Actualitatea literară 45

actualitatea literară

nr. 45, anul VI

ianuarie-februarie 2015

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n Nicolae SILADE

n George MOTROC

O altă de propunere pentru romanul anilor 2013-2014

n Magda URSACHE

Dreptul la concordie

Despre îndumnezeirea omului şi luarea de fiinţă

n www.actualitatea.eu n

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Gheorghe SECHEŞAN, Adrian Dinu RACHIERU, Titus CRIŞCIU, Ionel BOTA

n poezie: Radu Cârneci, Bianca Coştiug, Octavian DOCLIN, Gheorghe GRIGURCU, Lucian MĂNĂILESCU

n meridiane

n proză: Catia MAXIM, Dan FLORIŢASERACIN

a n a i u a c d les u c i m

Olga del Carmen Becerra Pérez

Prezentare şi traducere de Elisabeta BOŢAN

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Citeam la Eschil: “a suferi spre a înţelege” şi mă întrebam dacă nu se poate altfel. Eu aş fi spus: doar cel care suferă înţelege! Dar prin suferinţa de care am avut parte în tinereţea mea am înţeles că Eschil avea dreptate, că nu se poate altfel şi că suferinţa asta ţi-e dată, nu îţi poţi provoca tu însuţi suferinţă pentru a înţelege.

M-am întrebat de multe ori de ce trebuie să sufere omul pentru a înţelege. De ce nu e destul să iubească? Poate pentru că iubind şi bucurându-te de iubire trăieşti în sferele înalte ale vieţii, dar nu ajungi la profunzimea ei. În schimb, dacă iubeşti şi nu te bucuri de iubire, ajungi la suferinţă şi prin ea la înţelesuri. Iar înţelegerea lucrurilor lumii poate fi asemuită cu îndumnezeirea omului, cu înălţarea lui deasupra lucrurilor lumii.

Citesc acum la Nae Ionescu: “fericirea adevăratului înţelept stă în cunoaşterea adevărată, care e cunoaşterea fiinţei supreme, iar iubirea este forţa în virtutea căreia cunoştinţa urcă trepte din ce în ce mai înalte”. Probabil că Nae Ionescu nu se referea aici la iubirea lumii, ci la iubirea cunoaşterii, la iubirea fiinţei supreme, adică la iubirea lui Dumnezeu. Pentru că, spune el mai departe, “a iubi pot numai înţelepţii, filosofii, şi numai urcând treptele cunoaşterii”. Şi asta e adevărat. Dacă toată lumea e în stare să iubească, “a iubi pot numai înţelepţii”, pentru că numai ei înţeleg iubirea ca fiind esenţa vieţii.

Astfel, ceea ce părea a fi o contradicţie între aserţiunea lui Eschil şi spusele lui Nae Ionescu, devine o completare: “a suferi spre a înţelege şi a înţelege pentru a iubi”. Iar “dacă ţelul suprem al cunoaşterii este atins, spune mai departe Nae Ionescu, cel care cunoaşte se confundă cu însăşi fiinţa supremă, supremul bine şi supremul frumos”. Are loc, cu alte cuvinte, îndumnezeirea omului, înălţarea lui deasupra lucrurilor lumii.

Este nivelul la care a ajuns şi Nietzsche, fără dorinţa sau puterea de a merge mai departe.

Pentru că abia de aici începe o existenţă cu adevărat spirituală. Abia după confundarea cu fiinţa supremă, cel care cunoaşte ia într-adevăr fiinţă, se naşte din sine, prin sine şi pentru sine.

Aceasta este adevărata naştere, prin care cel care cunoaşte vine în lume, devine lumină a lumii, spiritul viu care străbate veşnicia. Înţelept şi plin de iubire, el ne dăruieşte înţelepciunea sa şi iubirea ca şi cum şi le-ar dărui sieşi. Iar nouă nu ne rămâne decât să fim asemenea lui.

“În ciuda faptului că cititorii se împuţinează de la o zi la alta, numărul cărţilor sporesc de la o lună la alta. Tot mai mulţi necunoscuţi bat la porţile literaturii, fără să fie chemaţi.

Unii dintre ei, foşti generali de armată sau colonei de miliţie, sau chiar foşti securişti nu găsesc altceva mai bun de făcut cu pensia lor de mii de lei decât să o investească în tipărirea unor cărţi de doi bani.“

n ilustraţiile numărului n

nr. 45 n ian.-feb. 2015

Ce caut eu în literatură şi ce vrea literatura de la mine?

Nicolae SILADE

Despre îndumnezeirea omului şi luarea de fiinţă

Ilustrăm acest număr cu acuarele semnate de Victor Vlad Delamarina, lucrări care se află în custodia Muzeului Banatului din Timişoara

opiniile noastre

Gândeşte cu ochii închişi şi inima deschisă!

Acum ştiu. Totul începe cu Eminescu şi se sfârşeşte cu Eminescu. În literatura română, bineînţeles. Omul deplin al culturii române, cum îl consideră Constantin Noica, cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc, cum bine zice George Călinescu, Mihai Eminescu pare a se răzbuna în acest an, tocmai prin premiul care-i poartă numele şi chiar de Ziua Culturii Naţionale, pe cei care au avut tupeul să-l cenzureze sau să-i conteste genialitatea.

Se binecunoaşte scandalul mediatic creat după 15 ianuarie 2015, când, la Botoşani, vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Gabriel Chifu, a luat marele premiu de poezie “Mihai Eminescu”, pentru că, zice-se, preşedintele juriului a fost chiar Nicolae Manolescu, şeful USR. Prin urmare, nu voi continua aici cu detalii despre acest aspect. Suntem, la urma urmei, o revistă a unirii scriitorilor din România, nu a dezbinării lor. Încercăm, astfel, a respinge din start orice idee şi orice acţiune care i-ar dezbina şi mai mult pe scriitorii români, îndestul de învrăjbiţi. Dar, cum tot răul este înspre bine, cred că toate luările de atitudine în această chestiune, adresate conducerii USR ori scriitorilor de bună credinţă, ar trebui tratate cu maximă seriozitate, întru binele tuturor, iar nu ca o dispută între tabere.

O anecdotă pilduitoare în acest sens mi se pare mai mult decât utilă. Se spune că era odată un rabin, vestit pentru înţelepciunea sa, care a trebuit să judece un diferend între doi împricinaţi. După ce l-a ascultat cu atenţie pe primul, îi spuse: “Ai dreptate”. După ce l-a ascultat cu atenţie şi pe cel de-al doilea, i-a răspuns acestuia: „Aşa este. Şi tu ai dreptate”. Atunci, un martor al întregii scene, îl întrebă, nedumerit, pe rabin: „Păi, cum vine asta, rabine? Nu se poate să aibă amândoi dreptate!”.

Iar rabinul cel înţelept îi răspunse: “Aşa e! Şi să ştii că şi tu ai dreptate!” În ceea ce mă priveşte, şi ca să revin la titlul acestor opinări, nu pot să nu mă întreb, din ce în ce mai des, ce caut eu în literatură şi ce vrea, de fapt, literatura de la mine, în caz că ar vrea ceva.

E adevărat că am fost atras de litere încă din copilărie, dar nu m-am considerat niciodată un om de litere. Poezia m-a fascinat dintotdeauna, am şi publicat câteva cărţi de poezie, dar nu m-am considerat niciodată un poet. Puţinii mei prieteni ştiu că am scris sute de pagini de versuri, pe care apoi le-am ars, într-un fel de ritual, pe marginea unui drum judeţean. Nu mult după aceea însă, mare parte dintre ele mi-au revenit obsesiv în memorie, obligându-mă să le rescriu. Şi am continuat să scriu poezie, deşi am simţit, încă din adolescenţă, că alta e chemarea mea. Mă simţeam din ce în ce mai atras de misterul fiinţei şi îmi doream cu ardoare desluşirea lui. Cărţile de filozofie studiate au avut un rost până când, într-o discuţie spirituală cu o fată oarecare, am înţeles că eram de-a dreptul înlănţuit de sisteme filosofice.

“Bine, dar asta a spus-o Kant”, îmi replica fata.

“Care e părerea ta?”. Eu, fără să-mi dau seama, îmi continuam pledoaria cu alte citate sau exemple, via Hegel, Schopenhauer, Heidegger, Noica ş.a., dar fata mă oprea de fiecare dată şi mă întreba cum văd eu lucrurile. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, eu n-aveam nicio viziune. M-am îndepărtat, prin urmare, de filosofi şi m-am îndreptat spre mitologii, iar mai apoi, dezamăgit de asemănarea dintre ele, am ajuns la religii. Trei ani şi jumătate am dedicat studiului bibliei, după care, la fel ca Nietzsche, am renunţat definitiv la cărţi şi am început să gândesc cu propriul meu cap. Micuţa bibliotecă pe care o aveam, am vândut-o bucată cu bucată, cu ajutorul unui prieten, şi am băut-o, tot cu el. Cărţile mele, ca să-l parafrazez pe Ion Mureşan, deveniseră “cărţi alcool”. Cred că mai bine de trei luni, cât le-am cărat cu geamantanele pe la prietenii prietenului meu, nu am dus lipsă de mâncare şi băutură. Apoi a venit Revoluţia. Ca mulţi alţii, m-am lăsat şi eu luat de valul jurnalistic, cu speranţa că prin jurnalistică mă voi întoarce la literatură, atunci când ea mă va chema. Acum, când încep să-i simt din nou chemarea, fie şi numai prin această jurnalistică literară, nu pot să nu mă întreb ce caut eu în literatură. Ceea ce am dorit să aflu, am aflat, şi nu din literatură. Ceea ce am dorit să cunosc, am cunoscut, şi nu din literatură. Dacă literatura vrea ceva de la mine, sunt dispus să-i ofer, cu generozitate, din ceea ce cunosc.

Vă veţi întreba, probabil, de ce v-am vorbit aici atât de mult despre mine şi de ce îmi pun asemenea întrebări. Pentru că, în ultima vreme, în ciuda faptului că cititorii se împuţinează de la o zi la alta, numărul cărţilor sosite la redacţie sporesc de la o lună la alta.

Tot mai mulţi necunoscuţi bat la porţile literaturii, fără să fie chemaţi. Unii dintre ei, foşti generali de armată sau colonei de miliţie, sau chiar foşti securişti nu găsesc altceva mai bun de făcut cu pensia lor de mii de lei decât să o investească în tipărirea unor cărţi de doi bani. Iar când se văd autori, vor să devină şi membri USR, pentru a-şi recupera, probabil, prin jumătatea de pensie oferită de uniune, banii cheltuiţi cu editurile şi lansările. Pentru asta îţi cer, verde-n faţă, cronici favorabile. Mai sunt şi altfel de autori care, nefiind primiţi în filiala din judeţul lor, se străduiesc şi chiar reuşesc, Dumnezeu ştie cum, să pătrundă în alte filiale sau să devină membri ai uniunilor de creaţie din ţările vecine. Mai sunt şi editori care promit sau asigură intrarea în uniune, dacă publici cărţile la editura lor. Poate mai sunt şi altfel de aspiranţi la statutul de membru USR, sau alte modalităţi de intrare, dar nu mai contează, câtă vreme intrarea în USR nu înseamnă, după părerea mea, şi intrarea în literatură. Şi nu pot să nu mă întreb din nou ce caut eu în literatură când văd pe unele site-uri, bloguri sau reţele sociale că scriitorii s-au grupat în tabere şi se războiesc unii cu alţii. Când văd că unii, vechi prieteni, devin duşmani, doar pentru că fac parte dintr-o altă tabără. Iar tu, aflat la mijloc, priveşti acest spectacol sinistru şi te întrebi: ce cau eu în literatură?

Nicolae SILADE

confirmare de primire

Dorina Vladi: Ne-aţi trezit nostalgii cu scrisoarea însoţitoare a volumului “Bisturiul şi vioara”, recent premiat, din câte cunoaştem, de către LSR. De multă vreme nu am mai citit un text scris de mână.

Vă mulţumim, aşadar, pentru aprecieri şi pentru urările frumos caligrafiate. Vi le întoarcem înzecit.

Adina Alistar: Ne scrieţi, fără diacritice: “va trimit neste poezie, cu stima adina alistar”. Noi vă răspundem, cu diacritice, că nu absenţa acestora ar fi cea mai mare problemă, ci faptul că virgula dvs. e atât de impertinentă încât se bagă întotdeauna între subiect şi predicat. În rest, am căutat “neste” poezie în versurile trimise, dar nu am găsit-o, din păcate.

Nicolae Vălăreanu Sârbu: Ne trimiteţi un fişier cu “8 poeme pentru publicare” şi un altul care conţine “referinţe”. Din al doilea am dedus că v-aţi născut la 01.01.1948, că aţi debutat editorial în 2010 şi că aţi publicat de atunci nu mai puţin de 6 volume de poezie, adică anul şi cartea. Trebuie să recunoaştem că aţi stabilit un nou record: dacă Arghezi a debutat editorial la 47 de ani, dumneavoastră l-aţi depăşit în această privinţă, debutând la 62. Este vorba însă doar de un record naţional. Japoneza Toyo Shibata a debutat tot în 2010, ca şi dvs., dar la 98 de ani, devenind repede celebră cu volumul său de poezii intitulat „Kujikenaide“, vândut în peste 1,6 milioane de exemplare. Cât despre cele “8 poeme pentru publicare”, să ne iertaţi, dar nouă nu ni se par nici poeme, nici pentru publicare.

Dan Suhai: Am aruncat mai multe priviri peste poeziile dvs. şi am ajuns la concluzia că, deşi aveţi un mare potenţial spiritual şi liric, nu vă prea luaţi în serios. Vă asumaţi o prea mare libertate de exprimare poetică: unele versuri sclipitoare, gen “am în mine tot infernul lui dante”, “rate la viaţă”, “şi îngropat în rate”, “pierdut sentimente, le declar nule”, “de-o mie de ori început şi niciodată final”, fiind total eclipsate de nonconformismul, mizerabilismul şi minimalismul pe care le afişaţi ostentativ, după părerea noastră. Ar fi bine să renunţaţi la rimele interioare, care, cel puţin la noi, deranjează. Un lucru e cert, sunteţi un poet al profunzimilor existenţiale, însă jocurile acestea ritmate mizerabilistic nu vă vor scoate în evidenţă talentul. Dimpotrivă! Ne gândim să alegem, spre ilustrarea celor mai sus zise, câteva fragmente pe care să le publicăm pe site-ul revistei.

Ionela Ioniţă: Nici nu s-a uscat bine cerneala de tipar pe grupajul de versuri semnat de Robert Toma şi publicat în numărul anterior al revistei noastre, că ne mai trimiteţi unul. În ritmul ăsta, ne-ar trebui o revistă pentru fiecare autor. În plus, email-ul nu are niciun cuvânt de însoţire, iar numele expeditorului diferă de numele autorului. Prin urmare, vrem să ştim dacă Ionela Ioniţă e Robert Toma sau viceversa.

Alensis De Nobilis: Am reţinut cronica la cartea lui Traianus. Nu ni se pare însă inspirat pseudonimul literar pe care vi l-aţi ales. Are o rezonanţă nobiliară, dar trimite şi la foaia de dafin (Laurus nobilis).

cronică

nr. 45 n ian.-feb. 2015

actualitatea literară 3

Mihai ŞORA

Mihai Şora, un fel de a trăi poezia

Poate că volumele de succes ale lui Mihai Şora sunt cele de dialog. Înţeleptul are răbdare şi găseşte mereu tonul potrivit pentru a vorbi despre sine şi despre lume, despre istoriile culturale şi cele politice, despre el, despre profesorii şi despre prietenii săi.

Are politeţea exemplară a discursului şi a relaţiei. Păstrează mereu o claritate fără fisură: nu are nici o ezitare în afirmaţiile făcute.

Părerea lui este aceasta, trebuie să fie demnă de această discuţie.

E firesc, e apropiat, îşi trăieşte liniştea deplină a autorităţii: ştie. Ştie lucrurile care ne sunt necesare, e stăpânul adevărurilor de care acum, aici, e nevoie. Are mereu lângă el un tânăr prieten cu care conversează. Poate să-i arate tânărului că şi el, tânărul, ştie: e capabil de a filosofa.

Descopăr într-o carte a lui Tudorel Urian relatarea unui asemenea dialog purtat pe

străzile Parisului. Mihai Şora îi vorbeşte tânărului despre anii lui din Franţa. Capitolul se numeşte Lecţiile vieţii: pe cărările paradisului şi ale infernului.

Important este, în deschiderea acestui capitol, în secţiunea O plimbare în lumea de ieri, apelul la celebrul volum al lui Mihai Şora, Despre dialogul interior. Dialogul... este deschis cu acest motto: „Problema omului: cum să trăiască asemeni unui arbore, fără a înceta prin aceasta să fie om”. Comentariul tânărului prieten: „În lumea contemporană... în goana tot mai bezmetică după obiective de tot felul, omul este pe cale săşi piardă dimensiunea verticală şi, odată cu ea, elementele care o definesc, sentimentele, puterea de a admira, dorinţa de

cunoaştere, bucuria de a zâmbi unui necunoscut, obişnuinţa de a nu trece cu indiferenţă pe lângă frumosul care ne înconjoară”.

Obişnuinţa de a nu trece indiferenţi pe lângă frumosul care ne înconjoară, iată prima lecţie.

Să fii atent la tot ceea ce este susceptibil să ofere fiinţei umane vigoarea de neclinitit a unui copac. Şi scrie “tânărul prieten”: ”Dacă astăzi cei mai mulţi oameni sunt sclavii exteriorităţii, fugii decerebrate către obiective cât mai palpabile, pentru intelectualii de factură clasică, precum Mihai Şora sau Alexandru Paleologu, consolidarea dimensiunii verticale a propriei fiinţe umane reprezintă principalul scop al existenţei. Tot ce se întâmplă în exterior – atât în bine cât şi în rău – nu face

miniepistole 10

în cele din urmă văd că suntem doar noi în cele din urmă văd că suntem eu te rog tu mă rogi eu te-ascult tu m-asculţi rugăciunea se roagă în doi dar dacă eu te privesc tot pe mine mă văd ca-n oglindă născut după chipul şi asemănarea ta doamne dacă suntem doar noi dacă suntem acum şi suntem totdeauna te rog spune-mi pe nume şi-ţi voi spune pe nume da şi iartă-mi scrierea cu litere mici şi iartă-mi păcatele mari doamne tu cel fără de păcat m-ai şi iertat îţi mulţumesc doamne şi acum dacă tot discutăm despre viaţă dacă tot discutăm despre moarte despre aceste lucruri deşarte vreau să-ţi spun că în cele din urmă totul se rezumă la un dialog între mine şi tine totul se rezumă o dată la tine o dată la mine şi în acelaşi timp la noi amândoi da iar tu care vezi totul care cunoşti totul şi stăpâneşti totul lasă-mă doamne să văd să te văd aşa cum mă vezi doamne

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

decât să îmbogăţească structura interioară, care dă fiinţei vigoarea unui copac”. Memorabil apelul la „dialogul interior”! Critica de identificare propune şi ilustrează, aici, o normă morală.

Ultimul dialog al lui Mihai Şora beneficiază de talentul unui bun convorbitor, Leonid Dragomir, care îşi intitulează cartea Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei şi aşează concluziile sub semnul unei propoziţii a Maestrului: Viaţa gândului e plină de bucurii. Dintre decupajele pe care ni le propune autorul cărţii, l-aş alege pe acesta: „Dar întrebările globale care pe deasupra mai sunt şi circulare şi care (numai ele) sunt cu adevărat vitale, ce răspuns pot ele comporta? Oricum, ele cer un interminabil răspuns desfăşurat, care să indice un itinerariu. Homo viator. De fapt, întrebările globale, ca întrebări vitale, sunt singurele care ne interesează. La aceste întrebări nu-ţi poate da nimeni răspuns.

Tu însuţi îl trăieşti (acest răspuns) de-a lungul întregii vieţi, sub forma unei întrebări care îţi structurează întreaga viaţă şi care, de fapt, ea este răspunsul”.

E un text potrivit pentru acest moment al aniversărilor. Să scriem: o secvenţă dintr-un dialog întemeietor.

Excepţionale rămân textele despre contemporanii mai tineri, pe care îi judecă generos: e din lumea lor, a celor care scriu. E împreună cu scriitorul în cauză, dar şi cu lumea lui. Ar trebui să cităm în întregime «Cuvântul înainte» pe care îl scrie la Cartea de iarnă a lui Ion Mureşan: «Cartea de iarnă: aşadar nu posesiunea, nu apartenenţa, nu reflexele lingvistice la care ar recurge simţul comun (Cartea iernii). Genitivul îi aparţine omului de rând. Că Ion Mureşan nu intră, de facto, în categoriile obişnuite ale mânuitorilor de cuvinte, poeţi sau nu, este limpede, iar lucrul acesta a fost deseori subliniat de comentatori”.

Fără îndoială, sunt ceilalţi. Dar aş adăuga, spune bunul cititor

Cornel UNGUREANU Mihai Şora: ”...subtilitatea nu de aici îi vine: nu din adăstarea asupra formelor, a figurilor, nu din jongleriile lexicale sau stilistice (iar poezia română nu de măscărici duce lipsă, nici de prestidigitatori)”. ”Mureşan are un “ce “ pe care, chiar când nu-l poţi înşfăca dintr-o dată, de la prima lectură îl simţi acolo, ştii că este, îl adulmeci şi îl cauţi. Poezia lui porneşte din concreteţea realului, din lumescul perceptibil, însă, în mod paradoxal, ea s-a desprins de orice ritual, de obsesiile şi servituţile cotidianului (devenite, la mulţi optzecişti, o carte de vizită)”.

Blânda mustrare sublinază virtuţile scrisului poetului Ion Mureşan: ”Este o luciditate fertilă în poezia aceasta: o concentrare a atenţiei articulată, cu trecerea anilor, în profesiune de credinţă: când poemul este gândit, rescris, rescris la nesfârşit – nu refren, ci pulsaţie. Este o cunoaştere care acoperă, deopotrivă, poeticul şi filosoficul, în punctul lor de interpătrundere numit prezenţă – indisociabilă de tăcere, de revelaţie, de transcendent sau indicibil. Mureşan apare, în sensul acestei prezenţe, drept marginal, un existenţial pătrunzător şi dezinteresat de jocul searbăd, de chiţcăielile sentimentale travestite în poezie”. Mihai Şora nu “comentează”, el scrie despre o “întâlnire”, despre o regăsire a sa: “Am ştiut, de la început, că mă voi întâlni cu Ion Mureşan în toate acele margini (id est marginalii) care alcătuiesc centrul nostru comun. Nu dintr-o pricepere a omenescului îmi venea “ştiinţa” aceasta, nu din vreo abilitate oarecare sau din pătrunderea “ce”-ului din poezia lui. Am ştiut-o cum ştii despre toate întâlnirile cu adevărat importante – întâlniri despre care nu-ţi vine la îndemână să povesteşti, căci sufletele-pereche nu pot fi povestite fără să te livrezi pe tine însuţi”.

Un fel unic de a comenta poezia - o definiţie a valorii poetice. Un fel de a trăi poezia.

Dragostea sau despre metafora suverană în proiectul liric de „guvernare a lumii”

Retras în natura ocrotitoare, spiritul artistului vrea să tuteleze propriile stări dintr-un sentiment al echilibrării opţiunilor: armonia şi calmul lumii estetizate în ritualul artei sau tragismele temei fundamentale a destinului, viaţă şi moarte încadrând timpul iniţial. Acestor iniţieri în povestea lumii văzute/intuite senzorial le corespunde un ludic iterativ în poezia Doinei Rândunica Anton, notaţie tranzitivă şi un patetism al expresivului ornant, supuse reflexivului. Toate acestea şi, desigur, multe altele indică o toamnă magică în lirica Doinei Rândunica, o dată cu apariţia volumului Tărâmuri de neocolit (Târgovişte, Editura Singur, 2014), carte a unei sensibilităţi deloc efeminate, o altă demonstraţie că poezia, podoabă a sufletului, concert al simţurilor şi al fiinţei iniţiatice, evocă dincolo de stereotipii energizarea reveriei. În adevăr, coordonatele poeziei sale, de la debut situate sub semnul mirabilului ucenic neascultător, între lacrimă şi ideal, reeditează un interesant proiect al reveriei şi al sentimentului artistic dintr-o ciudată ideologie pasională, eminamente pozitivistă.

Ceea ce trebuie remarcat de la bun început în noua carte a Doinei Rândunica Anton este această insolită circumscriere a unei cosmologii: ca şi dragostea, poezia este la urma urmei un „document” omenesc şi sentimentul tragicului, de pildă, subordonează sacrul, idealitate ciudat „persecutată” de senzaţia plenitudinii. Acum, magiile versului său reabilitează imaginarul minat impulsiv ca şi secvenţele graţioase, fuzionările imaginarului, iar procesiunea dragostei e un act esenţial din vastul scenariu al nostalgiilor luminosului.

Individualizarea discursului eului eliberat devine principiu al unei interesante re-spiritualizări fiindcă, spuneam, mai ales impresivul asigură măreţia acestei lirici. Dar afectele ţin de acelaşi limbaj iniţiatic, mecanismul metaforei – împodobire/

despodobire – însoţeşte potenţarea simţurilor şi neostoitele vămi ale fiinţei vulnerabile exercită, convertite la cuminţi insurgenţe, alte interesante deschideri ale viziunii: „Nu voi putea să zbor din pieptul luminii,/căci visul mi-a închis aripile/în miezul ei cel mai alb./Atât de adânc te caut în timpul ce te umple/încât mereu trebuie să mă ţin cu putere/ de fiecare respiraţie a iubirii./Nu mă voi dezlega de privireaţi râvnită,/căci hrănită sunt ca un prunc/la sânul mamei, de chemarea ei” (Nu mă voi dezlega, p. 24).

Denuanţările, şi ele mimate exorcisme, evocă destrămări în simbolica suverană, discursul elementelor evocă o sensibilitate complexă (eul liric e garant în funcţia unificatoare a metaforei), difluenţa imaginarului face parte din arsenalul ludic al poetului revoltat. Mimatele nevroze sunt şi ele mostrele unui alegorism baroc/barochizant, metafora suverană devine un nimb al peregrinului prin „tărâmurile de neocolit”, ritmările notaţiilor şi potenţările simbolice definind o lirică interesantă cu nimic debitoare seriilor bufonarde ori concupiscenţelor de azi ale poeziei aşa-zicând feminine. Ici-acolo, parfumul de romanţă nefiind decât provocarea paradisului. E spectacolul captivant în care eul liric deretică aproape pudibond dar forţa simplităţii cuceritoare a versului ne avertizează că avem privilegiul de a citi un autor remarcabil: „Trec prin oraşul rece şi te iubesc/ca pe fiecare bătaie de inimă/ce mă ţine în viaţă./Frigul e încă un pretext/de a-mi fi cald de tine.” (Cald de tine, p. 54) Faţa candid-tragică a poeziei e articulată adesea în ludic elegiac. Dar încărcătura simbolicilor în acest ceremonial e, totuşi, mai cerebrală, suflul imaginativ mai împlinit în efigia unui manierism frivol, totul pare că arde solemn în romanţa elementarului. Nimic, nici chiar plenitudinea credinţei în dragoste şi iremediabil, nu mai poate goli de conţinut feeria, aproape mitizantă, a acestui ludism deodată decantat

în constelaţie restaurată a simbolicii din insolit-graţiosul cosmos particular. Nu tipare erotice, deci, dar sentiment al iubirii re-proiectat în interogativul paradigmei: „Hai, joacăte cu gândurile mele!/Eu ştiu că nu le vrei aşa cuminţi/Şi s-ar putea ca tot umblând prin ele/Să îmi găseşti şi buzele fierbinţi.//Hai, lasă-n urmă toată sfiiciunea,/Gândeştele şi joacă-le pe rând/În vraja lor şi-n toată goliciunea/Ce n-are vreo nevoie de cuvânt!//Sunt numai gânduri, gânduri haimanale/Ca fluturii ce stau pe flori pierduţi,/Dar dac-or fi aşa, ca ale tale,/Ce te-ar împiedica să mă săruţi?” (Gânduri haimanale, p. 35) Cadru edenic, aşadar, iubirea în poezia Doinei Rândunica Anton descifrează zodia unui eu matricial. Până şi livrescul, alta din temele încifrării, e părtaşul lumii integratoare. Logos şi arhetip, dragostea, acest adevărat „tărâm de neocolit”, exercită împrejurările altui ritual, dragostea - misiune sacrificială, mister şi fascinaţie. Gheişa de sticlă nu e singurul exemplu, desigur: „Pe muntele Fuji, pe muntele Ama,/Gheişa de sticlă se-ascunde plângând/De apriga vreme de-a valma cu teama/Din ochii tăi singuri rămaşi pe pământ//Şi-apoi când amurgul se-ncinge pe creste/Ca roata norocului împinsă de nori/Ea cântă cu glasu-i din altă poveste/Şi-ţi spune să urci, să mai vezi uneori//Cum trec stelele lumii prin inima ei/Cum unduie-n şolduri ceresc evantai/Cum trupu-i se-aprinde în mii de scântei/În ochii tăi aprigi de vechi samurai//S-asculţi cum şopteşte cuvinte fireşti/Când dragostea vine de-a valma cu teama,/S-o iei iar în braţe, prin ea să priveşti/Şi muntele Fuji, şi muntele Ama” (Gheişa de sticlă, p. 116) Carte minunată întregind valoric bibliografia Doinei Rândunica Anton, Tărâmuri de neocolit este, de-acum, încă un argument inconfundabil că poezia română actuală se află pe un drum bun.

Ionel BOTA

4 actualitatea literară

Lucian Mănăilescu

vor mai fi, după aceea, mamiferele şi peştii, dinozaurii şi câteva celule, în sfârşit după încă patru – cinci milioane de ani soarele va face umbră pământului şi Orwell va scrie pe zidurile oraşului incendiarul afiş: IGNORANŢA ESTE PUTERE!

Poetul

Acordeonul de Paşti

Cine ştie? mai spune poetul asurzit de motoarele supersonice ale nopţii.

Am fugit de acasă.

Cu o aripă de cămaşă pe umăr, în pantalonoi scurţi şi desculţ, am plecat spre capătul lumii.

Am fugit de acasă.

Supărat pe iubirea tatei care nu ştia să se rostogolească prin iarbă şi pe mângâierile aspre ale mamei.

Cărările erau nesfârşite pe vremea aceea, pădurile foşnitoare, cerul un acoperiş de bordei căzut într-o rână şi urmele paşilor nu duceau nicăieri.

Fericită putea fi singurătatea aceea, dar a fost repede înghiţită de zvonuri şi neguri...

M-am întors dimineaţa, cu ochii plini de rouă, şi m-am făcut iar copil şi tata mi-a cumpărat de Paşte un acordeon la care n-am cântat niciodată.

Născut la 11 noiembrie 1951 în comuna Siriu, judeţul Buzău. Ziarist, redactor şef al revistei „Fereastra” – Mizil, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău.

Volume de poezie publicate: „Cartea junglei” (1997), „Lacrimi de Murano” (2001), „Rememorări” (2004), „Ultima eră glaciară” (2006), „Am auzit că viaţa e frumoasă” (2009), „60” (2011), „raiul pirania” (2012).

Gând de toamnă La fel şi eu ca frunza care cade m-agăţ cu disperare de văzduh.

Mâna mea stângă s-a acoperit cu solzi În mâna mea stângă a înviat o şopârlă, care aleargă prin iarba foşnitoare a trupului tău, ca să se ascundă de singurătate.

Ea vine din alt timp, iubito, dintr-un mezozoic al memoriei în care fericirea era meru flămândă, pândită de ochii pietrelor şi sfâşiată de dinţii mărunţi ai fascinaţiei.

Toamnă târzie

Dar acum mica reptilă e aici şi se târăşte prin cerul verde în căutarea copilăriei.

Acum, în noiembrie, singurătatea are aripi de purpură, roşii ca sângele, roşii ca iedera…

America lui Hernán Cortés

Parcă duci o cruce în spate, parcă auzi cum piroanele sfâşie carnea frăgezită de aşteptări şi miracole.

Umbrele se ţin după tine, te arată cu degetul şi râd în hohote, prevestind o toamnă târzie, o mântuire mai bătrână ca moartea.

Exod A fost un exod al cuvintelor; lucrurile, rămase pustii s-au scufundat în culori, pe cornişa cerului mov cârduri de vrăbii îngână foşnetul toamnei.

Cu mâna streaşină la ochi mama priveşte depărtarea, oftând: Doamne, şi copilul ăsta al meu, nu se mai satură de zburat şi-o să uite drumul spre casă!

Noi Ne întoarcem nestatornici din ruinele Babilonului, noi, cei cu limbile tăiate, cu sufeletele asurzite, noi, cei răzvrătiţi sub ploile repezi ale cuvântului, viscoliţii de cer, sacrificaţii din legiune de fluturi, noi cei care ne aprindem rugurile cântând şi le purtăm în loc de aripi, noi, martorii imperiilor de cenuşă, învinşii istoriei…

Anul 1984 Cu numai un an înainte de moarte George Orwel a inventat realitatea…

De atunci toate zilele şi nopţile, toate războaiele şi buletinele de ştiri, descoperirile epocale şi atrocităţile şi cuvintele frumoase au loc numai în anul de graţie o mie nouă sute optzeci şi patru.

Se vor întâmpla apoi lucruri şi mai ciudate: va începe al doilea război mondial, vor fi munţi şi cutremure, Titanicul va îmbătrâni pe mări, nostalgia lucrurilor mărunte va zgudui imperiile până la fondarea Romei, peste încă 1 milion de ani homo sapiens va cutreiera printre gheţuri,

nr. 45 n ian.-feb. 2015

poezie

Mâine Hernán Cortés o va lua de la capăt... doar soarele va fi altul şi alta purpura de pe odăjdiile primejdiei şi alţi zei vor surzi şi alte iluzii se vor legăna în hamacul dimineţii...

Doar bătrânul conchistador va rămâne acelaşi, va lupta îndârjit mai departe, iarăşi şi iarăşi, până când pierzând bătălia, va da foc mării…

Tratament Am fost în oraşul din nori, în capitala noastră ceţoasă înşirată pe colinele trecutului secol, cu mahalale excentrice şi iubiri de pripas şi disperări îngrămădite în mijloacele de visat în comun…

Cu o umbră împrumutată m-am dus acolo să-mi consult copilăria incurabilă...

Iar îngerii aceea au râs, risipindu-mă pe ecranele aparatelor Röntgen după care mi-au dat să înghit ceva mai amar decât viaţa...

Neguri şi vămi Hai să ne îmbrăcăm trecutul în odăjdii!

Să fie sărbătoare pentru muţenia ta, pentru mirosul de pâine caldă şi pentru ochii de mânz ai amintirii.

Dar tu taci, parcă numai Dumnezeu mai tace aşa de tare, şi urmele tale sunt frunze de toamnă pierdute-n văzduh şi cineva de demult îţi spune: străină a pământului ce eşti!...

Acum e vremea să ne gătim în odaia din faţă; sora mea îşi pune aripile de hârtie creponată, pe mine nu mă mai încape tristeţea la gât iar ăia mici au plecat să viseze magnolii şi fluturi.

Unde, mamă, unde ai pus hainele noastre de duminică? Unde e veselia noastră linguşitoare?

Mâinile tale miros a ploaie. În curte vecinii sporovăiesc despre neguri şi vămi.

Cine ştie? – spune dintre nori metafizicul poet Petru Scutelnicu povestind atrocităţile multicolore ale fericirii

Între timp statuile toamnei sunt plimbate prin târg.

Vine circul, mă! Vine sălbăticia uitată!

Poetul Petru Scutelnicu se uită la ceas şi spune îngândurat: Cine ştie?

Cine mai ştie?

Fratele siamez Semne amare sunt în zaţul cafelei, tristeţea mea cară în spate oglinzi, anotimpuri şi toamne trăite de celălalt străinul pe care-l urăsc, fratele siamez care întoarce mereu capul şi mă roagă să nu mai mor atât de repede pentru că el nu suportă viteza lacrimilor.

Bătrânul şi marea

Doamnei Magda Ursache

Ne întoarcem, cu mâinile împreunate a rugă, a doua zi după facerea lumii, atunci când Dumnezeu înserează copilăria.

Ne întoarcem în lumina toamnei şi trăim odată cu frunzele şi ne lăsăm răstigniţi în văzduh...

Rătăcim o vreme printre lucruri târzii, dormim odată cu pietrele în adâncurile limpezi ale vuietului mării Carnea leproasă a cuvintelor ne cade de pe buze... În curând va fi târziu... singurătatea va avea ochi albaştri şi umbra bătrână a pescarului o să ne facă cu mâna de undeva, de foarte departe.

Recif Doamne, ce frumoşi sunt rechinii recifului tău, cum plutesc ei în sensul curentului care îi poartă spre Raiul Pirania spre plajele caraibe! Înotăm într-o libertate cu fălci puternice, profesorul de socialism ştiinţific îşi scoate pălăria şi ne salută…

În autobuz cu Eugenio Montale Privim tăcuţi pe fereastră peisajul cu Bărăganul defrişat de tăcere, cu câte au fost şi mai ales nu au fost în acest Levant exilat la marginea cerului.

Lângă noi un copil, ca un mic şoarece mov, ronţăie seminţe de floarea soarelui; cojile lor scuipate printre dinţi sunt asemenea cuvintelor rostite, rămase fără miez…

O, da, îmi amintesc: „Nimic nu răscumpără plânsul copilului/ căruia îi scapă balonul printre case”. Şi totuşi, micul şoarece mov moţăie cu capul pe umbra inimii; lui nu i se întâmplă nimic din pustiul dens al poeziei.

Nici satelor înşirate în procesiune leneşă nu li se întâmplă nimic – strigătul gregar şi-a pierdut anotimpurile, mierla şi-a sugrumat cântecul, benzi lungi, desenate, de asfalt, aleargă năuce de la un capăt la celălalt al lumii…

Spaţiul îngust dintre absenţele noastre se umple de cojile cuvintelor.

Poveste despre Hernando În taverna din port cineva povesteşte despre Hernando: „Era un lup de mare pe cinste! În fiecare noapte îşi incendia corăbiile, ca să rămână singur în mijlocul mării.

Un lup de mare pe cinste: când a ajuns la ţărm, o lacrimă i-a tăiat obrazul lăsându-i o rană urâtă…

Dan FLORIŢA-SERACIN

nr. 45 n ian.-feb. 2015

proză

Cravata cu picăţele

Satul Umileni se află într-o băgătură de munte, de undeşi ia Dumnezeu sara-bună, zic localnicii. E înconjurat de dealuri împădurite, datorită cărora Nicolae Breban a numit localitatea cândva, într-un roman al său, cel mai bun, se pare, dintre toate câte le-a scris, pe vremea când era încă foarte agreat de les beautés passés ale literaturii române, cum însuşi a mărturisit, Colinele Verzi. Ca să ajungi acolo odinioară trebuia să te urci într-un decovil, care străbătea cei aproape douăzeci de kilometri până la destinaţie în aproximativ trei ore. Cu un tren bun puteai călători, cam în acelaşi răstimp, de la Lugoj la Craiova.

Drumul parcurs de decovil era foarte pitoresc, şerpuind pe marginea unui pârâu sinuos, flancat de păduri bătrâne, cu copaci plecându-şi crengile până la suprafaţa cursului de apă.

Ici-colo, praguri de stâncă sileau pârăul să se arunce zglobiu în „bulgări fluizi”, vorba poetului, sonorizând cu foşnetul lor tăcerea necuprinsului. Pe măsura apropierii de destinaţie, călătorul putea să constate că pietrele din albia pârăului căpătau o tot mai pronunţată tentă roşietică. Dacă era curios să cunoască motivul acestei ciudate pigmentări, putea fi dumirit de oricare om din partea locului, explicându-i-se că fenomenul îşi afla cauza în deversările reziduurilor fabricii de fier din amonte, aceea care procura localnicilor principala sursă de subzistenţă.

Garnitura de tren era alcătuită de regulă din vagoane-platformă pentru transportul diferitelor mărfuri, cărora li se adăugau două, trei vagoane de clasă, cum li se spunea, destinate călătorilor. Ţin minte bine că într-un asemenea vagon, într-o seară, profitând de faptul că singurii pasageri eram doar noi doi, doctorul Feneşiu, recunoscut ca îndărătnic disident, recent întors din puşcărie, mi-a recitat cu patos, pe semiîntuneric, o seamă de poezii din creaţia lui Radu Gyr, poet de care eu până atunci, deşi proaspăt absolvent de Filologie, spre ruşinea mea, abia dacă auzisem!

Decovilul poposea la destinaţie într-o gară miniaturală. Proiectată de arhitectul Istrăţescu, angajat pe un post oarecare, căci îndeletnicirea de arhitect nu putea fi înscrisă în statul de funcţii al unei fabrici de fier, gara Umilenilor imita o staţie CFR, cu toate cele trebuincioase, la scară redusă. Arhitectul Istrăţescu a rămas cunoscut prin partea locului şi fiindcă era duşmanul gardurilor.

Ducea o campanie susţinută pentru modernizarea localităţii Umileni după model elveţian, în care primul pas ce se impunea, zicea el, era desfiinţarea tuturor despărţiturilor, la care localnicii, oameni gospodari, dornici să-şi delimiteze bine proprietatea, ţineau cu îndărătnicie. Schimbam deseori păreri cu dânsul, în convorbiri ocazionale, îşi susţinea opiniile cu înflăcărare, tunând şi fulgerând împotriva retardaţilor ăstora, zicea, care nu înţelegeau frumosul. Se înfuria din te miri ce, părul albit căzându-i atunci pe fruntea brăzdată de cute adânci în dezordine, odată, de pildă, din pricina faptului că directorul fabricii nu ştia ce e acela un bideu. Îl rugase să-i proiecteze o casă, şi când ajunseseră la instalaţiile sanitare, directorul îl întrebase ce e cu obiectul acela ciudat din baie, a cărui utilitate nu şi-o putea explica.

Dar nu toată lumea folosea decovilul. Notabilităţile fabricii de fier călătoreau cu o drezină dotată cu un motor de tractor, foarte zgomotos, e drept, căreia arhitectul Istrăţescu îi proiectase o caroserie futuristă, având alura unui aparat de zbor. Uite, satelitu’!, a strigat un hâtru bun de glume, imediat ce straniul vehicul şi-a făcut apariţia pe şine, şi satelit i-a rămas de atunci obiectului numele.

Pe la începutul anilor ’80, decovilul şi-a pierdut vagoanele de clasă şi chiar importanţa economică, fiindcă, după lărgirea şi asfaltarea drumului spre Umileni, s-au introdus autobuze pentru călători şi camioane de mare tonaj pentru marfă. Numai că, puţină vreme după aceea, aceste camioane, cărora li s-au adăugat imensele tractoare de transportat buşteni din bazinul forestier, au deteriorat aşa-zisul covor asfaltic, cu destulă parcimonie aşternut, în asemenea măsură, încât drumul a devenit şi mai puţin practicabil decât înainte.

Revoluţia din decembrie ’89 a adus după sine dramatice schimbări şi în Umileni. Fabrica, devenită brusc nerentabilă, a fost închisă iar utilajele vândute la fier vechi. Lăcomiei lichidatorilor le-a căzut pradă şi linia decovilului împreună cu întregul material rulant, doar o locomotivă cu aburi a fost păstrată într-un jalnic muzeu în aer liber, destinat să amintească, precum necropolele de altădată, de viaţa şi ocupaţiile celor dispăruţi. Când vezi cum alţii, în diferite colţuri de ţară, recondiţionează liniile cu ecartament îngust şi le folosesc cu mult beneficiu în scopuri turistice, te apucă plânsul. Dar la Umileni se pare că lăcomia a dat pe dinafară şi tot ce a fost de valorificat s-a vândut, sub ochii resemnaţi ai oamenilor, siliţi mulţi, îndeosebi tinerii, să-şi ia lumea în cap în căutarea altor surse de câştig. În numai câţiva ani populaţia Umilenilor s-a înjumătăţit, majoritatea ei alcătuită fiind acum din pensionari ce blestemă noul regim scuipând cu indignare în ţărână.

N-am mai trecut de mult pe la Umileni. Asta mi-a reproşat de curând un fost elev din primii mei ani de învăţământ petrecuţi acolo. Îl întâlnisem întâmplător în piaţă, unde se străduia să vândă nişte mături din nuiele. Nu mă mai cunoaşteţi, îmi zice, eu sunt cutare, v-am fost elev cândva… La şcoală.

M-am dat un pas îndărăt. Omul, încărunţit prematur, nebărbierit, îşi dezvelea gingiile albicioase cu destui dinţi lipsă. Mi-era greu să-l recunosc. Numele lui îmi aducea însă în memorie imaginea unui băiat firav, palid, cu părul blond tuns pe oală, îmbrăcat modest, posibil unul dintre descendenţii moldovenilor ce se refugiaseră în Banat când cu foametea de la sfârşitul anilor ’40, mulţi se stabiliseră la Umileni, unde pe vremea aceea se mai găsea de lucru, fie la pădure, fie, dacă aveau noroc, la fabrică. I-am întins omului mâna şi am acceptat să stăm câteva minute de vorbă.

Aşa e, i-am răspuns, cam de mult n-am fost. Dar mă deprimă să văd locul acela cândva relativ prosper, la standardele de

atunci, acum căzut în paragină, halele dezafectate cu geamurile sparte, pilonii de beton ai fostei turnătorii rămaşi siniştri în aer, ca după bombardament şi drumul până acolo, ce să mai vorbim, o nenorocire!… Nu mă feream să folosesc neologisme de teamă că n-aş putea fi înţeles, aşa vorbeam şi ca profesor, iar elevii au început treptat să se obişnuiască cu ele, iar cei mai isteţi să le şi adopte.

Nu, dom’ profesor, m-a contrazis interlocutorul, acuma drumu-i bun, că l-or asfaltat şi pe ăl prin Niciova, nu mai trebuie să ocoliţi prin Homojdia. Şi halele, de care ziceaţi, nu-s mai chiar aşa, le-or găsit şi lor un rost, or băgat o făbricuţă de prelucrat lemnu’ în ele… Şi de când îi primar Mircea Tandu al nost’ s-or făcut multe altele. Şi natu’ mai are pe ce să pună mâna ca să mai facă un ban…

Tandu?...

Tandu, ie! A lu’ maistor Tandu ficior, o fost şi el în clasă cu mine… El o apucat la şcoli mai mari, noi, ăştilalţii am rămas numa’ cu profesionala.

A, Tandu, mi-am adus aminte. Era un elev brici, a făcut liceul şi o facultate de subingineri la Reşiţa, parcă.

Da, da, s-a bucurat fostul meu elev, acu’ îi primar la noi, face treabă bună, nu ca ăilalţi care s-or încârdăşit cu hoţii de-or demolat ei tot ce le-o căzut în mână, şi linia între Umileni şi Homojdia or lichidat-o…

Nu-mi puteam imagina că, peste câteva zile doar, voi zăbovi cu primarul Tandu la un pahar de vorbă în grădina de vară aflată lângă clubul muncitoresc de altădată din Umileni. Primisem vestea că un fost coleg, rămas în localitate, singurul cu care mai păstram legătura, tocmai fusese externat în urma unei operaţii pe cord deschis. M-a căutat nevastă-sa la telefon să-mi spună.

I-am promis că îi voi vizita şi i-am întrebat dacă îi pot ajuta cu ceva. Da, sigur, a prins femeia ideea din zbor, adu-ne dacă vrei nişte carne, carne de vită să fie, aici nu sunt în stare să găsesc pe moment, iar Doru al meu suferă de anemie, de anemie severă postoperatorie…

Mi-am lăsat maşina în piaţeta din faţa primăriei şi, când m-am întors după vizita făcută colegilor mei pentru a o apuca spre casă, m-am trezit faţă în faţă cu primarul.

O, dom’ profesor, s-a bucurat Mircea Tandu, ce surpriză!...

Era un om scund, bine legat, cam pântecos pentru vârsta lui, îmbrăcat într-o haină de piele care abia îl mai cuprindea. Tocmai se ducea să inspecteze şantierul noii primării, obţinuse fonduri să edifice o altă primărie, cea veche avea un sediu impropriu la parterul unui bloc din cele construite prin anii ’60. Se ţinea de capul constructorilor zicea, altfel tărăgănau lucrurile iar el era tras la răspundere din pricina nerealizării la timp a investiţiei. M-a invitat la o bere în grădina de vară din imediata apropiere.

Numai dacă-mi oferi una fără alcool, i-am spus.

Se face, dom’ profesor, se face, pentru dumneavoastră cum să nu?

Măi Mircea, l-am lăudat, curând după instalarea noastră întrun separeu al grădinii de vară, cu vedere spre pârâul îndiguit curgând în valuri înspumate, se observă ceva nou aici, o mână de gospodar, vreau să spun. Felicitări! Oamenii au o impresie bună despre tine!

Oamenii, a râs strâmb primarul, după ce mi-a mulţumit pentru cuvintele de laudă, ce ştiu ei! Nu bănuiesc măcar cu cât sacrificiu se face totul, cu câtă umblătură. Dacă nu ai habar la ce uşi să baţi, degeaba, te alegi doar cu firimituri de la masa bogaţilor. Apoi tot ăia te trag de socoteală, să mă iertaţi, că de ce n-ai făcut un lucru sau altul, ori, dacă l-ai făcut, de ce a ieşit aşa şi nu altminteri.

Să vedeţi, în primul an de când m-am ales, n-am putut face mai nimic. Adică mai nimic din ceea ce mi-am propus, din ceea ce am promis umilenţilor mei. Că nu sunt bani mi se zicea, că poate la anul, măi, să fie, priveam în ograda altora şi vedeam că la unii se putea! Nu cine ştie ce, cu austeritatea asta, dar totuşi!... Până mi-a deschis cineva capul, ascultă Tandule, mi-a zis, mi-e milă de tine că te tot dai cu dinţii de piatră, de ce nu te duci tu unde trebuie, că dacă umbli numai pe aici, te căciuleşti cam degeaba. Şi-mi zice numele cuiva, nu pot spune cine, mă iertaţi, persoană importantă, mi-a rămas în minte vorba asta pe când învăţam despre Caragiale la şcoală. Îl cunoşteam pe individul, încă dinainte de a se ajunge mare mahăr, aşa că n-am întârziat prea mult să bat la uşa lui.

Bineînţeles, cu planificare, cu aşteptarea de rigoare, că altfel nu treci de secretarele care mai că nu-ţi pun mâna-n piept!

Prima întrevedere a fost scurtă. A ascultat cu un aer plictisit tot ce-i ziceam, apoi deodată s-a înviorat şi mi-a spus: Păi bine, măi Tandule, să vii tu la mine fără cravată? Se poate aşa ceva? Am rămas foarte încurcat, eram în plină vară şi, ca tot omul, nu purtam cravată. Ce tipicar a ajuns boierul, ia te uită! mi-am zis. Dar acesta nu m-a lăsat să stărui în stânjeneala mea. Uite ce e, mi-a ordonat scurt, dotează-te cum se cuvine şi vino mâine din nou!

M-am reîntors în ziua următoare, mi s-au deschis imediat toate uşile, cred că dăduse dispoziţii în această privinţă, şi m-am înfăţişat boss-ului radios cu o frumoasă cravată în culorile partidului la gât. Dar acesta a rămas foarte dezamăgit de îngustimea minţii mele. Ce cravată ai arborat, Tandule? m-a întrebat cu un zâmbet dispreţuitor. Rahatul ăsta? Păi la mine se vine cu cravată cu picăţele! Cu pi-că-ţe-le, pricepi?...

Aici Mircea Tandu s-a oprit şi a dat cu obidă pe gât o duşcă din berea care începea să i se încălzească. Şi? am întrebat eu stupefiat de cele auzite. Şi… Cu „picăţele” m-am dus. Asta a fost totul. Am învăţat şi eu cum e în capitalism. În cel autohton măcar.

Tăcerea s-a aşternut iarăşi, de se auzeau bine vocile unor oameni care îndepărtau crengile purtate şi învârtejite în albia pârâului de viitura ploii din ajun.

Curat capitalism, băiete, am observat atunci, dacă tot ai adus tu vorba de Caragiale! Şi m-am ridicat, mulţumindu-i primarului că mă cinstise, ca să-mi văd de drum spre casă.

actualitatea literară 5 Concursul naţional de poezie „Aurel Dumitraşcu” (debut în volum, ediţia a XI-a, serie nouă)

Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu” Neamţ, în colaborare cu Consiliul Judeţean Neamţ şi şi Asociaţia Culturală „Conta”, iniţiază şi organizează seria nouă a Concursului Naţional de Poezie (debut în volum) „Aurel Dumitraşcu”. Prima serie de zece ediţii a concursului s-a desfăşurat la Neamţ în perioada 1994 – 2003. Premianţii celor zece ediţii au fost Florin Oancea (Sibiu) si Vasile Baghiu (Piatra Neamt) în 1994; Mihai Ignat (Braşov) în 1995; Ana Maria Zlăvog (Iaşi) în 1996; Cristian Galeriu (Bucureşti) în 1997; Sorin Gherguţ (Bucureşti) în 1998; Daniel Moşoiu (Cluj Napoca) şi Constantin Virgil Bănescu (Tîrgovişte) în 1999; Cătălin Chelaru (Iaşi) în anul 2000; Elena Vlădăreanu (Bucureşti) în anul 2001; Dan Coman (Bistriţa Năsăud) în anul 2002; Mihai Curtean (Sibiu) în anul 2003.

Concursul a fost întrerupt după ce trei ediţii, consecutiv, organizatorii şi juriul nu şi-au dat acordul pentru a premia şi publica volume care nu se suţineau valoric, după excelenta serie de autori debutaţi în acest context. Din juriu au făcut parte, la primele zece ediţii, între alţii, Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Liviu Ioan Stoiciu, Radu Săplăcan, Cassian Maria Spiridon, Gellu Dorian, Nicolae Sava, Radu Florescu, Cristian Livescu, Emil Nicolae, Lucian Vasiliu, Vasile Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, iniţiator şi organizator al celor zece ediţii.

Iniţierea noii serii a concursului este prilejuită de comemorarea a 25 de ani de la moartea poetului Aurel Dumitraşcu (16 septembrie 1990) şi de împlinirea a 60 de ani de la naştere (21 noiembrie 1955).

Manuscrisele, bine constituite, cu diacritice, vor fi trimise/ depuse într-un exemplar printat dar şi în format electronic (CD, DVD, altele) pînă la data de 1 iunie 2015 pe adresa: Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu” Piatra Neamţ, strada Republicii, Nr. 15, judeţul Neamţ (cu menţiunea Pentru concursul naţional de poezie „Aurel Dumitraşcu”). Manuscrisele pot fi semnate cu numele autorilor în concurs, cu datele de contact (telefon, adresă mail) acest lucru nu poate influenţa decizia juriului care premiază manuscrise şi nu liste de nume. Manuscrisul trebuie să aibă (recomandabil; sînt acceptate şi alte variante, dacă e vorba de un proiect scriitoricesc sau editorial) minimum 60 de pagini, maximum 100 de pagini.

Manuscrisele vor fi însoţite de o fişă personală a concurentului: nume, prenume, data naşterii, adresă, telefon, e-mail, studii, activitate literară. Concursul este deschis autorilor români nedebutaţi în volum, din ţară şi din diaspora, a căror vîrstă nu depăşeşte 35 de ani pînă la data de 21 noiembrie 2015.

Juriul va fi constituit din scriitori, personalităţi ale vieţii literare din România.

Pînă pe data de 16 septembrie 2015 va fi făcut public manuscrisul cîştigător şi numele autorului. Pînă pe data de 21 noiembrie 2015 manuscrisul cîştigător va fi publicat de organizatori la o editură prestigioasă din România (trei sute de exemplare) şi va fi lansat la Piatra Neamţ, la manifestarea prilejuită de aniversarea poetului Aurel Dumitraşcu. Autorul va primi minimum o sută de exemplare din tirajul cărţii.

Alte informaţii pe adresa de mail adrianvlad@ambra.ro sau la telefon 0233/ 210379. Iniţiator şi coordonator al manifestării: Adrian Alui Gheorghe, director al Bibliotecii Judeţene „G. T. Kirileanu” Neamţ.

Constantin-Tufan STAN

6 actualitatea literară

restituiri

nr. 45 n ian.-feb. 2015

Victor Vlad Delamarina: vocaţia plastică

Astăzi, Victor Vlad Delamarina este perceput, de filologi, oameni de cultură, dar şi de majoritatea unui public larg cultivat, drept cel mai de seamă reprezentant al poeziei dialectale de la sfârşitul secolului al XIXlea. Consacrat de aprecierile lui Titu Maiorescu (1898), apoi, mai târziu, prin includerea sa în Istoria literaturii române…, capodopera lui George Călinescu, beneficiind de o remarcabilă ediţie princeps a poemelor sale, în îngrijirea lui Valeriu Branişte (1902), marea sa vocaţie, artele plastice (grafica, pictura în ulei, dar mai cu seamă acuarela), domeniu căruia i-a consacrat o mare parte din travaliul său artistic – neputându-i însă dedica, din mărunte motive de ordin familial, întreaga sa energie (familia îi rezervase o carieră militară) –, a fost eclipsată, pe nedrept, trecând în plan secundar. Câteva succinte secvenţe, definitorii pentru evoluţia aptitudinilor sale plastice, pot fi regăsite în însemnările autobiografice, elaborate cu un an înainte de trecerea sa în lumea fără de dor (Cartea vieţii mele – vezi Dima 1972). Ne sunt împărtăşite, astfel, detalii despre primele lecţii de desen, datorate mamei sale, însuşite la vârsta de 5 ani (1875), cu prilejul unei călătorii de la Mehadia la Lugoj (un caiet cu schiţe realizate de mama pictorului, Sofia Vlad-Rădulescu, în acea perioadă – poetă, muziciană, dar cu remarcabile disponibilităţi grafice –, se află în custodia Muzeului Banatului): „Afară de literele pe care mi le desemna chiar ea, îmi făcea adesea mici desemnuri cu creionul pe bucăţi de hârtie, pentru a mă obişnui şi cu desemnul, pentru care aveam cu mult mai multă preferinţă ca pentru carte. Între multe figuri pe care mi le desemna ceream mai întotdeauna să mi se facă «o casă», «o diligenţă cu patru cai», «o babă care vinde mere», «un băiat care fuge la şcoală» şi «un curăţitor de coşuri»”. După un episodic stagiu la „şcoala nemţească” (1879-1880), unde „mă perfecţionai în limba germană, în limba maghiară şi în desen”, Victor Vlad Delamarina, „student” la Gimnaziul de Stat lugojean, se dedică cu însufleţire marii sale pasiuni: „Şi citeam, nu-i vorbă, citeam pe carte atâta timp cât era cineva lângă mine, dar, îndată ce mă vedeam singur, trăgeam de sub carte foaia de hârtie pe care o ţineam ascunsă şi mă îndeletniceam cu desenul. Plăcerea mea era să fac caricatura antipaticului meu profesor de limba română, al cărui mod de predare nu-l puteam mistui. Acest chip îl arătam apoi a doua zi camarazilor şi aveam mult succes, deoarece se găsea că seamănă. […] La desemn […] am făcut progrese şi eram fericit că puteam face peisaje din cele mai frumoase fără ajutorul nimănui”. Poposind la Bucureşti, unde urma să fie înscris la Colegiul „Sfântul Sava”, Victor este profund mişcat de priveliştea din vitrinele magazinelor de artă: „Picturile pe care le vedeam expuse în vitrinele magazinelor de artă mă ţineau locului multă vreme. Mă interesau foarte mult, mai cu seamă că le puteam deosebi uşor de tablourile imprimate, deoarece mă ocupam şi eu cu pictura, din nenorocire. De când fusesem la Pesta nu văzusem încă aşa lucrări de valoare şi îmi ziceam în taină: «Aici e de tine. Aici ai să vezi pictură, nu glumă!» Dar ce avea de-a face pictura cu şcoala militară.

Eu pentru pictură venisem la Bucureşti? Nu! Pentru ca să intru în şcoala militară”.

Scurta perioadă petrecută la Bucureşti i-a oferit şansa stabilirii unui contact cu Theodor Aman, directorul Şcolii Naţionale de Arte Frumoase, în intenţia de a deveni ucenicul venerabilului maestru, şi a cunoaşterii nemijlocite, pentru început, a intenselor activităţi care pulsau în incinta atelierelor şcolii, insuflându-i o nestăvilită dorinţă de a ignora ambiţiile familiei şi de „a schimba sabia cu pensula”: „Şcoala militară mi se părea deja ca un vis frumos nerealizabil, deoarece nimenea nu putea fi primit în şcoală decât după terminarea a trei clase gimnaziale, şi eu nu mă mai simţeam în stare de a termina clasa aceea a treia. Cemi rămânea să fac? Ce facultăţi aveam la dispoziţie pentru a putea începe ceva?... Desenul! Talentul meu pentru desen – cel mult apreciat de alţii – era să-mi fie scăparea. «Să devin pictor!? Ar fi foarte frumos, mă gândeam eu. Faci tablouri multe, câştigi parale, devii renumit, e tot ce poate fi mai frumos!» Entuziasmat de această idee strălucită, nu mai vedeam nicio piedică în drumu-mi. Singurul lucru care mă neliniştea era gândul că poate să nu-i placă mamei şi poate să râdă de mine unchiul meu [unchiul Costi, reputatul chirurg bucureştean Constantin Rădulescu Jr], care atunci venise la Bucureşti şi care mă cunoştea de un înflăcărat militar în speranţă. Desigur că mi-ar fi zis: «Ei bine, Victore, ce aşa de uşor îţi vine să schimbi sabia cu pensula?!» Cu toate acestea, deciziunea mea era aşa de hotărâtă, încât nu trecu mult timp şi, într-o zi, mă dusei să o rup cu şcoala şi să încep a frecventa şcoala de bele-arte din Bucureşti. M-am dus la directorul şcolii, la răposatul Aman – îl întrebai de formele ce se cer pentru ca să poată urma cineva şcoala şi nu rămăsei puţin mirat când îmi spuse următoarele cuvinte: «Formele sunt: plăcerea de a lucra şi materialul de desen pe care trebuie să ţi-l cumperi»”. După vizitarea atelierului, asistarea la travaliul elevilor şi examinarea mai multor lucrări (cu ineditul şi şocantul episod al privirii unui model „în costumul lui Adam”), peste câteva zile Victor îi destăinuia, pasional, mamei sale, dorul care începuse să-l mistuie: «După o introducere greoaie şi cam fără legătură, izbucnii deodată şi îi spusei mamei totul. Că nu mai vreau

să ştiu nimic de şcoală şi că prefer mai bucuros să mor de foame în cariera de pictor, decât să trăiesc nemulţumit cu altă carieră oarecare». Intervenţia imperioasă a mamei, cu perspectiva retragerii sprijinului material în eventualitatea persistării în a-şi împlini „nenorocita hotărâre”, risipi visurile tânărului rebel: „Nici trăsnetul nu nimiceşte aşa de iute o clădire şubredă cum nimiciră cuvintele acestea planul meu.

Adio, bele-arte! Adio, vise frumoase de scurtă durată!” Îşi recapătă însă tonusul pentru arta plastică în timpul celor trei ani petrecuţi la Şcoala Militară din Iaşi, graţie profesorului D. Stahi, care-i stimulează şi dezvoltă talentul, încurajându-l să publice caricaturi de inspiraţie cazonă în „Consemnul”, revistă şcolară cu profil umoristic, în care semnează cu pseudonimele Robespierre şi Cernabora (vezi Bistriţianu 1936, 254-260, şi Bistriţianu [1943], XIII-XIV).

Perioada petrecută pe mare, la bordul Bricului „Mircea” (1891) şi pe puntea Crucişătorului „Elisabeta” (1893), a fost

cea mai rodnică, oferindu-i şansa de a-şi exprima plenar măsura talentului său: schiţe marine, cu rafinate expresii grafice, creionarea, cu dezinvoltura unui profesionist, a unei uimitoare diversităţi a tipologiilor umane întâlnite în timpul peregrinărilor sale, un apolinic univers de armonii cromatice – sublimate în tuşele acuarelelor care ilustrează însemnările sale de călătorie –, ce conturează portretul unui artist original cu abordări de factură impresionistă, reprezentativ pentru arta plastică românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care, în mod inexplicabil, a rămas cvasinecunoscut publicului larg, dar şi specialiştilor. Din cuprinsul unei scrisori adresate, din Galaţi, mamei sale (13 martie 1895), aflăm câteva detalii despre o împrejurare în care ratează o nesperată şansă de a-şi face cunoscută, în cele mai selecte medii, creaţia: „Într-o seară, la Maricuţa, la sora Zoei [Zoe Boerescu, fiica jurnalistului, profesorului, avocatului şi deputatului Vasile Boerescu, soţia unchiului său, medicul chirurg Constantin Rădulescu Jr – unchiul Costi], eram invitaţi cu schiţele la o sindrofie. Acolo erau, între alţii, şi Iacob Negruzzi, şi Esarcu, şi fratele lui Sander, ginerele unui Lahovary, care e vicepreşedinte la Societatea Geografică, unde e regele preşedinte. Toţi au tăbărât peste schiţe şi au început să se mire şi să întrebe că cum şi ce fel, şi cine, şi ce? Că ce admirabile, că ce grozave! Destul că ginerele lui Lahovary mi-a spus să-i las schiţele să le dea lui socrusău, ca să le prezinte la Societatea Geografică ca o lucrare originală cum nu s-a prezentat încă niciuna şi că mă asigură de succes. Dar eu n-am admis, deoarece nu sunt încă gata schiţele şi nu pot avea un efect deosebit. La asta, Esarcu a zis că ce? El le arată chiar însuşi regelui, dar nici asta n-am admis-o, până n-or fi gata complet” (Dima 1972, 201- 202).

Despre încercările plastice ale lui Victor Vlad Delamarina s-a scris pasager, în cuprinsul unor articole omagiale (aniversare sau comemorative), fără o analiză sistematică extinsă asupra întregii creaţii şi fără utilizarea instrumentelor criticii de specialitate. Fragmente din Schiţe din călătoriile mele, însoţite, parţial, de materialul ilustrativ al acuarelelor (în variantă, irelevantă, alb-negru) au fost publicate pentru întâia oară în periodicul sibian „Luceafărul” (VII, 11-12, 1908, 248-262), în care Octavian C. Tăslăuanu îi consacră şi un crochiu biografic (p. 271-275), alături de câteva poezii reprezentative şi o concluzie finală, în care recunoaşte vocaţia plastică a poetului: „Schiţele de călătorie pe care le publicăm în numărul de faţă încheie activitatea literară a celui dintâi poet bănăţean de o valoare artistică. Descrierile sunt interesante mai mult pentru cunoaşterea celui ce le-a scris, decât pentru cunoaşterea locurilor descrise, căci acestea au fost zugrăvite de atâţia alţii cu mai mare măiestrie. Ele câştigă însă o însemnătate prin acuarelele care le ilustrează. Acestea sunt de o valoare reală şi dovedesc talentul de pictor al poetului Delamarina”. Alte câteva succinte aprecieri critice, mai mult conjuncturale, ca apendice la statura de poet a lui Vlad Delamarina, vor fi formulate de-a lungul timpului

(Titu Maiorescu, Traian Topliceanu, Alexandru Bistriţianu, Aurel Cosma Junior), nedepăşind însă simpla constatare a unor certe virtuţi plastice şi exprimarea regretului pentru „neîmplinirea” în acest domeniu: „Din prima copilărie, printre conşcolarii din gimnaziu, micul elev avea prieteni entuziaşti, care se însufleţeau de naivele manifestări ale spiritului său inventiv. El le cetea poveşti, le explica istorii, le alcătuia reprezentări teatrale cu fantazia lui de copil, le făcea şi desenuri, căci şi pentru pictură avea talent: călătoriile lui de mai târziu sunt ilustrate cu acuarele, câteva din schiţele lui colorate au fost expuse la vitrinele din Bucureşti, una este astăzi în posesia doctorului Leonte.” (Maiorescu 1898) „Însemnările de călătorie ale lui Victor Vlad ar fi putut fi însă deosebit de interesante şi atractive, căci pe marginea foilor contura, în creion şi culori, tipuri de oameni deosebit de caracteristice din locurile pe cari le văzuse.” (Topliceanu 1935, 74-76) „Victor Vlad Delamarina a făcut două călătorii pe apă, şi impresiile culese din aceste călătorii le-a notat pe coale de caiete, decorate cu propriile sale desemne şi schiţe în acuarele. Manuscrisele acestor două călătorii sunt păstrate de sora scriitorului, de dşoara Laura Vlad, din Lugoj, şi ele au o valoare mare, mai ales din punct de vedere artistic, fiindcă mulţimea desemnelor şi picturilor cari însoţesc textul manuscrisului ni-l prezintă pe Victor Vlad Delamarina ca pe un talentat pictor. Dacă nemiloasa boală care i-a curmat zilele nu şi-ar fi găsit alinarea într-un deznodământ atât de tragic, desigur că Victor Vlad Delamarina mai aducea încă multă strălucire numelui său, precum şi Banatului, pe care le-a iubit aşa de mult. Dacă moartea nu-l răpea la tânăra vârstă de 26 de ani, talentul său, care promitea şi se evidenţia tot mai mult, putea să creeze opere de mare valoare nu numai pe terenul poeziei şi al prozei, dar mai ales în domeniul artelor plastice.” (Cosma 1936, 6-7) „Cel dintâi maestru al acuarelei bănăţene a fost Victor Vlad Delamarina.” (Cosma 1940, 72) Unul din primii autori care l-a privit pe Vlad Delamarina exclusiv din perspectiva artistului plastic a fost jurnalistul Liviu Jurchescu, într-un articol publicat în periodicul timişorean „Vestul” (II, 220, 1931, 1-2).

Aprecierile lui Liviu Jurchescu sunau premonitoriu, anticipând, parcă, lunga şi nedreapta uitare ce avea să se aştearnă, implacabil, ca un blestem, asupra creaţiei plastice a artistului bănăţean. La Expoziţia Retrospectivă de Artă Plastică din 1-7 martie 1943, organizată, în Capitală, sub egida Săptămânii Bănăţene, din rândurile pleiadei artiştilor plastici care au reprezentat Banatul (Constantin Daniel, Mihail Velceleanu, Nicolae Popescu, Ioan Zaicu, Virgil Simonescu, Corneliu Baba, Catul Bogdan, Anastase Demian, Aurel Ciupe, Iulia Simu ş.a.) numele lui Victor Vlad Delamarina a fost omis (vezi Stoia-Udrea 1943), rămânând necunoscut, până astăzi, „criticilor plastici de la centru”. În ultimele decenii, câteva meritorii incursiuni analitice în creaţia plastică a lui Victor Vlad Delamarina au fost întreprinse – fără a fi însă susţinute de aprecierile criticilor de artă bănăţeni şi fără a penetra în conştiinţa publicului – de Virgil Vintilescu şi Ion Iliescu (vezi Vintilescu 1967 şi Iliescu 2002, 69-88).

Bibliografie:

Bistriţianu 1936 = Alexandru Bistriţianu, Patruzeci de ani de la moartea lui Victor Vlad Delamarina, în „Luceafărul”, Timişoara, II, 5, 254-260.

Bistriţianu [1943] = Alexandru Bistriţianu, Doi scriitori bănăţeni: Victor Vlad Delamarina şi Ioan Popovici-Bănăţeanul, Editura Scrisul Românesc, Craiova.

Cosma 1936 = Aurel Cosma Junior, în Victor Vlad Delamarina, Schiţele mele de călătorie, Biblioteca „Luceafărul”, nr. 5, Timişoara.

Cosma 1940 = Aurel Cosma Junior, Pictura românească din Banat de la origini până azi, Timişoara.

Dima 1972 = Victor Vlad Delamarina, Ăl mai tare om dân lume, versuri, proză memorialistică, scrisori, Ediţie îngrijită şi prefaţată de Simion Dima, Editura Facla, Timişoara.

Iliescu 2002 = Ion Iliescu, Victor Vlad Delamarina. Secvenţe de istorie literară, Editura Mirton, Timişoara.

Maiorescu 1898 = Titu Maiorescu, În memoria poetului dialectal Victor Vlad Delamarina, în „Convorbiri literare”, Bucureşti, nr. 2.

Stoia-Udrea 1943 = Ion Stoia-Udrea, Plastica românească în Banat, în Săptămâna Bănăţană, organizată de Cercul Bănăţenilor din Bucureşti, 1-7 martie 1943. Expoziţia Retrospectivă de Artă Plastică, Tiparul: Helicon SA, Timişoara.

Topliceanu 1935 = Traian Topliceanu, Victor Vlad-Delamarina.

Contribuţii la un studiu asupra poetului bănăţean, în „Luceafărul”, Timişoara, I, 1, ianuarie.

Vintilescu 1967 = Virgil Vintilescu, Victor Vlad Delamarina, Sfatul Popular al Regiunii Banat, Casa Regională a Creaţiei Populare, Timişoara.

nr. 45 n ian.-feb. 2015

invitatul revistei

actualitatea literară 7

Gheorghe Grigurcu păsări născute oricum pentru altceva dar expresionismul nu s-a născut doar pentru sine însuşi?

Portret I Puţine mişcări buze strînse nicio spaimă pînă la capătul lumii tocuri subţiri izbind pavajul toc-toc şi demnitatea prospeţimii în coloritul scoţian al rochiei şi talia flexibilă vegetală încă profilul mort desăvîrşit ca un cristal.

a-nscrie veninul pe stindardul triumfător al unei glande.

folosinţă

Cotidiană

norii lipicioşi din lăptişor de matcă ţi s-au prins de degete

Auzi? Ţeasta-ncolţeşte de cuvinte inexistente tv-ul deschis plin de ceruri difuze precum fereastra un pahar de vin arzînd cum o lumînare

Două femei

Portret II

o cămaşă curată ne-ncăpătoare pentru zborul de dimineaţă al muşchilor

Cunoşti două femei într-o singură fiinţă

Părea o intrusă un document sfidător un apocrif uman

şi nicio pasăre să ciugulească aceste cărţi nutritive

cu părul în dezordine în mici puhoaie ostenite

nicio rînduială ascunsă-n această revoltătoare risipă de văzduh aprilin.

una e transparentă cum aerul cealaltă nemaipomenit de carnală suav opacă asemeni unei crizanteme dacă premeditat renunţi la prima a doua se veştejeşte dacă premeditat renunţi la a doua prima se-nnegurează dacă dai cu banul dispar amîndouă.

Prietenii Te vor dori mereu prietenii aşa cum i-ai dorit cu jind cu teamă?

Sfios le vei parcurge privirile şi le vei vedea goale ca supravieţuirea.

Vîntul ca o lună nouă Vîntul ca o lună nouă distinge obscuritatea gîndurilor noastre ca nişte mobile neşterse de praf se scufundă-n planurile lor măreţe agasante îşi pune din loc în loc degetul bont citeşte portulanele unui timp atît de real încît arde ca flacăra de spirt apoi recade-n noaptea suburbiei în tusea ei exasperantă.

Auzi?

Auzi? A rămas în urmă un timp promiscuu duci în palmă răscruci tocate ziduri ferfeniţă cum pagini răsfoite prea mult un vînt ascuţit cum un echer te-ntorci să-ţi vezi propria privire.

şi mîinile oarecum sfioase de parcă ar atinge inteligenţa vocabularul şi gambele de-o uimită gravitate

Cît de bucuroasă e Viaţa

peste coapsele masive ochii fierbinţi uriaşi

Cît de bucuroasă e Viaţa acum cînd şovăie cînd nu se dezminte

un mic zvîcnet al poşetei din piele de purice.

şi urcă pe strada îngustă alături de un bătrîn cu piciorul lui încruntat

Fiecare gest Fiecare gest de-aici de mai încolo vîrît în sac în sacul botezat experienţă dar mai rămîn domoalele mişcări tîrzii care pe dinafară-i dau tîrcoale precum ţigările-azvîrlite care fumegă pe-asfalt în serile de vară.

Gîndurile Direcţia gîndurilor care nu duc nicăieri care se rotesc se evită se-mpleticesc şi nici măcar atît limpezi şi joase uşoare şi-nduioşător de groase cum sunetele de contrabas.

Rustică

un rîu gonind după o frunză un elicopter urmărind o furnică o fabulă vînîndu-şi morala cu puşca.

Nicio graţie nu e străină de moarte nicio frivolitate vă asigur

Ce uşor ţi se pare cum poţi lungi ori scurta poemul acesta elastic o nemişcare lîncedă se-ascunde-n buzunare

nici ţipenie de om în odăi în metonimii

dacă uiţi visul reluat în somnul coapselor sale se cheamă că-i tot al tău

pe cerul de iulie o tunătoare oboseală.

dacă treci prin privirea sa ca prin sticlă se cheamă că nu ţi-ai pierdut chipul de tot

Ar fi acelaşi

expresionismul făurindu-şi pretextul pentru a-şi putea făuri poezia punînd pretutindeni curse în palme în păr în ochi spre-a prinde înspăimîntatele păsări ce-l vor celebra

Un munte alergînd după un cartof

Ce uşor ţi se pare

Şi lipsa de-ncredere se cheamă tot încredere

Nuditatea trupului tău conturînd nuditatea ţipătului

Fabula fabulei

Nicio graţie

un vis mărunt bîzîitor te plictiseşte ca o viespe

Expresionism

ultima spumă-a văzutului care mai gîlgîie mai cere un supliment de cuvinte.

Deasupra spicelor coapte tremură aerul cum rîndurile unei scrisori nescrise.

Şi lipsa de-ncredere

dacă-noţi prin valurile părului său furtunos se cheamă că tot ai ajuns pe ţărmul celălalt.

dar cu ochiul nespus de blînd diafan ca apa unui bazin din care-au fost azvîrlite imaginile şi imaginile imaginilor

Ar fi acelaşi capital utopic aceleaşi adevăruri cum degete de mănuşi flori timide amestecate cu respiraţia vinului un nume cotrobăind fără jenă prin altul licărul stelei cum un creion chimic scriind o adresă golul mucezind într-un cufăr răcoarea pictată cu mare migală pe uşi amintirile transformate cum cămăşile vechi.

Anatomie A reflecta vîntul în voalul de oase a poposi la răscrucile nervilor întunecaţi silvatici

Amintirii poetului Victor Felea

te plimbi prin scrinuri prin dulapuri de mult nedeschise ca pe alei s-au subţiat strigătele de prea multă

au ajuns aproape străvezii

un arlechin de aer fericit se-aruncă-n havuz în crengile merilor lucesc îţi iau ochii mînecile bufante ale verii.

Nimic nou Nimic nou în bazarul forfotitor al Cuvîntului doar dichisul de ţoapă al originalităţii.

O pisică Ce vezi? O pisică ţesută precum o legendă din fire de iubire pură mătăsoasă şi lavabilă precum focul gata să miaune să toarcă să se odihnească în propria-ţi moarte moale precum un aşternut.

Viaţa care bate Viaţa care bate bate comunicate monezi şi vai pe deţinuţi viaţa-n depeşe ca-n aortă înecată-n şampania somnului apoi în clocote bate se zbate un ocean în pumnul copilului de peste drum care-a prins o vrabie viaţa limpede lucrativă ce-şi bate covoarele minţii alene în pragul de sărbătoare cine străbate smintita migală a clipelor ai zice abia viaţa spre sine se-abate o clipă cît să tragă un fum de ţigară.

Şi se părea Şi se părea că materia intră în sine cum un cui strivit cu ciocanul că dezordinea se dilată şi se contractă cum gura unei slujnice cînd se ceartă că stropii de ploaie fierb pe pămîntul încins realcătuindu-l din şiruri de zerouri.

Rîu Lumina murdară de joi ora 14 pe care-o spală doar violenţa apatică a Spaţiului ce redevine Timp.

8 actualitatea literară

Daiana Miculescu

şcoala de poezie

Octavian Doclin, 65

nr. 45 n ian.-feb. 2015 realitatea i-realităţii ori i-realitatea realităţii o emanaţie o sincopă a realităţii reale a existenţei păgîne de fiecare zi a trăirii credinţei doar în ultima zi teama de ieri frica de azi ochiul sec privind din interior anii lumea de mîine.

Gustul cuvintele toatele i s-au oprit în gît născînd un alt cer al gurii pipăindu-l din cînd în cînd cu limba-i tot mai amorţită simţi gustul reavăn

al unui lut neştiut.

Nimeni nu-şi mai doreşte culoarea verde Cântecul poluat din florile salcâmilor înfricoşează anotimpurile transformându-le pe toate-n cenuşiu nu am puterea să restaurez anotimpurile trupul îmi este prea tânăr îmbrac răsăritul decolorat cu pelerina mea de curcubeu îl protejez în nopţile cu lună verde spun o rugăciune a inimii şi mă feresc de privirile otăvite ale trecătorilor azi nimeni nu-şi mai doreşte culoarea verde nici salcâmii nici anotimpurile nici luna de prea multă tristeţe verde – doar cerul mai desenează câteodată o lacrimă verde pe chipul pământului copleşit de gri.

De demult mai de demult Prozatorului Ion Marin Almăjan, autorul unei cărţi, Mătuşa mea Maria Terezia, de neimitat

iar eu într-o altă viaţă de demult mai de demult am fost Calul Mariei Tereza Împărăteasa care i-a adus pe bunii şi străbunii tatălui meu pe aceste meleaguri la Păgină ca să se îndeletnicească doar cu făcutul cărbunelui din lemn bufeni făcători de bufe aşadar îngăduiţi aici de frătuţi de cei de-ai locului cum ar veni… o, dar şi în viaţa de acum cînd am ajuns spre sfîrşitul ei aş fi vrut să fiu Calul Mariei Tereza… (aşa se face că unii se miră cînd încă mai aud nechezatul meu liric).

Rătăcesc în palma ta fină Rătăcesc în palma ta fină printre florile de apă cu razele de foc în părul meu unduitor sub fulgii lui decembrie

dar macii de apă mi-au inundat ochii şi trupul şi numele – iar tu ai plecat cu gândurile mele liniştite pe valuri de nori sub care eu am devenit decembrie.

Proprietarul Mantaua de fum acoperind coşul cu roade în pîrgă umilă ofrandă sentimentul de proprietar nu este acelaşi cu cel al vredniciei praf şi cenuşă singurele proprietăţi de care beneficiază cel ce se crede cu nesăbuinţă.

Iasca

Kilometrul 65

într-o dimineaţă am întrebat toamna căruntă de ce plânge cerul nu mi-a răspuns... poate mâine poate când... poate niciodată.

Ce rost are să alergi pe lîngă zidul gata să se dărîme în absenţa meşterilor care l-au înălţat sau să fie prăbuşit prin implozie chiar de aceştia la un moment dat auzi vocea dinlăuntrul zidului înclinat deja precum fiinţa sa de-acum în derivă opreşte-te dar numai atunci cînd aroganţa ta indiferenţa faţă de heruvimul din tine vor dispărea împotriveşte-te deci.

pînă acum i-a fost teamă să privească în urmă dar iată a sosit şi ziua aceasta ce a văzut aşadar binecuvîntare şi blestem a fost alipit de amîndouă acum trebuie să aleagă pentru mai departe ce rol îl poate duce la bun sfîrşit pînă la capăt se întreabă dacă gura lui poate slobozi cuvintele binecuvîntării sau ale blestemului acum cînd a ajuns în cel mai înalt loc al vîrstei sale binecuvîntate şi blestemate deopotrivă.

azi deasupra mării m-ai preschimbat într-o floare de aer când soarele s-a ivit pe cer apoi m-ai aruncat în mare ca să renasc din ea

Cerul senin născut dintr-o fecioară zbuciumată cu trupul prins în vârtejuri de nori ostenit de prea multe drumuri întortocheate şi-a schimbat culoarea în gri – suferinţa soarelui s-a agăţat de gleznele lui dureroase torente de gheaţă au cuprins tot Universul răsăritul s-a rătăcit în crestele muntelui păsările măiestre plutesc în derivă în adâncuri –

indiferenţa

Fără condiţii

o floare albă cu trupul de zăpadă a zâmbit suav din soare către tine

S-a născut dintr-o fecioară zbuciumată

Aroganţa

citea în ochii ei îngheţaţi cum în nişte rune aproape şterse sorbea din ochii ei seci ca dintr-un potir inventat aşa zi de zi fără să ştie îşi goli viaţa moartea şi-o umplu dar rău nu i-a părut nici o clipă pune mîna aici îl rugă sunînd totuşi a poruncă din pîntecele ei un zvîcnet ca al unui copil în creştere viaţa cu faţa moartea cu spatele lîngă piatra Eben-Ezer aşteptau naşterea (iar noi observăm toate acestea de pe margine aproape de kilometrul 65).

Zen O închipuire realitatea spaţiului închis al subteranei o halucinaţie o stră-fulgerare

a sub-conştientului

Numai cu iasca din Pustie se pot aprinde limbile de foc ale unei rostiri neînţelese nici de profeţii cei mai aleşi o infidelitate mai mult chiar un adulter ascuns despre un pact spiritual divulgat ca o falsă cunoaştere

Atîrnarea S-a atîrnat mereu de cuvînt sau măcar a încercat ca de o corabie fără cîrmă neprevăzut l-a lăsat din mînă şi în poem s-a făcut dimineaţă.

Haina cerşetorului Cînd a îmbrăcat-o s-a crezut mai puternic decît naşterea fulgerului l-a orbit doar văzînd-o haina cerşetorului cum o cămaşă de forţă acoperindu-i ochii seci acoperindu-i.

şcoala de poezie

nr. 45 n ian.-feb. 2015

La aniversară

actualitatea literară 9

Bianca Coştiug

3

La marginea dinspre apus a veacului: oamenii poartă cununi de oţel, cu păsări de fier zburând: drumuri în cosmos ca într-o grădină apocaliptică însă Dumnezeului din ei nici o îngenunchiere!

Dar sufletele? Ce se vor face dacă ochiul din astră nu le mai cheamă? Şi ce va fi cu inimile de vor rămâne mărunte ca bobul de mei?

Adevăr zic vouă: ele stins vor înflori şi rodul lor pleavă se va chema!… ……………………………………………………

4

Radu Cârneci, 87 Muntele statorniciei * lui Nicolae Labiş, la 40 de ani de la înveşnicire „… legat de stânca aceasta dobândită prin durere, văd arborii respirând pacea neagră a morţilor şi surâsurile încremenite ale statuilor…“ Seferis

1

Măreţ, Muntele!

Aici, la ţărmul Mării Neliniştite, zbuciumându-şi coroana apelor aici, peste câmpiile văluitoare ale ierburilor la neînvinsele armate ale pădurilor aici păsările de duh – pe căile cerului, ochii – aici noi cu pământul în braţe, cu pământul în suflet asfinţind cu pământul în gură: cântec de naştere şi de năprasnică nuntă.

Măreţ, Muntele!

La ferestrele timpului morţii (în orbitele lor licăre praful eternităţii) viteji rezistând morţilor năvălitori, supunându-i rădăcinilor morţii noştri purtându-şi sufletul steag: voievozi cu sceptre de aer şi oşteni cu arcuri de vânt morţii stirpei noastre la ferestrele timpului.

Măreţ, Muntele! la temelia lui odihniţi-vă, luptători voi, care m-aţi semănat!

Iată veacul despicându-se – aşa cum aţi voit – iată tirania topindu-se ca o zgură otrăvitoare înghiţindu-se pe sine însuşi ca o năpârcă iată, prăbuşindu-se în tină statuile sângeroase!…

2

Muntele meu! modernă împărăţie şi dreaptă se vrea şi totuşi, o, durere, sângele tânăr mai pâlpâie-n stingere lovit mişeleşte, devreme plecând spre dincolo: eroi ai gloriei fragede.

O, ticăloşíi ale hidrei flămânde, iată, aşa au pierit vitejii în afara turnirurilor: fără armuri şi fără-de lăncii fiecare doar cu flamura cuvântului îndrăznind…

(Acum, nopţile sunt ale visătorilor; tăcuţi, ei pun Muntelui lumini de colind: rouă peste lacrimi, imn peste geamăt: turme de stele miei zămislind bărbaţii îndemn tainic înspre femei: duh către duh la fecundarea cerurilor trup către trup la bucuria pământului: visătorii!

Vin şi miere le-aduc, miresme şiroindu-le-n cale Preot al Iubirii iubirilor, Eu!…) ………………………………………………………

(… în somn, visând, am lăcrimat, în tristeţe hălăduind către zi; poleit, chipul Muntelui lucea ca într-o stingere; lumea cutreiera Cetatea flămânzind, cerşind puţini îmbuibându-se şi peste toate un soare scârbit. Atunci am strigat în Piaţa Tăcerilor: — Să vină înţelepţii!

– iar ei au sosit îmbătrâniţi abia mişcându-se –: — Daţi tuturor Cuget, Măsură şi Demnitate! şi îndrăzneală întru acestea.“ Apoi: — Unde sunt cei ce împart Legea?

– căscând s-au apropiat–: — Daţi fiecăruia după faptele sale! Pentru a se topi noaptea fiţi pătimaşi în Dreptate: fiecăruia o stea spre-a se cunoaşte!“ Apoi am chemat Poeţii, pe adevăraţii poeţi i-am chemat; ci ei tăceau, neîncununaţi, tânjind după vinul cel bun în ochi cu taina tainelor. Şi mă priveau uimindu-se: — Iată, le-am spus, Muntele îmbătrâneşte.

S-a îmbolnăvit.

Nu simţiţi?

Se clatină de prea multe păcate! Înnoiţi-l! Sădiţi grădini în formă de vis!

Semănaţi ode albastre, dulci elegii rotunjiţi doruri şi nunţi şi blânde bocete legănătoare!

Dăruiţi fiecăruia măcar un vers: atunci vor sosi şi privighetorile!…“ Iar adormiţilor paznici, cu furie, le-am strigat: — Alungaţi zarafii şi înşelătorii de suflete! Biciuiţi-i şi azvârliţi-i în pulberea nimicniciei!…

E timpul, în sfârşit, să turnăm statui în bronzul bronzurilor: cugetul.

Fiţi puternici şi generoşi!… Acum, aici, lumea iese dintr-o lungă tristeţe!

O, voi Înaintemergătorilor, începeţi!…“) ………………………………………………………

5

… La pragul furtunilor, la ţărmul Mării Neliniştite înnoit Muntele meu se vrea!

Aici durerea durerilor sub lumina temătoare şi iată de peste zări pelerini ar dori să-mi guste aerul şi fructele şi imnele să-şi aşeze gândurile la raclele strămoşilor mei şi ale martirilor tineri.

Aici, ca dintr-o ceaţă primordială, o naştere grea şi iată pământurile şi apele abia despărţindu-se iar Muntele visează putere tânără şi fecioare înflorind: mirese ale unui timp dorit!

O, părinţi neînvinşi, o, eroi fără de vârstă, iarăşi sângele vostru călătoreşte iarăşi vrerea se-nalţă din voi pentru noi, pentru cei de după noi sosind iarăşi Poeţii seamănă Cuvântul şi păsări măiestre îl poartă în toate punctele cardinale şi, la ţărmul Mării Neliniştite, turme de vis pasc ierburile trupului meu… * Muntele (din vol. Heraldica iubirii)

Când moartea te şterge din jurnal crize de identităţi umblă pe străzi au lipite foiţe de frunte mereu cu planul de mâine citesc literatură erotică au toţi herpes intelectual au măşti frumoase şi le-au pus unii altora cu aracet dacă se dezlipeşte una sar toţi să îl ajute să fie buni cetăţeni să îi dea un pumn în faţă livin the american dream repetă în cor în spirit liber mulţumesc ştiu ar fi fost o tragedie să îmi vedeţi faţa au knockout emoţional & feţe pictate de părinţi şi preoţi într-o aranjare forţată de gheişe urbane într-un război de schizofrenie religioasă buton unu: turn off nu te vede nimeni buton doi: ne crapă feţele

Suntem

Vandalismul ordinii viaţa ce ironică metamorfoză matematică unde după ce-ţi rânjeşti din groapă singur cosmosul devine stare de agregare ajungi agitaţia moleculară din miriapozii care dorm pe tine te naşti în carnea copacilor care cască între tine şi lume un ADN spasmodic cu mutaţia pregnantă de neadaptat îţi dezveleşti picioarele de mort ca într-un dans iniţiatic chiar şi aşa, îţi mârâie coapsele obosite de halucinaţii sterile stai şi te miri de ce vezi în tine geometria sacră dintre embrion şi picioarele zeului ştrangulează orice urmă de urât ridurile glaciare care-ţi apasă de mic copil plexul solar se vor rearanja într-un spirit hermafrodit şi greu mai greu decât cutremurul de lumini ce ne arde limbile din grota de vină ce ne îneacă echilibrul prima doză ameţitoare de rutină exacerbată ne va converti la efectul retroactiv ca un camuflaj instinctiv pentru solitudinea esenţială a omului-dumnezeu

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

Dreptul la concordie

„Unirea este îndeplinită. Naţionalitatea Română este întemeiată. Acest fapt măreţ, dorit de generaţiile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile Garante şi s-a înscris în datinile Naţiunilor. Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu ţara, a fost cu noi […] Alesul vostru va da astăzi o singură Românie”.

Al. I. Cuza, în Proclamaţia din 11 decembrie 1861

Ideea Micii şi Marii Uniri are parte, în decembrie, dar mai ales în ianuarie, de alte şi alte contestări, ţintind şubrezirea românităţii, şi aşa ca vai de capul ei. Şcoala Cioflâncă şi-a propus să ne dezvăluie „ce nu se ştie despre Unire”. Şi care credeţi că era „faţa nevăzută a Micii Uniri”? Mişcarea separatistă în floare.

Cum presa noastră exultă la cuvântul „jos!”, o gazetă iaşiotă titra pe pagina întâi, mai an, vineri, 24 ianuarie, „Jos Cuza! Jos Bucureştiul!”, ştiutele lozinci antiunioniste. Chiar de ziua ei, a Unirii din 1859, s-a afirmat că opiniile pro separatism erau cu mult mai ample, mai încrâncenate, mai violente decât ne-a învăţat istoriografia ceauşistă. Argumentele antiunioniştilor moldoveni sunt enumerate cu sârg: „tradiţia diferită” (sic!) a celor două Principate, dar, mai ales, pierderile materiale ale Moldovei, rezultate dintr-un sacrificiu categorisit inutil.

Gazetari iaşioţi de aceeaşi şcoală Cioflâncă înfierează cu mânie proletcultistă horile din Piaţa Unirii. Nu momentul astral al alegerii concomitente a lui Cuza, la Iaşi şi la Bucureşti, interesează, ci îmbulzeala, ghionturile pentru sarma şi fasole cu cârnaţ. O mică huiduială la adresa lui Ponta (nu că n-ar fi meritat) e înregistrată cu satisfacţie; cu mai puţină satisfacţie a fost înregistrată marea huiduială, tot binemeritată: acel „huo” sincer, răspuns la „Bună ziua!” băsescă, intonat ca la armată.

Alternativa Cioflâncă propune să se corijeze „modelul idealizat” al Unirii. Ce atâta idealizare? Doar n-o să ne sacrificăm prezentul pentru viitor, cum scria un fost primar, pretins Tolstoievski, fondator al Partidei Moldovenilor. Nu Unirea ar fi fost benefică României, ci separatismul, punându-se accent nu pe concordie (de altfel, Hotelul Concordia, unde a fost ales Cuza de munteni e o ruină sordidă, ce stă să cadă), ci discordia. Solidaritatea de seminţie? Ba solitaritate. Şi n-au aplicat guvernanţii noştri, care nu mor de binele comun, al poporului, principiul fiecare pentru sine sau pentru reţea, întru înavuţire pe cât de enormă, pe atât de rapidă?

Aşadar, începutul unei viziuni asupra Unirii Principatelor l-a făcut istoricul de nouă generaţie Adrian Cioflâncă, în Vârstele Unirii. De la unitate etnică la conştiinţă naţională. Cioflâncă se arată foarte supărat că Muzeul Unirii, redeschis în 2007, „a consumat mulţi bani pentru refacere”, cu toate că „despre mişcarea separatistă nu veţi putea afla ceva din muzeu”. Mmda. Marele istoric Xenopol ceruse amplasarea statuii lui Cuza pe locul unde se află acum şi făcuse rost de fonduri pentru ridicarea ei, edilul N. Gane „nemaigăsind bani la primărie”; cercetătorul de la Institutul „A.D. Xenopol” i-a scos la înaintare la Gh. Asachi, pe C. Negruzzi şi pe N. Istrati (ultimul, cu nume de stradă în cartierul Copou), separatişti pragmatici; nu ca bonjuristul cu mintea la idealul naţional, N. Bălcescu.

Unirea? Nălucă pentru năuci naţionalişti ca Alecsandri. Bine că s-a retrocedat Casa Vornic Alecsandri, să nu mai rămână urmă din el şi din Hora Unirii! Doar antiunionistul Nicolae Suţu a prognozat că moldovenii „cuceriţi”, sub „ocupaţie” valahă, vor fi absorbiţi de „legea muntenilor”, pre lege călcând. „Iaşii şi toată Moldova de sus nu vor fi decât puncte excentrice ale noului stat, interesele moldovenilor vor fi puse pe planul doi”, scria Suţu.

Imperativele naţiei, ale întregului românism? Ba ale interesului de provincie. E, dacă învingeau separatiştii şi nu se realiza Unirea Principatelor, nu i-ar fi mers mai bine moldoveanului nostru?

Aşa, Capitala Moldovei a pierdut întâietatea în noul stat, Zimbrul luând-o peste bot de la Vultur.

Tot de ziua Unirii, publicaţia iaşiotă de mare tiraj ţinea să tipărească o grafică a separatiştilor înverşunaţi: Muntenia, figurată cu un cap de monstru, stând să hăpăie biata Moldovioară, ca lupul pe oaie: ghiogâlţ, ghiogâlţ. „Mişcarea separatistă, înăbuşită în sânge: zeci de morţi pe străzi”, suna un subtitlu spăimos. În fapt, zurba se produsese nu înainte, ci după detronarea Colonelului Cuza, din 11 februarie 1866 (ce-i drept, sărbătorită de separatişti cu iluminaţie mare) şi fusese îndreptată contra lui

Carol I, manifestanţii strigând „Jos Unirea!” Jos Prinţul străin!”.

Un regiment muntean a tras în ei, în aprilie 1866, şi i-a atacat la baionetă. Numărul victimelor a rămas strict secret (mă şi mir că n-a fost estimat la 10001, ca în cazul 1907). Carol I a continuat să fie neagreat de separatiştii ieşeni. Regele, venit în „a doua capitală a ţării”, cum avea grijă să-i spună, n-o vizita fără temeri. Ieşenii l-au atacat cu mere stricate, murate sau cum or fi fost nu cu mult înainte de a se dezveli statuia lui Cuza. Atunci, în 27 mai 1912, se crease alt context politic exploziv: adept al bipartidismului, Regele spera să-i convingă pe Take Ionescu şi pe Petre Carp să nu înfiinţeze al treilea partid, încrezător că Maiorescu şi Carp vor cădea la pace (conservatoare). N-a fost aşa: discordia românească a învins gândul bun al neamţului: Take şi Conu Petrache au spart partida.

Numai că dreptul la concordie, dreptul la unire s-a luat, nu s-a dat. Motivul ignobil că moldovenii ar fi fost atinşi la buzunar de Unire n-a ţinut: lumea a primit cu entuziasm vestea că „s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele”, cum îi relata N. Grigorescu lui Al. Vlahuţă într-o scrisoare. Ajuns la faţa locului în fuga calului, înregistra bucuria focşănenilor de pe ambele maluri al Milcovului: „Cântece, chiote, jocuri, în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau, luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele”. Cuza a desfiinţat hotarul dintre Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteniei, a ridicat straja şi le-a cerut soldaţilor să se îmbrăţişeze ca fraţii.

Lumânări şi felinare au ars o noapte pe uliţele oraşului.

Se gândesc oare cei de la cârma statului că guvernarea e o bătălie de front care înalţă ori coboară România, că rolul lor e să acorde şansă poporului propriu? Că trebuie să apere, ca într-un război real, pământul şi aurul, pădurile şi apele? Sună patetic?

Risc să fiu clasată în categoria „mătuşi patriotice” dacă fac apel la devoţiune şi viziune, în zi de Unire? Cei doi Mitropoliţi au fost şi preşedinţii celor două Divanuri ad-hoc, aşadar cu crucea-n frunte a fost ales Cuza în 5 ianuarie 1859 de moldoveni, ca în 24 să le urmeze muntenii. Ghica l-a propus domn tot pe Cuza, pentru idealul nobil: un singur stat al Moldo-României.

Nu aveau conştiinţă de neam românii, cum susţin cioflângherii, porecliţi aşa de Prof. Gh. Buzatu? Celor 5.000 de ţărani cu torţe care luminau Hotelul Concordia (care, repet, stă să cadă) li s-au alăturat încă 50.000 după vot. Nifon Rusescu, mitropolitul Ţării Româneşti, se rugase lui Dumnezeu: „Fă ca inimile tuturor să aibă aceeaşi bătaie pentru ţara lor”. Domnul l-a auzit. Unanimitate: 64 de voturi din 64 ale deputaţilor din Muntenia, după 48 din 48 ale moldovenilor. Şi Cuza le-a răspuns: „Voinţa naţiunii este voinţa lui Dumnezeu”.

Mai respectăm noi vocabule ca tradiţie, trecut, moştenire?

Cuvânt au blasfemiatorii Unirii, ca şi cum nefiresc ar fi să-ţi iubeşti şi să-ţi respecţi neamul, eroii lui şi firesc să-i denigrezi. Vrem o naţiune infirmă, paralizată, atunci promovăm separatismul chiar de ziua Unirii. Dar numai de ziua Unirii? În program se află negarea valorilor cardinale. Mihai Pătraşcu Viteazul e batjocorit ca fecior de curvă, un condotier pohtind doar mărire personală. Diriginţi ai opiniei ne spun, contra evidenţei, că n-a fost vorba de dăruire, de jertfă pentru interesul naţiunii; că românaşii n-au spirit naţional, că dorinţa de Unire, şi Mică, şi Mare, a fost minciună inventată de istorici. Le-aş răspunde că la ora de istorie ar trebui spus copiilor că steagul tricolor a fluturat prima oară nu la Bucureşti, nu la Iaşi, nici la Chişinău, ori la Cernăuţi, ci în Tesalonic şi că a fost ridicat de un grup de aromâni, în frunte cu clasicistul George Murnu. Ştia atunci elita intelectuală, după Hegel, că „Adevărul este întregul”. În aceste timpuri crimordiale (mulţumesc, Ioan Moldovan!) în secuime se vând tricouri cu harta României fără Transilvania şi fără Bucovina.

Dreptul la trecut pare a fi suspendat, la fel suveranitatea ţării, noţiune expirată ca bancnotele ceauşiste de o sută, cu chipul lui Bălcescu. Ce naiv şi acela când spunea, în Apelul Către fraţii noştri

Valentin Nicolau, directorul editurii Nemira, a încetat din viaţă Editura Nemira anunţă cu profund regret şi tristeţe încetarea din viaţă mult prea devreme a fondatorului său, Valentin Nicolau, la vârsta de 54 de ani. Decesul s-a produs marţi seară, pe 13 ianuarie 2015, în urma unui stop cardio-respirator, la Spitalul Universitar. Valentin Nicolau o lasă în urmă pe soţia sa, Angelica Nicolau şi pe cei doi copii, Ana-Maria şi Radu.

Scriitor şi fost preşedinte-director general al Societăţii Române de Televiziune, Valentin Nicolau s-a născut pe 22 iunie 1960, la Bucureşti şi era de formaţie geofizician.

După Revoluţie, în aprilie 1990, Valentin Nicolau fonda Ziarul Ştiinţelor şi Călătoriilor.

Editura Nemira s-a născut în 1991, pe 22 iulie, şi a însemnat împlinirea unui vis, dându-i şansa de a transforma pasiunea în profesie. În scurt timp, Nemira a devenit una dintre cele mai importante edituri din România şi nu numai, în 2001 fiind desemnată cea mai bună editură europeană de science-fiction la Convenţia Europeană de Science-Fiction. Începând din iulie 2001, Valentin Nicolau a devenit consilier al prim-ministrului pe probleme de cultură, educaţie, cercetare şi turism, dar în iunie 2002 a demisionat. Între 2002 şi 2005 a fost preşedinte-director general al Societăţii Române de Televiziune, funcţie din care a demisionat în iunie 2005, motivându-şi decizia prin presiunile politice exercitate asupra sa şi asupra TVR. În timpul mandatului la TVR, a fost membru în Consiliul de administraţie al EBU (European Broadcasting Union - Asociaţia Televiziunilor Europene). În august 2007 începe să emită postul de radio Smart FM, “primul post cultural privat din România” pe care-l fondase la începutul aceluiaşi an.

nr. 45 n ian.-feb. 2015 din Moldova, că suntem „un singur popor de fraţi”, aceeaşi credinţă, limbă, datină, cultură. Şi ce de ironii la adresa „căuzaşilor”!

Noi, românii, suntem buni de luat de răi. Vi-l amintiţi pe „ungurul” Cofariu, aproape omorât din bătaie de românii antixenici? A dezminţit careva această ştire falsă? Dar a fost vreo reacţie la „umorul” emisiunii Les Guignols d’info, unde sportul naţional al românilor era declarat cerşitul? Or fi fost cerşetori Brâncuşi, Eliade, Enescu, Cioran, Vintilă Horia… „Umoristul” Ionathan Lambert l-a salutat pe realizatorul emisiunii cu „salutul românesc”: mâna întinsă. A protestat Ambasada? Că nu ştiu. Dar de ce-am protesta, la urma urmelor, dacă noi înşine am ales calea asta, de pe urma căreia imaginea României nu are de câştigat, a propriei denigrări?

Răul cel mare din interior vine: cioara vopsită liberală, cu sprâncene cu tot, a acceptat denumirea de rrom, ceea ce ne-a dat dureri de cap(ăt), cum scria un publicist curajos, Marin Ifrim. Rroman, ortografiat cu doi r, a mers pe linia proiectului cominternist al lui Valter-père, de sfărâmare a unităţii statale.

Consecinţele Tratatului nazisto-sovietic Ribbentrop-Molotov, care a dus la holocaust etnic împotriva românilor din Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa (pe care o oratoare politică o confundă, tot în Piaţa Unirii, cu… Herţegovina) persistă.

Discriminarea românilor din Ucraina e de tot clară; cât despre dreptul inevitabil la unirea dintre România şi R. Moldova, o, ne mulţumim cu „poduri de flori”. „Naşa Moldavia” nu se simte bine, cum nu se simt bine nici românii din Ungaria. O jumătate de milion de români s-a evaporat; au rămas declaraţi 50.000; un zero tăiat, acolo, ce contează!

Napoleon al III-lea confunda Bucureşti cu Bukhara, în dialog cu Ionel Brătianu; acum, ne amuză confuzia Bucureşti-Sofia, ori Bucureşti – capitala Ungariei, ba chiar am muta-o din loc, i-am schimba locul, aşa cum au schimbat atâtea aiurea.

Nu mai avem Carpaţi, ci „Alpii Transilvaniei” (v. Nicolas M. Nagy-Talavera, Fascismul în Ungaria şi România). Scria presa că şi guvernul Boc şi guvernul Ponta au tolerat şi tolerează pe faţada unor şcoli din Harghita stema Ungariei.

Armata română a dat jos prin luptă stemele ungureşti, iar noi le tolerăm pe timp de pace. Cică-s monumente istorice şcolile astea.

Poate şi statuia lui Lenin o fi fost monument istoric? De ce nu near cere Putin s-o reaşezăm pe soclu?

Elie Wiesel ne pune-n cârcă holocaustul produs de Horty (reînhumat cu onor naţional), iar premierul de 78 de zile, M.R. Ungureanu (cel cu calităţi de gourmet), a găsit timp să cadorisească Ungariei moştenirea Fundaţiei Hojdu. Şi nu-i vorba de „plasturi mici, tratament pentru băşici”, de sulemeneli din bani publici, ci de o pagubă serioasă. Nefăcuta actualului consilier prezidenţial e lucru bine făcut?

Cuvântul consens a fost demonetizat de Iliescu; dreptul la concordie, minat de Băsescu. Deceniul său (2000-2014) a cunoscut un hăis-cea generalizat la carul Puterii, permiţând incredibile sisteme de furt şi şpagă. Înaintăm nu umăr la umăr, ci şold la şold, cum traducea o teleastă sintagma shoulder to shoulder. Ni se pare că ar fi un kitsch patriotic să ne slăvim marii bărbaţi de stat (şi am avut!) sau n-o facem pentru că nu-i avem în momentul de faţă? Cine decide soarta poporului dacă nu marile caractere? Dacă Take Ionescu şi N. Filipescu nu i-ar fi cerut apăsat lui Ferdinand să se încoroneze la Alba Iulia sau să moară pe Câmpia Turzii, Ferdinand nu s-ar fi numit, pe dreptate, cel Loial. Graţie marilor bărbaţi de stat ai României a putut da Ferdinand o replică mare, intrată în istorie. Iată dialogul: P.P. Carp: „Sire, nu-i putem învinge pe Hohenzollerni”.

Ferdinand: „Vă înşelaţi. Am învins deja unul”.

Era vorba de el însuşi, care a ieşit din neutralitate. Familia a arborat doliu la Sigmaringen, ca şi cum ar fi murit, a fost excomunicat de Roma, dar Ferdinand cel Loial a rămas de neclintit. Istoricii alternativi se întreabă (că n-au altceva de făcut) care-i mai bărbat (de stat). Moldoveanul Kogălniceanu sau munteanul C.A. Rosetti? Şi fardează istoria, să iasă în evidenţă Carol I, în defavoarea lui Cuza. Numai că simbolul Unirii Al.I. Cuza a fost şi tot el, în cei 6 ani de domnie, a dat multe dintre direcţiile pe care Carol I le-a urmat. De rememorat spusa lui Iorga, de la Ateneu, la centenarul domnului Unirii: Cuza „n-a pretins să fie mai mult decât ceea ce cerea vremea lui, dar a avut superiorul bun-simţ şi marele talent politic de a nu fi niciodată mai puţin decât ceea ce vremea cerea de la un om în situaţia lui”.

La dăruirea lui pentru ethnos ar trebui să ia seama politicienii noştri patrihoţi.

25 ianuarie 2015

În octombrie 2007 a devenit profesor asociat la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, în februarie 2010, profesor asociat la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Jurnalism şi Ştiintele Comunicării, în 2011, profesor asociat la Universitatea “Transilvania” din Braşov, iar în noiembrie 2012, profesor asociat la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale” din Bucureşti. În 2009 susţine un doctorat în Ştiinţele Comunicării la Universitatea din Bucureşti şi publică lucrarea TVR - mărire şi decădere, iar între 2010 şi 2011 urmează cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Universitatea Bucureşti.

Aventura lui Valentin Nicolau în lumea literară a început însă cu mult mai devreme. În 1994 îi apărea prima carte de literatură pentru copii, Bronto, un dinozaur încă mic, urmată în 1995 de Bronto, un dinozaur neastâmpărat şi, ceva mai târziu, în 2008, Zina Benzina.

Dar în atenţia lumii teatrale a intrat relativ târziu. În 1998, pe scena Teatrului “Victor Ion Popa” din Bârlad i se juca prima piesă, Vi s-a furat un pat.

Abia în 1999 şi 2000 talentul de dramaturg i-a fost confirmat oficial, prin cele două nominalizări succesive la premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului şi apoi prin câştigarea, în anul 2000, a Marelui Premiu “Camil Petrescu” pentru Dramaturgie al Ministerului Culturii pentru Ca zăpada şi cei doi, preşedintele juriului fiind criticul literar Nicolae Manolescu. La Teatrul Nottara, piesa Ca zăpada şi cei doi se joacă din 2002 fără oprire, sub titlul Uzina de plăceri S.A. Piese de teatru i-au fost jucate pe scenele Teatrului Naţional din Bucureşti, din Satu Mare, Târgu Jiu, şi adaptate pentru Televiziunea Română şi Teatrul Radiofonic.

A publicat mai multe volume de teatru şi de poezie, printre care amintim: Dacă aş fi un înger, Ultimul împărat, Mai jos de Figueras, antologia Taina îngerilor, Poveşti din al nouălea cer, Păstrează copia şi nu uita originalul, Crapă lemnul şi ridică piatra.

Multe alte piese au fost traduse şi publicate în antologii colective.

Ultima lui carte, romanul Basmania. Răspântia gândurilor, este un îndemn adresat nouă, tuturor, de a nu înceta să visăm şi să credem că poveştile încă ne mai pot salva.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

nr. 45 n ian.-feb. 2015

cronică

În “oraşul cu poeţi” (I)

Constatând declinul postdecembrist al poeziei, inflaţionară la o rapidă ochire, dar vlăguită, Ion Simuţ denunţase vehement, în diverse ocazii, autocraţia poeziei.

Iar concluzia venea inevitabil: „nu se mai poate conta pe poezie”!, avertiza lucidul critic orădean. O literatură fără public, în era videoculturii, cu ierarhii în prefacere, acuzând ceaţa axiologică, năvala grafomanilor, boala autorlâcului, mareea versurilor proaste etc. suportă o prea-vizibilă devalorizare. Totuşi, se scrie abundent iar poetul-relicvă se încăpăţânează să existe, în pofida rezistenţei „la cultură”, a lecturii în impas, a analfabetismului TV. Categoric, poezia nu are piaţă; dar predilecţia pentru poezie şi încrederea în poezie (sau, mai exact, în puterile ei, cum zicea Alex Goldiş) n-au dispărut. Desigur, nu uităm că suntem o cultură poetocentrică, ceea ce explică multe. Încât, poezia are / va avea căutare, fie şi în cercuri restrânse (respectiv, tiraje confidenţiale), răspunzând sufleteşte unei irepresibile nevoi. Iar poeţii, sfidând vitregia vremurilor, răsar mereu... * Un mic articol, cules în Luceafărul (v. Oraşul cu poeţi, nr. 50/1982, p. 5) şi iscălit de Artur Silvestri, trecător prin Reşiţa, a fixat (definitiv?) o emblemă, preluată, desigur, cu entuziasm. Descins în urbe, criticul luceferist fusese încercat de uimitoarea senzaţie că „oraşul cu furnale” (cetatea de foc a lui Davidoglu) e „potopit de poeţi”, asistând la un spontan „conciliu liric”. Sintagma a prins*) şi a devenit „o emblemă pe fruntea noastră”, recunoştea Octavian Doclin. Şi tot el se întreba dacă ea este / mai este valabilă. Bineînţeles, fără a fi neadevărată, formula poate fi aplicată, cu mai mare îndreptăţire chiar, altor centre. Totuşi, la Reşiţa, doar poeţii – ne asigură N. Sârbu – veghează „sudoarea sacră”, transmisă „de la o cămaşă la alta”. Doar Reşiţa, un oraş proletar cândva, „dresat cu lozinci”, cum zicea Ion Chichere, rătăcind prin „cârciumi comuniste”, poate coagula atâtea energii lirice, îmbogăţind patrimoniul (tehnic).

După retragerea „bătrânului” Gheorghe Jurma, păstorind ani buni solul semenicanilor („patria princeps”), refugiat în Bibliopolis şi la timona editurii, Reşiţa avea nevoie de un lider. Nu sfidând, neapărat, „dictatura” Centrului, ci calmând orgoliile în clocot, cu rostul lor, să recunoaştem, în truda creaţiei. Temperând viermuiala din viesparul poeticesc (genus irritabile, după vorba lui Horaţiu), agitaţia zgomotoasă a scriitorilor „de peisaj”, pentru a-i aduna sub acelaşi steag.

Fără a-i aplatiza. Rolul, fie şi informal, a fost preluat / asumat cu serenitate de Octavian Doclin, suspectat, îndreptăţit, de boemie intratabilă, în realitate un neprovincial pragmatic (bătându-se aprig pentru cauzele „bănăţene”), cu program şi, în acelaşi timp, îngrijindu-şi meticulos posteritatea, fără a se lăsa în seama celor care vor veni. Gruparea reşiţeană, adunând voci distincte, „valabile”, într-o constelaţie zonală, trezind energii magmatice şi-a aflat, astfel, scriitorulremorcher, lansând programul triadic „Reflex”.

Curios, într-un Dicţionar al scriitorilor din Banat (Editura Universităţii de Vest, 2005) foarte mulţi cărăşeni lipsesc. Azi, la un posibil apel, constatăm că unii s-au grăbit să plece: Constantin Brânduşoiu, Ion Chichere, Ana Selena, Ioan George Şeitan, Gheorghe Cramanciuc, Gheorghe Azap. Alţii au evadat spre alte zări, mai prielnice, precum romanticul I. Budescu, interesat de omul interior, definind poezia ca o melancolie „pe termen lung”, buchisind „arta fericirii”, Ioan Cocora, Pavel Şuşară (pentru a rămâne strict în tabăra poeţilor). Întregind peisajul, vom completa „lista” cu alte voci competitive ale zonei: Olga Neagu, N. Sârbu, Costel Stancu, Iacob Roman, N. Irimia, refugiat la Socolari, Gabriela Savitsky (sosită din Bucovina, cu un debut senzaţional), Gheorghe Zincescu („trădând” poezia, pentru a se recomanda ca un remarcabil prozator), Dinu Olăraşu, cărora, dinspre Oraviţa, li se alătură admirabilul Ionel Bota şi promiţătorul Raul Bribete. Sau Iosif Băcilă, din Dalboşeţ.

Ca optzecist întârziat, găzduit în volumul colectiv Argonauţii (1986), semnând, o vreme, Ion Chirescu, în Semenicul şi publicând apoi în avalanşă, cu o grabă suspectă (în pofida amicalului avertisment lansat de N. Ţone), Ion Chichere (1954-2004), personaj bizar, insurgent, egolatru, exploziv etc., a scris cu înfrigurare. Spirit „înfocat”, pitoresc, boem, poetul s-a mărturisit febril, cu o îngrijită caligrafie; încât ar fi nedrept să vedem în prolificul Ion Chichere doar „un doritor de poezie”, cum credea, în 1994, Alexandru Ruja, mai ales că Şt. Aug. Doinaş nu ezita a-l considera „un poet excepţional”. E drept, peste zece ani, criticul timişorean va purcede la reevaluări şi va recunoaşte că avem de-a face cu un poet capabil de iluminări, cu acces la „profunzimile tragice ale fiinţei”. Abundent, autodidact, deceptiv, dovedind candoare şi fragilitate, risipind dedicaţii, trecând prin câteva „faze”, Ion Chichere a fost nonconformist (prin „cârciumi comuniste”), s-a exilat şi „creştinat”, pentru a ne propune, în final, un Fiziş idilic („satul meu”), vestind, premonitoriu, retragerea: „stau pur ca un punct / în cuibul poemului perfect” (v. oul). Versurile „chicheriste”, aparţinând unui „Bacovia în blugi” (cf. Gh. Tomozei), propun, sub biciul dresorului (Poetul), un ciudat balans pe hotarul subţire dintre viaţă şi lumea de dincolo.

Fiindcă „viaţa şi moartea una sînt”. Iar „stolul de litere”, ascultând ecoul inimii, se refugiază într-un suprarealism mistic, constata tot Şt. Aug. Doinaş. Absurdul cotidian îl copleşeşte, „ţara absurdistan” îi hrăneşte revolta, dar oglinda neagră îl confiscă. Încât poemele nonzeciste (Vinea, 2002) şi, îndeosebi, versurile postume, scoase la lumină de prietenul-scotocitor Costel Stancu, preocupat,

alături de soţia poetului, de soarta manuscriselor, trădează această obsesivă prezenţă a imaginarului funebru.

Antologia Transatlanticul şi păpădia (2004) şi, imediat, Poemul fără sfârşit (Tim, 2007) ne încredinţează că poezia, oscilând între extaz şi descumpănire, este – la Chichere – „o gimnastică a morţii”. Însuşi cuvântul, ca „sicriu gol”, trebuie umplut cu propria-i viaţă, toată materia fiind cuvânt: „Totuşi Dumnezeu încape în om / doar mâinile îi rămân afară / ca doi tâlhari, în stânga şi-n dreapta / fiului care învaţă să moară” (v. Totuşi). Viaţa însăşi este „o trainică prietenie cu moartea”. În chip testamentar, poetul se mărturisea, dăruindu-se: „nici nu ştiţi ce vă las – şi totuşi / cîndva veţi vedea / cum axul stelei polare / trece prin inima mea” (v. Poemul fără sfârşit). În fine, ne propunea şi o remarcabilă autodefinire: „Poezia mea este o gimnastică a morţii. / O repetiţie zilnică a verbului „a fi” / Pînă cînd se şterg diferenţele / Dintre timpuri. // De fapt acesta e sensul: / Să stai tot timpul cu uşa deschisă. // Sora mea moartea / Bea cît bea / Din viaţa mea, / Apoi îmi adoarme, cuminte, / Pe umăr.” (v. Poezia mea).

Dacă „inactualul” Gheorghe Azap din Ticfania oferea, frecventând ludic-persiflant modele uitate, „cântece ştrengăreşti” şi „poeme de cinci stele”, adică un feeric spectacol lingvistic în pofida declamatei sărăcii, impunând un stil melancolizat, Ana Selena îşi interoga sufletul, conchizând că tristeţea e necesară, „ca iarba crescută în voie pe morminte”. Sau: „Cum în trupul poetului / Despletirea de verbe” (v. Confesiune, II). Dintr-un „viitor trecut demult”, sub scutul pseudonimelor, Gheorghe Cramanciuc, aflat „de veghe în lanul de lacrimi”, ne asigura că, sângerând cuvântul, „omul e lacrima”.

Semnalăm şi un ciudat abandon. Unde e, ne întrebăm, talentata Olga Neagu (pseudonimul Olgăi Nagy), cu poemele ei „inoxidabile” (un titlu promis!), convinsă (oare?) că „toate cuvintele se supun”, cum îşi botezase o plachetă (1988). Efortul autoscopic convoacă latenţa dramatică; poeta vrea să se spună, ştie că „îndoiala sencoronează” şi două firi, de neîmpăcat, se ceartă înlăuntrul fiinţei. Prinsă în ritualul aşteptării, cu inima „tremurătoare ca apa”, trage „o epavă cu vise”. Iubitul, însă, a „rămas ca un ecou / pe celălalt mal” şi polenul visătoriei se risipeşte, alungat de o inteligenţă tăioasă, blocând retorica exaltată.

Lentila feminităţii, convocând poetica aleanului, cum observase Gh. Cramanciuc, impulsionează „scrierea” lui, o fiinţă jinduită, himerică, aburoasă, fără contur, de nefixat în „chihlimbarul cuvintelor”, deşi „ştiută pe de rost”. Încât, „pe câmpul utopic de alb”, trăind „îndărăt” sau divulgând, în simultaneitate, „amintiri despre viitor”, Olga Neagu se împarte, acceptă naveta sentimentală (cf. Laurenţiu Ulici), acuzând „frigul” cuvintelor (absenţa) şi corectând orice efuziune printr-un binevenit impuls metatextual.

Aparent, pentru Liubiţa Raichici, nu îndeajuns lăudată pentru osârdia tălmăcirilor, prezentă recent la Smederevo, la Festivalul Toamna Poeţilor, ajuns la a 45-a ediţie, însoţindu-l pe Octavian Doclin (deţinătorul Premiului Meridiani), „nu e greu să fii poetă”. Mai ales că „în Rai toţi sunt poeţi”. Confesivă, livrându-se fără rest, poeta îşi aşază versurile (trăite) sub stigmatul durerii, propunând un veritabil jurnal intim (cf. Alina Naiu). Volumul din urmă (Orfani de Dumnezeu, Editura Palimpsest, 2013), structurat treimic, încearcă a dura „puntea dintre cuvânt şi Cuvânt”, trăirile împăcând teluricul (moartea mamei, Kosovo) cu celestul (plângând „de dorul lui Dumnezeu”).

Trecut prin atelierul echinoxist, fie şi „în fugă” (cum îşi aminteşte Ion Pop), revendicând, însă, zgomotos apartenenţa (în pofida unor eclipse ale congenerilor), Nicolae Sârbu, acceptând că nu mai este un echinoxist „în înţelesul de atunci”, ne dă asigurări că nu s-a pierdut.

Totuşi, trăieşte cu senzaţia că ar fi un poet uitat: „numele meu / uitat în aerul Clujului” (v. Barbari în cetatea Feleacului); pricină pentru care Nicolae Sârbu, figurând printre poeţii Echinox-ului prim, impunând în construcţia culturală „un tonus fundamental de seriozitate”, solicita „domiciliu forţat/ în provinciile cerului”. Până atunci, fixat în spaţiul banatic după un periplu vâlcean, N. Sârbu s-a dovedit un gazetar febril, lucrând sub presiune, risipinduşi producţia cu patimă şi vocaţie; evident, şi un cenaclist activ la gruparea Semenicul. În fine, ritmul jurnalistic a cucerit, s-ar zice, şi lirica sa câtă vreme stilul pare încă „nelimpezit” (cf. Mircea Martin), iar salvele de imagini, proliferând ameţitor, ori dezmăţul imagistic, ar insinua ipoteza irosirii (cum spun, răutăcios, unii), chiar a folosirii abuzive a talentului (Alex Ştefănescu).

Poetul, refuzând orice tutelă, îşi vede de treabă, cu aceeaşi fantezie nestrunită, cu schimbări de ton şi de registru, şocând prin originalitate, stranietate, experimentalism şi, bineînţeles, spontaneitate. El pare interesant doar (pentru unii exegeţi); alţii văd în N. Sârbu, pe bună dreptate, „cel mai posmodernist poet reşiţean” şi aplaudă spiritul iconoclast, insurgent, conştiinţa sa rebelă. Poet fără mască, scria Ionel Bota, un harnic critic din Oraviţa, cel care, în Inorogul şi visul (2000), analiza, pe întinderea unui volumaş, prestaţia lirică a unui autor „fără operă”, cum se lamentează jucăuş-autoironic N. Sârbu. Or, poetul agreează poezia-joc, haotismul imaginilor, fantasmele cotidianului, fără a pica în contemplaţie frivolă. Devorând cărţi, trăind în vecinătatea poeţilor, scriind cu înverşunare („hai să scriem / de parcă am fi vii”), autorul nostru se apropie de trendul echinoxist doar prin însingurare, departe de tam-tam-ul

actualitatea literară 11

publicitar;şisedesparte, orgolios, prin verva suprarealistă, hrănind o scriitură febrilă, şocantă prin locvacitate şi asociaţionism, de exotism intelectual.

Convertind dramaticul în ludic, ispitit de calambururi (unele, dubioase), încingând memoria „până la roşu”, locvacele Nicolae Sârbu se dovedeşte, probabil, ca „diafan dirijor al dezordinii”, postmodernul care vă (ne) trebuie, cum şi-a botezat un poem, prea convins de misia lui în urbe. În „oraşul cu poeţi”, aşadar, acolo unde „cenuşa poeziei trăgea din greu / la un tramvai pierdut în ceaţă”.

Decomplexat, supunând – cu elan (încă) tineresc şi afişat orgoliu – Cetatea poeziei, Costel Stancu pare convins că propriu-i creion (care, evident, „se mistuie în cuvânt”) îl consideră un mic zeu, „aripă-n zbor şi fir cu plumb”, deopotrivă. Poetul, oscilând „între două maluri gemene”, „jumătate în lumină / jumătate în întuneric”, îşi recunoaşte chemarea, semnele, plânsul, trecerea „dintr-un fel de a fi în altul”. Ştie că omul e „o construcţie neterminată” şi se vrea un dansator „pe gheaţa subţire dintre realitate şi vis”.

Dar nefixarea, pierderea de sine, căutarea, regăsirea îşi găsesc – prin iscusite rime interioare –izbăvirea: „Vreau să m-apropii azi de tine, Doamne!” Aflând, astfel, „măduva de lumină” a propriului scris: „Când o să mor, / să-mi aprindeţi la cap / un vârf / de creion!”

Caznele scrisului, abia întrezărite, divulgă, în plachetele din urmă ale lui Iacob Roman, drama in-comunicării.

Cândva, pornit în căutarea vocabulei divine, poetul umplea „văzduhul cu vorbe”; pe fundament tradiţional şi cu altoi cărturăresc / referinţe mitice ne oferea, oracular, o frazare modernă, e drept ambiguă şi interogativă. Mineiele, adăpostind mistere, eresuri, semne etc., ascundeau tâlcuri.

Iar poemele „albe, curate, lucioase” vădeau o teribilă plăcere fabulatorie, alunecând în ludism. Un elaborat, negreşit, Iacob Roman nu mai dialoghează cu poemul / poema; Scrisorile lui ne conving că ţinuturile sentimentului au fost inundate de „ape mâloase”. Fericirea s-a risipit, amintirile consfinţesc un eşec, şcoala iubirii „şi-a încuiat porţile”. Peisajul, mortificant, e invadat de o ceaţă lăptoasă.

Aura tristeţii, haloul meditativ însoţesc alaiul „zilelor decolorate”. Iar cititorul („îmbuibat”, contestat, iubit, laş, domn etc.) e confruntat cu un şir de întrebări, surpând reperele: „muntele se mută în inima mării / măcinat la moara îndoielii”.

Nici Ion Cocora, om de teatru şi cronicar nemilos, refugiat în Capitală, nu pare a-şi fi găsit un spaţiu securizant, acel „adăpost de cuvinte” proteguitor. „În piele de om bătrân”, poetul simte înserarea, ne dezvăluie, asaltat de presimţiri şi eşecuri, impasul. Volumul Va fi o fugă transcrie o vârstă, propune inutile exerciţii de exorcizare, descoperă valoarea existenţială a Poeziei: „tot ceea ce sînt e un post-scriptum / la cel care am fost” (v. Post scriptum).

Himerele scrisului şi poezia crepusculului, caligrafiată cu devoţiune, anunţă un timp poetic inconfortabil: „e greu pentru cine trăieşte aventura scrisului / să-şi fie confortabil să-şi fie duhovnic să-şi fie pe plac”.

Un alt „dezertor” ar fi vivacele Pavel Şuşară, prestigios critic de artă, bântuit de nostalgii de la margiena imperiului, întocmind o scrisoare târzie, francată, neexpediată (scrisă, însă, prin 1998, în urma unui popas vienez), adresată nemuritoarei Sissi, o legendă în ţara Almăjului. Volumul Sissi (Tracus Arte, 2013), vânat şi capturat de bibliofili este un meşteşugit poem în proză, o epistolă-confesiune a unui „supus loial” şi, totodată, un „răzvrătit onest”, vorbind despre destinul tragic al împărătesei Elisabeta Amalia Eugenia de Wittelsbach într-o lume bântuită de primejdii obscure, tratat în cheie postmodernă, prin colaj retro.

Protagoniştii, descifrând un „alfabet tainic”, comunicând „dincolo”, cu cei plecaţi, îşi adună depoziţiile într-un text unic, omogenizant. Cartea, recondiţionând himere imperiale, primeşte o imediată replică prin îndemnul aceluiaşi Şuşară de a redescoperi verticala (v. Amore, more, ore, re, 2014), citită de Tudorel Urian ca un soi de manifest ars vivendi.

Cu un asemenea manifest, la o primă ochire sau La prima vedere, o splendidă poemă pregătind iniţierea erotică, defilează şi Octavian Doclin, anunţându-şi, la anumite intervale, intrarea în subterană. Dar poetul, cum vom vedea, îşi urmăreşte tenace programul şi îşi îngăduie astfel de pauze „igienice”, decuplându-se de lume, pentru a se reîmprospăta, urmărind / hingherind câte o viziune din i-realitatea realităţii: fie o „moarte scurtă”, fie atâtea „halucinaţii treze”, culese din vârstele vieţii. Sau ameninţându-ne cu o „tăcere” (poetică) mincinoasă. (va urma)

Adrian Dinu RACHIERU

*) Preluând sintagma, culegerea năşită de inimosul Gh. Jurma (Oraşul cu poeţi, Editura Timpul, 1995) vorbea despre un „spaţiu literar important”, populat – constata Mircea Martin, încă în 1972 – cu „poeţi reali”. Cei 26 de autori (!), trecuţi prin bătăliile de la cenaclul şi revista Semenicul, exprimau – în opinia lui Laurenţiu Ulici – o vârstă literară; desigur, „ceva mai puţin decât o şcoală”. Şi care confirmă. Încât, dacă tradiţia industrială multiseculară „se clatină”, poezia biruie, scrie ferm Gheorghe Jurma, el însuşi antologat, surprinzător, ca poet, alături de o altă surpriză: Marc Orheianu (adică nedivulgatul Gh. Cramanciuc).

12 actualitatea literară

conexiuni

nr. 45 n ian.-feb. 2015

George MOTROC

O altă de propunere pentru romanul anilor 2013-2014 La fiecare început de an apar topuri literare care încearcă, fiecare cu o doză mai mare sau mai mică de subiectivism, să ofere o ,,radiografie” a anului tocmai încheiat... Unul dintre topurile care se bucură de atenţia cititorilor este cel realizat de către site-ul bookaholic.ro; spre exemplu, conform textului explicativ de pe site, semnat de Cristina Foarfă, anul trecut au votat peste 2000 de cititori pentru cartea anului. Mărturisesc faptul că urmăresc cu interes un astfel de top dintr-un motiv foarte simplu: oricât ar suna de... greu de crezut, această metodă care se bazează pe votul cititorilor rămâne, probabil, cea mai democratică, dar şi cea mai sigură pentru că ea elimină subiectivismul sau interesele partizane ale unui grup de critici literari care aleg nu de puţine ori după alte interese decât cele axiologice...

Am găsit în lista de pe bookaholic, cu multă bucurie, câteva dintre titlurile care se regăsesc şi printre propunerile mele din ,,Actualitatea literară” privind cele mai interesante romane lansate la Bookfest şi Gaudeamus, spre exemplu, în ordinea alfabetică a titlurilor, ,,Am murit din fericire. Întoarcerea” de Theo Anghel, ,,Păpuşile” de Cristina Nemerovschi, ,,Slow motion” de Catia Maxim sau ,,Suflet pierdut” de Silviu Urdea.

Nu am găsit în listă, cu destulă mirare, romanul lansat la Târgul Gaudeamus 2014, la Editura RAO şi intitulat ,,Iniţierea în splendoare”. O posibilă explicaţie, destul de plauzibilă pentru această excludere şi pe care am găsit-o pe moment: cartea a avut un destin aparte, ea nu a apărut iniţial în 2014, ci mult mai înainte, în toamna anului 2013, dar într-un tiraj redus şi abia la Gaudeamus, în 2014, a fost relansată, într-o nouă ediţie şi la o nouă editură care să-i asigure vizibilitatea. Tocmai din cauza acestui destin aparte de care vorbeam, m-am decis că nu voi scrie nimic despre cărţile enumerate mai sus în listă sau despre acele titluri din listă despre care nu am scris, deşi mi-am promis mereu că o voi face în 2014; voi relua însă şi completa câteva dintre impresiile de lectură despre romanul care ar putea concura, fără prea mulţi rivali, într-un altfel de top, al cărţilor publicate şi în 2013, dar şi 2014.

Intr-un secol atât de p(r)ost postmodern în care elementele definitorii pentru ,,viaţa” cotidiană par să se reducă la politică, bani, bârfe, fotbal (sau/şi) supravieţuire, poate cineva să mai îndrăznească să scrie o carte intitulată atât de subversiv, dar şi de tulburător - ,,Iniţierea în splendoare”?! Mai există aşa ceva măcar parţial, în exteriorul sau măcar ascuns în interiorul nostru? Acestea au fost primele întrebări, primele mirări pe care le-am avut atunci când am văzut coperta romanului ,,Iniţierea în splendoare”, scris de Otilia Sîrbu şi de Cristian Tiberiu Popescu, publicat iniţial în anul 2013, la Tipografia Ubik. Dincolo de titlu sau de tematica cu parfum ezoteric, mai există şi un alt pariu, la fel de important: cartea nu este pur si simplu un roman, ci unul scris la ,,patru mâini”, altfel spus de către doi autori! Despre cei doi autori nu aş menţiona decât faptul că sunt cadre universitare la Universitatea Hyperion din Bucureşti şi că nu se află la prima experienţă literară, un lucru care se vede sau mai bine zis se simte din felul în care ştiu să aştearnă pe hârtie ,,cuvinte potrivite”, fără acele aprope inerente ezitări ale debutului. Despre scrierea în doi, trebuie să mărturisesc faptul că am fost mereu sceptic că un asemenea experiment literar poate fi şi unul de succes, iar exemplele din istoria literaturii române rămân, de la ,,Femeia în roşu”, destul de puţine… ,,Iniţierea în splendoare”, de Otilia Sîrbu şi Cristian Tiberiu Popescu, atrage atenţia şi din punct de vedere al structurii, dar şi al numărului de pagini, fiind o operă de mari dimensiuni, mai ales pentru vremurile noastre, atunci când se publică tot mai rar un roman de peste 300 de pagini. Trăim într-o epocă în care se pun pe primul plan raţiunile comerciale şi, mai ales, o pretinsă comoditate a cititorului, fapt pentru care se publică ,,romanereviste”, minuscule sau măcar inconsistente ca număr de pagini, dar atât de eficiente economic doar pentru editori. În ceea ce

Ion Oprişor: “Trădarea îngerilor” Volumul de versuri al lui Ion Oprişor (Trădarea îngerilor, Timişoara, Editura Brumar, 2013) debutează cu asumarea metaforică a lirismului, chiar dacă nu vorbim despre o declaraţie poetică în direct ori de o ars poetica disimulată: Ceremonii de toamnă cu îngeri / cu nuferi albi luceferi cereşti / regina nopţii în rouă odată cu luna strălucea în fereşti (De toamnă).

Cu accente când bacoviene, când blagiene, Ion Oprişor se poziţionează clar în peisajul poetic, declarându-se fără echivoc de partea lirismului.

De altfel, nu mult mai departe avem rostită o veritabilă ars poetica, „alegerea” referindu-se la vis, iluzoriu, zbor: îţi voi lăsa semn / pe umbra cerului / doar fluturii pleacă / cu aripi cu tot (Zbor). Decizie îndrăzneaţă, fireşte, şi riscantă, deopotrivă, în contextul poetic post şi post-modern, vreme la care delimitarea de sentiment (ul liber exprimat) este, dacă nu obligatorie, aproape o profesiune de credinţă.

Alegerea filonului liric nu este făcută însă la întâmplare.

Vocea poetică este expresia unei conştiinţe clare, lucide, o conştientizare a statutului nu doar a omului în lume (azi) ci şi (mai ales), a poetului: răsucindu-se exact deasupra prăpastiei / ca o numărătoare inversă şi / încerc să trişez ascunzându-mă într-o poză mai veche / (De unde nu se mai zboară). O reaşezare deasupra lucrurilor, de azi şi de ieri, ar defini poziţia conştiinţei poetice a lui Ion Oprişor.

De altfel, dimensiunea existenţială este una dintre cele mai importante ale acestei poezii. Universul lui Ion Oprişor este unul de angoasă, de spaimă, pândit de

priveşte structura propriu-zisă, în afară de cele două părţi, ,,Paşii spre splendoare” şi ,,Starea de splendoare”, există şi o parte introductivă care are rolul ei: să ofere nişte chei esenţiale pentru întelegerea ulterioară a textului în care se construieşte, sub ochii cititorului, o poveste de dragoste atipică pentru vremurile noastre. Iată câteva dintre întrebări şi o variantă rezumată a răspunsurilor: DE CE ? Avem nevoie de EA pentru a putea deveni ,,luminoşi ca soarele” şi a găsi o logică a existenţei care rezultă din ,,orânduiala zborului”.

CÂND se poate accede? Criteriile necesare sunt renunţarea la ceea ce autorii romanului numesc ,,cotidianul ars, care are puterea de a-l convinge pe om să nu-şi creadă propriile splendori”, şi redescoperirea, în schimb, a ,,adevăratului timp mitic”…

CÂT durează totul? Atâta timp cât cei doi continuă să creadă în ideea zborului…

PÂNĂ UNDE? Dragostea înseamnă depăşirea limitelor şi a ajunge ,,până la cer” pentru ca astfel să poţi atinge ,,splendoarea prin iubire”; criteriile de recunoaştere presupun o ambivalenţă structurală a fiinţei: ,,Cum poţi verifica dacă iubeşti pe cineva astfel? Iată cum.

Iubeşti pe cineva până la cer, până-n spledoare, dacă reuşeşti să identifici atâta intimitate între voi doi, încât să vă topiţi unul în altul, să vă osmozaţi şi să vă încorporaţi de aşa natură încât să fiţi voi înşivă şi totodată să fiţi şi celălalt.”

Dincolo de toate aceste întrebări vechi de când lumea, dar nu mai puţin misterioase chiar şi astăzi, trecerea la textul propriuzisă oferă o altă surpriză pentru că cititorul nu se află în faţa unei poveşti de dragoste spusă… clasic; mai mult, se foloseşte şi o altfel de tehnică, în afară de cea a scrisului la ,,patru mâini”, la fel de surprinzătoare: povestea se construieşte din mărturii care, asemenea unor oglinzi fragmentare, intră într-un joc al completărilor şi al replicilor polifonice.

Oscar şi Celia sunt personajele în jurul cărora se construieşte acţiunea romanului, chiar şi atunci când cei doi sunt absenţi sau chiar dacă aceştia, paradoxal, nu formează un cuplu de la început; nu voi pune în discuţie nici măsura în care numele lor sunt simbolice sau ce alte corespondenţe mitologice se pot face şi las plăcerea acestor exerciţii de dexteritate individuală fiecărui cititor, în funcţie de ,,bagajul” de preferinţe literare. Ceea ce se poate spune cu siguranţă este că nici Oscar şi nici Celia nu sunt genul de personaje care să te lase indiferent; ele te prind în povestea lor în aşa fel încât, asemenea personajelor-martore din carte, te fac, în cele din urmă, să iei o poziţie, indiferent că aceasta presupune doar simpatie, interes, admiraţie, adulaţie sau chiar reversul acestora...

Din povestea lor de dragoste, total atipică şi cu o valoare iniţiatică, iată pentru exemplificare un singur citat, destul de lung ce-i drept, dar unul dintre cele mai impresionante şi lirice fragmente din acest roman polifonic şi impresionant în ansamblul său; o mărturia a Celiei: ,,-În existenţa mea anterioară – nu ştiu, poate ultima, poate cea de dinaintea aceleia? – eu am fost pasăre.(…) Trăiam într-o umbră şi temeri: din miezul umbrei te strig (Din umbră).

Iar spaima nu derivă din dimensiunea umană a poetului, ci din asumarea definitivă şi absolută a precarităţii fiinţei: Cuvintele deveniseră / transparente aproape şterse / îngerii aveau aripi de zăpadă (Clepsidră) Poezia dobândeşte, astfel, o veritabilă dimensiune filosofică, ceea ce ne îndepărtează definitiv de ideea de uşurătate, lacrimogen ori siropos: şi tu zbori şi tu zbori uneori / alături zborului tău (Clesidră) Aşa cum o ilustrează şi titlul „personajul principal” al acestui ciclu poetic este îngerul. Fie în ipostază suprarealistă (Mereu / şi aproape în acelaşi timp / haite de lupi coboară dinspre luna plină / sălbăticiunile umplu cerul) fie în altele, dramatice ori chiar tragice.

Ceea ce impresionează, o dată în plus, la acest volum, este absenţa monotoniei. şi aceasta pentru că, nu rareori, poezia îmbracă forma unui basm modern, menit să repoziţioneze omul în raport cu marile teme ale existenţei; iubirea, moartea etc.: Înflorea atunci cerul cu tot / risipeau curcubee norii subţiri / cai albi zburau şi-n caleşti / perechi perechi fluturii miri (De toamnă) Iubirea îşi găseşte astfel, în lumea basmului, un refugiu post-modern, alungată din poezie de ricanările, ironiile şi desconsiderările post-moderne: în castele nopţii cu plete / la ferestre cu vise şi dor / caii lovesc cu copitele lor / peste inima mea de comete (Din umbră) Tema iubirii, de altfel, este una dintre cele mai „productive” ale întregului volum, prilejuind secvenţe poetice memorabile: Dar / atunci / apari tu / şi / mă săruţi pe inimă (De unde nu se mai zboară).

Gheorghe SECHEŞAN

grădină minunată, împlinită de mireasma florilor, de muzica petalelor. Iubeam atât de mult acea grădină, încât îmi spuneam că-i fermecată. Şi aşa era. Grădina aceea era starea mea. M-am privit foarte atent. Când cântam, trăiam prezenţa bucuriei divine. Eram în palma Domnului. Cântam şi vedeam cu ochii mei mici cum lumea devenea mai frumoasă prin cântecul meu.

Dacă eu, o pasăre mică, chiar şi smaraldică, puteam face lumea mai frumoasă, atunci… m-am gândit că puteam fi de mare folos. Am trăit o imensă bucurie atunci, lăsând-o să se reverse în triluri nesfârşite.

Totul era frumos acolo, şi frumos fiind, totul era bun, iar bun fiind, totul era drept… şi desăvârşit. Aşa trebuia să rămână, dar a apărut, într-o zi, cineva, străin de grădină. De unde a venit, cum a ajuns în grădina fermecată nu ştiu. Nu era de-al grădinii, nu putea fi. Era un păsărar şi avea un fisconiu. I-am auzit cântecul, cânta foarte frumos! Am ieşit fără griji în întâmpinarea lui. Aşa am pierdut grădina aceea şi am căpătat, în schimb, o colivie. Am vrut să mor acolo, între zăbrele, şi chiar asta s-ar fi întâmplat, dacă nu mă ţinea în viaţă propriul cântec.

Glasul meu era tot ce aveam mai de preţ. Dar nu el m-a ajutat să ies de-acolo, ci ghearele mele, despre care spuneam că-mi urâţesc înfăţişarea. Ghearele mele m-au ajutat, pentru că sufletul meu a pus atâta forţă în ele, că au reuşit să depărteze două zăbrele şi m-am putut strecura afară pe-acolo, mânată de instinctul libertăţii.

Mi-am luat zborul. Am zburat, pe rând, spre toate direcţiile, sperând să regăsesc grădina. N-am mai găsit-o. Am încercat iar…”

Continuarea sau nu a lecturii rămâne să fie opţiunea ulterioară a fiecărui cititor... În ceea ce mă priveşte, îmi aduc aminte că la prima lectură, după aceste rânduri, am simţit atunci nevoia să mă opresc şi să reflectez la sensurile acestei parabole răsturnate a grădinii raiului şi la ceea ce înseamnă fişconiu – iniţial am crezut că este doar un cuvânt cu o sonoritate aparte, o invenţie

romanescă a celor doi autori pentru înfrumuseţarea poveştii, apoi am aflat cu mirare că într-adevăr există un asemenea instrument popular, chiar dacă e pe cale de dispariţie… În loc de final, aş mai adăuga doar faptul că, în ciuda acelei situaţii paradoxale de care vorbeam la început şi anume faptul că aceasta aparţine atât anului 2013, cât şi 2014, ,,Iniţierea în splendoare” de Otilia Sîrbu şi Cristian Tiberiu Popescu tinde să îşi atingă menirea ideală a oricărei opere literare din moment ce nu mai rămâne doar o carte, mai mult sau mai puţin citită; ea a devenit punctul de plecare al unui curent mult mai amplu de spiritualitate contemporană, numit (R)evolutia sinelui şi care se poate regăsi atât pe Youtube, pe reţeaua Facebook, sub forma unor dialoguri care au fost realizate la postul 6TV, cât şi pe un blog numit chiar Revolutia sinelui şi de pe care voi cita, drept o ultimă invitaţia la reflecţie, numai textul care apare drept logo, deschizând şi însoţind fiecare pagină: ,,Astăzi lumea oamenilor se află într-un impas identitar, într-o fundătură şi este tot mai expusă faţă de dictatura concretului, a imediatului suficient. Starea asta de lucruri trebuie să se schimbe!”

Catia MAXIM

nr. 45 n ian.-feb. 2015

La răstimpuri sau, cum se spune mai nou, între timpuri, întâmplări, fapte ori numai gânduri rostite fie rar sau egal, fie silabisit sau muşcat, întotdeauna însă clar şi accentuat, cu o voce puternică, stăpânită, le simt cum stau gata să dea năvală, întruchipate într-un soi de răsfăţ de nemurire : dincolo de amintirile mele rotunde şi încă proaspete ca merele de munte zemoase şi pârguite tru lilici livezi moscopolene. Chiar dacă fragmentate, unele gânduri rostite în taină, în şoapte joase mă îndeamnă să le scriu aşa cum le aud. Mulţi ani, teama sau poate ruşinea m-au silit să nu dau ascultare unui asemenea imbold, convinsă că n-am ştiinţa armonizării trecutului cu prezentul.

Mă tot gândesc la faptul că destinul unui om seamănă cu un dans redat în ritmuri şi melodii variate. Dar numai un scriitor ar putea să execute, corect şi pasional, paşii necesari. Fără îndoială, spaima de a face însemnări într-un caiet al meu vine mai ales dinspre lecturile mele bogate, de la acei autori citiţi, din scoarţă în scoarţă, încă din vremea când îmi duceam viaţa de îngeriţă în casa basmului copilăriei, în ţinutul Moscopolei. Atunci mă simţeam ocrotită de bunul meu tată, arhontele Petrea, Mare Celnic de Rucutina şi eram, zilnic, mângâiată de frumoasa şi harnica mea mamă, Fania. Sau mă făleam cu fratele mai mare, mândrul căpitan de armatoli, Alecu, prăpădit în iureşul unui nelegiuit măcel provocat de ienicerii lui Ali Paşa. Acolo, pe câmpul de luptă, fratele, Alecu şi vruta lui soaţă, Domnica, nepoata meşterului Cosma Hrisiclu au pierit împreună răpuşi de două săgeţi. Trase aproape în acelaşi timp.

Rareori am aşternut pe hârtie cuvinte pentru mine, însă anii din urmă au gravat amintiri şi unele chipuri mi s-au întipărit aşa de clar în minte şi în suflet, încât le pot desena, ori de câte ori doresc. Prin urmare, voi face la fel ca o aleasă domnişoară de pension: şi, chiar dacă mă găsesc femeie în toată firea şi puterea, doresc să-mi aduc viaţa la zi, cu întâmplări şi oameni dintr-o existenţă marcată de căutări ale vetrei pierdute, ascunse, înainte ca Balcanii să devină felii împărţite după placul şi voia unor trecătoare puteri. Aş vrea să întorc timpul pe toate feţele, să-l rescriu în expuneri scurte, dar şi în desfăşurări mai ample şi elaborate, capabile să dea un sens dezordinii din lume, înainte de a o pricepe. La fel cum au făcut prieteni şi vecini de pe strada Sirok Sokak din Bitola, avdhil’eati Manakia, de exemplu, veniţi din Avdella, în vilaietul otoman Monastir, care povesteau cu mândrie despre zilele când, în străvechea lor casă, se adunau mai multe femei din sat şi torceau la munţi de lână. Amintiri desenate şi adunate într-un album, sub forma unui jurnal, fără a avea însă aceeaşi precizie temporală. Capabile totuşi să urmărească şi să redea, firesc şi natural, o presupusă înlănţuire cronologică. Şi nu numai. Mai mult decât un simplu egoism, o astfel de tentaţie o datorez bunicii mele materne, o vestită povestitoare din Moscopole, maia Mina sau mama Mina care, ca nimeni alta, mi-a presărat anii copilăriei cu aprige sau suave istorii despre aromânii din Moscopole. Mama Mina cunoştea sumedenie de poveşti şi toate îi erau la fel de dragi. Dar numai

proză

actualitatea literară 13

Însemnări din caietul Liei Ceagani pe unele îi plăcea să mi le povestească de nu ştiu câte ori, încât ajunsesem să le cunosc şi eu pe dinafară. Una mai specială se numea Şana şi arderea Gramostei. I-am povestit-o şi eu, de câteva ori, fiicei mele, Diana, ca să o spună şi ea copiilor ei. După aceeaşi bună rânduială a respectării obiceiului şi tradiţiei. Mă tot gândesc la faptul că potrivit ar fi să-mi încep însemnările chiar cu această poveste despre frumoasa Şana, fiica Marelui Celnic de Gramos, Hagiu Steriu. Deşi întâmplările relatate nu vor urma întocmai rostul lor cronologic, voi avea grijă de conţinut şi de ţelurile care au marcat parcursul încununat de nişte izbânde, datorate unei perseverenţe şi unui efort susţinute, încurajate de bunătatea şi graţia divină. De altfel, cred că am mai spus-o deja prietenilor mei: uneori, simt că Dumnezeu este şi el măcar un pic aromân. Tragica istorie a Şanei, dar şi alte istorii la fel de triste dau seamă de eforturi şi sacrificii pe care neamul meu le-a făcut pentru a-şi menţine credinţa. Mi s-a povestit cum mamele şi bunicile îşi însemnau fetele pe frunte cu o cruce albastră, pentru a nu fi răpite de musulmani şi duse la Haremul cel Mare de la Stanbul. Însemnările mele vor fi poate de folos fiicei mele, Diana, urmaşilor răposatului meu tată, arhontele Petrea, dar şi celor din neamul lui Costa Ceagani, bărbatul meu, cunoscut şi respectat în cancelarii şi universităţi europene, ca un important erudit. Strădania de a aşterne pe hârtie o poveste a vieţii mele,după ce am fost alungaţi din Moscopole- aruncată în iureşul mai multor furtuni, o reiau de unde a fost întreruptă de evenimente ce nu mi-au dat răgazul nici să respir. Întrerupte de mai multe ori, însemnările mele nu am să le numesc un jurnal propriu-zis ci, mai degrabă, un aide-memoire. Înainte însă de a continua povestea despre anii mei de studii la Universitatea Halle, am de gând să transcriu povestea frumoasei Şana din Gramostea, întocmai cum mi-a fost ea povestită de maia Mina : Înainte de anul 1800, Gramostea era o frumoasă şi bogată aşezare de aromâni. Întemeiată pe un platou înalt, la nord şi la est de munţii Pind, înconjurată de vârfuri semeţe. Cel mai înalt, numit Ciuma al Tentsi, frumuseţea naturală a unui ţinut bogat în izvoare de cristal şi păşuni sărutate de verdele catifelat. Cel mai puternic şi cel mai bogat aromân din ţinut se numea Hagiu Steriu, Mare Celnic de Gramos. Acestuia, Dumnezeu îi dăruise o minune de fată, Șana. Bună de măritat. Fata îi căzuse cu tronc lui Ali Paşa, Guvernator de Ianina. Când a prins de veste, copila s-a îngrozit, căci nu dorea să cadă în mâinile musulmanilor. Chiar dacă aromânii şi turcii se aflau în dihonie de vreo treizeci de ani, războiul fusese ocolit. Când însă Ali Paşa a cerut-o pe Șana pentru haremul său, Hagiu Steriu i-a răspuns răspicat că nu i-o dă, dar tâlharul de odinioară, Ali Paşa, a vrut s-o ia cu forţa şi aşa a început războiul. Începutul sfârşitului. Povestea spune despre o luptă crâncenă, inegală, între aromâni şi turci. Copleşiţi de ieniceri, aromânii au fost învinşi şi au pierdut Gramostea, dar şi pe frumoasa Șana.

Povestea aminteşte cum, disperată, Șana s-a aruncat de pe o culme în prăpastie, urmată şi de alte fecioare creştine, care nu vroiau să ajungă ţiitoare- prizoniere în haremurile turceşti.

Turbat de mânie, Ali Paşa a dat ordin ca întregul munte să fie trecut prin copite de cai şi tăişuri de săbii, poruncind să i se dea foc aşezării. În felul ăsta, aromânii s-au văzut siliţi să părăsească ţinutul şi să se risipească în patru zări.

Halle Noiembrie 1788 Tu’n chiro ş-tu unâ zâmani/ A fost odată ca niciodată Regăsesc printre amintiri partea despre Universitatea Martin Luther din Halle. Plecarea destul de precipitată a familiei mele din Moscopole şi săptămânile petrecute la Bitola, în casa cumpărată de mama Fania, prefigurează viitoarele mele peregrinări. Ajutată de celnicii Todi şi Mitru, fraţii răposatului meu tată ucis de ienicerii lui Ali Pã­shelu, mama Fania reuşeşte,

repede, să cumpere o casă potrivită pe strada Sirok Sokak . La nici câteva zile după sosirea noastră la Bitola, eu şi vrutul meu, Costa, ne căsătorim chiar în această casă. Evenimentul este marcat de o simplă slujbă oficiată acasă. Toate momentele dinainte şi de după rămân aidoma în mintea mea, fiind ocrotite de pânza prezentului continuu. De atunci, viaţa mi se arată bine trasată, chiar dacă nu neapărat presărată cu bucurii. Întâmplările neaşteptate, destul de amestecate arată, însă, că, oricât de greu este destinul omului, credinţa îl ajută să iasă la liman.

De la Bitola, eu şi Costa, împreună cu un grup de moscopoleni, plecăm spre Salonic, cu diligenţa. Apoi de la Salonic la Veneţia cu vaporul şi, în sfârşit, de la Veneţia la Halle, drumul lung şi obositor îl străbatem cu diligenţa, nu mai ştiu câte ceasuri de cal de chirigiu. Alături de soţul meu, Costa, pătrundem în oraşul Halle, într-o plumburie dimineaţă de toamnă târzie, nedormiţi, apăsaţi de traista doldora de nori şi ceaţă care nu pregetă să bată darabana pe frunţile noastre. Dar până la popasul hotărât la Charlottenhof Halle, mohoreala se înalţă, se topeşte şi se limpezeşte, iar oraşul îşi arată zidurile pătrunse de praful brun de cărbune. Străveche fortăreaţă zidită de Heinrich I, Halle, îmi dăruieşte într-o primă audiţie, un cântec de lebădă barocă, plutind dinspre Moritzkirche, construcţie despre care Costa apucase să-mi povestească. Mersul molcom al diligenţei îmi permite să arunc o privire la clădiri. şi să văd că Renaşterea e acolo la fiecare metru, însoţită de tresăriri ale Saxoniei meridionale, marcată de casele din lemn, cărora barocul german le dă o strălucire şi o eleganţă aparte. Mulţime de portaluri, bastioane, poduri şi apeducte îmi amintesc de cursul de artă monumentală al profesorului Luigi Pereola, pe care îl urmasem, nu demult, cu pasiune, la Academia de Artă din Veneţia. Îmi aduc aminte cum, în timpul orelor, sorbeam fiecare cuvânt al profesorului şi că, datorită lui, am învăţat, dincolo de stiluri şi tehnici arhitecturale, să ascult poveştile sau istoria unor case.

După cursuri, împreună cu alţi colegi moscopoleni, ne adunam în curtea bisericii San Giorgio dei Greci, sub coroana unui copac secular, şi comentam, entuziasmaţi şi gălăgioşi, despre lecţia abia învăţată. Uneori, asistaţi şi încurajaţi de venerabilul profesor Ioan Halcheu, director la Colegiul Grecesc. Originar din Moscopole, preot şi profesor, cunoştea greaca, latina şi italiana.

Mi s-a întâmplat, de câteva ori, să vorbim despre Aristotel.

Doamne, că multe am priceput şi învăţat de la el! Îmi amintesc faptul că îi plăcea să repete vorbele filozofului: Mi-o fi prieten Platon, dar mai prieten îmi e adevărul! Şi nu uita să încheie, de fiecare dată, că Dumnezeu e singurul care mişcă lumea. Teolog şi predicator, Halcheu, deşi ne făcea părtaşi la multe bucurii izvorâte din spirit, reuşea totuşi să se pună la mintea noastră cea zvăpăiată, glumind cu noi, fără a mai ţine seama de vârstă şi învăţătură. În felul ăsta, am aflat de la el istoria unui celnic becher- că, şi la noi, mai scapă uneori creştinul de însurătoare! – care le-a oferit moscopolenilor o pildă despre părăsirea oraşului lor, supus jafului continuu. Amintesc totuşi că vătămarea Moscopolei a început încă din 1769, când şi părinţii mei s-au aflat neputincioşi în calea lui Mehmet Paşa, urmată de alte jafuri şi încheiată cu arderea oraşului, dictată de Ali Paşa. Revin însă la pilda celnicului becher despre care se spune că ar fi tăiat trei găini şi le-ar fi spânzurat în Piaţa Mare din Moscopole. Pe prima cu pene, pe a doua, jumulită, pe jumătate şi pe a treia fără un fulg. Apoi i-a adunat pe moscopoleni şi le-a grăit aşa: cine pleacă primul din oraş, rămâne neatins precum găina cu fulgi, cine stă pe gânduri şi întârzie, rămâne pe jumătate vătămat, precum a doua găină, iar cine se încăpăţânează să rămână, rămâne fără un fulg, adică sărac lipit. Acum, că toate s-au dus, mă gândesc cât de înţelept a fost şi îndemnul tatălui meu, ca eu, mama Fania şi fratele mai mic, Mihai, să plecăm spre Bitola, cu numai câteva zile înainte de arderea oraşului...

Fragmente din romanul „Îngerii din Moscopole. Poveşti îngemănate”

“Atitudinile macho prevalează încă asupra corectitudinii politice”

Alexandru Petria: - Doamna Zoe Petre, ce ar trebui să ştie cititorii despre ultima dumneavoastră carte apărută la editura Adenium, “Toamna căpitanului“ ?

Zoe Petre: - Cea mai recentă, sper, nu şi ultima.

- Normal.

- Lăsând gluma de-o parte, ar trebui să fie preveniţi de faptul că, în esenţa ei, este o analiză foarte critică a regimului Băsescu. Am încercat, atât în cele câteva articole publicate în ziarul Ziua în 2009, atunci când ziarul încă mai apărea tipărit, cât şi în anii care au urmat, pe blogul meu, Fragmentarium, să explic cât mai clar de ce m-am situat de la bun început în opoziţie faţă de ideile şi de modul de comportament al lui Traian Băsescu, mergând până la susţinerea activă a demiterii lui în 2012. Dincolo de aspecte exterioare, am şi acum trei mari obiecţii faţă de modul în care a exercitat Traian Băsescu cea mai înaltă magistratură a statului român: perseverenţa în a suscita cât mai multe conflicte în societate şi atitudinea constant insultătoare faţă de oricine îl contraria; pretenţia de a lupta contra comunismului şi a fostei securităţi din partea cuiva bănuit şi de grave acte de corupţie, şi de legături cu fosta securitate; în fine, instituirea de facto a unui regim “putinist”, în care guvernul este votat de parlament, dar nu răspunde decât în faţa preşedintelui ţării. În ce priveşte politicile concepute şi puse în operă de Traian Băsescu, voi enunţa altele trei, pentru simetrie: nu am acceptat încercarea de a impune o legislaţie care conceda serviciilor de informaţii drepturi inacceptabile într-o democraţie, inclusiv dreptul de a ancheta; nu am acceptat politica nediscriminată de austeritate, care a lovit direct în serviciile publice, şi nici corolarul acesteia, un darwinism socio-politic anti-european şi anti-democratic. Sper ca, în actuala conjunctură, niciunul dintre aceste motive de disidiu să nu se mai regăsească; evident, aş fi fost ceva mai încrezătoare dacă această conjunctură nu ar fi oferit complicilor lui Traian Băsescu şansa unei reîncarnări.

Dar măcar să trecem din era vulgarităţii mahalageşti în cea a decenţei. Nu mi-ar displăcea să mă plictisesc niţel, destul ne-am distrat un deceniu.

- Cum se împacă istoricul cu publicistul, în ce vă priveşte?

- Dacă nu aş fi istoric, educat să descifrez critic trecutul, probabil că nu aş fi îndrăznit să emit judecăţi critice asupra prezentului. Cum îi spuneam unui coleg cândva, eu sunt educată să pun la îndoială spusele lui Herodot şi Tucidide, cum vrei să cred tot ce-mi povestiţi voi?

- Aţi făcut şi faceţi politică, indirect prin ceea ce scrieţi acum. V-aş provoca să

vorbiţi despre femeile din politică. Punctual, în cea de la noi.

- Punctual, de acord. Nu pot însă să nu încep prin a spune că am avut şansa de a întâlni doamne care îşi făcuseră din politică o meserie şi care au vădit o excepţională calitate intelectuală şi umană.

La noi, există femei politician cu foarte multe calităţi şi care s-au consacrat cu devotament şi cu multă decenţă interesului public: v-aş aminti, din primii ani de după revoluţie, pe Dna Ţeţu, senator liberal, din păcate dispărută, ca şi Mariana Stoica, parlamentar şi ambasador; sau pe Dna Smaranda Dobrescu, parlamentar social-democrat şi ministru al Muncii, încă activă cu prea multă discreţie. Din păcate, presa nu e sensibilă la asemenea calităţi, chiar dacă le cere mereu politicienilor de ambe sexe. Cândva răsfăţată de mass-media, Mona Muscă a intrat într-un con de umbră, deşi e o persoană talentată şi pasionată de politică. Mai aproape de noi, două doamne cu mare vizibilitate – una europarlamentar şi fost ministru al justiţiei, cealaltă - şef de partid, parlamentar şi iarăşi fost ministru, au candidat pentru funcţia de preşedinte al României cu mai multă vizibilitate decât cele câteva predecesoare din anii trecuţi. Personal nu am afinităţi cu niciuna dintre aceste doamne, dar, dincolo de asta, faţă de dna Macovei care a avut o conduită de om politic, dna Udrea a continuat să-şi exploateze feminitatea ca pe principala sa zestre politică, ceea ce riscă să o transforme în obiect. Mai interesant, avem poate acum perspectiva unui viitor prim ministru de gen feminin, în persoana dnei Gorghiu, co-preşedinte al PNL. Eu aş fi sperat la o lume politică în care doamnele să contribuie la binele public în mod firesc şi fără a fi definite înainte de toate ca femei, cam cum am reuşit, de bine, de rău, să funcţionăm în lumea academică, dar se pare că mai e drum de parcurs până atunci, şi că atitudinile macho prevalează încă asupra corectitudinii politice.

- Volume în lucru, în afara cărţii noastre de convorbiri…

- Am mai multe perspective posibile, dar încă mă răsfăţ ezitând între ele. Cred totuşi că va trebui să mă decid pentru o carte de specialitate, nu mai pot conta, ca pe vremuri, că o să-mi ajungă timp pentru toate.

- Care vă sunt dorinţele pentru 2015?

- Să-mi păstrez judecata limpede şi umorul, să fim sănătoşi – ai mei şi, măcar de dragul lor, eu însămi - şi să petrec cât mai mult timp în preajma lor, cum i se cuvine unei venerabile bunici.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

La împlinirea celor 165 de ani de la naşterea lui MIHAI EMINESCU. În locul gândului cu nimb şi al cuvântului cu foc, mai nimic nu s-a cerut în schimb, doar „o oră de iubire”.*) La ieşirea dintr-o sală de spectacol după ultima reprezentaţie, anun­ţată că va intra în renovare, cineva striga cu patos: „Singura modalita­te prin care abandonaţi totul odată cu plecarea voastră este să lăsaţi totul aşa cum a fost spre a putea fi văzut şi inventariat, pentru ca nimic să nu se piardă din ce trebuie refăcut”. Apoi totul se făcu o lun­gă tăcere.

Sunt diverse tăceri în lume şi acceptate ca un fapt firesc. Dar când acestea vin la capătul unor zbateri sau animaţii de viaţă ce au antre­nat prin armonie forţe în consens şi forţe în opoziţie, fenomenul vizea­ză un peisaj măreţ, brusc plonjat în adormire sau dezintegrat fără urme. La această dimensiune, doar tăcerea scenei după spectacol apare ieşită din comun la o primă evaluare. Tăcerea scenei după spectacol este îngrozitoare, aproape insuportabilă, pentru că indică o absenţă şi o dispari­ţie, a spiritului şi a gândirii, ce mişcă obiectele şi însufleţesc ac­torii în scenă. În situaţia în care lucrările de decojire a pereţilor au început, sa­la de teatru în noapte capătă înfăţişarea unui pustiu fără ecou. Dacă nu cumva, un rătăcit, un greier, în „ora de iubire”, vine să-i dea sonoritate prin ţârâitul său. Se spune că spectrul sonor validează cuprinsul Universului. O fiinţă din Univers de-ar poposi pe Pământ ca într-un alt punct din spaţiu, având în auz atâtea armonii sonore, în mod sigur ar include ţârâitul greierilor în memoria sa sonoră ca pe o piesă de preţ. E de presupus că, imediat, ţârâitul greierilor, în emisiile sale sonore alimentate în format şi intensitate de mister, ar deveni semnal sonor pentru cele mai frecvente emisiuni video şi audio din Univers. *** Suprafaţa netedă a pânzei şi suprafaţa lină a unei ape, la stăruinţa unui pictor dibaci, poate naşte un peisaj. În primul caz, pictura se păstrează plană, în al doilea caz, pictura primeşte relief. Ceea ce însea­mnă că, alături de culoare, penel şi mâna ce le potriveşte forma şi mă­rimea, intervin valurile.

Spaţiile imaginare îşi au legi şi principii prin care se conservă, păstrându-se în mister. Când intră în gândirea unui rătăcit printre mis­tere, aceste spaţii fie că renunţă, fie că-şi pierd unele dintre legi şi principii, probabil din eroare. Se‑ncearcă în eroarea căderii în umani­zare. Pare-se că „ora de iubire” se plăteşte scump, dar fără a epuiza imperiul veşnicului necunoscut. Odată ce am intrat pe tărâmul unui mis­ter, iar certitudinea că adevărul aflat în posesia noastră ne creează imaginea unei fiinţe prea plină de ea, în acele clipe ne aşteaptă şocul unei surprize. Suntem atât de bulversaţi şi acaparaţi în percepţii­le noastre, încât atunci când conversăm cu cineva ca să etalăm statu­tul de cuceritor şi avem impresia că ne înţelegem, de fapt, încurcăm lucrurile. Ceea ce îndeamnă la o privire a lucrurilor şi o înţelegere a lor în relativ. *** Totul din jurul nostru reprezintă forme gândite şi forme spontane ale existenţei ce uimesc, aşteptând ori să fie dezvăluite, ori să fie închise în taină spre o mai departe uimire. Trecând în concret, aceste forme capătă înfăţişarea spectacolului vizând teatrul, natura, strada. Evident, formele zăcând în substanţa lor, sensibilizate de firea ce leagă rezistenţele, privind, apoi, spre lume, nostalgic, provocator şi autoritar, sunt efectul „orei de iubire”. Prin alcătuire, spectacolul include participare şi iubire şi se apropie de ochiul pri­vitorului sau al contemplatorului numai dacă acesta oferă, la rândul său, iubire. Iată că din iubire s-a produs un gest cotidian pe care-l voi prezenta în cele ce urmează. Într-o zi. de Duminică, un cetăţean hrănea câteva raţe sălbatice, de pe un lac oarecare, cu fărâme dintr-un covrig

teatru/profil

Efectul orei de iubire

cu susan. Adâncit în preocuparea sa, omul a neglijat doi pescăruşi ce-i zburau în preajmă.

Dar pescăruşii nu i-au suportat la nesfârşit îndărătnicia. S-au repezit la el şi au început să‑l ciupească. Prevăzător, el şi-a acoperit faţa cu mâinile. Numai că pe ei nu faţa lui îi interesa. I-au smuls pălăria de pe cap şi au lăsat-o să cadă pe apă. Pălăria plutea ca o raţă sălbatică ce asistă nepăsătoare la cina surate­lor ei. Din iubire am asistat la premiera spectacolului Conversa­ţie după înmormântare de Yasmina Reza, regia: Alexandru Darie, Teatrul Bulandra. Sase actori, Dan Aştilean, Cornel Scripcaru, Marius Chivu, Camelia Maxin, Ioana Ana Macaria, Daniela Nane, prin personajele întruchipate, se asociază într-un joc scenic al înfruntării, al afecţiunii, al urii şi ironiei, al exersării într-un cotidian banal dar semnificativ, spre a comemora, prin trăire, trecerea în nefiinţă a unui apropiat al lor, pentru unii tată, pentru alţii prieten drag. *** Sunt stări ale omului care-i întreţin piedestalul de unde, apoi, să ofere energie.

Numai „ora de iubire” este creatoare de înţelegere după care vin înţelesurile. Un înţeles ar fi că omul, fiinţă individuală, din prea multă relaţie cu sine îşi neglijează sau îşi poate pierde relaţia cu lumea. Se zice aşa până la un punct. Numai că din relaţiile avute cu sine, calitate a cugetului şi cantitate a memoriei, mereu în acţiune şi staţionare în repaos cu rod, el adună suficientă forţă ca să vadă lumea, s-o gândească şi s-o înţeleagă.

Emisia de înţelesuri în procesul sau la capătul cunoaşterii poate fi bază pentru o treaptă de evoluţie urcată de lume. Ceea ce este în timp şi în spaţiu înseamnă că are un început şi un sfârşit. Abia prin ieşirea din timp şi spaţiu, totul (presupunând un dincolo) este la început şi este încheiat. În jurul său „ora de iubire”, în esenţa sa, se preumblă cu ispitele sale şi naşte conversaţii care se pot auzi până şi-ntr-o vale semănată cu plopi. „– Dumnezeu s-a întristat că i-a dispărut un înger.” „– Stai liniştit, am să-i spun că şade în codru de pază!”

Notă: *) „Ora de iubire” presupune două aspecte: desfăşurătorul şi efectul. Desfăşurătorul (sau biologicul asaltat de eros), dincolo de ritualul încărcării şi descărcării de energie, după care toţi aleargă fără să ştie ce ră¬mâne în urmă, contribuie la liniştirea invizibilului îndemnat pentru un timp să statornicească pacea şi spe¬ranţa, deşi mereu cineva sapă şi răstoarnă brazda. Efectul (sau cugetul asistat de eros), din capriciu, nu este destinat oricui. Se maschează şi se fofilează, fiind imprevizibil în rodirile sale. Dar cum, evident, devine suport pentru bogăţii, face din cei ce-l surprind să fie cu adevărat aleşi.

Foto-document aflat în arhiva autorului. În imagine, Ecaterina Eminescu (căsătorită Persu), nepoată de frate a poetului (fiica lui Matei, fratele mai mic al lui Mihai Eminescu), alături de cei doi băieţi, Ion (fost inginer la „Tractorul” din Braşov) şi Anton (mort pretimpuriu), în 1921.

nr. 45 n ian.-feb. 2015

Dacă nu exista, Gheorghe Jurma trebuia inventat!

Susţin afirmaţia din titlu întrucât dacă Gheorghe Jurma n-ar fi printre noi, multe dintre cele cu care ne mândrim, în spaţiul culturii Banatului Montan, n-ar fi existat în realitate. Dar s-o luăm pe îndelete. Pentru ca lucrurile să fie aşezate la locul lor. Omul care avea să facă, timp de 45 de ani, mari servicii spiritualităţii plaiurilor udate de Timiş, Caraş, Nera, Bârzava şi Cerna, s-a născut la Bobda, sat din judeţul Timiş. Încă din anii de şcoală, din satul natal, după cum însuşi mărturiseşte, l-a descoperit pe Eminescu mulţumită preotului care i-a pus în mână primele cărţi, care probabil i-au determinat viitoarea orientare spre critica şi istoria literară. Ultimele clase de gimnaziu le-a urmat la Timişoara, unde avea să frecventeze şi cursurile Liceului de Artă.

Timişoara a fost spaţiul în care adolescentul s-a putut bucura din plin de binecuvântările unor biblioteci serioase, a unor spectacole şi reuniuni literare valoroase, râvnite de multe oraşe din ţară. În continuare, studentul Facultăţii de Litere din oraşul de pe Bega, s-a putut înfrupta şi mai deplin încă 5 ani, din fagurele nesfârşit al deschiderii culturale pe care o poatea oferi citadela Banatului. Este şi perioada în care frecventează cenaclurile literare ale urbei şi debutează îm antologia studenţească „Efigii” (1968).

După absolvirea facultăţii, în 1970, ajunge la Reşiţa, unde îl găsim redactor la ziarul local „Flamura”. Va urma perioada în care se consacră, alături de obligaţiile jurnalistice, însufleţirii vieţii literare a municipiului dar şi cercetării în vederea elaborării studiilor de critică şi istorie culturală pe care a continuat să le semneze în cei 45 de ani de rodnic popas pe malurile Bârzavei. Notabil este că la puţin timp după ce a păşit în redacţia reşiţeană a preluat conducerea Cenaclului literar „Semenicul”, a cărui activitate avea să aducă Reşiţei epitetul cunună de „Oraşul cu poeţi”. Trebuie recunoscut că datorită competenţei şi exigenţei de pe atunci a tânărului mentor literar, s-a deschis calea consacrării mai multor tineri care azi sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România.

Preocupatdeviaţaculturalăatimpuluiprezent, dar şi a trecutului bănăţean, în 1976, aduce în faţa cititorilor „Mic dicţionar al personalităţilor din Caraş-Severin”. Preocupările împătimitului om de cultură, ne pun în faţă în continuare, studii şi lucrări de istoriografie, dintre care enumerăm doar: „Presa şi viaţa literară în Caraş-Severin” - Reşiţa, 1978; „Banatul şi Eminescu”- Reşiţa, 1989, toate sub egida C.J.C.E.S. şi Biblioteca Judeţeană. După 1989 aproape toate cărţile le publică la Editura „Timpul”, devenită „Tim”,din Reşiţa, al cărui director este de peste două decenii. Între cărţile publicate aici amintim: „Conspiraţia universală: Despre francmasonerie şi despre zodia lumii de azi”: „Descoperirea Banatului”, ambele în 1994, „Mircea Eliade şi modelul tinereţii”, „Prima carte” şi „Dicţionarul localităţilor din Caraş-Severin” ultimele două în mai multe volume, ş.a.

Debutează în proză în volumul colectiv „Gustul livezii”-Timişoara, Editura „Facla”, 1985, dar cea mai bună proză a sa (după unii considerată roman), este „Întâmplări cu Afilon” - 1995, care are în centru o cunoscută şi talentată personalitate a coregrafiei româneşti Afilon Laţcu. Reconstituirea amintirilor acestuia, depăşind simplul dialog între cei doi, pune în valoare întreaga savoare a pitorescului personaj, pentru care dansul bănăţean era adevărată respiraţie şi principal instrument de comunicare. Merită menţionată opinia regretatei Olimpia Berca, din „Dicţionarul scriitorilor bănăţeni”- Timişoara, Editura Amarcord, 1996: „Aici se regăseşte, parcă mai mult ca în scrierile lui Gheorghe Jurma,

Banatul său drag care, de altfel, îi justifică pe deplin devotamentul discret, stăruitor, nedezminţit”. Despre personalitatea lui Gheorghe Jurma avem multe notaţii ale unor remarcabili oameni de cultură şi de reţinut este că referirile acestora au fost legate mai puţin de proza scriitorului, accentul căzând pe împătimirea cu care s-a dedicat relevării şi conservării datelor şi evenimentelor culturale ale banatului. Se alătură acestor consemnări şi cele binemeritate referitoare la cărţile pe care le-a dedicat unor ilustre personalităţi cum au fost : Mihai Eminescu (două volume), Mihail Sadoveanu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade. În mai mică măsură a fost, până acum, acordată atenţiei activitatea şi strădaniile editorului, celui căruia multe zeci de autori ar trebui şi cred că îi sunt recunoscători. Aceasta, nu pentru faptul că le-a dat lumii tiparului rodul gândirii şi ceasurilor de cercetare ci, în primul rând, pentru exigenţa dovedită în discuţiile cu autorii, înainte de a încredinţa textul tiparului. Dovada concludentă a meritelor editorului constă şi în aceea că Editura „Tim”, (fostă „Timpul”), a oferit librăriilor cărţile mai multor debutanţi, care nu din întâmplare au fost întâmpinate cel puţin favorabil de critica de specialitate. Îndrăznind de a pune în cântar rezultatele economice în raport cu contribuţia la dezvoltarea culturii de către o editură, neîndoielnic trebuie să recunoaştem editurii lui Gheorghe Jurma meritul de a se situa pe primul loc, cel puţin în judeţul Caraş-Severin, ca fiind cel mai valoros, pentru societate, utilizator al iniţiativei lui Gutemberg. Oprindune la această constatare, care corespunde întru totul realităţii, nu putem să omitem faptul că un asemenea rezultat nu se datorează unuei conjucturi de moment, ci este consecinţa unei anume convingeri dominante în viaţa omului.

Confirmarea verbală am avut-o de la însuşi profesorul Gheorghe Jurma, în interviul pe care i l-am luat cu prilejul împlinirii vârstei de 65 de ani, când rugându-l să sintetizeze această sumă de ani, mi-a răspuns: „Nu pot să spun că nu am făcut nimic, dar n-am făcut mare lucru. Şi dacă mă raportez la propriile mele vise pot să-mi fac tot felul de reproşuri. Bine ar fi ca fiecare dintre noi să avem asemenea momente….Adică nici o zi fără să lucrezi, fără să împlineşti repertoriul de fapte”.

Acum, la 5 ani după ce i-am luat acel interviu, la ceasul în care Gheorghe Jurma păşeste spre al 70-lea ocol în jurul soarelui, nu mă pot opri de a nu admira vitalitatea şi vioiciunea cu care se dăruieşte nenumăratelor acte de cultură, la care participă sau chiar le iniţiază. Şi pentru că veni vorba, nu pot omite să subliniez că patima lecturii, care la el s-a concretizat şi într-o bibliotecă de mulţi invidiată, ne-a fost benefică şi nouă. Aşa, de pildă, ne-au fost oferite expoziţii tematice, cu cărţi din biblioteca sa, legate de una sau alta din marile personalităţi sărbătorite cu diverse prilejuri. Înainte de a încheia socotesc să fie suficiente cele de mai sus spre a justifica titlul acestui articol, care nu reuşeşte nici pe departe să cuprindă suma valoroaselor contribuţii ale distinsului om de cultură, la efortul de continuă sporire a calităţii respiraţiei culturale din Banatul Montan. Totodată, restrângând zona de apreciere, personal mă simt obligat a-i aduce mulţumiri pentru câtă îmbogăţire mă bucură fiecare discuţie cu El. Desigur că numai pentru mine nu putea fi inventat un asemenea personaj, împătimit de conservarea şi păstrarea valorilor noastre spirituale, care alături de tradiţie, ne sunt şi certe elemente de identificare naţională. Pentru toate astea şi încă multe altele, ne-a fost şi ne este, mai mult decât necesar!

Titus Crişciu

nr. 45 n ian.-feb. 2015

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Constantin Arcu, Măştile exilului, Cartea Românească, 2014

în toată legea (sau puterea cuvântului). Prima e prefaţată de Horia Vasilescu, iar a doua are şi ea o „În loc de prefaţă” semnată „Tudor de la Puţu’ Sec )ce vrei, giumbuşlucuri poetice!

Ilustrată frumos de Mihai Verbiţchi, - cu stampe în stil japonez - Dincolo de ochi conţine haiku-uri, mici terţine compuse din câte-o imagine memorabilă: „Ca pâlpâire,/Sărut pe buza apei/ Iubita pleacă”; „Fluieră vântul/ Se mistuie flacăra?/ Viscol la uşă”; „Fântână stearpă./ Ţărână vânturată.../ Singurătate”.

Cu un titlu de eseu critic, noua carte a prozatorului sucevean (şi bucureştean!) C. Arcu este la aceeaşi temperatură cu care ne-a obişnuit de la o vreme încoace – de când îl cunoaştem noi ca prozator. Frumos tipărită,

JDE JDERI (Antologia taberei de creaţie a tinerilor scriitori, Săvârşin, 2014), Ed.Mirador

cartea se mai bucură (dacă mai era nevoie!) şi de girul unor scriitori-cititori consacraţi: Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Cornel Ungureanu. De ultimii doi ştiam, dar pe dl Cistelecan îl cunoaştem mai ales în calitatea domiei sale de critic de poezie, dar suntem nevoiţi să admitem că este şi un bun cititor de proză romanescă: “E un portretist bun Constantin Arcu, figurile pe care le înşiră sunt toate marcante şi ştie să le distribuie în scenariu. (…) În general însă tonul scriptural e unul de voluptate, de vervă naratorială, cu mare foame de întmplâri picareşti şi de scenarii oculte…” Şi ceilalţi prezentatori remarcă ironia romanului – dublată de o greaţă existenţială, cartea face – sau cel puţin e angajată în “radiografia răului”(M.A.D.). Iar C. Ungureanu o vede ca pe o contrautopie, “un roman cu un priect epic semnificativ pentru aceste vremuri ale prozei”. Dar tot ce am… povesti noi despre o carte rămâne simplă poveste, până când nu ne aplecăm personal asupra ei.

De ani buni, tabăra de la Săvârşin, din preajma Castelului Regal a dobândit faimă şi o bună tradiţie, în fiecare an tipărindu-se şi antoilogia ei. Anul acesta (vasăzică 2014), ea cuprinde tinerele speranţe ale poeziei noi: Raluca Boantă, Sorin Despot, Anastasia Gavrilovici, Claudiu Komartin, Iulian Leonard, Vlad Pojoga, Iulia Popescu, Cătălin Stanislav, Aleksandar Stoicovici, Miki Vieru. Dintre aceştia, câţiva au şi confirmat (au apărut şi într-o revistă de... strictă actualitate poetică românească!), dar cu toţii freamătă de talent. Îndrumătorul taberei este poetul arădean Vasile Dan, şeful revistei „Arca”, iar editorul, un alt poet aflat pe val, Ioan Matiuţ. (Toate sunt bune şi frumoase cu această antologie, numai titlul ei ni se pare uşor ciudat: să fie vorba de o mulţime de „jderi”? Reprezentanţii generaţiei optzeci se numeau pe ei înşişi „lupi tineri”.)

Bosormenyi Zoltan, Reagal, Brumar, 2013

(Traducere din limba maghiară de Ildiko Gabos-Foarţă.) Cartea îl are ca editor pe Gabriel Timoceanu, care o şi prezintă călduros pe coperta a patra: „Regal – un topos al carantinei, un purgatoriu inventat de om, un lagăr, pînă la urmă, în care, scăpaţi din marele lagăr socialist îşi aşteaptă destinaţiile ca pe nişte sentinţe izbăvitoare”. Pentru cititorul atent, „Regal” chiar reprezintă anagramarea aproximativă a cuvântului lagăr, cum anagramate în acest stil sunt şi numele celor trei ţări care primeau preponderent emigranţi în vremea comunismului: America, Australia, Canada.

Fără să fie chiar un Zbor deasupra unui cuib de cuci – şi ne gândim acum la scurtul episod din puşcăria premergătoare lagărului – cartea lui B.Z. este bine articulată, ca şi când autorul „ar fi trecut el însuşi prin parcul şi dormitoarele Regalului, ceea ce, poate, nu e departe de adevăr.” (G.T.). Am putea spune multe despre această carte, dar ne rezumăm la atât: puţine din cărţile primite de noi la redacţie se citesc cu atâta plăcere. Asta nu înseamnă că e o carte „grea”, „serioasă” ci doar bine scrisă şi ruptă direct din realitate.

Constantin Andronache, Dicţionar de vise apocrife (De la Eros la Tanatos); Dincolo de ochi, Editura Marineasa

De multe ori ne trezim în dulapul redacţiei cu cărţi fără dedicaţie apărute cine ştie de unde (din spaţiul... cosmico-tipografic, scoase la cine ştie ce editură din Galaxie). Aşa se întâmplă şi aceste două cărţi frumoase, interesante, semnate de un poet necunoscut nouă, dar poet

Ioan Olărescu, Traian Galetaru, Gavril Balog, DIES FESTI IV, Eurostampa, 2014

(Însemnări aniversare cu prilejul manifestărilor naţional-culturale de la Comloşu Mare, din 1516 august 2014, la sărbătorirea a 80 de ani de la apariţia primului număr al revistei „Suflet nou”, 175 de ani de la naşterea poetului Iulian Grozescu şi 280 de ani de la venirea oltenilor în localitate.)

Crtea este un almanah – iar noi chiar nu semnalăm apariţii de „almanahe”, chiar dacă se prezintă în format de carte. Dar apariţia în sine chiar atrage atenţia - îl regăsim printre cei care au pus umărul la facerea ei şi pe Dorin Davideanu, cunoscut autor SF. Pe pagina de gardă a cărţii este reprodus primul volum „DIES FESTI”, realizat în anul 1934 de Dr. Ştefan Cioroianu. Din cuprinsul revistei, enunţat şi în explicitativul subtitlu pus de noi între parranteze, reţinem Mariel Serbări de Sfânta Mariua Mare, Ascultând de Eminescu, etc. Şi mai cu seamă este de remarcat vechimea a apreciabilă a unei reviste comunale, care este editată în zilele noastre de Asociaţia Culturală „Suflet nou”.

O istorie vie a revistei ATENEU, de Victor Mitocaru, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2014

Şi pentru că tot am început (asta nu înseamnă că vom continua la nesfârşit), prezentăm cititorilor „Actualităţii literare”, aşa mulţipuţini cum sunt (nouă ne place să credem că vor fi cât mai mulţi!) şi volumul omagial al unei importante reviste, la aniversarea ei. Cartea este dedicată lui Radu Cârneci, cel care a avut ideea revistei, a făcut demersurile necesare la autărităţi, a avut răbdarea să aştepte ani buni până proiectul s-a concretizat. În preajma revistei s-au aflat încă de la început şi alţi scriitori importanţi ai ţării: George, Bălăiţă, Ovidiu Genaru, George Genoiu, iar coleboratori

i-a avut pe majoritatea. (Avem şi noi acolo pe cineva care, mai la-nceputuri, ne-a încurajat/ promovat printr-un interviu: pe excelentul prozator Dan Perşa, o „achiziţie” valoroasă a echipei actuale, care îi mai include pe: Carmen Mihalache, Violeta Savu, Marius Manta, Adrian Jicu, Ştefan Radu. De asemenea, în numărul jubiliar al „Ateneului” am fost (cu)prinşi noi înşine cu ‚o scurtă întâmpinare.) Lucrarea este una de anvergură („Nu-i o călătorie de petrecere aceasta pe care mă încumet să o înfăptuiesc” – zice V.M.), după cum o arată şi bogatul cuprins, care Începe cu: Preliminarii, Cariatidele şi provinciala lor candoare – se continuă cu Bacovia în sărbătoare – şi sfârşeşte cu: Cercul închis deasupra mea şi sufletul deschis ca o carte (iată un titlu de poem, nu de

cu alt nume - devine pelerin la locurile sfinte, iar în final ajunge la adevărata sa identitate, liniştea copilăriei: îl va chema Laur. Fără să fie apăsat istoric (prea îmbină alchimic realul cu fantasticul), Laur îşi desfăşoară acţiunea în Evul Mediu, iar autorul este obsedat de sfârşitul lumii şi de abolirea timpului: „...am vrut să sugerez că nu există timp. Şi asta e ideea principală a romanului: există veşnicie, nu timp” (declară, clarificator, autorul).

articol!). Confraţilor de la revista băcăuană, cât şi revistei din oraşul lui Bacovia, noi le urăm la mulţi şi împliniţi ani.

concitadinului nostru îşi dovedeşte utilitatea pentru toţi cei care vor să se iniţieze în viaţa pe care o duc românii noştri plecaţi peste hotare - în Spania - şi nu la cules de căpşuni, ci la... încercarea mării cu degetul. Asta şi face Marius al nostru: vrea să vadă cum este viaţa occidentalilor, dar de fapt o cunoaşte doar pe cea a transfugilor români, fără serviciu, fără domiciliu stabil – fără de niciunele... Cu toate astea, poate constata că în Occidentul civilizat, de astăzi şi din totdeauna nimeni nu moare de foame, ba dimpotrivă: te poţi ghiftui fără să mişti un deget (ceea ce se şi întâmplă cu unii: devin suprapoderali fiindcă iau masa la toate „comedoarele” posibile, fapt la care se adaugă sedentarismul). Sătul să-şi mai caute în van de lucru, să doarmă într-o parte (gară, bancă, parc, dormitoare ale Crucii Roşii) şi să mănânce în altă parte, Marius îşi propune să nu stea... degeaba în Spania şi să se întoarcă, dacă nu cu ceva biştari în buzunar, măcar cu câteva amintiri de neuitat în suflet, astfdel că face vreo trei sezoane pe litoralul spaniol, reuşind să cunoască vreo câteva din perlele mondiale, în materie de staţiuni oceanice: Malaga, Marbella, Costa del Sol. Cu toate că zice undeva că el nu este reporter artistic, autorul tocmai asta va face: având în spate ceva experienţă de ziarist român postrevoluţionar, încearcă un soi de docu-roman, roman reportaj combinat cu memorii de călătorie.

Evgheni Vodolazkin, Laur, Humanitas (fiction), 2014 (Roman neistoric)

„Considerat o capodoperă a literaturii ruse actuale, bestsellerul Laur este de două ori câştigător al Premiului Bolşaia Kniga ...” apare în colecţia coordonată de Denisa Comănescu în traducerea Adrianei Liciu. „O carte de o mare frumuseţe şi profunzime”, cum o prezintă şi editorul pe coperta a patra. Dar ne-am înfruptat noi înşine, integral, din aceste calităţi ale ei, astfel că putem depune mărturie îndoită, putând spune alături de Zahar Prilepin, unul din exegeţi: „Am termiunat de citit Laur şi sunt complet fermecat de el...” Eroul cărţii suferă, de-a lungul ei numeroase metamorfoze spirituale, marcate de autor şi prin cuprinsul ei, incluzând patru „cărţi”: Cartea cunoaşterii, renunţării, drumului şi liniştii. Numai după ce eşti îmbibat de cunoaştere (eroul principal, Arseni(e), numit mai târziu Vraciul întregii Rusii, deprinde de la bunicul său Hristofor ştiinţa tămăduirii cu ajutorul plantelor medicinale – dar şi al Duhului Sfânt) poţi avea la ce să renunţi (Arsenie îşi schimbă numele, devenind nebunul întru Hristos Ustin), apoi –

Marius Ciurescu, Peripeţiile unui român prin ţara lui Don Quijote, Marineasa 2014

În trei limbi („pentru prietenii mei români”, „...spanioli” şi „americani”), cartea

16 actualitatea literară n Povestea fetiţei care a supravieţuit Holocaustului

Editura Pandora M vă invită la evenimentul

de lansare a cărţii Jurnal (1938-1945). Povestea unei fete care a supravieţuit Holocaustului, de Helga Weissová, joi, 26 februarie 2015, ora 18.30, la Librăria Cărtureşti-Verona. Alături de autoare, care va intra în direct prin Skype cu cititorii, se vor afla: Elisabeta Lasconi - critic literar, Roman Prosa - Consulul Ambasadei Republicii Cehe la Bucureşti, Mircea Dan Duţă – traducător, Magdalena Mărculescu - director editorial Grupul Editorial Trei.Helga Weissová va vorbi despre situaţia actuală din lume, despre modul în care sunt priviţi evreii în prezent şi care sunt măsurile care ar trebui luate pentru ca discriminarea şi indiferenţa să nu mai existe. Într-un interviu acordat Mediafax în urmă cu o lună, pictoriţa Helga Weissová a declarat că în 1945, când a fost eliberată din lagăr, nu credea că, la 70 de ani după, se vorbeşte iarăşi despre acest subiect pentru că „pericolul este din nou în jurul nostru”.În 1938, Helga Weissová era o elevă din Praga. Împreună cu alţi 45 000 de evrei din oraş, familia Helgăi s-a confruntat cu primul val al invaziei naziste: tatălui

nr. 45 n ian.-feb. 2015

meridiane

Olga del Carmen Becerra Pérez Olga del Carmen Becerra Pérez, născută la 18 iunie 1962 în Benaocaz (Cádiz), España. Licenţiată în Filologie Hispanică la Universitatea Autonomă din Madrid. Publică poeme, proză şi articole de opinie în ziare şi reviste locale sau naţionale şi diverse antologii. A câştigat mai multe premii literare, a lucrat ca maquetator şi coordonator la revista culturală Omnia (1999-2000), iar în prezent e coordonatoarea revistei digitale Parnaso.CreAcción. Director şi prezentator de programe radiofonice ca”Vocea cărţilor”de la Miradario.es şi”Eu sunt de litere” de la Grupo Parnaso.

Ce mare e puterea cuvintelor

”Astăzi cerurile şi pământul îmi zâmbesc,

astăzi soarele îmi pătrunde până în fundul sufletului,

astăzi am văzut-o... am privit-o şi m-a privit...,

astăzi cred în Dumnezeu!”

Gustavo Adolfo Bécquer

său i s-a interzis să lucreze, iar ei să meargă la şcoală. Pe măsură ce vedea pe viu ororile naziştilor, Helga a început să-şi însemneze experienţele într-un jurnal. În 1941, Helga şi părinţii săi au fost trimişi în lagărul de concentrare de la Theresienstadt. Acolo ea a continuat să scrie, cu o acurateţe remarcabilă, despre barăcile sordide, raţionalizarea nemiloasă a hranei şi execuţii – dar şi despre speranţa la care n-a renunţat, chiar şi în cele mai cumplite condiţii. La 15 ani a fost mutată, împreună cu mama sa, în lagărul de la Auschwitz.

Aici prizonierii au fost sortaţi chiar de către Josef Mengele: la stânga, cei care mergeau la cuptoarele de incinerare, la dreapta, cei care erau cruţaţi.

După zece zile, a fost deportată la Freiberg, lângă Dresda, scăpând iarăşi cu viaţă, în urma unui marş forţat de 16 zile. Din cei 15 000 de copii sub 16 ani închişi la Theresienstadt şi trimişi apoi la Auschwitz, doar 100 au supravieţuit. „O mărturie cutremurătoare, ilustrată cu desenele unui copil de 11 ani, despre tragedia Holocaustului.“Publishers Weekly „Cel mai emoţionant jurnal despre Holocaust publicat de la Anne Frank încoace.“ – The Telegraph„ Jurnalul Helgăi vorbeşte în numele tuturor vocilor care au fost în mod prematur reduse la tăcere.“ – Booklist Helga Hošková-Weissová (n. 1929, în acelaşi an cu Anne Frank) este o artistă cehă de origine evreiască, supravieţuitoare a Holocaustului.

Folosindu-şi talentul pentru desen şi pictură, Helga a scris un jurnal ilustrat cu imagini din viaţa sa sub ocupaţie nazistă, document care a supravieţuit războiului. Păstrat de unchiul ei, care l-a ascuns în peretele unei barăci din lagărul Theresienstadt, jurnalul Helgăi a fost completat ulterior cu evocări ale experienţelor din lagărele de la Auschwitz, Freiberg şi Mauthausen. După al Doilea Război Mondial, Helga s-a întors la Praga, unde a studiat pictura cu artistul ceh Emil Filla.

După revoluţia din noiembrie 1989, a avut multe expoziţii cu lucrările sale, atât în Cehia, cât şi în Austria, Germania şi Italia.

Ce mare e puterea cuvintelor că pot să şteargă durerea sufletelor cu o adiere.

Ziua era tristă. Joi de dimineaţă.

Gândul gri. Moarte în clopote Şi în aer absenţe, oriunde respiram.

Cât pas împiedicat, pierdut în van.

Vechi labirinturi. Mintea îmi rătăcea. Întoarcerea de la muncă. Rutina zilnică.

Voiam să-mi căptuşesc cu lacrimi perna.

Am intrat în Reţea şi am găsit o scrisoare.

Miracol întâmplător, mângâiere ciudată.

Am simţit cum clătinarea îmi ştergea chipul. Şi tristeţea tulbure, transformată în ură, s-a-ntors ca să înalţ din nou sabia.

Ce putere mare au cuvintele acelea zugrăvindu-mi lumea cu trilurile zorilor.

Timpul, un pictor Timpul, un pictor extravagant şi întrucâtva poet se întreţine cu machierea tonalităţii paletei sale în galben.

E un mereu şi un niciodată un apoi, acum sau mai târziu, cu linii nesigure sau izbutite pe care le imprimă, nepăsător, în schiţa lui sumară.

E atent şi curios, ajunge la toate, aşa cum ajunge la gând şi nu-i scapă nici personajele, nici clipele.

Timpul se joacă dezvăluind adevăruri chiar dacă oamenii le acoperă cu false aparenţe sau le îngroapă într-un mormânt de tăcere.

Timpul e un pictor deja obosit, un copil bătrân, un pictor cu degete lungi ce desenează cu migală fiecare cută, fiecare pată, fiecare rid, şi ne risipeşte şi ne ridică şi ne îngenunchează fără respect.

Nu e nici prieten nici duşman, chiar dacă ne ajută să construim sau să ne pierdem în absurditatea unui vis, nu există nimic de care să uite pentru că ţine să îşi păstreze noţiunile.

Înnoptare în Agra O fotogramă retuşată într-o înserare oarecare m-a oprit, chiar dacă mă grăbeam.

Foarte cunoscută, familiară, vocea care mă hrănea şi o seninătate neliniştită, paradoxală şi apropiată şoptea.

Călător din alt timp,

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

ce am uitat din ce mă duce la tine? Ştiu doar că te cheamă Agra şi nici măcar nu pot să te găsesc pe o hartă veche.

Unde ţi-am văzut strălucirea şi am simţit că îmi alunecă mantia?

Un greu veşmânt. Era frig. Însă nimic nu m-a oprit pentru că mergeam la ea, iubirea interzisă.

Pielea ta, e calea mea, s-a făcut cărarea şi destinul meu.

Te faci stăpân pe umerii mei, pe gâtul meu, te faci stăpânul acestui dulce sărut care ne face pur şi simplu să ne dăm seama că trăim.

Revenirea în braţele amantului, pe nevăzute.

O noapte. Era frig.

Inima adormită se trezeşte şi umbra ta se întoarce la mine, mă reconfortează.

Te voi revedea cum păşeşti zâmbind ca în iarna aceea pe înnoptate în Agra.

Această lună nu ştie Reflecţie: Uneori, ca luna aceasta din poemul de azi, nu suntem conştienţi că influenţăm gândurile sau acţiunile celorlalţi.

Sau când şi cum o facem.

Această lună zâmbitoare şi mândră e analfabetă şi oarbă.

Ea nu ştie ce ajută călătorul, privighetoarea, să trăiască alfel.

Ea nu ştie cum duce marea prin fior sau unde o va face maree agitată, nici când se dezleagă vânturile şi furtunile.

Luna nu cunoaşte iubirea interzisă din noaptea de veghe.

Nu ştie, nu, de floarea ce se naşte, de urletul lung, de apropierea tainei, de învăţătură, nici măcar nu ştie de versuri sau de poeţi.

Luna asta copilă, luna asta bătrână.

Nu ştie, nu, despre cei ce visează.

Capriciu Astăzi vreau să fii lumină şi-am să te fac amantul meu ca să-mi aduci la gură cele mai frumoase cireşe.

Mâine vreau să însemni albastru ca să îmi fii coroana ce-mi împodobeşte pletele, sărbătoarea mea vei fi.

Nu-ţi face griji pentru mine, pot să-mi cuprind toată lumea într-un poem şi deodată, să îl fac să zboare în cele mai neastâmpărate fire de praf, sau să îmi duc fiecare vers până la acea lacrimă care îţi schimbă culoarea irisului ochiului cea cu care îmi vei vorbi fără a mai măsura cuvintele că atât cât m-ai iubit acum, e doar începutul a ceea ce îmi vei oferi mâine călărind pe spinarea unui cal pe care îl vom numi pururea sau niciodată.

Azi vreau să fii tu, cel care nu ai fost niciodată pentru alta, în eternitatea clipei şi a zilei de azi. Şi în acest regat ciudat în care nu-ţi mai sunt necunoscută, vom înlănţui în capriciu până şi sufletul ce sălăşluieşte în umbrele noastre.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com) Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Ion MOLDOVAN (ioni_75@yahoo.co.uk)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

Alexandru G. ŞERBAN (alserbaniasi@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Prezentare şi traducere de Elisabeta BOŢAN Adresa redacţiei: web: www.actualitatea.eu Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Cosmote) Tiparul: West Tipo International Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediile USR Bucureşti