Actualitatea literară 44

actualitatea literară

nr. 44, anul V

decembrie 2014

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE

n Magda URSACHE

Despre talent, înzestrare şi har

n Remus V. GIORGIONI

Mihail Sebastian, evreul şi omul

Noi vrem Cuvânt sau Bulevardele de cenzură

u

rb

a iB

iha

M to:

Fo

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Gheorghe SECHEŞAN, Remus V. GIORGIONI, Nicolae Havriliu

u a p

v l n meridiane

n proză: Gavriela LUNGEANU, Livius Petru BERCEA

c i ni

s ui

n poezie: Daniela MICU, T. S. Khasis, Marian HOTCA, Robert TOMA, Cristian ZOICAŞ

Konstantin D. Balmont Prezentare şi traducere de Al. G. ŞERBAN

Zhivka Balthadzhieva

Prezentare şi traducere de Elisabeta BOŢAN

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Nicolae SILADE

Despre talent, înzestrare şi har

Mi se pare că am mai spus-o, citându-l pe Cioran, că îl poţi înlocui pe Dumnezeu cu ştiinţa ta, cu talentul tău, cu harul tău. Că te poţi considera, asemenea lui Nietzsche, deasupra Lui. Că poţi şi tu crea din pământ un om după chipul şi asemănarea ta, că îi poţi da chiar şi suflare de viaţă, dar nu îl poţi înzestra cu talentul, cu harul cu care te-a înzestrat pe tine El. Şi chiar dacă ai putea realiza acest lucru, nu ar ieşi decât un duplicat, “conform cu originalul”, cum sunt autentificate în ziua de azi unele acte la notar. Dar ceea ce sunt sigur că nu am mai spus/nu am întrebat niciodată este: ce ai face, ce te-ai face în situaţia în care Dumnezeu nu te-a înzestrat cu harul de a-L vedea, de a te considera egalul Lui, sau chiar superiorul Său? Dacă îi dai odraslei tale voie să te tragă de păr, să-ţi dea o palmă sau să te trântească la pământ, asta nu înseamnă că va proceda la fel în cazul în care nu-i permiţi aceste lucruri.

Desigur, te bucuri când copilul tău te trage de păr, îţi dă o palmă sau te trânteşte la pământ, dar asta numai atunci când îl consideri copilul tău. Când el începe să se creadă egalul sau chiar superiorul tău, îl trânteşti tu la pământ. Cum a făcut Dumnezeu cu Nietzsche.

Cioran a fost mai înţelept în această privinţă, atunci când a spus că e mult mai uşor să te crezi Dumnezeu, decât să fii Dumnezeu! De aici încolo, ca să revenim la literatură, talentul, în generaţiile actuale, se pare că nu mai intră în discuţie. Ca să nu mai vorbim de har. Care este cu totul altceva. Atunci, nu se cuvine oare să ne întrebăm, dacă suntem înzestraţi cu talent, cu har, cine anume ne-a înzestrat? De ce trebuie, în numele modernităţii sau post-postmodernităţii, să ne batem joc, în cel mai vulgar mod, de propria noastră înzestrare? Nu am înţeles şi nu voi înţelege niciodată această atitudine din partea celor înzestraţi cu har şi talent. E ca şi cum un luptător, înzestrat de la natură cu cele mai înalte calităţi, s-ar lupta cu însăşi Natura. Ce ar mai fi de spus pentru cei care au urechi de auzit şi minte să înţeleagă? Că Dumnezeu, numai El, are puterea de a ne îngădui rătăcirile şi numai El, care ne-a înzestrat cu talent şi har, poate să ni le retragă. Iar eu, care am trecut prin episoade psihotice discordante, asemeni lui Nietzsche, asemeni lui Blaise Pascal, îi pot mulţumi acum pentru şansa de a reveni la realitate şi la realitatea de deasupra realităţii.

Pentru că imaginaţia omului e atât de bogată încât uneori îl îndepărtează de sine şi chiar de Dumnezeu. În încercarea de a mă apropria de El, eu vă doresc multă sănătate şi La mulţi ani!

opiniile noastre

“Probabil cel mai bun lucru care s-a întîmplat, literar vorbind, în 2014, a fost efervescenţa festivalurilor literare” “În spatele acestor sindrofii scriitoriceşti, cum le-am numit mai sus, se află instituţii de cultură şi autorităţi locale, oameni cu bani şi, mai ales, oameni cu suflet, care depun eforturi considerabile pentru a-i aduce laolaltă pe scriitori, pentru ca totul să meargă strună” “Literatura încearcă, astfel, să iasă din manual şi din librării, începe să se manifeste în spaţiile publice, să-şi facă simţită existenţa”

n ilustraţiile numărului n

Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Klára Balázs, membră a Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureş

nr. 44 n decembrie 2014

Festivismul literaturii sau realitatea ei?

Ca unul neieşit în lume, în lumea literară vreau să spun, mărturisesc că am fost de-a dreptul şi de-a stângul încântat de fiecare dată când am fost invitat la vreo sindrofie scriitoricească, fie că a fost vorba de o şedinţă de cenaclu, de o lansare de carte, de aniversarea unui scriitor, de o tabără de creaţie literară, de un colocviu, de o conferinţă, de zilele unui oraş sau ale unei reviste, de un festival naţional sau internaţional de literatură.

Nu ştiu însă de ce am spus de fiecare dată pas, de ce am refuzat sistematic să iau parte la întrunirile scriitorilor. Poate din timiditate, poate din orgoliu, poate din prejudecata că adevărata lume a scriitorilor este aceea din operele lor. Sau poate pentru că îmi era îndestulă lumea virtuală în care comunicam unii cu alţii: emailul, blogurile, site-urile, facebook-ul, twiter-ul etc. În ultima vreme însă, mai mult împins de la spate de colegi, prieteni şi consoartă decât din propriami voinţă, am început să zic prezent la cele mai apropiate, geografic, întâlniri cu scriitorii. Aşa am ajuns să-i cunosc îndeaproape pe “îndepărtaţii” bănăţeni: Marian Odangiu, Mircea Mihăieş, Cornel Ungureanu, Robert Şerban, Veronica Balaj, Gheorghe Secheşan, Ilie Chelariu, Gheorghe Zincescu, Toma George Maiorescu, Gheorghe Schwartz, Marian Oprea şi mulţi alţii, pe care din lipsă de spaţiu nu-i pot menţiona aici. I-am mai cunoscut, tot cu ocazia împingerii de la spate, pe Mircea Dinescu, Radu Paraschivescu, Marius Chivu, Andrei Ruse ş.a., prezenţi la Lugoj cu diferite ocazii.

Iar anul acesta, în primăvară, am avut bucuria de a-i întâlni la Timişoara pe Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Cassian Maria Spiridon, Aurel Maria Baros, Dan Mircea Cipariu, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, adică staff-ul literaturii române.

Apoi, în vară, am participat la Colocviile “Reflex” de la Băile Herculane, unde am avut bucuria de a-i cunoaşte personal pe: Octavian Doclin, organizatorul celor 14 ediţii, pe Ion Pop, Vasile Dan, Ioan Matiuţ, Dumitru Augustin Doman şi Alexandra Gorghiu, ca să enumăr doar câţiva dintre scriitorii prezenţi la colocviile revistei, care au avut o temă deosebit de interesantă: “Poezia criticilor - critica poeţilor”. Am mai spus prezent şi la Festivalul Internaţional “Porţile Poeziei”, de la Reşiţa, aflat la cea de-a patra ediţie, unde am cunoscut-o pe distinsa doamnă Liubiţa Raichici, sufletul manifestării, şi am avut bucuria de a urca pe scenă şi a recita alături de poeţi din Serbia, Muntenegru, Croaţia, Slovenia, Ungaria, Lituania, Grecia, Cehia, Italia, Franţa şi chiar Japonia.

Am încheiat anul la Cluj-Napoca, invitat fiind de Alexandru Petria, la “Zilele Ioan Slavici”, unde i-am cunoscut, printre alţii, pe Mircea Arman, academicianul Alexandru Boboc, George Arion, Voichiţa Vereş, Gabriela Lungeanu, Nicolae Iuga, Ioan Pavel Azap, Alexandru Uiuiu, George Terziu, Ştefan Manasia, Liviu Uleia, Dan Iancu şi, nu în ultimul rând, Paul Vinicius, care e cu totul altfel decât pe facebook, unde, urmare a unui răspuns

prea “gingaş” din partea mea, mă blocase. Ei, bine, stând noi de vorbă faţă în faţă, la o carafă cu vin, am lămurit lucrurile şi am obţinut deblocarea, plus prietenia unui mare poet. De-ar fi fost numai asta, tot voi spune că sunt minunate întâlnirile cu scriitorii şi nu ştiu de ce le-am evitat până acum.

Desigur că, în spatele acestor sindrofii scriitoriceşti, cum le-am numit mai sus, se află instituţii de cultură şi autorităţi locale, oameni cu bani şi, mai ales, oameni cu suflet, care depun eforturi considerabile pentru a-i aduce laolaltă pe scriitori, pentru ca totul să meargă strună. Ei merită aprecierea şi respectul nostru, pentru că numai cine nu a organizat în viaţa lui o întâlnire cu mai mult de zece scriitori, să zicem, nu ştie ce înseamnă să aduni şi să ţii în armonie caractere atât de diferite.

Dar, după toate acestea, abia ieşit în lume, iată ce am găsit în Cultura, nr. 487, sub semnătura lui Nicolae Coande: “S-au înmulţit ştirile care anunţă în ultima vreme derularea în România a „celui mai mare festival de poezie“ pe care l-au putut vedea românii până acum. Fie că luptă pentru a fi numite capitale culturale europene, fie că nu fac asta, mai toate oraşele însemnate din România îşi trec în agendă şi la butonieră un festival de poezie unde se anunţă că unii dintre cei mai mari, importanţi sau titraţi poeţi din Europa sau din lume vin la ele acasă. Se pot vedea acolo chiar şi poeţi români, mai discreţi cu gloria, dar cu o cotă în creştere – într-un puzzle care încearcă să reconstituie harta reală a poeziei contemporane”.

De o cu totul altă părere este, însă, Marius Chivu, care scrie în Dilema Veche, nr. 568: “Probabil cel mai bun lucru care s-a întîmplat, literar vorbind, în 2014, a fost efervescenţa festivalurilor literare. Şi nu mă gîndesc aici la cele cîteva aşa-zise festivaluri rezervate doar unor grupuri, cum se mai întîmplă prin Bucureşti, sponsorizate de cîte-o primărie de sector, care se ţin fără public, vreme de două zile, anunţate prin trei afişe A4. Mă gîndesc la cîteva festivaluri - unele mai festiviste, altele mai normale; cu buget sau independente; unele aflate la debut, altele ajunse şi la a şaptea ediţie; unele cu un profil clar conturat, altele în curs de găsire a identităţii, fiecare, aşadar, cu dimensiunea şi publicul lui –, festivaluri care au crescut mult în ultimii ani, fie datorită sponsorizărilor şi bugetelor, fie datorită pasiunii, ambiţiei şi determinării celor implicaţi; festivaluri care au pornit local, dar care au ajuns între timp să aibă invitaţi internaţionali, şi public de peste tot din ţară, avînd în program nu doar lecturi şi lansări, dar şi dezbateri, şi concerte”.

După ce le enumeră, în ordine calendaristică, pe cele mai importante, cred, în opinia sa (pentru că sunt mult mai multe, după ştiinţa noastră), Marius Chivu conchide: “literatura încearcă, astfel, să iasă din manual şi din librării, începe să se manifeste în spaţiile publice, să-şi facă simţită existenţa.

Mergeţi la aceste festivaluri în 2015 – merită!”

Aşadar, eu, unul, aştept invitaţiile!

Nicolae SILADE

Doina Smaranda Domide, Iubirile copilăriei, Editura Eurostampa; Maria Mânzală, Aventurile lui Bobiţă cineastul, Rafet.

Deşi nu se încadrează în profilul revistei noastre, confirmăm primirea a două cărţi pentru copii. Părerea noastră fiind că literatura pentru prichindei nu este deloc uşoară, dimpotrivă, implică o responsabilitate mult mai mare, nu ne considerăm în măsură a ne pronunţa asupra valorii acestor cărţi. Îi rugăm aşadar pe autorii unor astfel de cărţi să se adreseze unor publicaţii de profil.

“După mulţi ani în care ce doresc a fost înlocuit cu ce trebuie, am reuşit să editez prima mea carte. Şi pentru că iubesc foarte mult viaţa, iar din viaţă cei mai preţioşi sunt copiii, am început cu o carte pentru copii”, ne scrie Doina Smaranda Domide, din Pârneşti, Săvârşin, autoarea volumului “Iubirile copilăriei”, apărut la Editura Eurostampa. Apărută în format A4, pare o carte cam mare pentru cei mici.

Deşi Doina Smaranda Domide, din câte am înţeles, scrie poezie, volumul cuprinde povestiri cu şi despre animăluţe sau păsări de casă, sau pur şi simplu amintiri ale autoarei din anii copilăriei.

După trei volume de poezie, „Vocea tăcerii. Iubiri nestinse”, „Plăcerea rostirii” şi „Mărturisiri de seară”, Maria Mânzală, din Buzău, publică în 2014 la Editura Rafet „Aventurile lui Bobiţă cineastul”. Se pare că experienţa dobândită de autoare în perioada 1975-2007, la catedra de creaţie cinematografică a ISJ Buzău, şi-a spus cuvântul. Personajul principal al cărţii, Bobiţă, este un mic cineast complex (cameraman, regizor, scenarist, actor), care le povesteşte colegilor săi de la cineclub (în versuri sau în proză) păţaniile sale, prin care el prezintă, de fapt, povestea cinematografului. Nu ştim dacă desenele ingenioase incluse în carte aparţin tot autoarei, putem spune însă că volumul, apărut în condiţii grafice excelente, se citeşte cu plăcere şi de către cei mari.

confirmare de primire

cronică

nr. 44 n decembrie 2014

actualitatea literară 3

Gheorghe SECHEŞAN

Ioan Ardelean, un poet dintr-o stirpe din ce în ce mai rară în literatura română

Ioan Ardelean este un poet dintr-o stirpe din ce în ce mai rară în literatura română, în special.

Vorbind (hélas) despre politicieni, un cunoscut poet spunea, la televizor, că noi nu mai avem domni în politică. Tot felul de ţaţe, de măciucari, de arivişti, de îmbogăţiţi peste noapte vin să ne plângă pe umeri, de ,,dragul nost’” şi, desigur, al imunităţii parlamentare care le asigură somnul liniştit pentru (măcar) patru ani.

Dar, în literatură, avem, domni?

Căci piaţa literară a fost, astăzi, invadată de cărţi care îşi fac un titlu de onoare în afişarea unui limbaj plin de trivialităţi, de expresii suburbane, de injurii. O fi şi ăsta un limbaj poetic, mai ştii, sau poate suntem noi mai anacronici şi mai depăşiţi, dar ce dor ne este, nu-i aşa?, din când în când, de eleganţa

în urmă cu ceva timp, la dificultatea sporită în scriere, a prozei, de pildă, faţă de poezie. Prozatorul ar trudi mai mult, stăruind asupra sutelor de pagini pe care trebuie să le revadă, să le reformuleze etc., pe când poetul... Aparent, lucrurile aşa ar sta. Şi chiar stau, dacă privim unele (multe) volume de poezie de azi, care au aruncat peste bord orice constrângeri legate de prozodie, de versificaţie, de regulile inerente ale oricărei poezii (adevărate). De ce (mai este) nevoie de reguli, par să spună mai noii poeţi, când totul, de la suprarealişti încoace, este, s-ar impune să fie, libertate absolută (şi de expresie), ucidere a canoanelor, sfidare a regulilor.

Una (poate cea mai frumoasă şi mai aproape de adevăr) dintre „teoriile” referitoare la apariţia poeziei afirmă că ea îşi are originea

adevărată trebuie să aibă un ritm, o curgere interioară, o cadenţă. În caz contrar, alunecăm în antipoezie. Ioan Ardeleanu împlineşte cu asupra de măsură această „obligativitate” a poeziei autentice: „În apa mării cad aprige lumini - / Rivale, după trup, cu aştrii care ard în ceruri, / Sunt lacome şi văd în val argintul / De pe spinarea cambrată a rechinului” (din vol.

CS); „Soldaţii bat cu suliţa armura / În aşteptarea celui ce-a învins în luptă // El nu mai vine, l-a înghiţit stihia / Care-a pornit pe urma lui vârtej...” (din vol. CU); „Sau poate cade bruma şi iarna / Îngheaţă în străzi adolescenţii / Vegheaţi de bătrânii teribili, / De neputinţa lor, ca un refugiu” (din vol. LZ); „Mor toate luminile şi chiar / Aripile păsărilor se opresc / Pe vadul secat al iazului” (din vol. A).

miniepistole 37

In memoriam Constantin Buiciuc

l-am văzut viu l-am văzut zâmbind pe terasa noastră cu viţă de vie l-am văzut cu o halbă de bere în mână l-am văzut cu un pix roşu în mână corectând şpalturile unui ziar de provincie corectând zile şi nopţi şi evenimente l-am văzut la o masă întinsă şi bogată în restaurantul royal în restaurantul gării înfulecând patru mici şi o bere şi privind pe ascuns spre chelneriţa blondă l-am văzut cu blonde roşcate sau brune l-am văzut cu negrese l-am văzut şi la mesele de la care acum lipseşte l-am văzut la catedră l-am văzut pe stradă şi l-am văzut trecând strada la paris la roma la copenhaga l-am văzut citind şi scriind şi vorbind despre cele scrise rescrise cum ar fi bunăoară un vers de montale (dacă sfârşeşte ce-i viu viu n-a fost niciodată) dar eu l-am văzut viu şi nu pot să-l văd decât viu locuind o stea de deasupra parisului locuind o stea şi zâmbind spre terasa noastră cu viţă de vie unde e vie memoria şi încă mai vie sfâşierea de dorul unui bun prieten

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

în expresie a unui poet precum Ioan Ardeleanu: „Aşteaptă-n linişte lucrarea trecătoare / A icoanei care imploră / Şi varsă lacrimi înspre ţara / Bogată, de unde, cu alai, / A plecat înspre aici, întâia oară,/ Informă piatra lui albă şi coloana” (Coloană, din vol.

Cuvintele scribului, Timişoara, Editura Anthropos, 2002, p. 9); „Sunt doar locul pe care / Îl umple frumuseţea ta...// Crepusculul, dincolo de noi, / Cade doar peste iubirea zilelor tale / Ce se închid asemeni filelor din carte” (Sunt doar locul pe care, din vol. Cunoaşterea umbrei, Timişoara, Editura Anthropos, 2002, p. 11); „Iubita stă la capul tău / Cu evantaie de mătase / Să-ţi liniştească fiecare trezire” (din vol.

Liniştea zilei, Timişoara, Editura Anthropos, 2004, p. 28); „Plouă tot mai des / Toamnele calde, / Cu încă roze aprinse. // Cresc ierburi / Pe coastele tihnite / Şi anemone sălbatice / Îşi clatină steaua” (din vol. Afloriment, Timişoara, Editura Anthropos, 2005).

O discuţie de cenaclu se referea,

în incantaţiile de sorginte iniţiatică (de tip orfic, de pildă). Anumite cuvinte, sentinţe, silabe, vocabule etc., cu valoare sacră, erau rostite pe fondul unei litanii murmurate, la început, apoi însoţite de sunetul unor instrumente (harfă, liră, nai etc.). Se năştea astfel o vrajă, care îi cuprindea atât pe sacerdoţi, cât şi pe neofiţi, dar şi pe profani, cu ocazia marilor sărbători religioase, prilej cu care Misterele erau oficiate (şi) în faţa mulţimilor.

Astfel că, de-a lungul mileniilor, secolelor, poezia a trebuit să respecte atât acest „imperativ”, al muzicalităţii, cât şi al regulilor de natură prozodică. Poezia cu formă fixă (rondelul, sonetul, robaiul, haiku-ul) nici nu este altceva, decât o (fericită) reminiscenţă a acestor străvechi „canoane”.

Nu milităm, aici, fireşte, pentru „încremenirea în proiect”, pentru abordarea, în mod exclusiv, a poeziei cu formă fixă sau a poeziei cu rimă (în fond, poeţii moderni au arătat că versul alb poate fi tot atât de poetic precum şi cel clasic). Ceea ce vrem să spunem este că poezia

În ceea ce priveşte tematica, Ioan Ardeleanu se dovedeşte a fi unul dintre cei mai surprinzători poeţi pe care post-modernitatea noastră îi are. Astfel, mitologia greacă, îndeosebi(darnunumai),reprezintă unul dintre subiectele preferate ale acestui autor, nedrept de puţin cunoscut, debutat prea târziu, plecat dintre noi mult prea devreme. Acest apel la mitologia greacă nu este deloc întâmplător: aici, în Elada antichităţii, s-au plămădit embrionii Europei, din toate punctele de vedere: geopolitic, cultural dar mai ales artistic. „Dezertările” de la idealurile estetice ale Greciei au fost întotdeauna „amendate” de posteritate, în sensul că experimentele care s-au dorit independente de estetic nu au reuşit, în cele din urmă, să rămână decât la acest stadiu: de experienţă.

Pe de altă parte, trebuie să spunem că Ioan Ardeleanu nu foloseşte antichitatea greacă doar ca pe un fundal, ca pe un decor, un simplu pre-text. El aduce toată acea lume a antichităţii în „slujba” eu-lui contemporan, contorsionat

de spaime şi suferinţe, de durere, de confuzie, de angoase: „Băteam necontenit aceleaşi drumuri, / Mereu suna în codru iubirea fără spaimă - , / Noi beam din coarne vinul palid / Şi dam libaţiei cinstire-n stihuri” (din vol.

CS); „Primeşte ofranda, Alexandru - / Nu aur, nu smirnă, nu tămâie, / Nici trup mântuit de femeie, / Nici braţe vânjoase de erou. // Lebede negre trec spre asfinţit, / Sorţii izbânzii îşi adună seul / Izbăvitor de umilinţă şi durere. / Privind spre oaste, Alexandru geme” (din vol. CU); „O teamă nouă se strecoară-n suflet / Şi flacăra tresare-n braţul meu, / Acoperit cu blănuri croite de stilete, / Ca altădată pentru un nesupus aheu. // Întorc spre mal cu trestii albe spaime / Şi-ngenuncheat la poale îi rog pe zei / Cu vârful de aripă să-mi dea de ştire / Cât pot de mult să-i ţin ostateci / Desculţi, pe străzile cetăţii (din vol. LZ).

Dar nu numai tema-pretext, aceea a „reîntoarcerii la clasici” „face uz” de arealul cultural elenistic, ci şi temele mari ale oricărei poezii esenţiale: moartea, iubirea.

Dacă, în tradiţia folclorică, morţii se întorc la casele de unde au purces, în crugul marilor sărbători, în poezia lui Ioan Ardeleanu ei vin mult mai de departe, dinspre Elada, dinspre o patrie a morţilor în care ne vom reuni, cândva, cu toţii: Condamn adeseori pornirea/ Care-a făcut din mine serv/ De apatii şi îngrozite focuri -// Plâng morţii neştiuţi/ Întorşi în lume printre noi,/ Cum bàrbarii-mpreună cu spartanii/ Se înfruntau în dans şi-n fluiere de trestii (din vol. CS).

Moartea, chiar cea personală, ori aceea a fiinţelor apropiate şi sfinte, mama, de pildă, este reconsiderată prin „prisma” marilor personaje ale Antichităţii.

Ele sunt aduse, nu ştiu cum, de Ioan Ardeleanu, în „ograda” personală a propriului suflet, devenind „dureri” şi ale cititorului, în egală măsură: „Plângi, Alexandre, nu poţi să te trezeşti / Din visul lung în care somnul / E vis el însuşi de copil, / Ai cărui paşi îi cauţi zadarnic? /

La poale de Olimp aşteaptă corbul - / Uite-l că vine, prima oară,/ Uite-l cum otrăveşte apa/ Şi cum acoperă lumina bronzul/ Fiinţei tale, răcite, în matrice” (din vol.

Cunoaşterea umbrei).

Iubirea devine, în acest templu de cultură străveche, exemplară, gravă, serioasă. Ea nu mai are nimic din fulguranţa „iubirii” contemporane, comerciale, pe fugă, de tip „fast food”: „Mâinile se ascund discret / În părul tău, ca fantasme. / Şi ochii mei, prea aproape / De ochii tăi, de pielea albă / Par mâna unui preot aztec/ Când ridică spre lumină/ Inima prizonierului jertfit... (din vol. A). Iubirea îmbracă, în acest decor antic, forme arhaice, păgâne, originare: „E noapte, Amalthea, rămâi cu mine-n codru, / Aerul serii va stinge văpaia şi tu, visătoare, / O să mă-apleci la ugerul zeiesc / Mamă de zeu – vestală sacră” (din vol. CU).

Ceea ce este de-a dreptul surprinzător în poetica lui Ioan Ardeleanu este faptul că, dincolo de tot acest univers mitic, antic şi poetic la modul înalt al cuvântului, el „reuşeşte” să fie, să „rămână” postmodern, prin abordarea temelor „clasice”, ca să zicem aşa: neputinţa cuvântului, tema poemului etc. Şi toate acestea, desigur, prin versuri memorabile, de înaltă ţinută poetică, aşa cum arareori se mai scriu, astăzi: „De câte ori încerc să-ţi scriu / Cuvântul e mai slab ca vocea care-l strigă. / Cobor zadarnic pe scara dintre săbii, / Cuvântul magic, plin de mătăsuri grele, / Se tot ascunde, cum culoarea / Se pierde în meandrele icoanei” (din vol. CU); „Şi vântul tace, doar poemul / Pe care îl citesc zadarnic / Scânceşte în braţul tău de fată / Ca pruncul lângă sânul plin” (din vol. LZ).

Ioan Ardeleanu este unul dintre importanţii noştri poeţi de astăzi care, dacă soarta l-ar fi îngăduit, ar fi făcut şcoală în poezia actuală.

Fapt necesar, acum, când poezia se retrage speriată în ungherele şi cotloanele vieţii noastre, alungată de măscări şi „arii” de manele.

poem cosmic oriunde merg port universul în mine şi universul mă poartă în scrumul clipei neadormind strâng toată lumina şuierătoare la pieptul uscat al unei seminţe de mac

versuri

Cristian Zoicaş

Înălţimea tăcerii

De mult nu mai dorm nopţile Sub soare aprig sau nor străveziu e la fel acelaşi dangăt enorm de clopot crăpat Mi-ascund urechile de mugetul mucoaselor isterizate şi rabd vârtejul de chiote Ce demon zănatec ne-ndeamnă la spargerea sferelor în timpane?

Ce nălucă pripită ne bate cap în cap şi ne împrăştie gândurile ca pe nişte pungi de pioneze aruncate din înălţimea tăcerii?

Păsări cu aripi de fier Trec păsări cu aripi de fier peste câmpuri aprinse mă tem să adorm şi tremur şi ard şi nu mă mai mistui simt depărtări mute ce nu mă cheamă dar ştiu că trebuie mers până la capătul firii pe sub bolţi de cenuşă până găsesc întunericul clipei şi marginea hăului nepăsător în adâncimea căruia scânteie vârful de lance, ca un drum nemilos

ploaia mă încolţeşte din cap până-n picioare şi eu încolţesc incestuos, rătăcitor în mine de sare precum ziua ce a germinat neajutată la sfârşitul nopţii naufragiate în veşnicie iarba tremură în sine, crengile se frâng înaltul văzduhului se-ngroapă-n pământ incandescent, închis în grote medievale legănam universul într-o pană de cuc

îmi sprijin oasele nelipite de pasul melcului ca să îmi pot ridica înspre cer pleoapa plină de vise neepurate

prima iarnă când am învăţat că murim pentru totdeauna prima inimă ce a îngheţat în palma mea neputincioasă să strângă în braţe universul plin de taină prima dată când m-am simţit atât de neputincios în faţa clipei ce-mi sugrumă gândul că nu ne vom auzi niciodată

decembrie acest decembrie cu miez iluzoriu de cenuşă nu va încolţi niciodată în măruntaiele pământului nimicul se va strânge în sinele său concentric degetele mâniate vor cădea secerate din buzunarele sparte, iar timpul îşi va desface rând pe rând tentaculele ce mă vor trage mai departe de infinit o mireasmă jilavă supusă putregaiului septentrional a fost umbra acestui decembrie ce n-a putut da glas îngerilor încremeniţi la fereastra unui suflet gol

cronomorfism când strâng cuvântul la pieptul meu cald din acesta ţâşneşte numai lumină când îl strâng în sufletul meu ţâşneşte poezie

Înfãşurat în linişte, ciulesc Urechea înspre tot ce-i pãmântesc.

Am pus pe rãni parfum de iasomie, Tristeţea lumii îmi e datã mie. Şi încolţeşte firul pe mormântDe vorbă stau cu cei ce numai sunt.

Te strâng în braţe şi mã strâng pe mine, Împrãştiat pe câmp şi pe coline.

Icoana afumatã, în perete, Nu poate sã mã mântuie de sete. Şi cum un om de altul se desparte, Nu poate sã mã-nveţe nicio carte.

Nelinişti din vechime se cernurã, De teamã sã ne vindece de zgurã. Şi orele miros a frunze arse, De-o mânã tot mai leneşã întoarse.

Gând statornic Chiar daca-aş şti cã peste ani şi ani Voi fi îmbrãţişat de tine încã, De-o grea tristeţe caii năzdrãvani Ar necheza în noaptea cea adâncă.

Am tresărit la şuierul bolnav Al păsării căzute în ţărână.

Acelaşi e al omului nãravAr vrea să plece, vrea şi să rămână.

Ar fi de-ajuns, îmi dai de înţeles, Să-mi duc la buze ale tale plete, Cuvântul tău să picure ades, Când i se face sufletului sete.

Mi-e greu să spun neliniştea de unde, Din care plantã putredã răzbate.

Chiar dacã-aş şti că nu te vei ascunde, Eu te-aş găsi doar în singurătate.

De n-ai fi tu, s-ar frânge-n mine toate, Aş fi copac de trãznet doborât.

Pământul însuşi ar crăpa atât, Că ar duhni a stârv în orice parte.

De n-ai mai fi, n-aş mai putea pricepe Nimic din toate câte se petrec, Şi ziua s-ar târî sub ochiul sec, Aş alerga spre nicăieri, prin stepe.

când mă trezesc dimineaţa înainte ca soarele să-şi ţârcotească valurile de lumină mă apasă pe gene umbra unui timp neîntâmplat

primul vals al fulgilor de nea ce s-a lipit de fruntea ta prima zăpadă ce ţi-a acoperit sufletul şi nu s-a mai topit niciodată

Înfăşurat în linişte

De n-ai fi tu

cronomorfism

cronomorfism

nr. 44 n decembrie 2014

***

pe care m-arunc, cu scrâşnet de dinţi şi apun răsărituri întoarse în vârf de lance, sângeriu clocot culeg în pumn şi astfel mă duc şi tristeţe mai mică decât câmpuri aprinse de păsări cu aripi de fier sângeriul meu ochi limpezit nu mai vede

Moartea vine dansând Moartea vine dansând, ridicând vârtejuri de frunze, zăpăcind roiuri de fluturi ca un vis viu fără sorţi de trezire Cu paşi eleganţi în salturi şi piruete împarte cununi de mătrăgună Nicio muzică, niciun ritm doar graţie pură de trăznet unduit într-o cadenţă iraţională Vei spune: „Nu! aşa zboară fluturii, aşa cad frunzele, fără de veste, aşa cresc florile pe câmpuri, după voia întâmplării” dar peste toată muţenia surdă împletită în vacarmul nostru de făpturi gălăgioase moartea vine dansând.

Luminiţa Cojoacă

Ninsori

Fiecare ninsoare cu poezia ei. Mai întâi omul de zăpadă. Apoi ochii. Întindere confuză Între sângele sentimentelor şi clipa prea repede.

***

Lumina, cortină peste noapte. Ca o linişte pierdută în rangul culorii politice. Nici facerea nu mai are un rost. Parcă nici moartea nu mai presară zurgălăi.

***

Viii au treabă. Cumpără cruci. Se ridică deasupra morţilor. Împart pâine. Zăpadă şi îngeri. Vieţile se desfac de păcate. Creşte numărul morţilor iarna.

Atâtea vieţi şi semne de-ntrebare S-au strâns între coperţile de carte!

O linişte de tine mă desparte, Femeia mea de rouă şi răcoare.

Iubiri înfrânte sau răzbătătoare, Isprăvi de-azur sau îndelung cernite, Atâtea patimi, renunţări, ispite Se risipesc în veşnica vâltoare.

De mine străin De mine străin Aş fi, fără ea. Şi lumina s-ar frânge, Dacă nu m-ar vedea.

N-aş număra Cu sete, secunde, Dacă de mine Nu s-ar ascunde. Şi gându-ar tânji Departe, ne-ntreg, Enigma de-aş vrea S-o-nţeleg.

***

E-o linişte-n cer, o singurătate, Şi totul miroase-a pământ.

Urc treptele ninse, atât cât se poate, Şi nici nu mai ştiu cine sunt.

Se zbat pe deasupra cuvintelor mele Flãmândele păsări de pradă.

Atât eşti de singur, cã-n lungul tău drum Şi orbii-ar putea să te vadă.

Robert Toma

Marian Hotca

4 actualitatea literară

Gabriela LUNGEANU

nr. 44 n decembrie 2014

Lumina izvorând din crinul Sfântului Iosif cu Pruncul juca pe cristalurile de Boemia ce tronau pe mobila de mahon din camera în semi-întuneric. O femeie cu spatele dezvelit, copie a vreunei opere clasice, refuza să îmbătrânească, nemişcată, în contemplarea unei serbări câmpeneşti, deasupra unui pat din stejar. De acolo, nişte ochi străluceau cu aceeaşi intensitate pe un chip obosit.

– Ce faci, mamaie?

– Uite, trăiesc… Aştept primăvara. Râdea.

– Iernile pe vremea mea erau grele, maică. Înotam prin troiene de un metru şi jumătate uneori.

Atitudinea aceea de Ava Gardner, ochii întunecaţi, dârji, pielea albă, formele pline, zâmbetul îndrăzneţ rămăsese undeva, agăţat de perete.

- Eram frumoasă, dar degeaba, dacă nu ai noroc, nu ai nimic, completă ea.

- O, mamaie, de ce spui asta?

- Fiindcă este adevărat! De la nuntă, până şi pozele leam pierdut. Mi-au căzut în zăpadă în noaptea în care m-am luptat cu lupul.

– Cu lupul? întrebasem eu siderată. Nu mi-ai spus.

– Multe lucruri nu ţi-am spus, îmi răspunse ea, cu o distincţie aparte. Pe vremea când oameni cu patru clase erau directori, eu cu liceul eram curtată de mulţi de la partid.

- Haide, tovarăşa Cornelia, că dumneata ai şcoală, dacă aveam eu şcoala dumitale, ajungeam mare ştab la Bucureşti - bunica râdea, înveselită de razele rebele de afară. Fusese o femeie cu adevărat fermecătoare - frumoasă şi inteligentă. Judecătorul de la divorţ o ceruse în căsătorie, dar, independentă cum fusese o viaţă întreagă şi poate încă îndrăgostită de bunicul, refuzase. Şeful de cadre mă oprise în seara aceea pentru o şedinţă care dură până târziu, la miezul nopţii.

- Şi nu ai putut refuza? întrebai eu.

- Ce vorbeşti tu, fată, să refuzi… erau pline puşcăriile, se vorbea în şoaptă.

Odată, tata însoţindu-mă la gară, îmi spusese: - Mama nu a ştiut niciodată să profite de oportunităţile vieţii. Pe vremea ei, a avea liceul era ceva. Majoritatea intelectualilor zăceau în închisori. Nea Sică, o rudă, o tot dădea cu ”Vin americanii!”, asculta mult ”Europa Liberă” şi-i umplea mamei şi bunicului capul cu tot felul de bazaconii, că vin americanii şi-i arestează pe comunişti…

Unii s-au aranjat, noi am dus greul în toate vremurile. Şedinţa s-a prelungit până după miezul nopţii. La plecare, şeful de cadre îl rugă pe un inspector contabil de la Ploieşti să mă însoţească până acasă, ştiind că stă la cineva în gazdă, în seara aceea, în acelaşi cartier cu mine. Era un ger siberian, zăpada troznea la fiecare pas, iar urletele fiarelor despicau zările îmbătate în întunericul ce învăluia toată făptura.

Bărbatul de lângă mine, înalt şi uscăţiv, mergea cadenţat.

Observând că înteţisem pasul, zise cu vocea sa spartă: – Mie nu îmi este frică, Cornelia, sunt ofticos de mult timp şi aşa nu mai am mult de trăit.

Mi se tăie răsuflarea. Aveam 23 de ani şi un băiat de cinci ani acasă, moartea nu era printre gândurile mele.

– Ce-o vrea Dumnezeu, zise el şi cu toate că gheaţa mi se înfiripase în inimă, mă întrebam dacă nu dorea să mă tragă de limbă… erau anii 50 când denunţurile de orice fel erau la modă.

– Eu cred în Dumnezeu, Cornelia, spuse el. Ştiu că este la modă să crezi în tovarăşul Stalin, dar să-ţi spun eu vorba aceea: fiecare pasăre pe limba ei piere, aşa şi cu activiştii care neagă că ar exista Dumnezeu.

Mă întrebam dacă destinul nu îmi juca o festă. Spuneam o rugăciune în gând, întreruptă doar de cuvintele activistului.

Aveam un coleg ce dăduse sfoară în ţară cu ale sale conferinţe despre faptul că Dumnezeu nu există. Este - susţinea el pe toate drumurile - o invenţie burghezomoşierească, menită a-l ţine în sclavie pe proletar. Atâta a insistat să mă duc şi eu că în final m-am dus, zise cu vocea sa spartă, dar sobră, inspectorul contabil. În depărtare, lupii urlau cu disperare încât nu mai simţeam gerul, îmi ascultam proprii paşi şi ticăitul inimii.

- Vajnicul luptător contra lui Dumnezeu, adunat în faţa câtorva persoane, începu să vocifereze, continua domol inspectorul contabil.

– Destinul este în mâinile voastre, tovarăşi!

Cerul senin se învineţi într-o clipă.

– Viaţa voastră este în propriile mâini!

Picura răzleţ, iar picăturile se înteţeau treptat, o perdea din ce în ce mai deasă învăluia depărtările.

– În voi este puterea, viaţa, viitorul! Picături rotunde de ploaie loveau fereastra şi vântul mişca crenelurile ferestrei.

Doar ştii pârăul Dorului, Cornelia? Un firicel de apă, de se văd bolovanii de pe prundiş. Turuiala lui Petrovski se pierdea deja în ropotul ploii.

– Ce nevoie aveţi voi de biserici, de popi şi de al lor alai?

Inutili şi hrăpăreţi, vă mănâncă pâinea de la gură! Voi

proză sunteţi liberi, tovarăşi, omul este stăpânul Universului!

Ascultând-o pe bunica, mă întrebam ce se schimbase.

Deunăzi, citeam pe facebook, îndemnul unui redactor şef la o gazetă elitistă, la noi multe sunt cu numele, dar bolşevice în năravuri: ”Va propun sa facem toti, acolo unde avem cazuri similare, materiale cu scandaluri in care au fost implicati preoti. Ideal este sa fie scandaluri sexuale, dar putem baga si altfel de lucrui: batai intre popi, injuraturi, talharii, etc” Abia de mai desluşeam vreun cuvinţel din urletele lui Petrovski, aşa turna afară. Încetasem a-l mai asculta, când îl văd deodată ridicând braţele la cer, declamând: – Uitaţi-vă la pârâiaşul ăsta cât de mic este – eu, strig tare astăzi: nu există Dumnezeu, iar dacă există, să mă înghită acel pârâiaş!

Ochii inspectorului contabil sticleau în noaptea fără stele.

– Nu am crezut că voi mai vedea vreodată lumina soarelui… Potopul lui Noe se revărsă peste cabana noastră.

Bubuiau balamalele, iar pereţii tremurau ca apucaţi de friguri! Nefericitului ăluia de Petrovski i se bulbucară ochii când privi pe geam – dar în momentul în care îşi încleştă pumnul cu ură şi îl ridică ameninţător sus, partea de cabană

Lupii

în care stătea el dispăru în puhoiul ce măcină cabana ca piatra de moară. Lui, nici trupul nu i l-au găsit, noi ceilalţi am scăpat, unii cu membre rupte, alţii cu capul spart.

Bunica zâmbi: Ştiam povestea. Toţi o ştiam dar ne feream a vorbi despre ea, fiecare ţinând concluzia pentru sine. Cum altfel? Aşa erau vremurile.

Urletele lupilor se auzeau din ce în ce mai aproape, însă îmi era ruşine de omul atât de calm, cu pas de ofiţer prusac, de lângă mine. În locul unde şoseaua se întretăia cu drumul ce cobora dintr-un cartier, inspectorul zise scurt: – Drumurile noastre se separă aici, tovarăşă! Noapte bună! Urletul din pădurea din apropiere se înteţi, dar el îmi aruncă o privire inexpresivă, apatică.

– Stai liniştită, tovarăşă, acum trebuie să iasă schimbul doi şi apoi nu mai este mult până acasă, nu-i aşa?

- Nu, murmurai, deşi cuvintele îmi îngheţaseră pe buze instantaneu. Zăpada scârţăia sub fiecare pas, mai erau câteva case până în apropierea abatorului. Trecusem de două case, când cele câteva raze ale lunii devoalaseră siluetele unor câini mari dincolo de şosea, la groapa unde cei de la abator aruncau organe. Însă atunci, prin întuneric, desluşii doi ochi ce mă fixau, la câţiva paşi de mine. Norocul meu este că-mi luasem exact în acea după-amiază umbrela de la reparat, l-am lovit cu vârful mânerului lung şi ascuţit şi cu poşeta care, deschizându-se, mi-a risipit în zăpadă, pentru totdeauna, fotografiile de la nuntă. Am ţipat a groază cât m-au ţinut plămânii după ajutor, căci le cunoşteam bine pe fetele care locuiau în acele case.

- Fetelor, deschideţi, că mă mănâncă lupii!

- Da ce vrei, să ne mănânce pe noi, Cornelia? strigară ele înapoi, hlizindu-se după perdeluţă.

– Numai poarta să-mi deschideţi, atât vă rog!

– Nici vorbă, Cornelia!

Sunt multe jigodii în orăşelul acesta, venite din toate cele patru zări, dar cele mai rele sunt aici, prin cartier!

Câtă dreptate avea bunica!

Oraş mic şi pitoresc, de… Revoluţionari, unde îşi urlă bunăstarea burghezia post-revoluţionară, unde se sapă la fiecare alegeri, după tezaurul lui Decebal, iar orice operă edilitară are preţuri de Monte Carlo. Ţipetele, zbaterea victimei gonesc de multe ori fiara, o anumită fiară. Ceilalţi lupi nu veniseră, goniţi de apropierea muncitorilor din schimbul doi.

Cu ultimele puteri, sprijinindu-mă de ei, mi-am strâns câteva poze. Nu aveam puterea să spun o vorbă. Mi se încleştaseră buzele de spaimă şi tremuram cumplit.

- Haide, Cornelia, că te ducem noi acasă! Unul dintre muncitorii ăia, cărora, contabil fiind, le calculam salariul

actualitatea literară 5 lună de lună, mă condusese câteva sute de metri, până în faţa porţii.

– Cum te-a lăsat neghiobul ăla de la cadre, femeie, singură pe drumuri noaptea? Lasă că mâine ridicăm noi problema în şedinţă! Nu scapă el. Cum vine asta, tovarăşă, ne batem joc de viaţa semenilor noştri?

Mama scoase un ţipăt scurt când mă văzu în pragul uşii, în oglinda din verandă, o faţă cadaverică, cu ochii abia mijiţi de spaimă. În multe nopţi, doi ochi sticloşi, de fiară, mă mai trezesc când viscolul spulberă zăpada în nopţile bătrâneţii mele.

Bunica privea departe, cu gândurile ei. Fitilul candelei ardea la firul lung şi arunca lumini în încăpere. Atunci zări, în vraful de dosare, cu tot ce pierduse casa asta, cu toate nedreptăţile pe care le îndurase, cu tot ce îi fusese luat, mai ales în democraţie, pe unul scris cu litere de-o şchioapă: LUPII. Nu există lupi mai răi decât ăia pe care doar propriile instincte îi mai pot controla. Lupii comunişti aveau teamă de superiori şi lege, ăştia, ultimii, de nimic. Stinghere, nişte rămăşiţe arse de magazii îşi strigau, încovoiate, dreptatea pe care procurorii de pe aleea Dreptăţii, veşnic pavată şi repavată, le-o refuzaseră cu dispreţ. Lucea fals în soare, la câţiva centimetri, tabla de pe acoperişul vecinilor, aşa cum lucea NUP-ul dat lor şi amenda mie, că am îndrăznit a face plângere contra procurorului de caz când ştiam bine că vecinul are merite mari întru propăşirea naţională, este ”revoluţionar” de staţiune… balneară. Şi că un ”revoluţionar”, cu bune cunoştinţe pirotehnice, de pe vremea când era portar la pompieri, are dreptul de a ridica o dugheană (bucătărie de vară) pe zidul tău oricând şi oricum, şi tu, umil plătitor de taxe nu trebuie să-i pui bunele intenţii la îndoială. O expertiză tehnică, niet expertiză! Ce nevoie avem noi, de expertiză? Un procuror ştie totul. De aceea, dosarul dormi adânc, năpădit de praf şi bune intenţii, aproape un an. Pe cine ar interesa când anume ţi-a ars casa, de ce ţi-a ars ore bune ca în Sahara, de vreme ce fumul înecăcios ce-ţi mistuia propriile vise şi afuma un cartier este prea departe de ferestrele cu termopan ale celor în ale căror mâini stă dreptatea ta. Dacă insişti, există întotdeauna vreo persoană cu dizabilităţi, care va fi dornică să fie avansată de la un picior şchiop la o minte şchioapă şi care într-o zi, din miile de cafele, să uite odată una… şi atunci, acea cafea ţi-a ars amintirile tale şi ale tuturor generaţiilor dinainte. Poţi face atât de multe lucruri cu un ibric, să arzi 500 de metri pătraţi de clădire, de exemplu, un ibric poate fi un mare terorist, cred că procurorul acela este un savant.

Pe vremea hainilor de comunişti care teoretic urau proprietatea privată dar practic o garantau în anumite limite, sportul împinsului de gard, practicat de familia asta de portărei şi vânzătoare cu mâna după tejghea, i-a făcut să câştige o condamnare penală. Însă atunci, la tribunal, burduful umplut cu seu, tatăl vânzătoarei căzu în genunchi în faţa străbunicului: Vasile, iartă-mă, că nu mai fac.

Suntem bătrâni, iar tu eşti un om credincios.

Veteran al primului război mondial, ca toţi cei 6 fraţi ai săi, era un om credincios, străbunicul, de aceea când plecă, se stinse ca o lumânare în bătaia vântului.

Burduful de seu şi urmaşii săi au continuat ce ştiau mai bine, în fond acum deveniseră cu adevărat liberi în libertatea impunităţii democratice. În timp ce făceau şi desfăceau hotarul pe unde vroiau, la noi, dacă eşti bazat, poţi lua autorizaţie de construcţie şi după ce ai terminat de construit casa pe domeniul altuia, rudele lor, nişte pigmei, scoteau piatră cu piatră din temelia magaziilor puse acolo la 1900, de un neştiutor de carte, proprietar de oi, cu 40 de ciobani în subordine, dar iubitor de mobilă de artă şi de copii şcoliţi – stră-străbunicul.

Când Brătianu îl trimise la plimbare cu: ”moşule, este război!”, trânti uşa ministerială şi slobozi o înjurătură, singurul lucru cu care se alesese din sudoarea de-o viaţă, ce nu luă armata, furară angajaţii, iar puţinul din hârtiile fără valoare aruncate de guvern fu împărţit între cei 7 copii.

Muri sărăcit, cu aceeaşi durere cu care năpăstuiţii acestui neam vin pe lume şi pleacă.

Aici, pe tărâmul impunităţii, averea prin trudă a fost mult şi cu sârguinţă dispreţuită şi anihilată pe cât posibil. Ţară a legii sau fărădelegii?

Prin bârnele groase ale unei construcţii masive de piatră, străjuind îndurerată, scalpată şi afumată de vâlvătăile de patru metri şi plouată în anii de căutare în deşert a dreptăţii, se vede în multe seri luna, o lună de sânge. Aici este pentru foarte mulţi infernul, pentru alţii, tărâmul făgăduinţei.

6 actualitatea literară Livius Petru BERCEA

Toga

Sophìei

În Palestina, guvernatorul Irod cel Mare dăduse poruncă severă ca toţi cetăţenii iudei să meargă, spre sfârşitul anului, în localităţile natale pentru a-şi face cunoscută prezenţa şi locurile în care vieţuiau. În anul care începea peste puţină vreme, se va şti câţi locuitori evrei are ţara. Romanii, care veniseră cu trupele cuceritoare în Palestina nu trebuia să se supună poruncii, dar aveau obligaţia de a supraveghea mişcarea populaţiei, care ar fi putut genera revolte spontane, aşa cum se întâmplase în câteva rânduri. „În poporul ăsta nu poţi avea deloc încredere” gândea Irod, fără să pună în cumpănă judecata sa cu faptul că ei erau cei care provocau răbufnirile unor grupuri de nemulţumiţi.

Romanii nu se întrebau ce căutau legiunile lor în ţări străine...

Dintr-una din legiunile care erau trimise spre supraveghere în Palestina făcea parte şi Subulus. O parte din soldaţii acestei legiuni erau dislocaţi la Betleem, aproape de Iersusalim, iar Subulus era printre ei. Îi invidiau pe cei rămaşi la Ierusalim; oraşul, deşi punea mai multe probleme, era mai sigur şi mai profitabil. Betleemul era mic în raport cu Ierusalimul, soldaţii nu erau solicitaţi pentru treburi importante, dar din când în când, ca acum, trebuia să-şi sporească atenţia şi să fie prezenţi tot timpul printre oameni. Dincolo de obligaţiile lor zilnice, soldaţii nu prea aveau ce face. Cei mai mulţi erau necăsătoriţi şi îşi petreceau timpul rămas în afara obligaţiilor de serviciu în diverse cârciumi, unde vinul bun de Palestina le era servit din belşug. Puţinii soldaţi căsătoriţi trăiau cu familiile în case nu mult deosebite de ale locuitorilor Palestinei, dar mai îngrijite, pentru că de obicei aveau şi servitori, dintre localnici.

Subulus era unul dintre aceşti romani, oarecum privilegiaţi.

Era ambiţios, încăpăţânat şi destul de violent uneori, dar rămăsese simplu centurion, pentru că era, din păcate pentru el, mercenar, recrutat pentru legiunile de pază din străinătate, dintre prizonierii de război şi purta încă pecetea de „străin”, deşi locurile de unde venea erau deja încorporate statului roman. În sinea lui se socotea roman. Era căsătorit de câţiva ani cu Valeria, fiica unui mic meseriaş, care avea un atelier de cioplit pietre funerare în Roma. Cu solda pe care o primea în armata dislocată în Palestina, putea să-şi întreţină familia.

El şi Valeria aveau un singur băiat, pe Palurus, de vreo şase ani. Soţia nu voise să-l ia cu ei în Palestina; era o ţară cu climă, oameni şi obiceiuri total deosebite de ale romanilor şi, probabil, cu puţine şanse de a fi schimbate, chiar dacă ocupaţia romană ar fi fost de durată. Aşa îi spuneau tinerei femei părinţii ei şi era obişnuită să-i asculte. Pentru că nu aveau alt copil, Subulus insistase ca băiatul să vină cu ei, fiindcă voia să se ocupe el însuşi de educaţia copilului. Şi, pentru că avea mai mult timp liber, o făcea cu râvnă, în felul său. Copilul nu se simţea copil decât în orele când Subulus îşi îndeplinea îndatoririle de soldat şi lipsea de acasă. Atunci se juca în voie cu prietenii săi. În restul timpului avea sarcini exacte. Era obligat să înveţe literele alfabetului, să le lege ca să citească şi să-şi încerce puterile în lupte cu tatăl său. Mai ales aici Subulus îşi exercita puterea discreţionară asupra copilului, insistând ca luptele să fie cât mai apropiate de realitate. Micul Palurus suporta greu obligaţiile impuse de tată, dar nu-i ieşea din cuvânt, pentru că simţise pe pielea lui greutatea palmelor lui Subulus, atunci când îndrăznise să-i spună părintelui că e prea greu pentru el să ţină sabia sau să arunce suliţa. Subulus avusese şi ideea de a-i face băiatului o togă deosebită. Voia să-i facă şi copilului o bucurie, cu toate că micul Palurus se mulţumea să fie lejer îmbrăcat atunci când ieşea la joacă alături de prietenii săi, de obicei tot copii ai unor soldaţi romani sau ai unor funcţionari din administraţia de ocupaţie. Astăzi însă acceptase toga, care îi ţinea de cald atunci când afară era mai frig, ca acum. Uneori îşi dădea jos toga şi rămânea într-o tunică făcută dintr-o ţesătură mai subţire, care nu-l stânjenea la joacă. Copiii ceilalţi veneau pe câmp fără haina care se purta deasupra tunicii. O înlocuiau aproape întotdeauna cu nişte veste scurte şi comode, iar micul Palurus îi invidia că nu erau obligaţi să accepte toga. Doar unii aveau o astfel de haină mai pretenţioasă, pentru că nu toţi părinţii ţineau neapărat să le facă togi copiilor.

Subulus era ocupat acum toată ziua. Reuşea abia seara să vină acasă, frânt de umblătură, sătul de controale şi mereu bănuitor şi atent la orice adunare a celor veniţi în localitatea natală. Hanurile erau aglomerate, iar localnicii ofereau găzduire rudelor şi prietenilor. Localitatea gemea literalmente de mulţimea foştilor oameni născuţi aici. Printre cei veniţi la Betleem era şi o pereche aparte. Ea - o femeie blândă, dar hotărâtă în ce avea de făcut, iar el - tăcut şi grijuliu cu soţia. În ciuda sorocului naşterii care se apropia, Maria fusese obligată să vină şi ea la Betleem. Iosif, soţul ei, îi făcuse călătoria de la Nazaret până aici cât mai uşoară şi mai suportabilă. Veniseră într-un convoi mare, alături de destui vecini şi cunoştinţe, iar cei mai mulţi îşi găsiseră loc de înnoptat la rude. Printre cei rămaşi fără găzduire, erau şi Maria şi Iosif. Toate căutările lor fură sortite eşecului. La marginea Betleemului, o hangiţă care se uită compătimitoare la burta femeii în prag de naştere, le spuse că singurul colţişor neocupat din hanul lor era un staul unde înnoptau animalele gospodăriei: vaci, o pereche de boi, mai multe oi şi nişte capre. Cel mult, putea să le dea nişte pături rupte, pe care să le întindă peste paiele din staul. De foc nici vorbă, cu toate că nopţile deveniseră reci şi neprimitoare.

Cei doi acceptară, nu fără o oarecare strângere de inimă, căci se aşteptau la venirea pe lume a unui copil. Poate că tocmai în vremea aceea. Niciodată nu ştii când bate la porţile vieţii o fiinţă nouă. Maria era şi mai emoţionată, şi mai îngrijată, şi în aceeaşi măsură, derutată. Fusese vestită, din alte lumi şi sfere,

proză că asupra ei o să se pogoare Duhul Sfânt, iar copilul pe care-l va naşte va fi noul împărat al lumii. Cum poate crede o tânără necoaptă aceste lucruri ? Avea, cu toate astea, motive destule pentru a-şi asuma o responsabilitate imensă...

Micul Palurus fusese liber toată ziua, spre bucuria lui şi a mamei. N-o deranjase decât când venise la prânz, înşirându-i o mulţime de amănunte nesemnificative despre convoaiele de nou-veniţi în Betleem. Putea să-i spună şi câţi oaspeţi aveau vecinii lor, dar Valeria era preocupată mai mult cu terminarea mesei pentru Subulus, care va veni seara acasă încruntat şi obosit. Aveau şi o provizie de vin, la care sigur bărbatul va apela, sub pretextul alungării oboselii. De altfel, mai scăpa câteodată de ochii Valeriei şi se înfunda în câte o cârciumă cu doritorii de vin. Palurus plecă din nou la joacă după prânz, iar Valeria nu uită să-i atragă atenţia că spre seară se va face rece şi ar trebui să-şi ia şi toga, chiar dacă o va îmbrăca doar dacă i se va face frig. Bombănind a protest, băiatul luă haina sub braţ şi plecă, promiţând că va fi acasă înainte de întoarcerea tatălui.

Maria şi Iosif îşi aşternură cum putură mai bine un fel de culcuş în iesle, bănuind că sub răsuflarea animalelor le va fi mai cald. Pe Maria o obosise şi drumul, deşi măgăruşul călca atent, parcă ştiind că femeii îi este greu să poarte o asemenea povară.

O obosise şi căutarea unui adăpost pentru noapte şi faptul că nu găsiseră decât într-un târziu locul acesta. Hangiţa mai trecu o dată prin staul şi văzu că Maria nici nu se atinsese de mâncare, era lividă şi se foia în aşternutul pe care-l încropiseră cei doi străini. Nu spuse nimic, ieşi din staul şi puse la încălzit un vas mare cu apă. Luă câteva fâşii de pânză albă şi-i spuse soţului să se ocupe singur de cei găzduiţi la hanul lor. Apoi se întoarse în staul şi-i vorbi neîncetat tinerei femei, care era deja chinuită de durerile facerii. O încuraja, îi ţinea capul în palme şi o ajută să-şi schimbe poziţia în aşternut, pentru a sta cât mai comod.

Aduse apa caldă şi aştepta. După mai multe sforţări, Maria simţi o uşurare şi, în acelaşi timp, un gol care părea că rupsese ceva din trupul ei. Iosif era buimăcit de situaţie, dar fericit. Se născuse cel aşteptat, poate nu aşa repede, poate trecuse doar timpul chinuitor de încet. Hangiţa înfăşură pruncul, o spălă pe femeie, bombănind mereu la adresa lui Iosif, a cărui prezenţă o considera inutilă la naştere. Aşeză copilul înfăşat la pieptul mamei epuizate de dureri, luă vasul şi ieşi, lăsând-o pe Maria în grija soţului. Copilul îşi manifesta prezenţa prin plânsete, care presupuneau foamea de viaţă.

Micul Palurus transpirase de alergătura pe câmp cu prietenii. Se despărţi brusc de ei, amintindu-şi ce îi promisese mamei: să fie acasă înainte de întoarcerea tatălui. O luă la fugă, cu toga pusă corect peste tunică. Afară se făcuse frig, nopţile palestiniene erau reci. Se opri dintrodată şi se luă după nişte păstori care alergau către un staul de lângă un han. Sigur, acolo se petrecuse ceva. În staul, un nou-născut plângea uşor la pieptul mamei, iar un bărbat se căznea să-i învelească cu nişte pături rupte. Palurus se apropie de ieslea unde erau culcaţi mama şi copilaşul...

Palurus ajunse acasă mai târziu decât părintele său. Subulus era nervos şi-şi revărsa supărarea pe Valeria, care-l lăsase liber pe Palurus. Măcar nu va răci, era îmbrăcat cu toga... La intrarea în casă a lui Palurus, tatăl său, care şi aşa voia să-i aplice copilului o corecţie, se înecă de furie. Copilul, îmbujorat de fugă, era doar în cămaşă. Toga îi lipsea. Subulus se apropie de copil, îl prinse strâns de braţ, deşi Palurus nu intenţiona să fugă şi-l întrebă de ce-i lipseşte toga. Ca şi cum abia atunci ar fi simţit că e doar cu tunica pe el, băiatul îi spuse tatălui cu cel mai firesc ton că o palestiniancă adusese pe lume un copilaş într-o iesle neîncălzită; că micuţul tremura de frig, iar lui, romanului Palurus, îi venise să-l acopere cu toga lui; că lui, lui Palurus, i se păruse că băieţaşul din iesle îl priveşte recunoscător; că apoi nou-născutul nu mai plânsese şi adormise...

Palma dreaptă a lui Subulus se ridică fulgerător în aer şi tot aşa de repede coborî spre faţa micului Palurus, ai cărui ochi deveniseră tot mai strălucitori, pe măsură ce îi spunea tatălui povestea înstrăinării hainei preţioase. Subulus privi consternat şi nu văzu pe faţa lui Palurus nicio urmă a loviturii, iar din ochi nu-i curgeau lacrimile, ca de obicei în asemenea situaţii. Îl mai lovi o dată, tot peste faţă, strigându-i că nu-şi va mai putea recupera toga, dar băiatul nu făcea altceva decât să-şi privească tatăl drept în ochi. A treia palmă coborî, moale, şi se potoli lângă corpul lui Subulus.

nr. 44 n decembrie 2014

La plecarea poetului

La insistenţele mele de a-mi trimite poeme noi şi una din cărţile mai vechi care-mi lipseau din bibliotecă, Gheorghe Azap mi-a scris această scrisoare. Se simte în ea acribia şi simţul exacerbat al limbii: depeşa pare scrisă cu conştiinţa posterităţii, de parcă expeditorul ei ar fi fost deplin conştient că se va transforma în curând într-un document literar, în care contează şi ultima virgulă. Dar, deşi mi-ar fi fost drag, trebuie să recunosc că nu m-am aflat printre cei apropiaţi ai Poetului, precum confratele Costel Simedrea, care purta dese convorbiri telefonice cu Uica Ghiţă… (RVG).

„Dragă frace Remus-Valeriu Giorgioni, Salutări din „Ticfania”!

De când nu am mai ţâpat în lume vreo scrisoare; de când nu am mai arbăluit stilograful, iată că şi bicicleta de pe nas nu mă mai prea ascultă. (Va trebui să-mi schimb ochelarii. Când? Cum?) Îţi mulţumesc pentru reviste! Fireşte că fiind vorba de un osebit moment festiv (comemorativ) al greco-catolicilor de la noi, am dăruit, la rândumi, exemplarele – başca, unor consăteni. Totodată, te felicit intens pentru „actualitatea”, nădăjduind că vei deretica, în continuare, un mensual literar de viaţă îndelungă. (Sunt foarte obosit – şi acum – totuşi socot că nu mă aflu întrutotul incoerent.)

Sper ca în anul viitor să fiu mai desluşit chiar şi pe linie poştală. Dacă aş fi avut niscai versuri ţi le-aş fi expediat, numai că, de câteva luni, muzele trag la fit. Habar n-am când voi mai pune la cale, cu dânsele, vreo lucrare-mpreună.

După sărbătorile dalbe cred că voi scormoni şi prin pod; în caz că se va afla vreo carte necercetată de şocâţi, îi voi da bilet de drum către redacţia lui tălică. Iartă împleticeala depeşei. Ţie şi la tus-care ţi-s dragi: MMXI – ANNUM NOVUM FELICEM! AD MULTOS ANNOS! Toto pectore, G. Azap Ticvaniul Mic (legenda spune că la întemeierea satului s-ar fi aflat tăticul Ştefan cel Mic), 4 decembrie 2010”

Lumini şi crini

(confratelui Gheorghe Azap, un remember) Zăpezile eterne se lasă peste veac Cu vechiul lor tremollo de licăr în lumină Pământul c-o Suflare e încă mai sărac…

Pământul cel aseptic, imensă carantină Pe lucrurile terne se cerne lin lumină Şi totul pare proaspăt şi pur pe dedesubt Chiar putregaiul negru ce-n nopţi se însenină Din aurul terestru e-o rază, ce s-a rupt Şi mă petrec în trepte trăirile trecute Chemându-mă din noapte cu Glasul ce s-a dus A fi ecou de codri pe drum de vreascuri rupte…

Lumini şi crini înalţă pe lume un apus!

Remus Valeriu Giorgioni

nr. 44 n decembrie 2014

invitatul revistei

Paul Vinicius

drum

şi străbaţi aerul nopţii ca un cuţit obosit de sânge

de aceea în afară de silueta mea înceţoşată şi distorsionată de luciul bolnav al unei ferestre prăfuite nu am mai zărit pe nimeni.

cu o sută de ani mai devreme

în celălalt capăt al oraşului te aşteaptă totuşi cineva care îşi mângâie pisica şi ascute tic-tacurile ceasornicului crestând pereţii

iar la lumina zilei odată ieşit din clădire şi întorcându-mi privirea nu am mai văzut decât o cârtiţă albastră scurgându-se în pământ

cheală. fără zăpadă.

şi degeaba eşti o şină de tramvai pe care zornăie grav întunericul

în pământul flămând şi bogat totodată al unei câmpii galbene.

fiindcă noaptea se va scurge dintr-o dată în toate canalele oraşului şi nu nu vei ajunge la timp în acel punct al oraşului ea a adormit de mult cu o întrebare albă aşternută pe chip în timp ce tu încă – stoluri papură stuf şi dunărea cărându-şi mai departe mâlurile ca pe o rochie de văduvă mireasă către o mare cu mult mai neagră ca un rid al cerului pe pământ

cât galben poţi căra într-o singură privire

ce face insomnia din om: 2.47 a.m. iar uneori este cu mult prea multă linişte ca să poţi adormi până şi vinul sângeriu pe care ţi-l torni se întâlneşte într-un târziu cu tine într-o arteră. dar nu mai aveţi a vă spune nimic – doi înotători obosiţi: zborul şi aripile lui deja scrum

un fel de a pune lucrurile-n ordine mi-aş putea închipui şi eu burguri pe care nu le-am străbătut cârciumi prin care nu am băut şi femei superbe pe lângă care am trecut precum plopul pe lângă nişte sâni adevăraţi mulţumindu-mă să le umplu părul cu puf aş putea să-mi descriu şi eu o zi din viaţă în care am tot vomitat de mai multe ori pe cerul asfaltat până să ajung de la speluncă acasă – când şi acel „acasă” tot un boschet era. numai că pentru mine poezia este cumva altceva câteodată stau şi o privesc (precum un trântor nevasta) cum îmi prăjeşte ea ouă-ochiuri dar măcar din profil şi tot seamănă cu ceea ce am trăit iubit băut cântat şi fumat iar mâinile ei albe şi slabe cu facturile pe care (bănuiesc) nu voi apuca să le plătesc

bistriţa ’82 mergeam liniştit pe stradă în definitiv era frumos era vară în timp ce ea trecea la fel de abstrasă subţire brunetă fremătătoare în sens opus pe o stradă la fel de paralelă cu a mea. oraşul avea cinci magazine de confecţii un cinematograf poştă 27 de baruri şi cinci taxiuri rablagite dintre care unul roşu – care nu aflase încă de revoluţie. deasupra goticului catedralei: porumbei. şi părerea mea de rău că nu mă trezisem

actualitatea literară 7

scârboasă iarnă în care numai ploile ceaţa şi mâzga se mai dau huţa în scrânciobul plictiselii. mais où sont les neiges d’antan? dar unde ne mai suntem şi noi dragilor cei de altădată –

când chipul iubitei mele de peste mări şi ţări fisurează definitiv farfuria. ei de aici începe poezia

somnul meu

când doar o săniuţă de vodcă puţine vorbe lipsite de ocol ţâşnite din sânge de prieten sau vreo colegă de şcoală curioasă tremurul mâinii ei întârziind pe primul sex de băiat dărâmau porţiuni zdravene din oraş?

e vânjos şi cu mult mai tânăr decât mine.

iar zilele se scurg egal în aceleaşi canale de sub această capitală ca o felie masivă de şvaiţer tolănită peste vieţile noastre

până acum vreo zece cinsprezece ani nici măcar nu ne prea cunoşteam.

şi apoi nopţile şi apoi săptămânile lunile pe de-a-ntregul iar din când în când stomacul mai şi începe să îţi dea de ştire în felul lui simplu de neanderthal – cu lovituri precise de bocanc – că i s-a făcut foame. desigur se poate trăi şi fără poezie. doar cu aer apă şi haleală. şi cu zâmbetul dobitoc cu care te prezinţi să-ţi ridici salariul. însă se poate şi altfel. (sunt nefericitul care a aflat-o într-o noapte pietruită cu ţâţe de stele şi trupul domnişoarei mele de atunci) poate că în curând nu am să mai ştiu unde ce cine când dar câteva nuanţe cu siguranţă vor rămâne. uite spre exemplu acum: în liniştea tacâmurilor şi vaselor din bucătărie.

are o moacă de irlandez roşcat îmbrăcat sport dar spre deosebire de mine fumează pipă şi nu bea decât tărie.

degeaba venea el ca un papagal cu automobile colorate cu palmieri şi lagune sau cu actriţe celebre dansând în peisaj că tot nu-l băgam în seamă. de vreo trei zile însă mă caută cu insistenţă şi mereu mă prinde din urmă ca pe un copil cu barbă neascultător alergând după iarbă. între timp mi-a devenit un oraş cu mult mai familiar decât oraşul în care locuiesc de multe zeci de ani. un oraş cu automobile colorate cu palmieri şi lagune cu actriţe celebre în costume de baie recitându-mi versuri uitate din poeţii mei preferaţi. între timp mi-a devenit cel mai bun prieten şi cel mai puternic diluant. după cum merg lucrurile somnul meu va trăi mai mult decât mine

dumnezeu să ne aibă în pază lucruri care nu se spun pe niciun peron din lume cuvinte bolborosite de carbidul din sânge: mâine alaltăieri tu şi îngerii vânaţi azi-noapte. după cum vezi – nimic important. şi niciun cuvânt cu oase mici de peşte

vreodată

numai linia albastră a orizontului

albastru şi galben

stând în cur la umbra unui copac

coboram scări şi parcurgeam coridoarele unui hotel locuit doar de certitudinile mele. de aceea poate şi părea părăsit.

nocturn (am fost şi am revenit de la cluj cu câteva cuvinte nerostite)

Jera (Recolta) You have prepared the ground and planted the seed.

Now you must cultivate with care.

Aleg să ating fruntea celor doi sălbatici când îşi spun unul altuia adevăruri de necuprins.

Lucrul acesta se petrece anual, toamna, pe un fundal albastru.

Dansezi şi esti autosuficient chiar dacă aliaţi nevăzuţi veghează de pe marginea patului.

O altă cale nu este posibilă.

E dificil să devii din propriul tău duşman propria ta dragoste.

şcoala de poezie

dacă vocea mea nu spune nimic iau în considerare folosirea forţei şi a algebrei generale

Ehwaz (Mişcare) as I cultivate my own nature, all else follows sunt primul călăreţ în urma mea femeie, gândul tău e la mine armăsarul meu, spun runele, toate iepele lunii atunci când le pui şaua trag după ele soarele negru şi dansator bărbatul acela transformat de obiecte te-a învineţit definitiv în nemişcarea ta formidabilă nemişcarea ta formidabilă te-a învineţit definitiv bărbatul acela transformat de obiecte negru şi dansator trage după el soarele atunci când le pune şaua toate iepele lunii armăsarul meu, spun runele femeie, gândul tău e la mine în urma mea sunt primul călăreţ

Odin (Necunoscutul) Blank is the end, blank the beginning.

Aici şi acum permanent cea mai confortabilă plutire cadoul unui necunoscut ce mi s-a arătat gol, semn al încrederii totale.

Gestul lui m-a emoţionat, m-am acoperit cu cenuşă. În interiorul meu agitat kundalini s-a trezit, digeră un alt corp, se plimbă leneş, oferindu-mi timp de acomodare. Şarpele meu iubitor şi îndelung răbdător suma tuturor faptelor mele.

Vrea lumină şi ameninţă să mă cureţe definitiv.

Hagalaz (Întrerupere) radical discontinuity Îţi pui bărbia pe umărul meu pentru că e obligatoriu să mă consum ca lumânarea în timpul nopţii şi astfel îmi încep viaţa mea pe drumuri: patru bărbaţi îşi ating coapsele şi dau cu aspiratorul în plină zi încercând să comunice cu sinceritate tot ce gândesc.

nr. 44 n decembrie 2014 e secare de sânge la voia întâmplării minţile noastre unite s-au evaporat parcă nicăieri putem fi cu uşurinţă înlocuiţi unul cu altul

Daniela MICU

8 actualitatea literară Cartea runelor

totul sau nimic pentru acea curvă necredincioasă mare iubitoare de poezie.

Gebo (Parteneriat) True partnership is achieved only by separate and whole beings who retain their separateness even as they unite.

Mannaz (Sinele) The starting point is the self. Its essence is water.

Culesul e pe terminate şi noaptea se lasă tot mai frig.

Fii fericit să faci ceea ce trebuie să faci. În chestiunile sinelui eşti întotdeauna la început, iar la capătul drumului nu străluceşte nimic doar nebunia asta de copac transparent în valea cerbului.

Ansuz - Reversed (Semnal) consider the uses of the adversity

Nu aşteptam companie la ora asta, Ioan.

Visam la un bărbat până vedeam numai cer şi pământ în mâna lui pulsa Hagalaz tatăl sufletelor mele

priviţi aceştia sunt copiii mei născuţi dintr-o urzeală radioactivă

când albe, când negre mişună sub frunze spre o răceală cum nu s-a mai văzut.

trebuia să mă fi ştiut de mult să-mi poţi spune că sunt focul din care se va hrăni mama dragonilor

Nu ar strica puţină coerenţă şi radicalitate Pari un tip deştept, Ioan.

Sunt impresionată. Ştiu o fată pe nume Rita care abia aşteaptă să te cunoască.

Sau nu, Rita, nu.

Marta este numele tău norocos; se întâmplă să simt astfel de lucruri,

cu cât mai mare lumina cu atât mai multe pietre în genunchi – acesta este mesajul meu primit de la oameni mult mai înţelepţi ca mine – dar fii atent pe culoarele albe

fiecare activitate umană generează o masă echivalentă de carbon necesitatea estimării actuale locale şi globale este individuală karma implică o dezvoltare durabilă manufactură managementul gunoiului produsul finit se transportă unde este nevoie de amortizare fiecare îşi construieşte propria machetă tridimensională şi un bilanţ al rezultatelor sfârşitul vieţii este o achiziţie fixă respinsă natural de plămâni când mă gândesc că cea mai importantă contribuţie o aduce carbonul mă aflu într-un parteneriat practic

Dagaz (Transformare)

With this Rune your Warrior Nature reveals itself.

Trag după mine lanţul în jurul ţăruşului mi-a fost greu să-ţi spun dar ţi-am spus sunt neagră de fapt chiar dacă tu ţi-ai luat anumite drepturi asupra mea cum ar fi cel de a-mi duce crucile.

Sunt neagră picioarele mele lungi şi arcuite ca o corabie vikingă părul meu sărat taie în carne vie iar sângele tău îmi stă bine la ochi sunt neagră de fapt chiar dacă toţi oamenii mă iubesc rugăciunile mele sunt perverse ca un cântec medieval pe care mama ta nu ţi l-a cântat cât ai fost ţânc sunt neagră ca sângele lupului străvechi sau seva lui yggdrasil să-ţi fie teamă de mine şi să mă doreşti de fapt sunt neagră şi înşelătoare tu nu mă crezi îmi duci crucile tot mereu strivit de greutatea lor iar în mine devin eu de la o zi la alta

nr. 44 n decembrie 2014

şcoala de poezie

21.

piticul lui caesar venea întotdeauna prin ţevile de canalizare

se aşeza pe fotoliul de neclintit al lui pong

(husa verde cu dungi galbene, eternul tata înfipt în

turnul catedralei din moscova, crenguţe de lămîi)

ridicînd braţul drept: ave,

eu, piticul lui caesar, te salut, bătrîne pong

sau aşa înţelegea pong

molfăind o pralină pe imperialul său balcon

ţintind blocurile învecinate cu aruncătorul de grenade.

nimeni nu şi-ar fi închipuit că sînt acolo nici galii asediaţi în alesia nici gîndacii de colorado chipul lui fredy cu atît mai puţin adormit la marginea lanului de porumb tînăr şi ireal braţul drept cu dragonul tatuat în tuş i se pierdea în iarbă aproape reuşeai să-i palpezi muşchii relaxaţi lama destul de lată cu dîre vişinii uscate nu mai reflecta decît capul meu înclinat pe direcţia soarelui mi-aş fi ţinut respiraţia sub apă la nesfîrşit (scoici, pong, scoici oceanice pescăruşi spuma sărată şi honky înmuindu-şi botul în firavele dune de nisip deşi se îneca repetat colţii imaculaţi ai lui honky) -

fîşîitul subţirel moale al gazului pong îşi va curăţa pipa pong va alege o ceaşcă lovindu-se uşor cu arătătorul în bărbie se va aşeza lîngă radioul său japonez dar nu-l va aprinde, de altfel nu l-a aprins niciodată -

ei, bine acum îţi poţi întoarce privirea spre quinquiremele de pe faţa de masă dintr-o singură mişcare ai aduna resturile prînzului înspre marginea tăbliei şi doar pentru o secundă ai ţine cîrma în mijlocul furtunii.

la 5 dimineaţa au apărut dintre copaci goi pînă la brîu uriaşi egali şi agitaţi înşiruiţi pe toată lăţimea monitorului

actualitatea literară 9

33. stau lîngă tine, florina, nu ştiu cine sînt aceşti excentrici identici şi furioşi care se zbat în plex fiecare poartă cîte o brăţară din plăcuţe de marmură şi îşi mănîncă feliile de pîine şi îşi curăţă unghiile cu pila de unghii şi apoi devin brusc incontrolabili. pentru vremurile bune şi pentru sonia… pentru cei care în unele seri bizare îşi iau capul în mîini şi încep să strige în gol pe pod, la benzinărie, în alimentara de lîngă angelia locurile care au devenit memorabile şi au crescut pînă aici întreaga zi m-am visat pe o plută, înghiţit de valuri nu însingurat nu trist doar vindecat şi pregătit.

34. living-room cît casa, şemineu, terasa cît curtea prin care fiică-mea bate mingea, glorie casnică & relaxare & bani vei urca treptele înspre etaj (acolo e plasat dormitorul) ea se va opri pe ultima treaptă şi va privi luciul capotei, tu vei privi altceva pentru că eşti un porc la fel ca mine şi amîndoi îi halim pîinea şi mierea şi untul şi…

T.S. KHASIS

de ce naiba ai proceda altfel?

29. între anii 1959-1976 aici a locuit şi a creat scriitorul şi gînditorul petru creţia, citesc pe o placă de beton la intrarea în bloc. oare la ce s-o fi gîndit? fredy, pong şi eu. bere la pet pe malul mureşului. fredy povesteşte despre cîinele său suedez: -mic şi pufos, enciclopedia mobilă a cîinilor. într-o noapte eram pe marginea prăpastiei, l-am întrebat dacă există un dumnezeu al cîinilor, a lătrat de vreo 5 ori şi aproape am priceput. pong: – chiar e suedez?

– nu ştiu, puţin probabil. voiam să cred în dumnezeul cîinilor, să mă rog seară de seară la dumnezeul cîinilor.

22.

mătuşa cu faţa complet plată – îngrijitorii

portoricani de piscine i-ar asculta amintirile

micşoraţi pe suprafaţa unui aluat bătea primul cui în peretele de nord:

în felul ăsta nu-ţi vei găsi nicicînd o soţie

te numeşti pong şi încă nu ai o soţie

ce e cu tîmpenia aia de maimuţă de pe televizor!?

sînt convinsă că îi spui maimuţica pong

pong s-a străduit două ore – cînd şi cînd dădea cîte-un bobîrnac ceasului – să-şi aducă aminte cum o chema

apoi a citit fişa tehnică a noului avion spatial SKYLON.

alunecam pe balustrade cu uşurinţa oamenilor de zăpadă încercînd să nu scap din mînă ţeava de plastic prin care suflam cornetele cu ace

pong a auzit sau a citit că lipseşte ceva

din masa universului

aşa că a stat cu ochii pe cer toată noaptea:

era cînd un pescar inuit cînd

unicul supravieţuitor la sfîrşit

a scris cu un ruj pe oglinda din baie:

ZODIAC

KILLER DIN CALEA LACTEE

PUTA MADRE

35.

cobora încetişor treptele templului purtînd pe braţul drept o mitralieră thompson suportul ornamental de hîrtie pe care a desenat cu pensula cîteva cărămizi se înclina uşor în bătaia vîntului.

- mai sigur e să te întinzi pe saltea şi să rămîi întins. nu îţi imagina nimic special, un castel de nisip sau o cale de şină ferată pe care s-o colorezi cum vrei. nu e nevoie de gesturi violente, nu ai nevoie de nimeni.

- corect.

30. un bărbat care nu duce o treabă pînă la capăt e un bărbat care nu merită ţinut prin preajmă. zîmbea şi fraza a străbătut camera ca un avion de hîrtie. m-am ridicat din pat, diformităţile s-au reflectat în monitorul stins. mi-am dus mîna la ceafă, privirea-n mochetă. mda, nu-i singurul loc în care nu am dus o treabă pînă la capăt, trecutul mi-e pavat cu eşecuri, ca să zic aşa. calibru standard. unii cîştigă, alţii pierd, e o chestiune de noroc, tata ar zice că-i o chestiune de onoare. e-un bun moment pentru a-mi reface viaţa, măcar pentru a mă confirma dacă nu pentru a ridica braţele în semn de victorie, deşi sună a justificare atunci cînd o spui, de parcă am fi aici de-o veşnicie.

10. recondiţionat 8 căpăţîni de varză 2 lăzi de cartofi (separat bucăţile încă valabile de cele moi, mustind de o spumă albă) cărat baxuri de suc bere chipsuri hîrtie igienică portocale lamîi roşii măturat metodic gunoaiele din curtea din spate. un puşti mi-a dat ţeapă la îngheţată, am sperat din suflet că mă-sa o să-l omoare-n bătaie aşa cum am sperat că iubirea noastră va fi de neclintit, un spărgător de gheaţă. diseară o să dorm pe bancheta unui ford, o să încerc să evit realitatea. pe la 12 am alungat o muscă, preţ de 10 sau 15 secunde nu s-a auzit decît feliatorul de carne rulînd în gol şi paşii clienţilor printre rafturile cu marfă.

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 44 n decembrie 2014

Noi vrem Cuvânt * sau Bulevardele de cenzură (II)

Fondatorul „Memoriei”, prozatorul Banu Rădulescu, fost deţinut politic, tipărea revista în 10.000 de exemplare. Câte tipăreşte acum distinsa hispanistă Micaela Ghiţescu? Eugeniei Vodă îi mărturisea, cu mâhnire, la Profesioniştii: „«Memoria» nu se caută, nu se cumpără”. Dar de vândut se vinde bine dacă sunt urme (şi umbre) şterse cu sistemă sau ignorate, dacă este uitat ori negat martirajul din închisorile politice.

Când e vorba de luptătorii din munţi, evităm cuvântul masacru, ba chiar ni se spune (v. Dialogul lui Norman Manea cu Edward Kanterian) despre combatanţi că erau „deloc democraţi şi deloc admirabili”, de parcă s-ar vorbi în numele lazărilor de la Rusca.

Ideea de rezistenţă românească la tăvălugul comunist nu place multora. De ce or fi atât de porniţi reprezentanţii Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” pe rezistenţa armată din munţi, chipurile fascistă? Ca să iasă imaginea românilor fără onoare şi demnitate de sine, fără personalităţi-simbol?

După Raportul Helsinki (1992), 4 milioane de români au fost ucişi, între ’45 şi ’89, în temniţe, în lagăre, la Canalul Morţii, dar se preferă să se vorbească de inconştienţă şi de laşitate în acceptarea doctrinei leninist-staliniste; prorocii de ultimă oră (pe urmele profeţilor de tip Brucan) prevăd declinul ţării până la moartea statului. Pacostea de ţară, unde reperele normalităţii au dispărut.

Dar cine le-a spulberat oare? Nu propagandiştii comunişti, transplantaţi din URSS cu misie, nu activiştii băştinaşi, gata să îndeplinească sarcinile cu abnegaţie, fără a precupeţi (spus în limbajul iepocii) vreun efort? Mai şi ies, cei care au mai rămas, în primplanul revistelor şi simpozioanelor, să se laude cu „realizărili” şi să se vaite că au făcut voluntariat, bieţii de ei, neplătit. Şi-i clar că sunt gata să sară din nou în scările (limbii) de lemn ale propagandei de partid(e). Ştiţi vreun apartcik dispus să-şi regrete prestaţia?

Silviu Curticeanu, cumva? Mizil, cumva? Iar comentariile în ce-i priveşte sunt tolerante: stângismele primei tinereţi sunt scuzate cu grăbire (minte crudă, bune intenţii egalitariste, context nefast), nu şi dreptismele primei tinereţi.

Cioran, Eliade, Noica, Bernea, Mircea Vulcănescu rămân băieţii răi ai filosofiei, istoriei religiilor, sociologiei, dar Crohmălniceanu e prezentat ca „victimă a persecuţiilor staliniste” de M.D. Gheorghiu.

Nu şi-a recunoscut vina (ca şi Popescu-Dumnezeu, de altfel), dar s-a „exilat voluntar la Berlin”, în ’94. Ce i-o fi lipsit? Că de laudatio a tot avut parte. Cât rău au făcut „crohmălnicenii de veghe ai realismului socialist” (l-am citat pe Radu Mareş) nu (prea) vrem să ştim.

Un exemplu? În şedinţa din ’58, prezidată de N. Ceauşescu însuşi, Croh l-a acuzat pe „amicul” Ion Barbu de decadentism; ca, în Amintiri deghizate, reeditate de Humanitas cu succes de librărie, să-şi aducă aminte ce speriat era poetul-decadent şi că el l-a calmat.

Se perpetuează un tip nou de cenzură, pe care l-am mai semnalat şi care se trage din tezele ideo-criticii fără frontiere. N-au existat acuze mai grele decât „promotor al fascismului” ori „ins cu trecut fascist”, sintagme folosite de însuşi Crohmălniceanu şi moştenite (grea moştenire) neabătut din proletcultism.

Puteai atunci şi poţi şi acum ruina o carieră acuzând, fără dovezi, de fascism. Până şi cel mai român dintre

eseiştii evrei, N. Steinhardt, a fost acuzat de colaboraţionism cu fasciştii. Pasajul incriminat se află în Jurnalul fericirii: „La Jilava, pe secţia întâi, în celula nr. 9, vreme îndelungată cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi legionar; eu, evreu botezat şi naţionalist român: ne împrietenim numaidecât… Lucrul de care ne dăm seama, şi el, şi eu, este că ne aflăm deopotrivă îndrăgostiţi de ceea ce găsim cu cale să numim „fenomenul românesc”, altfel spus, de poporul român, de peisajul, de cerul, de obiceiurile, interioarele, câmpurile, munţii, ceapa, ţuica, ospitalitatea, echilibrul din spaţiul nostru”.

Iată un model de toleranţă întru idee, de prietenie prin „adio diferenţei”! „Îngăduinţe” pentru celălalt, cum formulează bunul, înţeleptul monah Nicolae, sunt flori rare în câmpul culturii noastre.

Nu numai că nu vrem să-i cinstim pe cei care s-au jertfit în lupta anticomunistă, dar – gravă necuviinţă – îi scuzăm pe călăi, blamând victimele, târâte în farse judiciare criminale.

Când Valeriu Gafencu, mort în penitenciarul Tg. Ocna, a fost declarat cetăţean de onoare în 10.02.2013, Institutul „Elie Wiesel” a cerut dez-onorarea lui, stârnind un vârtej de somaţii. Prima somaţie s-a respins în 30 mai 2013, ca după trei săptămâni, în 21.06.2013, Consiliul Local să se răzgândească (la ce fel de presiuni?) şi să retragă titlul.

Pentru neştiutori: Valeriu Gafencu, născut la Bălţi, în 1921, era student la Drept şi membru al Frăţiilor de Cruce când a fost condamnat de regimul Antonescu la 25 de ani de muncă silnică. A trecut prin Aiud (41-49), Piteşti (49), Tg. Ocna (49-52. Bolnav grav de TTB din lipsa hranei, i-a spus colegului de carceră, Ioan Ianolide: „Mâine voi muri”. Cedase streptomicina pastorului evreu Richard Wurmbrand, salvându-l de la moarte, episod negat de unii. Fascist Valeriu Gafencu? Aş zice un „naţionalist cuviincios”, ca să folosesc sintagma lui Petre Ţuţea. Nici BOR nu s-a grăbit să-l recunoască sfânt al închisorilor şi nu de frica lui Dumnezeu.

Acuza asta că X (ca Gabriel Stănescu, de pildă) ia apărarea legionarilor e destul de frecventă şi face parte tot din moştenirea proletcultului. În Memoria din când în când, C. Ţoiu povesteşte cum a fost respins romanul Căderea în lume, în 1987, din cauza lui Paul Georgescu (pe motiv că ar fi reabilitat dreapta legionară) şi lui Eugen Barbu (că ar fi atacat naţionalismul românesc), afirmaţii contradictorii, dar la fel de periculoase. Cartea n-a mai apărut la Editura Eminescu a lui V. Râpeanu, ci la CR, Bălăiţă.

Gogu Rădulescu a ordonat „să fie bubuit Ţoiu”, iar Mitea şi Mizil i-au luat apărarea. Şi dacă asta s-a întâmplat în deceniul celui mai umflat „naţionalcomunism”, vă imaginaţi cum a fost după ’49, când ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, „purifica de fascism”, iar bibliotecile şi librăriile erau supuse „procesului de dezinfectare de fascism”. În fapt, dacă stăm strâmb şi gândim drept (de dreapta), miliţia „Scânteii” nu-i departe de poliţia ultraglobaliştilor şi ultra-mondialiştilor, vânând „atitudini şi idei incorect politice”. Şi ce de indignaţi au apărut în ultima vreme; ca Florian-junior, căruia tare-i place rolul de acuzator al dreptei.

Vă amintiţi de Noua Dreaptă, înfiinţată în ’91 de juristul Aurelian Pavelescu? A dispărut la vreun an-doi, ca prin 2000 să apară alta, tot Noua Dreaptă. Vorba

lui Macedonski: dândan/ dând dong…

Cu toate astea, stângiştii văd peste tot forţe fascistoide-legionaroide. Un adversar al acestor forţe este şi euro-parlamentarul Adrian Severin, cel care a primit şpagă 12000 de euro pentru un amendament comandat. Cât o fi primit pentru salutul inventat „Heil, Iohannis!”? Severin vede în Iohannis un fel de Hitler.

Te pomeni că acest Hitlerică de Carpaţi ar pune deun progrom şi iarăşi „însângerează” Ioropa. Speriat de fascism ca de-o apă cu hidrogen prea mult, descoperă şi în Monica Macovei o fascistoidă. Jos comunismul! ar striga numai fasciştii sadea şi legionarii sadea; toţi anti-pesediştii fiind, în lumină iliescă, fazcişti.

Am sperat, post-decembrist, într-o istorie dez-ideologizată cu toate documentele pe masă. N-a fost aşa.

Cât pe ce ca istoricul Zoe Petre să propună o lege conform căreia să nu ne mai amintim ce s-a întâmplat. Ca şi cum n-am fi obligaţi (alt cuvânt mai uşor nu este) să ne reamintim corect.

“Bogdan Creţu (şi nu numai el) s-a întrebat de ce un aparatcik de soiul lui Dumitru Popescu, fie şi Dumnezeu, are drept de opinie în „România literară”, dar Goma nu, rămâne exilat din paginile revistei USR. Îi răspund: pentru că delictul de opinie se pedepseşte iarăşi; pentru că terorismul intelectual (titlul lui J. Sévillia, Humanitas, 2012) cunoaşte noi forme. N-o să le ocolesc.”

Eticheta antisemit devine mai periculoasă decât cea de fascist şi de legionar. Elie Wiesel, „pacificatorul”, considerând că n-ar avea importanţă dacă evreii au fost omorâţi în Ardeal sub administraţie ungurească ori românească, a trecut crimele în contul jandarmilor români. Probabil, după Dictat, românii arboraseră la pălărie pene de cocoş şi-i ucideau pe români şi pe evrei. Lui Wiesel nu i s-a ripostat destul de ferm, de la vârful statului. Vrem societate civilă sau docilă, dacă înghiţim minciuna, ba chiar o decorăm?

Evreul-victimă nu-i mai victimă decât românul-victimă, chit că Norman Manea apasă, la Bard College, pe interdicţia de a compara Holocaustul cu Gulagul roşu.

Orice comparaţie este „the trivilization of tragedy”.

Trivializarea tragediei prin comparaţie? De ce ar fi mai greu vindecabilă rana Holocaust decât rana Gulag (o sută de milioane de morţi)? Un carnagiu e mai cumplit decât altul? Nu fac ambele parte din aceeaşi serie, a crimelor contra umanităţii?

Comparaţia Gulag-Holocaust aduce prejudicii mari.

Pentru că a vorbit despre binomul Piteşti-Auschwitz, Paul Goma a fost acuzat de antisemitism.

De ce? Pentru că în fruntea Securităţii erau evrei?

Sau o fi adevărul acesta „un slogan antisemit”, cum îl denumeşte Leon Volovici?

Se vorbeşte de unicitatea Shoahului; 9 octombrie e Ziua comemorării victimelor Holocaustului din perioada regimului Antonescu. N-ar trebui ca pe 10 octombrie, de pildă, să comemorăm victimele „experimentului” Piteşti, vârful terorii în stalinism, dar şi fenomen unic în lagărul Estului?

Patimile după Piteşti (titlul cutremurător al lui Paul Goma) vrem să le tăcem, să le dăm uitării. Doar 56 de arestaţi au rezistat programului de „reeducare” cu ciomagul. Teroarea Piteşti nu-i mai mică, mai puţin însemnată decât cea din lagărele naziste: tartorul hitlerist de la Treblinka, zugrăvit de Philip Roth, n-a fost mai sângeros decât tartorul Ţurcanu de la Piteşti.

Dacă mai adaug că din Raportul final lipseşte torţionarul Al. Drăghici (şi sunt 64 de biografii ale nomenklaturii), dar e prezent Ştefan Andrei (nu spun că n-ar trebui să fie), ne putem întreba de ce marile „cozi de topor şi de târnăcop”, cum le numeşte Dumitru Ungureanu, rămân fără citaţie în procesul intentat comunismului.

Pentru că n-a evitat temele de evitat, lui Goma nu i s-a decernat Premiul Naţional în Republica Moldova.

A primit nota zero la purtare pentru purtare incorectpolitică. Risum teneatis, amici? Vă puteţi ţine râsulplânsul, prieteni?

Bogdan Creţu (şi nu numai el) s-a întrebat de ce un aparatcik de soiul lui Dumitru Popescu, fie şi Dumnezeu, are drept de opinie în „România literară”, dar Goma nu, rămâne exilat din paginile revistei USR. Îi răspund: pentru că delictul de opinie se pedepseşte iarăşi; pentru că terorismul intelectual (titlul lui J. Sévillia, Humanitas, 2012) cunoaşte noi forme. N-o să le ocolesc. *) Titlul e în registru parodic, după Patrick Modiano, Bulevardele de centură.

nr. 44 n decembrie 2014

contrapunct

Mihail Sebastian, evreul şi omul

Jurnalul lui Sebastian este un certificat de existenţă „precară”: mărturia unei vieţi trăită sub comandamentele unei epoci nefaste, sub presiune. Presiunea condiţiei de evreu, a mediului corupt, a expansiunii legionare, iar mai apoi a perspectivelor unui război (perspective concretizate în cele din urmă în cel mai mare măcel al secolului). În aceste condiţii, evreul Hechter nu-şi reneagă originea, cu toate că-şi schimbă oficial – la starea civilă – numele cu unul de rezonanţă românească. Dar, în mod sigur, sunt multe momente în care simte din plin povara numelui său adevărat şi a originii sale evreieşti. Din alegere divină, acest dat existenţial al evreismului/evreităţii s-a transformat în damnare.

REFUGII Trei sunt refugiile lui Sebastian din mediocritatea suprasolicitantă a cotidianului anodin şi amorf: în scris, în muzică, în mijlocul naturii (la munte – dar şi la mare). De obicei acestea trei sunt asociate: scriitorul se retrage „la domiciliu” – se retrage în sine să se poată concentra la scris, ascultând muzică simfonică de cea mai bună calitate, concerte în direct sau transmise la aparatul de radio; sau înregistrate pe discuri de vinilin. Se retrage în vreo vilă, cabană, pensiune în munţi, unde schimbarea aerului (aerul tare, ozonat şi mirosul de brad) îi face bine, schimbându-i dispoziţia psihosomatică, puternic afectată de viaţa agitată de oraş. Locaţiile montane predilecte sunt: Sinaia, Braşov, Predeal, Breaza, Stâna de Vale, dar mai cu seamă acel areal poetico-mitic care face deliciul piesei „Jocul de-a vacanţa”, pensiunea „Weber” (în realitate, vila Wagner) pe muntele Ghilcoş, aproape de Gheorghieni, Lacul Roşu şi Cheile Bicazului. La munte, practică drumeţiile, expediţii în grup, pe jos, cu sania sau pe schiuri, aceasta devenind cea mai bună supapă a unui psihic surmenat, suprasolicitat. Ascultă des muzică clasică: Mozart, Beethoven, Bach, Brahms, Ceaikovski, Vivaldi.

Scrisul merge când mai bine, când mai prost – de obicei merge greu. La 25-30 de ani (vârsta la care îşi scrie jurnalul, M.S. este un autor lansat, aproape consacrat, cu câteva cărţi la activ: romanul dulceag „Oraşul cu salcâmi”, controversatul „De două mii de ani” (controversat mai mult din cauza prefeţei strident antisemite a lui Nae Ionescu – a acceptării ei din partea autorului). Piesa „Jocul de-a vacanţa” îi va aduce consacrarea în teatru – dar mult mai târziu decât la debut, când din cauza norilor negri ai ameninţării războiului nu are succesul de public aşteptat. În schimb, scrierea „Accidentului” este o întreagă aventură.

Autorului i se fură la Paris nişte valize, în care se aflau şi manuscrisele cărţii, pe care în zadar se mai chinuieşte apoi să le reconstituie din memorie. (Cine, din întâmplare, se apucă a citi mai întâi jurnalul scrierii cărţii renunţă a mai face lectura ei propriu-zisă, atât de multe – plictisitoare, la un moment dat – sunt tribulaţiile/oscilaţiile facerii sale.) Îşi doreşte mereu un colţ de linişte şi singurătate, dar trebuie să-şi părăsească garsoniera de pa Calea Victoriei şi să se înghesuie cu familia într-un bloc evreiesc periferic. Stresul zilnic provocat de mersul incert al războiului şi de ameninţarea continuă ca etnic evreu, lipsa acută a banilor, sănătatea precară şi sentimentul unei insecurităţi continue îl împiedică să se concentreze aşa cum ar vrea asupra proiectelor literare. „Mă mai amăgesc seara ascultând muzică (…) Un fel de narcotic, un fel de bravadă. E ca şi cum mi-aş spune că nu e totul, absolut totul, pierdut” (148). „Concertul în la bemol de Mozart, de când îl am la mine (lăsat de Leni la plecare) devine din zi în zi mai frumos. Andantino e unul din cele mai pure, mai triste şi mai străvezii lucruri din muzică” (215). „În afară de muzică nu mi se întâmplă nimic” (100).

Când se satură de Bucureşti, însoţit de Comşa şi Lereanu, sau alţi companioni, după caz, Sebastian îşi ia „ruck-sack”-ul şi schiurile la spinare şi evadează la munte unde, întins pe un „chaise-longue”, uită de toate intemperiile sorţii. Sebastian învaţă într-un timp record să schieze (ca şi limba engleză, pe care o deprinde în circa şase luni). „Mi-a plăcut oprirea la cabana 1400. Îmi plac, în genere, toate cabanele de munte. Fete şi băieţi care vin albi de zăpadă, ca dintr-o lungă călătorie. E un amestec de vioiciune şi de nepăsare, de lene şi de vigoare fizică, de intimitate şi de singurătate” (256). „Vertiginoase au fost cele trei coborâri până la baza schiliftului: viteza e, într-adevăr, acolo teribilă. Nu pot spune şi nu pot nici măcar gândi senzaţia din acea clipă: e un moment de extremă luciditate într-o cădere verticală. Totul se joacă într-o fracţiune de secundă. Când ajungi la capătul cursei, eşti fără suflu şi fără memorie”(262). „Am dormit toată noaptea la cabană şi ne-am trezit a doua zi dimineaţa într-o nouă iarnă: cerul complet acoperit, vânturile căzute, ninsoare liniştită, vastă. Totuşi, sus pe Diham terenul nefavorabil pentru schi…” (265). „Un Braşov sub zăpadă, cum nu ţin minte să fi văzut vreodată, nici în toiul iernii.

Am fost la Poiana, unde zăpada de schi era ideală” (267). „Zăpezi fabuloase, cum nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată la Bucureşti. Poate în copilărie, la Brăila” (436). „Intrarea noastră în costum de schi într-un sat din Vlaşca, speriat de asemenea arătări, are haz”(257).

RĂZBOI ŞI PACE. DEZASTRUL EVREIESC, DEMENŢA ANTISEMITĂ Sebastian face şi o radiografie în cheie proprie a evoluţiei teatrelor de operaţiuni din Cel de-al Doilea Război Mondial.

Nu întotdeauna exact sau amănunţit, fiindcă o face sub presiunea şi în mersul evenimentelor. De asemenea, fără să vrea, se face barometrul evreimii/evreităţii: citeşte istorii ale evreilor, istoria lui Tucidide („trăgând” paralele între

războiul Peloponeziac şi cel actual - al Doilea). Citeşte „Război şi pace” şi de asemenea i se pare foarte actuală. Întâmplarea face să ajungă în carte la episodul căderii oraşului Smolensk din august 1812 exact când nemţii erau şi ei „ante portas”.

Scrie despre şicanarea evreilor, care sunt mai întâi concentraţi sau mobilizaţi, apoi se renunţă la ei, din lipsă de încredere şi adunaţi în detaşamente de muncă; obligaţi să poarte „steaua galbenă” ca pe-un stigmat, sunt recrutaţi pe contingente şi deportaţi, demoralizaţi, ameninţaţi continuu şi tracasaţi. (Scriitorul nostru, cu nume schimbat, scapă de toate aceste şicane şi moare într-un stupid accident de circulaţie, după încetarea războiului!) „Silă, dezgust, indiferenţă, descompunere” (378). „În lumea asta îmi simt ca pe o umilinţă fizică sărăcia, ratarea, dizgraţia” (345).

Se iau măsuri generale: se confiscă radiouri, se anulează permisele de conducere (maşinile particulare nu mai au voie să circule), se blochează telefoanele particulare, autobuzele sunt oprite. Confuzia este totală: „Lectura ziarelor este parcă un exerciţiu de descifrare pentru care îţi lipseşte cifrul” (354). „Ofensiva sovietică de iarnă s-a terminat? Nu ştiu, dar ceva e de învăţat din ultima întoarcere a situaţiei: că nimic în războiul acesta nu e definitiv; că oricât de puternic e un fapt, el se pierde mai curând sau mai târziu în mişcarea generală a războiului (…) Războiul e o acumulare lentă de fapte…, care toate se topesc în complexul întregii drame. Uneori, când „se dă o lovitură”, avem o clipă de uimire şi atunci, năuciţi sau entuziaşti, avem impresia că totul se poate sfârşi brusc, ca prin miracol, într-un mare triumf sau într-un mare dezastru” (505).

Dar măsurile împotriva evreilor depăşesc orice închipuire.

Se fac rechiziţii de lenjerie şi costume de haine, evreii sunt obligaţi la plata unor sume imense de bani, spre „a-şi câştiga dreptul” de a locui în ţară. Sunt obligaţi să facă zile de muncă în folosul comunităţii: „Consiliul de Miniştri a luat dispoziţii referitoare la taberele de muncă şi lagărele de concentrare… Oricum, nu cred că s-a renunţat la internarea noastră… Până atunci, fiecare oră de linişte este o oră de linişte” (pag. 370). „Seară agreabilă la Sandu Eliad…, pe o terasă la al 12-lea etaj. Oraşul departe, departe, cu toate mizeriile şi infamiile. Dar când cobori…” (372). „Subiect posibil pentru teza de doctorat (dacă o voi trece vreodată): legislaţia antisemită în lume, în perioada hitleristă” (272). „Mie îmi vine să las totul şi să spun: trageţi, omorâţi-ne, terminaţi. Dar desigur nu cu asemenea disperări şi în orice caz nu prin asemenea renunţări s-au menţinut evreii de-a lungul timpurilor” (381). În toiul evenimentelor – şi câte-o secvenţă romantică, de o imponderabilă frumuseţe: „Azi-noapte trei alarme aeriene, pe o lumină albăstrie de lună, clară, străvezie, uşoară ca niciodată. Una din cele mai frumoase nopţi din câte ţin minte. Totul e transfigurat, totul e mai uşor, mai pur. Oraşul nemişcat, tăcut, devine ceva cu totul distinct de oraşul obişnuit” (382). ”Odaia lui Pippidi(…) e un fel de insulă în care mi-ar fi plăcut să trăiesc. O masă de lucru, o bibliotecă, singurătate, lumină, linişte” (416). „Toată lumea dezaprobă, toată lumea e indignată, dar nu mai puţin fiecare e o rotiţă în această imensă uzină antisemită care e Statul român, cu birourile, autorităţile, presa, instituţiile, legile şi procedeele lui ” (368). „Ce viaţă stupidă, falsă, înăbuşitoare ducem noi. Altădată schiul, marea, muntele mă ajutau să ies din ea” (389). „Pe noi ne vor măcelări, iar în mormintele noastre (dacă vom avea un mormânt) lumina victoriei nu cred că va ajunge” (406). „E uneori în antisemitism ceva diabolic – dar acum, când nu înotăm în sânge, ne bălăcim în simple găinării” (414).

Ameninţarea deportării/ strămutării este dublată de obsesia plecării din ţară. Mulţi dintre cunoscuţi îl sfătuiesc s-o facă, dar el personal e nehotărât, pesimist din cauza paşapoartelor, scrupulos din cauza părinţilor. „Citit „cartea Esterei” din Biblia englezească, iar azi Esther a lui Racine. (E şi acesta un fel de a serba Purimul!). Trec secole şi milenii – şi povestea noastră e mereu aceeaşi. Ce fantastic mister!” (507).

actualitatea literară 11 JURNALUL INTIM. PORTRET AL ARTISTULUI LA TINEREŢE Relaţia cu actriţa Leni Caler este un aspect degradant în biografia lui Sebastian - aproape la fel de degradant ca şi pentru bărbatu-său, regizorul Scarlat Froda, care acceptă menajul à trois. Are atâtea defectări câte reveniri - atâtea revirimente câte mortificări. E ca o lumânare care, pâlpâind mereu, dă impresia că ar vrea să se reaprindă, după ce se mai stinsese de câteva ori între timp.

Sebastian îşi promite în repetate rânduri că nu va mai accepta degradarea progresivă a acestei relaţii păguboase.

Deşi ştie că Leni s-a culcat cu mulţi – şi o face în continuare nestingherită - , că trece din bărbat în bărbat, când o revede îl apucă tremuriciul. „Ce ironie a destinului meu: evreu, să fac şi figură de „homme a femme”! (188; este ziua când le „primeşte” pe toate trei: Leni – Zoe –Alice). „Leni s-a culcat cu „frumosul Bubi”. Cel puţin aşa pretinde Zoe. Zoe e moartă după „frumosul Bubi”. Cel puţin aşa pretinde Leni.

Eu le ascult pe amândouă – şi râd. E un lanţ de comedii în care, fără voia mea, sunt şi eu o verigă. „Frumosul Bubi” primeşte confesiuni şi de la una şi de la alta…” (236-7). „A fost ieri Leni aici şi am lăsat-o să îmi vorbească despre afacerea Bubi – Zoe – Leni. Încă o dată a trebuit să observ ce comedie e în acest cadril” (237); e ca şi cum ar spune: „şi am lăsat-o să mă otrăvească din nou!” sau „am fost nevoit să recunosc că am ajuns un detracat”!) „Căci, dragul meu, recunoaşte, eşti prea bătrân şi ai în viaţă destule alte mizerii pentru a mai întârzia în această tristă, trivială şi neserioasă poveste” (145 - n.n., povestea cu Leni). „Despre Leni ar fi multe de scris, dacă m-ar mai interesa. Îmi face azi, cu uşurinţă, mărturisiri despre aventurile de acum 3-4 ani, lucruri pentru care m-aş fi omorât să le aflu atunci şi care acum îmi sunt indiferente. Ce grotescă întâmplare a fost şi ridicolul meu amor!” (452).

„Ce bătrân sunt! Ce viaţă larvară duc! Ce trist, ce uzat! (…) Mi-e silă să mă uit într-o oglindă” (442). „Ultimele zile au fost teribile (…), obosit ca un cal de căruţă. Zilnic, treburi la tribunal (…), zilnic alergături la Imprimerii…”

(238). „Mă simt singur, în aşteptarea unor bucurii care nu vor veni niciodată (…) Niciodată mai mult ca într-o zi ca asta nu simt cât de inutilă a fost întreaga mea viaţă (…)”

(118/119). „Fără disperare, mă gândesc că asta se cheamă un ratat. Eu. La 35 de ani, nici o meserie, nici o resursă, ici o prietenie reală, nici o scăpare. Tot ce am făcut a eşuat lamentabil. Hainele mi se jerpelesc. Ghetele arată din ce în ce mai prost. Sunt obosit, sunt jigărit, sunt terminat, sunt inutil. De aici şi până la a întinde mâna şi a cere – cât mai e?” (488, însemnare din ziua de duminică, 20 decembrie 1942). „Am pierdut atâtea lucruri, eu, care aveam atât de puţin de pierdut”.

Sunt fraze care ar părea că dau socoteală de un pesimism funciar. La 35 de ani, M. Sebastian se simte bătrân şi urât, obosit de viaţă, oprimat, tracasat. Pe lângă blestemul evreiesc, el este nevoit să suporte şi limitările propriei fiinţe situată sub vremi. De repetate ori diaristul notează: „cafard” şi monotonie, se simte banal şi „roturier”.

Chiar climatul social-politic-intelectual este unul de accentuată instabilitate: după generalul N-M. Condiescu („nea Nicu”), la conducerea SSR vine filologul N.I. Herescu – guvernului C. Argetoianu îi succede un guvern Gh. Tătărăscu.

Peste această stare defel încurajatoare şi pozitivă se suprapune atmosfera generală pe care o respira România anilor 35-40 ai secolului XX - o atmosferă încărcată, de aşteptări maştere. Dar chiar în aceste condiţii, scriitorul evreu (cu nume „românizat”) Mihail Sebastian are vise şi aşteptări, are momente bune, speranţe.

Unaspectinteresant,psihanalizabil,carecoloreazăînsemnările lui M.S. sunt visurile de noapte ale protagonistului, populate cu marile personalităţi politice ale momentului, dar şi cu prieteni sau rude. Cei ai casei: Mama, Papa, fraţii Benu şi Poldy reprezintă figuri relativ şterse ale relatărilor din Jurnal. Sebastian suferă pentru cei doi fraţi ai săi, unul concentrat într-un detaşament de muncă, celălalt soldat francez (războiul îl surprinsese în Franţa). n continuare în pagina 12

12 actualitatea literară n continuare din pagina 11 Pe Mama o compătimeşte uneori, făcând-o să treacă drept o figură tragică – cu Papa face adesea câte-o „belotă” (joc de cărţi). Dar cam atât… Fiecare din ei pare un actant fără consistenţă, simplă idee statică. (Acum, desigur, nici nu era în intenţia autorului de jurnal să-i ridice la nivel de personaje). Dar această atitudine îi lasă cititorului un gust amar, în locul unor oameni vii, „privirea” acestuia se izbeşte de nişte măşti oarbe. Asta în condiţiile în care tuturor (sau aproape tuturor) celorlalţi apropiaţi: Nae (Ionescu), Camil (Petrescu), Mircea (Eliade), scriitorul le schiţează un portret în mişcare. Chiar lumea de actori, regizori şi autori de teatru - simpli trepăduşi sau creatori geniali – se bucură în Jurnal de infinit mai multă consideraţie.

Este mediul în care se mişcă cronicarul dramatic şi, mai târziu, dramaturgul Mihail Sebastian. Se va zice - şi pe bună dreptate - că scopul declarat al unui jurnal adevărat nu este să facă „descrieri” spaţio-temporale, să realizeze „caractere”, ci doar să prezinte evenimente, situaţii, mişcări sufleteşti. Cu toate acestea (cum spuneam), cititorul onest se poate declara nesatisfăcut când persoanele cele mai apropiate, din familia diaristului, apar în economia lucrării ca personaje decorative, simpli figuranţi. Trataţi dintr-o perspectivă mult prea îndepărtată, cu totul şterşi, estompaţi, fantoşe de hârtie.

Pe de altă parte, din fiecare pagină a Jurnalului răzbate omenia profundă şi autentică, gândirea sănătoasă şi judecata justă a „personajului principal”, domnia-sa „naratorul”. Din tot conţinutul cărţii transpare conştiinţa valorii proprii, în condiţiile degradării continue a propriei persoane în cadrul tot mai nefast al mediului ambiant.

Dar, cu toate astea, parcă prea vede în jur, la un moment dat, numai nebuni ingraţi (dezaxaţi), fixişti, extremişti şi oportunişti. În condiţiile unui delir gardist generalizat, toţi prietenii apropiaţi pare că au devenit nişte antisemiţi intoleranţi. Începând cu mentorul său de la „Cuvântul”, profesorul Nae Ionescu (cu care se cunoştea din Brăila natală) şi continuând cu colegii şi prietenii de la Asociaţia „Criterion”: M. Eliade, C. Petrescu, C-tin Noica, E. Cioran, E. Ionescu. Imaginea tuturor se erodează în timp, pe măsură ce devin mai accentuat de dreapta; pentru moment, în însemnările diaristului sunt aspru încondeiaţi, înfieraţi, dar îşi păstrează, cu toate acestea, un locşor în sufletului prietenului Sebastian. Derapajele moral-politice le obnu-

bilează în ochii diaristului valoarea umană şi literară. Tracasat, oprimat, victimă a unei cecităţi de moment, M. S. nu sesizează realitatea subtilă că are de-a face cu personalităţi în mişcare, care vor deveni în timp figuri de prim rang ale culturii române. Sebastian confundă „naţionalismul” (autenticul sentiment patriotic, noţiune care se coace în Interbelic) cu antisemitismul gardist şi ortodoxist, gen Nae Ionescu, exacerbat, ce-i drept, în preajma şi apoi în timpul marelui măcel mondial. Pentru mulţi oameni de cultură români, luând forme nocive, paranoice.

Apoi, cum e şi firesc în vremuri de criză social-moralpolitică, există şi multă inerţie în viaţa omului/scriitorului M. Sebastian: „E probabil că, dacă aş avea (o) casă a mea, aş duce o viaţă mai ordonată, dar nu trebuie să agravez prin nepăsare şi inconsistenţă viaţa mea şi aşa prea destrămată” (526). Deşi participă uneori la ritualurile evreieşti care se săvârşesc la sinagogă sau în familie de marile sărbători (Roş Haşana, Hanuka, Iom Kipur), Sebastian nu este un practicant veritabil: „Sâmbătă a fost Iom Kipur. Nu încerc să pun ordine în „iudaismul” meu. Am postit. Am fost seara la templu, să aud sunând „şoiferul”(…) De ce? Cred?

Vreau să cred? Nu. Nici măcar atât. Dar e parcă, în atâtea gesturi inconsistente, o nevoie de căldură, de linişte” (527, luni, 11 octombrie, 1943). Dar nevoia de căldură şi linişte sufletească, general-umană (de sorginte divină) nu o covârşeşte pe cea legată de singurătatea cosmică a creaţiei.

Demnă de analizat este, în cazul creatorului de frumos M. Sebastian, problema singurătăţii. Pe de o parte o caută şi şi-o doreşte ardent (singurătatea benefică, liniştea creaţiei) - pe de alta veştejeşte singurătatea umană, fără perspectivă, fără viitor: „Sunt mereu singur. Fără disperare, dar fără bucurie. Cam letargic, cam somnolent” (550); „Mă simt mai singur ca înainte – biet celibatar care

contrapunct

nr. 44 n decembrie 2014

Mihail Sebastian, evreul şi omul

se agaţă de prieteni, din care înclină să facă tabieturi (…) „Am umblat după-masă prin oraş, apăsat de singurătate.

Nici un om cu care să stau de vorbă. Nici un cinematograf în care să pot intra” (545, 11 mai 1944). „Şi între timp viaţa ta adevărată e ca o insulă” (569). Are mereu în vedere scrierea unui „mare roman” care să fie un fel de saga bucureşteană, adunând împreună personajele celorlalte – sau/şi o cronică a evenimentelor din anii războiului, dar mereu amână să înceapă, copleşit de proiecte teatrale mai mult sau mai puţin semnificative, dar care îl ajută să supravieţuiască. (Mereu şi mereu se plânge de lipsa liniştii creatoare şi de lipsa banilor.) „M-am gândit în ultimul timp la marele roman pe care îl proiectasem cândva (…) Totul poate căpăta nebănuită amploare (…) Dar voi scrie? Voi mai scrie? Vegetez, mă târăsc de la o zi la alta, îmbătrânesc, mă uzez, mă pierd. Mai e ceva de făcut cu mine? Mai am exigenţe? Mai am aşteptări? (…) Decrepitudine fizică şi dezgust moral – asta e aproape tot. Dar pentru rest rămâne sărăcia, lipsa banilor, imposibilitatea de a găsi o soluţie, sentimentul de părăsire şi neputinţă” (419).

Dar există şi momente când norii se dau la o parte şi în viaţa autorului se face – temporar - lumină: „Nu sunt aşa de uzat încât să nu mai răspund la aşa chemări ale vieţii.

Mă credeam agonic. Nu, nu. Sunt încă un om viu. Mai am reflexe sănătoase. Din toată destrămarea, apatia şi prăbuşirea mea se mai poate reface o viaţă. Dar regăsesc în Bucureşti aceleaşi mizerii - poate altele noi” (468, duminică, 6 septembrie 1942, după o vizită la Corcova, moşia prinţului Bibescu). Ca în însemnarea zilei următoare să se lamenteze din nou: „Va trebui să nu mă las covârşit de mizeriile vechi şi noi. Va trebui să mă adun în mine însumi.

Dacă aş putea să fac şi să respect un program ordonat de lucru (lectură şi scris) poate aş reuşi să nu mă destram iar (…). Sunt în infern, dar în acest infern trebuie să găsesc un colţ de singurătate. Atât cât se poate”.

ELECTRIFFYING NEWS. „Trenul de zăpadă” – stoluri de avioane „Mă tem de furia germană (…) De altfel şi aici la noi circulă tot soiul de zvonuri sinistre în privinţa noastră (…)

Nemţii cer ca două trenuri cu evrei deportaţi să plece zilnic spre Rusia etc. etc. Entuziasm, buimăceală… Electrifying news… (pag. 483 – 12 nov. 1942).

Electrizante sunt ştirile de pe fronturi – deşi se repetă des şi expresia „pe frontul de… nimic nou”… Anul cel mai „lung” al războiului (după cum îl reflectă Jurnalul) a fost 1941. Dar 1942 îi urmează cu toate ameninţările şi complicaţiile lui.

Prin „ministrul” său la Bucureşti, baronul von Killinger, Germania îi cere lui Antonescu noi expulzări evreieşti. În aceste condiţii grele, evreul nostru se autosusţine moral: „Trebuie să încercăm să ne stăpânim emoţia – şi a vedea lucrurile mai limpede, mai cumpănit. Delirul e obositor.”

Sigur că excesul emoţional dăunează echilibrului sufletesc (pe atunci nu era în circulaţie cuvântul stres…). În repetate rânduri, în fiecare iarnă, evreii sunt convocaţi la curăţatul zăpezii. Uneori Sebastian, în calitate de cadru didactic, scapă de corvoadă, alteori amână cât poate (la fel procedează cu chemările la concentrare, mobilizare).

Dar până la urmă tot trebuie să execute cele 5 (10) zile obligatorii. Un episod emblematic, aproape poetic, e cel cu „trenul de zăpadă”, care nu-l aduce pe Moş Crăciun sau Sărbătorile de Iarnă: după ce mutaseră troienele zăpadă dintr-o locaţie în alta (ca la armată), zăpada are o ultimă destinaţie: Gara de Nord, de unde trebuie să plece spre… ţările calde: „Lucrat la „trenul de zăpadă”, operaţie care, în primele zile, privindu-i pe alţii, ni se părea teribil de grea. În realitate e mai simplu, ba chiar mai antrenant decât mă aşteptam. Am umplut câteva vagoane jucându-ne.

Am luat-o ca (pe) un sport. Cred de altfel că încep să fiu antrenat (…) Aproape că nu mai sunt sensibil la grotescul situaţiei (…) Ce e groaznic, e că dincolo de aceste zece zile care vor trece, care aproape au trecut, ne aşteaptă vechile mizerii şi spaime” (447 – marţi, 10 martie 1942).

Dar cele mai electrizante „veşti” sunt, totuşi, alarmele aeriene, care cu timpul se repetă tot mai frecvent; situaţii în care trebuie să laşi totul (cartea începută, pagina, rândul scris) şi să alergi într-un suflet la adăpost, unde poţi sta de la câteva ore la câteva zile. Cele mai grele bombardamente se abat asupra Bucureştilor în primăvara lui 1944, din aprilie până prin iulie-august: „Sâmbătă, 4 aprilie 1944. Patru zile după bombardament oraşul e încă în plină nebunie.

Buimăceala din primele clipe (nimeni nu ştia exact ce este – nimănui nu-i venea să creadă…) s-a transformat în panică.

Toată lumea fuge sau vrea să fugă. Pe străzi, la fiecare pas, camioane, căruţe, trăsuri (…) Majoritatea liniilor (de tramvai, n.n.) sunt încă blocate. Jumătate din oraş n-are lumină. Apă nu e. Caloriferele nu funcţionează…” (539); „Luni, 8 mai (1944). Am avut şi azi-noapte bombardament – al treilea în 24 de ore - , scurt, dar puternic. De câteva ori mi s-a părut că bomba care cădea era pentru noi (…) Astăzi oraşul era ca într-o zi de duminică. Magazinele închise, străzile goale. În jurul adăposturilor, lume care aşteaptă.

E ora 1 noaptea. Poate că nu vor veni. Aş vrea să dorm. Încep să fiu exasperat. Încep să mă gândesc şi eu la plecare.

Adăpostul nu-mi inspiră încredere. Au murit şi azi-noapte oameni, cam prin toate cartierele”; „Abea scrisesem azinoapte rândurile de mai sus şi a sunat alarma” (544).

Mai mult decât electrizantă este însă vestea întoarcerii armelor. Sebastian jubilează, alături de cea mai mare parte a poporului român, sătul de război şi inconştient de urmările acestui fapt. Cerul micului Paris se înnegurează de „stoluri de avioane” (dacă până aici ne-au bombardat

englezii şi americanii - acum, în disperarea lor de fiară rănită, ne pisează nemţii!): „Scriu rândurile acestea sub alarmă, dimineaţa. Seria continuă (…) Din stradă se vedea cum trec, departe, stoluri de avioane. În plin soare au o strălucire metalică. Uneori, când se profilează pe-un fundal de nor albicios, devin mate şi fumurii. Ieri şi alaltăieri au fost la Ploieşti. Astăzi se pare că sunt la Braşov” (554).

Uluitor pentru perspectiva noastră, a posterităţii, este entuziasmul cu care Sebastian îi primeşte (în inima sa) pe soldaţii ruşi: „Defilare de tancuri grele sovietice, pe Bulevardul Carol, pe sub ferestrele casei unde ne-am refugiat.

Spectacol grandios. Oamenii ăştia prăfuiţi, obosiţi, destul de prost îmbrăcaţi cuceresc lumea” (557). Cu toate crimele lor: violuri, jafuri la drumul mare („davai ceas”), şi alte multe măscări, evreul Sebastian are numai cuvinte de la laudă faţă de aceşti „flăcăi de aur” (n.n.), noii conchistadori proletari. „Şi, în ce mă priveşte, nu mă pot desface de sentimentul că e ceva de miracol în prezenţa trupelor ăstora, cu sălbăticia lor candidă. E încă un fel de vis. În jurul meu erau soldaţi, ofiţeri, cu tot felul de mutre (un mongol, un tătar, un maior cu o admirabilă expresie de bunătate, un tânăr soldat miop cu nu ştiu ce privire melancolică sub ochelari…) (567). La actriţa Beate Fredanov, are o întâlnire „admirabilă” cu doi scriitori sovietici, amândoi ofiţeri, redactori ai unei reviste de front, constatând că aceştia nu fac parte din masa sălbaticilor „bon enfants”.

Sebastian exaltă candida sălbăticie a soldatului rus, deplin conştient de urgenţa unor comandamente ale momentului istoric pe care-l trăia. În jurul lui are loc o teribilă îmbulzeală de ordin moral. Ţipete groase, vociferări stridente, comitete, comiţii…

Suflet pur, elevat, Sebastian se simte străin de toată această vânzoleală interesată, el, care toată viaţa a detestat datul din coate. Diaristul detestă „imbecilitatea îndoctrinată”: „E o îmbulzeală teribilă (de ordin moral) pretutindeni. Toată lumea se grăbeşte să ocupe poziţii, să valorifice titluri, să stabilească drepturi. Nu pot. Nu mă interesează. Nu vreau.

Cel mai bun lucru e aşteptarea. Acum nu se poate vorbi. Cel mult urla. E drept că ani de zile am aşteptat clipa în care să pot în sfârşit scoate un ţipăt de răzbunare - după atâta scârbă, după atâta dezgust (…). Ce am de spus voi spune la timp. În nici un caz astăzi, când nu se mai aude nimic de atâtea ţipete” (557).

Un stol de „grauri” cenuşii (n.n.) se lasă asupra grădinii noii mass-media (lingvistul Al. Graur face parte din prima redacţie a „României libere”): „Mă felicit că experienţa mea la „România liberă” s-a terminat repede, înainte de a-mi fi angajat acolo semnătura (…) primeam situaţia în măsura în care îmi dădea urgent posibilitatea să spun tare tot ce am tăcut, scrâşnind timp de cinci ani. În trei zile, după năvala lui Graur şi a bandei lui, am înţeles că intru într-o redacţie terorizată de conformism. Nu, nu. Mai bine scriu piese de teatru. Nedumerire, frică, îndoială. Soldaţi ruşi care violează femei” (558). Împotmolit în „această baltă balcanică”, scriitorul înţelege altfel decât majoritatea cuvântul libertate - această „necesitate înţeleasă”, cum o defineau comuniştii: „Mai departe? Nu ştiu. Mai departe începe viaţa. Un fel de viaţă care trebuie trăită. Singurul lucru după care am tânjit a fost libertatea. Nu o nouă definiţie a libertăţii - ci libertatea.

După atâţia ani de teroare nu mai avem nevoie să ni se explice ce înseamnă să fii liber” (564-565). „Poate ne şi amăgim când credem că setea noastră de libertate este una şi aceeaşi cu a marilor mulţimi. Nouă ne trebuie libertatea lui Montagne: o libertate de intelectual care îşi apără singurătatea. Ţăranii, muncitorii - oamenii de „gloată” - au cerinţe mai simple, mai tari” (566). Retrăgându-se în grabă de la „România liberă”, scriitorul refuză şi oferta foştilor colegi de a resuscita defuncta „Revistă a Fundaţiilor Regale”, intuind cu precizie că aceasta şi-a trăit traiul.

Deşi aprobă „necesitatea României de a merge cu sovietele”, mintea ascuţită a intelectualului evreu, om al cărţii şi făcând parte din poporul Cărţii, înţelege diferenţa: „El (Vişoianu, n.n) crede în libertate, dar acolo (în Rusia) nu este libertate. O mare spaimă a oamenilor de a vorbi, de a avea opinii (…) Nivel material şi intelectual scăzut. Mare ignoranţă - şi mare mizerie (…) E o lume fără rafinament.

Tot ce am iubit, discreţia, eleganţa morală, ironia, respectul ideilor, sentimentul estetic al vieţii, sunt imposibile într-o asemenea lume, care rezolvă alte probleme, mai imediate: foamea, frigul” (566).

Curând, însă, foarte curând, se va produce trezirea brutală din vis, după aceste prime entuziasme grăbite şi gratuite, formă fără fond. Însă M.S., trecut în lumea drepţilor după cinci luni de la încheierea Jurnalului, nu va mai prinde acea perioadă. (Dacă ar fi trăit, ar fi fost şi el inculpat în procesul Pătrăşcanu şi al grupului de prieteni comunişti împreună cu care făcuse o ultimă excursie la munte, la Diham. Acuzat probabil de vreun „deviaţionism” de la calea dreaptă…) … Cu „regrete şi speranţe” se încheie un jurnal dintre cele mai exemplare, din câte s-au scris cândva la noi sau aiurea.

Un material brut, necontrafăcut, cu o doză maximă de sinceritate (lipsindu-i „privirea peste umăr” către un cititor capricios şi pretenţios – „cititor făţarnic”…

Despre sintagma „tot restul” s-ar putea scrie pagini sau chiar studii întregi: „Ultima zi a anului. Mi-e ruşine să fiu trist. Este totuşi anul care ne-a redat libertatea. Peste toate amărăciunile, peste toate suferinţele, peste toate deziluziile rămâne totuşi acest singur fapt fundamental. Mă gândesc la Poldy, mă doare depărtarea de el, aştept să-l revăd - şi tot restul se topeşte în regrete şi speranţe.”

Remus V. GIORGIONI

nr. 44 n decembrie 2014

traduceri

Zhivka Balthadzhieva Născută în 1947, în Sofia, Bulgaria. Poetă, traducătoare de literatură, scenaristă. Publică articole de investigaţie şi eseuri. Autoare bilingvă, scrie în bulgară şi spaniolă.

Membră a Asociaţiei de Scriitori şi Traducători Bulgari.

Doctor „Cum Laude” în Filologie Slavă şi Lingvistică Indoeuropeană la Universitatea Complutense Madrid, Spania. Licenţiată în Filologie Bulgară, a doua specialitate: Limba şi Literatura Rusă, la Universitatea Kliment Óhridski, Sofia, Bulgaria. Profesoară la Departamentul

Homer Ghicind am rămas fără vedere. Şi acum mă trezesc în ochiul altuia.

Până şi degetul care îmi şterge lacrima fierbinte e al lui.

Se arde. Şi se mistuie.

Atâta mă doare şi cânt.

Ca să nu simt.

Divina Comedie Mai conectaţi de fiecare dată, fluturând între rănile noastre şi cele la care aspirăm.

actualitatea literară 13

spre furnici. Până unde săpăm în universul plan?

Invizibili şi (poate?) inexistenţi multimilioane de pierduţi.

*** Subiective abătute, silabe halucinante sub rugina privirilor.

Lumina sferică metabolizează câmpii, molecule enorme de cromozomi ai destinului promiscuu. Şi orice vorbă echivocă va fi doar un semn al stuporii mele în aerul eratic al Universului fără formă, fără cantitate.

Orfeu Mi-o înapoiază pe Euridice dar nu-i voi mai putea vedea umbra.

Mai conectaţi şi mai ocupaţi de fiecare dată să nu ne atingă nimeni, nici măcar cu privirea.

Mi-o înapoiază pe Euridice însă fără memoria iubirii ce coboară în infern.

Mai conectaţi de fiecare dată, mai mult

Mi-o înapoiază pe Euridice

de Filologie Romanică, Filologia Slavă şi Lingvistică Generală, Colaboratoare INTE Madrid, Reporter la Radio Naţional din Bulgaria etc. Poemele sale sunt traduse în aproape douăzeci de limbi. Colaborează cu ziare şi reviste din mai multe ţări. Dintre cărţile sale amintim: Fuga de real, Soare, Ovidiu priveşte Dunărea etc. Dintre scriitorii bulgari, a căror operă a tradus-o în limba spaniolă, amintim: Hristo Botev, Blaga Dimitrova, Nikolay Kanchev etc.

însă fără drumul dus-întors unde? şi cui?

Cum să mă găsesc?

de a decide propriile mele ne-lupte.

Sunt lira pe care o smulg cu dinţi şi unghii bacantele?

Perpetuu

Fără amintiri nu văd lumina de care mi-au vorbit zeii Tartarului şi razele – farmece ale scrisului.

Nici o mantră din cer pentru a le tămădui.

Antecedentele lovesc.

Incertitudine. Necunoscute.

Şi post-viitorul.

Mi-o înapoiază pe Euridice, dar din ce parte mă urmăresc paşii ei?

Străini În faţa ordinii existente. Şi după iubire.

Am coborât în adâncul meu şi m-au alungat.

Fără umbră.

Fără privire.

Poem

Până şi sângele meu arde în rana Altuia.

În venele mele am un cuvânt de iarnă, un cheag ce avansează şi avansează.

Un absorbant de lumină, o lamină de aur negru nano-structurată, şi absoarbe toată lumina. Un cuvânt lipsit de dragoste, un cuvânt autist. Loveşte zidurile cu fruntea însângerată. Se agită.

Se agită. Ceea ce a fost imaginat şi obloanele albastre ale amintirii se topesc în durerea lui. Doar şarpele continuă să fie o rază ce deschide focul, galben şi imediat, pe prag.

Nu sufăr deloc. Şi cânt.

Pentru că nu simt.

Veghe Singurătate vegheată, asistată de mulţimi, care îmi uzurpă dreptul

Nicolae BALDOVIN

eşti cea mai vie amintire a mea

Prezentare şi traducere de Elisabeta BOŢAN

Suntem ca doi pugilişti. Fiecare-n colţul lui de pat, ca doi păianjeni ce se privesc ca şi cum nicio muscă nu s-ar auzi în cameră. Avem mâinile goale. Cică aşa-i mai fair-play. În palme, totuşi, mângâierile de ieri vin mănuşă. Ne lovim nemilos fără să ne atingem şi mai ales fără să ne privim. Cu finalul aproape, ne clătinăm în paşii cu care cândva dansam pe la cine ştie ce chef ieftin. Nu aruncă nimeni prosopul. E pătat cu miile de picături dulciamoroase strânse-n timp. Sunt ani-iubire de când am păşit întâia oară în cantonamentul acesta. De atunci parcă ne-am pregătit pentru azi-ul ăsta neprogramat. Fiecare în colţul lui. Ştiu c-o să ne facem cu mâna. La revederele nu ratează niciodată. E cea mai curată lovitură. Ne ştergem obrajii şi ochii umflaţi care trădează rana. Îţi spun sincer că eşti cea mai vie amintire a mea. Mai ales că, încă resimt upercut-ul dragostei noastre.

soneria de la uşa cortului Îmi aprind o ţigară invers. Adică de la filtru. Toţi din jur se pun pe râs. Lucrurile nu stau exact aşa cum par sau impar. Într-un alt univers, îmi spune cuantica, aprind ţigara de unde trebuie. Aici mi-am luat libertatea s-o fac cum vreau. Într-un alt univers femeia trimite bărbatul la cratiţă. Acolo se ştie că cei mai buni bucătari sunt bărbaţii. Aici pisicile mă aleargă pe străzi noaptea când vin de la muncă. În acel univers Alt, chiar eu mă plantez mieunător direct în brazda din sânii femeilor. Aici observ în fiecare toamnă cum fruzele cad de pe pământ în copaci. Acolo, în lumea Alta, scriitorii scriu despre cum ar trebui să scrie cel ce stă sub copacul care îşi adună frunzele de pe jos. Ăsta e pentru mulţi copacul interzis. A fost şi în Eden. Doar că acolo şi-a pus ţărână în cap. În Eden frunzele erau doar pentru oameni. În lumea asta oamenii nu-şi mai acoperă părţile intime. Umblă cu ele pe stradă fâlfâindu-şi părerile. Aici existenţa se dă pe de-a moaca, care cum apucă, nu tentreabă nimeni. În Alt univers se câştigă. Aşa e cel mai bine, zic eu. Îmi sting, deci, ţigara de la filtru şi mă urc în ultimul dintre primele tramvaie. Sunt foarte atent la trepte. Sunt numai ochi şi urechi. Mă duc să-mi întâlnesc jumătatea sau cât o mai însemna din mine.

Eu sunt amorezul acela care se aşteaptă cu flori la uşa cortului.

jertFă!

Femeile nu poartă poşete. Le duc pe umeri. Le cară cu cârca. Asta e crucea lor. Sunt responsabile de păcatele noastre. E un fel de jertFă. Îşi etalează credinţa în vitrinele curate, nepătate ale magazinelor din centrul oraşului. Dichiseala e litera mare de la începutul Cuvântului. Dau paginile vitrinelor, pun poveşti în ele, până când muritorilor de rând le rămâne ceva în cap. Semnele de punctuaţie le punem noi. Plimbările lor sunt un nesfârşit drum spre Golgota. Ajunse acolo au tot dreptul să-şi desfacă părul din agrafe ca să-l adie vântul. Natura se revoltă. Ele parcă iau şi-şi bagă tot vântul în sub-fustele lor şi potolesc toată natura. În cele din urmă îşi înalţă privirea peste năsucurile lor ca nişte beţe cu care dirijează mersul împleticit al lumii. Ies din peisaj pe tocuri fiindcă ştiu că asta face fundul ferm. Tu te-ncrezi în toate astea, le-ai mai auzit la alţii. Asişti la un sacrificiu în faţa căruia nu poţi să nu-ţi faci cruce. Minunat mergi acasă şi cu pacea-n suflet îţi zici rugăciunea si-ncepi să-nroşeşti ouăle.

pudoar Ţi se aşează chilotul între buci ca o bancnotă veche într-o carte. Mă trezesc cu ochii-n numismatica între-bucilor tale. Dimineţile-mi colecţionează fantezii cu chiloţei dantelaţi şi pantalonaşi scurţi. Tu eşti în spatele cămăşii mele, prea mare pentru tine, ca un spectacol în spatele cortinei. Uiţi intenţionat unu-doi nasturi deschişi. Un sân se strecoară afară ca să simtă mai bine atmosfera. E rece în dimineaţa asta. Sânilor li se citeşte emoţia pe faţa cămăşii. Eşti tare emotivă azi. Între picioare parcă-ai purta două buze de copil ce salivează la o prăjitură super glazurată dintr-o vitrină a unei cofetării cu preparate scumpe. Te strecori prin cameră ca lumina printre jaluzele trase. Păşeşti pe covor ca un fachir în plin exerciţiu, doar ca să nu mă trezeşti. Dar eu mă fac că dorm şi te privesc printre degete (ca atunci când eram mic şi-n filme apăreau secvenţe deocheate) ca prin gaura cheii a imaginaţiei mele.

rău de muscă De ce beau muştele alcool? Să-şi uite jumătăţile. Poate. Să uite de copiii de muscă lăsaţi acasă. Posibil şi asta. Să lase în urmă bătaia pe acelaşi rahat. Alt rahat în fiecare zi, aceeaşi poveste. Niciodată destul. Mai găsesc uneori câte una, chiaună, lipită de fundul paharului.

Sunt de înţeles. Acolo se împrieteneşte rapid cu privirea mea. Dezamăgire în ambele tabere. Dau una peste alta chiar şi-a doua zi. Mahmure, se chinuie să se desprindă din perdea şi să ajungă afară sau măcar la geam. Musca şi privirea mea. Tovarăşe de fundul sticlei. Îmi scot pân’ la urmă privirea la plimbare pe geam. Atât îmi permit uneori. Nu costă nimic. E şi inutil dacă stau şi mă gândesc. După mine nu m-aş ridica niciodată din pat. Pe geam, pe alei, pe bulevarde, pe oriunde, acelaşi rahat. Inutil. Dimineaţa doar frecatul la ochi mă trezeşte de-a binelea. În fiecare dimineaţă mă frec la ochi. Azi am observat că musca nu mai era în perdeaua îmbâcsită de fumul de ţigară. Cred că şi ştiu unde e. Musca locuieşte acum în privirea mea. Exact în spatele pleoapelor. O simt în fiecare zi cum se foieşte prin cotloanele ochilor mei atunci când paharul ajunge la fund.

Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

Festivalul Naţional de Teatru 2014 s-a deschis la aceeaşi oră, în 24 octombrie, la Bucureşti (semn că timpul este pretutindeni la fel, adică trecerea prin culoarul său presupune aceeaşi vamă), dar în locuri diferite: cu Furtuna de William Shakespeare, regia: Alexander Morfov, la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“ Bucureşti, producţie a aceluiaşi Tea­tru, şi cu musicalul Viaţa-i mai frumoasă după ce mori, text şi regie: Mihai Măniuţiu, la Teatrul Odeon, producţie Teatrul „Tomcsa Sandor“ Odorheiu Secuiesc. Într-o Românie, stat unitar, suveran şi indepen­dent, liantul cultural româno-maghiar sau maghiaro-român a devenit (contează unghiul din care priveşti, căci fundalul este de aceeaşi fiinţă) un stil de viaţă (ceva se leagă prin întărire). Presimt (în marginea unei ipoteze) că o Românie teatrală fără maghiari ar avea mult de pier­dut, în sensul că maghiarul îl atenţionează pe român asupra unor lu­cruri şi-i dăltuieşte din absenţe, spre a rodi spornic, după cum, prin reciprocitate, românul îl însufleţeşte pe maghiar [deşi, „mândru, sclipirea lui i-a luat ochii“ românului, spune Mircea Vulcănescu în Dimensiunea românească a existenţei (Omul românesc), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1991, p. 20]. Iar o Românie teatrală numai cu români ar fi o ţară singură şi uniformă, în sensul că i-ar lipsi companionul care să-i spună despre sine că are atâtea de spus şi atâtea de făcut, desigur, împreună. Să nu uitam nici etnicul german, înţeles drept element de structură din fiinţa „omului românesc“, aducător de exactitate şi de „colocare“ că numai „acum“ şi „aici“ putem fi cu adevărat, modelând mioriticul „pe aici, pe aproape“ (Românul îl apreciază pe german „ca om cumsecade şi la treabă practic, cu nimeni nu s-a înţeles mai bine decât cu el“, spune acelaşi Mircea Vulcănescu în Op. cit.).

Aceste menţionate conexiuni româno-maghiare sau maghiaro-române, româno-germane sau germano-române, definind spiritual unitatea de neam mare şi bogat, „laolalta-apartenţă“ de „neam împărătesc“, sunt văzute în perimetrul fenomenului teatral. Atât şi nimic mai mult!

Referitor la spectacolul Furtuna am o singură obser­vaţie. Într-adevăr se bucură de o interpretare impecabilă şi transmite căldură ludică, de fapt căldura sufletului slav modelată de regia bulgarului Alexander Morfov, dar îi lipseşte nervul englezesc atins odinioară de Liviu Ciulei în versiunea Furtunii de la Teatrul Bulandra, iar astăzi numai Andrei Şerban l-ar putea regăsi (dacă s-ar încumeta să monteze The tempest la noi) şi, mai ales, are prea puţin din rafinamentul spiritului latin. Se ştie că teatrul în dimensiunea engle­zească a rostirii şi iluzionării scenice este un element de bază ce susţine „valoarea latină a culturii engleze“, potrivit lui Dragoş Protopopescu (Valoarea latină a culturii engleze, Cernăuţi, Institutul de Arte Grafice „Glasul Bucovinei”, 1923, p.

10.), unul dintre angliştii noştri de seamă şi un traducător de prim rang al „Marelui Will“ din timpul interbelic. La şirul de întrebări: „Pe ce a clădit neamul englezesc ca să construiască atât de trainic? Ce logodnă cu eternitatea s-a săvârşit în el ca să trăiască atât de continuu şi nestăvilit în eternitate? Ce har a primit el de l-a dus cu atâta sfinţenie şi-l duce mai departe?”, există un singur răspuns: „Harul latin”.

Celălalt spectacol de la deschiderea FNT 2014, Viaţa-i mai frumoasă după ce mori, text şi regie: Mihai Măniuţiu (am avut bucuria să-l cunosc pe regizor în Festival, să-l simt de aproape şi să-l „aşez” în înţelesurile mele) este un eseu scenic musical, în termeni blagieni, despre viaţă şi moarte. „În marea trecere“ îşi află chipul în (pe)trecerea din viaţă. Mai mulţi inşi sunt adunaţi într-un punct din spaţiu (de dincolo de timp), aidoma unei grădini a Paradisului (revine în imaginarul lui Măniuţiu, ca un leitmotiv, „insula promisă“ din Don Quijote, străbătută de personaje pe când viaţa lor trecea), având puncte comune cu o banală grădină de vară dintr-un cartier mărginaş. Personajele se joacă de-a viaţa şi de-a moartea, exersându-se prin cuvânt, melos şi dans (efectul energiei lor reîntemeiate este un amestec de bal şi abator), în acel „nimic nou“ (deşi o schimba­re se pro-duce: moartea utopiei proclamă vivacitatea supertehnologiei) de unde privesc trecerea planetelor şi tresar la apariţia Pământului pe care-l văd „acolo departe şi rece“, încercaţi de regrete sau de amin­tirea Paradisului pierdut.

teatru

nr. 44 n decembrie 2014

Colecţia de spectacole în FNT 2014 sau Cu ochii pe regizor

Spectacolul lui M. Măniuţiu mă trimite la textul În larg de Sutton Vane, montat de Victor Ion Popa, în 1928, la Teatrul Naţional din Cernăuţi şi remarcat la data respectivă pentru vi­zualizarea celor două universuri paralele: viaţă-moarte, real-fantastic, profan-sacru, printr-o îmbinare venită din continuitate. Devenirea ciclică pare să fie condiţia fiinţei omeneşti în acest sistem universal. „Dar piară oamenii cu toţi/ S-ar naşte iarăşi oameni”, spune Eminescu. În acelaşi regim, „un spectacol de...”, lucrat minuţios şi riguros, am remarcat alte două producţii scenice: De vânzare/For Sale, spectacol de Gianina Cărbunariu, Teatrul Odeon, şi Castingul dracului, spectacol de Radu Afrim, Teatrul Naţional Târgu-Mureş (Compania „Tompa Miklos“). Având ca motiv, pentru discursul scenic, peisajul „democraţiei originale” româneşti ce, din 1989 până-n prezent, a crescut în tonuri şi culori expresive până la un hilargrotesc sau degradant până la dezumanizare, spectacolul De vânzare/For Sale propune un nou limbaj teatral prin ca­re se demonstrează că realitatea şi-a ieşit „din ţâţâni“, depăşind limi­ta ficţiunii. În mentalitatea politicianului mărginit, egolatru şi im­berb, ruperea de trecutul comunist

înseamnă să vinzi totul, inclusiv pământul de sub picioare, în favoarea unor interese de grup, dar în pa­guba „prostitului popor“. Comunicările scenice între actori (cu priviri pe lateral), dar cu adresare către spectatorul ce este privit direct în faţă, devin inflexiuni de rostire, nu pentru a fixa o agitaţie, ci pentru a stârni străfulgerări spre a sparge carapacea în care zace prin­să realitatea românească, obosită de neîmpliniri şi de promisiuni de­şarte. De vânzare/For Sale este rodul unei regii feminine aprige – Gia­nina Cărbunariu – istovind, ce-i drept, actorul, dar necruţându-l nici pe spectator când îl obligă în răstimpul reprezentaţiei să-şi mute locul de şedere, desigur, drept leac pentru comoditatea şi nepăsarea sa. Şapte actori de excepţie pe care-i uiţi cu greu (ai impresia că şi la ieşirea din teatru ei continuă să te privească): Alina Berzunţeanu, Antoaneta Zaharia, Mihai Smarandache, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Gabriel Pintilei, Marius Damian, reţin spectatorul în raza privirii lor şi, prin cuvânt şi mişcare, îi modelează trăirea sau îi activează gân­dul, acroşând clişeul îndestulării de sine.

Castingul dracului, un spec­tacol de Radu Afrim (intrarea în perimetrul dramaturgiei pare să anunţe în regizor un autor interesant), aprinde farurile pe două aspecte din social: căderea unei dictaturi şi vieţuirea în democraţie (deşi, în spectacol, timpurile, în esenţă, sunt aceleaşi, firava diferenţă vine din ritm). Libertăţile democraţiei fără de reguli cresc vlăstarul unei alte dictaturi. Nu e o mirare, ci o dezvăluire la simpla butonare pe tastatura programatorului, spre a prinde în cadru întreg ambientul. Fe­ nomenul aparţine de firescul devenirii ciclice la întâmplare. Ciclicitatea socială nu poate fi înfrântă şi nici măcar stopată. Ea derivă din fiinţa omului în formatul său de a fi supus dicteului automat al egoului. Altfel spus, atât Divinul cât şi Diabolicul acţionează în om ca fa­ţete ale unei unităţi imperfecte ce-şi caută desăvârşirea.

Depinde care dintre ele, prioritar, vor însoţi omul în călătoria sa, spre descătuşare sau spre o mai departe înrobire. Şi-n Castingul dracului apare, ca element ce amplifică dramaticul, grupul statuar, însă mişcat pe orizontală. Este momentul când cei tre­cuţi de casting se-ntrec în faţa micului Ricki într-un spectacol oferit cadou de Levente (azi, prosper businessman, dar odinioară copilul ce a răsturnat tabloul cu Ceauşescu), fiului său la împlinirea celor şapte ani. După grupul statuar din Năpasta, Radu

Afrim se exer­sează în construirea acestor grupuri statuare şi pe verticală, introducându-l şi-n Hai lu lu Nu Hi You You (producţie UNITER 2013), prin care se omagiază spiritul Mariei Tănase.

Chipul şi cântarea ei se‑nalţă nu pe soclul de piatră, ci pe chipuri umane vii, debordând tinereţe şi senzualitate (ca şi cântecele Mariei Tănase) şi, prin urmare, tran­dafirul ei din glastră se va arăta înfloritor. Admirabilă devine, apoi, clipa când frumosul înfruntă moartea ca două eternităţi în dialog.

FNT 2014 a inclus în repertoriul său două musicaluri, demne de toată atenţia: West Side Story de Leonard Bernstein (Producţie FNT şi UNITER 2014) şi Cabaret de Joe Masteroff (pro­ ducţie Teatrul German de Stat din Timişoara), ambele în regia şi core­grafia lui Răzvan Mazilu.

Mişcarea în cele două musicaluri este preluată din liniile de mers ale omului, în sensul că gesturile şi atitudinile ce-i întemeiază actele de viaţă sunt revigorate în plan artistic prin emoţie şi relevanţă. De aici apare impresia de viu, natural şi suprem. Dinamismul şi armonia din interpretare presupun un actor special în ca­re să coabiteze firesc melosul din muzică, graţia din dans şi cuvântul din teatru. Dacă musicalul de la Bucureşti este expresia unei generaţii de tineri actori totali în devenire, musicalul de la Timişoara este ex­presia unui actor total trăind în teatru ca într-o familie.

Nu puţine la număr au fost, în Festival, comediile şi maniera de a mixa comicul.

Pe câteva dintre acestea le-am comentat în cronici separate, dar acum mă voi referi doar la una: Tartuffe sau Impostorul de Molière, regia: Victor Ioan Frunză (Teatrul Metropolis Bucureşti). Am observat, nu o dată, în paleta regizorală a lui V. I. Frunză preocuparea de a prepara diferite eşantioane de râs şi de-a le pune în comunicare. În Tartuffe sau Impostorul comicul se naşte din acea discrepanţă între canonicul stăpânind şi mutilând societatea şi formele în mişcare venite din percepţiile schimbate. Mantia comică, aşezată de regizor pe umerii personajului, face din acesta un captiv al propriilor stări pe care, din orgoliu şi din viclenie, respectivul le manevrează, deoarece maniera aceasta îl recomandă, dar personajul cade prins între normele societăţi şi, la un moment dat, se trezeşte deosebind binele de rău. Această pendulare între captivitatea propriilor stări şi capcana întinsă de societate provoacă râsul în cascade (se râde cu poftă la acest spectacol), dar şi râsul tăcut, mocnit, ce îndeamnă la reflecţii.

Spectacolul său Identităţi de Dumitru Solomon, Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, ce a deschis FestCo 2010, un experiment privind spaţiul de joc şi spa­ţiul de privit (actorul este scos din perimetrul scenei, iar spectato­rul, invitat să

părăsească fotoliul comod, urmează actorul pe treptele comicului din spaţiile anexe scenei) mi-a inspirat eseul Despre ceea ce numim râs, publicat în Teatrul azi, nr. 3-4/2011.

Cât de stăpână este limba română la ea acasă, chiar şi când se exprimă numai prin două din graiurile sale: moldav şi transilvan, o demon­ strează spectacolul Sânziana şi Pepelea de V. Alecsandri, regia: Al. Dabija (Teatrul Naţional „Lucian Blaga“ Cluj-Napoca). Al. Dabija are un dar şi un har: extrage cu dibăcie, din graiurile româneşti, comicul as­cuns.

Inexplicabila absenţă a lui Vlad Massaci, de la precedentele edi­ţii ale Festivalului, a fost, în sfârşit, reparată prin programarea spectacolului său Aniversarea de Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov (Tea­trul „Nottara“) la secţiunea „Maeştrii“. Felicitări, Vlad Massaci! (În ciuda opţiunii sale de a se considera un regizor de plan second, când locul său este în faţă; aura creaţiei sale străluceşte deasupra multo­ra). Un cuvânt de apreciere se cuvine şi pentru Cristi Juncu (coleg de tandem artistic al lui V. Massaci), regizorul Trilogiei belgrădene de Biljana Srbljanović (Teatrul „Anton Pann“, Râmnicu-Vâlcea), spectacol ce-i dezvăluie, printre altele, o calitate esenţială: formator de trupe de teatru.

Spaţii de conflict ce năruie sau consolidează intimitatea de familie par să-l intereseze, în mod aparte, pe Claudiu Goga. Aproape toate mon­ tările sale, de ceva timp, se-ntâlnesc în acest topos (Hamelin de Juan Mayorga, Jocul ielelor de Camil Petrescu, Cină cu prieteni de Donald Margulies, Pescăruşul de A. P. Cehov, Nebun din dragoste de Sam Shepard). Acasă, în miezul verii de Tracy Letts (Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ Iaşi) continuă tradiţia toposului în interpretări demne de un „Naţional“ (Emil Coşeru, Mihaela Arsenescu-Werner, Doina Deleanu, ca să enumăr doar câteva nume dintr-un colectiv artistic strălucitor) ce se pregă­teşte de sărbătorirea celor două sute de ani de teatru în limba română.

Având în vedere spectacolele prezentate aici cât şi celelalte văzute (nu prea multe la număr, dar suficiente să contribuie la formularea unei judecăţi), rămân la înţelesul că (împărtăşesc crezul doamnei Marina Constantinescu, potrivit căruia teatrul înseamnă „depista­rea lucrurilor solide, valabile, consistente pe care trebuie să le pre­iau din ce a fost până acum şi să le duc mai departe“ şi-n numele că­ruia s-a făcut selecţia şi s-a exercitat direcţia) ediţia a 24-a a Fes­tinului Românesc de Teatru se situează la cote valorice memorabile şi discutabile (cu diferenţe între ele) pentru înălţimea ce poate fi atin­să în acest moment spre bucuria tristeţii celor ce fac teatru, spre căderea pe gând a criticilor de teatru sau spre năvala spectatorilor ce au făcut sălile pline.

Remus V. GIORGIONI

nr. 44 n decembrie 2014

Armina Flavia Adam, Pierduţi prin toamnele iubirii, Editgraph, 2014

Iată un caz unic şi interesant: după ce Nicolae Silade a descoperit poeta A. F. Adam, şi a publicat-o în Actualitatea literară, a descoperit şi subsemnatul în dulapul redacţiei volumul de mai sus. Dar

dacă grupajul din pagina a noua a revistei este curat postmodern şi interesant, volumul descoperit în dulap este unul aflat la antipod, conţinând poeme în vers clasic iată şi subtitlul lui. Cartea de 80 de pagini a autoarei târg-mureşene conţine, până la jumătate, amintitele poeme, ca de la pag .42 să găsim şi câteva texte de romanţă, puse pe muzică de Marcel Morărescu. Ceea ce ni se pare un lucru mai puţin obişnuit, mai ales într-un volum de debut, care trebuie să fie... beton armat, din toate punctele de vedere. Acum să nu fim înţeleşi greşit: cartea Arminiei Flavia Adam nu e rea, versificările sunt peste medie, dar privită în oglindă cu pagina din revistă pare a fi vorba de alt autor (când de fapt e numai altă faţă a aceleeaşi personalităţi creatoare). În plus, poeziile din volum, fiind probabil primele încercări poetice ale autoarei, sunt cam apăsat eminesciene: Când în zori de dimineaţă/ Roua-şi tremură femurul/ Din pământ cu-aripi de ceaţă/ Înfloreşte tainic murul.// Iarba-mi pare verde piele/ Vis cusut cu amăgire/ Guturai al vieţii mele/ Prinse-n mreje de-amintire. Pe vremuri, debutul în volum era, în primul rând, mai dificil, iar apoi deplin definitoriu pentru viitorul poet. Din fericire (având în vedere slaba circulaţie a cărţii), cititorul de revistă rămâne cu altă impresie.

Matei Mircioane, Epopeea lui Ghimeş, Ed. Marineasa, 2014

Conţinând două volume între (doar) două coperţi, cartea lui M.M. este prezentată pe coperta a patra de consilierul editorial Viorel Marineasa. Jurnalistul şi prozatorul reşiţean se întrece pe sine în această proză, ceva între epopee şi roman (povestire mitică, în fond... la temelia lumii şade/ tronează povestea!). Avem de-a face cu o istorie mitică a Banatului (montan) în general – a Reşiţei în special: începuturile industriei siderurgice pe aceste meleaguri, pe vremea aceea rurale. Un roman scurt, dar bine articulat, închegat, care se citeşte cu mare plăcere, cuprinzând pagini, tablouri memorabile, coborâte parcă din mit şi din marea literatură a lumii. Nu degeaba povestea se vrea un soi de parafrază modernă după epopeea lui Ghilgameş (există în carte două tablouri absolut memorabile care imită lupta dintre cei doi uriaşi, prinţul mesopotamian Ghilgameş şi dublul său Enkidu). Acţiunea cărţii se petrece în timpul Revoluţiei din 1848, cu scene de război desprinse parcă din Războiul sfârşitului lumii, al lui Mario Vargas Llosa. Interesantă - şi foarte reuşită - este atmosfera de familie: există cel puţin trei familii monografiate (chiar

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

fără un arbore genealogic complet, ca în Cei o sută, de Gh. Schwartz).

Octavian Doclin, Ada D. Cruceanu, Faţă în faţă (2), publicistică, Marineasa 2013

A apărut volumul doi al cărţii prezentate de noi într-un număr anterior al revistei, cuprinzând din nou: Atitudini, Anchete literare, Portrete sentimentale, Interviuri, Restituiri, comentarii, cronici literare şi plastice (toate - secţiuni ale cărţii). Un volum alert, de strictă actualitate publicistică, în care găsim de toate: interviuri şi răspunsuri la anchete literare, publicate după apariţia primuluiu volum. Cei doi autori îşi revendică fiecare partea sa din conţinutul volu-

mului: 125 de pagini Octavian Doclin, restul până la 240 Ada D. Cruceanu (cu alte cuvinte, spaţiul e împărţit frate/frăţeşte.

Cartea este prefaţată de un articol/ răspunscolectiv,intitulatRegionalizarea în vestul României, semnat de ambii au-tori. Un răspuns la Dezbaterea publică a Asociaţiei Culturale Ariergarda Timişoara ţinută la Bastion, Salonul Vega.

Dar fiind prea bogată în idei şi în conţinut, se pretează la o tratare aparte şi merită citită, nu dar parcursă.

Ion Şerban Drincea, Alfabetocraţia gândului, Brumar, MMXIV

Cartea jurnalistului-poet I.Ş.D. se bucură de aprecierea a trei scriitori cunoscuţi, care-l prezintă pe coperta a patra: regretata Olimpia Berca (nu de mult trecută la cele veşnice), Diana Câmpan şi Constantin Cubleşan. Are ca motto cunoscutul vers apocaliptic care spune: Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul (Ap. 22:13). Avem în faţă o poezie de atitudine (cum remarcă şi C-tin Cubleşan), care îmbină trăirile/ experienţele cotidiene cu un calofilism livresc.

Jumătate din conţinutul (de doar 66 de pagini) al cărţii este ocupat de poeme din ciclul ERATĂ: de la I – XXIX. Titlurile sunt relativ simple: Insula visată, Ţinuturi ciudate, Drumuri uitate – printre ele se descoperă presărat şi câte unul interesant: Aduceţi-vă aminte de când culegeam raze cu mâna/ şi soarele era darnic cu mine/ cobora până la înălţimea capului meu/ să le aleg pe cele mai luminoase (Culegeam raze cu mâna). Iar eratele sunt poeme cu un conţinut potenţat existenţial: Când miam adunat drumurile în tălpi/ nu le-am ştiut sfârşitul/ m-am oprit doar la câteva intersecţii/ unde am sădit câte un pom/ lângă pantofii mei găuriţi/ îngropaţi lângă rădăcina lor (Erată XXI).

Geo Galetaru, Hai să ne jucăm de-a rima, Eurostampa, 2014; Geo Galetaru, Cei ce se întorc spre seară, Editura Rafet, 2014

Autor prolific care – o spun şi o repet – merita de mult să fie membru USR, nu se joacă de-a rimele nici măcar într-o carte pentru copii (primul din cele două titluri), ci doar scrie mai accesibil, la nivelul lor.

Cât priveşte a doua carte, citim pe spatele paginii de gardă: Carte premiată în cadrul proiectului Festivalul Internaţional de Creaţie Literară Titel Costantinescu, ediţia a VII-a; Premiul Mircea Micu. Cartea, de 110 pagini, conţine titluri - şi poeme

- interesante, aranjate în patru cicluri: Surâsul de dincolo de zăpezi, Cheia şi sensul, Silogismele însingurării, Un semn în iarna care pleacă. Iată şi două exemple concludente: poezia locuieşte în ţinuturi îndepărtate/ ea vine în inima ta/ în fapt de seară/ din limbul acela ciudat/ unde plâng magnoliile/ îi deschizi uşa:/ un musafir în fapt de seară... (Poezia în fapt de seară); în fiecare zi/ repet aceleaşi gesturi/ maimuţa mă priveşte/ din turnul ei de fildeş/ ca pe o ciudăţenie/ a naturii/ umane (Ciudăţenie).

Lia Alb, Maica Anghelina, Editura Marineasa, Timişoara

Cartea arădencei Lia Alb, prezentată călduros şi competent de Cornel Ungureanu, este o proză interesantă despre mitul autohton al Blajinilor, un mit creştin cu vădite rădăcini pre-creştine. Scriitor profesionist, cu pagini bune despre Sărbătoare, despre împliniri sub semnul sacrului, Lia Alb reuşeşte să transcrie o experienţă spirituală esenţială, într-o carte ce se poate aşeza între cele înalt validabile de literatură religioasă din România – scrie eminetul critic.

O călugăriţă-străjer, pusă de superiorii ierarhici să întreţină o mănăstire veche aşezată în preajma unei mlaştini ciudate (unde se află Locul fără fund), reprezintă un punct irezistibil de atracţie pentru un alt personaj feminin, Mona, mare politiciană, preşedintă de a partidului aflat la putere, şi preşedintă a Consiliului Judeţean. Chiar ritualul cu pricina (numit Marea Vestire) pare o liturghie păgână, nu lipsită de farmec mitic, anistoric, ancestral. O dată pe an, în Săptămâna de după Paşti (Săptămâna luminată), după reţete speciale, femei iniţiate în acest ritual pregătesc colaci în care se înfige câte-o lumânare care, alături de coroniţe împletite din flori de câmp şi coji de ouă roşii, se lansează pe o apă curgătoare (Mureşul, în speţă). Acest cortegiu iniţiatic ajunge în final într- bulboană a unui lac - sau mlaştină, care reprezintă locul de trecere spre Lumea de Dincolo, subpământeană, lumea Blajinilor. Astfel încât, aceşti oameni pedepsiţi de la începutul lumii să locuiască în întuneric se vor putea bucura şi ei de Învierea Domnului. [Nu vi se pare că acest mit al Blajinilor (sau Rohmanilor) consună cumva cu ipotezele paranormale referitoare la o civilizaţie intraterestră...?]

Daniela Micu, Sufletul al doilea, Aius, Craiova, 2014, Colecţia Poesii

Cu o Postfaţă de Petrişor Militaru (care este şi redactor de carte) şi prezentarea de pe coperta a patra făcută de Cătălin Ghiţă şi Luiza Mitu, volumul de debut al Danielei Micu este bine echipat spre a ieşi în lume (cu toate că este o plachetă conţinând doar 50 de pagini de poezie). Daniela Micu scrie o poezie ludică şi rafinată, în care senzorialul este filtrat prin prisma intelectualului (C. G.); ...Sufletul al doilea este o răsturnare arhetipală a universu-lui... şi, totodată, reconfigurarea lui... (L.M.). Totuşi, după gustul nostru, versurile poetei şi traducătoarei craiovene, redactor la revistele Mozaicul şi Sisif, sunt cam prea apăsat suprarealiste - fără ca aceasta să facă vreo atingere valorii lor în sine: mâini ruginite pe garduri/ o bucată de fustă/ atunci când s-au ridicat ochii/

mai sus de grinzile reci/ de pe care curg copii... (S-au ridicat ochii în cele două sahare). Asta nu înseamnă că n-o mai aşteptăm să colaboreze la revista noastră, mai ales cu cronici literare.

Daniel Marian, O bibliotecă pentru balansoarul meu (vol. 4), Amanda Edit

Volumul patru de critică literară al lui D. M. combate despre scriitori importanţi, dar şi în legătură cu poeţi cunoscuţi din zona noastră. Îi regăsim în conţinutul cărţii, alături de Pavel Şuşară, Miron Ţic Ion Scorobete şi pe Geo Galetaru, Nicolae Silade, Ioan Vasiu. Cităm (aproape) la întâmplare din cronica dedicată colegului

nostru N.S., la recentul volum bine primit de critică şi publicul cititor, Iubirea nu bate la uşă: Nici vorbă c-ar putea exista Nicolae Silade fără iubire; ar fi ca şi ceasul fără ticăit, ca un copac ancorat în aer, ca o undă într-un spaţiu al nemişcării...

Acum e-adevărat, nu există pe lume niciun bărbat care să poată... funcţiona fără iubire. Dar la unii aceasta e un adevărat pereptuum mobile: principiul dantesc, care mişcă luna e le altre stelle...

Serghei Esenin, Dor de Rusia, (Traducere de Adrian Bucurescu), Ed. Singur, Târgovişte, 2014

O nouă traducere a marelui rus - şi orice nouă încercare de a transpune un poet într-o altă limbă reprezintă un efort lăudabil. În Nota traducătorului (dedicată Olgăi Kuzneţova, din Novosibirsk), A. B. remarcă faptul că ”Poezia lui Serghei Esenin este un tezaur de metafore. În traducere... ea poate rămâne fermecătoare, dar... profunzimea unor mesaje se pierde. Totuşi, geniul poetului răzbate şi în româneşte”. Unul din testele posibile ale traducerii este poemul Ah, voi sănii! Of, cailor, cai! - sau O sanie-n goană – sania s-o vezi - , pe care traducătorul de azi al lui Esenin îl trece cu bine. (În traducerea altora, aceste titluri sună în alt fel. Dar cât de bine sună ele în original!) La sfârşitul cărţii găsim, în loc de postfaţă, un mic studiu despre posteritatea lui Esenin, intitulat ”Poeţii se salvează numai în cer”, apărut într-o primă variantă în suplimentul Aldine al ”României libere” din 17 iunie 2006.

Maria Niţu, Reciclare la cubul rubik, eubeea, 2014

Cu un conţinut de ”prozoeseme şi alte farafastâcuri” (care constituie subtitlul cărţii), a şaptea carte a proaspăt validatei – ca scriitoare – Maria Niţu este oarecum în topul cărţilor sale. După ce şi-a încercat pana în poezie, cu volumul din 1997 En gros şi en detail, după patru volume de critică şi eseu literar, Maria se întoarce la una din dragostele sale dintâi, proza scurtă (al doilea volum, cel din 2002, intitulânduse ”Aşteptările slăbănogilor”. Cât priveşte conţinutul actualului volum, alături de numitele ”prozoeseme” (un soi de eseuri prozastice şi alte, desigur... farafastâcuri de autorlâc feminin), regăsim şi unele proze publicate în timp în diverse reviste literare, printre care Pubi din Căpâlnaş Express, Oamenii curcubeului, Gramofonul de la rever. Dar volumul al doilea de proză scurtă al scriitoarei M. N. e unul serios, care suscită o tratare aparte.

16 actualitatea literară n Romanul Captivi, de Norman Manea, a fost publicat în SUA

Captivi (Polirom, ed. a II-a, 2011), de Norman Manea, „un roman uimitor despre România postbelică, despre limbă, identitate şi pierdere”, a fost publicat în această lună de prestigioasa editură americană New Directions.

Versiunea în limba engleză, care reprezintă traducerea acestei a doua ediţii, este însoţită de un cuvînt înainte al autorului („În loc de introducere”) şi de o postfaţă a traducătoarei, Jean Harris. Romanul, cenzurat la prima sa apariţie, dezvoltă o întreagă incursiune psihologică într-un cadru social bine determinat România anilor ‘50. Personajele, în amintirea cărora trauma războiului este încă proaspătă, dar care sînt sensibile şi la micile plăceri ale vieţii, sînt prizoniere într-o societate dominată de etica comunistă a muncii şi disciplinei, de demagogie şi suspiciune. „O disperare mută, redată cu o strălucită precizie de către un maestru.” (Library Journal) „Un scriitor superb, care ne oferă o mărturie extraordinară despre viaţa intensă şi dramatică din timpul uneia dintre cele mai groteşti şi feroce dictaturi. Norman Manea scrie fără amărăciune sau resentimente, cu o incredibilă libertate a spiritului, cu fantezie şi chiar cu umor.” (Mario Vargas Llosa)

meridiane

nr. 44 n decembrie 2014

Konstantin Dimitrievici Balmont Konstantin Dimitrievici Balmont (1867-1942), un traducător renumit şi unul dintre marii poeţi simbolişti ruşi, a fost fiu de moşier, dar un adept al convingerilor de stânga. Pe vremea studenţiei, a participat la mişcarea revoluţionară socialistă a studenţilor ruşi, fapt pentru care a fost exclus din universitate. A debutat la 18 ani, cu trei poeme, în gazeta Zivopisnoe Abazrenie. La 25 de ani a avut o tentativă de suicid. A călătorit de multe ori în Occident şi a avut un larg contact cu literatura occidentală. A tradus din germană, franceză şi engleză. Foarte apreciat în Occident şi în Europa de Est, se spune că l-a influenţat, la noi, pe Ştefan Augustin Doinaş. Din cauza convingerilor de stânga, Poliţia

ţaristă l-a arestat de câteva ori şi i-a confiscat manuscrisele. A fost chiar deportat, pentru scurtă vreme însă, în Siberia. Deşi nu a fost un disident al regimului comunist, dar nici iubitor al stalinismului, Balmont pleca din Rusia şi se întorcea când dorea el. Stalin nu l-a oprit niciodată. A trăit multă vreme în Franţa şi a fost căsătorit de trei ori. Spre sfârşitul vieţii a început să aibă tulburări mintale şi pierderi de memorie. A murit la 23 decembrie 1942, în Franţa, la Azilul Rus din Paris.

Este înmormântat la cimitirul Noisy Le Grand. Pe piatra lui de mormânt scrie doar atât: ”Constantin Balmont. Poet rus”. Apare pentru prima dată în limba română, graţie traducerii realizate de prof. Alexandru G. Şerban.

Spre infinit În capelă e totul ca-nainte, Cădelniţe se aud fâlfâinde. „Eu am râs şi am glumit.

Nu cumva tu ai iubit”?

n Romanul “Cerul din burtă”, de Ioana Nicolaie, în Bulgaria

Romanul Cerul din burtă (Polirom, ed. a II-a, 2010), de Ioana Nicolaie, a fost publicat în Bulgaria, la Editura Balkani 93 Ltd., traducere de Vasilka Aleksova. Ediţia bulgară a fost lansată la Tîrgul Internaţional de Carte de la Sofia, 2014, în cadrul căruia România a fost invitatul de onoare. Cerul din burtă are drept coloană vertebrală povestea magică - pînă acum nescrisă - a celor nouă luni de sarcină. Personaje centrale sînt femeia care parcurge uluită maternitatea, ca secvenţă de viaţă pe care numai ea o poate cunoaşte, şi copilul nenăscut care creşte şi se apropie tot mai mult de lume. Mica/mare istorie la care eroina este părtaşă aluvionează detaliul medical şi amintirea, „vocile” altor mame, ştiri preluate din medii sau pasaje din cărţi de specialitate. Construită pe mai multe paliere – fiziologic, poetic, filozofic, mistic –, folosindu-se de principiul jurnalului şi de tehnica poeziei, mixînd postmodern stări şi poveşti, Cerul din burtă este o carte profundă şi seducătoare. Romanul Cerul din burtă a fost publicat şi în suedeză, în 2013.

Fumegos şi trist e tremurul de lumânări, Pe icoane, lumina-i de împrumut.

Fiecare vrea, în biserica de temut, O lumânare de la alta să aprindă în legănări. În capelă va fi totul ca-nainte.

Din cădelniţe uşor foşnet se pierde. „ Ah, păcătosule! Tu ai glumit!

Jale mie şi amar! Eu am iubit”.

Zburătorul Precum versul naratorului popular Din vechimea încărunţită, Din recele depărtat crepuscular, Poartă spre noi visarea încremenită Aşa născute-n beznă, în miez de noapte, Chemările ceasului din turnuri, De sufletul meu sunt repetate Şi urcă precum glasuri în murmururi.

Trag spre mine cu rugăciuni şi ropote: „Vrem să trăim în a ta minte”.

Semnalează cu tainicele şoapte: „Ascultă cum cântăm fierbinte.

Amuţim, precum blestemele, Creştem, ca valul lovit de stânci.

Deschide făr’de păcate braţele – Să ne îmbrăţişăm cu tine ca atunci.”

Am privit şi dintr-o dată, pe neaşteptate, Razele lunii, sărutând ceţurile, S-au aşezat, ca giulgiuri întunecate, Dinaintea mea, acoperind poditurile.

n Premiul Nobel pentru Pace 2014: Malala Yousafzai

La doar 17 ani, Malala Yousafzai, autoarea bestsellerului Eu sînt Malala, devine cea mai tînără laureată a Premiului Nobel pentru Pace. Cînd talibanii au ocupat Valea Swat din Pakistan, printre foarte puţinii care au îndrăznit să protesteze a fost şi o fată. Malala Yousafzai a refuzat să tacă şi a luptat pentru dreptul ei la educaţie. În 9 octombrie 2012, la 15 ani, Malala aproape că a plătit cu viaţa această îndrăzneală. În timp ce se afla în autobuzul care o aducea acasă de la şcoală, a fost împuşcată în cap de la mică distanţă. Deşi aproape nimeni nu mai credea că va trăi, Malala s-a însănătoşit, iar fetiţa născută într-o regiune din nordul Pakistanului a ajuns să ţină discursuri în sălile sediului ONU din New York.

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

În fiecare clipă se schimbă la pleoape Şi-in fiecare clipă doreşti să o vezi.

Dar în turnuri sună iarăşi ceasurile Şi iar s-aude un geamăt necunoscut, Nu ştiu ale cui sunt chinurile Şi care-i pieptul din care s-au născut. Ştiu doar, chiar simt, foarte atent – Făr’ să deschid ochii, încruntat Că sunt o jertfă şi sunt prezent, Că dulcele ceas s-a terminat Uite că acum se desfăşoară Umbra mea atâta de respinsă, Pe buze i se vede prima oară, Roşul aerian, noua zi aprinsă.

Pace în lume, pace oamenilor binevoitori.

Pace oamenilor răuvoitori le doresc.

Pace acelora orbiţi pe câmpul războaielor Pace acelor care în vise-ntunecate şerpi adăpostesc.

O, slavă Soarelui înflăcărat în înălţimi, O, slavă Cerului, Stelelor şi Lunii.

Aştept, culcat, ca un cadavru ce aude.

S-a ridicat o umbră răscolind întunecimea Şi-această fantomă, ca nopţile zălude, S-a alipit atunci de inima mea.

Câtă durere şi câtă pasiune, Mi-ar fi tare dulce să o lungesc!

De parcă s-ar slăbi-n conexiune Un fir, pe care nu pot să-l strivesc!

Umbra se apleacă tot mai aproape, Îi arde focul din ochii verzi, Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Ion MOLDOVAN (ioni_75@yahoo.co.uk)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

Alexandru G. ŞERBAN (alserbaniasi@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Toţi – fie în ceruri - în orice soartă toţi sunt egali.

Sunt fericit şi de asta îi chem cu mine şi pe amorali.

Păşiţi în viaţă, voi oamenii binevoitori Păşiţi în viaţă, voi oamenii răuvoitori.

Dumnezeu a creat lumea din nimic

Pace oamenilor binevoitori

Şi în fiecare giulgiu – o arătare, Ca o furtună încă nenăscută, Buzele cer dulce abandonare, Ochii privesc ca moartea cunoscută.

Pentru mine nu mai sunt pe lume defel inutili, Din înălţimi îi chem şi pe cei aflaţi în adâncimi.

Dumnezeu a creat lumea din nimic, Învaţă, pictore, de la el câte un pic Iar dacă al tău talent e doar un firicel Creează tu minuni cu el, Creşte cu el păduri necuprinse, Tu însuţi, ca pasărea din basme, Înalţă-te sus, spre cerurile-aprinse, Unde luminează fulguiri ca libere fantasme, Unde veşnicele ruperi de nori Gonesc prin bezna albastră adeseori.

Anita Am fost dorit de ea.

M-a subjugat ca o hoaţă Spaniola zveltă, cu ochii arzători.

Ca zarea depărtată sclipea a nopţii ceaţă, Iubirea şoptea cu voci pătrunse de fiori.

Cu armonia din cuvinte ea m-a aprins pe viaţă Spaniola brună, cu ochi adânci şi râzători.

Alcovul s-a lărgit aerian şi dantelat.

Ea nu şoptea: ”Lasă-mă… Nu se cade!”

Nici fiicei Nordului, nici nimfei din lacul îngheţat Nu i-am tot şoptit: „Anita! Adorată dintre menade!”

Tigroaica însetată tremura colo, pe pat Dar mie-mi trebuiau ale ochilor ei arcade.

Traducere de Alexandru G. ŞERBAN

Adresa redacţiei: web: www.actualitatea.eu Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Cosmote) Tiparul: West Tipo International Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediile USR Bucureşti