu prea face economie de vorbe („într-o epocă a economiilor d-ta faci abuz de verbe!” ne reproşa pe timpuri nouă înşine marele liric bănăţean A. Dumbrăveanu la o poştă a redacţiei). Se remarcă de la distanţă poemul de titlu: „urcam pe casa scărilor/ şi parcă nu se mai sfârşea/ (…) o cenuşie umbră nedesăvârşită însoţea// urcam pe casa scărilor/ cu becuri sterpe, imbecile, muribunde,/ (…) (scurtcircuite izbucneau în negre, umezi filamente)/ la îndrăzneţele-mi viraje// … becuri de patruzeci,/ frumoasă cum (te, n.n.) ştiam/ te aşteptau pe casa scărilor (şi n-ai trecut)/ să treci…” E drept că noi aici nu suntem P.R., ci rubrică de semnale editoriale, aşa că ne abţinem să dăm sfaturi – când noi înşine mai avem, cu siguranţă, de învăţat!

16 actualitatea literară n “Sînt o babă comunistă!”, de Dan Lungu: 11 traduceri şi peste 20.000 de exemplare vîndute Romanul “Sînt o babă comunistă!” de Dan Lungu a fost publicat de Editura Bokvennen din Norvegia, traducere de Steinar Lone. Este cea de-a unsprezecea traducere a romanului, unul dintre bestsellerurile Polirom – peste 20.000 de exemplare vîndute – , reeditat în anul 2011 în colecţia „Top 10+”, dar şi cu prilejul lansării filmului omonim (în regia lui Stere Gulea), în anul 2013, în ediţie limitată. Sînt o babă comunistă! a mai fost tradus în: Franţa (Actes Sud), Austria (Residenz ), Italia (Aisara, două ediţii), Spania (Pre-textos), Ungaria (Jelenkor), Bulgaria (Faber Print Ltd.), Polonia (Czarne), Turcia (Apollon Yayincilik), Grecia (Kastaniotis), Croaţia (Filmat Naklada). Sînt o babă comunistă! a apărut la Polirom în patru ediţii (2007 – colecţia „Ego. Proză”, 2010 – colecţia „Fiction Ltd.”, 2011 – colecţia „Top 10+”, 2013 – ediţie limitată) şi este disponibil şi în format digital. De 112 săptămîni, ediţia digitală a romanului ocupă primele poziţii în Top 10 cele mai vîndute ebookuri Polirom.

n Festivalul Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia” – Ediţia a VIII-a

Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” şi Primăria Oraşului Mizil organizează ediţia a VIII-a a Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”. Festivalul se desfăşoară pe două secţiuni: poezie şi proză. Pot participa creatori de literatură din ţară şi străinătate, indiferent de vârstă sau afiliere la U.S.R. şi alte asociaţii scriitoriceşti. Nu pot participa autorii care au obţinut unul din primele trei premii la ultimele 3 ediţii ale festivalului (pot participa cei cărora li s-a retras premiul în bani, pentru neprezentare la festivitatea de premiere). Lucrările vor fi expediate (în format electronic) la adresa de e-mail: manailescu.lucian@yahoo. com (adresă de rezervă revista.fereastra@gmail.com), sau prin poştă - pe CD - la adresa: Asociaţia Culturală Agatha Grigorescu Bacovia, str. Agatha Bacovia, nr. 13 A, Mizil, judeţul Prahova, până la 15 septembrie 2014.

Textele vor fi culese în Times New Roman, corp 14, cu diacritice (cel mult 10 pagini A4 pentru secţiunea proză sau 15 poezii). Pentru ambele secţiuni textele se semnează cu numele real (dacă autorul doreşte să fie publicat sub pseudonim va specifica acest lucru). Se anexează un CV, care va cuprinde şi adresele de corespondenţă (poştă, e-mail, nr. de telefon) şi o fotografie în JPEG sau TIF, cu latura mare de minimum 20 cm. Vom confirma primirea textelor imediat ce acestea ne parvin. (Lipsa confirmării este echivalentă cu neînscrierea textelor la jurizare) Textele care nu respectă prevederile acestui regulament vor fi eliminate din concurs. Juriul (preşedintele juriului – scriitorul Adrian Alui Gheorghe, membri juriului – Emil Proşcan, primarul oraşului Mizil, Valeria Manta Tăicuţu, Loredana Dalian, Emil Niculescu, Nicolae Tăicuţu, Lucian Mănăilescu - scriitori) va acorda următoarele premii: Marele Premiu Ahata Grigorescu Bacovia, Premiul George Ranetti pentru poezie, Premiul Spirea V. Anastasiu pentru poezie, Premiul revistei Ferastra pentru poezie, Premiul Gheorghe Eminescu pentru proză, premiul Leonida Condeescu pentru proză, Premiul revistei Fereastra pentru proză. De asemenea vor fi acordate premii speciale şi menţiuni ale unor reviste literare, instituţii de cultură sau sponsori.

Jurizarea se va face astfel: Fiecare membru al juriului va nota primele 15 texte, în ordine valorică, la fiecare secţiune (cel mai valoros text primind 15 puncte, cel de al cincisprezecilea un punct). În final punctele se vor cumula şi vor fi stabilite premiile, a căror valoare totală însumează minimum 5.000 lei. Premiile acordate de reviste şi sponsori vor fi jurizate de către reprezentanţii acestora. Câştigătorii vor fi anunţaţi din timp pentru a participa la festivitatea de premiere din luna octombrie 2014, urmând să confirme prezenţa.

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Actualitatea Press, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

meridiane

nr. 40 n iunie-iulie 2014

Dorel T. Uşvad la 65 de ani

Viena, 2 iunie 2014: Prima mea întâlnire cu distinsul domn Dorel T. Uşvad a avut loc în data de 11 mai 2011, la Lugoj, cu ocazia unei duble lansări de carte ale scriitorilor Hans Dama şi Dan Stoica, din Viena, care s-a desfăşurat la Teatrul Municipal “Traian Grozăvescu” din Lugoj şi a fost organizată de Biblioteca Municipală din Lugoj. În acel context literar şi cultural de la Lugoj, domnul prof. dr. Hans Dama – poet şi traducător, din Viena – şi domnul prof. Simion Dănilă – traducător al Operei lui Friedrich Nietzsche - buni prieteni şi

***

cunoscători îndeaproape ai activităţilor culturale ale domnului Dorel Uşvad – au prezentat publicului lugojean întreaga activitate culturală a domniei sale, accentuând generozitatea cu care acesta a susţinut şi susţine scriitori şi oameni de cultură români care au avut legături, de studii sau de activitate culturală, cu Viena; despre toate aceste realizări a vorbit atunci şi domnia sa Dorel Uşvad.

Am lucrat la revista literară şi de cultură „Banat” din Lugoj zece ani, mai precis din ianuarie 2004 – de la prima sa apariţie – ca redactor, apoi – din octombrie 2007 – ca secretar general de redacţie, şi mai apoi – din 2008 – şi ca tehnoredactor; în tot acest interval de timp am luat cunoştinţă constant despre activităţile culturale deosebite ale domnului Dorel Uşvad prin articolele şi consemnările publicate în paginile revistei de către scriitorii Hans Dama şi Simion Dănilă.

Concret, în ceea ce priveşte implicarea sa culturală la Viena, putem vorbi despre un amplu proiect cultural, iniţiat de mult timp şi susţinut integral financiar: este vorba despre sponsorizarea, realizarea şi montarea mai multor plăci comemorative, cum ar fi: J Plăci Comemorative amplasate pe toate clădirile unde a locuit marele nostru poet naţional Mihai Eminescu în timpul studenţiei sale la Viena; J Placă Comemorativă montată pe un edificiu unde a locuit poetul şi filosoful Lucian Blaga în timpul studenţiei sale

la Viena (Lucian Blaga a fost căsătorit cu lugojeanca Cornelia Blaga Brediceanu şi au locuit, timp de 3 ani, la Lugoj - 19241926); J Placă Comemorativă pentru tenorul lugojean Traian Grozăvescu – tenor al Operei din Viena; J Placă Comemorativă pentru domnitorul român Alexandru Ioan Cuza; J Cărţi Poştale Aniversare şi Comemorative pentru Mihai Eminescu, Traian Grozăvescu şi mulţi alţii.

Un lucru absolut remarcabil şi demn de apreciat este şi faptul că domnul Dorel Uşvad, la multe dintre prezentările de carte ale domnului prof. dr. Hans Dama, a realizat expoziţii de fotografie care surprind întreaga activitate literară şi culturală a poetului şi traducătorului: o astfel de expoziţie de fotografie – la care au participat mai mulţi scriitori din Viena, din Lugoj şi din Timişoara – a avut loc în data de 5 septembrie 2012, la Sânnicolau Mare, oraşul natal al scriitorului Hans Dama.

Pentru toate aceste realizări de excepţie, pentru implicarea generoasă şi pentru permanenta grijă de a păstra în memoria colectivă şi de a promova valorile culturale româneşti în Viena şi, astfel, prin deschidere, în Europa şi în lume, îi suntem profund recunoscători domnului Dorel T. Uşvad, dorindu-i, la ceas aniversar, La Mulţi Ani! cu sănătate, putere de muncă, împliniri şi deosebite realizări personale şi culturale!

Adriana Weimer

Elena Ivanova-Verkhovskaya

Aruncă tu copilăria mea ca pe o piatră mică În locul în care migdalul îngheţat plânge singur.

Voi construi un adăpost pe locul unde piatra atinge pământul O casă pentru cei aleşi: pisici, câini şi infirmiera hoinară Născută în Basarabia, volubilă, încercând mereu să supravieţuiască în pribegie.

Aşa a devenit posibilă întâlnirea noastră la o răspântie, nu departe de Moskova. Îmi va părea rău de toţi, îi voi hrăni şi mă voi întrista puţin pentru fiecare.

Mi-am plătit datoriile fiecărui iubit pe care l-am avut.

Nu eu sunt cea născută şi crescută în acest loc, În această casă plină de copilăria ce ar fi putut să fie, dar am ajuns prea târziu.

Las-o acolo, ca pe o scenă de teatru în aşteptare.

Lasă totul să fie cum ar fi trebuit să fie, cum ar fi putut fi, cum este acum.

În timp ce contemplam de pe pământ toamna pădurilor, Pasărea care îngheaţă şi nu-şi mai flutură aripile Cineva ar fi putut creşte până la ceruri Fără să se mai întoarcă vreodată În acel loc strâmt de la talpa copacului, (Sper că nu e sfârşitul, ci doar începutul).

Acum nu-mi amintesc cine eram Acum nu mai ştiu la cine m-am întors.

Traducere de Ela IAKAB

***

Îmi voi vopsi părul în culoare roşie Ca să nu-mi mai fac rău Nici mie, nici ţie, în timp ce zvonul Vieţii Se va înălţa deausupra şi se va roti de jur împrejurul nostru.

Am încercat să o hrănesc cu mâna, dar Ea continua să se retragă, nefiind un animal de companie, şi să ţâşnească în sus, până acolo unde norii sunt lumina Care nu mai seamănă cu nimic pe pământ.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Secretar de redacţie: Diana BUCŞA (aid_isa@yahoo.com) Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com) Ion MOLDOVAN (ioni_75@yahoo.co.uk) Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacţiei: web: www.actualitatea.eu Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Cosmote) Tiparul: West Tipo International Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile din Lugoj şi Timişoara, la chioşcurile de ziare din Lugoj şi la chioşcul MNLR Bucureşti