Actualitatea literară 43

actualitatea literară

nr. 43, anul V

noiembrie 2014

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE

n George MOTROC

Despre puţin necesarul pentru a fi fericit

n Alexandru Petria, despre “Cele mai frumoase poezii ale anului” şi “Cele mai frumoase proze ale anului”

10 recomandări literare de la Gaudeamus 2014

n proză: Constantin SEVERIN, Dan FloriţaSERACIN

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Nicolae SILADE, Remus V. GIORGIONI

m r a

a in

lf a

n meridiane

iv

a a

m a d

n poezie: Ion VASIU, Daniel OTESCU, Costel SIMEDREA, Monica Rodica IACOB

Tadeusz Różewicz

Prezentare şi traducere de Al. G. ŞERBAN

Mauricio Vallejo Marquez

Prezentare şi traducere de Elisabeta BOŢAN

2 actualitatea literară

Edi tor ial

nr. 43 n noiembrie 2014

“Am încercat o limpezire a apelor lumii literare româneşti, unde veleitarii se calcă pe bătături cu scriitorii adevăraţi”

Interviu cu Alexandru Petria, realizatorul antologiilor “Cele mai frumoase poezii ale anului” şi “Cele mai frumoase proze ale anului”

Nicolae SILADE

Despre puţin necesarul pentru a fi fericit

Pentru un flămând ajunge o coajă de pâine spre a fi fericit. Pentru un însetat ajunge o picătură de apă spre a fi fericit. Pentru un alcoolic ajunge o bere, pentru un afemeiat ajunge o muiere. Pentru un politician nu ajunge o ţară. Şi exemplele ar putea continua la nesfârşit, dacă n-ar veni înţelepţii lumii acesteia să ne spună că drumul spre fericire este pavat cu decaloguri sau că “fericit cel care, precum Ulisse”. În ceea ce mă priveşte, pentru a fi fericit e suficient să mă bucur de minunea că sunt şi apoi de minunea că am ceea ce am. Cu o singură condiţie: să fiu sănătos.

Altfel, totul s-ar învârti în jurul unei pastile sau în jurul unui leac băbesc. La limita de jos a fiinţei, ca şi la limita de sus, lucrurile se prezintă la fel.

Diferenţa însă o face durerea, care, deşi similară, la limita de jos, cu bucuria, de la limita de sus, te conduce spre o minimă înţelepciune, aceea că poţi fi fericit cu foarte puţinul. Şi foarte puţinul ăsta poate fi la fel de bine şansa de a bucura de cele cinci simţuri (văzul, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul), cum poate fi şi şansa de a te bucura de o simţire mai înaltă, cum este aceea a poeţilor, care văd nevăzutele. Iar nevăzutele astea, pe care le văd ei, poeţii, sunt atât de extraordinare încât, dacă ar fi redate printr-un videoclip, ar înregistra un record nemaiîntâlnit pe youtube.

Dar pentru că unii au idei preconcepute despre fericire, vreau să vă spun că poţi fi fericit când îţi zâmbeşte o femeie frumoasă, poţi fi fericit când te sună un prieten să te întrebe cum o mai duci cu viaţa şi încotro o duci, poţi fi fericit când ai făcut un copil, când ai plantat un pom, când ai zidit o casă sau când ai scris un poem.

Dar, dacă ai suferit în drumul tău spre fericire, fii sigur că fericirea ta e durabilă. Pentru că, spunea Eschil, dacă trebuie să suferi pentru a înţelege, înţelegerea te ajută să să fii fericit. Să fii fericit cu acest puţin necesar. Adică cu înţelegerea lumii, a sensului şi nonsensului ei. Iar acesta nu e un compromis pe care îl faci cu tine însuţi, este o înaltă înţelegere a lumii, pe care Cioran nu a vrut s-o accepte, pe care Eliade a interpretat-o în fel şi chip, dar care, a dovedit-o istoria, nu poate fi contestată nici prin filosofie, nici prin religie, ci doar prin poezie, care încearcă şi reuşeşte, nu doar emoţional, să ne arate nu doar lumea în care trăim, ci şi lumea în care am dori să trăim.

Eu, spre exemplu, pentru a fi fericit, am nevoie doar de tine, cetitoriule, care sper că mă înţelegi.

Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Lililana Nastas Brătescu

opiniile noastre

“Apar puţine antologii cinstite, în care singurul criteriu de selecţie este valoarea”

“La poezie m-am oprit la 34 de poeţi din 264, câţi mi-au trimis texte, iar la proză la 26 de scriitori din 114. Cei incluşi s-au bucurat, normal.

Iar dintre cei neincluşi câţiva m-au scos de pe lista lor de prieteni de pe Facebook.

Am realizat antologiile cu gândul la cititori, nu să hrănesc vanităţile lui X sau Y”

n ilustraţiile numărului n

– La ambele a fost dificil. Dar la proză, la un moment dat, mă gândeam să nu scot antologia, veneau texte slăbuţe iniţial, mai târziu au început să vină şi cele mai valoroase. Oricum, nivelul general al poeziei, care se scrie la noi, e peste cel al prozei scurte.

- Câteva prezentări şi lansări ale antologiilor au avut deja loc. Mai urmează şi altele?

– Lansarea a fost la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus, am mai organizat una recent la Cluj, probabil vor urma şi alte prezentări. Depinde unde o să fiu invitat.

- Sperăm ca proiectul să aibă viaţă lungă şi îţi propun realizarea unui site/blog pentru promovarea lui. Ce părere ai?

– Şi eu sper ca proiectul să se întindă şi pe anii următori. Nu ştiu ce să zic cu blogul, îmi promovez destul de eficient munca pe Facebook, cred.

- Îţi mulţumim şi îţi dorim mult succes în continuare.

– Mulţumesc.

- Dragă Alexandru, a cui a fost ideea (sau cum ţi-a venit ideea) realizării acestor antologii?

– A mea. A apărut din necesitatea de-a încerca o limpezire a apelor lumii literare româneşti, unde veleitarii se calcă pe bătături cu scriitorii adevăraţi.

Apar puţine antologii cinstite, în care singurul criteriu de selecţie este valoarea.

- A fost greu să găseşti editura dispusă să se angajeze la un asemenea proiect?

– Nu, editura Adenium mi-a primit proiectul cu înţelegere.

- Cum au răspuns autorii solicitării tale? Mă refer atât la cei incluşi, cât şi la cei respinşi…

– Bine. Anunţul cu intenţia alcătuirii antologiilor a fost preluat de mai multe reviste si situri literare, le mulţumesc!, şi scriitorii mi-au trimis materialele în format electronic. Ce s-a publicat în 2013. Apoi am făcut selecţia, la poezie m-am oprit la 34 de poeţi din 264, câţi mi-au trimis texte, iar la proză la 26 de scriitori din 114. Cei incluşi s-au bucurat, normal. Iar dintre cei neincluşi câţiva m-au scos de pe lista lor de prieteni de pe Facebook. Am realizat antologiile cu gândul la cititori, nu să hrănesc vanităţile lui X sau Y. - Ai selectat doar texte publicate pe parcursul unui an în revistele literare. Ţi-ai format, cred, o părere despre ce se publică la ora actuală.

Crezi că editorii de reviste îşi asumă întrutotul responsabilitatea în ceea ce priveşte valoarea textelor publicate?

– Nu, nu-şi asumă. Apar enorm de multe texte slabe, foarte slabe şi, chiar, penibile.

- Cum crezi că ar fi arătat aceste antologii dacă ar fi fost realizate de un critic literar?

– Nu-s critic, n-am habar. Însă, cred că scriitorii înţeleg mai profund literatura decât criticii.

- Antologiile tale se remarcă mai ales prin faptul că includ autori din generaţii diferite.

Care a fost criteriul de selecţie?

– Doar calitatea textelor. Da, cele mai de calitate dintre cele primite… Nu mă îndoiesc că s-au publicat şi alte poezii şi proze scurte valoroase, dar dacă autorii nu mi le-au trimis…

- Am înţeles că a fost o muncă grea. Unde ai întâmpinat cele mai mari dificultăţi, la poezie sau la proză?

În Cele mai frumoase proze ale anului sunt antologaţi: Alina Nedelea, Ana Barton, Aurora Cristea, Bogdan Munteanu, Cezar Pârlog, Cristina Nemerovschi, Doina Ruşti, George Arion, George C. Dumitru, Horia Dulvac, Ioan Florin Stanciu, Ion Nete, Ladislau Daradici, Lucian Pop, Maria Niţu, Marian Drumur, Marian Ilea, Nicolae Iliescu, Radu Ţuculescu, Raluca Bătănoiu, Răzvan Petrescu, Robert Nuţu, Ştefan Jurcă, Teodora Matei şi Voichiţa Pălăcean-Vereş.

Nicolae SILADE

Este remarcabil faptul ca în aceste vremuri, când accentul cade pe cu totul altceva decât pe literatură, scriitorii încă mai găsesc timp şi motivaţie pentru a se întâlni; şi nu oricum, ci cu cărţile pe masă!

Cenaclul “Anotimpuri” al Casei de Cultură a Municipiului Lugoj şi Revista “Actualitatea literară” au organizat vineri, 17 octombrie 2014, o întâlnire cu scriitorii arădeni la Lugoj, mai precis cu membri ai Cenaclului “ADN literar” şi redactori ai Revistei “Arca” din Arad. În Sala de Consiliu a Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu” din Lugoj, au avut loc două lansări de carte: scriitorul lugojean Gheorghe Schwartz şi-a lansat volumul de proză scurtă “Enigmele infinite”, apărut în 2014 la Editura Mirador din Arad, iar poeta Lucia Cuciureanu şi-a lansat volumul de poezie “Lasă apa să curgă”, apărut la Editura Tracus Arte din Bucureşti, în 2013.

Cartea de proză scurtă “Enigmele infinite”, semnată de Gheorghe Schwartz, a fost prezentată de Ioan Matiuţ şi Mircea Pascariu; apoi autorul a citit din noul volum un fragment de proză.

Romancierul Gheorghe Schwartz (născut la Lugoj şi stabilit la Arad din anii ’70), a mai răspuns de-a lungul timpului la invitaţia lugojenilor de a-şi lansa cărţi şi în Lugojul natal; astfel, în 18 mai 2009, la Galeria “Pro Arte” din Lugoj, a avut loc lansarea romanului “Cei o sută - Culoarul templier”, care a primit, un an mai târziu, în 2010, cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române.

La întâlnirea cu scriitorii arădeni de vineri, 17 octombrie, din partea Cenaclului “ADN literar” şi a Revistei „Arca” din Arad au participat şi au citit din creaţia lor literară - poezie şi proză, din volum şi din manuscris - scriitorii: Lucia Cuciureanu, Ioan Matiuţ, Andrei Lucian Mocuţa, Lia Alb, Max Tunia, T.S. Khasis, Constantin Butunoi, Constantin Dehelean, Lazăr Magu, Mircea Pascariu, Bujor Buda, Iulian Leonard. Din Lugoj au participat scriitorii: Ela Iakab, Adriana Weimer, Georgia Miculescu, Simion Dănilă, Dan Floriţa-Seracin, Remus Valeriu Giorgioni, Nicolae Silade, Ion Oprişor, Mircea Anghel, Cristian Ghinea, Ionel Panait, Simion Todorescu.

Tot din proiectul întrunirilor inter-cenacliere a făcut parte şi întâlnirea scriitorilor lugojeni cu cei arădeni, de data aceasta în Sala Teatrului de Stat din Arad. Din Lugoj au participat scriitorii: Ela Iakab, Adriana Weimer, Georgia Miculescu, Simion Dănilă, Remus Valeriu Giorgioni, Ion Oprişor, Mircea Anghel, Cristian Ghinea, Ionel Panait; iar din Arad, scriitorii: Gheorghe Schwartz, Ioan Matiuţ, Lucia Cuciureanu, Constantin Dehelean, Gheorghe Mocuţa, Andrei Lucian Mocuţa, Iulian Leonard, Monica Rodica Iacob. În cadrul întâlnirii de la Arad, scriitorul şi jurnalistul Cristian Ghinea şi-a lansat volumul „Zece pentru Lugoj – o istorie neconvenţională a Lugojului”.

Adriana Weimer

Antologia Cele mai frumoase poezii ale anului îi cuprinde pe: Adrian Suciu, Alice Valeria Micu, Andrei Mocuţa, Andrei Zanca, Andrei Zbîrnea, Anton Jurebie, Aura Christi, Aurel Pantea, Clelia Ifrim, Daniel D. Marin, Daniel-Silvian Petre, Doina Uricariu, Dorin Tudoran, Echim Vancea, George G. Asztalos, Gheorghe Grigurcu, Igor Ursenco, Ion Cristofor, Ionel Ciupureanu, Leo Butnaru, Liviu Ioan Stoiciu, Menuţ Maximinian, Mihai Curtean, Mihail Gălăţanu, Mihail Vakulovski, Nicolae Coande, Nicolae Sava, Nicolae Silade, Ofelia Prodan, Paul Vinicius, Petronela Rotar, Ştefan Doru Dăncuş şi Vlad A. Gheorghiu.

întruniri intercenacliere

cronică

nr. 43 n noiembrie 2014 Leonard GAVRILIU

Leonard Gavriliu, după 60 de ani Între veteranii revistei Scrisului bănăţean, ai Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor (au împlinit, în 2014, 65 de ani) trebuie să aşezăm numele lui Leonard Gavriliu. Pentru felul în care putem coborî în timp alături de Leonard Gavriliu, să citim finalul Aventurilor pe Jijia şi pe Bahlui:

«Între 1 martie 1955 şi 31 august a aceluiaşi an, am fost angajat corector la revista Scrisul bănăţean, iar de la 1 septembrie 1955 am început să frecventez cursurile Facultăţii de filologie din Bucureşti, unde de la bun început am intrat ca bursier.

Colegi de grupă i-am avut pe George Gană şi pe Margareta Labiş, sora poetului de mare talent descoperit şi promovat la Iaşi de George Mărgărit, acelaşi care se considera şi naşul meu literar…Am locuit la căminul studenţesc de pe strada Matei Voievod, în aceeaşi cameră cu Nicolae Velea, Sorin Titel, Domiţian Cesereanu şi Gabriel Dimisianu. În acelaşi cămin l-am cunoscut pe Nicolae Ciobanu…pe care în 1956 aveam să-l aduc la Timişoara…».

Poetul, criticul, filozoful, traducă-

torul şi jurnalistul Leonard Gavriliu s-a retras la Paşcani, unde tipăreşte o revistă pe care o scrie (aproape) singur. Cel care citeşte Spiritul critic descoperă acolo vreo zece nume care semnează recenzii, comentarii polemice etc. Sunt pseudonimele lui Leonard Gavriliu, divulgate abia în cele cinci volume de Judecăţi critice (2004-2009), cărţi care dau seamă despre rodirea cărturarului şi a criticului, după opt decenii de viaţă şi de scris.

Tot în Spiritul critic Leonard Gavriliu va publica amintirile lui Ignat Bociort, colegul timişorean de odinioară care, la nouăzeci de ani (fixat în Germania) trăieşte o tinereţe demnă de invidiat. Sau: demnă de comparat cu tinereţea protectorului său din Paşcani.

Aşadar, Leonard Gavriliu a fost primul şef al sectorului critic al

revistei “Scrisul bănăţean”. Prin anii 50 era poet, reporter, dar şi cronicar literar, ins cu autoritate în cenaclul, în viaţa Filialei scriitorilor. Adunate în volum, cronicile şi articolele din „obsedantul deceniu” ne dau şansa să analizăm opţiunile care vin dinspre „Scrisul bănăţean” – revista timişoreană care vrea să facă dreptate şi literaturii române, dar mai ales scriitorilor localnici. Şi nu numai: să facă, şi ea, prin poeziile, prozele, dar mai ales prin paginile de critică literară, literatura realistsocialistă a României comuniste.

Leonard Gavriliu scrie despre Eugen Jebeleanu, Gavril Mihai, Eusebiu Camilar, Mihu Dragomir, Ştefan Iureş, Theodor Constantin, I.D. Muşat, Tudor Popescu, A.G. Vaida, Aurel Gurghianu, Nina Cassian (Dialogul vântului cu marea) Victor Tulbure, Mircea

miniepistole 31

e o autostradă nouă prin mijlocul evului mediu. un avion în zbor pe deasupra antichităţii. o rază laser care străpunge prezentul şi-l eternizează. e un zâmbet peste toate acestea. o seninătate de cristal. şi tu dragostea mea. şi tu inima mea. e ceea ce vine după ceea ce pleacă. un liliac înflorit într-un câmp de narcise. o narcisă întoarsă spre sine. o aspacardină. un zgârienori aurit într-o ţară pustie. o sferă albastră şi rece. un taxi galben spre rai. şi tu dragostea mea. şi tu inima mea. e o scenă de teatru absurd. o poezie abstractă. un roman fără început şi sfârşit. e cuvântul ce cuprinde necuprinsul. marginea şi nemarginea. cerul înstelat de deasupra. cerul înstelat dedesubt. şi tu dragostea mea. şi tu inima mea.

actualitatea literară 3

nicio lacrimă. niciun rid. nicio teamă. nici. doar tu dragostea mea. şi tu inima mea.

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

Şerbănescu (O fată din cele multe) Francisc Munteanu, Alecu Ivan Ghilia (Cuscrii) Mihai Beniuc, Marin Preda (Îndrăzneala) Haralamb Zincă, Ion Istrati, Eugen Barbu (Şoseaua Nordului), Nicolae Ţic, Veronica Porumbacu, Radu Cosaşu (Energii), Toma George Maiorescu (Ritmuri contemporane), G. Călinescu (Scrinul negru), Ion Bănuţă, Ion Grigorescu. Elogios, dar de fiecare dată cu pedagogia necesară. E critic literar, deci trebuie să dea sfaturile de cuviinţă. E bine pregătit să întâmpine debutanţii anilor şaizeci . Nicolae Velea cu Poarta, Cezar Baltag, cu Comuna de aur, Nichita Stănescu cu Sensul iubirii, Ilie Constantin, Anghel Dumbrăveanu, Horia Zilieru, Ion Arieşanu, Vasile Rebreanu, Manole Auneanu, Ana Blandiana, sau George Bălăiţă au parte de întâmpinări generoase, citabile azi.

Altfel, scrie cu elogii şi despre Al. Jebeleanu, Dumitru Ignea, Ov. S. Crohmălniceanu, Petru Dumitriu, Dan Deşliu. Un cronicar literar al anilor cincizeci nu se putea sustrage dictatului oficial. Şi totuşi... Volumele debutanţilor anilor şaizeci sunt primite cu laude mari, dar şi cu obiecţii care ţin de pedagogia momentului. ”Ceea ce domină proza lui Nicolae Velea este o infinită gingăşie, manifestată atât în inocenţa eroilor, cât şi în mijloacele artei sale, aflată, dacă nu prea departe de perfecţiune, în schimb departe de originalitate” sună întâmpinarea volumului Poarta. „Aşadar, în poetul „apolinic” trebuie văzut un adorator al soarelui ridicat la valoarea unui simbol... Montată pe acest ax simbolic, poezia lui Cezar Baltag ia înfăţişarea unei construcţii de un stil arhitectural îndelung chibzuit, fără ornamente inutile”. „Poet zămislitor de simboluri şi viziuni frenetice, câteodată stranii şi uluitoare, stăpânit de o agitaţie interioară complexă şi multiplicată, având o memorie afectivă capabilă de intense descărcări lirice, o putere asociativă întrutotul neo-bişnuită... o adevărată fobie a clişeului, a poncifului, Nichita Stănescu şi-a

Cornel UNGUREANU creat în timp o faimă de autor dificil... Această nedorită reputaţie nu i-o găsim întrutotul nemeritată”.

Fără excese omagiale scrie Leonard Gavriliu despre redactorul şef al revistei, Alexandru Jebeleanu, cu atenţie se opreşte asupra cărţilor (mai) tinerilor săi colegi, Anghel Dumbrăveanu sau Ion Arieşanu. „O critică de cenaclu, cam expeditivă, l-a clasat pe Ion Arieşanu în categoria sentimentalilor, ba chiar a sentimentalilor „incorigibili”.

Opinia aceasta se cere revizuită în faţa replicii concludente pe care însuşi tânărul prozator ne-o dă prin volumul Anii adolescenţei... recent apărut în vitrinile librăriilor.

Cititorul trebuie informat că Ion Arieşanu a debutat cu poezii lirice de o delicată vibraţie. Şi este ştiut că un poet nu poate fi niciodată anulat în atelierul mai auster al prozei sale...”. În general descriptivă, critica lui Leonard Gavriliu îşi trăieşte entuziasmul faţă de cei de la Steaua („Lectura cărţii ne-a surprins. Am avut şocul spititual al unor mari descoperiri, al unei revelaţii...” scrie despre Colocviu critic, cartea cu pagini rebele a lui A. E. Bakonski) sau faţă de unii dintre tinerii scriitori, amintiţi mai sus.

Leonard Gavriliu n-a rămas la Timişoara, a navigat spre Bucureşti, Iaşi şi Paşcani, iar volumele de memorialistică apărute până acum (Aventuri pe Bega, pe Dâmboviţa şi pe Apa Sucevei, Aventuri pe Jijia şi pe Bahlui) nu-l pot face decât pe autorul geografiilor literare care sunt să aştepte cu nerăbdare alte volume de amintiri, aflate sub tipar. De fapt, mai sunt şi altele, multe.

Leonard Gavriliu, scrie pe coperta a patra a Aventurilor pe Jijia… „(născut la Paşcani, 1 aprilie 1927) doctor în psihologie, membru al Uniunii Scriitorilor, începând din 1956 a scris 20 de cărţi originale; a tradus din limbile franceză, engleză, germană şi italiană peste 50 de volume.” Naraţiunea Aventuri pe Jijia şi Bahlui face parte din ciclul Critica autobiografiei pure, din care au apărut Cum am evadat din Armata Roşie… şi Aventuri pe Siret.

Traian Vasilcău, un candidat la Nobelul ceresc

Am primit de peste Prut, de la Traianus (Traian Vasilcău), un poet născut, iar nu făcut, o carte subţire cât un caiet de şcoală, dar bogată cât o bibliotecă: „Sfeşnic în rugăciune”, Editura Notograf Prim, Chişinău, 2012. Înainte de a o deschide, citesc pe coperta a patra un poem care mi-a rămas în minte şi în suflet şi care mi-a inspirat mai târziu un editorial din actualitatea literară: “Doar Nobelul ceresc în veci contează,/ Cum nu e nici un premiu pămîntesc,/ Poţi să şi mori, în Domnul înviază/ Tot ce e crin în strai jertfeltnicesc.// Doar Nobelul ceresc te-navuţeşte/ Şi nu-i ca el vreun premiu pământesc./ Pe zare scris de-un caligraf zeiesc/ N-ai teamă de nimic, căci te citeşte// Marele suveran pe-aleasa-i cale/ Şi-ţi dau ploconul armiile Sale/”. Dacă scriitorii români ar înţelege mesajul acestor versuri şi n-ar mai tânji atâta după Nobelul suedez, poate că l-ar primi, într-un sfârşit. Oricum, mai important e premiul cel mare pe care îl acordă Dumnezeu celor care îl caută, dar mai ales celor care îl găsesc.

Răsfoind cartea lui Traianus, te rupi de lumea exterioară şi intri într-un univers iluminat de preacuvinte: “Murmur de stele îmi inundă zarea,/ Mă lepăd de cuvinte şi-s Cuvînt/

În PreaCuvîntul lumii.../”, un univers în care poetul intră “smerenit”, adunând toată tristeţea şi bucuria toată într-un “glas nevindecat de cruce”, pentru că, trăind încă în lume, însă nelumesc, el zideşte monumentul lacrimii, al acelei lacrimi în care izbucneşte o adevărată furtună de bucurii şi mirări. Cu înţelepciunea sa ecleziastică, prins în “hora pustiirii”, de care contemporanii săi par să nu mai aibă habar, Traian Vasilcău le scrie doar “instanţelor celeste”, fără să-i pese dacă va fi luat în seamă de instanţele (ne)literare de azi. Poet al marilor teme, iar nu al teraselor şi bordelurilor ca mulţi dintre confraţii noştri, care nu contenesc să deconstruiască în linia unui postmodernism defunct, fără a pune ceva în loc, Traianus poate sintetiza minunat un mit precum al “Luceafărului” în versuri de o frumuseţe nepământeană: “Ea n-avea chip. Numai surîs era./ Cu legănarea inimii visată,/ Sub giulgiul de parfume îngropată,/ Suflet de pus în rană-mi dăruia.// Ea n-avea chip.

I-am zis: «Nemărginirea»./ Din viaţa ei îmi oferea o parte/ Şi jumătate de eternitate,/ Şi chiar surâsul ei – mai drag din toate,// Şi-a dispărut… Căci i-am cerut Iubirea!”.

Fără să abdice “din tronul Suferinţei” prin care se ajunge la înţelepciunea divină şi la mântuire, poetul vede, “împodobit cu răni”, în “lacrima lui Christ prea suferirea”. Este, aceasta, nu doar o viziune creştină profundă, ci, mai ales, o revelaţie, o trăire intensă, în planul cel mai înalt al lumilor de sus, de unde, “singur pe culme”, poetul îşi priveşte senin şi cu totală detaşare veacul: “Veacul nostru a fost doar un ceas./Ai plecat, şi plecînd, m-ai rămas.// Veacul meu moştenire nu-l las./ Am plecat, şi plecând, te-am rămas.// Veacul tău cu-al meu veac se împlină./ Te-ai rămas, m-am rămas. Boltă lină!”. Iată, concentrată în aceste superbe versuri, o întreagă experienţă de viaţă şi de moarte. Şi iată, sub această “boltă lină”, dovada regăsirii, fascinaţia mântuirii. La care trebuie neapărat adăugat

mesajul: “Singur pe culme,/ Caut o stea./ Iartă-mă, lume,/ Şi nu mă ierta.// Nu-i vreo genune/ Să cad în ea./ Uită-mă, lume,/ Şi nu mă uita.// Cin’ să condamne/ Trecerea mea?/ Iartă-mă, Doamne,/ Şi nu mă uita!/”. Sunt sigur că Traianus are steaua lui, care îl locuieşte şi din care vine spre noi lumina cea mântuitoare. Pentru că el scrie cu grijă şi cu “mare teamă/ să nu omor cuvintele pe drum./ Venit din Taina-Ţi, voi de bună seamă/ În taina-Ţi să rămân antum postum//Şi cînd va trebui să plec din mine/ Să n-am unde migra decît în Tine!/”.

“Deşartele gîndiri nu mă răsfaţă”, declară el, “ultimul înger din rai”, “îngerul stingher// Ce-şi pune, glorie eternă!,/ Chiar viaţa mea în loc de pernă”, a cărui dragoste pentru oameni nu cunoaşte hotare, pentru că le este deja viitor: “Ieri cochetam cu eternul ce azi mă răsare/ Şi nu credeam că mă duc să vă fiu viitor/”. Dacă poetul nu vrea să fie contemporan decât cu Dumnezeu, cititorii săi cred că se bucură să fie contemporani cu el, pentru că Traianus este înaintemergătorul lor, cel care, “vinovat de-atâta măreţie”, îşi priveşte lucid poporul şi-l defineşte astfel: “Care popor? Negînditoare plebe,/ Care-a iubit o clipă şi-a uitat,/ Un trib civilizat, modernizat,/ În care dorul desfrînării fierbe.// Care popor? Incultă iobăgime,/ Rîvnind prin contrabandă chilipir,/ De mendrele-i nu se mai miră nime./ Care popor? Divinizat martir,// La care ne-nchinăm - c-aşa se cere,/ Pe care-l venerăm, dar fără dor,/ Popor ce-a fost în ireale ere/ Şi nu mai e deloc. Care popor?/”.

De necuprins în vreun registru anume, imposibil de asociat vreunui curent literar sau vreunei grupări literare, poezia lui Traian Vasilcău şi-a creat propria aură, aproape inconfundabilă, aproape nemuritoare, care o situează, prin bogata tematică abordată şi prin revărsările lirice adesea originale, deasupra poeziei actuale.

Nicolae SILADE

Prima mea păpuşă

Monica Rodica Iacob

4 actualitatea literară

Deoarece nu aveam jucării, nici păpuşi, Sufletul ca o vietate în cuşcă trece pe lângă câteva rânduri de porumb Copilăria bântuie verde-galbenă-roşcată-maronie asemeni păpuşilor-jucării confecţionate de bunica - Foaie verde curcubeu împletea codiţe cu aţă multicoloră Numa-unu-I Dumnezeu Codiţele mele erau searbede Ca să le întărească şi să nu mă simt alungată Bunica zicea: “- Hai ţuşcă în gredină, bălaie ori bărnace?”

Alegea ştiuletele din tulpină, rupea apoi împletea Cosiţă galbenă ori maronie într-o coadă îi făcea ochi, sprâncene, gură, Scrijelind învelişul verde-crud al foilor de porumb Apoi mă îndemna să mă joc cu ea, Mă jucam ziua, seara împleteam cosiţa O culcam întotdeauna cu mine în pat sărutând-o pe urechea încă verde şi umedă O înveleam să nu-i fie frig Şi-i povesteam poveşti frumoase Eram fericită că aveam o confidentă.

Avea ceva dumnezeiesc bunica Câte confidenţe o fi ascultat?

Mărturie Familia mea este formată din: Dumnezeu şi fiul meu.

Familia mea subţire încă nu cade, Din familia mea numeroasă a rămas o crevasă provocată de absenţa lor, ce muşcă din carne vie - Doamne în ce familie m-am născut!

Linette - Du-te, soldatule, sapă o groapă - zise Linette Şuieră gloanţele - Nu-ţi fie teamă, şopteşte Linette, Bubuie tunurile - Fii tare, zise Linette, Camaradul din dreapta - Sapă o groapă cu mine să-i fie uşoară ţărâna, spune Linette, Schija grenadei, camaradul din stânga - Sapă o groapă cu mine să-i fie dulce ţărâna, zise Linette,

poezie

Daniel Otescu

A fost un băiat minunat, fire visătoare (de artist). Toate locurile de muncă se leagă de pasiunile acestui copil ascultător, cuminte ca o fată (pe care eu - care i-am cunoscut bine pe amândoi - îl compar, ca fond sufletesc cu Dan Brocea): desenul şi poezia, sportul (baschet), călătoriile – în special la munte. Pe lângă şcoală a făcut şi nişte cursuri care-i alimentau pasiunile native: desen/ grafică, limba engleză, asistent medical. A lucrat la „Spicul de aur” – la Goerner a făcut grafică de ambalaje. A participat la o tabără de aviaţie „Aripi de înger” (organizată de Edmond Nicola) unde s-a făcut studiu biblic, dar şi sporturi nautice.

Daniel a făcut şi teatru, a jucat în mai multe scenete cu subiect religios – cea de mai mare amploare fiind „Porţile Raiului şi Flăcările Iadului”, când întreaga biserică Harul a fost transformată în decor de teatru. (Ultima scenetă a fost cea de Paşti 2010…). A fost un model de viaţă şi un sprijin pentru mulţi tineri de vârsta lui – sau mai – tineri, înfiinţând un grup de discuţii, „Gâştele”, în cadrul căruia se întâlnea săptămânal cu prietenii ca să discute subiecte biblice sau altele, de interes general. (Toate însemnările rămase în urma lui: caiete tip jurnal, poeziile, desenele, depun mărturie despre faptul că acest tânăr minunat a avut preocupări elevate, de parcă ar fi presimţit că timpul vieţii sale va fi foarte scurt. Mai ales poemele – unele din cele publicate de noi cu acest prilej – dau socoteală de aceasta prin accentele lor premonitorii.)

Sora sa, Alina, are numai amintiri frumoase cu Dani, din timpul vacanţelor de vară petrecute la bunicii din partea mamei, la Breazova, când sufletul lor de copii jubila în mijlocul naturii (ea îşi aduce aminte şi acum de o poză făcută împreună cu verişorii lor, cu un miel în braţe.

Iar când a venit vremea să cânte cu copiii în biserică un cântec, „El totul mi-e mie”, Daniel cânta în gura mare, cel mai tare din tot grupul El totul miel mie… ). … Toate astea până în după-masa zilei de 15 iunie 2010, când s-a lăsat antrenat într-o călătorie fatidică, ultima a vieţii sale pământeşti. A însoţit un grup de tineri la Poiana Mărului şi, tinerii dorind să facă baie (de menţionat că în acest lac cu apa extrem de rece nu se prea face baie!) a fost pus în situaţia de a salva două fete care căzuseră de pe salteaua pneumatică şi, angrenat în salvarea altora, şi-a dat propria viaţă… Odihnească-se în pace! (RVG)

Căutare Te caut noaptea prin întuneric, Ziua prin ploi şi vânt…

Te caut neîncetat Şi nici măcar în gând Nu te întâlnesc.

De ce eşti aşa departe (şi totuşi Atât de aproape eşti!)

Te voi putea oare găsi vreodată Te voi putea simţi din nou aproape…?

Unde eşti?!

Dorinţă O fărâmă de fericire E tot ce-mi doresc Un bob de rouă Pe buze să cadă, Adierile vântului Să-mi mângâie pletele, să ascult Plânsul stelelor… să mă scald În strălucirea lor şi a soarelui lunii Să adorm În braţele pământului Simţindu-mă liber apoi Să zbor în văzduh

Lacrimi Sentimente amestecate… Şi nu ştiu care din ele Mă încearcă mai tare Şiroaie de lacrimi Se izbesc de podea, se sparg În mii de cristale Strălucesc în soare apoi Se sting precum umbrele în amurg

Uneori, inima mi-e de piatră Însă alături de tine Reuşesc să înfloresc…

Străpung Învelişul de granit Sub care eram şi sunt Mereu ascuns. Îmi înfig adânc rădăcinile Hrănindu-le cu seva Gândurilor tale Şi ca un ecou vibrează glasul Cuvântului mut ce l-ai şoptit

Mai asculţi Mai asculţi tu şi astăzi Şoaptele dimineţii Bătrându-ţi în geam, mai auzi Râsul macilor pe câmp, Legănându-se lin În poala lanurilor de grâu…?

Ropotul picurilor de ploaie Peste pământul prăfuit … Mai asculţi Tăcerea aşternută Peste case dărăpănate? Călător pribeag Pe acest străin tărâm

Cu tine pot să zbor Cusut în braţele pământului Şi trântit cu rănile desfăcute Mă îndrept spre prăpastia gândului Culeg iluzii, vise împrăştiate Şi chiar dacă aş vrea să le ţin Nu pot Mă înec în lacrimi sparte, Păşesc spre iminent Calc frunze dezintegrate Încercând să le prind…

Lăsată-i în urma ta Doar o pană Cu care pot să zbor către tine

Pene arse

Psalmul “încă-mai”

Plouă

Mulţumesc bunului Dumnezeu că (încă-mai) întreţine Acest înveliş lumesc Sub care mă zbat precum izvoarele primăvara.

Peste bătrânul pământ Se aşterne scrum Şi cu pătura-i cenuşie Acoperă bătăturile lăsate de om…

Gânduri împroşcate de amăgire Aleargă haotic.

Noian de cuvinte se nasc Pe buze triste Şi în acest decor Plouă cu pene arse

Grădina abundă de verde Eu abund de pastile multicolore Aveţi grijă: Nu mă confundaţi cu un curcubeu.

Adorm şi mă trezesc Făcând acelaşi lucru: Zi şi noapte neîncetat Totul devine monoton, Timpul parcă zboară Nu pot să-l opresc Mă zbat să trăiesc Dar viaţa nu are sens Inima mi s-a împietrit Şi nu simt nimic, Fiorul dragostei bate zadarnic, Ca malul mării în ţărm Voi fi în curând O ruină la margine de drum!

Renasc

Câmpul e galben de spicele grele - Rămân cu tine, spuse Linette Iar noaptea când vine Sapă o groapă cu mine Şi lasă vorbă celor deasupra Să mă îngroape cu tine Să fiu lângă tine, Zise Linette.

***

Descurajat

(23 septembrie 1983 – 15 iunie 2010)

Închis şi încătuşat În gândul meu Se naşte cel mai trist sunet, Rob al cuvântului…

Cântecul deprimant al viorii Sfârtecă note parcă rupte Înecate în pelin Şi atunci plânsul devine Mai amar ca niciodată. În zborul tău Cu aripa ruptă Pavezi în urma ta Pene arse…

Războiul e gata!

- Ia-mă cu tine, şopteşte Linette,

nr. 43 n noiembrie 2014

Călător Trec şi astăzi Pe acelaşi drum Privind stingher În urma mea…

Curând am să spun Rămas bun La tot ce a fost Şi mai e acum: Am să zbor Spre alte zări, mai senine Mi-e dor de Tine!

Te aştept Când buruienile cresc Pe mormântul meu Şi rădăcinile amorţite Îmi îmbrăţişează sicriul Când pământul umed Zace peste trupul meu putrezit Timpul Parcă de veşnicii oprit Şi-apus amprenta… atunci Priveşte în sus Şi fii fără teamă: Sunt chiar lângă tine!

Dan FLORIŢA-SERACIN

nr. 43 n noiembrie 2014

proză

În toamna care tocmai s-a stins

Dacă îl cunoşteam pe Tohăneanu. Întrebarea mi-a fost pusă prin ’96, când încercam să acced în Uniunea Scriitorilor şi aveam nevoie de două recomandăribeton, ca să zic aşa, adică din partea unor membri marcanţi ai Uniunii, care să-mi ateste vrednicia de condeier. Îl cunoşteam, răspunsesem atunci, doar i-am fost student!...

Nuuu, mi s-a spus, asta nu prea înseamnă ceva.

Important era în ce relaţii mă aflam cu domnia-sa? Mă ştia, mă citise?...

De ştiut, mă ştia. Nu cred că de la examenul de admitere în facultate, când îl văzusem prima oară, fiind el membru al comisiei de examinare. Era încă destul de tânăr, cu o figură sugerând severitatea, poate şi din pricina feţei adânc ridate şi a ochelarilor cu multe dioptrii, îndărătul cărora se conturau, probabil din pricina lentilelor groase, nişte ochi mici, tăioşi.

Mai degrabă putea să mă ţină minte urmare a unei întâmplări din pricina căreia îmi făcusem cândva mult sânge rău. Avusese loc în timpul sesiunii de examene de la sfârşitul anului I. Pe atunci, Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic de 5 ani din Timişoara îşi avea sediul într-o oarecare casă cu etaj pe strada Gheorghe Doja, zguduită zdravăn de tramvaiele trecând periodic, cu o faţadă a cărei stucatură arăta oribil, încărcată cu zugrăveli făcute de mântuială de-a lungul mai multor ani. Încă Universitatea de Vest nu luase oficial fiinţă, iar impunătoarea ei clădire de astăzi abia era în curs de edificare.

Tohăneanu ne predase Introducerea în lingvistică şi tocmai ne verifica oral din materia cursului său în sesiunea lunii iunie, ieşisem bucuros din sala de examinare, pentru că dădusem răspunsuri bune, şi încă pentru ceva, fiindcă isprăvisem destul de devreme în ziua aceea, suficient cât să prind un tren potrivit de întoarcere la Lugoj. Obişnuiam să mă pregătesc în sesiune acasă şi să mă deplasez la Timişoara doar în zilele când erau programate colocviile şi examenele.

Ieşisem, aşadar, în curtea interioară a clădirii de pe Doja, al cărei mic perimetru era populat de mai mulţi studenţi la Filo, îngrămădiţi pe câteva băncuţe şi încercând, cu notiţele luate la curs ţinute pe genunchi, să mai îngraşe porcul în ajun, cum se zicea în argoul studenţesc. Deşi mă grăbeam să plec la gară, nu mă putusem sustrage obligaţiei de a le da amănunte colegilor, care săriseră la mine imediat ce mă înfăţişasem înaintea lor, despre biletul extras şi subiectele conţinute, despre cum am vorbit şi aşa mai departe.

La un moment dat, larma stârnită de întrebările curioşilor a încetat brusc, precum ciripitul unui stol de vrăbii la ivirea eretelui. Îndărătul meu, prin aceeaşi uşă cu canaturile scorojite de ploi, arşiţe şi vânturi, dincolo de care, aşteptându-şi verificarea, studenţii păşeau oftând, de parcă deasupra i-ar fi stat scris Lasciate ogni speranza voi ch’entrate, şi-a făcut apariţia Tohăneanu. Stând cu spatele în direcţia aceea l-am observat ultimul. M-am întors, urmărind privirile celorlalţi, care conteniseră din sporovăială timoraţi.

Dar eu aveam un avantaj faţă de dânşii, luasem examenul, aşa că starea de intimidare a colegilor nu mă mai prea încerca. Mă fâstâcisem, totuşi, când profesorul, după ce îşi făcuse privirea roată prin curte, se repezise exact spre mine, ca şi cum ar fi vrut să-mi ceară socoteală pentru ceva.

- Te rog, îmi spusese el, du-te până la bibliotecă şi adu-mi un volum din ediţia bibliofilă Eminescu. Era vorba de volumul Eminescu, Poezii, ediţie îngrijită de Perpessicius, apărut pe la începutul anilor ’60. Ca să mă duc până la biblioteca aflată în incinta clădirii Institului Pedagogic de 5 ani şi să mă întorc, chiar alergând, miar fi trebuit cel puţin 20 de minute. Nemaipunând la socoteală timpul consumat cu formalităţile necesare pentru eliberarea cărţii respective.

- Dar am tren peste nici o jumătate de oră, i-am răspuns bâiguind profesorului.

- Ce tren? N-a priceput el, adâncindu-şi mai mult ridurile frunţii.

- Păi, tren. De întoarcere acasă!...

Tohăneanu a rămas pe gânduri, apoi s-a întors şi a contemplat foarte preocupat preţ de câteva secunde prin ochelarii săi groşi coroana unui vişin pricăjit din fundul curţii. În cele din urmă, s-a răsucit brusc pe călcâie şi mi-a zis răspicat, neguros, privindu-mă adânc: - Nu mai trebuie să te duci!

Rostind aceste cuvinte s-a grăbit să dispară prin chenarul întunecat al aceluiaşi cancello dei sospiri, de unde se ivise înaintea noastră. N-a mai adresat rugămintea aceea altui student din câţi se aflau în preajmă. S-a întors în sala de examen şi şi-a văzut de

treabă.

Imediat, curtea s-a reanimat, comentând faptele: - Te-ai pus rău cu Tohi! a evaluat speriat situaţia un coleg din apropiere. Ţi-ai dat foc la valiză!...

- L-ai enervat!... a constatat indignată şi o colegă căreia îi venea rândul la răspuns.

Abia atunci am intuit cât de pripit procedasem.

Trebuia să renunţ la acel tren afurisit, şi la încă unul, dacă ar fi fost necesar, numai să răspund solicitării profesorului. Regretele de atunci mă mai încearcă şi acum.

Sau, poate, îmi făceam griji degeaba. De ce să fi ţinut profesorul peste ani minte o întâmplare anodină ce implica unul din miile de studenţi cu care avusese de-a face? Mai ales că alte examene cu el n-am dat.

De aceea nu mică mi-a fost mirarea, când, mult mai târziu, după apariţia cărţii mele de debut, întâlnindune într-o împrejurare oarecare în holul Universităţii, profesorul Tohăneanu s-a oprit în dreptul meu şi mi-a mărturisit, strângându-mi mâna: - Te-am citit! Mi-ai plăcut!... Îşi însoţise cuvintele cu un zâmbet scurt, mai mult dintr-un colţ al gurii, dezvelindu-şi dantura măruntă.

Dumnezeule! mi-am zis, după ce bâiguisem câteva mulţumiri cu fâstâceala studentului de altădată, dar cum de i-a căzut cartea în mână, căci eu nu i-o dădusem, alt motiv de regret!, şi nu-mi venea deloc să cred că o cumpărase dintr-o librărie. Până la urmă am găsit o explicaţie plauzibilă, Ioan Viorel Boldureanu, cu care împărţisem volumul de debut la Facla, după obiceiul vremii, pe atunci asistent universitar, cu siguranţă îl dăruise mai multor colegi, dintre care profesorul Tohăneanu nu putea lipsi.

La oarecare timp după aceea, am trăit o altă întâmplare cu Tohăneanu în rol de protagonist, care mi-a rămas mai adânc întipărită în minte.

Din iniţiativa lui Ion Nicolae Anghel, cunoscutul şi apreciatul redactor al editurii Facla, s-a constituit la Timişoara spre sfârşitul anilor ’80 un cenaclu de proză.

Anghel manifestase dorinţa să adune periodic laolaltă prozatori din Banat şi zonele limitrofe, mai cu seamă pe aceia năşiţi de el însuşi, cum se lăuda, între care mă aflam şi eu, debutându-i în seria de proză scurtă a editurii. Ne strângeam la datele prestabilite scriitori din Reşiţa, Hunedoara, Arad şi din Timişoara, fireşte.

actualitatea literară 5 Ne mai onorau cu prezenţa critici literari, ziarişti şi alţi indivizi mânaţi de curiozitate.

Să fi fost pe la a patra întrunire a cenaclului, când organizatorii s-au gândit să-l invite să ne vorbească pe Tohăneanu. Profesorul era deja o somitate, autor al unor opere de analiză stilistică cu deplină recunoaştere şi al unor traduceri de excepţie din literatura latină.

Ajunsesem târziu, căci veneam cam de departe, şi nu găsisem loc decât în primul şir de scaune al sălii unde avea loc întrunirea, astfel că mă trezisem la doi paşi de profesorul curând adus cu tot respectul în faţa noastră de Anghel şi instalat în mijloc la masa organizatorilor.

Tohăneanu m-a recunoscut imediat şi mi-a făcut un semn amical cu mâna. Îmbătrânise şi arăta obosit, iar după mimica feţei părea că fusese nu tocmai uşor de convins să ni se adreseze. Apoi a cuvântat despre Sadoveanu, despre virtuţile de narator ale acestuia, dar mai ales despre bogăţia stilistică unică a textelor sale. Îşi rostea răspicat cuvintele şi se înflăcărase uşor, lungind expozeul său până la limita unei ore de curs.

Urmau, ca de obicei, discuţii. Dar fiindcă nimeni nu s-a grăbit să spună ceva, autoritatea şi prestigiul profesorului, le îngheţaseră parcă tuturor celor care îl cunoşteau, deloc puţini, cuvintele pe buze, s-a găsit în cele din urmă să-şi înalţe glasul un tinerel, fără studii filologice, presupun, se ridicase în picioare, parcă-l văd, destul de rotofei, cu părul bogat, cu buzele cărnoase, spunând, vădit nemulţumit de utilitatea orei pe care tocmai o petrecuserăm împreună: - Tovarăşi, e interesant să mai aflăm câte ceva despre Sadoveanu, nu contest acest lucru. Dar, să fim bine înţeleşi, nu acesta a fost scopul venirii noastre aici. Noi literatură modernă vrem să învăţăm şi în niciun caz Sadoveanu nu ne mai poate fi un model. Nu suntem un cenaclu de şcolari. Să discutăm despre alţii, despre laureaţi ai premiului Nobel, aş fi întru totul de acord să-l abordăm, de pildă, pe Marquéz!...

Individul pronunţase greşit numele scriitorului columbian, accentuând ultima silabă şi nu prima, cum s-ar fi cuvenit. În sală se reaşternuse tăcerea. Tohăneanu n-a priceput imediat ce se întâmplă, apoi, înţelegând, şi-a oprit privirea asupra mea, ca şi cum ar fi bănuit că împărtăşesc părerea exprimată cu atâta lipsă de tact. Şi, lucru de mirare, văzuţi prin ochelarii groşi, ochii profesorului păreau să înoate în lacrimi! Mi-am dus o mână la o obraz, sugerându-i că aş fi rămas stupefiat de necuviinţa căreia-i fusesem martor. Stătuserăm câteva clipe privindu-ne unul pe celălalt, până când tăcerea aproape lugubră fusese ruptă de vocea ostentativ cavernoasă a lui Adrian Dinu Rachieru, care din fundul sălii a rostit, corectând pronunţia antevorbitorului: - Márquez!

Nu l-am mai văzut pe Tohăneanu câţiva ani buni de atunci. Până când mi-a venit vremea să acced şi eu în Uniune. Asta a fost prin vara lui ’96. Mi-am luat inima în dinţi şi l-am contactat, solicitându-i o recomandare din partea sa. M-a invitat fără ezitare la el acasă, cred că rămăsese profesor consultant, de aceea dădea mai rar pe la Universitate. Locuia într-un cartier rezidenţial din apropierea acesteia, mi-a deschis uşa unui apartament dintr-un bloc’şor cochet, scuzându-se că e mult deranj înăuntru. Într-adevăr, toate caloriferele erau scoase, mobila fusese mutată alandala în funcţie de capriciul instalatorilor, din fericire absenţi în momentul vizitei mele, doar masa din mijlocul sufrageriei se afla la locul său, pe ea tronând o maşină de scris ancestrală, marca Remington. O privisem intimidat, la această antichitate, demnă de orice muzeu al tehnicii scrisului, fuseseră redactate operele nepieritoare ale magistrului!

Lângă piciorul mesei, o damigenuţă îmbrăcată în nuiele aştepta cuminte să fie folosită la nevoie.

- Să-ţi dreg un pahar de vin, s-a oferit profesorul, în dulcele stil sadovenian.

- A, nu, mulţumesc, refuzasem, eram cu maşina.

Apoi m-a invitat să mă aşez la Remington-ul său, şi mi-a dictat recomandarea da capo al fine, fără să arunce o singură privire măcar asupra textului înainte de a-l fi încheiat. După care l-a parcurs fugitiv prin ochelarii groşi, aducându-şi-l la doar câţiva centimetri de ochi, şi, mulţumit, a ţinut să adauge cu mâna sa la sfârşit câteva cuvinte în latină: ad hominis et societatis utilitatem. În cele din urmă, şi-a aşternut dedesubtul lor semnătura citeţ, cu grafia impecabilă a fiecărei litere: Gheorghe I. Tohăneanu. În toamna care tocmai s-a stins, mi-am abătut paşii spre Parcul central al Timişoarei, era o zi a sfârşitului de octombrie, cu vreme blajină. Venisem în urbea de pe Bega pentru un control de rutină la un spital din vecinătate, dar, ajungând de această dată prea devreme, m-am retras în parcul care-şi risipea din copaci frunzele palide pe alei. Pe una din ele am descoperit, între alte câteva, şi bustul turnat în bronz al profesorului Tohăneanu. Aproape să nu-l recunosc fără ochelarii nelipsiţi pe chipul său cât fusese în viaţă!

Avea ceva din alura unui senator roman, cu privirea severă, gata să se confrunte cu duşmanii patriei. Atunci, după ce mi-am amintit în faţa sa de toate câte le-am povestit mai sus, dar şi de altele, care n-au încăput în această succintă relatare, mi-am plecat ochii spre covorul de frunze veştede şi am murmurat cu pioşenie în limba strămoşilor latini, pe care profesorul atât de mult i-a preţuit: Perpetuum in cordibus nostris vives, Magister! n Din Fragmente autobiografice, în pregătire

6 actualitatea literară

remember

Amintiri lugojene La cenaclul IOAN POPOVICI BĂNĂŢEANUL din Lugoj, am intrat încă pe când umblam în pantaloni scurţi şi eram la liceu. Erau vremuri bune şi frecventau şedinţele personalităţi precum Anişoara Odeanu, Constantin Miu Lerca, Radu Theodoru şi Nicolae Breban.

La drept vorbind, veneam mai mult pentru a asculta polemicele dintre două generaţii şi concepţii diferite, Theodoru-Breban, care pe atunci locuiau în oraş, la distanţă de o stradă. Discuţiile de atunci se axau în jurul unor lecturi în şedinţă. Textele lui Theodoru vizau o istorie naţională în care se desfăşurau evenimente într-o ficţiune ale unei fantezii bogate. Breban venea cu proză de analiză, în urma unor lecturi din Freud, Dostoievschi şi Thomas Mann. Polemicile continuau şi după şedinţe, în lungi plimbări pe malul Timişului. Provincia pedagogică nu era totuşi o ambianţă pentru profesionişti, aşa că, venind acasă în vacanţele studenţeşti nu i-am mai găsit pe veteranii cenaclului. De altfel deja debutasem în presa timişoreană, frecventam cenaclul filialei scriitorilor. Între timp Breban plecase la Bucureşti. Cu Theodoru am avut îndelungi schimburi de idei la Timişoara, în cenaclu sau în taberele de creaţie. În vacanţe, la Casa de cultură din Lugoj regretatul director, profesorul Gheorghe Luchescu oferea în continuare o sală permanentă pentru cenaclişti.

La un moment dat am reuşit să dactilografiem o gazetă de perete unde afişam creaţiile cenacliştilor, comentarii literare, cam tot ce intră în conţinutul unei reviste literare.

A fost prima încercare de a scoate o publicaţie culturală la Lugoj, după război. După debutul meu cu un volum de versuri am fost angajat la Studioul de radioteleviziune teritorial, apoi la revista Orizont şi atunci s-a terminat contactul meu cu cenaclul lugojean.

NICOLAE BREBAN Este o eroare să fie socotit DOAR “printre primii” scriitori români Nicolae Breban. Dacă ar fi să ne revenim din depresia absenţei criteriilor valorice, l-am pune pe primul loc şi am găsi cu cale să-l nominalizăm neîntârziat pentru premiul NOBEL. Însă, după cum ne cunoaştem, în această ţară, propunerea va rămâne doar în această pagină de memorialistică.

Mi-am propus să reliefez unele aspecte mai puţin cunoscute din biografia mai-vârstnicului meu prieten, în ziua în care am ascultat pe YouTube cuvintele pe care le-a spus la Salon du Livre din acest an, la Paris, unde Breban s-a dus ca la el acasă, în timp ce un grup de intelectuali speciali protestau, inutil, prin absenţă. Brusc mi-am dat seama că probabil suntem ţara cu un singur scriitor. În Los Angeles fiind la acea oră, mi-a făcut plăcere să aflu că a fost propusă, pentru Salon, cartea mea HOTEL CALIFORNIA şi că, măcar în acest fel am fost acolo împreună cu Breban. În tinereţe aveam în comun descendeţa din două mame nemţoaice (a lui era din Reşiţa), vacanţele petrecute la Lugoj, în care discutam despre idolii noştri, Thomas Mann, Dostoievski, Schopenhauer şi Nietzsche, neapărat Wagner şi Bruckner...Mama lui Breban îi spunea mamei mele că îşi crescuse copiii astfel încât ei si fie conştienţi că sunt cei mai frumoşi şi inteligenţi. Proştii să fie modeşti, că ei au de ce. Uneori îl luam pe Breban de la casa parohială unde locuia şi ne duceam la cenaclul condus de el şi de Radu Theodoru, lugojean pe atunci.

Polemicile celor doi făceau deliciul întrunirilor şi trebuie să recunosc, au avut un efect deosebit asupra mea. Reprezentam acolo trei generaţii (unii comentatori preferă să le definească PROMOŢII, ceea ce ar fi mai precis, dar în contextul actual accepţia cuvântului a trecut, grotesc, spre comerţ de hipermarket)...Generaţia lui Breban şi a amicului său, Nichita Stănescu scoteau literatura română din ultimele zvâcniri proletcultiste. Urmam noi, poeţii şaptezecişti, debutând mai ales la Editura Eminescu, în colecţia Luceafărul: Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Romulus Guga, Ioan Alexandru, Constanţa Buzea…

Scriind ANIMALE BOLNAVE Breban continua proza de analiză a lui Camil Petrescu, dar influenţată puternic de tenta eseistică şi freudiană a lui Thomas Mann. Subiectul în sine se preta la o asemenea abordare, fiindu-i oferit de autorităţi cazul real al unui fanatic religios, ucigaş în serie, devenit ulterior clientul clinicii psihiatrice Jebel, unde (curiozitatea m-a împins să vizitez un personaj real) l-am văzut ca pe un simplu tâmplar, apatic şi calm. Breban a continuat cu Bildungsromanele lui, prea puţin tulburat de tezele minirevoluţiei culturale ceauşiste, în timp ce postexpresionismul liricii şaptezeciste primea lovituri comandate, colecţia Luceafărul dispărând, în parte şi datorită lui Ştefan Augustin Doinaş, care credea că face un serviciu noii poezii. Marian Munteanu avea să constate în a sa “Istoria literaturii române de azi pe mâine”: “Cei în vârstă permit criticile noii poezii. Admonestează pe şcolari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Ştefan Augustin Doinaş în serialul MODA POETICĂ 1968” …În provincie nu te poţi afirma, era principiul lui Breban. Nu existau publicaţii, edituri. La Bucureşti el începea să devină un prozator de success, surprinzând aparatul criticii de atunci. Se spune că şi Nina Cassian a contribuit

De la stânga la dreapta, Marcel Turcu, Crişu Dascălu, Lucian Bureriu la propulsarea sa. I-am urmat sfatul şi m-am transferat la Televiziune, cu o recomandare de la Zaharia Stancu.

Breban mi l-a prezentat pe Nichita Stănescu, pe atunci foarte retras şi timid. Lucram la filmul meu de debut, “O pasăre, două păsări”, împreună cu operatorul Savin Devderea, în departamentul lui Dinu Săraru. Breban m-a chemat într-o zi la GAZETA LITERARĂ, unde am asistat la instalarea sa ca redactor-şef. Fusese deja numit membru supleant al Comitetului Central. La redacţie a cerut cheile biroului, Geo Dumitrescu era în concediu, la Neptun şi nici nu ştia ce se petrece. Breban i-a descuiat biroul, s-a aşezat în fotoliu, declarându-mi că îl voi găsi de acum înainte în acea locaţie. Mi-a fost de folos să public într-o revistă de prestigiu. Dar când să mă bucur de noile cunoştinţe, de ambianţa Casei Scriitorilor, mi s-a spus că în Televiziune nu am ce căuta cu barbă ( revoluţia culturală din 1971 nu admitea aşa ceva ), aşa că am părăsit mirabilul Centru pentru a mă întoarce la radio Timişoara, în “provincia pedagocică“. Breban traversase o perioadă dramatică, el poate că avea remuşcări pentru felul în care se procedase cu fostul redactor-şef, urmase şederea sa prelungită la Paris, dar e bine să credem că doar tezele din aprilie l-au făcut să demisioneze. După 1989 a avut parte de şefia Contemporanului şi de acceptare în cadrul Academiei. Destul de ciudate au fost opiniile lui Nicolae Manolescu, cel dintâi critic de renume care a remarcat calităţile prozatorului, devenindu-i apoi brusc adversar, pe motivul colaborării fostului redactor-şef cu securitatea. Nu cunoaştem nici un singur şef de gazetă care să nu fi trebuit să întreţină relaţii cu aparatul de partid şi de stat, aşa că mi s-a părut total inutil acest conflict ipocrit.

Bârfele despre securistul Breban sunt o capodoperă dâmboviţeană. Dincolo de păcatele omeneşti ale artiştilor, rămâne opera lor. Şi opera lui Breban nu este una oarecare, dimensiunile ei sunt enorme şi are în plus calitatea rară a prozei de analiză, mai puţin obişnuită la români. Cu ANIMALE BOLNAVE, BUNAVESTIRE, FRANCISCA, ÎN ABSENŢA STĂPÂNILOR, ÎNGERUL DE GIPS..., cu toate micile neglijenţe stilistice care i s-au reproşat, inerente unei activităţi de o asemenea anvergură, Breban poate sta foarte aproape de preferatul său german, Thomas Mann.

Apele s-au cam limpezit în ceea ce priveşte literele româneşti de după cel de al doilea război mondial. Vă veţi gândi imediat la Marin Preda. Pot face o trimitere la alte două vieţi paralele, la epicul rebrenian şi analiza din PATUL LUI PROCUST. Epicul lui Preda aparţine altui spaţiu spiritual decât analiza lui Breban. Cum se poartă disocierile tranşante, cu toată încăpăţânarea celui pe care îl numeam cu toţii „Brebingway” de a rămâne bucureştean, putem conchide că el a rămas un scriitor al Centrului european, prin descendenţă şi afinităţi elective. Lipsite de pitoresc rustic şi ambianţă balcanică, proza modernă a lui Breban, uşor de tradus în lume, aparţine Occidentului. Avem printre noi un mare scriitor, în viaţă. Oare mai există la ora asta în Bucureşti organul care poate recepta acest fenomen rarissim? Nu cred. Oare unde mai putem face lobby pentru acordarea premiului NOBEL singurului scriitor român care îl merită? Cu doamna Herta Mueller a fost o altă chestie. Dar, în sinea ei, nu i-ar fi jenă să ia loc alături de Hesse? Poate că provincia pedagogică ar fi fost mai benefică pentru Breban, decât anvergura vieţii palpitante şi de o moralitate discutabilă, ca aceea din Bucureşti. România nu este Germania, Timişoara nu e Weimarul lui Goethe. Este cert că Breban nu va purcede în căutarea timpului pierdut în capitala fanariotă, deoarece nu a pierdut timpul şi a scris, indiferent de conjuncturi. Dar dacă tot felul de fanţi şi gagii de mahala, animale bolnave, încearcă să-i ia caimacul, poate că o afirmare în afara ţării i-ar fi fost mai de folos. El a preferat să rămână şi să scrie în româneşte, cu toate că, la unele popoare etnia se consideră după mamă, poate ar fi trebuit să scrie în germană. Cu atât mai mare este meritul lui Breban, care nu a plecat, precum Caragiale la Berlin şi a avut tăria să reziste. Este o victorie pentru ardeleni şi bănăţeni ca unul de-al lor să devină cel mai mare scriitor român.

Lucian Erwin BURERIU

nr. 43 n noiembrie 2014 „Anatomia succesului. Marius Ghilezan de vorbă cu Dorin Sarafoleanu” Marius Ghilezan a revenit în atenţia publicului lugojean cu o nouă lansare de carte – cu noul său volum: “Anatomia succesului – Marius Ghilezan de vorbă cu Dorin Sarafoleanu”, Editura RAO, Bucureşti, 2014. Biblioteca Municipală Lugoj şi English Pub Lugoj au organizat, în cadrul “Colţului de Cultură”, reîntâlnirea cu scriitorul Marius Ghilezan şi lansarea cărţii “Anatomia succesului – Marius Ghilezan de vorbă cu Dorin Sarafoleanu”, volum despre care au vorbit: autorul –Marius Ghilezan –, dr, Teodora Popescu, Simona Avram şi Henrieta Szabo. În cadrul unei campanii naţionale de promovare a cărţii RAO, noul volum de convorbiri semnat de Marius Ghilezan a avut mai multe lansări: a fost lansat la recenta ediţie a Târgului de Carte „Gaudeamus” de la Bucureşti; apoi, miercuri, 26 noiembrie 2014, de la ora 17, la Galeria „Dialog” din Bucureşti (galeria Primăriei sectorului 2), fiind prezentat de: Ovidiu Şimonca (redactorul-şef al “Observatorului cultural”), criticul literar Radu-Călin Cristea şi profesorul doctor Silviu Albu din Cluj-Napoca; o altă lansare a acestui volum a avut loc la Librăria Esotera din Timişoara.

Iubitorii lugojeni de literatură cunosc activitatea literară şi activitatea publică a lui Marius Ghilezan; dar interesantă şi cu adevărat avizată este autodescrierea autorului: “Programat în Maramureş, Marius Ghilezan a fost adus de părinţi să se nască la Timişoara, în 1964, anul morţii lui Sam Cooke, la doar 33 de ani. A copilărit între bunicii de pe Lunei şi Someşului, străzi din Fabric-ul timişorean. Descoperă de mic portrete ale Regelui Mihai, alături de titluri de proprietate şi mulţi bani în podurile caselor. I s-a spus că nu are voie să mărturisească, de teama comuniştilor, bogăţiile de taină. A trăit mulţi ani în casa plină de trandafiri a industriaşului Bojak, care a fost obligat să părăsească ţara după naţionalizare. La ceilalţi bunici, dinspre tată, a cunoscut-o la familia Gherman pe Doina. A fost lector la Institutul Diplomatic Român, Institutul Naţional de Administraţie, Transparency International. Consilier la doi prim-miniştri şi un primar general al capitalei, toţi de dreapta. Critic acid al criptocomunismului A coordonat diverse campanii electorale. Este vicepreşedinte al Asociaţiei Profesioniştilor de Relaţii Publice şi membru al American Association of Political Consultants.

Coordonează blogul de cărţi Bookiseala”.

Scriitorul Marius Gilezan are o continuitate la Lugoj în ceea ce priveşte lansările de carte, încă din 2005; este vorba despre prima lansare la Lugoj a volumului “Furia – O istorie a fotbalului timişorean, a echipei de fotbal Poli Timişoara”.

Dintre multele lansări de carte de la Lugoj, le mai amintim pe cele mai recente: lansarea primului volum de poezie semnat de Marius Ghilezan – “Ţigara unui viitor de paie” – la Galeria “Pro Arte” din Lugoj, în 27 iunie 2011 (tot atunci, a avut loc şi lansarea celor două volume “Scara leilor”, semnate de scriitoarea Doina Uricariu, cele trei cărţi fiind prezentate şi de regretatul nostru coleg criticul literar Constantin Buiciuc); anul trecut, în 25 ianuarie 2013, a avut loc o altă lansare de carte a lui Marius Ghilezan – al doilea volum de poezie al autorului – “Medi, cu ochiul sticlos” (tot atunci, a avut loc şi lansarea volumulului bilingv de poezie “Tulpina mea nevăzută”/ “My Unseen Stem”, semnat de scriitorul George Lână – la Teatrul Municipal “Traian Grozăvescu” din Lugoj.

Adriana Weimer

nr. 43 n noiembrie 2014

invitatul revistei

Străinul din Ada Kaleh (fragment)

interminabile războaie de succesiune în interiorul regatului spaniol, care au dus în cele din urmă la grăbirea anexării oraşului la imperiul austriac, condus de Carol al VI-lea. Viaţa intelectuală era însă în plină efervescenţă (polarizată în special în jurul unei instituţii, Accademia degli Arcadi, fondată în 1690 de regina Cristina a Suediei şi de pastorul dominican Tommaso Alfani,), în ciuda unei gâtuiri economice provocată de faptul că aproape toate marile proprietăţi se aflau în mâinile ierarhilor bisericii, mai puţin ale burgheziei şi aristocraţiei din ce în ce mai scăpătate. Editori celebri precum Parrino, Mosca, Naso, Ricciardi, Bulifan ş.a. tipăreau în fiecare an sute de cărţi ale unor autori locali sau străini de anvergură, iar cocheta librărie Bernardino Gessari era extrem de frecventată. Soţia sa îi servea gratuit cu ceai şi bomboane de ciocolată pe studenţii studioşi proveniţi din cartierele sărace, lazzarone, acolo unde căsuţele cu una sau două camere aveau pânze cerate în loc de ferestre, iar numeroşii locuitori dormeau noaptea pe rogojini de paie împletite, nu pe paturi de lemn cu saltele de puf, aşa cum aveam noi. În acea librărie faimoasă am cunoscut-o pe Giuseppa-Eleonora Barbapiccola, nepoata lui Tommaso Alfani, nu avea mai mult de 17 ani în acel moment, parcă o văd şi acum, răsfoia cu mâinile delicate colecţia de poezie feminină editată de Antonio Bulifan, poete pe care le citisem şi eu cu interes, precum Vittoria Collona, Lucrezia Marinella, Veronica Gambara, Laura Terracina sau Maria Selvaggia Borghini, prima impresie e legată şi acum în memoria mea de boarea de plenitudine şi gingăşie pe care o emana fiinţa sa, dată probabil de consonanţa perfectă dintre chip (uşor oval, ochi negri, adânci şi pupilele dilatate, buze de creolă şi năsuc bine desenat, păr şaten , prins la spate cu o agrafă de aur, încrustată cu mici diamante), trup, îmbrăcăminte (avea o rochie violet, cu volănaşe în talie), gesturi şi privire, dar mai ales de vocea cu sonorităţi tuşante, care te urmărea şi în vis, după ce o ascultai o singură dată. La voce che illumina la mente, îmi spunea şi Mimo, atunci când aduceam vorba despre ea. Am iubit-o trei ani pe Giuse, aşa cum o alintam, credeam din tot sufletul că este femeia vieţii mele, comunicam incredibil de bine atât la nivel fizic cât şi sufletesc, dar mai ales spiritual, o simţeam cu bucurie cum creşte mental şi intelectual alături de mine, începea să atingă acea rară stare de minte înalt-străvăzătoare, care o ajuta să fie mai inspirată în scrierea poemelor şi tot mai preocupată de filozofie. Eram permanent atent să-i ofer cu generozitate şi iubire, prin dialoguri nesfârşite şi planuri organizate de lecturi, tot ce acumulasem eu până atunci, de la învăţăturile lui Bruno la cele ale profesorului meu, Vico. Deşi nu era călugăriţă a fost invitată să devină prim-solistă a corului bisericii San Domenico Maggiore a mănăstirii dominicane, deoarece avea o voce cu o amplitudine şi un vibrato năucitoare, capabilă să treacă cu uşurinţă de la expresivitatea ţipătului la stilul amoroso, la şoaptă.

Probabil numai o persoană cu o viaţă interioară de o bogăţie fără seamăn, cu o vibraţie sufletească aparte poate să atingă o astfel de performanţă. Giuse nu producea sunete, ci fiinţe sonore care transcendeau orice realitate fizică, într-o încleştare străfulgerată parcă de străfundul sufletului napoletan, eram pur şi simplu vrăjit de diversitatea de sunete ireductibile, diferit cadenţate, interconectate, pline de transparenţă, fluiditate şi fior dramatic. Vocea ei avea un miez de flacără, era o ţesătură polifonică extrem de complexă, cu treceri surprinzătoare de la frecvenţele joase, întunecate, care-mi readuceau în memorie şoldurile ei voluptuoase, până la cele mai luminoase tonalităţi, ce se destrămau sau se refăceau instantaneu, precum mângâierile degetelor ei subţiri şi muşcăturile dinţilor albi de porţelan, pe trupul meu transfigurat. O voce de combinaţii ardente, în care nostalgia, melancolia şi bucuria se amestecau incitant şi frenetic, cu o inteligenţă şi un feeling irezistibile. Era şi o bună desenatoare, interesată de ştiinţe şi pasionată de metafizică, dar spre deosebire de mine era atrasă şi de filozofia contemporanului nostru, Descartes (avea şi o consistentă corespondenţă cu el), căruia de altfel i-a tradus ‘’Principiile filozofiei’’, în 1722. Era deja o intelectuală de prim-plan în oraşul nostru, de aceea a fost acceptată şi în salonul lui Giambattista Vico, după publicarea traducerii la Torino, devenind în scurt timp prietena intimă a fiicei sale, Luisa. În acea perioadă eu nu mai eram de vreo trei ani iubitul ei, ne-am despărţit la puţin timp după ce a împlinit 20 de ani, aflasem că este bisexuală şi mai avea încă două iubite înafară de mine, iar eu eram din nefericire extrem de gelos, ca aproape orice tânăr bărbat care a pus mâna pe o femeie ieşită din comun. Cu timpul am învăţat să nu mai repet o astfel de greşeală, pentru care am plătit cu vârf şi îndesat: toate femeile pe care le-am iubit ulterior în Napoli mi se păreau nişte umbre trecătoare şi anodine, în comparaţie cu unica mea Giuse. În ciuda sonorităţilor luminoase şi ardente ale Muzicii napoletane, adevărata regină a existenţei noastre, eram conştient şi tulburat în acelaşi timp şi de partea întunecată a Istoriei, care curgea într-un şuvoi aiuritor odată cu noi, dar şi prin venele noastre, otrăvindu-ne adeseori sufletele şi idealurile cu nesfârşite poveşti îngrozitoare despre procesele şi execuţiile puse la cale de Inchiziţie, victime fiind uneori şi fetiţe de 1213 ani acuzate de vrăjitorie, dar şi intelectuali şi preoţi acuzaţi de erezie (dominicanii aveau un rol important în urmărirea şi divulgarea ereticilor în numele Sfântului Scaun, însă nu înţelegeam deloc de ce Vaticanul şi Inchiziţia nu i-au declarat eretici şi pe negustorii de sclavi... ), raidurile devastatoare ale tâlharilor sau piraţilor turci (cei din urmă furau uneori şi caii, pe care urcau semeţi intrând cu ei în bisericile creştine pentru a defila sfidător prin faţa altarelor, în satele trecute prin foc şi sabie), abuzurile guvernanţilor şi ale ierarhilor bisericii, care

Constantin Severin (roman în lucru) În vremea tinereţii mele, scriitura făcea corp comun cu lumea, în prezent şi-a creat propria lume, independentă, îndepărtată de textul originar şi de esenţa naturii umane. Prin anii 1700, atunci când Napoli era unul din centrele lumii, chipul şi mâinile omului erau reduplicări, semnături, mărci ale sufletului, acum tind să devină umbre ale unui limbaj străin, automat, care pun stăpânire pe el. Iar sufletul omului nu mai e creaţie şi imaginaţie, sub semnul minţii lui Dumnezeu, aşa cum ne spunea Vico, ci scriitură îngemănată cu neantul, focar al virtualului, cum avertiza profetic poetul William Blake, încă în urmă cu peste 200 de ani: fugind de sine, în mincinoase-abstracte-întinsuri, un vers-efigie pentru era realităţii virtuale, în care universul e perceput de unii fizicieni ca o hologramă, o simplă proiecţie ... Ciudat, în timp ce îmi scriu viaţa şi mă oglindesc în mulajul cuvintelor, viaţa începe să-mi deseneze chipul cu litere tot mai indescifrabile, până la dispariţia trăsăturilor.

Aveam 22 de ani când am avut revelaţia artei mari, într-o seară de primăvară tocmai ieşeam din casa iubitului meu profesor Vico, de pe Via dei Tribunali, după ce purtasem cu el şi cu Giambattista Della Porta un dialog alert despre ‘’Sigillus Sigillorum’’, scrierea lui Bruno, la un ceai şi o tavă cu castane coapte, pregătite de Teresa, delicata soţie a maestrului, eram singur şi deodată văd ieşind dintr-o tavernă un tânăr chipeş, cu o mantie neagră şi o sabie de Toledo în mâna dreaptă, încercând să se apere de doi zdrahoni, care îşi fluturau ameninţător hangerele în aer, toţi trei răcneau şi se înjurau vârtos în limba spaniolă, era un scandal pornit de la un joc de cărţi, din câte înţelegeam, am trecut temător pe lângă ei, ne apropiam de Via Duomo, de teamă am alergat puţin pe partea stângă a străzii şi am deschis uşa grea, de metal, a bisericii Pio Monte della Misericordia, este prima oară când intru în acest sfânt lăcaş, cu un fronton străjuit de două statui, deasupra căruia scrie cu litere mari, ‘’O MAGNUM PIETATIS OPUS’’, privirile îmi sunt atrase întâi de imensa cupolă octogonală, aştepţi în cel mai pur refugiu, o casă coagulând liniile chipului cu orizontul, într-un fraged desen plutitor printre coloane minoice, poate cândva vei respira în afara camerei de tortură a timpului, cu viaţa atârnând de simfonia psalmilor, vei copia cu sângele relieful tandru al fiinţei, printre coloane minoice, aici ţi-e făptura ruptă-n fâşii de mirare, doar de avide priviri cu puls de ţigară, cicatrizate brusc în ochii irizaţi de-atâtea vieţi posibile, printre coloane minoice, încotro să privim spre a ne vedea privirea, deodată făptura mi-e pur şi simplu zguduită de pictura în ulei, de mari dimensiuni, aflată deasupra altarului, Sette Opere di Misericordia, de Caravaggio, mereu am fost uimit de expresivitatea, dramatismul şi dinamismul personajelor sale, captate aici într-o compoziţie curajoasă, policentrică, este opera de artă care mi-a reconstruit sufletul în decursul timpului, probabil semăn cu ea: sincer, autentic şi neguros. O capodoperă semnată Caravaggio (primul expresionist al lumii, apărut cu 300 de ani înaintea curentului expresionist, un pictor blestemat, dar genial, un sfânt păcătos, ucigaş şi martir în acelaşi timp, cu un cervello stravagantissimo, cum bine spunea Del Monte) îţi prinde ca într-o menghină matricea sinelui şi îţi creşte nivelul vibraţiilor intime, până la stadiul unui ţipăt al firii, te purifică de temeri, laşităţi şi îţi face singurătatea fecundă. Artistul care picta febril şi direct, fără schiţe pregătitoare a fost fără îndoială un Extraneus/ Străin în epoca sa, un intelectual hăituit, care a trăit la frontiera dintre vizibil şi invizibil (de altfel, Nini, poate ştii că în ebraică cuvântul ‘’zar’’, care se traduce prin străin, este în egală măsură rădăcina cuvântului ‘’frontieră’’). Exista o intimă apropiere între el şi dezmoşteniţii soartei, obişnuia să spună că prima ţigancă pe care o vedeai trecând pe stradă era un subiect mai potrivit pentru artă decât orice sculptură clasică, iar prostituatele şi curtezanele (îndeosebi Fillide Melandroni), au jucat un rol major în viaţa şi creaţia sa. Se muta frecvent dintr-un loc în altul, fiind permanent urmărit de cei cu care obişnuia să se încaiere, după chefuri zdravene şi jocuri de cărţi în bodegi cu program nocturn şi nu avea prea multe lucruri de transportat, în afară de materialele pentru pictură doar două paturi, câteva piese de mobilier şi vase de bucătărie, haine, arme, câteva lentile şi oglinzi convexe, cu care îşi proiecta uneori pe pânză personajele şi obiectele din compoziţiile sale seducătoare, aranjate în scenă cu o îndemânare de mare regizor, o chitară şi 12 cărţi, iar motoul său era: ‘’Fără speranţă, fără frică’’. Pictura lui Caravaggio şi insula Ada Kaleh (ce alăturare stranie!) au rămas două avataruri ale universului interior, care îmi bântuie adesea lizierele fiinţei, iar migraţia temporară a sufletului în avatarul Ada Kaleh, de pildă, îmi provoacă şi acum intense stări de conştiinţă modificată, practic devin un om-insulă, adopt temporar forma şi sufletul insulei Ada Kaleh, e o identitate prin care intru mai uşor într-o transă extatică, care mă ajută să pătrund într-o altă lume şi să încerc experienţa profunzimilor. Percep un câmp non-fizic al insulei Ada Kaleh, care pare să conţină întreaga sa memorie inefabilă şi acţionează în afara spaţiului şi timpului, precum o muzică celestă în rezonanţă cu sufletele foştilor insulari, de aici şi de dincolo, mi-aş dori şi cu scriitura mea. A-da Ka-leh, un diapazon care ascunde în sunetele sale cifrul sufletului meu şi lava fierbinte a textului care se va întrupa în nopţile de insomnie, fald, întoarcere, coadă de rândunică, fluture, ombilic hiperbolic, ombilic eliptic şi ombilic parabolic.

Scena publică napoletană era extrem de friabilă în perioada tinereţii mele, între anii 1701-1714 eram cu toţii răvăşiţi de

actualitatea literară 7

încercau printre altele să transforme multe dintre copilele frumoase şi sărace din oraş în sclave sexuale, bătăile şi duelurile spontane provocate de tineri turbulenţi, corupţia funcţionarilor publici din administraţie, Sacro Regio Consiglio, Regia Camera della Sommaria sau Gran Corte della Vicaria, tertipurile fără număr ale şarlatanilor, proliferarea unui cod al violenţei în numele păstrării cinstei şi al onoarei. Trecuse un an de la despărţirea de Giuse şi rănile sufleteşti încă nu-mi erau complet vindecate, era o seară frumoasă de aprilie, cu parfum de anemone de primăvară, în zona portului viermuiala umană era în toi, colorată din când în când de saltimbanci şi muzicanţi, de prostituate aflate la pândă sau de cheflii, cei mai mulţi membri ai echipajelor de pe corăbiile acostate la mal. ‘’Orice viaţă împlinită are o desfăşurare muzicală’’, îmi spusese Mimo în acea zi, iar eu torceam în gând fraza sa, încercând să mă strecor prin mulţimea pestriţă, cu picioarele îngreunate de plumbul melancoliei. Totul se întâmplă fără ca noi să putem interveni cu ceva, la fel cu gândurile, nu prea reuşim să le stăpânim şi ele se joacă adesea cu viaţa noastră, poate doar gândurile a doi îndrăgostiţi au de asemenea o desfăşurare muzicală.

- Domnule, nu vreţi să mă însoţiţi? Vă asigur că nu veţi regreta, o să aflaţi lucruri care v-ar putea schimba viaţa.

Tânăra călugăriţă de langă mine, îmbrăcată într-o rasă de postav de culoare albă, strânsă cu o cingătoare albastră la brâu, cu părul şi ochii de un negru abisal, are pupilele ochilor dilatate şi o privire magnetică, vie, care pare să înfulece, să absoarbă lumea şi să o mestece, în acelaşi timp o privire îmbietoare şi aromată ca un vin negru, gros, napolitan, pe care-l savuram încă din copilărie: mangiaguerra.

- De ce credeţi că aş dori să-mi schimb viaţa?

- O să-l cunoaşteţi pe Padre Narvaez, un prieten al distinsei doamne Ninon de l’Enclos.

Auzisem deja în cercul meu de prieteni vorbindu-se zeflemitor despre Padre Narvaez, un fost călugăr spaniol, înfiinţase în acea perioadă o sectă ’’religioasă’’ pentru a promova cultul plăcerilor de orice fel, în spiritul iubitei mele Ninon, care continua să-mi scrie epistole fermecătoare. După ce am străbătut împreună câteva străduţe înguste, cu prăvălii ca nişte cutii de chibrituri, aproape de librăria Bernardino Gessani am pătruns printr-un portal gotic într-o clădire veche, cu două etaje, din care tocmai ieşea un cunoscut intelectual, Costantino Grimaldi. Ne-am salutat politicos, iar el m-a privit intens, cu un zâmbet complice şi a făcut o plecăciune în faţa frumoasei mele însoţitoare. Urcăm grăbiţi o scară în spirală, din lemn de nuc, îmi aud bătăile inimii până în tâmple şi iată-ne în chilia mobilată modest cu parfum de pepene galben şi busuioc, un pat de fier, o masă cu două scaune şi un dulap alături de o mică bibliotecă, deasupra căreia atârnă o icoană veche de lemn, puţin crăpată, Fecioara cu Pruncul.

O candelă cu trei braţe proiecta o lumină plăcută şi difuză, care torcea şi se încolăcea în jurul nostru ca o pisică leneşă, iar eu începusem să mă dezbrac, febril şi fremătând de satisfacţie că nu remarcam vreo împotrivire din partea Maicii Miranda, cum îmi spusese pe drum că o cheamă, ea stătea pe un scaun şi mă privea imobilă, chipul ei îmi evoca un gard viu de păducel în floare, aflasem că se născuse în Granada, în urmă cu 23 de ani, iar de trei ani aderase la grupul controversatului Padre Narvaez.

- Nu, nu mă dezbrac, spre deosebire de toate celelalte 26 de surori din grupul nostru, eu am preferat să-mi păstrez castitatea. Te-am chemat la mine pentru altceva, eu colecţionez priviri. Lasă-mă te rog doar să te privesc câteva ceasuri şi mă voi ruga mereu pentru tine, Nini.

- Nu înţeleg, cum poate cineva să colecţioneze o privire? Unde şi cum o vei păstra? Poţi să-mi arăţi colecţia ta de priviri?

- E o dublă încercare, în primul rând privirea ta va rămânea gravată pentru totdeauna în eul meu, în al doilea rând mă voi strădui să o scriu. A scrie privirea e o încercare la fel de temerară precum căutarea lui Dumnezeu.

- Mă uimeşti, eşti un vampir de priviri.

- Nu, e adevărat însă că privirile pe care le iubesc reprezintă cea mai dulce şi profundă hrană a sufletului meu. Orice om e o entitate stranie şi infinit de complexă, un colaj ameţitor de fiinţe şi lucruri din regnuri şi universuri variate, reale şi imaginare, doar privirea e un rezumat coerent şi unitar al esenţei sale, din păcate aproape imposibil de descris în cuvinte. Dar îmi place să lupt cu imposibilul. Întâlnirea cu Maica Miranda a fost începutul intrării într-o altă etapă a vieţii mele, cea în care am căutat să descifrez, dincolo de aparenţe, ierarhia invizibilului.

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

nr. 43 n noiembrie 2014

Ce te-ar mai face, pasăre să zbori?

Lasă în tine rană grea, Azi, timpul care nu te vrea Şi clopotele bat dinspre amurg, Se şterg culorile din flori Dar tu nu uiţi să mă mai dori...

Ioan Vasiu

O, timpule, de ce mă laşi să curg?

Pasărea nopţii

Costel Simedrea Vacanţă de-o vară Nu mai ştiu..., poate doar mi se pare Că iubirea pe plajă-i răpusă, Însă văd spuma apei de mare Pentru noi cum se face cenuşă...

Ca un val care vrea să ne sfarme Vin tristeţi să ne bată în uşă Doruri vechi se transformă în arme, Vechiul rug ne preface-n cenuşă...

Aş vrea să mai cred că azi este ieri, Că iarba-i aceeaşi, că este doar vânt Ecoul lăsat de bătrâne dureri Prin ramuri pe care odată le-am frânt Aş vrea să mai cred că azi este ieri, Că noaptea ce vine nu poate fi moarte, Şi chiar de n-aduce aceleaşi plăceri, Tot are vreun vis ascuns, pus deoparte...

Aş vrea să mai cred că azi este ieri, Dar vine în zbor o pasăre mare...

Nu ştiu de ce vine! O-ntreb: - Ce îmi ceri?

Ea bate din aripi... şi totul dispare...

Atâta poezie în jurul meu e-atâta poezie amurgul pare-un ghem imens de jar ce se rostogoleşte pe câmpie şi toaca ploii bate tot mai rar mă-nvăluie tăcerea demiurgă a unei zile plină de mister îmi pare că din nou încep să curgă troiţe-aprinse din înaltul cer în jurul meu e-atâta poezie se-ascunde vântul prin păduri de fagi şi-aleargă toamna prin livezi zglobie iar ochii tăi căprui mi-s tot mai dragi

Aş vrea

Şi mai văd cum vacanţa se duce, Cum se lasă de toamnă sedusă Semn că noi am ajuns la răscruce: ...Şi-n faţă, şi-n spate... cenuşă...

aş vrea să te mai văd să te admir şi să-ţi strecor în sân un trandafir aş vrea de subsuoară să te prind ca într-un blestemat şi lung colind

Ceasul tăcerii

aş vrea s-adorm mereu cu tine-n gând s-aud tăcerea nopţii picurând

E vineri, e târziu... Ceasul tăcerii Învaţă să măsoare veşnicie În părul meu au înflorit toţi merii Sub meri s-a ofilit copilărie...

aş vrea iubita mea să mai rămâi să-mi storci în vise fructe de lămâi

Nostalgie de primăvară

Amurgul, mai frumos ca niciodată, Pune în gânduri blândă împăcare Ceasul tăcerii învaţă să bată Nedesluşită oră de plecare ...

Apoi, deodată, timpul se opreşte!

Sunt singur tare... şi mi-e tare frică...

A mai rămas prea puţin din poveste, E vineri... e târziu... ceasul se strică...

la ochiul pe câmpii să se răsfeţe ca-ntr-o explozie de verde crud cireşii-s pregătiţi de mari ospeţe seminţele-ncolţind în lut se-aud piciorul pân`la gleznă se îngroapă în lanurile grâului mănos se-adapă mieii într-un ochi de apăp ciobanii cântă-n fluiere de os

Panta rei

pe vârf de munţi zăpada nu se-ndură să plângă-n pârâiaşele zglobii e-atâta primăvară în natură încât câdem în calme nostalgii...

Când eşti ca un mormânt la care Nu pune nimeni nicio floare Şi plânge numai vântul. rareori

Păcat

Când cauţi pe zare vechiul stol Şi vezi deasupra cerul gol

ca şi un sculptor venit din neant îţi mângâi trupul încă necioplit

Săgetătorul Se sfărâmă luna de fereşti opace Vin păpuşi în noapte din visul de ieri Nu mai ştiu copiii, însă, să se joace Când copilăriei suntem temniceri Şi rămâne jocul paznic de albume Peste care cad fulgi de mucegai Voal de mireasă vremilor postume Să facă din basmul în care erai...

Iar în cerul nalt, plin de renunţare, Se-ngroapă speranţe, de astăzi, târzii Ca într-un pământ negru, peste care Stă Săgetătorul vânând veşnicii...

Unica absenţă Tristeţi în gând... şi prieteni nu-s...

Se umple ora de păcate, Începe ziua cu apus Şi-i noapte-n suflete uscate Pe cer, aripe mutilate Din care zborul a fost frânt, Se umple ora de păcate Cresc mucegaiuri pe cuvânt Ne-aruncă viaţa la gunoi...

Tristeţi în gând... şi prieteni nu-s...

Un gol imens purtăm în noi, Un gol cu forma lui Iisus...

ca şi-un poet mereu adolescent îţi scriu pe piept poemu-acesta lent ca şi un pictor trist, dar visător îţi desenez pe suflet un cocor ca şi-un copil rămas neînţărcat mă uit la sfârcul tău ca la păcat...

Iubirea mea iubirea mea e-o calmă libelulă ce-alunecă pe-un râu vijelios înspre-o casacadă veşnic nesătulă ce curge invers nu de sus în jos iubirea mea e-un vânt care adie prin părul tău mereu nepieptănat înlăcrimând amurgul care ştie să stea ca o umbrelă peste sat iubirea mea e-un cântec care cade ca un blestem pe-o muchie de cuţit e-un curcubeu ce râde cu ocheade prin universul tău nemărginit...

Maria dragostea ta ca un fagure de miere mă alungă mereu şi mă cere supărarea ta ca o floare de păpădie

se scutură când versul meu o adie maria ca un vânt strecurat prin perdele îşi scutură furoul peste visele mele...

nr. 43 n noiembrie 2014

şcoala de poezie

Armina Flavia Adam

Izvorul cu psalmi Ca înaintea unui izvor stau în faţa acestui poem, în lumina neîncepută, umplu grăbită carafa cu psalmi, credinţa mi-am pierdut-o demult, sângele împietrit îmi ajunge de-o masă-a tăcerii, la care să-mi aşez ucenicii-ndoielnici, cine se va lepăda de mine la cântatul cocoşului?

Bogăţie în colţul meu de lumină În fiecare oră dintr-o gară pleacă un tren, în fiecare minut copilul din mine caută mâna mamei să o sărute; sunt putred de bogată – chiar dacă n-am bolizi de lux, nici vile enorme, averea mea miroase a tuş, a pană bine-nmuiată-n durerea secundei, a toţi ce-au scris cândva şi vor scrie poeme sub salcâmul bătrân, n-am de gând să vă mint, să vă ţin discursuri bombastice sub crâmpeie de lună, în lumina ei toate strălucesc şi seamănă izbitor de mult cu fericirea adevărată – pe mine mă înşir, dragii mei, pe această pagină albă, mă dau de gol literele în formă de clape, celulele osoase aşezate note pe partitură, adevărul nu e al meu, nici al vostru, s-a spart demult în oglinda vrăjitorului din basmul lui Andersen – poate voi pleca pe râu cu barca, să-mi arunc în apă pantofii cei roşii...

Soare de noiembrie Sunt dintre aceia cărora un singur soare nu le ajunge, nici până la genunchi nu-mi vine duminica în care mă caut cu disperare, dimineaţă cu sternul brumat mi-s plecările, răni crizantemele pişcate de frig, muşcata cu sufletul dezvelit, uitată-n pridvor peste noapte, ning în neştire a viaţă şi-a moarte, a venit vremea să înteţesc focul din mine, să suflu în vatră crivăţ de iarnă, cât aripile de culoarea lavei învaţă planarea, fumegă a tristeţe ultima rugă din cartea bunicii, singura pe care mi-o amintesc dintre coperţile afumate – alta mă nasc pe prispa de-o seamă cu cerul, femeia din mine îşi trimite urmaşii pe urma cotropitorilor.

Pâinea de toate zilele Fireşte că sunt vie, doar mă hrănesc din pământul în care sângele s-a strâns ca un ghem, pe aceste meleaguri, strămoşii au luptat pentru mine, pieptul lor învelit în pânză de in a sorbit vârful lancei cu o demnitate pe care eu, cea de azi, n-o mai cunosc, poate-am murit odată cu ei – lângă stejarul bătrân, un cioban mi-a cântat din fluier prohodul şi graurii au presărat peste mine boabe curate de grâu, ce fel de gânduri sunt acestea, mă-ntreb, la ceas de restrişte nicio pasăre nu-şi doarme decent despletirea, cum să nu fiu vie, când sunt pâinea cea de toate zilele, pe care-o-mpart mişeleşte sărmanilor şi bogaţilor, în acelaşi procent?

galbenul nostru mă tulbură în amurg, ia-ţi chitara, iubitule, cântă-mi de lună, cu jumătatea ucisă nu mai percep dezacordul.

Sărut sub Eiffel Târziu pe trotuarele din Paris, în ceainăria lui Jean ceştile şi scrumierele goale, ce n-aş da să mai ningă o dată pentru sărutul nostru de sub turnul Eiffel, primul sau ultimul, tot ce-a fost după, nu mai contează, hai să traversăm împreună oraşul, buzele noastre să-ntâlnească-n secret aburul cald, deasupra unui balcon cu muşcate, Dumnezeu să ne picteze-n acril tânguirea.

Autorecenzie Despre mine puţine de spus, doar câteva versuri şi dumnezeul fără uşi sau ferestre în care din când în când locuiesc, o altă iarnă stă de veghe în mine, lângă butucii în sânge pisica înzăpezită îmi toarce secunde, închipuire mi-i frunza încremenită pe ape, aripă ochiul brodat cu lumină, rugăciune turla bisericii deasupra căreia înserarea se culcă pe-o dungă, pe noptieră, cana cu ciocolată fierbinte şi gutuia amară, încă neîncepută.

Black friday Nu-mi ascund dragostea pentru toamnă, e vie cât o inimă din metal, incertă cât celuloza sugrumată de brand sub fermoarul unei haine din mall, pentru mine, black friday a devenit un ecou, un refren inventat de strămoşii din grotă, cât văd, arene în care cei slabi sfârşesc între fălcile leilor, mulţimi fredonând ore-n şir mântuirea, zile negre de vineri, post negru la orizont pentru ţara cu sânge schimbat, o cioară brumată îmi bate cu ciocu-n fereastră şi-mi rânjeşte demonic, cum pe buturugă securea cu două tăişuri.

Nights in white satin

Inimă de schimb

Chiar de m-aş teme de moarte, nimic n-aş schimba, sub glugă ascuns, acelaşi zâmbet pe feţele mirilor după douăzeci de ani şi mai bine,

Ploaia începe unde se termină pământul când mă ghemuiesc neştiută în uterul de sub coaste,

un fel de „Nights in white satin” cu refrenul schimbat,

nu-i uşor să am o inimă nouă, să o ţin în frâu printre atâtea ispite – iarba vecinului e întotdeauna mai grasă,

actualitatea literară 9 mierea mai dulce şi vinul mai bun, nevasta lui se dă cu ruj roşu, ceva mai frumos ca al meu, la micul dejun ei îşi beau pe terasă împreună cafeaua, eu nu beau deloc... mai bine aşa decât să mă tenteze să fumez o ţigară cu prietenul meu din depou, noaptea e cel mai greu, atunci începe adevărata singurătate, ei nu trag perdelele şi se iubesc cu lumina aprinsă – la mine obloanele sunt bătute în cuie, nimeni să nu vadă cum îmi anesteziez inima şi-o schimb cu alta, ţinută în sare.

Îmbrăţişaţi în exil Să murim cu pielea încă mirosind a fân proaspăt şi-a rouă, într-o duminică îmbrăţişaţi sub fereastra deschisă, făclii luminând aleile raiului, închipuiri exilate departe de cer, cu sudoarea frunţii câştigându-ne codrul de pâine, cine sunt oamenii să judece clocotirea din noi, sângele cald, ultimul spasm în ritm de tango, nu există legi despre cum se moare decent, nici unităţi de măsurat bucuria– singura fericire pe care o ştim, să ne naştem şi să murim coastă din coasta celuilalt, iar şi iar ridicându-ne.

Tristan şi Isolda Ne-am întâlnit într-un poem, Tristan şi Isoldă cu frunţile dezvelite, tu-ţi apărai regatul cu zâmbetul rece, eu scoteam la înaintare cuvintele, în Cornwall se scuturaseră trandafirii, ploua mărunt, ca înainte de orice moarte, otrava îşi aştepta în linişte condamnatul, nu ştiu cum se face că ne-am îndrăgostit nebuneşte, unul altuia dăruindu-ne cerul, noapte de noapte ridicând pânze albe, nu, de data asta niciun trandafir nu-ţi va mai creşte deasupra mormântului, doar eu îţi voi fi coastă sprijinindu-ţi inima când va fi prea bătrână să mai scrie poeme.

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 43 n noiembrie 2014

naţional, cum-se-cade, este acuzat ca naţionalism, punîndu-se semn egal cu rasism, şovinism, antisemitism. O fac staliniştii, cine alţii? Kominterniştii şi fiii lor. În plină hemiplegie a memoriei, eu, una, refuz să-mi amintesc dirijat, să comemorez dirijat, să disculp sau să acuz dirijat. Nuanţăm, îi scuzăm pe unii, cînd trebuie să judecăm ori/ ori. Uitaţi-vă cum a fost tratat părintele Calciu şi cum a fost tratat fondatorul GDS, Pavel Câmpeanu, pe baza a tot soiul de angajamente (ba aranjamente!) politice. A unor „slinoase adaptări” (sintagmă Dan Culcer). Cînd în august 2008, s-a organizat, în holul casei muzeu a lui Mihalache Kogălniceanu, o expoziţie itinerantă de fotografii şi documente (acte de condamnare emise de Tribunalul Poporului), s-a urlat în presă şi nu numai că asociaţia „Rost” încalcă democraţia. S-a cerut închiderea muzeului şi darea afară a muzeografilor.

Cod verde: fascizm, cum pronunţa Ion Iliescu, chemînd minerii. Era vorba de preoţii Arsenie Boca şi Arsenie Papacioc, de Daniil Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), mort la Aiud după o condamnare de 25 de ani (lotul Rugului Aprins al Maicii Domnului), de Valeriu Gafencu, mort în temniţa din Tîrgu Ocna, supranumit de Steinhardt, „sfîntul închisorilor”, de alt martir-mărturisitor, Ioan Ianolide, de părintele Gh. Calciu-Dumitreasa, trecut prin Piteşti, Jilava, Aiud…

Precizare: au fost mulţi arestaţi ca legionari, deşi nu erau; ca anticomunişti, deşi erau doar ne-comunişti. Sociologul şi politologul Anton Golopenţia n-a fost nici pe departe legionar. Într-o scrisoare din martie 1931, îşi afirma crezul: „eu vreau să construiesc pentru România”. Închis în ianuarie ’50, moare la Văcăreşti, în mai ’51, la 42 de ani. Cum să priceapă activiştii de rangul II, puşi pe distrugeri şi jafuri, dorinţa lui Anton Golopenţia de a construi pentru ţară, cînd ei au de-construit?

De găsit s-a găsit o acuză periculoasă, legionarism sau cryptolegionarism, exact ca-n stalinism, cînd infractori politici erau Mircea Eliade şi Ion Barbu pentru Oscar Lemnaru, Şerban Cioculescu, pentru Paul Georgescu, Vladimir Streinu, pentru Moraru/ Şelmaru. Alexandru Jar îşi ridica mîna, în şedinţe, urlînd: „această mînă a tăiat capete de fascişti şi o să mai taie”.

Cînd l-au arestat pe Dinu Pillat, anchetatorii au aflat Caietul verde şi au crezut că-i „cărticică” de cuib.

Eticheta „fascist” şi încă „notoriu” (cf. „Scînteia” din 1 dec. ’60) l-a costat pe Vintilă Horia premiul Goncourt; a fost presat să renunţe la el, în urma unei furibunde campanii de presă. În „L’Humanité” din 29 noi. ’60, André Wurmser îl eticheta fascist, antisemit, prohitlerist; în „Scînteia” din 1 dec.’60, pandant la „L’Humanité”, era înfierat „criminalul de război Vintilă Horia Caftangioglu – condamnat la închisoare pe viaţă”. Că prestigiosul premiu Goncourt nu i-a fost acordat „fascistului şi trădătorului de patrie” a fost fapt salutat de acelaşi ziar, tot în decembrie ’60. Campania lui Mihai Ralea, Imoralea după Petre Pandrea, l-a învins. În fapt, Vintilă Horia a fost izgonit din ţară de brucanii „Scînteii”. Crainic a fost antilegionar, e ştiut. Or, Vintilă Horia a fost om al „Gîndirii” lui Crainic; Crainic era ministru al Informaţiilor şi al Propagandei cînd V. Horia a fost numit ataşat de presă la Roma. Garda de Fier, venită la putere în septembrie ’40, l-a revocat; a fost numit din nou, în acelaşi

post, în ’42, la Viena. Iar Vintilă Horia n-a vrut să colaboreze nicicum cu Sima şi cu simiştii.

Inocentările, am mai spus-o, se fac pe sărite. Încă din noiembrie 1944, Mihnea Gheorghiu striga: „trădătorii să dea seama în faţa poporului de înalta lor trădare”. Pe primul loc era E.M. Cioran. N-am auzit să fie Mihnea Gheorghiu blamat ca G. Călinescu, pentru colaboraţionism. Nici Nina Cassian n-a fost blamată pentru „convingeri”. Vechii cominternisteilegaliste nu i-a convenit distanţarea lui Ceauşescu, atîta cît a fost, de normele leninist-staliniste. Vai, ce-l cîntase Ninoşka pe tătuc! Ileana Vrancea, Sorin Toma, Sami Damian au pretenţia disidenţei şi li se acceptă. Mai ales Ilenei Vrancea, devenită lovinescoloagă. Pe Constantin Ciopraga îl vituperase (verb proletcult) în „Scînteia” anului 1953 că nu-i îndrumă pe tineri, în cenaclu, să studieze marxism-leninismul şi să se lege strîns de viaţa nouă. Aşadar, „neclaritate ideologică”.

Perioada roşie-crimă a lui Ov.S. Crohmălniceanu, cînd îi taxa pe cei care „ocoleau lupta de clasă”, cf. monismului jdanovist, e dată la spate: chipurile, era „deghizat” în comunist dur, dar nu era. Maria Banuş găsea în Chişinevschi „izvor de forţă şi tărie” (declaraţie publică, în şedinţa din ’55, durînd 6 zile). A fost recuperată de ICR ca poetă de talent. Nu şi Ion Gheorghe. Aceeaşi Banuş Marioara cerea să eliminăm din folclor cîntecele cu foaie verde, ca fiind… legionare. Datina trebuia acoperită de ridicol, specificul etnic – blamat.

Nu ştiu dacă Savin Bratu, fost plutonier la Interne, profesor universitar şi şef de secţie la ESPLA (a debutat în ’49, cu titlul: Cum participă tineretul sovietic la întrecerile socialiste), a fost reconsiderat. N. Tertulian, da, şi-a „răscumpărat” erorile proletcultului. Şi Paul Cornea. Alţii rămîn de neiertat. Pentru că s-a mai putut profita de vreun mare activist, Gogu Rădulescu, om cu oarece slăbiciuni, a fost propus (după cîte îmi amintesc; corectaţi-mă dacă greşesc) să fie membru al Alianţei Civice.

Atacurile la eruditul Edgar Papu sunt disproporţionate. Gogu Rădulescu l-a acuzat pe evreul Edgar Papu pentru „idei de extremă dreaptă readuse în publicistică”. Blîndul profesor, căruia studenţii îi îngropau catedra în flori, extremist de dreapta? Papu a cerut drept la replică. Nu i s-a dat.

Intrai în dizgraţie (ca George Mărgărit, în martie ’54), dacă recenzai Bietul Ioanide, carte „scandaloasă” pentru proletcultişti. Dar prozatorul care a spurcat martirajul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost intervievat, apreciat, admirat că şi-a pus cenuşă-n cap. Mustrările lui de conştiinţă nu mă impresionează.

Subalternii lui Leonte Răutu (care ridicau interdicţiile de semnătură şi de tot soiul) erau Manea Mănescu, Mizil, Pavel Ţugui, Bujor Sion, Vasile Bihari. Pe Blaga l-a încolţit din nou, ca şi cum nu fusese destul băgat la „colţ roşu”, Pavel Ţugui, „învăţătorul”, în memorii. E timpul mi(s)tificărilor şi demi(s) tificărilor prin memorii devenite ficţiune şi autoficţiune, ca romanele. Ţelul? Corijare, înălbire de C.V. Preşedintele Emil Constantinescu a reuşit să inverseze călăul cu victima, medaliind o bestie torţionară de la Sighet, „din greşeală”. Iar ultima lecţie de „morală socială” (mulţumesc, LIS!) ne-o dă Dumnezeu însuşi Popescu.

Voi reveni.

Noi vrem Cuvânt sau alte feluri de cenzură (I)

„Istoria trebuie făcută cu toate documentele”.

Jacques le Goff, Imaginarul medieval. Eseuri Spus net, singurul cîştig a ceea ce numim „evenimentele” din ’89 mi s-a părut libertatea de opinie. Terifianta gîndire unică e spaimă pentru orice minte normală, în afară de cea a propagandiştilor. Atunci, în acel Decembrie, mi-am spus că n-or să mai fie tabu-uri pentru religie sau pentru ceea ce „activii” dejişti ori ceauşişti numeau „diversiune ideologică”, „reacţionarism”. Dar nu se taxează iarăşi viciile de temă?

Formula editorului Florin Mugur, după Radu Ulmeanu, păţitul: placheta de poeme trebuia să cuprindă musai o poezie „patriotică”, eventual una despre originea rurală a familiei.

Altfel, nu era „corespunzătoare”, deci publicabilă. Acum, nu-i rău ca volumul de eseuri să cuprindă un atac la România cu î din a sau cu î din i, ca pe vremea omniprezentei cenzuri, din perioada colonizării sovietice. La loteria premiilor literare, cîştigi dacă spui că eşti „născut în ţară greşită”; aplauzi cînd Herta Müller recită apăsat, pe scena FILIT, un poem colajat din „Plai cu boi” sau aşa ceva: „Ţară mică, ţară tîmpită”.

Se preferă românii românofobi, spunînd despre Ştefan cel Mare că era „un conducător mic şi agitat”, repede stîrnitor de războaie, majoritar pierdute; despre Mihai Viteazul, că n-a avut gîndul înalt al Unirii, fiind un condotier, fecior de curvă. Cuza? „Un ofiţeraş muieratic”. Ca să se demonstreze laşitatea la români, se afirmă că Decebal nu s-a sinucis ca să nu fie prins, cum ştim din şcoală; dimpotrivă, a fost capturat de decurionul Tiberiu Claudius Maximus. L-a decapitat, deşi Decebal ridicase mîna, semnul învinsului, ca să fie cruţat; istoria oficială, ni se spune, minte; iscoada romană a dus capul lui Traian şi şi-a trecut isprava pe stela funerară. Mă şi mir că nu ne luăm zi liberă, să-l serbăm pe acest decurion. Memoria noastră obosită, nesigură, „memoria/ pe două cărări” (vers de Vladimir Udrescu) vrea să-şi amintească doar că voievozii au dat cu fuga şi cu fugiţii, că au fost laşi şi trădători, Brâncoveanu fiind „marele corupt”. Dar comandantul de la Turtucaia care a pierdut bătălia şi s-a sinucis? Asta nu se pune!

E în trend să-i preamăreşti pe non-eroi ca Luca Laszlo, „chinuit” de Dej în închisoare (cu regim special!), ori pe „oratoarea” Pauker; pe Valter Roman, pentru ideea şi ea în trend: înfiinţarea statului independent Transylvania (în ortografia Gherman, cu y), în loc să-i slăvim pe eroi in aeternum. Tendinţa, în spiritul timpului, pare a fi de a-i uita pe martiri; mai rău, de a nega episoadele de martiriu ale istoriei românilor. Măcar, dacă nu de la evrei, să învăţăm de la unguri: pe bulevardul Andrassy, sunt expuse fotografiile tinerilor ucişi în ’56. Întrebarea „cine-a tras în noi, după 22?” a rămas fără răspuns. Ungurii ştiu cine a tras, atunci, de pe clădirea Poliţiei Secrete; noi nu ştim cine a tras din sediul Securităţii, fostul palat „Curentul” al singurului gazetar român condamnat la moarte în contumacie, Pamfil Şeicaru. Iar elitarzii de la „22” au preluat un interviu (de disculpare), din „Ziarul de Iaşi”, cu un Şef al Securităţii locale, că altceva n-au găsit ce să preia.

Să înţeleg, oare, că martirii sunt nedoriţi, că jertfa curată din închisori ne lasă indiferenţi? Grigore Caraza, arestat a doua oară şi condamnat la 10 ani pentru protest anti-regim, cînd a fost eliberat, după 7 ani şi 4 luni, a refuzat să iasă din celula mică în cealaltă mare, RSR, pînă cînd nu vor fi eliberaţi toţi deţinuţii politici. A totalizat 21 de ani de „beci” şi 2 în D.O. Acum, eroul naţional moare încet la Piatra Neamţ, după ce a fost bătut de un bezmetic, în stradă; cu poezia lui Gyr, Iisus în celulă, pe buze şi-n inimă. Pe ordinul de eliberare scria: „ireeducabil”. Fusese şi mai rău: la rubrica „data eliberării”, se trecea data cînd rezistenţii din munţi erau executaţi cu kalaşnicovul. Cinic, n’aşa?

Ce ecou a avut cuvîntului lui Sorin Lavric la Simpozionul de Martiriologie din 11 octombrie 2010? Nu mare. Avem de-a face cu un alt tip de „reeducare”, de spălarea creierului, cu alt soi de (auto)lobotomizare, ca să pierdem programat simţul memoriei. Te fereai mai uşor de dogmatismul stalinist decît de îndoctrinarea corect politică bine (in)filtrată. Am reactivat clişeul ideologic „eliberarea de povara trecutului”? Aşa se pare. Se apelează des la cuvîntul lui Mircea Vulcănescu, „Nu ne răzbunaţi”, dar torţionarii au rămas nepedepsiţi, iar lui, în ciuda strădaniei fiicelor, justiţia nu i-a anulat condamnarea de „criminal de război”.

Cultivăm pasivitatea, inerţia, slăbiciunea colectivă, declarînd sacrificiul pentru neam şi credinţă inactual. Şi nu pot să nu văd că repudierea neamului, a credinţei prinde la tînăra generaţie. În şcoală, nu se învaţă despre martiriul celor care n-au cedat doctrinei comuniste: Iuliu Maniu, Gh. Brătianu, Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Anton Golopenţia, Petre Ţuţea, Dumitru Stăniloae, N. Steinhardt, V. Voiculescu, Gyr, Dinu Pillat, Barbu Slătineanu, Sergiu Al. George. În URSS, au murit în lagăre aproximativ 600 de scriitori. La noi? Şi la noi! Numai că n-avem monumentul scriitorilor deţinuţi politici, proiectat de Ion Lazu; avem, în schimb, casa memorială Traian Iancu.

Ion Gavrilă Ogoranu a murit la 83 de ani, în 2006, convins, ca şi atunci cînd lupta pe versantul de nord al Făgăraşilor, că „brazii se frîng, dar nu se îndoaie”. E tratat ca şef de „bandă”, ca pe vremea lui Lazăr de la Rusca. Valeriu Gafencu şi părintele Iustin Pârvu au ajuns obiecte de cenzură. Sentimentul firesc

nr. 43 n noiembrie 2014

gaudeamus

Târgul Internaţional Gaudeamus 2014 a avut loc în perioada 19-23 octombrie, în Pavilionul Romexpo din Bucureşti şi a fost organizat de către Radio România. La fel ca şi la Bookfest, aveţi câteva recomandări în ceea ce priveşte lansările de literatură română de la acest târg de carte. Titlul ales, va putea constata orice cititor, este unul … inexact pentru că în afara celor 10 recomandări de literatură română, întâi de proză, apoi de poezie, am adăugat şi alte recomandări, primite de la câteva dintre editurile participante, iar în loc de concluzii am dat cuvântul şi organizatorilor. Astfel scopul final a fost atins: se oferă cititorului cât mai multe puncte de vedere, dar şi invitaţii la lectură care să fie, sper, cât mai convingătoare…

să plângă, să evolueze. Păpuşile trebuia iniţial să fie doar o poveste de dragoste, una mai ieşită din tipare, între două fete cu temperament vulcanic, care au afinităţi artistice şi trăiesc în afara oricăror reguli – a ajuns, în final, o poveste despre iubire şi moarte. Veţi găsi, la fel ca în romanele mele anterioare, un stil direct, liber, necenzurat, ceva ironie, multă introspecţie, dar şi destule perspective pe care nu leam încercat până acum. Este o carte scrisă în mai puţin de două luni, care m-a absorbit total, şi din atmosfera căreia încă nu simt că am ieşit complet.” (Cristina Nemerovschi)

actualitatea literară 11

10 recomandări literare de la Gaudeamus 2014 George MOTROC

Proză Mircea Cărtărescu - Fata de la marginea vieţii, Editura Humanitas ,,Aş vrea să vă spun un lucru care este o credinţă foarte adâncă a mea: cel mai temeinic, cel mai adevărat lucru care s-a spus vreodată, a fost spus în antichitate, a fost spus de Platon care a vorbit de conceptul de Kalòn Kagathòn. Mi se pare cel mai minunat concept care a fost gândit vreodată şi anume faptul că adevărul, frumuseţea şi binele sunt unul şi acelaşi lucru, că nu există diferenţe între aceste trei zone ale fiinţei umane. Ce este frumos trebuie să fie şi adevărat!

Ce este adevărat trebuie să fie şi bine şi aşa mai departe!

Nu este de conceput o povestire frumoasă cu adevărat pusă în slujba răului! Nu este de conceput binele pus în slubja murdăriei, jegului uman şi nefericirii umane! Frumosul este politic din punctul acesta de vedere, este o idée adâncă de-a mea! Tot ce s-a spus şi s-a gândit frumos a fost o armă, a fost un gest politic… Până şi o modestă poezie de dragoste, un sonet este un gest politic; aşa s-a făcut literatură în anii 60-70-80, în perioada comunistă! Nu tot ce s-a scris atunci a fost, cum s-a zis câteodată, subordonat politicii partidului! Dimpotrivă, eu cunosc literatura română care s-a făcut prin influenţa unor critici foarte importanţi şi prin forţa şi creativitatea unor scriitor şi care a fost o literatură care rămâne mai departe şi care a fost îndreptată, chiar dacă a fost compusă din poeme intimiste cum erau numite pe atunci, din poeme uneori fără tentă politică directă, erau totuşi îndreptate împotriva sistemului pentru că ele prezervau libertatea de gândire! Această libertate de gândire expusă prin frumos şi mergând către bine şi adevăr cred, sper că o veţi găsi şi în această carte a mea, în această carte în care mi-am adunat prozele…” (Mircea Cărtărescu) Otilia Sîrbu, Cristian Tiberiu Popescu - Iniţierea în splendoare, Editura RAO ,,Romanul nostru, scris la „patru mâini”, Iniţierea în splendoare începe şi se sfârşeşte în deşert. Este un fapt căruia personajele noastre se „supun” nu din voinţa autorilor, ci din convingerea că splendoarea nu poate fi atinsă, trăită şi asumată decât după ce ai traversat... deşertul sinelui tău. Deşertul ştie că există splendoarea în toate datele ei smaraldice, însă el crede că o poate anula prin paşii care se adâncesc în nisipul sufletelor noastre. Este o capcană, evident. Am mai spus-o şi o repetăm. Între cele două realităţi ale cotidianului ars şi magic, paşii noştri trebuie să se audă. Trebuie să fim cu noi şi în momentele de derută şi în cele ale splendorii. Trebuie să fim, să avem curajul vieţii din noi. Viaţa nu este o luptă, este însăşi lupta în toate datele ei. Nimic nu e simplu, ar trebui să ştim asta de foarte mici, din copilărie. Aşa am şti să păstrăm magia clipelor unice, să îmbrăţişăm fericirea ce durează în taina ei atît cât vrea ea, să ducem ploaia cu noi în timpul secetei de vară, să ne închinăm soarelui când zăpada din privirea noastră e halucinantă. Nimic nu e simplu, însă splendoarea există. E atât de minunată că de-ai întâlnit-o, nu mai poţi da înapoi. Ştii atunci pentru totdeauna că totul e o taină, că ea poate fi eu, celălalt, Dumnezeu, harul, iubirea dar şi moartea. Totul!

Mulţumim Editurii RAO că împărtăşeşte bucuria noastră de a-i dărui cititorului această carte, care prin splendoarea rândurilor sale va şti să-i bucure sufletul ferindu-l de nisipul amăgitor de sine.” (Otilia Sîrbu, Cristian Tiberiu Popescu) Cristina Nemerovschi - Păpuşile, Editura Herg Benet ,,Păpuşile, cea de-a opta carte a mea, s-a lansat în mijlocul unor oameni al căror entuziasm mi-a depăşit toate aşteptările şi m-a emoţionat peste măsură. N-am simţit că lansarea mea s-a desfăşurat pe parcursul unei singure ore, aşa cum fusese programată (sâmbătă, 22 noiembrie, de la ora 16), ci de-a lungul a cinci zile, cât a durat târgul de carte Gaudeamus: au fost cinci zile în care am dat aproape încontinuu autografe şi am schimbat câteva cuvinte cu cititorii mei, prezenţi la standul editurii Herg Benet de miercuri până duminică. Lansarea a fost deschisă de scriitoarea Ana Barton, invitata mea, pentru care am o enormă admiraţie, şi care a reuşit să-mi sporească emoţiile; deşi a apărut de mai puţin de două săptămâni, romanul Păpuşile a fost deja citit de un număr impresionant de cititori şi toţi au rezonat puternic cu cele două personaje principale, Dora şi Luna, ajungând să trăiască alături de ele toate întâmplările prin care trec, să sufere, să se bucure,

Codin Maticiuc - Consumatorul de suflete, Editura ALL ,,Vineri 18.30 am lansat şi în cadrul Târgului Gaudeamus cartea mea de debut, Consumatorul de Suflete, la standul editurii ALL. Lansarea iniţială s-a desfăşurat la Godot pe 23 septembrie şi a fost un succes, cinci zile mai târziu pe data de 28 editura aprobând şi tipărirea tirajului 2 căci nu mai făcea faţăa cererilor. Am înţeles că pentru România sunt nişte rezultate bune mai ales că primul tiraj nu a fost unul mic (5000 de exemplare). Cartea face parte din lista lui Alex Ştefănescu, tot el fiind şi cel care semnează prefaţa şi vorbitor la ambele lansări. Lânga mine şi cu câte un citat pe coperta 4 sunt şi : Dan Chişu, Florin Chilian, Lia Bugnar şi Mihai Bendeac. Cartea descrie o lume plină de vicii şi extreme prin care se învârte personajul “vampir” cu descrieri de locuri din cele mai exclusiviste de pe glob.” (Codin Maticiuc) Theo Anghel - Am murit, din fericire, Editura Herg Benet ,,Un adevărat test al magnitudinii vanităţii prezentă în fiecare scriitor: să scrie despre propria persoană! Sâmbătă, 22 noiembrie am lansat primul volum din trilogia Am murit, din fericire, cu titlul Întoarcerea, în cadrul evenimentelor reunite sub cupola Târgului de carte Gaudeamus. Prieteni mei, dintre care cei mai mulţi sunt scriitori deja consacraţi, cum ar fi Catia Maxim şi Cristina Nemerovschi mi-au făcut marea bucurie de a vorbi despre impresia pe care le-a făcut-o lectura romanului. Mare parte din ce s-a vorbit atunci mi-a rămas înnegurat în memorie, deoarece eram timorată de emoţii şi, deşi îmi dorisem nespus de mult această lansare, abia aşteptam să se încheie. Ceva tot am prins, şi anume, faptul că o scriitoare în faţa căreia mă înclin, Catia Maxim, a spus că a stat noaptea întreagă să citească romanul. Cu inima cât un purice am întrebat-o dacă a făcut asta pentru că urma să spună câteva vorbe a doua zi sau pentru că i-a plăcut.

Judecaţi şi dumneavostră! A spus că n-a pierdut o noapte, ci a câştigat o aventură. Scriitoarele Doina Roman şi Claudia Minela au vorbit de asemenea în termeni laudativi. Nu ştiu alţii cum sunt, vorba lui Creangă, dar pentru mine a fost de ajuns. Romanul se distribuie spre vânzare în mediul online şi din 3 decembrie încolo şi în librăriile partenere ale editurii Herg Benet. De ce ar cumpăra cineva cartea mea? Pentru că este o poveste născută exclusiv din emoţie. Nu pot scrie la rece, ci doar atunci când trăirile interioare tind să dea pe afară. De fapt, toţi cei care vor citi, vor simţi asta. O întrebare care mi s-a tot pus este cea în legătură cu titlul romanului, Am murit, din fericire. Îmi dau seama că se poate interpreta în mai multe feluri. Cei care văd asta pe rafturile unei librării pot crede că-i vorba de o poveste de dragoste siropoasă, dulceagă până la leşin. Nici vorbă, este vorba de un altfel de dragoste, de viaţă şi de oameni, deşi erotismul nu lipseşte!

Este un titlu care s-a născut chiar înaintea romanului şi oricât m-am străduit să găsesc altul pe parcursul scrierii, asta nu s-a întâmplat. Aşa că, Am murit, din fericire a rămas.”

(Theo Anghel)

Poezie Alexandru Petria - Cele mai frumoase poezii ale anului, Editura Adenium George Motroc: Cum a fost atmosfera la lansarea antologiilor de la Târgul de carte Gaudeamus?

Alexandru Petria: Extraordinară. Au fost prezenti mulţi din autorii cuprinşi în antologiile publicate la editura Adenium.

Cele mai frumoase poezii ale anului şi Cele mai frumoase proze ale anului au fost prezentate de către Liviu Antonesei.

G.M.: Care a fost modalitatea de selectie?

A.P.: Calitatea operelor literare. Doar ea. Fără interferenţe generaţioniste sau după grupări literare. La poezie am selectat 34 de poeţi din 264, cîţi mi-au trimis texte, iar la proză 26 din 114. O să enumăr scriitorii publicaţi. La poezie: Adrian Suciu, Alice Valeria Micu, Andrei Mocuţa, Andrei Zanca, Andrei Zbîrnea, Anton Jurebie, Aura Christi, Aurel Pantea, Clelia Ifrim, Daniel D. Marin, Daniel-Silvian Petre, Doina Uricariu, Dorin Tudoran, Echim Vancea, George G. Asztalos, Gheorghe Grigurcu, Igor Ursenco, Ion Cristofor, Ionel Ciupureanu, Leo Butnaru, Liviu Ioan Stoiciu, Menuţ Maximinian, Mihai Curtean, Mihail Gălăţanu, Mihail Vakulovski, Nicolae Coande, Nicolae Sava, Nicolae Silade, Ofelia Prodan, Paul Vinicius, Petronela Rotar, Ştefan Doru Dăncuş şi Vlad A. Gheorghiu. Iar la proză: Alina Nedelea, Ana Barton, Aurora Cristea, Bogdan Munteanu, Cezar Pârlog, Cristina Nemerovschi, Doina Ruşti, George Arion, George C. Dumitru, Horia Dulvac, Ioan Florin Stanciu, Ion Nete, Ladislau Daradici, Lucian Pop, Maria Niţu, Marian Drumur, Marian Ilea, Nicolae Iliescu, Radu Ţuculescu, Raluca Bătănoiu, Răzvan Petrescu, Robert Nuţu, Ştefan Jurcă, Teodora Matei şi Voichiţa Pălăcean-Vereş.

G.M.: Antologia de poezie va continua şi în anii ce vin?

A.P.: Fiind un ardelean consecvent, da, doresc să merg mai departe, cu toate că volumul de muncă este imens. Şi responsabilitatea pe măsură.

Flaviu George Predescu - Obsesia gesturilor, Editura Eikon ,,Pentru cititorii Actualităţii literare pot spune că Obsesia gesturilor este singurul volum de poezii care a răsunat la Gaudeamus, fie şi doar la lansare. Poezia se află blocată între revendicările consumatoare de energie ale criticii literare şi improvizaţie. Lansarea unui volum de poezii înseamnă emoţie şi acest fapt s-a simţit atât din partea mea cât şi a celor care mi-au fost alaturi. Cu timpul oamenii vor aprecia autenticitatea şi acest moment, de la lansare, a fost ceva de ţinut minte. Dedic volumul tuturor oamenilor sinceri şi curaţi şi mulţumesc editurii Eikon şi Actualităţii literare pentru că s-au arătat interesaţi de carte.

Ca recomandare, o poezie ca terapie sufletească din volum, aşa cum simte fiecare.” (Flaviu George Predescu) Ion Mărculescu - Gumelniţa, Editura Trei ,,Din păcate, nu ştiu (de fapt nu pot) să vorbesc despre mine. Rămân uimit când aud ce spun unii oameni despre ceea ce scriu, ce pictez sau ce sculptez eu. De exemplu, acad.

Mihai Cimpoi, de la Chişinău, a scris o carte („Anatomia fiinţei”) în care îmi aminteşte numele ca făcând parte din generaţia de azi a Scolii artistice şi literare de la Târgovişte.

Mi se pare cam mult zis, dar nu pot opri pe nimeni să spună ce crede, bine sau rău. S-a spus că am un stil personal, că am găsit o „nişă” care aminteşte de „jurnal”, dar şi că prin ceea ce scriu, transgresez genurile literare. Se poate!

Recunosc că nu-mi plac reţetele şi canoanele. Mă abat de

la reguli pe cât pot. O fi bine? O fi rău? Cine ştie!...Oricum, nu are importanţă! Titlul cărţii Gumelniţa l-am ales pentru că sunt un vechi admirator al Culturii Gumelniţa şi a oamenilor de acolo de acum vreo 7.000 de ani; dar şi pentru că, în prezent, lucrez la un ciclu de picturi pe această temă.” (Ion Mărculescu) Adela Greceanu - Şi cuvintele sînt o provincie, Editura Cartea Românească ,,Despre carte am să spun doar atât: eu cred că este o carte de poezie, nu o carte de poezii... Am încercat să construiesc aşa ca un prozator, am urmărit câteva personaje, am urmărit câteva fire narative şi le-am dat o formă de poezie pentru că eu de când am început să public cărţi practic metisajul literar. Îmi ies cel mai bine textele creole, amestecul de poezie, proză, eseu, text dramatic...” (Adela Greceanu) Coca Popescu - Incertitudine, Editura Tracus Arte ,,Incertitudine, este volumul cu numărul 7 într-un an tumultos pentru mine dar şi pentru ţară. Titlul volumului l-am ales cu puţin timp înainte de a fi tipărit. Aşadar, am dorit să fie o oglindă a sufletului reflectată în poezie. La Gaudeamus am păşit cu încredere alături de prieteni dragi dar şi de persoane care însemn mult pentru mine, părerea lor a contat enorm dar şi faptul că tot ce-am scris a fost bine primit de aceştia. Prefaţa volumului este scrisă de dl Horia Gârbea un personaj cu greutate în lumea literară, am fost bucuroasă când a acceptat să-mi citească manuscrisul, dar mai ales pentru cuvintele deosebite scrise cu atâta sinceritate. Am ales titlul « Incertitudine » pentru că fără să ne dăm seama trăim această stare de fapt. În versurile mele sunt foarte multe întrebări, puţine răspunsuri, iar pe fiecare pagină am impregnat sentimente, trăiri şi multă dragoste.

“Cu mâna tremurândă scriu./ Stiloul nu mă ascultă, / Peniţa simte durere /Dar, este prea târziu / Pagina vieţii mele a fost scrisă».

Poezia a venit la mine fără ca eu să o chem, scriu ce-mi dictează inima, nu am un subiect anume sau un program în care să mă încadrez, poate este o formă de a-mi elibera gândurile de stresul cotidian sau pur şi simplu sunt acolo în fiecare stofă, este precum un aperitiv la viaţa traită intens.

Prieteni scriitori de pretutindeni mi-au solicitat acest volum, este scris în limba română dar, având o grafică de excepţie executată cu talent de Matei Vladimir Colţeanu dă o notă artistică şi un plus de valoare, ţinând cont că autorul este încă elev în clasa a XI- a dar şi premiat naţional cât şi internaţional pentru lucrările sale. Despre mine ce pot spune? «Visul meu e pasiune,/ sufletul – un curcubeu,/ zbuciu, ploaie şi culoare – aşa sunt eu !/ Mă pierd şi mă regăsesc,/ am raze de soare în suflet – iubesc./ Sunt liniştită, dar şi vulcan./ Iubesc viaţa, e tot ce am.»

Vă invit să vă descoperiţi în acest volum, nu există barieră de vârstră, sentimentele şi poveştile de viaţa sunt ale tuturor, opriţi-vă din vârtejul vieţii şi găsiţi timp pentru voi, cel puţin atât cât se poate citi o filă dintr-o carte.” (Coca Popescu)

12 actualitatea literară

gaudeamus

nr. 43 n noiembrie 2014

- Psihiatrul Florin Tudose i-a „consultat” pe Băsescu, Iliescu şi candidaţii la prezidenţiale Victor Ponta si Klaus Iohannis, dar şi pe restul figurilor importante din peisajul politic românesc. Rezultatul este de domeniul… psihopoliticii.”

de Claudiu Komartin, Daniela Luca şi Felix Nicolau) şi poeme lui Mihai Vieru, „Ieri Park” (lui Miki i-am ratat lansarea aşteptând în altă parte…)

S-au mai ivit în puzderia de cărţi şi „Poemele cu ochelari” ale lui Daniel D. Marin, la Tracus Arte, şi „Machina” lui Călin Drzelea, apărută la editura Singur. Pe ultima am şi citit-o pentru că, recunosc, am o slăbiciune la cărţile frumos făcute, iar aceasta te vrăjeşte prin inserţia de pagini manuscris, desene şi alte giumbuşlucuri: fotografii metaforă, bilete de călătorie cu date şi destinaţii fantomatice. Un poet pe care îl descopăr interesant şi ca prozator. Ana Barton este o jurnalistă pe care o ştiu de mult, dar pierdusem legătura cu ea de ani buni, iar acum este în vogă prin povestirile sale uneori feministe, alteori melancolice, amintind de lumea pierdută a copilăriei sau a inocenţei în general. Am fost la naşterea „Mamiferului” său la Herg benet, „naştere” zic, aşa spune şi autoarea. A fost lume multă, mai ales oameni din comunitatea virtuală şi cartea s-a vândut bine - nu ştiu câte exemplare au fost aduse la eveniment, dar se dăduseră toate la un momnet dat. Tot aşa rămăsese şi Ştefan Mitroi fără „Guantanamo” (Rao), noul său roman despre care au vorbit Dinu Săraru, Lucian Avramescu şi Clara Mărgineanu. Am auzit chiar o doamnă că ea le luase pe ultimele 50! Pentru toţi colegii de birou, zicea. Unde lucrează unii oameni, oare?! Am ratat, desigur, multe lansări la care aş fi vrut să merg, nu mi-am luat decât puţine cărţi pentru că fac cumva şi intru în criză financiară taman înainte de târgurile de carte. Cam asta a fost, dincolo de faptul că: m-am pozat cu diverşi amici, am căscat gura, am, cunoscut oameni noi şi interesanţi, am înghiţit în sec, am băut cafea la bar ca toată lumea… Dacă mă întrebaţi ce regret vă spun clar: că n-a venit Ludmila Uliţkaia, dacă tot a fost o ediţie rusofilă a târgului.”

10 recomandări literare de la Gaudeamus 2014 Editurile despre Gaudeamus 2014

Recomandările Cristinei Nemerovschi - Editura Herg Benet: Ana Barton - Mamifer, Editura Herg Benet: ,,22 noiembrie, ora 17.00. A, dar ziua a-nceput cu lansarea volumului „Alive“, semnat de Petronela Rotar, emoţionată ca orhideele rare, şi a romanului „Păpuşile“, al Cristinei Nemerovschi, o carte zguduitoare din temelii. Între lansarea Petronelei şi a Cristinei m-am odihnit ca-n ziua a şaptea, de-a dreapta standului Herg Benet Publishers, unde se vindeau nişte hărţi, parte dintre ele desfăşurate. Aşa că m-am aşternut turceşte la picioarele hărţilor, iar lângă mine au venit câţiva dintre invitaţii Herg Benet de la Gaudeamus, asta fiindcă există oameni care citesc în mod curent autorii publicaţi de această editură, aşadar vin la aproape toate lansările. Şi-aşa, turceşte şezând şi-ncercând să-mi aranjez corsetul de sub sacou, întru decenţa momentului, mi-au fost puse-n poală ca la treizeci de cărţi. „Ană, te rog, dă-mi acum autograful, că la cinci, când e lansarea ta, trebuie să fiu plecat deja de la târg.“ Apoi, a venit şi ora mea. Mi-am îmbrăcat frumuşel, în spatele unei draperii groase, model anii ‘60, rochia de mireasă, ei, nu vă speriaţi, n-am avut una de frişcă, carevasăzică o pot îmbrăca fără probleme la orice ocazie mi-ar trăsni prin cap, şi-am coborât la stand. Unde am văzut coada imensă. Frică nu mi s-a făcut, apucasem să-mi potolesc deja emoţiile. M-am bucurat însă cu invitaţii, un prieten fotograf le-a făcut lor, invitaţilor, cele mai frumoase poze artistice, o idee excepţională. Iar cartea mea, „Mamifer“, a fost sold out, chestiune fără precedent pentru mine la o lansare. După ce-a terminat şi Lorena Lupu cu lansarea cărţii ei, „Dona Juana“, am format un grup ad-hoc şi ne-am dus să mâncăm ceva fiindcă aproape toţi rămăseserăm restanţi cu partea nutritivă în sâmbăta aia nebun de frumoasă.” (Ana Barton) Radu Găvan - Exorcizat, Editura Herg Benet: ,,Trebuie să mărturisesc că am avut aceleaşi emoţii ca atunci când eram copil şi trebuia să ies la tablă la şcoală. Într-un final a ieşit bine - au venit oameni draguţi la lansare, Cristina (Nemerovschi) a vorbit foarte frumos despre carte, am citit un pasaj din roman, am dat autografe (şi chestia asta a fost absolut bestială!). Cred că este foarte important pentru orice persoană care creează ceva, fie că scrie o carte, pictează o pânză sau compune un cântec, să primească atenţia oamenilor. Chiar dacă scriu în primul rând pentru mine, mi-e greu să mă gândesc la o bucurie mai mare ca aceea pe care o simt când vine cineva la mine şi-mi spune: “Băi, mi-a placut ce ai scris tu acolo, m-a atins…” (Radu Găvan) Corina Ozon - Zilele amanţilor, Editura Herg Benet: ,,Pentru mine, lansarea de la Târgul de carte Gaudeamus a fost un bun exerciţiu de PR. (Pentru că asta fac eu atunci când nu scriu). Cum poţi crea şi susţine un eveniment într-o hărmălaie. Mă încăpăţânez să cred că sunt un musafir în lumea aceasta a scriitorilor, care de altfel, m-a primit bine.

Emoţii am avut la întâlnirea cu oamenii mari care au venit pentru mine ca să vorbească despre cartea mea: Cristina Nemerovschi, Alexandru Petria şi Ştefan Caraman. Am avut emoţii pentru că eram curioasă ce vor spune. De fiecare dată când aud pe cineva autorizat, ca să zic aşa, vorbind despre cartea mea, mă minunez şi eu câte interpretări poate naşte un text.

Nu am probleme mari cu vorbitul în public, am mai zis, sunt PR-ist şi comunicator, unde mai pui că am mai păstrat o fărâmă din tupeul de fost ziarist obişnuit cu „live”-urile. Dar la lectura unui fragment din carte, aşa cum cere tradiţia la lansare, am văzut ochii părinţilor mei aţintiţi asupra mea. Şi a trebuit să inspir adânc. Când i-am văzut şi pe ei râzând împreună cu ceilalţi veniţi să mă vadă, am expirat uşurată.” (Corina Ozon) Andrei Zbîrnea - Kazim, Editura Herg Benet: ,,Kazim s-a întâlnit cu cititorii şi la Gaudeamus 2014. A fost a treia lansare pentru simpaticul personaj venit de dincolo de Bosfor. Alături de Andrei Zbîrnea, autorul cărţii, la eveniment au participat criticul Luminiţa Corneanu şi jurnalistul cultural Ion Valentin Ceauşescu. S-a vorbit despre social, despre filmele care au influenţat volumul şi s-a evidenţiat importanţa conectării poeziei lui Andrei Zbîrnea la întâmplările de pe toate meridianele lumii.” (Andrei Zbîrnea) Recomandările lui Nicolae Tzone, directorul Editurii Vinea: ,,Am fost şi la Gaudeamus 2014, cum totdeauna de ani şi ani. Am avut un stand de 8 metri pătraţi, suficient de încăpător pentru a aşeza volumele noastre în deplină vizibilitate. Nu spunem că editura care nu este prezentă la acest mare târg de carte nu există, spunem doar că o editură nu e bine, în genere, să fie absentă de la cele două mari evenimente anuale ale cărţii din România, Bookfest, în mai-iunie, şi Gaudeamus, în noiembrie. Cum au decurs lucrurile? Poate, pentru noi, şi mai bine ca în anii precedenţi.

Am reuşit să avem în rafturi toate volumele anunţate în programul iniţial de lansări şi, ceea ce este esenţial, să realizăm lansări de-a dreptul remarcabile. Noutăţile au fost: Viaceslav Kuprianov: „Despre adevărul coliviilor”, Ivan Ahmetiev: „Speriat de aplauze”, Alexandr Tkacenco: „Vorbire directă”, traduceri din limba rusă de Leo Butnaru, într-o a doua ediţie, Paul Daian Said: „Christian Haller / sau / m-am privit ireversibil”, Mircea V. Ciobanu „Resetare”, Aurelia Borzin, „De-ale vieţuitoarelor”, Margareta Curtescu: „în piaţa dante”, Felix Nicolau: „Kamceatka / time IS honey”, Ediţie bilingvă, în română şi în engleză, traducere în engleză de MARGENTO (Raluca & Chris Tanasescu), Dan Cârlea: „Urban”, ediţia a doua, Marin Badea: „Melancolie de sticlă”.

S-au făcut, ca de obicei, fotografii, s-a filmat fiecare eveniment, şi ceea ce acum doar spunem, vom putea zilele acestea şi arăta, postându-le pe cele trei pagini ale nostre de pe facebook: Nicolae Tzone, Editura Vinea şi Institutul pentru Cercetarea Avangardei Româneşti şi Europene. Altfel, am intrat în linie dreaptă pentru aniversarea a 25 de ani de activitate neîntreruptă şi ne pregătim deja pentru a fi prezenţi cu stand propriu la Salon du Livre, de la Paris, din martie 2015.”

Sursa: Allcafe.ro şi multumiri pentru informaţiile oferite - Iulia Burtea şi Viorel Zaicu, Editura All: ,,Chiar dacă s-a încheiat acum câteva zile, ca un festin delicios sau ca o întâlnire memorabilă, Gaudeamus 2014 se prelungeşte în fotografii, amintiri şi, de ce nu, bilanţuri. Topul preferinţelor cititorilor care ne-au călcat pragul poate fi uşor poziţionat sub umbrela „ALL inclusive”: - Pe locul întâi cu coroniţă (de preferat, cu pălărie cu boruri) se situează ghidul femeii de nota 10 întocmit cu conştiinciozitate de Hedi Hoka.

- „A fost odată ca niciodată”, povestea primarului care trage cu ochiul pe sub uşă la picioarele senzualei sale secretare nu-şi putea avea locul decât în centrul interesului, dar nu pentru senzaţionalul ştirii, ci pentru farmecul şi delicateţea scriiturii.

- Cu „Pisicile războinice” lucrurile sunt mult mai simple. Fără drept de apel sau artificii critice, copiii vizitau „Pisicile” la stand şi le îmbrăţişau cu drag, nerăbdători să le ia acasă.

- „Busola plăcerii” ne face cunoştinţă cu modul de a gândi al… creierului nostru. Dacă uneori pare că suntem doar rezultatul unui epxeriment, de data aceasta avem ocazia să intrăm în laboratorul în care se iau deciziile.

Recomandări Alexandra Florescu - PR Editura Nemira: ,,Ziua de sâmbătă a fost probabil cea mai plină de evenimente de la standul Nemira: la prânz s-a lansat mult-aşteptatul Almanah Anticipatia 2015, în prezenţa directorului de onoare, Alexandru Mironov şi a câtorva colaboratori. Apoi a avut loc un eveniment special pentru lansarea romanului fantasy Basmania. Răspântia gândurilor (cartea I), scris de Valentin Nicolau şi ilustrat de Tudor Popa. Actorii Coca Bloos şi Marius Manole au citit câteva fragmente, dupa care a urmat o lungă sesiune de autografe. Nicu Alifantis a lansat reeditarea volumului de poezie Scrisori nedesfăcute, avându-i ca invitaţi pe Clara Mărgineanu şi Valentin Nicolau.”

Recomandări Oana Purice Coordonator editorial Editura Univers: Lansaredecarteromânească:ScriitorifrancezilaBucureşti, Adina Diniţoiu. Editura Vremea. Vineri, 21 noiembrie 2014, ora 18. Invitaţi: Adina Diniţoiu, Silvia Colfescu, Carmen Muşat, Bogdan Ghiu, Svetlana Cârstean Lansarea volumului Adinei Diniţoiu, Scriitori francezi la Bucureşti, a adus alături oameni la fel de vii şi de interesanţi ca şi cei pe care Adina i-a intervievat de-a lungul timpului şi care-şi regăsesc numele în cuprinsul cărţii publicate la Editura Vremea. Evenimentul a avut loc la standul Bursei de contacte şi a fost moderat de autoare însăşi, făcând din acesta nu o înşiruire de discursuri plicticoase, conduse după un desfăşurător bine stabilit, ci o discuţie relaxată şi productivă, cel puţin pentru cei din public. După introducerea scurtă a Adinei Diniţoiu, a luat cuvântul Silvia Colfescu, editoarea volumului, care a povestit contextul mai puţin convenţional în care i-a fost propusă cartea spre publicare (într-un dialog pe Facebook), precum şi preţuirea pe care i-o poartă tinerei autoare, intrate deja în „paradisul său personal”. Au urmat intervenţii din partea lui Carmen Muşat, a lui Bogdan Ghiu şi a Svetlanei Cârtean, fiecare vorbind deopotrivă despre reuşita Adinei Diniţoiu şi despre importanţa unui astfel de demers. Aducând împreună interviuri cu scriitori francezi care au vizitat România în ultimii ani, Adina a realizat un tablouinstantaneu al spaţiului literar francez contemporan.

Lansare audiobook: Scrisoare deschisă sau Nu mă mai aşteptaţi la ore mici, Mariana Marin (ilustraţii de Tudor Jebeleanu), Editura Casa Radio. Duminică, 23 noiembrie 2014, ora 14. Invitaţi: Ion Bogdan Lefter, Bogdan Ghiu, Florin Iaru, Romulus Bucur, Emil Buruiană, Luca Jebeleanu Aducerea aminte a unui dintre reprezentanţii generaţiei 80 din literatura română a devenit o tradiţie a Târgului de Carte Gaudeamus, Ion Bogdan Lefter aflându-se, de fiecare dată, printre organizatorii unei astfel de întâlniri. Anul acesta, prilejul a fost constituit de lansarea unui volum audio cu versurile Marianei Marin înregistrate chiar de poetă şi însoţite de ilustraţiile lui Tudor Jebeleanu. Scrisoare deschisă sau Nu mă mai aşteptaţi la ore mici face parte din colecţia „Biblioteca de poezie românească“ coordonată de Editura Casa Radio. La evenimentul organizat la standul Radio România şi moderat de Daria Ghiu au participat colegi şi prieteni ai Marianei Marin: Ion Bogdan Lefter, Bogdan Ghiu, Florin Iaru, Romulus Bucur, Emil Buruiană şi Luca Jebeleanu – fiul lui Tudor Jebeleanu, care s-a ocupat de asamblarea materialului audio. Aproape fiecare dintre cei prezenţi au evocat imaginea Marianei Marin, povestind episoade, mai vesele sau mai triste, din trecutul lor comun. Ca de fiecare dată când numele poetei este implicat, intervenţiile au fost pline de admiraţie şi afecţiune, nelipsind nici umorul care să descreţească frunţile celor prezenţi, mulţi dintre ei prieteni sau rude ale poetei.

Lansare de carte străină: Sfârşit de poveste, Lydia Davis, traducere Veronica D. Niculescu. Editura Univers, Colecţia Globus. Sâmbătă, 22 noiembrie 2014, ora 14. Invitaţi: Veronica D. Niculescu, Florina Pîrjol, Dana Jenaru Sfârşit de poveste, singurul roman al laureatei la Man Booker Prize din 2013, Lydia Davis, a fost lansat de Editura Univers sâmbătă, 22 noiembrie, în cadrul târgului de carte Gaudeamus. La eveniment au participa Veronica D. Niculescu – traducătoarea cărţii, Florina Pîrjol şi Dana Jenaru, trei personalităţi care reprezintă, într-o anumită măsură, toate identităţile pe care personajul central al romanului le îmbracă: scriitoare, traducătoare, profesoară şi iubită. Discuţia s-s concentrat atât în jurul volumului, cât şi în jurul figurii Lydiei Davis, fiind făcute trimiteri la caracterul autoficţional al textului, la posibile chei de receptare ale unui roman despre o iubire încheiată şi o carte în curs de redactare şi la asemănarea scriitoarei americane cu franţuzoaica Annie Ernaux. Ca şi romanul însuşi, intervenţiile au avut final deschis, lăsând libertatea fiecărui cititor de a-l recepta în maniera proprie.

Alte gânduri despre Gaudeamus Daniela Şontică (scriitoare) Impresii fugare de la Gaudeamus 2014: ,,Anul acesta, am fost la Gaudeamus în trei din cinci zile. Am trecut de multe ori prin marea de oameni care stătea pe treptele din faţa editurii Humanitas, unde cei mai cunoscuţi scriitori români contemporani vorbeau, dar nu am rămas la discursurile lor. Am simţit nevoia să fiu solidară cu alţi autori, m-am dus la lansări mai obişnuite, unde lumea nu aşteaptă să se înmulţească eventual pânile şi peştii. Şi am ajuns la editura Vinea, când doamna Lucreţia Ciobanu a lansat ediţia a doua a volumlui „Dialoguri pariziene”, prezent fiind şi Jean Louis Curriol, unul dintre subiecţii interviurilor (Bujor Nedelcovici n-a mai ajuns). Am cumpărat cartea, am luat autograf, dar cu adevărat m-am bucurat când am citit-o şi am aflat din ea că J.L. Curriol este un mare iubitor al literaturii române şi un traducător avizat din operele clasicilor noştri în franceză. Tot la standul editurii conduse de Nicolae Tzone am asistat la trimiterea pe orbită a două navete spaţiale: „Kamceatka. Time is honey” (poezie în română şi engleză – traducerea, Margento), o carte plină de umor şi lirism şmecher ambalat, scrisă de Felix Nicolau, care devine pe zi ce trece un critic tot mai important (mie îmi surâde şi romancierul). În tandem cu Felix a fost Dan Cârlea care, deşi domiciliază într-un rural spaţiu romantico-bucolic, ne-a prezentat „Urban”, cu câteva poeme inedite pe lângă cele din prima ediţie. Vorbitori - unul şi unul: Robert Şerban, Mihai Vieru, Ana Barton, public pe măsură - mai mult scriitori. Recitările pline de nerv ale actriţei Iulia Georgeta Popescu şi ale celor doi autori au dus la mai scurte sau mai lungi halte ale câtorva cititori - altfel aflaţi în vânzoleala specifică unui târg de carte. Concluzia: şi poezia face vâlvă, şi poezia uimeşte oamenii!

Apoi, şugubeaţa, dar parcă şi trista goarnă a lui Paul Daian, s-a făcut auzită tot la Vinea, când autorul şi-a prezentat foarte pe scurt volumul de poeme „M-am privit ireversibil”. La Casa de Editută Max Blecher au venit pe lume „Fluvii de asfalt”, de la Ligia Pârvulescu (prezentată

Prof. Constanţa-Valentina Mihăilă: ,,La târgul Gaudeamus mă simt ca pe Internet: navighez, navighez până acostez...la un stand, la o carte, la o prezentare, după cât mi-e de sete. Şi acolo...”sapă, frate, sapă, sapă/Până când vei da de apă”. Şi de această dată m-a mirat plăcut prospeţimea atât a organizatorilor, cât şi a călătorilor printre cărţi, chiar la ceas târziu, la spartul târgului. Tineret mult cu sete de carte, ceea ce înseamnă că se citeşte, chiar dacă şcolile reclamă contrariul (oare se caută altceva decât ce se recomandă de la catedră?) şi tind să înlocuiască textul tipărit cu acela de pe ecranul calculatorului (vezi manualele digitale) şi chiar dacă vânzătorii de carte se lamentează despre scăderea cifrei de afaceri. Să ne bucurăm la Gaudeamus, dar cum să mă bucur când tocmai murise Bogdan şi mă chinuiam în dialog cu mine să-l descifrez şi să-l accept dincolo? Din eterul Internetului mi-a venit chemarea pe email de la Vasile Andru la lansarea cărţii „Terapia Destinului”, la Editura Herald. În rândurile ei m-am apropiat de bucurie şi de sensul ei spiritual. Şi, mărturisesc, m-am simţit mai ancorată şi ceva mai definită de simbolistica râvnitorului.”

Aigerim Fazylova - Traducător, interpret, cercetător Centrul de Studii Est-Europene, Varsovia: ,,În timpul programului meu de traducere am vizitat cel mai important eveniment internaţional cultural de tip expoziţional, Târgul Internaţional GAUDEAMUS - 2014, care a fost semnificativ pentru munca mea ca un traducător. În comparaţie cu târgurile care le-am vizitat în Kazahstan, de exemplu Târgul Internaţional de Carte şi Tipărire “Along the Great Silk Road” şi altele regionale, Gaudeamus e cel mai cuprinzător, pentru că include expozanţi şi vizitatori din străinătate, oferind cadrul ideal de întâlnire între personalităţile străine invitate la Târg şi public, dar şi între specialiştii din industria cărţii, autori, editori, traducători, ilustratori de carte, agenţi şi critici literari. Pentru mine a fost decisiv să-l vizitez - un pod pentru viitoare colaborari de succes, unde m-am întâlnit cu autorul meu, Dan Lungu şi am discutat despre traducerea cărţii sale. A fost o şansă excelentă şi un reper pentru mine de a face contact cu autori români contemporani celebri, specialişti şi demnitari oficiali, anume cu Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Polone în România Domnul Marek Szczygieł, cu şeful de Catedră de Limbi şi Literaturi Slave de la Universitatea din Bucureşti Dr.Constantin Geambaşu, cu traducătorul profesionist, Prof. univ. Antoaneta Olteanu (Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine de la Universitatea din Bucureşti), cu criticul, istoricul literar, stilisticianul, Prof. univ. Eugen Negrici, care miau recomandat informaţii valoroase despre traducere, despre dicţionare pentru traducători si fiecare ediţie a acestora. Ca rezultat, am început să colaborăm cu frecvenţă acum şi sper că veţi vedea rezultatul acestei cooperări de succes sub formă unor traduceri de calitate.”

În loc de concluzii Gaudeamus, locul în care se întâlnesc poveşti ,,De 15 ani merg la Gaudeamus…

L-am văzut crescând, întâi cu ochii reporterului, apoi cu cei ai realizatorului de emisiuni, apoi cu ochii responsabilului de comunicare pentru Radio România Cultural iar acum, direct implicată în organizarea şi promovarea târgului, încerc să îl văd cu toate aceste perechi de ochi adunate... Îmi place să spun despre Gaudeamus că este un Făt Frumos al lumii cărţilor. El creşte de la an la an, ajungând acum să fie unul dintre primele zece târguri din Europa. Inutil să spunem că este reperul vieţii editoriale din România. Gaudeamus în cifre a fost impresionant şi anul acesta, dar poate că experienţa personală este mai interesantă de dezvăluit aici. Miercuri dimineaţă, 19 noiembrie. Fac prima tură de târg.

Regăsesc standurile editurilor cunoscute cam în aceleaşi locuri. Lumea zâmbeşte, ne regăsim ca o familie în fiecare an. Da, nu este o exagerare! În fiecare an, la sfârşit de noiembrie, editori, scriitori, jurnalişti, expozanţi, cu toţii luăm o pauză din lumea noastră şi ne mutăm în cea a poveştilor. Poveşti care la Gaudeamus se intersectează. Tot miercuri le-am întâlnit eu pe cele două care mi-au rămas în amintire pe tot parcursul ediţiei. “Pas cu pas”, spre seară, târgul a devenit la propriu neîncăpător pentru preşedintele ales, căruia mii de persoane au dorit să îi afle povestea. Cu siguranţă dacă acea răsturnare de situaţie legată de votul din diaspora nu ar fi avut loc, cartea ar fi rămas în rafturi ca multe altele...Dar iată că a avut norocul ei şi a ajuns să-şi spună povestea.. O poveste care pentru mine s-a intersectat întâmplător, în aceeaşi seară cu o alta. La standul editurii Humanitas, îmi cade în mână întâmplător o carte al cărei titlu îmi atrage atenţia: Cireşe Amare. Autoarea: Liliana Nechita. Nume complet necunoscut mie, şi era şi firesc. Această femeie este doar una dintre milioanele de femei plecate la muncă în străinătate, dislocate forţat, obligate să îşi lase acasă copiii din cauza sărăciei. O femeie care povesteşte cum a votat de fiecare dată şi cu câtă speranţă a ascultat vorbele preşedintelui Băsescu atunci când el s-a adresat diasporei. Povestea ei, cu talent spusă, explică ceea ce a fost inexplicabil pentru un foarte tânăr politician român: de unde au răsărit milioanele de români care au votat la turul doi. Pentru că sloganul târgului a fost “Citeşte şi povesteşte”, mi-am imaginat tot timpul că povestea lui Klaus Iohannis şi cea a Lilianei Nechita s-au întâlnit şi şi-au zâmbit… Să mă ierte celelalte mii de poveşti ale târgului ca nu am loc aici să le spun şi pe ele. Le port cu mine însă, ca în fiecare an.”

Anamaria Spătaru (realizator Radio România)

traduceri

nr. 43 n noiembrie 2014

actualitatea literară 13

Mauricio Vallejo Marquez MAURICIO VALLEJO MÁRQUEZ, poet eseist şi prozator, s-a născut în 2 decembrie 1979, în Salvador.

Membru al Generaţiei de după război din Salvador, a studiat comunicare socială şi e licenţiat în ştiinţe juridice.

Ca ziarist, lucrează la cotidianele El Diario de Hoy, Diario de Oriente şi Diario Co Latino. A fost unul dintre directorii revistelor Huella şi MeSCenas. În prezent, e corector de stil la ziarul Diario Co Latino, coordonatorul Suplimentului Cultural TRESMIL şi e directorul editurii La Fragua. Şi-a

început cariera literară în 1999 publicând în diferite reviste din ţara sa, după care a publicat mai multe plachete, iar în anul 2011 publică prima sa carte, Decizia. Parte dintre scrierile sale au fost traduse în: engleză, franceză, portugheză şi română. Figurează în mai multe antologii, iar dintre cărţile sale publicate la Editura La Fragua, amintim: Timp în maree (1999), Cântec sub sticlă (2000), Casa (2001), Ultimul psalm (2007), De la Vallejo la Vallejo (2007), Habitaclu (2012) ş.a.

Cântec sub sticlă I Nu există nimic mai bun decât un foc în mijlocul spadelor muşcând din scena care apare.

Iarna în pumn înfloreşte în ochii legaţi al fiinţei ce se cuibăreşte în marea din jurul său.

Loveşte şi se înalţă altingând vlăstarul care e, suspină şi coboară cunoscând toată aşteptarea lumii în orbire.

Cinci (Pariu) Pe masă acum rămân doar cartea silenţioasă şi freamătul unor degete Îmi trec privirea peste cutele aspre ale adversarului meu, mâna goală şi pleoapele îmi cad.

Nu mai rămâne nimic pentru a paria doar viaţa.

Aruncă două cărţi, lent, ca o tânguire.

Rămân trei, şi îşi ţine răsuflarea.

Aproape e frig şi pe masă mai e un soare.

Vreau să schimb regina pe cele opt spade ale sale, să-şi pună tabăra roşie oastea-ntreagă cu steaguri nu acest doi de inimă fără oprire fără culoare numai perechea şi rivalului meu îi scapă onoarea pe frunte.

Din volumul AŞTEPTAREA (în curs de apariţie)

Casa

Decembrie culege în pântece maro împingând pulsaţiile în aur focul şi sufletul îl coace, şi aşteptarea în el însuşi.

II Încă mai suspină în oglinzi chipurile înnegrite de tânguirea aerului şi o speranţă la barul de la colţ.

Negustorii îşi vând până şi mâinile pe cupe cu resturi de vin, o zi din cele cuibărite în rumori de odinioară, de scândură proaspătă şi calea unei pulsaţii.

Din volumul CÂNTEC SUB STICLĂ (Ediciones La Fragua, 2000)

Ariditate Un om traversează deşertul cu o umbrelă deasupra capului, şchiopătând, abandonat de raţiune.

A fost prizonier al infinitului dar a zburat.

Noaptea e mai bine să adormi în cântecul tăcerii şi să te acoperi cu întunericul.

Casa mea, cu liniştea asta atât de demnă are pereţii plini de sânge.

Podeaua ţipă.

Casa mea e nebună.

Aici am murit de atâtea ori.

Anihilat am muşcat tăcerea.

Din volumul CASA (Ediciones La Fragua, 2001)

Ghilotina Astă noapte l-au asasinat pe tatăl meu navighează pe sângele lui ca şi cum braţele şi picioarele lui s-ar juca de-a eternul doliu ochii mamei reci zicând parcă Nu-i nimic, nu-i nimic Din ULTIMUL PSALM (Ediciones La Fragua, 2007)

În seara aceasta s-a aruncat din ceruri şi navighează pe nisip.

Un om umblă fericit alunecând pe nisip…

Chipul adevărului Privesc chipul adevărului, suspicios ca întotdeauna.

El e vinovatul şi de aceea mi se pare bizar.

Din volumul Timp în maree (Ediciones La Fragua, 1999) Prezentare şi traducere de Elisabeta Boţan

Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

Dragostea dintre un urs şi o jună veveriţă (1) Căldura zilei fiind dogoritoare, autorul, aflat pe un drum în pantă către mănăstirea din munţi, îşi propuse să tragă undeva, la umbră deasă. O umbră deasă presupunea un copac planturos şi stufos. Specii de acest gen se găseau pretutindeni în desişul de pădure în care intrase. Dar cum numai unul avea să-l atragă mai abitir, omul, de îndată, porni într-acolo. Păşea apăsând pământul reavăn al pădurii cu rămurele uscate rupându-se sub tălpi şi cu frunze umede înnegrite de vreme, unele predispunându-l spre alunecare.

Un timp, el merse având privirea aţintită la picioare, dar, când ridică întâmplător capul, zări un urs aşezat hacana sub copacul spre care se-ndrepta.

Surprins de neaşteptata arătare, autorul poposi sub un alt copac aflat la o distanţă potrivită faţă de cel avut în seamă şi privi ca un apucat, neştiind de-i vis sau aievea.

Cu braţul său voinicit de timp, ursul strângea la piept o veveriţă căzută plocon dintr-un copac, pe semne fugărită de jderul cel vrăjmaş, şi, ca s-o consoleze, îi povestea ce făcea el şi cum era la zece, cin­cisprezece şi chiar douăzeci de ani. Veveriţa, speriată în felul ei de marea fugăreală, stătea chitic, ştiindu-se protejată de braţul ursului pe care se desluşeau urmele unui tatuaj, şi spunea arar: „Da, da! Ce fru­mos trebuie să fi fost!”

Numai că veveriţa, deşi intervenea sonor mai mult ca să motiveze mărturisirile ursului, se gândea cu jind la alunele sale ce ar putea să cadă în colţii nehalitului jder. Ori cum ea nu dorea să fie mai prejos de interlocutorul protector, spuse ceva printre dinţişorii cei mici şi ascuţiţi, ca şi cum ar vrea să audă şi altele. Ursul, probabil neînţelegând‑o, îşi apropie urechea de boticul ei şi, cu vocea sa de tenor dramatic, întrebă: „Cum? Ce? Aha, încep să-mi dau seama!” Apoi, convins că-i face pe plac, începu să-i povestească altceva ce-şi închipuia el c-o interesează: „Tu crezi că pisicile de astăzi mai sunt romantice aşa cum erau acelea de odinioară, să umble pe acoperiş sau să privească spre lună printre hornuri?

Nu, desigur, aşa ceva n-ai să mai vezi! Ele sunt adevărate doamne, stau în case luxoase şi mănâncă la masă alături de stăpânii lor, iar cele ce-şi zic vagaboande o duc şi ele bine.

S-au pripăşit pe lângă marile restaurante sau pe lângă un pub, vezi tu, drăguţă, cârciuma le stă în gât! mănâncă tot ce-i bun, iar unele, răzgâia­te cum se ştiu, nu dorm decât în braţele patronului care, la ora când îţi povestesc, de beat ce-i, sforăie şi el.”

Astfel s-a desfăşurat dialogul matinal între un urs, pe care toţi îl credeau puhav, şi o veveriţă, nimic de zis, jună, însă prea o făcea pe nevricoasa, de parcă un fluture i-ar declanşa vânturi la stomac. Sau poate că întâlnirea lor era o formă de dragoste.

Autorul care i-a văzut cum se giugiuleau, propunându-şi să scrie despre ei, de teamă

proză

nr. 43 n noiembrie 2014

Innocentia fabulae

sau Proză în târlici pentru mari şi pentru mici ca să nu fie descoperit sau să le strice vraja, a preferat să plece la timp, lăsând relaţia celor doi protagonişti să se consolideze. Dar chiar şi aşa, veveriţa l-a luat în vizor, însă îl privi bănuitor pe urs, mai mult ca să mascheze marea ei sensibilitate avută pentru oameni.

MORALA: Când pare dragostea cu adevărat să fie, e loc pentru de toate, căci nimeni nu cere simbrie.

În ciuda unor previziuni sumbre, Dragostea dintre un urs şi o jună veveriţă continuă (2) „Cum mai toarnă trecerile neobosita clepsidră! Uneori construcţiile omului, ce depăşesc o anumită limită admisă, funcţionează în dauna pro­priei sale fiinţe şi atunci, mai devreme sau mai târziu, ele se prăbuşesc”, spuse ursul printre nări, ştergându-şi botul cu limba, probabil ca să alunge o viespe ce-i da târcoale, apoi îşi văzu de somn. Viespea, cât pe ce să fie strivită de fâşneaţa umedă ieşită din gura ursului, sendepărtă în zbor. Dar, după un ocol şi rostogol prin aer, ea se apro­pie fără bâzâit şi cu multă prudenţă se aşeză pe marginea zimţată a botului de urs din care se prelingeau stropi de miere. Îşi scoase trompa şi pompă dulceaţa de acolo. Astfel putea să-şi facă plăcerea mult şi bi­ne, dacă, din neatenţie, mulţumită de mierea pompată, în semn de bucurie, n-ar fi dat la iveală un alt bâzâit. Se pare că până aici i-a fost dat, căci ursul se trezi de-a binelea şi scoase un căscat asurzitor, iar vies­ pea, zburând pe deasupra, dispăru printre coroanele arborelui sub care şe­dea ursul. Pe deplin satisfăcut de un binemeritat somn, ursul îşi duse imediat braţul la piept, însă îşi aminti că-l luase somnul când veveri­ţa, revenită din spaimă, urcă în copac în căutarea alunelor. „Auleo, săra­ca de mine! Sunt o nenorocită! Jderul cel vrăşmaş a făcut una cu pământul din scorbura mea şi alunele, pe toate, le-a luat cu el. Ce s-a ales cu munca mea de-o viaţă!”, se auzi chiţăitul scăldat în lacrimă al junei veveriţe care, dintr-un salt, se aruncă pe braţul ursului, cuibărindu-se la pieptul său ca într-o scorbură. Ursul a primit-o şi a adăposti­t-o cu aceeaşi afecţiune, iar, ca să-i treacă de necaz, începu să-i po­vestească din ce văzuse şi înţelese el în ultima vreme. „Iacătă, micuţa mea! Studiind chipuri umane, căutându-le defectele sau descoperindu-le semnele unor ascunse abateri, te laşi copleşit de ele, ceea ce înseamnă că antropologia nu-i o îndeletnicire la îndemâna oricui. Mai uşor se dez­văluie înfăţişările pitite ale bărbatului decât ale femeii. Deducţia este una: bărbatul este sincer şi când tace. Masca femeii este căptuşită de feminitate ca de un strat nutritiv sau de orice folositor numai ei, de aici misterul femeii. Masca bărbatului n-are nevoie de căptuşeli; bărbăţia şi-o aşează la vedere, de

aici predispoziţia bărbatului spre făloşenie sau fudulie.” Oprindu-se din plâns, veveriţa ieşi din ascunzătoa­re, de la pieptul ursului, şi se plimbă calmă pe braţul lui. „Da, da! Ce frumos spui ceea ce spui! E bine să fii om?”

Ursul, ca de obicei neînţelegând-o, îşi apropie urechea de boticul ei şi întrebă: „Cum? Ce zici?” Veveriţa nu răspunse la întrebare, cişi continuă gândul ei. „Barem e în stare să-l înfricoşe­ze pe altul.”

Ursul, crezând că acesta-i răspunsul ei, îi dădu replica: „Face pe el de frică. Am să-ţi spun de ce este în stare Vărvărel, paznicul pădurii. Întinde laţuri pentru guzgani, ca în lipsă să nu-i prăduiască bătătura, când pleacă în pădure după ciuperci, iar nevastăsa, Brebeniţa, pleacă în Spania la cules de căpşuni. Cum s-or fi înţelegând ăştia, când funcţionează în dauna propriei lor fiinţe?”

Două chipuri umane, trecând pe drumul de la telecabina ce i-a coborât de pe munte, discutau între ele.

– Uite o poiană!

– Poiana este sus, de unde am coborât noi.

– Şi aici ce-i?

– Nişte copaci, o pădure.

– Eşti sigur de ceea ce afirmi?

Ursul, ştergând lacrimile de pe obrazul veveriţei, spuse: „Preocupările omului sunt hotărâte de interogaţii. Şi tu te-ndoieşti de tine.

Lasă-l în pace pe om... o fiinţă întrebătoare de fiinţă! Fii tu ceea ce eşti!”

MORALA: Când dragostea nu-i o părere, ci un creat din fire, rezistă-n timp căci are vrere.

Dragostea dintre un urs şi o jună veveriţă poate stopa momentan, deoarece-i dragoste (3) Cu mare durere în suflet, ursul ieşi din ograda unui gospodar fără să se atingă de niciun blid cu bunătăţi aşezat mai pretutindeni. Îi pieri­se pofta de mâncare, socotind că blidele întinse ar putea capcane să fie. Dar ceea ce-l supărase cel mai tare era inscripţia pe care localnicii de la poala muntelui o aşezară pe garduri sau pe tăbliţa proţăpită în ogra­dă. „Azi ne vizitează ursul Viorel Grigorescu. Lăsaţi mâncare peste tot, când vine să o găsească! Să nu-l mâniaţi!

Celor de teapa lui nu-i trebuie mult să-şi iasă din fire.” Mişcând instantaneu din braţe, ca şi cum ar dori să se ia la trântă cu cineva, ursul îşi spuse întristat: „Cum vor citi, bucurânduse trecătorii, ce haz vor face apoi, mai ales copiii, ştiuţi că abia aşteaptă să râdă din orice!

Nu cred că mi se cuvenea o asemenea soartă!” Şi ca să-i provoace necaz gospodarului din ograda căruia tocmai ieşise, ursul împinse portiţa până spre gard, ca şi cum nu putea fi în­chisă, semn c-ar trebui meşterită. „Hm!, mormăi ursul. Mare neghiob şi omul ăsta!

Să ne recunoaştem după nume, auzi! Ce bine era înainte când pă­durea se ştia numai a noastră! Eu, ursul, ea, veveriţa, el, jderul, şi câţi alţii mai erau... Aşa ne ştiam, fără nume.”

Oprindu-se din mormăit, ur­sul spuse scurt: „Viorel Grigorescu. Ptiu, drace!” Apoi speriat de ceea ce auzise, porni în fugă spre copacul său din înălţimi. „Odată cu ivirea omului pe pământ, ceva din finit se extinde la nesfârşit, deoarece fie­care om dă socoteală, într-un fel

sau altul, despre viaţa sa, intervenind şi-n viaţa altora”. Buimăcit de aceste gânduri, ursul fugea rupând pote­ca şi nu s-ar fi oprit dacă, apărut ca un stop, copacul nu l-ar fi pri­ mit să-şi tragă aer în piept. „Atâta merit eu şi cu atât m-am ales. Să fiu Viorel Grigorescu.

Vai, de sufleţelul meu!”

Plină de necazurile ei, veveriţa, auzind văitatul ursului, săltă din creangă în creangă şi se aruncă în braţele ursului. „S-a întâmplat ceva? Suferi de vreo palpitaţie?” se arătă îngrijorată veveriţa. „S-a întâmplat, da!” mormăi sfârşit ursul. „S-a întâmplat că oamenii, cei după care tu nu mai poţi, vietăţile din vale...” „Te rog să nu-i jigneşti!” îl întrerupse veveriţa. „Nu-i jignesc, dragostea mea!” schimbă tonul ursul. „Dar ei, uite ce mi-au făcut! M-au numit Viorel Grigorescu”, spuse ursul şi înghiţi în sec. Holbând ochii de mirare şi lăsând să-i cadă aluna din gheruţe, veve­riţa începu un chiţăit fără oprire, de părea să fie râs, şi se rostogoli de câteva ori în braţele ursului, mai-mai să alunece la vale, dacă ursul vigilent n-ar fi protejat-o. „Cum te-au numit? Viorel Grigorescu? Dar să ştii că nu-i rău.” Oprindu-se din râs, veveriţa îl privi cu înţelegere pe urs, evident marcată de efortul de a nu-i stârni vreo suspiciune. Dar cum sonoritatea numelui nu i se păru stridentă, ea îl repetă sacadat: „Viorel Grigorescu, Viorel Grigorescu.” Apoi, revenindu-şi în fire, se adresă pe un ton evlavios: „Da! Ursul Viorel Grigorescu. E chiar o favoare! Acest nume ar trebui să te onoreze!” Exclamaţiile veveriţei îl scoaseră pe urs din moleşeală şi începu să dea semne de o dispoziţie mai bună. „Eh, vezi că se poate! se alintă veveriţa. Şi ca să ne treacă la amândoi de urât, pove­steşte ceva, aşa cum numai tu ştii să povesteşti”, continuă ea. Agitat, ur­sul se oferi să-i îndeplinească dorinţa. „Şi cam despre ce vrei să-ţi po­ vestesc?”, bolborosi el. Veveriţa clipi din ochişorii ei zglobii şi-i spu­se tărăgănat: „Aş vrea... să-mi povesteşti... despre oameni. Ce zici?” Ursul n‑o refuză, chiar se arătă încântat. „Bine, îţi fac pe plac! Dar să nu fie cu scene.”

Se pare că veveriţa nu auzise condiţia ursului când se cuibări la pieptul lui, pregătită să-l asculte. Ursul îşi apropie braţele, de parcă ar închide veveriţa într-un ocol, şi începu să povestească. „Azi am să-ţi vorbesc despre democraţia oamenilor. Democraţia sau cum s-ar traduce e puterea celor mulţi. Dar nu toţi sunt la putere, adică n-au acces la bo­găţii.

Interesantă se vrea formula pe care o flutură puternicii zilei... «Democraţia – o şansă pentru fiecare!» Dar atenţie, se cuvine făcută preci­zarea!... Nu fiecare are acces la putere, adică la bogăţii, dacă nu acceptă anumite compromisuri, adică plecăciuni în faţa grupului ce deţine pute­rea. Uite, draga mea, vremurile au rânduit foloasele în favoarea unora şi defavorizându-i pe alţii! Pentru că nu toţi fac plecăciuni. A ajuns renu­mită vorba unei bătrâne de pe un alt versant de munte, paremi-se de undeva din Bucovina: „Strâmbătatea e sus, iar dreptatea e jos.” Nesuportând spusele ursului care numai pove­ste nu erau, adică s-o emoţioneze cum a fost povestea despre Vărvărel şi Breberiţa, veveriţa ieşi glonţ de la pieptul acestuia şi-i azvârli câteva: „Auzi, ursule Viorel Grigorescu! Îi spun şi eu ca toată lumea. Ştiu ei de ce-ţi spun aşa. Prea te crezi grozav şi-i superi pe toţi, iar pe mine începi să mă enervezi. Eu sunt un soldăţel cuminte în front şi nu mai am nevoie de dragostea ta care-mi face capul calendar. Pe mine numai alunele mă fericesc, atât şi nimic mai mult. Şi ca atare, te voi părăsi şi-mi voi găsi culcuş în orice alt copac. Chiar cu riscul să mă întâlnesc cu jderul cel vrăjmaş. La o adică, mă voi înfrunta cu el. Ţine de firea pădurii pentru ca o veveriţă să fie duşmănită de jder.

E un duşman pe măsură. Prefer înfruntarea măsurată, decât o dragoste denaturată, adică ieşită din comun.” Terminând ce a avut de spus, veveriţă sări dintr-o creangă în alta şi, odată ajunsă în vârful copacului, strigă cât putu de tare: „Adio, ursule Viorel! Adio, ursule Viorel Grigorescu!”, apoi făcu să-i cadă o lacrimă.

MORALA: „Dragostea se mai înăspreşte când cei aflaţi în relaţie, fie că nu mai pot de bine, fie că binele îi înăcreşte.”

Remus V. GIORGIONI

nr. 43 n noiembrie 2014

Petru Ursache, Antropologia, o ştiinţă neocolonială, Eikon, 2014

În seria „Etno” a prestigioasei edituri clujene a apărut un nou volum al integralei Petru Ursache; este o nouă ediţie revizuită de autor, care apucase să-i facă şi un Cuvânt înainte.

Cele cinci secţiuni sunt cu toatele importante

în economia cărţii: I. Surse, instrumente de lucru: dicţionare – monografii – calendare anuare – arhive; II. Discipline: Antropologia, Etnologia, Politologia şi Economia, Etnoistoria şi Imagologia, Etnoliteratura, Etnoreligia; III. Destine şi martiri; IV. Capodopere, V. Teme, motive, specii, arte. Iar în finalul cărţii, un interesant interviu realizat cu antropologul nostru de Cassian Maria Spiridon: „Nu numai folclorul a devenit „un fapt muzeistic”, chiar şi ţăranul”(!). Pe coperta a patra – într-un fragment din precuvântare, chiar începutul ei – autorul deplânge decăderea antropologiei ca ştiinţă a ştiinţelor umanului: „Nu mi-am dorit un asemenea titlu pe vreo carte: Antropologia o ştiinţă neocolonială. N-am putut să-mi imaginez… că antropologia… ar fi în stare să detroneze toate ştiinţele umanului…, să le acapareze teritoriile… pentru a prelua comanda în chip dictatorial, îndreptându-le, la grămadă, într-o direcţie de neînţeles.” Când în centrul acestei „ştiinţe a omului” sau despre om se află omul însuşi şi nu Dumnezeu, se cheamă că antropologia a devenit antropocentrică, nemaifiind – cum ar fi normal – teocentrică. În legătură cu „subţierea” noţiunii de patrie/ patriotism, ţară/ ţarină şi ţăran dau socoteală articolele despre Noica, Eliade, Nae Ionescu, Paul Goma, „reconsideraţi” şi chiar diminuaţi valoric de intelighenţia subţire, reprezentată de partizani ai globalismului.

Francisc Vinganu, AH! (Ediţie postumă îngrijită de Gh. Mocuţa), Ed. Mirador, 2014

Cu un conţinut de 60 de pagini, cuprinzând poeme inedite ale poetului din Vinga, volumul se încheie cu o prezentare a îngrijitorului ediţiei, din care aflăm că Francisc Vinganu era un rege al boemei, cultivând poezia „scurtă cu bătaie lungă”. Împătimit al poeziei, el se neglija pe sine, familia, servituţile terestre de dragul „dragei” sale… Scrie un ultim poem, „Capitol biblic” (reprodus în facsimil pe coperta a patra) pe peretele unui bar din Curtici – poem pe care nu mai apucă să-l semneze. Titlurile sale vorbesc prin ele însele: Acolo unde Dionysos (debutul de la Facla, 1984), Pasărea van Gogh, Coşmar cu Paganini… Născut la Vinga, a trăit la Curtici, unde i-a avut prieteni apropiaţi pe poeţii Petre Grozav şi Nicolae Aniţei (şi, desigur pe cel care se îngrijeşte de opera sa postumă). Fr. Vinganu cultivă o poezie „de frontieră” (G. M.), care merită toată atenţia postumităţii. Iată şi câteva mostre: Poezie,/ tu pasăre a mea/ de noapte/ cu o aripă în rai/ cu alta în iad,/ te hrănesc/ cu versuri,/ poezie, pasăre a mea/ te adap în crâşme/ cu lăutari,/ poezie, pasăre a mea,/ de noapte,/ zboară-mi peste,/ peste cât mai sus”

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

(Poezie, tu pasăre); „Cel mai elegant lucru/ pe care îl porţi, Francisc,/ este crucea,/ îmi spune muza” (Cruce elegantă); „Fiecare oră/ de a mea/ în păcat/ are un monstru/ pe care/ îl înving/ cu un cuvânt/ bine ascuţit/ pe o cruce” (Cântec). Iată o carte care merită toată atenţia publicului cititor şi în egală măsură a criticii.

Ion Dumbravă, Ceea ce ne rămâne, Ed. Ardealul, Târgu-Mureş, 2014

Autor a 12 volume de versuri (incluzându-l pe cel de faţă), Ion Dumbravă este un autor onest (tot aşa mi-l imaginez şi ca om, dacă ar fi să judecăm numai după imaginea – unică pe care o afişează pe cărţile dumisale). Recent am scris despre o antologie de poezie con-

temporană românească, alcătuită de poetul mureşean, care antologie, la o lectură mai atentă, mi s-a părut cam amestecată. Cât priveşte cartea în discuţie, ea conţine 100 de pagini, pe care descoperim titluri interesante: amurg în direct, cântecul sclavului iosafar pentru frumoasa sulimanita, cântecul de trompetă al celui rămas pentru cea care pleacă, de-a norii albi. norii negri etc. „un drum de douăşpe ore. o gară veche/ într-un ţinut din est unde/ am coborât odată cu vara/ acelui an în care tot estul/ era comunist. emil brumaru/ era îndrăgostit de tamara./ mihai ursachi rătăcea undeva/ prin depărtata americă…” (oraşul cu cele mai multe biserici şi cei mai mulţi poeţi); „drumurile nu ne vor mai întâlni niciodată./ în memoria oglinzii nicicând/ mai frumoasă ca azi n-ai să fii.// eşti cântecul întrerupt./ eşti trenul plecat fără mine” (cântecul de trompetă al celui rămas…). Frapează la poetul nostru ritmul şi muzicalitatea versurilor.

Carmen Focşa, Sconcşii de duminică, eLiteratura, Bucureşti, 2014

Proiectul eLiteratura este unul dublu: în format electronic şi tipărit (să fie asta o primă formă a dispariţiei cărţilor de hârtie?), iar romanul poetei Carmen Focşa este una din cele mai recente (…) apariţii ale tinerei edituri „galactice”. Romanul poetei este o nuvelă de 75 de pagini, primele lucruri despre conţinut le aflăm de pe coperta a patra că: „Există, şi din păcate uimitor de frecvent, oameni-sconcşi. Adică… aşa cum sconcşii emană mirosuri pestilenţiale… Ce e mai rău, e că fenomenul apare şi la oameni importanţi ai zilei… Pe ăştia îi numim sconcşii de duminică!”

Gabriel-Vincenţiu Mălăescu, Semne de apropiere, Ed. Armonii Culturale, Adjud, 2014

De 100 de pagini, cartea lui G.-V. Mălăescu îi are ca lectori de carte pe Victor Sterom şi Ioan Vintilă Fintiş, apărând în colecţia „Lirik” a editurii (deşi acest amănunt nu este menţionat niciunde, e numai deducţia noastră). Este cea de-a şasea apariţie editorială din palmaresul autorului, aflat – cum remarcă prefaţatorul (Gheorghe A. Stroia) – sub influenţa pozitivă a unui Lucian Gruia, Baki Ymeri sau Victor Sterom. Pe cont propriu, constatăm că poezia lui G.-V. M. se situează la limita dintre simplitate şi simplism, între confesiv şi discursivitate: „Aceasta e partea cea mai frumoasă:/ înserarea pândeşte de-o vreme la uşă;/ închid pleoapele şi mă las furat/ de fluxul gândului ce mă poartă departe” (Fluxul gândului). Cu toate acestea, asemenea versuri pot constitui

mai bune „semne de apropiere” de publicul – mai larg – cititor, decât o carte „grea”, pe care cititorul obişnuit o cam ocoleşte!

Lucia Cuciureanu, Lasă apa să curgă, Tracus Arte, Bucureşti, 2013

Cu un moto din Nora Iuga şi o prezentare a lui Al. Cistelecan pe coperta a patra, redactor de carte Cosmin Perţa (plus coperta de Max Tunia), cartea Luciei Cuciureanu este bine echipată spre a ieşi în lume. Poeta arădeancă scrie o poezie interesantă, de notaţie („jurnal relaxat de stări şi consemnări”, „confesiune jucăuşă ce dă mereu peste marginea… spiritului” – Al. Cis.), poeme ale marginii. Un mod liric caracteristic, original, matricea poetică marca

L.C. fiind compusă din sentinţe existenţiale, bucăţi de viaţă înşiruite ca mărgelele de coral pe o aţă. Fiecare vers este o propoziţie lirică (la fel cum ai zice „frază muzicală”), uneori de sine stătătoare, astfel încât ar putea să i se pună în faţă o liniuţă de enumerare – cum i se şi întâmplă poemului de la pagina 49, Domnilor.

Melancolia poemelor Luciei Cuciureanu „aşteaptă la marginea vervei” (A. C.): „sunt la naiba să mă ia/ simt golul acela mare/ nu o să mă sting din cauza asta / cred c-am trăit/…/ e iarnă şi ceaiul/ spune ceva liniştitor/ ţi-am şters contul de facebook/ am găsit alt loc pe net/ unde purtăm binoclu/ şi suntem foarte frumoşi/ pe gratis” (fado). O poezie pe care n-am putea-o numi chiar minimalistă, dar cu propensiune spre ceea ce se cultivă azi în domeniu în cercurile cele mai avansate.

Părintele Ioanichie, Părintele Paisie Olaru sau acolo unde sălăşluia iubirea, Ed. Charisma, Deva 2012

Beneficiind de un Cuvânt înainte semnat de Lucian, Episcopul Caransebeşului, această frumoasă carte românească (de învăţătură) este o apariţie binevenită; semnatarul cărţii este părintele Ion Petrică, preot la Mănăstirea Vasiova care, deşi nu l-a cunoscut personal pe părintele Paisie, s-a lăsat pătruns şi îndrumat de învăţătura acestui sfânt, reprezentant de seamă al spiritualităţii răsăritene. Cartea cuprinde capitole scurte despre Viaţa şi modul de vieţuire ale sfântului (Simplitatea, Răbdarea, Spovedania, Smerenia, Tăinuirea… Iubirea).

Iar în încheiere, câteva Gânduri despre iubire – Sfat şi rugăciune, din care reproducem citatul apărut şi pe coperta a patra: „Să nu crezi tot ce auzi, să nu faci tot ce poţi, să nu spui tot ce ştii, să nu dai tot ce ai.”

Stejărel Ionescu, Pe drumul oaselor, Măiastra, Tg.Jiu, 2014

Dacă unii publică (prea) puţin - cine ştie?... sunt dezinteresaţi de propria antumitate, sau pur şi simplu pritocesc prea mult mate-rialul oenoliric – alţii se află în deplină for-mă, forţă creatoare. Primim de la aceiaşi autori câte 2-3-4-5-6 cărţi deodată, sau în succesiune rapidă. Un poet aflat în plină ascensiune este şi timişoreanul S.I., care cultivă o poezie de factură marinsorescia-nă, social-politică. Chiar titlurile poemelor dau socoteală în acest sens, iar titlurile celor cicluri marchează un traseu filozofico-existenţial: călătoria, privighetorile nopţii, zborul. „te-am auzit cum strigai,/ se pare că tot încerci să filozofezi pe la icoane,/ soarele a izbucnit în mocirla lacului/ ţiganii, la capătul satului, bat potcoave/ pentru a potcovi răsăritul

dimineţii…” (poem „filozofic”). Dar cum am putea încheia fără să cităm din poemul„emblemă” al autorului, intitulat chiar stejarul…?: „am rupt dintr-un stejar/ o creangă/ creanga mea/ …/ şi am lăsat stejarul gol/ de crengile ce le avea…”

Ioan Dehelean, Ţipătul bufniţei, Brumar, Timişoara, MMXIII

Aflăm din scurta fişă bio-bibliografică (unele lucruri le mai ştiam şi noi de la prieteni comuni) că Ioan Dehelean, născut la Chereluş (de) Arad este profesor de biologie, dar în prezent profesează ca biolog la laboratorul spitalului din Arad.

De-aici deducem că autorul cunoaşte viaţa.

„Deşi scrie poezie de ani buni, în mod voit, publică rar”. Cartea aceasta de debut este „cea a drumului către sine”. Adâncindu-ne în conţinutul cărţii - încercând să auzim de la 100 de km ţipătul bufniţei poetice, auctoriale - găsim o poezie interesantă, inedită combinaţie între modernism şi suprarealism: „Levitaţie/ semitrezire/ plutire în ape fără fund/ zbor legănat de cocon, crisalidă/ (…)/ Am văzut odată luna/ palidă şi străvezie/ Şi-a mai fi poate şi astăzi/ dar/ rotundă geometrie.” (Levitaţie 1).

N. D. Vlădulescu, Cuvinte oarecare/poeme de iubire oarbă, Ed. Semne,Bucureşti, 2013

Scenograf, pictor, muzician şi poet (cum îl prezintă într-o prefaţă completă Lucian Chişu („Cod galben de gânduri”), reşiţeanul nostru călător pe mai multe continente (a locuit în Canada, a călătorit în China), adânc implicat în revoluţia română la Reşiţa, scrie o carte neoarecare, prezentată exact de Ion Cocora pe coperta a patra. Dacă în cărţile anterioare era „un îndrăgostit până la năucire de flori, lumină, fluturi, soare, câmpii, munţi şi păduri…” - versuri puse pe muzică – volumul de faţă cucereşte alte teritorii lirice, evoluând de la dionisiac la apolinic, de la intim spre social. Volumul are 160 de pagini de poezie interesantă, cu titluri scurte, dar semnificative; o poezie la limita discursivităţii, dar care chiar spune ceva, autorul având şi ştiinţa punctării prin finaluri pregnante: „Mă raportez cu visul meu/ La nişte formule…/ Viaţa mi-e fragmentată de nişte Mistere/ ,,, O alta se-ncheagă din vorbe/ câtă mişcare câtă durere…” (Mă raportez).

Alin Muntean, Orizontul fiinţei, Eubeea, Timişoara

Purtând un titlu demn mai degrabă de un tratat filosofic de tip noician (sau de Corneliu Mircea), cartea de versuri a preotului anineanţ îşi programează materia lirică, titlurile poeziilor fiind concepte filosofice versificate: Fiinţa: teologie vs filozofie, A exista şi-a fi, Firea, Ascunderea, Devenirea, Rostuirea, Trăirea (ş.a.m.d.). „Erudit, aşezat de-a dreapta zeiţei Atena, cu un strălucit doctorat în filozofie, preotul Alin Muntean este, firesc, sedus şi de muza Euterpe…” spune editorul, Ilie Chelaru, în prezentarea pe care i-o face.

Dar versurile sunt convenţionale, simple versificări de concepte filosofice (cum alţii glosează liric pe marginea textelor biblice): „E gândul ce prin minte colindă văi adânci,/ Sau cugetul ce piscu-i cu greu poţi să-l atingi,/ O rază de lumină ivită printre nori,/ Când aerul respiră în revărsat de zori” (Fiinţa).

16 actualitatea literară

meridiane

n Lansarea volumului “Post Scriptum”, de André Cruchaga

Astăzi poezia scriitorului salvadorian André Cruchaga înfruntă graniţele şi imensitatea oceanului pentru a poposi ca invitat de onoare în Spania, tocmai în oraşul natal al lui Cervantes, într-unul dintre cele mai emblematice edificii culturale, Universitatea din Alcalá, Facultatea de Filozofie şi Litere, care a găzduit prezentarea cărţii sale Post Scriptum. Evenimentul a fost organizat şi prezentat de poeta şi traducătoarea cărţii Elisabeta Boţan şi a început cu lectura unei scrisori foarte emoţionante primită de la autorul acesteia. După care s-a citit scrisoarea semnată de unul dintre fondatorii”Suplimentului Cultural TRESMIL”, al ziarului”Diario Co Latino” din Salvador, César Ramírez Caralvá, partener al evenimentului.

Prezentarea autorului şi a traducătoarei cărţii a fost făcută de Luis María Compés Rebato, fondatorul şi preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Madrid.

Cartea a fost prezentată de traducătoarea sa împreună cu scriitoarea spaniolă Olga del Carmen Becerra, licenţiată în filologie hispanică, aparţinând Institutului de Studiu Complutense, coordonatoare

Cine este poet Poet este cel care scrie poezii Şi cel care nu scrie poezii

Poet este cel care crede Şi cel care nu poate crede Poet este cel care minte Şi cel care a fost minţit Acela care a căzut Şi cel ce se ridică Poet este acela care pleacă Şi acela care nu poate pleca

n My Cup of Light, o antologie de poezie românească 2014

Contemporary Literature Press a publicat o antologie de poezie românească a secolului XXI, tradusă în limba engleză de Lidia Vianu şi Anne Stewart. Poeţii antologaţi, născuţi între anii 1941 şi 1983, sunt, din fericire, mai parafrazabili decât confraţii lor din secolele anterioare. Rigoarea poetică a suferit o mutaţie. Paul Valéry venera forma fixă în poezie. El scria: Une difficulté est une lumière. Une difficulté insurmontable est

Salvat Am douăzeci şi patru ani M-am salvat De la măcel Acestea sunt nume goale şi univoce Omul şi animalul Iubirea şi ura Prietenul şi duşmanul Întunericul şi lumina Omul este la fel ucis ca şi animalele Am văzut: Furgoane cu oameni despicaţi Care nu vor mai fi mîntuiţi Noţiunile sînt doar expresii: Virtutea şi delictul Adevărul şi minciuna Frumosul şi urîtul Bărbăţia şi laşitatea Cîntăresc la fel virtutea şi delictul Am văzut: Un om care era Şi virtuos şi delictual.

Caut învăţător şi maestru Să-mi redea văzul auzul şi vorbirea Să mai numească o dată lucrurile şi noţiunile Să separe lumina de întuneric Am douăzeci şi patru ani M-am salvat De la măcel

Concertul dorinţelor

un soleil. Porţia de „lumină” a poeţilor de astăzi este simplitatea, iar simplitatea lor se poate traduce. Traducătoarele s-au străduit să nu se îndepărteze de text. Ca întotdeauna, formula cea mai bună pentru a ajunge la o variantă cu sens pentru cititorul de limbă engleză a fost colaborarea dintre un traducător român şi unul englez.

Seria de antologii de poezie românească traduse în limba engleză va continua. Antologia My Cup of Light poate fi descărcată de pe: http://editura.mttlc.ro/my-cup-of-light-vianu.html Lidia VIANU

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

Tadeusz Różewicz

Tadeusz Różewicz, patriarhul poeziei poloneze, s-a născut la 9 octombrie 1921 şi a încetat din viaţă la 24 aprilie în acest an. Este renumit ca poet, dramaturg, prozator şi scenarist, membru al Secţiei a VI-a Creaţie artistică, a Academiei Poloneze a Iscusinţei. A luptat contra ocupantului german în Grupele Armiei Krajowa, în mai multe voievodate, din 26 iunie 1943 pînă la 3 noiembrie 1944.

Poet este cel care aruncă sforile Şi cel care şi le pune singur

şi moderatoare de radio a”Grupului PARNASO”.

Evenimentul a fost presărat cu momente muzicale susţinute de câţiva artişti care au delectat publicul cu vocea lor: argentinianul Juan Delgado, interpret de tangou; tânăra artistă alcalaină Ester Lorente, interpretă de muzică pop; solista româncă a corului Harmoniae Sacrae din Madrid, soprana Luminiţa Soporan; acompaniament la chitară Raúl Chiochio.

Nu au lipsit nici momentele poetice. În limba spaniolă au recitat Olga del Carmen Becerra şi Cristina Penalva Pastor, coordonator şi moderator al programului de radio”Letra Pequeña” RUAH (Radioul Universităţii din Alcalá). Din partea Institutului Cultural Român din Madrid a asistat doamna Ioana Alupoaie, coordonator de evenimente culturale. Reprezentant mass-media, Alin Săcăcean, directorul ziarului”România Expres”, ziar care se publică în Spania şi Benelux. Elisabeta BOŢAN

nr. 43 n noiembrie 2014

Povestirea bunicii despre ţara creştină Umblu prin casă în patru labe În vîrful degetelor mă ascund prin colţuri Mă prefac în sarafanul vătuit În măturica pentru curăţenie În acest mod nu sar în ochi Zîmbesc către toţi Chiar şi la clanţă ascult paşii Cîndva vîram degetul în borcănaşul Cu miere Se auzeau sunete de trompetă Judecata de apoi Mi se face greaţă Din iubire Obiectele au dinţi şi gheare

Am ucis un om Şi cu degetele înroşite Am mîngîiat pieptul alb al femeilor.

Dulapul ce stă deschis Este mama şi bunica voastră Acel scaun Ce se mută din colţ în colţ Este şi el bunica Iubitei mămici şi bunici La aniversarea a o sută unu ani Două sute de ani vă doresc Fiul nora şi nepoţii

Chipurile patriei Patria este ţara copilăriei Locul naşterii Este acea mică şi cea mai apropiată patrie Oraş orăşel sat Stradă casă curticică

Purificarea Nu vă ruşinaţi de lacrimi Nu vă ruşinaţi de lacrimile tinereţii poeţi Entuziasmaţi-vă de Lună De o noapte cu Lună Iubirea curată şi cîntecul privighetorii

Prima iubire Pădurea la orizont Mormintele

Nu vă temeţi de urcarea la cer Întindeţi mîna către stele Măsuraţi-vă ochii cu stelele

În copilărie cunoşti Florile plantele grînele Animalele Cîmpiile luncile Cuvintele fructele

Emoţionaţi-vă de un ghiocel De un fluture portocaliu De răsăritul şi apusul soarelui

Patria rîde

Vărsaţi mazăre la blînzii hulubei Observaţi cu un surîs Cîinii florile rinocerii şi locomotivele Convorbiţi despre idealuri Declamaţi ode despre tinereţe

La început patria Este aproape La o întindere de braţ Abia mai tîrziu creşte Sîngerează Doare

Naivi să credeţi în iad Emoţionaţi să credeţi în om

Cât de bine

Nu vă ruşinaţi de lacrimi Nu vă ruşinaţi de lacrimile tinereţii poeţi

Cît de bine Pot aduna Fructe în pădure Mă gîndeam Că nu mai este pădure şi nici fructe nu sînt

Monumentele Monumentele noastre Sînt cam ambigui Au forma gropii

Cît de bine Pot sta culcat În umbra copacului Credeam că arborii Nu mai dau umbră Cît de bine Sînt cu tine Aşa mi se zbate inima Credeam că omul nu are inimă

Monumentele noastre Au forma lacrimii Monumentele noastre Le-a clădit sub pămînt cîrtiţa Monumentele noastre Au forma fumului Se duc direct la cer

Lamentaţie

Prăpastia

Mă adresez vouă capelanilor Învăţători judecători artişti Cizmari medici referenţi Şi către tine tatăl meu Ascultaţi-mă.

Nu sînt tînăr Fie ca zvelteţea trupului meu Să nu vă înşele Nici albul iritant al gîtului Nici luminozitatea frunţii deschise Nici puful de deasupra buzei dulci Nici rîsul de Cherubin Nici pasul elastic Nu sînt tînăr Fie ca inocenţa mea Să nu vă impresioneze Nici puritatea mea Nici slăbiciunea mea Fragilitatea şi simplitatea Am douăzeci de ani Sînt instrumentul atît de orb Precum paloşul în mîinile călăului

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Ion MOLDOVAN (ioni_75@yahoo.co.uk)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

Alexandru G. ŞERBAN (alserbaniasi@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Schilodit nu vedeam Nici cerul nici trandafirii Cuiburile copacii Sfîntului Francisc Ai lui Ahile şi Hector După şase ani A năvălit prin nări un abur de sînge Nu cred în schimbarea apei în vin Nu cred în iertarea păcatelor Nu cred în învierea trupului

Bunica în rochii negre Cu ochelari de sîrmă Cu croşeta Astupă găurile La prăpastia balustradei se retrage Priveşte în jur temătoare Deşi nu se zăreşte urmă de automobil Aleargă spre dînsa un flăcăuaş O ia de mînă Şi o conduce prin abisul străzii Pe celălalt ţărm Se separă Întunecimile înfricoşătoare Adunate deasupra lumii De către oamenii răi Pe cînd în inima Micului flăcău Sclipeşte o scînteie De iubire Traducere de Alexandru G. ŞERBAN

Adresa redacţiei: web: www.actualitatea.eu Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Cosmote) Tiparul: West Tipo International Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediile USR Bucureşti