Actualitatea literară 47

actualitatea literară

nr. 47, anul VI

aprilie-mai 2015

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n Nicolae SILADE

n invitatul revistei

Octavian SOVIANY

n George MOTROC

10 întrebări pentru cele “40 de zile” ale lui Chris Simion

n Magda URSACHE

Ochiul din mijlocul frunţii

Despre lucrurile cu adevărat importante

n www.actualitatea.eu n

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Antoaneta TURDA Nina CERANU, Mircea ANGHEL

bianca n meridiane

n proză: Nicolae HAVRILIU Dan FLORIŢASERACIN

g iu

t ş o

c

n poezie: Sorin LUCACI, Theodor RĂPAN, Menuţ MAXIMILIAN Octavian MIHALCEA

Aldo Luis Novelli Prezentare şi traducere de Elisabeta BOŢAN Piotr Kasjas

Prezentare şi traducere de Alexandru G. ŞERBAN

2 actualitatea literară

Edi tor ial

opiniile noastre

Problema revistelor literare este mereu una de actualitate

Nicolae SILADE

Despre lucrurile cu adevărat importante

„Mulţi ani şi cu mari eforturi am călătorit prin mul­te ţări, am văzut munţii înalţi, oceanele, dar ce n-am văzut a fost picătura de rouă strălucitoare în iarba din faţa uşii mele”, scria în secolul trecut Rabindranath Tagore. Iar ceva mai încolo, în înţeleapta antichitate, Democrit, din Abdera, care şi-a cheltuit toată averea în călătorii îndepărtate, cutreierând cea mai mare parte a pământului, şi-a dat seama, la întoarcere, că ceea ce trebuie cu adevărat văzut nu se poate vedea cu ochii.

Chiar dacă în zilele noastre devine din ce în ce mai greu să priveşti spre lumea ta interioară, acolo unde sunt toate adevărurile şi toate tainele, trebuie să încercăm, pentru că lucrurile cu adevărat importante acolo se află. Frumuseţea înconjurătorului e din ce în ce mai seducătoare, ne fură ochii şi ne ia mintea. Cei care însă doresc să ajungă la cunoaştere îşi întorc faţa de la lumea celor văzute pentru a privi în ei înşişi. Veţi spune, probabil, că îndemn la asceză, la sfidarea acestei lumi pentru una imaginară. Adevărul este că lumea în care trăim este cea imaginară. Lumea reală se află înlăuntrul nostru. Şi da, îndemn la asceză, însă doar până la cunoaştere. Până la autocunoaştere.

Apoi, la fel ca Tagore, după o lungă călătorie interioară, vom şti să apreciem picătura de rouă strălucitoare, de pe trandafirul lui Jorge Luis Borges, să zicem. Abia atunci vom şti să apreciem la adevărata valoare înconjurătorul, abia atunci vom trăi cu adevărat, abia atunci vom exista cu adevărat. Vom privi atunci cu alţi ochi lumea, o vom vedea altfel şi vom vedea alte lucruri. Vom vedea nevăzutele. Vom desluşi tainele şi vom afla adevărul. Căci cine se cunoaşte pe sine cunoaşte totul, iar cine se stăpâneşte pe sine stăpâneşte totul. Îmi place să tot repet ce spunea Lao Tse, în Tao Te Ching: “Cel ce se cunoaşte pe sine este cu adevărat iluminat şi înţelept. Cel ce s-a învins pe sine este cu adevărat puternic. Cel ce este mulţumit cu ce are e foarte bogat. Cel care când moare nu se stinge, posedă cu adevărat îndelunga vieţuire pe care o dă numai nemurirea”. Iată, deci, că lucrurile cu adevărat importante sunt cele care ne ajută să ne cunoaştem, cele care ne ajută să fim, pentru a ne putea bucura cu adevărat de un răsărit de soare, de curgerea unui râu, de o adiere de vânt şi de toate bunătăţile pe care ni le oferă pământul, din care am fost făcuţi şi de care ne-am desprins spre a-l privi din afară ca pe un miracol.

nr. 47 n aprilie-mai 2015

“Când scriitori se cunosc doar din ceea ce scriu

e una, când se văd în carne şi oase e alta. Se adaugă ceva măreţ la afinitatea literară care îi leagă.“

n ilustraţiile numărului n

Ilustrăm acest număr cu lucrări de grafică, pictură, tapiserie şi sculptură, semnate de Marianne Ganea | Iustinian Ghiţă | Hildegard Klepper-Paar | Radu Maier | Gyöngyver MengelGall | Annamária Móré-Sághi | Valentin Zoltan Nagy |

Heide Roth | Detlef-Torsten von Steinburg.

Lucrările vor expuse în perioada 12 iunie - 18 iulie 2015, în Galeria Raduart, din Fürstenfeldbruck, Germania, în cadrul expoziţiei de grup «Artişti din Transilvania III»

Cu toate că ştiam că nu e bine să trimiţi un poet să scrie despre un eveniment important, unul de amploare, cum a fost cea de-a II-a ediţie a Colocviului Naţional al Revistelor de Cultură, organizat, în perioada 7 - 9 mai 2015, de către Filiala Arad a USR şi revista Arca (preşedinte al filialei şi redactor şef al revistei, poetul Vasile Dan), la invitaţia lui Ioan Matiuţ am decis să-l trimitem pe Nicolae Silade, împreună cu, bineînţeles, Ela Iakab, care participase şi la ediţia întâi.

Ajunşi, aşadar, vineri, 8 mai 2015, în Sala „Vasile Goldiş” a Consiliului Judeţean Arad, cei doi reprezentanţi ai revistei Actualitatea literară au luat parte la colocviul cu tema „Afinităţi literare,

alianţe legitime, coterii“, moderat de criticul literar Al. Cistelecan şi poetul Vasile Dan, alături de directori şi redactori şefi de la peste 20 de reviste de cultură din România, Serbia şi Republica Moldova.

După alocuţiunile celor din prezidiu (Gabriel Chifu, vicepreşedintele USR, Nicolae Ioţcu, preşedintele Consiliului Judeţean Arad, Ana-Maria Dragoş, preşedinta Centrului Cultural Judeţean Arad), care s-au arătat adevăraţi sprijinitori ai culturii, Vasile Dan a prezentat o listă detaliată a problemelor din tema colocviului, din care Al. Cistelecan a ales doar una, dar care să le cuprindă pe toate şi anume: direcţia unei reviste literare, programul, valorile pe care le promovează şi personalizarea ei.

S-au angajat în discuţii (care puteau continua la nesfârşit, dacă timpul nu era atât de limitat): Dan Cristea, Dagmar Maria Anoca, Aurel Pantea, Daniel Cristea-Enache, Marius Chelaru, Gheorghe Schwartz, Slavomir Gvozdenovici, Ion Mureşan, Olimpiu Nuşfelean, Cristian Bleotu, Ion Moldovan, Gheorghe Schwartz ş. a. Adevărul este că problema revistelor literare, iniţiată la Arad, este una de actualitate permanentă.

După masa de prânz, de pe terasa Restaurantului Arad, participanţii la colocviu au plecat la Şiria, unde primarul Valentin Bot le-a prezentat realizările din comună, unele chiar de invidiat, după care i-a invitat să viziteze Muzeul Memorial „Ioan Slavici“. Apoi, pe scena Teatrului de vară, recent inaugurat, poeţii invitaţi au citit din propriile creaţii, în faţa a peste 200 de localnici. A

urmat o masă festivă, una “lungă şi bogată”, oferită de Primăria Şiria, unde toţi cei prezenţi i-au cântat lui Vasile Dan „Mulţi ani trăiască!“, pentru că, în chiar acea zi, poetul îşi aniversa ziua de naştere. Întorşi la hotel, la o oră destul de târzie, grupul celor fără somn s-a adunat în curte, sub lună, iar discuţiile au continuat până spre ziuă.

Cam asta a fost, pe scurt, întâlnirea de la Arad, relatată de un jurnalist. Poetul însă a văzut-o cu totul altfel. A privit-o cu bucuria de a sta alături de mari poeţi, mari scriitori, mari critici literari, de a dialoga deschis cu ei, de a lega noi prietenii şi de a consolida altele, iar bucuria asta inefabilă nu se risipeşte aşa uşor, amintirea minunatelor clipe petrecute împreună te poartă cu gândul la alte întâlniri viitoare şi se transformă apoi într-un dor nemărginit de a-ţi revedea prietenii.

Când scriitori se cunosc doar din ceea ce scriu e una, când se văd în carne şi oase e alta. Se adaugă ceva măreţ la afinitatea literară care îi leagă. Mă bucur, aşadar, că i-am cunoscut îndeaproape pe Vasile Dan, Ion Matiuţ, Dan Cristea, Ion Mureşan, Aurel Pantea, Ioan Moldovan, Al Cistelecan, Traian Ştef, Olimpiu Nuşfelean, Robert Şerban, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski, Marius Chelaru şi mulţi alţii. Dar nu în ultimul rând pe Gabriel Chifu şi Daniel Cristea-Enache, care credeam că mă duşmănesc pentru opiniile mele diferite de ale lor. Nu a fost aşa. Dimpotrivă. Amândoi s-au arătat deschişi, înţelegători, semn că disputele din plan literar rămân în plan literar. În viaţa de zi cu zi, trebuie să fim oameni!

Nicolae SILADE

revista revistelor literare

S-a discutat mult la Colocviul de la Arad despre problema revistelor literare, dar cum aceasta nu se poate rezolva cu un singur colocviu, ramâne în sarcina următoarelor întâlniri să găsească soluţii.

Una dintre ele, care poate fi pusă imediat în practică, a fost solicitarea ca fiecare publicaţie să ţină sau să menţină rubrica “Revista revistelor”.

Ceea ce vom încerca să facem şi noi de acum încolo. Utilitatea acestei rubrici nu mai trebuie demonstrată atâta vreme cât difuzarea revistelor de literatură se face cum se face. Mai află lumea scriitoricească despre vreo revistă nouă, adăugată la cele peste 26o existente la ora actuală în ţară. Iar dacă nu îţi procura o revistă anume, afli din aceste rubrici ce găseşti în ea, apoi dai fuga pe internet şi o găseşti la doar un click distanţă. În ceea ce priveşte calitatea grafică a revistelor, trebuie spus că aceasta s-a îmbunătăţit mult în ultima vreme, iar formatul s-a schimbat, de la A3 la A4 sau A5. Problema ar fi că odată cu mărirea numărului de pagini a crescut şi greutatea acestor reviste. Pentru a da totuşi curs solicitării de la colocviu, vom prezenta acest număr o singură revistă, urmând ca pe viitor să prezentăm cât mai multe din cele primite la redacţie.

Mişcarea literară, nr. 1 (53), 2015: Revista trimestrială care apare la Bistriţa, sub direcţia lui Olimpiu Nuşfelean, îl are pe copertă pe Ion Mureşan.

Despre marele nostru poet scriu, de la pagina 1 până la 27-28, unde găsim un album foto al poetului, Victor Ştir, Virgil Raţiu, Ionela-Silvia Mureşan-Nuşfelean, Andreea Hedeş, Cristian Vieru, Daniel Corbu, Mircea Popa, Olimpiu Nuşfelean, care îi ia şi un interviu, iar Viorel Mureşan îi dedică un poem. E un demers care ar trebui urmat şi de alte reviste, întru preţuirea scriitorilor atâta vreme cât îi mai avem lângă noi. Andrei Moldovan scrie despre România literară, despre istoria de peste 160 de ani a acestei reviste, iar Liliana Maria Ursu, Melania Cuc, Emilian Marcu, Ovidiu Pojar şi Marian Hotca, semnează în Poezia Mişcării literare. Semnalăm şi paginile de traduceri din poezia spaniolă, semnate de Melania Stancu şi Viorica Patea, la rubrica Echivalenţe lirice. Sunt publicaţi poeţii Maria Angeles Perez Lopez şi Andres Catalan. Un număr bogat, aşadar, cu multe cronici literare, pagini de proză, dar şi Umor fără frontiere. Iar după cei ai parcurs cele 154 de pagini, parcă îţi vine greu să mai aştepţi trei luni până la următorul număr.

cronica

nr. 47 n aprilie-mai 2015

actualitatea literară 3

Adrian Dinu Rachieru, 65

“E singurul dintre noi - cei din Banat - care cu privirile sale îngăduitoare, citeşte tot. El e profesionistul de veghe la bunul mers al înţelesurilor istoriei literaturii”

La începutul mileniului al treilea, pe când mă pregăteam să închei o geografie literară a României, citeam cu suspiciune antologiile lui Adrian Dinu Rachieru, consacrate poeziei din Bucovina sau poeziei din Basarabia. Erau bibliografie obligatorie, dar mi se păreau prea îngăduitoare, cu prezentări largi, adăugând numeroaselor nume de literaţi din Transilvania, Moldova, Muntenia, existenţi chiar din clasele noastre de citire,

prea multe nume care ar fi sufocat o istorie a literaturii. O geografie a literaturii române. Mă îndreptam către istoriile lui Mihai Cimpoi şi ale lui Mircea A. Diaconu, mai puţin ambiţioase. Ei erau „de acolo” şi, credeam, ar putea fi mai demni de crezare fiindcă sunt de la doi paşi de literaţii despre care scriu. Încet-încet, am început să citesc articolele şi studiile domnului Rachieru prin reviste.

Pe urmă cărţile, numeroase şi mereu lipite de un prezent viu, la doi paşi de gazeta zilnică.

Scria, uneori, despre unii dintre literaţii despre care scrisesem şi eu, dar cu o anume bunăvoinţă.

Era din lumea lor sau, măcar, el, sociologul, se învecina cu ei. Scria despre fotbal. I-am citit cu invidie o carte despre un mare antrenor, pe urmă altele despre mass-

media. Profesiunea de sociolog o ţinea în echilibru pe cea de omal-scrisului, de critic literar şi de romancier. În ceea ce mă priveşte, voi scrie despre istoricul literar (eminent: de la Eminescu la Creangă şi până la Sorin Titel cutreieră întâmplările şi evenimentele înalte ale vremii cu har), despre romancier (într-o vreme în care avem tot mai puţini cititori, Adrian Dinu Rachieru scrie romane-serial), despre critic (e singurul dintre noi - cei din Banat - care cu privirile sale îngăduitoare, citeşte tot). Îi voi citi studile despre bucovineni şi basarabeni cu creionul în mână. E, ca niciun altul, de acolo.

Voi lua notiţe, fiindcă aici el e profesionistul de veghe la bunul mers al înţelesurilor istoriei literaturii.

Post scriptum Cu ani în urmă, i-am propus dlui Ion Ionescu, cel mai de seamă specialist în fotbalul nostru (cel puţin după anul 2000) să realizăm o carte despre fotbalul românesc. Exilat la Timişoara, vânat de toate necazurile fotbalului timişorean, mi se părea un conlocutor important, dacă e să vorbim despre rădăcinile răului.

M-a refuzat politicos: nu pot, i-am promis dlui Rachieru că o fac cu dânsul. Da, e bine, i-am spus,

Cornel UNGUREANU Adrian Dinu Rachieru a mai scris cărţi despre fotbal, are exerciţiul dialogului. Înainte de meciul României cu Insulele Feroe l-am sunat pe dl. Rachieru să-l întreb dacă numita carte există.

N-a răspuns, şi mă gândesc că a presimţit dezastrul. Ruşinea fotbalului românesc, cârpit de nişte amatori. Ce mai putea să-i spună Ion Ionescu lui Adrian Dinu Rachieru despre rădăcinile răului? Le putem vedea chiar la televizor.

miniepistole 26 o femeie bătrână la umbra nucului bătrân într-o zi de vară la ţară privind pierdută în depărtare în propria copilărie în propria tinereţe probabil se gândeşte la prima noapte de dragoste la ultima zi de război probabil se gândeşte la misterul ce sălăşluieşte în sufletul omului la miracolul întrupării la chemarea pământului probabil se gândeşte la tânărul care trece cu tractorul prin faţa sa vorbind la mobil sau la copiii care s-au adunat în jurul grătarului din curte la nepoţii care se joacă pe tablete sau ascultă muzică pe iphone o femeie bătrână la umbra nucului bătrân o ţărancă de fapt care se gândeşte la generaţia ei de ţărănci la noua generaţie care se tot îndepărtează de pământ dar nu se apropie de cer care se tot îndepărtează de tot şi se tot îndepărtează zice ea

şi viaţa la ţară nu mai seamănă deloc cu viaţa la ţară nici cu moartea la ţară şi nici ţara nu mai e ce a fost

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

Teo Spătaru: “Pipa domnului Horipundo”, Editura Ariergarda, Timişoara 2014 Cunoscând faptul că “sănătatea excesivă dăunează grav fumatului”, într-una din zile am rămas la o pipă cu domnul Horipundo, al cărui părinte, Teo Spătaru, un tânăr de 26 de ani, student în ultimul an al Facultăţii de Psihologie din cadrul Universităţii de Vest Timişoara, a trădat pentru ceva timp poezia, făcând o haltă în lumea romanului. Şi nu făcu rău deloc. Ba, dimpotrivă. Iniţial, autorul a vrut să scrie o povestire, care apoi s-a transformat întrun roman. Drumul scrierii romanului, după cum se confesează autorul, a fost plin de căutări, de uşi trântite în nas, de speranţă, de aşteptări, de dezamăgiri.

Lecturând romanul, fără prea multe căutări, am întâlnit uşi deschise care m-au lăsat să acced în lumea speranţelor autorului, reuşind să ajung la capătul parcursului fără nicio dezamăgire, ceea ce mă face să cred că Teo Spătaru este un tânăr scriitor în care talentul musteşte şi sunt sigur că vom mai auzi multe lucruri bune despre el, de acum înaite. În “supermarketul” scriiturii sale, foarte bine aprovizionate sunt “raioanele” de talent, imaginaţie, de acţiune, umor, dragoste şi mister. Personajele sale poartă nişte nume aparent stranii, dar de fapt sunt nişte anagramări ale unor cuvinte. De pildă: Horipundo, personajul principal,

Ipohondru, Salfa Afazofilă, Falsa Filozoafă, Tramaca Cugin, Cămătar Ciung, Ghidezat Şcotoca, Deghizat Cocoşat, Feros Trecin, Şofer Cretin, Serof Necrit, Şofer Cretin şi exemplele ar putea continua, dar mă opresc aici. Naraţiunea curge fluent, este captivantă, uneori cuprinsă de mister şi suspans, astfel încât cartea o dată luată în mână nu o mai poţi lăsa până nu ajungi la punctul de la pagina 145. Cel puţin, aşa am păţit eu. De fapt autorul trage nişte fumuri cu Horipundo din pipa păcii, semn evident al împăcării lui cu scrisul, aşa cum mărturiseşte: “...au existat certuri destul de dureroase între mine şi scris, dar partea bună este că întodeauna vine şi îşi cere iertare, iar eu îl iert, mai uşor, mai greu...”. Acum, pentru că am ajuns la final, nu pot decât să mă alătur spuselor Elenei Daniela Neaţă în interviul “smuls” “împricinatului” Teo Spătaru: “Dragi cititori, vă doresc să iubiţi, să plângeţi, să cădeţi, să râdeţi, să suferiţi, să vă ridicaţi, să luptaţi, să speraţi, să vă bucuraţi, să trăiţi, întrun cuvânt! Şi să nu uitaţi că viaţa reprezintă mai mult decât un pas înapoi, sau o cădere în gol.” Teo Spătaru, un scriitor tânăr, care vine tare din urmă şi de al cărui nume - sunt convins - se va mai vorbi mult şi... bine.

Mircea ANGHEL

Anca Goja şi dilemele existenţiale

La o primă lectură, volumul de proză scurtă Zăpada neagră şi alte povestiri, al ziaristei Anca Goja, apărut la Editura Tracus Arte, mi s-a părut a sugera ideea de normalitate a vieţii. Apoi, încet, încet am reluat fiecare povestire, rămânând cu gândul la mesajul primei povestiri: cel al morţii, căci ea guvernează toate filele acestei apariţii editoriale.

Concepute după principiul vaselor comunicante (circuitul existenţial) povestirile aduc în faţa cititorului personaje care stau mereu pregătite pentru un nou început, aşa cum bine o demonstrează povestirea cu titlu omonim, dând vieţii frumoasa stranietate. Lectura cărţii, orice vârstă am avea, stârneşte o întrebare firească: Ce e viaţa de fapt? Un posibil răspuns îl dă Anca Goja chiar în povestirea ce poartă titlul volumului în secvenţa: ”Ilie nu-şi dădu seama cât timp trecuse de când toţi cei din jurul său stăteau încremeniţi. Parcă trecuse o veşnicie şi totuşi nu putea fi mai mult de o secundă. Chiar în faţa sa, o mămică îşi luase mâinile de pe un cărucior, întinzând palmele în faţa sa şi încercând să se dumirească. Un bătrân, pe banca din stânga, îşi întrerupse lectura ziarului şi privea în sus, descumpănit. Un bărbat ce păruse grăbit, îmbrăcat într-un impecabil costum negru cu cravată roşie, înţepenise cu un picior în aer, în timp ce părea să vadă ceva incredibil în zona ceasului de pe mână. Un adolescent cu role în picioare şedea liniştit (prea liniştit) pe bordura trotuarului... Doar undeva, departe, se auzeau tânguirile unei cerşetoare, celebre prin părţile locului...” Magia vieţii e redată printr-o continuă încercare de a construi personaje de un anumit calibru psihologic care dovedeşte forţa scriitoricească a autoarei, personaje precum Florina din Găina şi Bunul Dumnezeu sau Petru din Păstrăvul fiind relevante.

Pătrunderea adâncă în miezul lucrurilor şi în viaţa personajelor scoate la iveală o dimensiune socială remarcabil punctată în Jaful şi în ultima povestire din volum, Un orăşan straniu. Dimensiunea socială pendulează între real şi imaginar, între temporal şi atemporal, între individ şi colectivitate, aceasta din urmă sugestiv prezentată în Visătorul unde este surprinsă o urbe cuprinsă de lehamite în vreme de război, personajul central fiind martorul ocular care mai are puterea de a spera.

Amalgamul personajelor surprinde prin naturaleţe. Nu există în acest volum personaje mai mult sau mai puţin importante, liniaritatea lor dându-le acel aer de normalitate menit a demonstra veridicitatea vieţii. Nici detaliile fizice sau vestimentare nu par a fi importante pentru autoare, ele fiind dezvăluite numai atunci când personajul se vrea a fi în rând cu lumea, aşa cum bine punctează chiar în prima povestire a volumului: ”Florina... era o fată foarte cuminte şi ascultătoare. Atât de ascultătoare încât purta aceleaşi haine ca şi fratele ei. Când ieşeau la plimbare împreună cu mama lor, păreau toţi trei traşi la indigo.” Raportarea la normalitate nu distruge însă nota individuală bine marcată de fiinţe precum bijutierul ce se simte un artist neîmplinit, Dan din Bătrânul arhitect sau femeia care a trăit, până la un moment dat, cu teama atingerii ploii din cauza unei presupuse boli care se dovedeşte, în finalul povestirii, a fi o alarmă falsă. Puse sub sceptrul firescului, povestirile ar putea alcătui, în rezumat, o rubrică la faptul divers din oricare cotidian, concizia gazetărească fiind reflectată în finalul fiecărei povestiri printr-o pastişă subtil plasată ce marchează o stare de fapt.

Aşezată sub semnul unui realism deseori necruţător, cartea are putere de a atrage cititorii prin câteva povestiri ce ating magicul (O fotografie în ramă de argint, Voi fi o floare pe mormântul tău) şi printr-un stil antrenant, fără artificii stilistice alambicate, simplitatea oferindu-i un plus de farmec.

Antoaneta Turda

4 actualitatea literară

O erudită lucrare de lingvistică şi didactică modernă: Anca Magheţiu, „Zur Didaktik der Fachsprachen – mit besonderer Berücksichtigung des Deutschen als Wirtschaftssprache” („Didactica limbajelor de specialitate – cu referire deosebită la limbajul economic german”)

De curând a apărut la Editura Dr. Kovač (Verlag Dr. Kovač) din Hamburg lucrarea dr. lect. univ. Anca Magheţiu, cadru didactic la Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara, o specialistă în domeniul de maximă actualitate şi importanţă al comunicării în sfera relaţiilor economice. Ea reprezintă teza de doctorat a tinerei cercetătoare, redactată în limba germană, şi reprezintă contribuţia sa la studiul metodelor de iniţiere a tineretului studios în abordarea acestei discipline.

Anca Magheţiu s-a născut la Lugoj la 14 decembrie 1983. A urmat şcoala în oraşul natal, fiind absolventă a Liceului C. Brediceanu, secţia germană, în anul 2002. Între anii 2007 şi 2013 este preparator universitar în cadrul Catedrei de Limbi Moderne a Facultăţii de Economie şi Administrare a Afacerilor, a Universităţii de Vest, ocupându-se cu predarea limbajelor de afaceri (în germană şi engleză). Între anii 2014 – 2015 este asistent universitar, iar din 2015 lector în cadrul aceleiaşi facultăţi.

De-a lungul timpului, a contribuit la elaborarea de manuale, îndrumare, teste şi a altor materiale didactice necesare activităţilor de predare, a participat la numeroase conferinţe, simpozioane, congrese ş.a. în domeniul său de activitate sau în domenii interdisciplinare.

Lucrarea „Didactica limbajelor de specialitate cu referire la limbajul economic german” este cea mai importantă contribuţie a autoarei la problematica predării limbajelor de specialitate. În ea se pune un accent deosebit pe predarea limbii germane de afaceri.

Importanţa socială a comunicării de specialitate este recunoscută astăzi unanim: informaţia specializată se diversifică rapid, numărul contactelor internaţionale creşte, la fel schimburile şi cooperările economice, ştiinţifice, tehnice şi culturale. Datorită acestui fapt, argumentează cercetătoarea în cartea sa, se modifică permanent cerinţele şi standardele predării limbilor străine în şcoli, universităţi şi mediul profesional, domenii în care modurile de comunicare de specialitate devin esenţiale pentru a avea acces la informaţia de specialitate şi la transferul de cunoştinţe.

Cererea de predare a limbajelor de specialitate a crescut mult în ultimii ani, îşi motivează autoarea demersul, cu perspective de dezvoltare şi în viitor. Mai ales în contextul dominaţiei limbii engleze, a cărei cunoaştere reprezintă deja o condiţie în ceea ce priveşte dezvoltarea profesională, stăpânirea limbii germane constituie un avantaj de netăgăduit. Acest fenomen trebuie înţeles mai ales prin perspectiva unor împrejurări precum mult discutata globalizare, creşterea mobilităţii forţei de muncă, schimbul academic, turismul etc.

Cerinţele legate de medierea lingvistică în şcoală şi ulterior în profesie devin tot mai multe şi diversificate, de asemenea, se acordă o importanţă tot mai mare modurilor de comunicare, accesul la informaţia de specialitate şi la transferul de cunoştinţe fiind din ce în ce mai larg. De aceea, obiectul lucrării A.M şi tematica ei sunt, considerăm, de o importanţă şi de o actualitate majore, judecând prin prisma faptului că se înregistrează o creştere a nevoii de experţi cu abilităţi în comunicarea de specialitate, astfel că cerinţele optimizării acestei comunicări au devenit imperios necesare.

Dan Floriţa-Seracin

poezie

Theodor Răpan I

„Pity the world, or else this glutton be, To eat the world’s due, by the grave and thee.”*

Nevolnica ispită are chipul Pe care zeii îl ascund întruna, Stricatu-s-a de azi dagherotipul, În haită vârcolacii muşcă luna!

Frumoasele făpturi smintire poartă Şi mute gheare scoate trandafirul, De-acum tu robul dragostei îl iartă, Lumină-i calea, ia-i mai iute birul!

Pe fruntea zării văd – un nimb străluce, Cocoşul tace, înfierată-i gura Acestei vieţi. Cărările-s năuce? În loc să mă-ntremez, sporeşte-arsura... Îndură-te! În sarică, vai, grele Păcate-ascund! Dar cum să scap de ele? * Motto-urile sunt preluate din ediţia: William Shakespeare – „Sonnets”, Londra, 1609.

II „This were to be new made when thou art old, And see thy blood warm when thou feel’st it cold.”

Şaizeci de veri m-au scris! Bătrân de mine, Aşez în pragul inimii Sonetul, Simţit-am colţii crudelor verbine, Mirat, pe buze-mi arde alfabetul...

Trecutul tace, n-am nimic a spune!

Prezentul singur ţie-ţi va răspunde: M-ai vrut un schilav paj? Deşertăciune!

Mai bine ochi al undelor din unde…

De câte ori, amar, ţi-am scris pe stele Ai râs, am plâns, încărunţit-a visul, Iubirea, anii tineri n-au zăbrele, Chiar şi-n toiag mai caut Paradisul!

Ce-ar fi să faci tu, Doamne, o minune: Mai naşte-mă o dată, dar nu spune!

III „But if thou live, remember’d not to be, Die single, and thine image dies with thee.”

Din ghearele iubirii cine scapă Şi din strânsoarea morţii cine fuge?

Vicleana stă la pândă… Sapă, sapă…

Nu vrea pe înserate să dejuge!

Alege mintea, inima ori plânsul Întunecă la empireu sfârşitul Prin care urgisirea vrea constrânsul?

Lăuza nopţii naşte răsăritul!

De voi ţipa, ecoului nu-i pasă, Tăcerile s-au cuibărit în ornic, Otava plânge, timpul mă apasă, Fuiorul zilelor nu e mai spornic…

O, lebădă, cântând ultima oară, Din câte ai trăit, ce te-nfioară?

IV „Thy unused beauty must be tomb’d with thee, Which, used, lives th’ executor to be.”

Tiptil, tiptil, doar frumuseţea ştie Să-şi apere cu dinţii avuţia, Din larga lume moartea tot adie, De cart, la prora vieţii-nfrunt stihia… Îndură-te, dă drumul, tu, la rându-ţi, Metaforei cu gleznă mătăsoasă, Din laviţa iubirilor scoţându-ţi Comorile, aleasa mea aleasă!

Annamária Móré-Sághi

nr. 47 n aprilie-mai 2015

Fiindu-ţi cămătar, zaraf de-o noapte, Aşa promis-am: nimeni, niciodată, Nu va râvni la poamele-ţi necoapte, Mai lasă-mi-te-n zori o dat’ furată! Şi, cum te-nalţi mai sus de stele-nalte, Îndemni robiri păgâne să tresalte!

V „But flowers distill’d, though they with winter meet, Leese but their show; their substance still lives sweet.”

Nu-i drept să piară iarna flori de gheaţă, Cum nici făptura-ţi mândră să mă mintă,

Dibace-ai fost precum o precupeaţă, Cuţitul tău ajuns-a drept la ţintă!

Trecut-au toate, după cum vezi bine, În mers buimac aiurea îmi duc paşii, De mine însumi astăzi mi-e ruşine, Din toţi rărunchii suduie ocnaşii…

Potecile spre tine nu le-nchide, Sub măşti veneţiene nu dispare!

Oceanul ce născu efemeride Pe gânduri stă să mă prefacă-n zare...

Aşa mă vrei? Pe tocător pun gâtul: Loveşte tare! Eu sunt ocărâtul!

VI „Be not self-will’d, for thou art much too fair To be death’s conquest and make worms thine heir.”

Cu sârg păzesc fantasmele splendorii Şi nici nu vreau să tâlhărească vara Ce ţi-au dat zeii. Miluí-vor sorii Prea dulcea-ţi gură ce-mblânzeşte fiara?

Nu-mi da pe veresie pita, vinul, Datornic sunt şi ştiu ce mă aşteaptă, La miezul nopţii dulce mi-e pelinul, Chiar dacă tu cu mine eşti nedreaptă!

Aş fi mai bucuros să-ţi fur Parnasul, Icar, nebunul, bate la fereastră, Bolnav de viaţă, eu rămân rămasul Ce-nchide uşa morţii-n urma noastră!

Ne-nduplecato,-ntoarce-te la mine, Chiar dacă-n loc o taină te mai ţine!

VII „So thou, thyself outgoing in thy noon, Unlook’d on diest, unless thou get a son.”

Te uită-n ochii mei nebuni şi spune De ce adoarme-n păsări dimineaţa, Un zeu de ceară parc-ar vrea s-adune Din ţăndări Cântul. Nevăzută-i faţa…

Sirene surde orbii văd în noapte Şi eu îi cred, şi ei mă cred pe mine, Cerşesc iubire, merele sunt coapte, Nu râdeţi, lacrimi, „mâinele” azi vine!

Ca ieri, voinic am fost şi eu odată, În trup de vultur mi-am găsit reduta, Strigasem luna, gura, vinovată, Oprea ecoul şi-ngheţa lăuta!

Ori da, ori ba? Nu-i prea uşor să dănţui, Când dragostea tu vrei să mi-o înlănţui…

VIII „Whose speechless song, being many, seeming one, Sings this to thee: «Thou single wilt prove none.»”

Ce soli smintiţi! Prin însetarea ploii Aţi vrut să-mi daţi potirul cu otravă?

Să cred cumva, acum, că doar strigoii Îşi plimbă paşii noaptea? Vouă, na-vă Norocul de sub candeli, neprihana Acordurilor din Graal strivite.

Ori vreţi să-mi vindec cu tămadă rana Sub ’nalte sihăstrii de dor tivite?

Mă mustră umbra! Să ascult de glasul Ce mă îndeamnă: vino, dar, încoace!

La sânul nopţii voi găsi popasul, Asemenea zefirului ce tace!

Trufaş poet, ascultă-n sobă vântul: Cât vei trăi, nu-ngenunchea Cuvântul!

Ghiozdanul de lemn

Veneam spre casă târând un ghiozdan de lemn, voisem neapărat un ghiozdan de lemn, pe cele din carton nu le puteam folosi în chip de sanie, teribilă senzaţie să cobori rambleul căii ferate în dreptul podului de lângă Lighet, cum se numea pe vremea aceea parcul oraşului. Dar asta se întâmpla iarna, şi atunci nu era iarnă, iar ghiozdanul atârna greu, abia îl purtam, schimbându-l dintr-o mână în alta. Aleea ducea prin faţa băilor, se întrezăreau albe, dincolo de şosea, printre salcâmi şi ramurile prăfuite de lemn câinesc. O alee lăturalnică, despărţită de spaţiul Teritoriului printr-un gard viu, aproape cu neputinţă de trecut, crescuse sălbatic cu spinii lungi şi ramificaţi.

Le aşteptam, ştiam că mă vor ajunge curând din urmă, sărind când pe un picior, când pe celălalt, şi că atunci când vor trece prin dreptul meu îmi vor arăta limba şi mă vor batjocori, aşa cum numai ele puteau fi în stare, pentru că erau două, rumene şi voinice, iar eu singur, pirpiriu şi palid, atât de palid, încât doctorul Manole Huplea mă bătea pe obraji când mă vedea, zicându-mi: „Măi, copile, tu să treci mâine cu maicăta pe la mine, ai auzit?” Iar eu îi răspundeam că am auzit, dar nici prin gând nu-mi trecea să mă duc pe la el, nici mamei nu-i spuneam că mă întâlnisem cu doctorul Huplea, ce dacă arătam palid, poate aveam limbrici, o vecină mă sfătuise să mănânc usturoi, aşa că mai mâncam usturoi din când în când, cu convingerea că am să scap eu în cele din urmă de limbrici, iar dacă n-am să scap, totuşi, să le fie de bine, că mie unuia nu-mi fusese niciodată rău din pricina lor. Rău mă simţeam numai din pricina uleiului de ricin, pe care mama mi-l turna cu multă sârguinţă pe gât în fiecare dimineaţă, apoi mă punea să deschid gura ca să se convingă că îl înghiţisem.

Aşadar, le aşteptam, de aceea mergeam agale, schimbândumi ghiozdanul dintr-o mână în alta; mă hotărâsem să pun capăt râsetelor şi cuvintelor de batjocură, din zi în zi mai afurisite, mai jignitoare. Îmi simţeam în buzunar atârnând grea o piatră. Sigur, aş fi putut culege una de oriunde pe drum, dar ele nu trebuiau să mă vadă dibuind printre bolovani. De altfel, o alesesem cu grijă, rotundă şi aspră, numai bună să scuipi pe ea şi să o arunci către ţintă. Aşa făcea şi Ilie Mandula, apuca piatra, o cântărea în palmă, o scuipa printre dinţi şi o arunca făcându-i vânt din dreptul coapsei. Nu mai pridideau instalatorii să schimbe izolatoarele de porţelan ale stâlpilor de telegraf, ţintele preferate ale lui Mandula.

Le-am auzit venind, sporovăind ca de fiecare dată, şi atunci mi-am pipăit buzunarul umflat. Până aici v-a fost! mi-am spus în gând, căznindu-mă să-mi strâng salivă în gură; mi se uscase gura de emoţie şi nerăbdare. O să vă tai eu gargara, lăsaţi numai pe mine!

Trecură prin dreptul meu, sărind când pe un picior, când pe altul, după câţiva paşi trebuiau să se întoarcă, să scoată limba, să bată din pumni şi să-mi strige de mai multe ori silabisind numele. Asta pentru început. Abia pe urmă veneau cuvintele de batjocură sau de ciufuleală, cum li se spunea prin partea locului.

Numai că de data aceasta, întorcându-se, mi-au citit ceva pe faţă, ori li s-o fi părut suspectă graba cu care îmi vârâsem mâna în buzunar, căci s-au privit una pe alta cu spaimă, şi-au înghiţit cuvintele şi au luat-o la fugă, lăsându-mă câteva clipe buimăcit de întorsătura neaşteptată a lucrurilor. Revenindu-mi din uluială, am zbughit-o după ele, dar afurisitul de ghiozdan, mai greu ca niciodată, mă împiedica să alerg ca lumea, altfel le-aş fi ajuns curând, nu mă îndoiesc nici acum de asta.

Nu mai ţin minte dacă am scuipat pe piatră sau nu. Fapt e că am aruncat-o în urma lor. Din dreptul coapsei am aruncat-o, asemenea lui Mandula. Mi s-a părut că şi aud hohotul său de satisfacţie, căci piatra s-a îndreptat cu o precizie de necrezut spre una din ele şi a doborât-o la pământ: „Bravo, măi, SaraMâna, o lovitură de maestru. Eşti pe cale să ajungi cineva!” Am nimerit-o în cap, lateral, puţin deasupra tâmplei, ca ajutat de necuratul, aproape inexplicabil din poziţia în care mă aflam.

A căzut fulgerată, şi părul blond i s-a năclăit de sânge. Cealaltă fată rămăsese pironită locului şi mă urmărea cu o groază cumplită.

Prima reacţie a fost să-mi privesc mâinile. Parcă n-ar fi fost ale mele, ci nişte obiecte străine, foarte ciudate, demne să fie cercetate cu atenţie şi pe o parte şi pe cealaltă. Nişte obiecte palide şi reci. Şi dintr-odată am văzut ţâşnindu-le din toţi porii broboane de transpiraţie. O transpiraţie vâscoasă, ca uleiul de

Radu Anton Maier

proză

ricin. M-am cutremurat de scârbă. Mă simţeam îmbâcsit de uleiul acela cu miros respingător din creştet până în tălpi. Asta era, mi s-a relevat instantaneu, de unde sânge în obrajii mei, când prin vine nu îmi curgea altceva decât ulei fetid? Mă mai puteam numi om? Locul meu nu se mai afla pe lumea aceasta. Şi sfâşiindu-mi hainele, şi abandonându-mi ghiozdanul, deacuma un obiect inutil, am trecut gardul de ghimpi spre locul interzis al Teritoriului, pe unde nu mai fusesem niciodată, pe unde oricine se abate, mi se spusese, îşi găseşte cu uşurinţă sfârşitul.

M-au căutat ore în şir, până aproape de lăsarea nopţii. M-au găsit şezând pe buza celei mai mari surpături, bălăbănindumi picioarele în gol, cu privirile furate de zborul fantastic al păsărilor ce cuibăreau în fisurile pereţilor verticali de sare. Mă liniştisem, imaginea imensei prăpăstii mi se părea copleşitoare.

Aşteptam cu seninătate apariţia vâlvelor cu ochii roşii, sticlind, cu duhnetul lor de ocnă părăsită, sfâşiind văzduhul cu ţipete aidoma înaripatelor de pradă. Aşteptam şi apariţia gnomilor, piticii adâncurilor, făpturi sfrijite la trup, cu feţele de un alb străveziu, care ademeneau copiii cu semne prietenoase, cu voci şuierând îmbietoare, pe calea fără întoarcere a împărăţiei subterane. I-aş fi urmat fără şovăire. Devenisem unul de-ai lor, fără doar şi poate.

Echim a dat de mine. M-a luat de mână. „De ce n-au venit, Echim, până acum?” „Nu i-am lăsat eu să vină, don’şorule…”

Mi s-a părut că glumeşte. „Poate data viitoare”, a adăugat. „Când va fi data viitoare?”

Nu mi-a răspuns. „Spune drept, Echim, am omorât-o?” „Nu, don’şorule. Da’ să nu mai faci aşa ceva. E păcat!”

Apoi l-am întâlnit pe tata. A vrut să-i strecoare ceva în palmă lui Echim. Lăsaţi, domnule Opriţa, s-a ferit el. Dar tata a insistat. Atunci a primit şi a dat să-i sărute mâna.

actualitatea literară 5 ele, atârnate ciorchine pe braţele întinse, cu zbateri şi fâlfâiri de aripi, neţinând seama de crăpăturile din ce în ce mai largi ale pământului, ca şi cum, în caz de pericol, urma să fie fără întârziere ridicat în văzduh.

Dar într-o dimineaţă, abătându-se pe acolo, ca de obicei, a văzut în locul casei deschizându-se hăul prăpastiei, şi oricât a încercat să distingă ceva pe fundul ei întunecat, n-a putut zări decât valuri de pământ şi câteva ramuri din imensa coroană a nucului din curte. Ce s-a ales de porumbei, nu şi-a putut da seama; au fost surprinşi în culcuşurile lor în toiul nopţii, s-au putut salva unii dacă prăbuşirea a avut loc către ziuă…

Zile întregi a lipsit prietenul meu de la şcoală, cutreierând Teritoriul printre genuni, încercând să-şi recunoască păsările între înaripatele sălbăticite ce cuibăreau în fisurile pereţilor de sare. Adeseori îl însoţeam şi eu, Teritoriul nu mă mai înspăimânta, îndrăzneam să privesc chiar sfidător spre adâncuri, şi aruncam de pe buza prăpăstiilor resturile de mâncare uitate de copii prin băncile şcolii, pe care păsările se buluceau să le prindă din zbor. Dacă Ernsti şi-a recunoscut între ele măcar câteva dintr-ale lui, n-am aflat până la urmă.

Ce importanţă mai avea? răspundea uneori întrebărilor mele, poate le chemase tatăl lui la sine, căci îi spusese cândva, înainte de a pleca pe front, că doar nişte porumbei ar lua cu el, când o fi s-ajungă pe lumea cealaltă…

Gyöngyver Mengel-Gall

Dan FLORIŢA-SERACIN

nr. 47 n aprilie-mai 2015

Ultimii rolleri

Îmi aduc bine aminte de ziua când a trebuit să se mute Ernsti Binder. Stăteam în curtea casei lor şi-l priveam cum îşi hrăneşte porumbeii, când a apărut omul cu hârtia de la Sfat că trebuie să se mute şi dacă vor să-şi demoleze casa, bine, iar dacă nu, îi priveşte, şi mai scria acolo unde primeau provizoriu locuinţă, într-un bloc pentru sinistraţi, sub Măgura.

Se aşteptau ei, familia lui Ernsti Binder adică, să primească hârtie, că prea le ajunsese Teritoriul aproape, iar peste drum tocmai se prăbuşiseră platanii din curtea fostei clădiri a Madosz-ului, încât toată strada arăta altfel fără platanii aceia, ştiam că soarta le era pecetluită de când ciorile n-au mai cuibărit primăvara în rămurişul lor, iar casele deveniseră parcă mai mici, ca şi cum s-ar fi chircit lipsite de apărare, şi gardul din capăt, cu panourile galbene se vedeau acum mult mai bine, în plin soare, ca şi rânjetul capetelor de mort. Dacă se mutau ai lui Ernsti Binder, atunci gardul urma şi el să fie mutat dincoace de casa lor. O casă destul de arătoasă, bine gospodărită, nemţeşte.

Stăteam şi-l priveam cum îşi hrăneşte porumbeii, când am auzit-o pe maică-sa ţipând „Mein Gott!” şi o vedeam cum se uita la hârtia aceea ca la un ordin de mobilizare, sau ca la un anunţ de deces în război, atâta groază i se citea în priviri. Apoi a arătat-o tuturor, şi vecinilor a fugit să le-o arate, şi s-au pus cu toţii pe plânsete în suspine şi îşi treceau hârtia dintr-o mână în alta, nevenindu-le să creadă că au primit-o, de parcă ea ar fi fost vinovată cu ceva şi nu prăpastia pe care se obişnuiseră să o privească peste îngrăditura din fundul curţii. Iar eu cu Ernsti, când terminam de hrănit porumbeii, ne distram urcându-ne pe îngrăditură şi aruncam de acolo avioane de hârtie, care se duceau, se tot duceau spre adâncuri, până le pierdeam din priviri. Caietele noastre ajunseseră de râsul lumii, aşa ne spusese dirigul Chioreanu, că de râsul lumii erau, atâtea foi rupsesem din ele ca să ne facem avioane.

Plângea şi Ernsti, ca toţi ceilalţi, dar mai târziu mi-a mărturisit că nu atât de casă îi păsa lui, cât de porumbeii din podul ei, căci tot podul casei aceleia era plin de porumbei, pasiunea porumbeilor o moştenise de la tatăl său, ucis pe front. Avea porumbei de diferite soiuri, uite, îmi arăta, ăia sunt poştari, ăia diamanţi, ăia bucicazăi, ăia keringo, ăia rolleri… Mai ales la rolleri ţinea, regii cerului, zicea că nimeni în oraş nu mai avea rolleri, singurii rolleri erau ai lui, îi creştea sufletul văzându-i cum se rotesc în stoluri, putea să-i recunoască în zbor de departe şi-mi explica de ce unii zboară aşa, iar ceilalţi altfel, sau cum se plimbă guşaţi pe creasta casei, făcând plecăciuni perechilor agile. Şi-a făcut apariţia în faţa porţii casei lui Ernsti Binder ştraful cu cei doi cai mari de povară ai lui Mihalcic-baci, mobila a fost încărcată, au luat cu ei doar atât cât să le încapă în cele două minuscule camere de bloc, restul au lăsat pe la vecini, apoi familia a urmat ştraful bocind ca după dric. Bietul meu prieten era negru de supărare, ştia că nu-şi poate lua cu sine porumbeii, pentru că oriunde i-ar fi dus, ei tot aici s-ar fi întors, în locul unde au ieşit din găoace.

Aşa că, ce să facă, în pofida interdicţiei alor săi, dar şi a autorităţilor, care îi plantaseră în faţă panouri galbene de avertizare, cu hâde cranii la mijloc, conturate în roşu, Ernsti venea zilnic la casa lor cea veche, acum cu uşile şi ferestrele bătute în cuie, să îşi hrănească păsările. Se bucurau nespus de venirea lui, i se lăsau pe creştet, pe umeri şi îi uguiau la ureche, iar el râdea şi, cu siguranţă ştiind ce voiau să-i spună, le răspundea ţistuind din buzele ţuguiate. Apoi se plimba cu

L-am revăzut peste ani. Tot pe Teritoriu. Mă aflam întâmplător pe malul lacului, venisem şi eu cu nu mai ştiu ce treabă în O.M. Lacul luase fiinţă prin inundarea Teritoriului, căci, ziceau ăia de avuseseră iniţiativa asta, că apa cu salinitate ridicată ar fi zădărnicit prăbuşirile. Poveşti!... Ele au continuat când nimeni nu se mai aştepta la asta!...

L-am revăzut aşadar, privea nedumerit apa aceea negricioasă, străduindu-se să distingă ceva în adâncuri. Mi-a atras atenţia pălăria lui cadrilată cu boruri foarte înguste, cum nu se prea purta pe la noi. „Uite, întinsese mâna, după ce neam bucurat de revedere, casa mea pe acolo era, cu porumbeii ei şi cu…” Nu mai putuse continua căci i se pusese un nod în gât.

Apoi mi-a povestit cum a plecat. S-a ţinut de ăştia să-l despăgubească, a zis. Că aşa scria la lege. Ei nu, că li s-a dat locuinţă, că aşa şi pe dincolo… Atunci s-a înfuriat şi i-a scris lui Genscher. A scris toată povestea, cum s-a priceput mai bine şi i-a trimis-o. Fără altă adresă, decât Hans Dietrich Genscher, Außenminister, Bonn. N-a primit niciun răspuns. Atunci a mai scris o dată. Şi numai ce s-a trezit, peste oarecare vreme, că l-au chemat ăştia să-i zică, „mă, neamţule, n-ai vrea să te cam duci şi tu la ai tăi?...”

Când a ajuns dincolo, l-au băgat în lagăr. Vreo şase luni l-au ţinut, apoi l-au lăsat să-şi vadă de treabă. Nu s-a putut angaja decât la salubrizare. Lucra acolo cu nişte turci, oameni de treabă, dar cu ei nu se putea discuta, dacă le înţelegeai nemţeasca stâlcită, decât despre fotbal. Or, el cu fotbalul nu le avea. Le avea cu porumbeii. Locuia cu chirie undeva şi nu putea ţine, zicea. S-a mutat în altă parte, dar nici acolo n-a putut ţine. I-a spus neamţul că i se cacă în curte şi pe obiecte şi pe maşina lui nouă. Şi se mai cacă şi pe la vecini, iar vecinii sunt răi…

Tot timpul liber şi-l petrecea umblând razna, încercând să găsească o casă unde cineva ţinea porumbei. În sfârşit, a găsit.

Era la o margine de oraş, l-au condus încolo stolurile pe care le văzuse zburând. Casă izolată, cu grădină mare în spate. Ca a lor de aici. Numai Teritoriul îndărăt îi lipsea, în rest, leită a lor, nu altceva. Toate îi erau cunoscute până şi porumbeii de pe creastă îi erau cunoscuţi. A zărit acolo poştari, diamanţi, bucicazăi, keringo, dar şi călugăriţe, franconieni… Numai rolleri nu!..

Poarta era deschisă şi, ca vrăjit de păsări, a intrat. În curte şi alte lucruri i s-au părut la fel ca acasă: în faţă, şopronul cu unelte pentru grădinărit, urmau magazia de lemne, straturile de flori… Numai că în curte era un individ. Dar s-a închinat cuviincios în faţa lui, cum ar fi făcut aici, de pildă, s-a recomandat, i-a zis de unde venea şi că îi plăceau porumbeii lui, s-a interesat de una de alta, cu ce îi hrănea, cum îi ferea de boli, vorbise cam mult, apoi a luat aminte şi nu l-a mai întrebat decât de ce nu ţinea rolleri, că rollerii erau…

Atunci omul dinainte l-a întrerupt, a vârât mâna în buzunar, a scos o bancnotă şi i-a întins-o, fără să o privească, de parcă valoarea înscrisă pe ea l-ar fi interesat prea puţin. ”Ia asta şi pleacă, i-a strigat. Şi să nu te mai prind că pui piciorul în curtea mea. Vagabondule!...”

Fragmente din nuvela Teritoriul (revăzută)

Nina CERANU

6 actualitatea literară

cronica

nr. 47 n aprilie-mai 2015

Cuvântul care zideşte poemul*

Printre cele cinci volume de poezie (Tăcere după ploi, Sine nomine, Târziu în inima mea, Hoţul de vise… volumul bilingv (românăengleză) fluturi răniţi, publicat în 2005, este încercarea şi reuşita poetei de a pune în primplan puterea cuvântului care zideşte poemul.

De de la prima copertă până la cea de-a patra, op-ul este armonios alcătuit, unde, şi ca „într-o ecuaţie”, mai multe simboluri fluturele, zborul, barca, biciul, crucea -, prin semnificaţia lor, gradează şi-i dau tensiunea lirică necesară.

Simbolistica fluturelui este foarte complexă, însă la Luciana Ianculescu pare să fie spiritul în căutarea fericirii, cum, de altfel, în dorinţa armonizării poetului cu trăirile sale, de depăşire a conflictelor interioare, zborul, un alt simbol folosit, exprimă dorinţa de sublimare. Într-unul din poeme, păsările sunt întruchiparea vie a frământărilor, o expresie a neliniştii, a dorului de desprindere de suferinţă, greu sau chiar imposibil de realizat, pentru că niciodată „păsările nu îşi sfârşesc zborul în cer”, iar căderea te trimite iar în solitudine şi în resemnare, în deziluzie şi în renunţare, când „În pragul iernii noastre

(doar mai) visăm povestea promisă”.

Corabia/ barca semnificând salvarea şi izbăvirea din naufragiile sufleteşti ale fiinţei noastre, poate fi şi „biserica”, asociata casei, a siguranţei şi a liniştirii noastre spirituale, un cuib şi-un spaţiu ocrotitor în care crucea, rânduită de Mântuitor, fiecăruia, s-o purtăm, este „crucea din noi/ Uşoară ori/ grea/ sub/ povara/ păcatului”… Până la urmă este crucea destinului uman, rostul şi semnul în calea urmată spre izbăvirea de păcat şi mai este şi porunca „pe care am primit-o de la Tatăl meu” (Ioan 10-18).

Cartea, în întregimea sa, fără să fie voluminoasă, este îndestul cât să ne edifice asupra importanţei sale, dezvăluindu-ne o sensibilitate oglindită fidel de tematici, uneori fantaste. Poemele, filtrate prin trăirile personale ale autoarei, aduc deschideri asupra unor teme cunoscute şi „cercetate” de poeţi, intuind valorile profunde şi imuabile ale spiritului omenesc.

O anume frământare din această carte încearcă fiinţa umană, scriitor şi cititor, deopotrivă. Prin ea descoperi motivaţia tragicului, aceea a suferinţei dusă de poetă până la limitele posibilului, chiar dacă îşi mai îngăduie un răgaz: „Nu m-am rupt/ de mal,/ aştept şi curg!”, „Împreună/ vom/ privi/ şi asfinţitul”, şi asta în credinţa că nimeni, niciodată n-a ratat, până la urmă, ieşirea noastră „la loc larg” cum este scris în Biblie.

Cartea pune în valoare sensul existenţei, un sens necesar şi încercarea de a ajunge la îngerescul din om, prin suferinţă şi resemnare, niciuna străine trăirilor noastre.

Citind-o, ne apropie de ideea deziluziei, dar şi a spiritului ce tinde spre libertate, spre puterea de renaştere a fiinţei umane, uneori cu „aripile (ce-)au obosit!”

Putem ghici cu destulă uşurinţă şi drama dureros de palpabilă a neputinţei de a comunica. De fapt, cred că aceasta este tema fundamentală a întregului volum, iar mijloacele prin care ea este ilustrată arată că Luciana Ianculescu s-a contaminat şi de poezia modernistă.

Cei doi fluturi de pe copertă, regăsiţi mai apoi în poezia fluturi răniţi, cea care dă şi titlul volumului, aidoma sufletelor noastre, sunt, de fapt, sinele marcat de efigia divinităţii, pe care instinctul creator al poetului se simte dator a-l

releva întru conştientizare, fără a-şi da seama, totuşi, că asta e Golgota noastră.

Modalitatea de a scrie în acest volum e una simplă, neîncărcată, accesibilă. Chiar dacă unele dintre poezii au titlu, avem de-a face cu un singur poem, un şirag de mătănii pe care mâna iscusită a Lucianei Ianculescu le prefiră şi le scoate la lumină: bobul de perlă, ori picurul de lacrimă.

Dascăl de profesie, autoarea fluturilor răniţi dovedeşte vocaţia altruistă a omului de litere capabil nu numai de a-şi scrie cărţile sale, ci şi de a iubi opera altuia, de a respecta creaţia în general. În afara volumelor de poezie, Luciana Ianculescu a alcătuit monografii ale unor personalităţi naţionale şi universale: Ion Românu, muzica, pasiune de o viaţă; Însemn în inima cetăţii; Tandreţea neîngăduită a toamnei. În spatele acestei plăcute „trude” se află o bibliotecă studiată, o „navă” de tomuri citite şi fişate, de investigaţii necesare pentru a găsi răspunsuri la mulţimea de întrebări pe care îndeobşte ni le punem când avem în faţă un autor, de la cercetarea unor istorii vechi până la faptul diurn, încercând o armonizare a trecutului cu acest prezent prea viu şi prea consumator de energii. De fapt, cercetarea Lucianei Ianculescu vine şi din curiozitatea-i benefică, curiozitate care, pe lângă faptul că vrea să-i dea noi valenţe cuvântului aşternut pe hârtie, îi atribuie şi o anume greutate. Cu acest şir de perle animă vieţi trecute-n uitare şi îmbogăţeşte patrimoniul cultural al urbei prin proiecte culturale de substanţă. *) Luciana Ianculescu, flururi răniţi, Editura Aprilia Print, Timişoara, 2005

Constantin Costache: un debut mai mult decât promiţător

Mayday este o culegere de nuvele şi povestiri cu care Constantin Costache a debutat editorial în anul 1987 în cadrul colecţiei „Zece prozatori” a Editurii Albatros. Volumul de sine stătător, revăzut şi adăugit, vede lumina tiparului în anul 2013 la Editura Tritonic.

Ion Roşioru

O parte din prozele scurte ale acestui volum sunt inspirate de mare şi de oamenii ei, mediu socio-profesional din care a făcut parte şi autorul şi pe care-l va exploata în trilogia Urme pe oglinda apei din care au apărut deja primele două volume, cel de-al treilea aflânduse într-un stadiu avansat de elaborare.

Nuvela titulară aminteşte, prin curajul ieşit din comun şi prin situaţia-limită în care se găsesc, la un moment dat, nişte mateloţi români aflaţi de-a lungul coastei franceze a Oceanului Atlantic, de romanul Oamenii mării al lui Victor Hugo. Autorul surprinde exact psihologia colectivă a marinarilor în misiune. Monotonia plutitului pe apă e greu suportată de marinarii care încearcă să-şi ţină mintea ocupată: unii studiază, alţii se dedau la activităţi de ordin artizanal sau joacă şah ori canastă, cel mai adesea povestesc, ca la şezătorile de altădată, la moara de apă sau la han, întâmplări savuroase din viaţa petrecută pe uscat. Chiar dacă mulţi cunosc aceste poveşti, ei nu scapă niciun prilej să le asculte de nenumărate ori şi să-i incite pe povestitori să-şi dezlege straiţele cu amintiri de pomină.

E scoasă în evidenţă solidaritatea atât între ei, a celor de pe navă, cât şi a acestora cu cei de pe alte ambarcaţiuni aflate în pericol.

Exemplară se dovedeşte iniţiativa ofiţerului II, Stanciu şi a unui ofiţer stagiar, Ricşan, care, ca nişte adevăraţi supermeni, salvează o familie de englezi aflaţi pe un yacht la cheremul talazurilor în timpul unei furtuni apocaliptice.

Unul dintre personaje conchide aforistic: „Fără spiritul de sacrificiu al unora n-am avea puterea să definim cu adevărat omenia” (p.

32). Furtunile dezlănţuite declanşează stări de panică greu de controlat. Oamenii îşi dau, cum se spune, arama pe faţă. Nerăbdarea de a ajunge acasă unde să-şi petreacă sărbătorile de iarnă în familie îi face extrem de irascibili.

Vechile adversităţi şi idiosincrazii mocnite izbucnesc vulcanic, precum în povestirea O clipă Columb. Aici aparatura tehnică nu mai funcţionează la un moment dat şi secundul trece peste comandantul său şi dă ordine cu care cel dintâi, orgolios ca orice comandant, nu e de acord. Din echipaj nu lipsesc heirupiştii aferaţi ori egoiştii care se bucură că necazul nu s-a abătut asupra lor. În Bolnavul, mateloţii îşi văd nestingheriţi de jocurile lor

la clubul de pe vas, în timp ce un coleg are o criză groaznică de ulcer duodenal, urmare a consumului excesiv de băutură la care ei înşişi l-au incitat. Salvarea lui va veni din partea căpitanului secund, Radu, care-l va alerta pe comandant, iar acesta va chema o şalupă a Crucii Roşii care să-l ducă pe motoristul Ion Hangan la cel mai apropiat spital de pe coasta mediteraneană. O variantă a acestei povestiri este Muşcătura Viperei. Marinarul Ion Hangan descoperă că patru dintre coechipieri (porecliţi Vipera, Gâdele, Liliacul şi Sanitarul) au improvizat pe vas un alambic de fabricat alcool. De teamă să nu fie divulgaţi, fabricanţii clandestini de rachiu îl cooptează pe intrus în gaşca lor şi-i dau să bea până ce acestuia, bolnav de ulcer, i se face rău. Accentul cade aici pe descrierea beţiei crâncene, a manifestărilor psihologice ale celui ce şi-a depăşit raţia bahică până la declanşarea unei hemoragii interne şi, respectiv, la intrarea în comă. Cum bolnavul a pierdut mult sânge e necesar să i se facă o urgent o transfuzie. Primul donator care se oferă nu este altul decât Vipera. Avea grupa sangvină 0 care este, după cum oricine ştie, una universală. Din echipajul unui vas fac parte şi oameni al căror loc ar trebui să fie în cu totul altă parte. Astfel, impulsivul Udeanu din Gluma, cu toate că are rău de mare şi face adevărate crize, devenind extrem de impulsiv în timpul hulei marine, se încăpăţânează să navigheze cu speranţa că i se va repartiza mai repede o locuinţă. După ce, în sfârşit, primeşte această veste cardinală de la soţie, telegrafistul ticluieşte textul altui mesaj care-l neagă pe cel dintâi. Marinarul găseşte de cuviinţă să se răzbune şi se ascunde în depozitul de cărbuni. E căutat zadarnic de colegii care cred că Udeanu a căzut în apă, cel mai aferat fiind telegrafistul care începe deja să-l aibă pe conştiinţă şi se dă şi el de ceasul morţii până ce totul se termină cu bine.

Marinarii sunt oameni care, după spusele unuia dintre ei, „cochetează în orice clipă cu moartea”. Ei sacrifică întotdeauna o iubire şi nu-s niciodată siguri dacă Penelopele lor îi vor mai aştepta cu lunile. Nici de pe uscat cei ce înfruntă intemperiile mărilor şi oceanelor dezlănţuite nu-s văzuţi într-o lumină roz.

Iată cum gândeşte o iubită de viitor marinar care a avut ocazia să întâlnească, pe post de mentor, un mai mult decât providenţial lup de mare: „Avea senzaţia că-l pierde pe Iulian. Că lumea străină în care pătrunsese îl va face să uite totul. Îşi imaginase petreceri fantastice, strălucitoare, la care lua parte, femei cu experienţă în jurul lui şi peste toate îşi imagina figura bătrânului pe care fără să ştie de ce o asocia cu cea a unui proxenet. În mintea ei cuvântul marinar atrăgea pe atunci automat toate relele pământului: băutură, dezmăţ, neseriozitate, nestatornicie” (Călătoria). Aşteptarea îi chinuie deopotrivă pe cei îmbarcaţi, cât şi pe logodnicele sau soţiile acestora. Şi viermele geloziei roade fără

milă în inimile lor. Binefăcători care să toarne gaz pe foc se găsesc întotdeauna. În Inelul, Anghel recurge la un... truc mistic s-o aducă pe Alina în situaţia de a-şi mărturisi păcatul conjugal săvârşit în îndelungata lui absenţă de acasă. Mama marinarului îi avertizase deja de acest adevăr. Iar el, ca o formă subtilă de pedeapsă şi de dispreţ, îi oferă, totuşi, inelul cumpărat special pentru ea.

Cu empatie, înţelegere şi compasiune, prozatorul se apleacă participativ asupra dramelor ştiute şi mai puţin ştiute ale marinarilor. Unii suferă că nu-s alături de copiii care li s-au născut şi cresc fără să le fie prea clară noţiunea de tată. Altora le mor părinţii în timp ce ei sunt departe şi se confruntă cu tot felul de privaţiuni şi de greutăţi. Sunt şi dintre cei care ştiu că iubitele nu-i vor mai aştepta şi că în zadar se vor întoarce pustiiţi de dor spre a-şi căuta alinarea într-o nouă şi sisifică îmbarcare, după ce s-au defulat prin cârciumi cel mai adesea ordinare. În acest registru liric e elaborată proza Rămas bun. Tenta demitizantă şi autenticistă e aici mai pregnantă decât în alte piese ale volumului semnat de un autor de reală vocaţie şi plin de har şi care, urmând îndeaproape crezul imperativ al lui Camil Petrescu, scrie doar despre lucruri trăite pe viu, pe bază de experienţă proprie.

Alte proze au ca fundal narativ lumea satului.

O povestire cu tentă naturalist-expresionistă este Ion al lui Anton şi are în prim-plan o familie în care copiii se nasc parcă pe bandă rulantă, „anul şi cârlanul”. Acţiunea se derulează ca un film accelerat: bătăi la birt sau la horă, beţii, violuri, crime, trânte între flăcăi, dezlănţuiri ale instinctelor primare, vendete, lupte pentru întâietate, arestări, amenzi etc. Un izvod posibil pentru această povestire ar putea fi Oaie şi ai săi, celebra nuvelă a lui Eugen Barbu.

Antologice sunt pasajele în care naratorului îi defilează prin minte, odată reîntors după un lung interval la casa părintească, amintirile din copilărie, când la biserica satului se adunau pentru hram oamenii din împrejurimi. O adevărată comuniune se petrece până la identificare între narator şi pământul natal: „Cu picioarele goale am ieşit pe prispa casei în dimineaţa care-mi dădea o senzaţie stranie.

Pământul respira prin toţi porii. Îmi părea că dacă lipesc urechea de el îi aud bătăile inimii.

O mână uriaşă scufundase parcă soarele, glob de metal înroşit, în apa tămăduirii, mângâind cu aburul obrajii catifelaţi ai pământului” (De hram). De mare acurateţe e şi scena tăierii porcului de Crăciun, secvenţă inserată organic în Rămas bun şi care ne poartă cu gândul la un capitol special din romanul Ion al lui Liviu Rebreanu. Savuroasă până la a fi socotită antologică este povestirea Moş Tone şi procesul-verbal. Protagonistul este un original, descins parcă, după cum îşi face intrarea într-o comunitate rurală unde veneticii nu făceau purici mulţi pentru că erau expulzaţi de săteni, din proza romanescă lui

Ştefan Bănulescu. Întorcându-se într-o zi de la pădure cu un car de lemne, bătrânul descoperă că pe tarlaua ceapeului porumbul fusese băgat sub brazdă în loc să fie cules şi dezgroapă nici mai mult nici mai puţin decât 116 ştiuleţi.

Numărătoarea aparţine miliţianului Ciocan care l-a oprit să-i întocmească proces-verbal pentru sustragerea de bunuri din avutul obştesc.

Norocul virtualului puşcăriaş e că tocmai atunci descinsese la primărie un activist de la judeţ şi lucrurile iau o cu totul altă întorsătură justiţiară neaşteptată: „După anchetă, preşedintele ceapeului a fost condamnat la moarte. Inginerulşef la cincisprezece ani închisoare. După un timp, înainte de executarea sentinţei, s-a revenit asupra condamnării. Pedepsele au fost comutate la cinci şi respectiv doi ani închisoare.

Adevăraţii vinovaţi aveau să plătească mult mai târziu” (p. 139).

Nu lipsesc din cartea de debut a lui Constantin Costache nici textele poematice (Reportaj cu flori de gheaţă) ori parabolice cu caracter moralizator (Stres, Traia cu merinde, Mingea Cucunaşului etc.). Fiecare dintre prozele propriu-zise ale volumului aci în discuţie este precedată de câte o cronică rimată având ca trăsături pertinente fluenţa şi fiorul moralizatororacular. Iată, în acest sens, un catren edificator: „Mă cern uşor dintr-o clepsidră / Nisip al orelor ce curg / Am răsărit, sunt în amiază / Şi mă îndrept către amurg” (Nisip al orelor ce curg). În cartea de debut a lui Constantin Costache se ghiceşte gheara leului. Un critic literar de talia lui Alex. Ştefănescu a avut, neîndoielnic, această intuiţie atunci când i-a girat începuturile literare tânărului lup de mare. Şi nu-i deloc puţin lucru. Scrierile ulterioare de largă respiraţie vor confirma aceste speranţe.

nr. 47 n aprilie-mai 20155

invitatul revistei

actualitatea literară 7

Octavian Soviany plimbări prin oraşul lui kafka.

Plasticul învelit în os şi în carne Epidermele noastre artificiale Traversând carnavalul – dimineaţa cumpărăm sandviciuri Salutăm institutul de medicină legală Sticle cu sputa bolnavilor clămpănitul de fălci Care la ora dejunului e muzica însăşi Dau trăinicie iluziei: cum mai staţi cu varicele?

Combinezoane umflate de panică Pleznesc ca păstăile-n hradčany Igrasia a pătruns până şi Sub vestoanele noastre kaki NU AVEŢI NISCAIVA SUFLETE MOARTE? (1) Oraşul se scaldă într-o roşie rouă Într-o sudoare de sânge Afişe murdare! Necropsie! Şampanie!

Hemoglobina cântă în eprubete Cu cotul ai strivit o gânganie Înainte ca grav pe-ndelete Să-ţi pipăi vertebrele cervicale /Bulevardul e traversat de şarete/ Ploaia sfârâie pe o invizibilă plită Şi lângă tartina cu unt tărtăcuţele năduşind Acum într-o bucătărie aerisită Zăngănesc linguriţele de argint Strălucesc uniformele generalilor mănuşile lor de mahon Aventuri anodine te întâmpină la tot pasul De-a lungul trotuarului vezi înşirându-se frizerii Şi câinele tăcut îşi îngroapă bucata de zgârci Tatăl nostru dacă eşti – eşti în muşiţă Aici fiecare mănâncă pe fiecare Poliţie secretă! Maşini de curăţat portocale!

Saltul să-l faci spre luminişuri mai virginale /Dragostea femeii-automobil costă bani/ Spre un paris iacobin bântuit de nebunie şi foamete?

Zeiţa-Raţiune capul de ipsos rostogolindu-se ca un Număr de loterie câştigător Despre sângele încă tânăr al europei depunea mărturie Despre tinereţea instrumentelor de supliciu dar iată Oraşul seamănă Cu o cazemată Şi burghezul mănâncă Sticlă pisată Sunt primele ore ale unei zile ploioase

lângă acest Fluviu galben ca febra e cântecul obosit al vitrinelor Mărturisind neputinţa unei rase degenerate Când un oraş întreg se trezeşte Pentru micul dejun şi moarte pentru registrul contabil şi moarte /Şarpele de magneziu iese din sexul dansatoarei de strip-tease/ AH PE MALUL LEMANULUI sau în oraşul lui kafka AM ŞEZUT ŞI AM PLÂNS? (2) Ploaia se scutură Ca un pumn de monede De pe orgolioase chelii Autobuzele-aduc citadini pământii Spune rabi

Dezhumând cefele de băcani ale regilor piaţă a revoluţiei te salut

simfonia pragheză (3) carnavalul la praga Jos la subsol se trăieşte pe apucate

Câte un ciorap de mătase ne tragem pe tigvele chele Straşnic e să te plimbi seara pe picioroange să intri prin cafenele Noi suntem vezi bine urmaşii lui ponţiu pilat Şi ieşim impecabili din maşina de apretat Genunchii femeilor par manuale de cibernetică Cât se poate de trist Şi-a scos ghetele /Pentru ora de introspecţie/ Franz fiul lui franz Veşnicul anarhist

Într-o muscă de-ai locui?

Guri care-nghit şi fălci care mestecă

Noi citim dând din cap mica publicitate Şi luna Nissan explodează în unghiile noastre crăpate Trăiască ţapul ispăşitor! Suburbiile petrec Iar în râurile de jos se oglindesc altele Mâna teslarului dumică bucatele

Ferestrele date cu var Un bec anxios le populează în zori Frizerul are labele roşii şi mari Apără-i doamne pe-aceşti viermişori

Puterile jubilează în cepele cenuşii Ale lalelelor zumzăie seara periferii Şi zeppelinuri cu burta albă plutesc Peste vechiul cartier evreiesc

Mărşăluim prin clăbuc de săpun şi plăcere Cu câlţi şi talaş în loc de viscere Praga acum e o baie de detergenţi

Îngerii tăi în cuirase de piele Părul lor dimineaţa buimac Îl adună într-un coş de nuiele Foarfecele face ţac-ţac

CONSUMAŢI COCA COLA!

Pâş-pâş

Muzica

Seringile iau singure sânge

e o bilă de ebonită rotindu-se lin în vârful unei baghete sau O meduză trandafirie Într-o mică locantă de lângă fluviu saxofoanele sângerează Iar tobele bat melancolic şi sacadat Cumpărăm de la bursa neagră gumă de mestecat Şi-n măsura de trei ba nu patru pătrimi Ca două molii bezmetice printr-o pâclă înecăcioasă plutim

Patru picioare păroase Ies dintr-o roză cochilie /Ăsta e carnavalul/ Şi un cal găbejit Scuipă cu ură Gulere de celuloid

Pe când plini de antren Eu golem tu golem

Gulerul cămăşii e-o rană În camera sa de patru pe patru omul fără memorie Se depilează celebrând săpunurile de lux şi cancerul gastric Iar viaţa se ascunde în germenii cei mai umili aminteşte-ţi În coşul cu rumeguş al călăului revoluţia jubila devorându-şi copiii O şi fustele roşii ale femeilor care dansau carmagnola Mirosul aţâţător de femelă al parisului iacobin bântuit de nebunie şi foamete /Epigonul visează/ Adevăr grăiesc vouă Oraşul se scaldă Într-o roşie rouă Să vorbim deci De la egal la egal Burghezul citeşte Das Kapital În mansardele lor ca nişte hangare Jucându-se cu arşice de smoală E de plâns doar vezica şi jalnica stare A splinei în europa centrală În costumu-i cafeniu de coleopteră Îşi descoperă moartea de câine năuc Noul iov cu garoafă la butonieră Frumos sprijinindu-se de butuc Pentru voi răstignitu-S-a hârâie difuzoarele Vine o vreme când varicele generalilor devin dureroase Când se tocesc pumnalele regicizilor cu ochi dilataţi de febră şi neputinţă Când plouă ca peste un creier ars de cianură în oraşul lui kafka Aici fiecare mănâncă pe fiecare

Valentin Zoltan Nagy

/Dumnezeu E rotund Ca un scut Iar obielele Dezertorilor Put/

Radu Maier

simfonia pragheză (2)

Mulţimea vălurind ca o mare Salută în voie moartea cotidiană Pronunţându-şi ea singură actul de acuzare /Viaţa s-a chircit în castană/ Mirosul trupului asudat suie la cer Sângele ni l-am depus pe tejghea Unii cer să fie narcotizaţi cu eter Alţii mor simplu – ca şi cum ar scuipa

Luna Nissan explodează într-o lume tehnicolor De departe auzi zăngănitul monedelor Introduse în automate – omul cu creierul amputat Priveşte-n tăcere zvâcnetul imperceptibil al unei vinişoare albastre /e viaţa!/ Şi printr-o rarefiată Atmosferă de clor Un roşu vapor /Care-i viaţa!/ Tu sub un boschet De trandafiri te-ai pitit MON P’TIT BOURGEOIS A LA TACHE HUMIDE (3) În oraşul lui kafka luna nissan explodează Ca o petardă eu fluier încetişor Urmându-l pe regele carnavalului care Scoate iepuri şi porumbei din pălăria lui tare

Noi scuipăm în castronul cu terci Ne-au învăţat să înghiţim sârme În ceaiul călduţ linguriţele se rotesc De la stânga la dreapta de la stânga la dreapta Vântul ne umflă şi ne dezumflă Cu pâine ne hrănim dimineaţa şi seara Cu propria noastră duhoare ne săturăm Zorii ne vor surprinde Cotrobăind prin femei Anonime ca scoicile Multe aş avea să-i împărtăşesc vântului Care trece ca un porumbel voiajor prin camera cu narcotice Draga mea dragă cu acest scalpel Îţi voi desface toracele cât se poate de antiseptic Spune autopsierul Ne-au umplut buzunarele cu funingine Cinci degete – cinci cartofi negri

Îmbuibate cu barbiturice manechinele salivează

iar luna răsărea dinspre hrad ca o ostie neagră

Flutură cancanistele degajate eterice Cu crupele lor ca nişte perne electrice

Cimitirul acela e pentru cîini darling Încearcă la crematoriu Stelele – inimi de turtă dulce

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

dar niciodată să ştiţi dimineaţa poartă în suflet mult prea cinstite îngropăciuni dintotdeauna cu noi pe vremea fumului trăitor toţi credeau în deplinele legi viscolite poveri întunecate ce sapă treptele

prinţul a spus

Ne-am întâlnit în amăruiul fiorilor.

Sub ochiul farului; şi se legăna trupul...

Acum, nu ne mai spunem nimic.

cumva odată şi odată vom rămâne fără umbră lunecătoarea lege a presat mereu lumina aleselor pătrunderi altfel e tot acelaşi pas învârtit povestind despre poartă cândva prinţul a spus că frumuseţea va salva lumea

ochi bătrân aproape un perete viu brăzdare cu sărutul a trei doar trei tablouri plutitoare

dezgolire

între pendulări

câtă carne chiar carne poate încăpea între braţele unor rame din aur rotund din când în când expresia cere dezgolirea puterea se ascunde după ce se arată contează doar chipul mai sus de inimă rănile puternice atâtea câte sunt nu pot fi acoperite costumele cad

la dreapta cineva tot caută vechi pagini dintr-un joc nu de mult abandonat pământului

strălucitoare piei vom vedea apoi când se vor sfârşi nopţile albe

umbra somnului pierdut va sosi chiar din frumoasa pulbere peste aceste regiuni

urme

unde nici nu ştii că poţi între pendulări să-ţi frângi grumazul

vei auzi coboară undeva lângă trupul cercului difuz văzut numai la mijloc de flacără căzătoare aşa vei auzi cea mai mare putere vei câştiga coroana cu spini cinstit să fie drumul întors mereu înaintea luminilor străine trecute prin vene atunci când încă nu ştiam

vârf In memoriam Mircea Brăiliţa

Ne-am întâlnit pe plaja tăcută.

Ne-am întins numele în roiul nisipului...

Acum, nu ne mai spunem nimic.

Ne-am întâlnit în sărut.

Mâna ta era prelungirea mâinii mele..

Acum, nu ne mai spunem nimic.

călătorie prin arhiva portretelor roşii

costumele vor fi sobre piesa e sinceră în rama strălucitoare veghează o figură fără milă ochi bătrân peste scena în flăcări

Ne-am întâlnit pe puntea lacului.

Mi-ai dat apă şi un struţ de cireşe...

Acum, nu ne mai spunem nimic.

pentru o clipă răsar închipuiri solare dar niciodată nu am înţeles de ce trebuie

decoruri

tonuri muzicale conduc linia vieţii uneori adorată abia supusă dezvăluirilor

Menuţ Maximilian

Nu ne mai spunem nimic

pe drum către apele sudului nu te mai trezeai am fost fericiţii cleştilor de vară înşelători astăzi prin oraşul baroc mult praf peste un tot uitat verdict totuşi urmele de ce străluceau încă strălucesc

cadouri aici jos nu foarte lesne desluşit urmează sâmbăta gravată pe aramă peste noapte vamă plutitoare cinstea ca vinul din mânăstirea desculţilor argintul din batistă pentru memoria hainelor negre mesagerul catifelei arse aduce veşti despre corăbii mult lăudate porniri diverse cheltuiri aici jos

Singurătatea Am privit, în ochi, singurătatea.

Era aşezată pe podeaua casei.

Ronţăia chipsuri.

Mâinile

Am invitat-o la masa mea.

Mâinile mele Sunt acum şi ale tale.

Corpul se zbate Precum o mănuşă bolnavă, Iar degetele Sunt precum franjurii de zăpadă.

De atunci, la cină, Îi spun ce se întâmplă peste zi, O întreb de unde vine noaptea Şi îi mai spun că eu singur Îmi sunt de ajuns.

Când ninge, Mâinile roşii se apropie, Precum iubiţii la lumina focului.

Satul din ilustrată

Palmele mele Au săpat o groapă În care îşi ţin misterul.

Faceţi loc În rândul din faţă!

Vin bătrânii mei, simpli şi tăcuţi.

Mâinile mele Sunt de sticlă Şi vezi prin ele venele învârtind sângele.

Chipul lor e brăzdat de sunetul anilor.

Hainele lor sunt din fân şi mere.

Ochii lor au intrat în nesfârşire. Îi aştept ca pe sfinţi.

Cruci plutitoare

Sunt calea spre amintiri, Ei, cei ai satului din ilustrată!

Văd rugăciunile preotului, Strecurându-se, prin ferestre, Spre lumina Cerului.

Pe banca de lemn, Stăm de vorbă la umbra nucului, Doi prieteni, eu şi bătrânul tată.

Iustinian Ghiţă

Octavian Mihalcea

nr. 47 n aprilie-mai 2015

Numărăm fuşteii vieţii, De la scara cu gândurile mele Ce se rezeamă de fruntea norilor.

Mă descalţ la poarta vieţii.

Bat cu mâinile în fierul rece.

Aştept iertarea timpului.

Cruci plutitoare, din pământ iertător, Morminte călătoare, din cer strălucitor, Inimi împietrite, Din trup muritor.

Rădăcini în cer O apă cât universul Peste gândurile mele.

Inima e prinsă În sertarul de sus.

Nici vântul nu mai bate Prin patria mea.

Albul vieţii Zgarda roşie Îmi ţine viaţa în frâu.

Liniştea se risipeşte Pe drumul duhului.

Bătrâna moarte Rânjeşte rezemată în cârjă.

Un bună-ziua Şi-un joc al seducţiei.

Se aude noua lume, Strigătul copiilor.

Viaţa va rodi iar.

Acolo, sub stânca roşie, Stă sângele strămoşilor.

Rana de pe cuţit Doineşte...

Bradul morţii, Sufletul pasăre, Zbor spre înalt, Necuprinse bucurii.

în alte haine printre ghimpi şi flori cum se trăieşte cum se moare

Păsări îşi caută cuibul În pământul mamă.

Ramurile copacilor cresc în jos, Rădăcinile prind viaţă spre cer.

În joc

aruncă măştile blânde acum briză a vârfului tremurătoare

Ruga

îngheţase lacrima pe cruce căutând căutând căutănd paşi fini pe cale

despre aripi

doar vorbe despre aripi până la sfâşiere mereu galbenă va fi sfâşierea

Radu Maier

pare că tot ce lipseşte din culoarea colţului întrece zborul

Ritmul ăsta e din strămoşi Doi şi doi, pas cu pas, Sub glasul ceterii.

Am plâns La stâlpul în formă de Cruce Până sârmele i-au ruginit.

Pe sub mână, Ca mama bătrână, Joc străbun De la tata bătrân.

Când timpul s-a oprit, Spaima a ticăit în locul lui.

M-am rugat din nou.

Cu paşi de păun, Cu chip de păuniţă, Se învârt în cercul nemuririi.

Când lumea a încetat să vorbească, Devenind piatră de râu, Din nou m-am rugat.

Aşa se joacă la noi, de-a lungul, De când e lumea lume, Pe ritmul gordunii.

Până şi îngerii Joacă la Giug.

Ruga a încolţit.

Sorin Lucaci

şcoala de poezie

victime colaterale

indiferenţa ne apropie pe cât de mult ne îndepărtează şi ne creează senzaţia unei coborâri într-un montagne russe nevastă-mea întinde rufe în balconul casei cu graţia unui pianist celebru în faţa monitorului îmi fac rugăciunea de seară şi mă întreb mai contează ceva mă întreb câtă înţelepciune încape într-un bob de orez despre dragoste şi despre morţi numai de bine în acest spaţiu al extremelor ai nevoie de multă răbdare pentru supravieţuire ai nevoie de ceva mai mult decât o gândire lucidă pentru moarte ai nevoie de o întreagă campanie publicitară dacă nu evaluezi corect situaţia există riscul să rămâi suspendat undeva între cer şi pământ şi să spui resemnat “aşa a fost să fie” ştiţi bine ce nu ne omoară ne face mai puternici mimăm fericirea cu aceeaşi dezinvoltură cu care ne iertăm apropiaţii în zilele de sărbătoare după fiecare beţie o durere ascuţită dar suportabilă se instalează în partea dreaptă sub coaste te simţi obosit şi spui in sfârşit acum pot şi eu să dorm liniştit în acest război nu sunt implicat sunt doar o victimă colaterală

părul tău e singurul nume trecut în cartea mea de identitate îmi spuneai că lumea e plină de ipocriţi şi viaţa nu e tocmai un basm de Andersen iar între timp fetiţa cu chibrituri a crescut şi a devenit femeie în toată firea îmi spuneai că minciuna e un accesoriu la legătura de chei pe care o purtăm zi de zi cu noi pentru a deschide alte şi alte inimi că dragostea nu durează nici măcar trei ani că o femeie nu poate îmbrăţişa tristeţile unui bărbat singur că nu e musai să fii fericit chiar dacă ai o viaţă plină de sens că mai devreme sau mai târziu moartea tot se va tolăni ca o pisică mare neagră în pragul uşii noastre te-am iubit aşa cum un zeţar îşi iubeşte literele pe care le culege noapte de noapte te-am iubit ca un camionagiu în spatele depozitului de haine second-hand ca un măcelar în carmangerie ca un vizionar în mijlocul deşertului ca un elev silitor în ultima bancă din clasă te-am iubit cum îşi iubeşte o florareasă trandafirii (Roza Centifolia) te-am iubit cu tristeţe şi cu bucurie aşa cum un actor îşi iubeşte personajul la fiecare reprezentaţie vă rugăm ca pe durata spectacolului să păstraţi telefoanele închise şi să rămâneţi la locurile dumneavoastră Doamne Dumnezeule, am strigat în actul 4 tu, pe un pat alb implorând asistenţa eu, aşezat pe un scaun fără picioare levitând în jurul axei noastre adevăr zic vouă că drumul spre iad e pavat întotdeauna cu bune intenţii că lumea e un carusel doar atunci când plouă adevăr zic vouă că hohotul de plâns de la finalul piesei nu e decât o simplă expresie a bucuriei iar părul tău, draga mea e singurul nume trecut în cartea mea de identitate

actualitatea literară 9

Greaţă & dragoste îţi înfigi gândurile în carnea mea palidă sunetele atârnă pe braţele moi şi goale / ochii tăi făcuţi din frig se hrănesc cu vibraţiile craniului circuite electrice stricate de polen ne rugăm prin râs incontrolabil alergăm mutilaţi şi calmi în soare. îţi promit cu dragoste: îţi vei atinge singur oasele cu trompa unui elefant vânat până atunci ne refugiem unul sub coastele celuilalt ca nişte copii cu pântece paralizate / te văd sub pielea sfărmată - luminos & singur. aştepţi în trupul meu letargic poezia asta caldă,vindecătoare.

the devil is a lie triburile astea urbane lasă urme de iluzii carnale Ayami ne seduce pe toţi şi uităm de păsările solare organele mistice sunt fierte în cazane mediatice acvilele ne rup coastele şi ne clonează adamic /paralizăm în al şaptelea cer de fecundaţie secundară jarga. alunecăm sub ape druizii îşi mulţumesc zeii pietre doonto. Urşii îşi caută blana împuşcă vânătorii mamelor lor amba. tigrii siberieni îşi deschid circuri cu oameni zburători nu doar morţii ştiu cum e să mori somnul ne arde limbile şi unghiile de la picioare ne răstignim de bună voie cu ochii-n palme

Bianca Coştiug

nr. 47 n aprilie-mai 2015

suntem singura rasă care se crede superioară pentru că orbii inventează ceasul

Gust de ploaie nu ne mai apasă nimic acum nu mai simt carnea unui transfer de orgolii de la mine la tine fără fuziunea lacomă am dansa cu oasele goale pe fruzele de nuc copacii ne-ar săruta genunchii eu îţi şterg pielea de pe frunte cu unghiile şi tu râzi între coastele tale e un templu unde eu ronţăi florile înainte să ţi le închin ţin în mine valurile unei mări scheletice sunt oarbă iar sub stratul ăsta de zăpadă sunt scoicile pe care le distrug sub greutatea mea te caut în ziduri albe aud cum gustul meu a rămas în gura ta ca o pasăre care se chinuie să intre în tine să-i simţi ciocul care-ţi intră-n stern şi tu abia aştepţi să râzi să-mi spui că ţi-a fost bine să scuipi o pană şi să mi-o dăruieşti adorm ca un asfinţit pe dezordinea oraşului

poezia nu este aici nu vă faceţi iluzii poezia nu este aici nu are cum să fie aici căutaţi-o în altă parte acolo unde poeţii cu iubirile sfâşiate zac pe jos ca-n luptele cu tauri din Pamplona unde femeile noastre vânjoase îşi caută idealul de iubire carpatină prin Zaragoza sau Valladolid nu, poezia nu este aici şi-a schimbat identitatea şi a emigrat în vestul nonsălbatic în vestul prodemocratic poate o veţi găsi între sânii rubensieni ai frumoaselor castiliene sau pe tâmplele încordate ale matadorului gata să aplice lovitura finală poate o veţi găsi în cafenelele de la malul mării la Estoril sau în repertoriul marilor jazzmani ai lumii dar nu aici aici nu este loc şi timp pentru poezie aici în malaxoarele indigene poezia se digeră mai greu aici poezia şi-a trăit traiul şi-a mâncat mălaiul şi-a luat zborul ca o bibliotecă ambulantă în formă de pasăre spre alte tărâmuri ştiu veţi veni cu tot felul de argumente să mă contraziceţi că poezia nu-şi uită menirea că ea poate fi doar o bombă cu efect întârziat dar ea nu este aici poezia de fapt nu a fost niciodată aici a fost doar iluzia de panaceu iluzia de bunătate a poeziei pe care am trăit-o şi-am trăit-o şi-am retrăit-o multiplicând-o la nesfârşit

Heide Roth

câte eve atâţia şerpi ne încălzim coatele unul altuia până când creierul devine infuzie de marţieni copiii vestului aceşti arhangheli sălbatici cresc monarhia limbilor sacre răscumpără şamanii noştrii bolnavi de epilepsie mâncarea ne va mânca pe noi suntem născuţi cu mâinile la spate cu toţi ochii bandajaţi stâlpii de iluminat sunt sensibili la oameni receptoarele sunt înfundate de imaginaţia superficială a dualităţilor inexistente am inventat răul pur i-am făcut loc în casele noastre în copiii noştri infirmi

autocontrol. nu vrem masculi alpha în numele libertăţii furăm libertăţi / iubim sfinţii solitari aceşti masochişti nevrotici Himalaya visulului de evitare morală succesul nostru păstrarea intactă a mărului capital slăvirea dominaţiei masculine perfecţionismul stătut al organelor genitale căsătorite munca feroviară & scopul universal de a da un nume existenţei literele valorează greutatea lor în aur umblăm din uşă-n uşă căutăm aprobări vindem adevăruri şi dimineţi de toamnă

eseu

nr. 47 n aprilie-mai 2015

vecinilor de la blocoteţ, unde existenţa e trivial de comună („aproapele devine prea aproape”), ajunge răufăcător, pedofil, monstru.

Sever ştie că a visa nu e un lux, ci o culpă. E ruşinos să fii visător. Una dintre poruncile decalogului său: să-şi îngheţe sentimentele, să se debaraseze de visări. Nu poate. Vrea să pară normal pentru cei din jur, numai că habar n-are ce înseamnă a fi normal. Cuvintele îi scapă „din frâiele voinţei”, aşa cum îi scapă din mână Iris, ca să intre sub roţile unei maşini. Şi cred că naratoarei i-a fost greu să scrie până la pagina 62, când întâmplarea (accidentul) a luat-o înaintea ei.

Cum se apără Sever? Merge pe străzi „cu ochelari negri, imenşi”, de orb. Ca să scape de imaginile reale, le selectează doar pe cele care pot fi mai uşor de îndurat. Văzătorul vrea să fie nevăzător pentru mundan. Ţara tristă, plină de umor, unde preşedintele e un fel de bufon, cu simpatia populaţiei asigurată de glume proaste şi de hăhăială; torţionarii poliţişti care-l bat crunt; torţionarii din bloc: madam’ Petrovici, cu cămaşa ei de noapte cu dantelă şi înarmată cu făcăleţ şi cu spălător de vase, pe care le freacă necontenit noaptea; beţivul Pavel, care-l scuipă gros, pentru că presupune că e pedofil; mama lui Iris, cu decolteu generos şi păr de foc, erotomana planturoasă care-l ţine captiv în spitalul psihiatric. Şi, peste toate, peştele încă viu care se zbate să respire, sărit din punga de plastic pe trotuar.

Căzut cu faţa pe asfalt, ca să nu (mai) ştie de moartea fetiţei, moarte care „îl doare pe Dumnezeu”, Sever vede nevăzutele: desenele ei stângace (cele două păsări, una neagră şi una violet, aducând a… măgăruşi) ridicându-se în aer; sufletul fetiţei se ridică şi el, „lung ca sufletul unui şarpe” cumsecade. Sever vede cum Iris se depărtează, în trenă cu animăluţele ei, cu ţestoasa vorbitoare în lesă.

Oniric. Iris, temătoare de Patagonia – care poate fi teama de singurătate, de abandon – îşi găseşte pe tărâmul de dincolo, deschis zi şi noapte, spaţiul salvator. Pentru că „moartea are o mie de feţe” (l-am citat pe Petru Ursache), Patagonia e şi plecarea fără întoarcere. Dar drumul spre Patagonia e şi nu e drumul morţii; Patagonia e şi nu e moartea şi asta pentru că trăieşti (veşnic) abia când mori.

Ce-i rămâne lui Sever după plecarea lui Iris? Marea „ca un cer întors” (spune poeta) şi cerul având şi el un ochi uriaş – soarele; ochiul fără pleoape e, poate, personajul principal al cărţii: păpuşii lui Iris nu i se închid ochii, animalele au un singur ochi, broasca ţestoasă are şi ea un ochi mai puţin, iar Felicia îşi pictează un ochi în plus, să nu semene cu animalele de coşmar bidimensionale, hrănindu-se cu sufletul ei amărât. Carmelia Leonte ştie bine să lucreze şi cu simbolul, şi cu parabola. Poezia pentru poetă e alt fel de a vorbi, ca să-l parafrazez pe T.S. Eliot, care spunea asta despre muzică.

Graţie faptului că poetul e copilul lui Dumnezeu (şi nu la cei care defechează diamante mă refer), Carmelia poate orice: animează păpuşi şi alte obiecte, desenează sufletul fiecărui personaj, cum fac copiii cu creta. În acest roman enigmatic, naratoarea mută ochii marini ai moluscăi plăpânde în orbitele fetiţei plăpânde, face ca obsesiile lui Iris să treacă în mintea Feliciei, Iris se ridică de pe trotuar şi pătrunde în sufletul Feliciei. Devine Iris?

Este Iris?

Fetiţa de 13 ani e de o maturitate incredibilă în discuţiile cu profesorul, despre Dumnezeu şi despre fiinţele umane.

Arta de a fi inteligentă (autoarea ne asigură că este o artă) şi-o ascunde, străduindu-se „să pară banală, imatură, ca să nu fugă copiii de ea”. Carmelia Leonte intră în personaje cu uşurinţă şi tot uşor trece de la adolescenta fragilă la opusul ei, femeia posesivă şi multă, pe picioare scurte.

Sever, maturul, e mai buimac şi mai sensibil decât un

adolescent. N-a depăşit faza adolescenţei, care dă greu de capăt lucrurilor. Vrea să nu se complice, dar se îndrăgosteşte de o moluscă şi respinge broasca ţestoasă. Da, poţi iubi o pasăre a cerului sau o moluscă. Numai că există o condiţie: „iubirea e grea” […] – „te predai ei, devii slab, nesigur”.

Iubirea înseamnă sacrificiu. E şi ea, ca moartea, „o plecare în Patagonia”. Ca să fii fericit trebuie „să dai totul”. Atunci şi nici atunci, pentru că iubirea e rară: se întâmplă „când a stat marea în loc, când a respirat Dumnezeu”.

Epica poetei Carmelia Leonte e sobră, conţinută, echivocul e frecvent şi frumosul straniu, ca şi visul. Pare a spune că numai nevertebratele (ca molusca) sunt perfecte.

Iată de ce Sever îşi doreşte o iubită rece, fără a fi indiferentă, reţinută, dar nu necomunicativă, sensibilă până la tremur, fără a fi nesigură. Numai că nu trăieşte o iubire, ci îşi construieşte o lume, lumea lui, în două zile, luni şi marţi.

Dincolo de ea, Dumnezeu cu lumea nevăzută. Se pierde în visul cu molusca. A dat tot ce avea: amintirile = scoicile le-a dăruit unui copil. Aşa se încheie prima parte, Plecat în Patagonia (cele două părţi corespund celor două zile ale lumii lui Sever). În capitolul al doilea, Văzătorul, Sever n-are ochi pentru Felicia (deşi salvat de ea de la moarte) sau o vede ca pe o femeie-capcană, o ţestoasă chioară care-l apasă cu pântecele pe creştet. Evadează cum ştie el din real sau încearcă să se împace cu timpul prezent. Femeia se întreabă dacă văzătorul vede ce se va întâmpla. Nu, nu vede, deci nu ştie. Femeia, devenită infirmieră după un şoc emoţional (a părăsit-o bărbatul, au părăsit-o copiii), e chemată de o intuiţie pe malul mării; îl salvează, gonindu-i moartea.

Indiferent Sever, indiferenţi cei din jur: „Ar fi putut să-mi apară un ochi în mijlocul frunţii, un singur ochi şi nimeni nu şi-ar fi dat seama că este vreo diferenţă”. Sever nu vede că Iris a trecut în Felicia cu suflet şi gând (cosi e se vi pare), cu animăluţele ei cu tot. Nevăzătorul Sever are o fereastră ca un ochi, sus, în tavan; geamul Feliciei „este un ochi care minte”. Vrea să fie văzută de bărbat aşa cum este, ca să se vadă pe ea însăşi aşa cum este. Dar văzătorul n-o vede.

Nu ştiu dacă experienţele din roman sunt trăite sau numai imaginate, dar Carmelia are mâinile transparente şi silueta lui Iris, mănâncă scorţişoară,” secretul tinereţii”, ca Felicia. Şi tot ca Felicia (sau ca Făt Frumos) trece printre munţii ce se bat cap în cap, munţii fiind anii, dar şi cărţile. Şi-ar picta, ca Felicia, un ochi în plus, să vadă mai mult şi mai bine. Într-o lume literară megalomană, C.L. este excesiv de modestă; visătoria sa crede, cum am crezut şi eu mult timp, că succesul literar vine de la sine, deşi, dacă nu eşti promovat de o grupare literară, după tabela ei de valori, nu exişti.

Mi s-a întâmplat să citesc titlul Carmeliei, Văzătorul, întrun anunţ de promovare editorială şi să-mi vină în minte omul văzător (sociologii ştiu de ce), care nu gândeşte, dar vorbeşte pe canalele TV, despre orice, oricât, oricum.

Coperta, garantată de Klimt, nu de madam’ Tatoiu, m-a avertizat că sunt în eroare: autoarea naşte nesfârşitele conversări de discuţii ori discutări de conversaţii. N-o să găsiţi în carte mizerii de canale TV, vuvuzeală de starlete porno, glumiţe de creieraşe haioase, ci literatură.

După fisura vieţii ei, Felicia scoate din casă cărţile. Le zvârle: „Iubeam literatura mai mult decât pe Dumnezeu”.

I se pare că a neglijat să trăiască din cauza lor; cărţile, funie de nisip, curgând unele din altele, mor pentru ea. Vorbeşte cu omuleţii din televizor; o vedetă TV o înnebuneşte până la a crede că poartă un copil de piatră în pântece. Tot prin ecran dau năvală în casă animalele cu un ochi şi broasca ţestoasă, ca să devină ea însăşi o broască. Pe Iris încearcă s-o ucidă cu gândul.

Fapt semnificativ: de păstrat nu l-a păstrat decât pe Platon. Când pricepe, în fine, că nu-l poate salva pe Sever, întrezăreşte propria salvare: Felicia, perdanta cu destin eşuat, pândită de solitudine, boală, moarte, îşi cumpără o carte şi ochiul dinlăuntru se re-deşteaptă. Femeia „lată cât un televizor” închide televizorul („tele-viaţa”), deschide cartea şi regăseşte lumina. Ia totul de la capăt citind, iar cărţile o răsplătesc: le aude muzica, simfonia. Animăluţele torturante devin bune. Femeia nu mai e om văzător (de TV), ci clarvăzător, sprijinindu-se pe ritualul uitat al lecturii.

Cartea e ochiul magic, adevărata fereastră.

Să fi găsit, totuşi, Carmelia Leonte un sfârşit în cheie fericită? Da, da, da.

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

Ochiul din mijlocul frunţii

Oscilam între două titluri de cronică, Văzutele şi nevăzutele sau Văzătorii şi nevăzătorii, când a apărut al treilea: Ochiul din mijlocul frunţii. Şi asta pentru că primul dintre cele 5 simţuri prezente în romanul Carmeliei Leonte este văzul. Îmi place să cred că nevăzătorii sunt necititorii speriaţii de Gutenberg, care nu citesc sau doar foiletează literatură de consum în metrou sau, la Iaşi, în tramvaiul de Baza 3.

Trebuie spus, de la începutul începutului, că autoarea se foloseşte meseriaş de vălul protector al ambiguităţii. Dacă nu aveţi drag de carte subtilă, mergând pe 7 feluri de ambiguitate chiar, nu cumpăraţi Văzătorul (Eikon, Cluj Napoca, 2014).

Nu-i pe înţelesul oricui. E o lectură dificilă (ca şi poeta Carmelia Leonte), pentru cititori avizaţi şi complici. Nimic nu este ce pare a fi, de la titlul înşelător pentru amatoarele de cărţi de tarot: văzătorul nu-i rudă cu numerologul X, nici cu compilatorul de dicţionare de vise, ca doctoreasa în copy paste Noemi Bomher. Vreţi să aflaţi de ce iubesc bărbaţii femeile şi invers, atunci nu deschideţi cartea asta.

O să-mi spuneţi că nu se mai poartă literatura complexă, ci naraţiuni cu tupeu, prozuţe fără cenzură interioară, unde toate-s zise şi făcute fără perdea (au apărut, pe Dâmboviţa, şi vreo doi-trei Henry Miller de sex feminin); că în trend e literatura deocheată, într-o limbă care se-njură pe ea însăşi: I’m fucked… suntem fucked up, man, cum bolboroseşte o semnatară larg mediatizată, eliberată de complexe şi de literatură complexă.

S-a pus în circulaţie ideea că orice, totul pus pe hârtie devine literatură. Ei bine, nu. Devine maculatură.

Contraculturalii se bucură de promovare şi, pe cale de consecinţă, de succes comercial, ba chiar de nobelabilitate, spre a folosi vocabula lui Ion Simuţ.

Carmelia Leonte refuză să fie contraculturală, dimpotrivă, merge pe personaje stranii, cu psihologii atipice, greu de prins, pe naturi problematice, lunatici cu suflete fragile, cu mecanisme care se defectează una-două, pe situaţii neverosimile, dar provocatoare.

Atracţia faţă de looseri pândiţi de neşansă e clară, temele fiind grele: însingurarea, amestecul de realitate şi închipuire, relaţiile umane generând scepticism… Trebuie să ai experienţă serioasă de lectură ca să-ţi reprezinţi cele narate: iubirile peste regnuri şi specii, ca molusca îndrăgostită, Chromoderis reticulata, venită din Pacific pentru Sever. Trăirile emoţionale ale personajelor sunt acrobaţii la înălţime, fără plasă de siguranţă dedesubt. Şi are curaj Carmelia: spre nefericirea cititoarelor de literatură-trash, nu numai că refuză un happy-end comod, dar îşi omoară repede personajul, la pagina 62. Cum aşa?

Nu vine happy-endul după 245 de pagini? Nu, nu vine. În orice proză bine scrisă nu vine şi nimeni nu iubeşte pe cine trebuie. Final fericit? Numai în basme, autoarea apelând la cel mai trist dintre ele: al fetei cu 11 fraţi, blestemaţi ca, nopţile, să fie lebede. Ca să-i scape de blestem, sora le împleteşte cămăşi din fir de urzică; pe a 11-a nu reuşeşte să o termine şi cel mic rămâne cu un vârf de aripă ieşind din mânecă. Să fie o metaforă cu tâlc adânc pentru poezie?

Văzătorul e profesorul de filosofie Sever Filimon. Ştie că dincolo de fizic e metafizicul, îl vede pe Dumnezeu (şi asta e o treaptă de înălţare spre Cel care e mai văzător), dar n-o vede pe Felicia, femeia care-l iubeşte (pentru că îl înţelege) de la distanţă. Nu ştie asta, cum „nici nu ştie măcar că este un văzător”. Carmelia Leonte pătrunde în casa şi-n gândul personajului, dar omniscientă nu vrea să fie. Premeditează ceea ce numim omisiuni elocvente, lăsându-le rezolvarea în seama cititorului care, adâncindu-se în avalanşa de întâmplări, intră în stare de nelinişte, de frământare.

Verdictul psihiatrului pentru Sever: labil emoţional, neadaptat, suicidar; se simte bine cu copiii pentru că le-ar modifica personalitatea, caracterul. Prin denunţul

Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” şi Primăria Oraşului Mizil organizează Ediţia a IX-a a Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”. Festivalul se desfăşoară pe două secţiuni: POEZIE şi PROZĂ. Pot participa creatori de literatură din ţară şi străinătate, indiferent de vârstă şi afiliere la U.S.R. sau alte asociaţii ale scriitorilor.

Lucrările vor fi expediate la adresele de e-mail: lmanailescu@gmail.com sau revista.fereastra@gmail.com, până la 10 septembrie 2015. (Textele vor fi culese cu Times New Roman, corp 14 (obligatoriu diacritice) - cel mult 10 pagini A4 pentru secţiunea proză (una sau două proze scurte) sau 15 poezii.

Pentru ambele secţiuni textele se semnează cu numele real (dacă autorul doreşte să fie publicat sub pseudonim va specifica acest lucru).

Se anexează un CV, care va cuprinde şi adresele de corespondenţă (poştală, e-mail, nr. de telefon) şi o fotografie cu dimensiuni care să permită reproducerea ei în revistă, în cazul publicării). Vom confirma primirea textelor imediat ce acestea ne parvin. (Lipsa confirmării este echivalentă cu neînscrierea textelor la jurizare) Textele care nu respectă prevederile acestui regulament vor fi eliminate din concurs.

Câştigătorii vor fi anunţaţi din timp pentru a participa la festivitatea de premiere din luna octombrie 2015, urmând să confirme prezenţa. În cazul neprezentării la festivitate premiile se redistribuie.

Gyöngyver Mengel-Gall

Festivalul Naţional de Literatură “Agatha Grigorescu Bacovia”

nr. 47 n aprilie-mai 2015

actualitatea literară 11

Ileana Mălăncioiu şi “muntele” poeziei

Sevele unui moralism ţărănesc, străvechi şi auster, aspru, negreşit, irigă poeziile celei care, de la Pasărea tăiată (1967, un debut cu ecou modest) până la Urcarea muntelui (1985, o „bombă” editorială, după vorba păţitului M. Sântimbreanu) şi-a radicalizat discursul, constatând că „timpul melancoliei a trecut”. Poate că primirea rezervată s-a datorat şi faptului că „întârziaţii” (al doilea val al generaţiei şaizeiciste) găseau „porţile închise”; canonul era deja fixat şi ocupat iar „timpul cenuşiu” al epocii tempera entuziasmul cheltuit de primii veniţi, impetuoşi, doritori să se afirme, acceptând „costurile” (compromisurile) de lansare. Totuşi, poeta, după ce revuistic îşi făcuse intrarea „fără glorie” (zice) în revista Luceafărul, încă studentă, sub oblăduirea lui Ion Gheorghe, atrăsese atenţia rafinatului Emil Botta. O scenografie rustică, îmbibată de concreteţe, atentă la detaliul crud, vidată de patetism cultivă, la start, un expresionism întunecat, de cert suport existenţial. Peste ani, Ileana Mălăncioiu va mărturisi că „lecturile” prime au fost chiar întâmplările satului, jocurile băieţeşti (v. Puii din scorburi), reconstituind, cu dramatism auster, ritualurile jertfei, înnobilând astfel simbolismul ţărănesc. În poezia titulară, personajul-martor asistă la o scenă domestică, terifiantă însă (suferinţa păsării, în zbatere convulsivă, când „trupul mai aleargă după cap”, poetacopil asigurând acea „conductibilitate lethală”, cum insistent s-a observat). S-au făcut trimiteri şi la Moartea căprioarei, volumul întreg anunţând crezul poetei, respectat cu sfinţenie: fiecare carte încercuieşte o experienţă, developează un fond de obsesii, poezia nefiind doar un text, ci un mod de viaţă. Nu „o adunătură de metafore”, ci un mesaj existenţial. Încât, dezinteresată de laudele care glorificau cum-ul scriiturii, atentă la ce spune, „ţăranca din Godeni” face din poezie un exerciţiu de sinceritate (sau, mai exact, de supravieţuire).

E drept, rectitudinea inconfortează lumea scriitoricească. Or, Ileana Mălăncioiu, străină de uşurătatea balcanică (spumoasă, poate, iresponsabilă însă) vădeşte o inclemenţă rigidă, de aflat, fără sincope, şi în publicistica sa, risipind tuşe ironice sau accente polemice, repudiind oricum euforiile de conjunctură. Aşadar, dramatism, sarcasm, trudă, chin, cruzime etc., toate grefate pe un bacovianism obsesional, aici hieratic, înţelegând că moartea rămâne răul suprem. Şi că moartea psihică ne ameninţă, oferind adevărata insuportabilitate, împinsă în anularea fiinţei: „Să nu-ţi mai fie frică de moarte / Mai mult decât de viaţa pe care-o duci”.

Anunţând radicalizarea poeziei sale, neridată de trecerea anilor, în efortul – firesc, obligatoriu – de individuare, deşi autoarea, vădit implicată, cinstind genealogia rurală, pare a regreta cumva despărţirea: „Eu am plecat din munte prea devreme”.

Volumele care au urmat, şi ele tulburătoare, plonjând într-o atmosferă halucinantă, enigmatică, abundă în făpturi spectrale, cu inserţii autobiografice (de substrat infantil) şi montură folclorică, trăind sub fascinaţia morţii. Către Ieronim (1970), aducând în scenă un personaj emblematic, cu oase frânte, mortificat, un „contur de lumină”, Inima reginei (1971) ori Crini pentru domnişoara mireasă (1973) se mişcă pe orbita gravităţii, îngemănând moartea şi nunta, eliberând un ton bacovian: oraşul e „e plin de morţi”, drumul e „putred de noroaie”, chipurile sunt ude („ca de-o ploaie eternă”), desfăşurând o viziune voluptuos-macabră. Abia Sora mea de dincolo (1980), consemnând suferinţa (ca experienţă), veghea, sentimentul tragicului ireparabil şi, desigur, iluminările sufletului adună poeme trăite, descoperind tragicul ca valoare a vieţii. Vorbind despre boală şi agonie, himere şi năluciri, valorificând estetic, prin „atenuare poetică” (cf. N. Manolescu), stranietatea.

O experienţă copleşitoare şi vindecătoare, aşadar, în care sufletul „părăsit de vise”, înconjurat de morţi, sicrie, lespezi etc., rezonează coşmaresc-durernic: îngropată alături de sora iubită, poeta trage plapuma-lespede şi face, în confruntarea cu limita, un „exerciţiu de vindecare”. O poezie sumbră, evident, mitologizând moartea, o viziune onirică, transgresând planurile şi o „scenografie macabră” (Eugen Simion), o reconstrucţie (imaginativă), de o simplitate înşelătoare, trecută prin experienţa durerii, departe de afectările liricii aşa-zis feminine. Mai mult, într-o epocă îndemnând la un optimism robust şi eroism (cum suna comanda oficială), Ileana Mălăncioiu, înregistrată de Marian Popa la familia Thanaticilor, va omologa thanaticul cu „o insistenţă plicticoasă”, căzând repetat în show funebru. Dar, spune acelaşi Marian Popa, „misterul morţii rămâne întreg şi este deopotrivă al tuturor” (vezi Istoria literaturii romîne de azi pe mâine, vol. II, p. 527). Încât „reconstruind” şi distorsionând bacovianismul, poeta înţelege expierea ca adevăr implacabil, „dezmierdând” moartea. Întâmpinată cu blândeţe, deopotrivă repulsiv-atractivă, ea capătă viaţă reală, devine o suprarealitate, râvnită de „carnea trecătoare”. Viitorul pare „un regat frumos”, descinderile„în lumea celor care nu mai vin” urmează un traseu iniţiatic, refuzând însă stingerea de tot. Mai mult, cele două lumi există inseparabil (cf. E. Negrici) şi poeta pare convinsă că „lumea aceasta se sprijină pe credinţa în existenţa celeilate”. Încât călătoria sufletului („desfăcut”, „desprins de trup”) spre acel dincolo, urcând „trepte de aer”, devine o expediţie cognitivă (v. Ardere de tot), mixând ceremonios-obsesiv frica şi fantezia (torturante), visul şi realitatea / viaţa şi moartea topindu-se într-o ambiguitate fertilă. Chiar dacă drumul spre moarte anunţă un

sfârşit iminent (la nivelul tragicului individual), „după obicei”, relaţia Eros / Thanatos promite o nuntire mioritică, în levitaţie, într-un „tablou cu stafii” (Valeriu Cristea), departe de ferocitatea sangvinară a începuturilor (pasărea tăiată, boul jupuit, jertfirea mielului), în pofida morbideţei estetizante. Un spiritism, mai degrabă, alungând „frigul morţii”. Dar Ileana Mălăncioiu s-a format în „atmosfera cărţilor mari” şi acel doctorat despre Vina tragică (cu Ion Ianoşi, în 1975), tras într-o carte ivită trei ani mai târziu, un survol erudit asupra temei, vestea înnoirea perspectivei. Între timp, Ardere de tot (1976), cartea care anunţa o schimbare (sesizată, primul, de Valeriu Cristea) a fost şi o primă experienţă (dură) cu cenzura. Cu trimiteri la Cartea lui Iov, punând problema salvării / limitei, botezată iniţial Exodul, Ardere de tot încerca separarea lumilor, descifrând Sensul vieţii. „Ce bine că nu intru în somnul fără vise”, anunţa poeta, ca ambasador al „populaţiei de suflete”, distingând între setea de viaţă şi teroarea morţii. Iar Urcarea muntelui (1985, la Albatros şi apoi în 1992, plus o antologie cu acest titlu, în 2007, la editura Corint) impresionează prin forţă vizionară, divulgând sumbreteţea realului, monstruozităţile şi suferinţa obştească. Părelnic arhaizantă, această poezie a rezistenţei (implicit politică), într-o vreme „bănuitoare”, vrea să comunice în regim de urgenţă.

Pe un ton grav, refuzând esopismul şi îmbrăţişând civismul, aprig cenzurată, trecută sub embargou, poezia din Urcarea muntelui vorbeşte despre mortificare (la scară societală), identificând şi denunţând „inventatorul spaimei”. Şi care, azi, eliberată de constrângerile cenzoriale (iscând interminabile discuţii din pricina conţinutului „interpretabil”), se vădeşte – pentru criticii ultimului val – o poezie „de esenţă tare”, „un etalon de rezistenţă” în anii agonici ai ceauşismului cultural (cf. Daniel Cristea-Enache). Să nu omitem nici scandalul provocat de grupajul tribunist (8 poeme, în 1982), transferat în Linia vieţii, descriind o situaţie: aşteptarea apăsătoare, „noaptea nesfârşit de lungă”, invitând la o lectură „cu chei”. Şi care a pus în dificultate cohorta exegeţilor-complici, comentând cu prudenţă volumul, fără a oferi citatele „de susţinere”. Fiindcă încărcătura subversivă, acel înger de pază „îmbrăcat în haine de poliţist” ori „înălţimea evanghelică” (sesizată de N. Steinhardt în, de pildă, Nu pot să mă plâng) creeau mari probleme „publicabililor” (vorba lui P. Goma), deşi cenzura, oficial, era „inexistentă”. Iar Ileana Mălăncioiu, lucrată prin D.U.I, demisionară de la Viaţa Românească încerca să depună, cu o disperare mocnită, o mărturie, sfidând agresiunile ideologicului şi anemica rezistenţă a breslei, fără a subscrie „rezistenţei albe”. Evident, ştiind că „unde e cenzură, e şi autocenzură”.

Călătorie spre mine însămi (1987) dezvăluia „cifrul” acestei personalităţi îngândurate, puternice, inconfundabile şi obsesiile ei formatoare, purtând în suflet, salvator, un sat fabulos, împotrivindu-se, pe acest reazem, „celei mai cumplite singurătăţi”: familiarizarea cu răul, moartea „domesticită”. Şi publicistica din perioada postdecembristă (vezi A vorbi într-un pustiu, 2001) sau volumul de convorbiri Recursul la memorie (2003, provocată fiind de Daniel Cristea-Enache) continuă de fapt lunga călătorie spre sinele poetei, conjugând memoria literară („rea”, cum s-a zis) cu puterea ficţională. „Pădureanca” (cf. Alex Ştefănescu), deşi nu scrie uşor, rămâne mereu curajoasă şi aspră. Cea care s-a încumetat la Urcarea muntelui, interesată de „ţara de-afară”, vira spre poezia socială denunţând o dramă colectivă: agonia, neputinţa, urâtul existenţial, crima spirituală. Şi impunând prin valoarea operei (rezistentă nu doar ca mărturie) şi ţinută morală, vectorizate de o luciditate dramatică, fără eclipse. * Ileana Mălăncioiu combină, în rostirea sa lirică, transparenţa biografică cu mitologia exorcizantă. Un lung cânt funerar (ca în Sora mea de dincolo) închipuie nu doar o atmosferă macabră (atinsă de senzaţia stingerii şi „vina tragică”) şi un aer bacovian, ci forează, cu tenacitate, stratul mnezic ancestral, eliberând amintiri şi rituri arhaice. Acesta pare a fi universul poetic al Ilenei Mălăncioiu, asumându-şi răspicat suferinţa şi urcuşul iluzoriu, luptând cu interdicţiile, aflând în moartea izbăvitoare marea temă: „Dar o să fie bine după aceea / Când nu vom mai şti nimic”. Astfel de plăsmuiri îndoliate, cultivând parafraza, austeritatea, repetiţia etc., împinse spre jertfa integrală (Ardere de tot) vorbesc despre singurătatea metafizică (încercănată de neîmplinirea visurilor) şi despre durerea simplă, obsesivă, acceptând implacabila concluzie că moartea desparte definitiv.

Totuşi, un Ieronim (iubitul defunct) pendulează între cele două lumi şi hotarul lor e repetat încălcat; asistăm chiar, în această lume „nălucită”, la o paradă funerară când „morţii ieşiseră pe strada principală”.

Impreciziunea, echivocul, comunicarea cu cei de dincolo, amestecul „lumilor” şi stranietatea se puteau bănui, spuneam, chiar în poezia titulară din volumul de debut, Pasărea tăiată.

Despărţindu-sedeceeaces-anumit„fazaepică”,IleanaMălăncioiu nu renunţă la nucleul epic al acestui lirism concentrat, populat cu „îngeri şi păsări sfinte”, interesat – s-ar zice – de practicile magice şi recuperarea sufletului. Într-un Acord final, urcuşul e la îndemână, pe „trepte de aer”; dar sufletele mai şi coboară („vin suflete din cer”, zice – în alt loc – poeta) şi această „populaţie de suflete” hălăduieşte, rătăcind într-un spaţiu al confuziei: „lumile noastre sunt una”. Un ciudat transfer între viaţă şi moarte,

un demonism difuz îngăduie ca cei „închişi în cimitire” să iasă pe strada principală (Coşmar).

Probabil că volumul Peste zona interzisă (1979) „aşează” hotarul. Dar el este repetat încălcat: „umbrele morţilor ies din morminte” (Creion), iubiţii se caută, dispariţia „graniţei” încălzeşte utopicul gând al revederii celor pierduţi în „cealaltă împărăţie”. Iar deşertul rămâne „singura (lor) cale”. Ca în proza lui Sorin Titel, cele două lumi se deschid una alteia, comunicând. Şi erotica, iscând un „vis searbăd de înălţare”, este amestecată cu moartea, spectralul Natanael şi „iubita cea moartă” oferă un amestec haotic; invers, iubitul se reîntoarce printre noi: „ca o pasăre albă sufletul lui îmi şade în palmă”. Dincolo, însă, de evidentul accent bacovian, de motivele recurente (iarna, frigul, noaptea, moartea) venind din „acea lume-nchisă cu foarte multe chei”, dincolo de binemeritata Laudă muntelui (care „ştie să rămână în picioare”) desluşim în lirica Ilenei Mălăncioiu erupţia revoltei. Poezia a coborât în stradă, constată poeta şi „timpul melancoliei a trecut” (Cântec). Mai vechile poezii „de spital” fac loc celor „actualizate”, investigând fără menajamente lumea noastră şi condiţia morală a „sufletelor murdărite”. Poeta scrie „cu o celulă” (Stau într-un loc retras) şi denunţă ambianţa kafkiană, „spaima cea de toate zilele”. Prigoana, tortura, teroarea se insinuează şi „uriaşul rău” (cu „mâna de fier”) alungă „marea speranţă”. Până şi ninsorile, acoperind tristeţea, aduc „nămeţi negri” iar creierele vândute vegetează aşteptând ca salvarea „să ne pice din cer / La o zi mare” (Linişte). Astfel de versuri, denunţând ingeniozitatea neistovită a Inventatorului („Cineva călca alene pe nervii mei”) au iscat comentarii prudente; însăşi poeta, trasânduşi conturul operei şi dezvăluindu-şi combustia (până la „ardere de tot”) a surdinizat tragismul existenţial, deturnând atenţia vigilenţilor cenzori. Ea invocă motivul liniştitor al muntelui („Am plecat la munte să mai uit o vreme”) şi notează (v. În creierul meu) că „ştergerea” lui mentală devine oricând posibilă: „Dar ei au scos tot muntele piatră cu piatră”. Acest sisific efort, risipind şi redobândind speranţele, „extrăgând” muntele dintr-un cap „de nepătruns” (şi chiar, mai departe, anulând „ţara din creierul meu”) subliniază conţinutul dinamitard al acestei lirici. În noul context, o lectură tardiv „politizată” poate descoperi, neîndoios, noi valenţe în lirica Ilenei Mălăncioiu. Chiar multe comentarii merg pe această linie. Nu credem că poezia Ilenei Mălăncioiu ar „urca”, astfel. Ea este, bineînţeles, o mare poezie şi obligă la regândirea înţepenitelor clasamente. Urcarea muntelui (Litera, 1992) recupera poemele eliminate din cartea apărută în 1985 la editura Albatros (vezi Addenda I) şi transferă, într-o Addenda II, poemele din Viaţa Românească (nr. 2/1989), număr interzis şi topit de cenzură. Încât volumul pomenit, conţinând destule texte antologice, nu face decât să confirme ceea ce ştiam: Linia Vieţii este, la Ileana Mălăncioiu, netranzacţională şi creierul poetei, „înfierbântat de durere”, convoacă – pentru a cuceri demnitatea spaţiului lăuntric – o figuraţie biblică şi mitosul arhaic. Datul biografic, eliberând bogate sugestii, testează parabola existenţială.

Locuit de spirite cu adevărat „libere”, spaţiul thanaticului se dilată „cucerind” viaţa comunizată: coşmarul social, găunoşenia, disperarea mocnită. Iată substratul insurgent al unei lirici inflamate; şi al unei poete care, ca voce inconfundabilă, crede, nestrămutat, într-o dorită reînviere spirituală.

Deloc grăbită, aşadar, refuzând „preţul” / obolul achitat de cei care se doreau publicaţi, lansând versuri contondente, nicidecum „cărţi vătuite”, Ileana Mălăncioiu reprezintă un caz rar (din păcate!) al implicării şi radicalizării, ieşind mai mereu din rând, cum nota sagacele Daniel Cristea-Enache. Criticul, preocupat de o lectură adecvată, mai observa că familiarizarea cu versurile acestei mari poete „nu ni le simplifică”, sperând, însă, la o sporită înţelegere.

Adrian Dinu RACHIERU

Annamária Móré-Sághi

Profil

cronică

12 actualitatea literară

nr. 47 n aprilie-mai 2015

interviu

Chris Simion s-a născut pe 20 august 1977, în Bucureşti. A absolvit Universi­tatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” - Bucureşti, secţia Teatrologie în 2000 şi secţia Regie teatru în 2005. Prima carte, Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani, i-a fost publicată la vârsta de 16 ani, în 1994, autoarea fiind numită de criticul George Pruteanu „un fel de pui de Cioran în fustă lungă şi neagră”. La 17 ani i se publică Dogmatica fericirii, iar în prefaţa cărţii actorul Florian Pittiş scrie: „Citindu-ţi cartea am tras şi eu o concluzie. „Vrei să fii fericit? Dacă eşti pregătit să suferi, iubeşte! Chris Simion... nu eşti cumva o reîncarnare a mea?” Alte titluri publicate: Disperarea de a fi (1996); De ce nu suntem ceea ce putem fi? (1997); Spovedania unui condamnat (1998/2000); În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la mine (2002), Ce ne spunem când nu ne vorbim (Editura Trei, 2010). (Sursa: www. edituratrei.ro)

mâna lor. Ideea le aparţine... precum şi toată organizarea şi promovarea.

G. M.: - A existat în acest voiaj prelungit prin ţară un moment care v-a emoţionat profund şi care ar merita chiar să devină pagină de literatură?

C. S.: - Sunt foarte multe momente maxime pe care leam trăit. Am ţinut un jurnal şi am notat în el cam tot ce am considerat că ulterior poate fi sursă de inspiraţie. S-au întâmplat multe întâlniri esenţiale, cu oameni frumoşi, cu idealuri, cu suflet deschis.

G. M.: - Aveţi în plan să promovaţi romanul şi prin intermediul târgurilor de carte de la noi sau din străinătate?

C. S.: - Voi merge să promovez romanul oriunde editura mea va considera că este necesar. Am în plan traducerea romanului şi publicarea lui pe piaţa externă.

G. M.: - Au fost 40 de zile pentru că acesta este titlul, dar şi pentru că aceasta este perioada în care aţi scris romanul... Dintre cele 40 de zile ale scrisului, cea mai grea a fost prima sau ultima?

C. S.: - Şi prima... şi ultima... în egală măsură. Au fost decisive. Prima pentru că trebuia să încep călătoria, să îmi asum demersul, şi ultima... pentru că trebuia să închid ceea ce am început.

G. M.: - Este personajul dvs., Floarea Soarelui, doar o ficţiune sau o proiecţie în care, fie şi parţial, omul

postmodern se poate regăsi?

C. S.: - Şi într-o ficţiune te poţi regăsi, nu? Floarea Soarelui există în noi toţi, inevitabil, şi o trăim (chiar dacă nu conştientizăm asta) la un moment dat în viaţă. Floarea Soarelui este (re) întâlnirea cu cea mai adâncă parte din noi.

G. M.: - Există în carte şi nişte pagini albe?

C. S.: - Da. Cele mai importante... după părerea mea.

Le-am lăsat intenţionat pentru ca cititorul să-mi continue ideile. Dacă romanul meu este un roman viu, care va lucra în sufletul şi în mintea celui care citeşte... atunci cititorul va fi stimulat să-şi rostogolească sufletul mai mult decât am făcut-o eu.

G. M.: - Citez din romanul dvs.: ,,Când trăim în păcat, habar n-avem, nu suntem conştienţi de el. Credem că e o joacă”. A devenit păcatul un lucru inevitabil sau o constantă a lumii postmoderne?

C. S.: - Nu este nici inevitabil, nici constantă. Păcatul este un efect al unei experienţe în care ai opţiunea să intri sau să nu intri. Păcatul este rezultatul ispitei. Iar ispita este necesară în anumite momente din existenţa ta pentru că te defineşte. Nu cazi în păcat decât dacă îţi este necesar. Şi căderea în păcat este o opţiune individuală, nu poate să te forţeze nimeni să trăieşti în păcat dacă tu alegi să trăieşti în

curăţenie.

G. M.: - O întrebare, pornind de la o parafrază a altui titlu de-al dvs.: de ce nu suntem ceea ce putem fi, ca oameni sau ca literatură sau ca naţiune?

C. S.: - Pentru că ne pierdem curajul. Exerciţiul de a fi tu însuţi este un exerciţiu permanent, nu-ţi permite relaxare şi îţi impune îndrăzneală.

G. M.: - În final, chiar dacă aş fi dorit să fie 40 de întrebări, vă propun să ne oprim la zece, nota meritată de romanul dvs.!... Astfel, sub semnul lui zece, sunteţi de acord să faceţi o invitaţie la lectură pentru cititorii revistei ,,Actualitatea literară”, mai exact câteva rânduri din romanul dvs.?

C. S.: - 40 de zile este un exerciţiu al introspecţiei şi al (re)găsirii de sine prin care trecem toţi la un moment dat... conştient sau nu. Este recomandat persoanelor aflate în derută existenţială, cu alergie la minciună şi cu tulburări de maturitate. 39 de zile trăite în minciună şi într-o pseudorealitate. Ultima zi, cea de-a 40-a, este răscrucea, momentul deciziei: “încotro?”. Alegerea este pe cont propriu. La fel ca şi mântuirea. Depinde de tine dacă în ultima zi alegi să rămâi în minciună sau în adevăr. Sufletul nu-l poţi vinde diavolului decât o singură dată.

Marianne Ganea

George MOTROC

10 întrebări pentru cele “40 de zile” ale lui Chris Simion

Liviu Ioan Stoiciu, Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie „Primăvara Europeană a Poeţilor”, Chişinău 2015

George Motroc: - Stimată doamnă Chris Simion, în primul rând, felicitări pentru faptul că aţi încheiat un proiect unic pentru piaţa cărţii de la noi! După 40 de vizite în ţară, vă rog să ne spuneţi cum se vede România de azi prin ochii unei scriitoare?

Chris Simion: - Cultural... e destul de tragic cât să mă întreb care ar fi primul pas înspre a schimba ceva. Problema nu este sărăcia, ci dezinteresul. Intelectualii, mâncătorii de cărţi sunt un procent foarte mic faţă de numărul locuitorilor dintr-un oraş. Cum creşti acest număr? Şansa o văd în copii şi adolescenţi. Prin implicarea pedagogilor şi a părinţilor pe de o parte şi prin implicarea activă a scriitorilor care se pot deplasa în oraşe şi pot provoca întâlniri vii, active, necesare care să le deschidă sufletul şi pofta de lectură. O ţară fără spirite înalte este o ţară săracă.

G. M.: - Cine v-a ajutat să puneţi în practică această idee inedită?

C. S.: - Editura Trei, editura care mi-a publicat romanul.

Eu n-am făcut decât să mă supun unui demers, să merg pe

În zilele de 6-9 mai 2015, la Chişinău, a avut loc ediţia a V-a a Festivalului Internaţional de Poezie „Primăvara Europeană a Poeţilor”, organizat în colaborare cu Ministerul Culturii al Republicii Moldova, Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” Chişinău, Institutul Cultural Român Bruxelles şi Primăria Municipiului Chişinău.

Manifestările incluse în programul Festivalului au încercat să readucă poezia în atenţia marelui public. Apariţia poeţilor în parcuri, în instituţiile de învăţământ, biblioteci, precum şi în faţa cititorilor din mediul urban şi rural, are menirea de a spori interesul faţă de creaţia autorilor contemporani şi faţă de

realizările de vârf ale poeziei româneşti.

De asemenea, este o bună ocazie de a cunoaşte poeţi şi traducători importanţi din alte ţări. În acest an, invitaţi de onoare ai Festivalului au fost următorii scriitori şi traducători: Jan Willem Bos (Olanda), Jan Mysjkin (Belgia), Laure Hynckel (Franţa), Robert Adam (ICR Bruxelles), Lilya Gazizova (Tatarstan), Liviu Ioan Stoiciu, Doina Ioanid, Adi Cristi, Nicolae Panaite, Nicolae Bacalbaşa, Gheorghe Bacalbaşa (România), Ilie Tudor Zegrea (Cernăuţi).

Laureaţii Festivalului: - Adi Cristi (România) şi Silvia Caloianu (R. Moldova) – Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a

anului 2014; - Jan Willem Bos (Olanda), Jan H. Mysjkin (Belgia) şi Lilya Gazizova (Tatarstan) – Premiul Relaţii Culturale; - Liviu Ioan Stoiciu (România) - Marele Premiu al Festivalului Internaţional Primăvara Europeană a Poeţilor, ediţia a V-a şi Trofeul, o lucrare aparţinând sculpturului Valentin Vârtosu (Chişinău).

Printre laureaţii Marelui premiu al Festivalului Primăvara Europeană a Poeţilor s-au aflat: Florin Iaru (România) - ediţia din 2011, Ioan Es. Pop (România) - 2012, Linda Maria Baros (Franţa) - 2013 şi Attila F. Balazs (Slovacia) - 2014.

Nicolae SILADE

Poetul polonez Piotr Kasjas s-a născut la 3 iulie 1969, la Pabianice, lângă oraşul Łódź. A devenit animator al culturii şi artei poloneze, a participat la evenimente culturale internaţionale şi la festivaluri de poezie în Europa. Este unul dintre primii membri, charismatici, ai legendarului grup literar londonez „PoEzja Londyn” (Poezia Londra).

Creaţiile sale au fost traduse în limbile: engleză, germană, rusă, belorusă, iacută, iar începând din 2014 şi în limba română şi cuprind peste 100 de lucrări, prezentate la radio, publicate în presă, în reviste literare, în culegeri de poezie, ca şi în câteva almanahuri şi antologii de poezie poloneză, editate în Polonia şi în străinătate. Este co-fondator şi preşedinte al organizaţiei emigraţiei poloneze “Głos Polskiej Kultury” (Vocea Culturii Poloneze). Este şi organizator al unor spectacole şi evenimente culturale de promovare a culturii poloneze în Europa. Este membru al direcţiunii „Casei polone” din Birmingham şi al asociaţiei „English Pen” din Londra. A primit distincţia „Pana de aur”, la Bruxelles, în 2013, iar în anii următori i-au fost traduse şi au apărut: în limba engleză „Collected Poems” (Londra, 2014) şi în limba germană „Irrwege des Herzens” (Bonn, 2015). Înainte de acestea a publicat, în limba polonă cărţile: „Gdyby miłość nie istniała”(2012), (Dacă iubirea n-ar fi existat), „Miłość i tożsamość” (2013), (Iubire şi identitate), „Bezdroża uczuć” (2014)(Fundătura simţămintelor).

traduceri

Piotr Kasjas

Pe fundătura simţămintelor noaptea acoperă trupurile împletite de pasiune, care naşte un strigăt – simbol al pierderii nevinovăţiei.

Se trezesc sete şi foame adormite până atunci, construind o arcadă de parfum dulce din iubire, care aţâţă nările umede şi oţeleşte acut inima.

Timpul s-a izbit de apropierea noastră şi s-a oprit pe moment, mişcat de atâta frumos.

Ne-a prins de palme şi ne trage prin această fundătură cu pasul său iute, neîndurător.

Îţi mulţumesc

Închinată mamei mele

Îţi mulţumesc Ţie, mamă pentru somnul copilului liniştit, chiar şi pentru lacrimi, Îţi mulţumesc Ţie pentru această lume frumoasă – darul tău preţios, cu toate lipsurile sale.

Pentru clipele comune din viaţă chiar şi pentru cele care nu vor mai fi. Îţi mulţumesc Ţie, mamă.

Printre gânduri împrăştiate

Un anume om a fost silit la lupta cu greutăţile limbii străine. Şi, prin veşnica rivalizare a simţămintelor, s-a legat cu paradoxurile neştiutei culturi, unde culoarea neagră se îmbină cu albul.

Voia să fie expresia valoroasă la simţul fericirii, în această lume contradictorie, dar l-a înşelat iluzia.

Purtat de propria mândrie, care nu-i permite să revină pe meleagurile natale, păstrează în inimă un ghem de frici şi speranţe. Şi trăieşte printre homeless – pe cheltuială publică în îngrăditurile propriilor visări, pline de cărări care nu duc nicăieri.

Cu noi începe veşnicia 2. Etapele visului uman Visul. Ca o mare fără de margini, pe care pluteşte aparentă şi bună satisfacţia.

Această stare de condensare de impresii din ziua trecută devine un gen de existenţă în altă dimensiune temporală.

A timpului care pictează chipurile mişcătoare ale vieţii – neînţelese şi schimbătoare, prin straturile de vopsea adăugate rânduit.

Undeva, pe depărtata linie a orizontului, ascult scâncetul căţelului şi simt miros de sânge din carnea proaspăt despicată – semne de execuţie.

Văd o casă cu ferestrele fără sticlă şi fiinţe mărunte boltăind pe podele, din cele ieşite din pereţii murdari. în colţurile acestora se ascunde bătrâneţea învelită în păienjeniş, ale cărui şoapte povestesc despre rame goale atârnate. Şi despre acest ceas ce ticăie zgomotos cu acele sale îndoite ciudat, şi ne arată timpul întoarcerii spre lumea denumită realitate.

Amintirea

Căutând în cap raţiunea, ne coasem în colţul propriei dureri şi ne lingem rănile făcute de marginile ascuţite ale vieţii.

Sfâşiem tinereţea vizionând vechile fotografii şi medităm deasupra acestor bucăţi de hârtie în alb-negru, care readuc, acuitatea în gândurile încleiate în cap.

Diptic despre vis 1. Fazele visului Se umflă de dulceaţă imaginaţia înfrumuseţată dacă gândurile nenumite în minte plutesc cu chipurile trupului tău şi ca o turmă greu de numărat de mieluşele-sărutări, care, fără ruşine, acoperă pulpele tale.

Greu de găsit cuvântul frumos corespunzător să descrie armonia ecourilor vieţii, aspirate delicat de tăcerea temătoare, care se lipeşte de mine cu căldura sa nevăzută.

Pe netezimea oceanului de simţăminte, prin şoapte se aşează grija zilei cenuşii şi speranţa, fără de care lumea ar fi mai tristă.

Mi se pare că ceea ce simt este doar o Fata Morgana sau un alt fenomen fără nume, care poartă trupul meu în zădărnicie.

Noaptea bate cu ploaia în parapete, se face întuneric, tot mai întuneric, cad libere pleoapele uşor ridicate. Şi simt cum goliciunea mea suge umezeala din atingerea mătăsoasă a cearşafului, iar mintea se deşiră în bucăţele, mărunţele, din care se naşte visul.

Păsările întoarse la cuiburi coboară tot mai jos şi trezesc cu ţipetele lor oraşul cufundat în letargie, care, cu ţurţurii moi, alungă resturile somnului de iarnă.

Sub crucea vieţii

Printre gânduri împrăştiate în întunecime, printre tăceri şi şoapte, răsare un strop de strigăt care strânge gâtlejul.

Înălţăm spre Domnul palmele împreunate şi cu rugăciunea pe buze aşteptăm somnul - noua încercare de a prinde ziua de mâine.

Soarele încălzeşte tot mai puternic, pictând pe geamuri desene orientale aduse cu mâna de domnul din ţinutul gerului.

Iar la noi iubirea dă în floare în capete, ne leagă cu o strângere de mână şi ne abureşte cu parfumul său molipsitor.

Fundătura simţămintelor Pe fundătura simţămintelor s-au împrăştiat cuvintele noastre, gândurile au devenit dorinţă, iar iubirea respiră libertate şi creşte în putere, precum un izvor captat.

actualitatea literară 13

Se disting chipurile muiate de ploaia anilor trecuţi, ascultăm cuvintele pe care le-a asurzit timpul şi simţim mirosul acelor clipe - printre florile copacilor albiţi, ca şi acea sevă de Calcea calului - din livezi şi verdeaţa largă a luncilor.

În labirint Rătăcit în labirintul chestiunilor omeneşti, îmi pierd viaţa pe încetul.

Ocolesc pe aşteptători şi pe cei veşnic preocupaţi – oamenii fără chip, nesimţitori la sentimente.

Noaptea îmi răpeşte ziua şi o presează în întuneric, salutată de ceaţa îndoielilor.

Recunosc mai mereu acele locuri, dar tot mai mult mă strânge în chingi despărţirea – lipsa fenomenelor cunoscute mie, lucrurile şi limba maternă.

Chipul unei clipe În ceasul unei tristeţi bruşte, mă întorc la acele zile – când eu, când tu – aşa de incompleţi, încă nu eram NOI. Cu penelul ideatic al imaginaţiei pictez chipul clipei noastre comune – a lumii intime de gânduri nebune, unde buzele flămânde de iubire rătăcesc oarbe pe trupul tău gol. Şoptind total şi pe încetul, chem toate cuvintele împrăştiate şi aşez din ele strofe de poezie dulce, care prin iubire exprimă înţelepciunea.

Muşchiul tensionat al limbii tinde în jos pe cărarea umedă, printre Piepţii rotunzi spre locul ştiut în sine, pe care eu, dragă cititorule (ascultătorule) îl ascund sub taina moralităţii.

Prezentare şi traducere de Alexandru G. Şerban

Multe se petrec în viaţa noastră, multe s-au trecut deja: pierdem sănătatea, ne lasă iubirea, pleacă cei apropiaţi nouă salutând lumea cu un ultim oftat.

Un singur lucru rămâne veşnic – amintirea.

Am sosit din Răsărit Am sosit din Răsărit.

Am coborât pe scara sărată şi am locuit pe insula pe care orizontul atinge apele, iar Soarele stă arestat de norii deşi ai veşnicelor ploi A durat ceva timp până am scos prima vorbă o vorbă locală. Şi înainte ca partea opusă a vieţii să devină drumul pe care aveam să păşesc.

Nu cobor des pe bătrânul continent, iar dacă o fac, e pentru ca să simt uşurinţa. Şi nu iau cu mine tristeţea. O ascund în cărţi şi o apăs cu greutatea poeziilor mele.

Primăvara Iarna se scurge în torente de pe munţi purtată de valurile ondulate ale primăverii, pluteşte în depărtare, cu bucăţi de sloiuri

Hildegard Klepper-Paar

nr. 47 n aprilie-mai 2015

răspunse pescarului. Dând crezare celor auzite, a ales, în cele din urmă, să tacă.

Apoi, el îşi roti privi­rea, oprindu-se asupra arborilor ce-i ţineau de răcoare pescarului.

Ace­sta, văzând că Dominic se uită în direcţia sa, îi spuse din nou: – Nu pare să fie pomul roditor, ca să-i ceri stăpânului un fruct. În marginea insulei unde se afla, Dominic îşi şterse fruntea de sudoa­re şi respiră îngreunat.

– Uf, că mare căldură se făcu! oftă el şi nu observă cum, ieşit din apă, un şarpe sencolăci pe o trestie, zburătăcindu-i chipul de femeie desple­tită. Sucindu-se într-o parte şi-n alta, Dominic tresări când văzu dihania neagră încolăcită pe trestie. Considerând că-i un semn, deoarece nu-i răspunse pescarului, se gândi, totuşi, să-i spună ceva.

– Auzi, omule! Din cauza costurilor prea mari la reparaţia şi reabilitarea casei ce-o deţin aici, o voi abandona.

La fel procedez şi cu livada de piersici.

– Nu-i bai! spuse cu o voce joasă pescarul, probabil să nu sperie peştii. Vine altul şi face ordine şi, după ce face, transmite câte-o pildă urma­şilor. Adică, de fiecare dată, lasă o învăţătură de minte. Depinde cât o ai de încăpătoare ca să accepţi învăţătura sau s-o faci pe niznai.

– Da’ bine ne înţeleserăm pe ziua de azi! strigă Dominic, probabil să-i sperie pescarului peştii, apoi, întorcându-i spatele, dispăru în arboretul din insulă. Însă nu făcu prea mulţi paşi, deoarece îi apăru malul celălalt al insulei, malul de dincolo, şi se opri. Dominic avea în faţa ochilor acelaşi peisaj, dar într-un colorit aparte. Razele soarelui (înţelese drept sursă unică de căldură din univers ori un spor de lumină la concurenţă cu alte surse luminoase din acelaşi univers) intră diferit în relaţie cu elemente ale naturii terestre.

Privite aceste raze în cursul de ape de la Mogoşoaia, din unghiuri felurite sau pe o direcţie anume, ele apar la vedere cu dibăcia lor specifică: usucă mâlul de pe mal şi conservă strat nutritiv celor de trebuinţă vieţuirii; dau lumină salciei despletite peste ape; înverzesc trestia şi îngălbenesc trestia ca într-un început şi sfârşit de partidă; conferă strălucire valurilor şi dirijează lucrativul şi contemplativul din om. Din acest spectacol de ritmuri şi strategii, vizând senzaţia, percepţia şi intelectul, omul primeşte acceptul că se trăieşte între da şi nu, între adevăr şi minciu­nă, între bine şi rău, între frumos şi urât, deci între contrarii. Şede­rea pe terenul contemplaţiei nu exclude apariţia întrebării: Oare cum ar fi trăirea dincolo de contrarii? Un prim răspuns, care ar necesita izbăvirea întrebării de nepătrunsul ce o înconjoară, ne trimite la creaţia lu­mească a omului dovedită, prin produsele ei, tot mai nocivă şi ucigătoare. Pe de o parte există profitul, iar pe de alta se iscă paguba. Învăţând să privim razele soarelui revărsate peste valuri şi să ascultăm sunetul va­lurilor, începem să vedem şi să auzim ceea ce este dincolo de aparenţe. Mergând tot aşa, se constată că, în ciuda unor iluzionări trecătoare ale vieţii, trăirea între contrarii se adânceşte.

Printre perechile antinomice se păstrează în mister un haos originar şi o ordine origina­ră care se vor relua. „Va trebui, în cele din urmă, să mă decid de partea cui voi fi”, îşi zise Dominic şi tresări la auzul unei voci de femeie.

– Auzi, bre! Când treci apele şi vii aici pe pajişte, adu-mi şi mie câ­teva crenguţe de salcie. Vin Floriile şi vreau să am ceva verde în casă!

Nicolae Havriliu: Interval de timp la Mogoşoaia

*** Alteori, venind la Mogoşoaia într-o zi de primăvară, trecută mult de echinocţiul ei, Dominic îşi propuse să se strecoare neobservat într-o insulă din apele Mogoşoaiei, aflată nu prea departe de Palatul Domnesc. Intrarea în insula cu vegetaţie felurită şi faună specifică, păsări şi târâtoare, străbătu­tă de prima dată, făcea din el un temerar călător. Deşi trăia misterul cu frică şi încântare, ştia că la capăt va întâlni barca salvatoare şi va dobândi o nouă simţire ce-l va elibera de greul apăsător. Şi cu cât înainta în cuprinsul insulei, Dominic vedea pe marginea ei trestii cu chip de femei despletite ce se aplecau peste ape.

De printre ele se ivi un flăcău al locului, bălăcindu-se spontan şi necondiţionat în mişcări de apropiere de insulă sau de înaintare în largul apelor. Ajuns la mar­ ginea insulei, Dominic privi în lungul fâşiei de valuri ce se reuneau în urma flăcăului înotând. „Oricât s-ar iluziona ochiul, căutând depărtarea pe-ntinderea unui lac, gândi Dominic, răsplată pentru cutezanţa sa va fi oprirea pe malul celălalt.” Într-adevăr, de pe malul celeilalte insule, un pescar, ascuns la umbra unui ar­bore arătos, supărat că flăcăul îi speriase peştii, zărindu-l pe Dominic, îi spuse: – Nu te mai canoni, bre, să-l înţelegi! N-ai pentru ce! În loc să lase totul baltă că, uite! de dimineaţă numai prostii a zis, certânduse cu mă-sa, flăcăul a preferat să intre cu totul în baltă. Cică să se răcorea­scă, dar mie mi-a gonit peştii. Aşa-i când n-ai minte! De unde s-o iei? Că mintea-i scumpă azi!

Dominic, deşi vorbăreţ din fire, nu-i

nr. 47 n aprilie-mai 2015

Mircea Cărtărescu este câştigătorul Premiului de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană pe 2015 Foto: Laura Maxim

Sosit la Mogoşoaia într-o Duminică, zi a solstiţiului de iarnă, Domi­nic, prin obiceiul său, contemplând apele din preajma Palatului Domnesc, îşi propuse să intre în raza de lumină a Soarelui ce luneca pe luciul apei. La un moment dat, el privi şi Cerul, dorind să urmărească deplasarea norilor. Mişcarea lor, pe moment, era încetinită şi uniformă. Când, de undeva de din­colo de pădure, pe direcţia Buciumeni – Buftea, începură să se-nalţe nori albi ceşi schimbau fără oprire înfăţişarea. Lipsa denumirii acestui fe­nomen i-a creat lui Dominic frică, deşi, la început, ochiul său privea cu încântare peisajul în alb ce creştea de la sol şi intra în albastrul cerului. Şi oricâtă frică ar fi acumulat, privind fenomenul, el simţea că stabilitatea nu-l părăseşte. „Ceea ce creează stabilitate în Om, îşi spuse Dominic, este un ceva ce vine din esenţa universului şi un ceva ce se face, fiind trecător, dar necesar, pe timpul fiinţării lui. Teolo­gii glăsuiesc despre acel ceva că vine din Christos.” Şi cum gândul său fugi şi la eroii tragediei antice, el îşi spuse imediat: „Dar acest ceva esenţial pentru existenţă s-a manifestat şi înainte de venirea lui Christos.” Om cu frica de Dumnezeu, Dominic se gândi că-n mintea sa se produse o erezie şi, cum nu ştia cu adevărat ce se produse, intră în panică. Pentru a tempera imprecisul din sinea sa, Dominic simţi nevoia dialogului.

Prin schimbul de vorbe cu unul dintre gar­ dienii din curtea Palatului Domnesc, el dobândi siguranţă şi-i surâse mulţumitor preopinentului său. În schimb, la vederea priveliştii de pe cer, gardianul intrase într-o stare de agitaţie şi se retrase în ghereta sa oarecum nervos. Apoi dădu un telefon. Din pruden­ţă, ca să nu-i provoace gardianului o anumită atitudine, era în exerciţiul funcţiunii, Dominic plecă din faţa gheretei şi-şi văzu de plimbarea sa pe aleile din grădina Palatului Domnesc.

observator

Una dintre cele mai prestigioase distincţii literare europene, Österreichischer Staatspreis für Europäische Literatur, în valoare de 25 000 de euro, îi este acordată lui Mircea Cărtărescu pentru întreaga operă literară, care se bucură de o importantă recunoaştere internaţională. După Eugène Ionesco, câştigătorul din 1970, Mircea Cărtărescu este primul autor român distins cu acest premiu literar de mare tradiţie, decernat din 1965. Printre laureaţii din anii trecuţi ai premiului se numără scriitori ca W. H. Auden, Harold Pinter, Vaclav Havel, Italo Calvino, Doris Lessing, Milan Kundera, Salman Rushdie, Umberto Eco, Patrick Modiano, Javier Marias, John Banville etc. Ceremonia de decernare va avea loc pe 27 iulie 2015, la Salzburg, în deschiderea Festivalului Mozart.

Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

Din culisele formulei „Lumea ca teatru“

Viaţa ca o adiere sau Măştile prin care se respiră

Când civilizaţia nu ia măsuri de prevedere spre a stopa contrariul ei ce poate veni din orice direcţie, va fi îngenunchiată de barbarie. În­ceputul de secol XXI a dovedit că asemenea fapte sunt posibile. Predispu­ să spre reviriment în ton cu noile centre de putere şi de „gândire“ din veac, civilizaţia, dintr-un anume confort la care nu poate renunţa, tră­ieşte nostalgic vremea de mare înflorire. Numai barbarii petrec şi râd, exersându-şi zelul ca o formă de acţiune. În felul lor se văd fericiţi. Sunt preocupaţi de modul cum să anexeze noi privilegii şi să pună mâna pe bogă­ţiile ce nu le aparţin.

La nivelul omului simplu, prefacerile din timp îşi urmează drumul astfel: omul comun, al intereselor imediate, vede cum se fac lucrurile din jur şi, pentru că-i plac, tânjeşte după ele. Ca să intre în posesia lor sau pe traseul facerii lor, vrea să fie priceput, adică deştept. Dar din lipsă de glagorie, el trece prin faza de viclenie şi, simţind că-i merg învârtelile, rămâne acolo, asemănând „victoria” sa cu deşteptăciunea.

Determinantele timpului, prin alcătuirea lor potrivnică omului, aruncă în vreme fiinţa vrăjmaşă şi schimonosită a dezordinii.

Atunci puterea omului leneveşte în desfătări frivole şi, în loc să-nalţe chipul robusteţii consolidând viaţa, înlesneşte forţele răului să se adune şi să preia cârma strivind pe mai departe firavele aşezări ale vie­ţii şi ale firii. Răspândind ură şi necredinţă, forţele răului aşează, ca o arcă iluzorie peste lume, strălucirea nestingherită a formelor în dau­ na conţinutului blocat în adâncuri. Se ajunge în situaţia când vieţuirea înseamnă să faci numai afaceri. Şi atunci, ceea ce animă existenţa sunt desigur banii. Răsturnânduse percepţiile şi „valorile“ obţinute, e lesne de înţeles că josnicul va naşte candidul.

Cinstea pentru om devenise în timp un lucru fără importanţă, adică neaducător de venituri şi, drept urmare, fusese izgonită de acesta din pro­pria casă. Rămasă singură şi fără trebuinţă, cinstea îşi va căuta o altă casă spre a fi găzduită şi spre a-şi găsi întrebuinţarea. Din curiozitate, căci până atunci nu cunoscuse aşa ceva, ea se va oferi diavolului s-o pri­mească în casa sa.

Oferta a fost acceptată, iar, după un timp de convieţuire, cei doi au ajuns la o relaţie prin care se omologa o situaţie demnă de „Guinness Book“: nu cinstea modelase

diavolul, ci diavolul şi-o asuma­se în folosul propriu, fenomenul fiind perceput drept cinste diavolească. Semnalul particular al acestei noi cinste era rânjetul amabil şi ademeni­tor al răului. Omul golit de suflet este ocolit de virtute şi, prin urmare, nici raţiunea nu-l încearcă, deoarece n-are cine s-o trezească. Când haosul ia lumea în primire, nu ordinea avansată de Mai Marii Zilei poate stăvili ceva, ci ordinea „individualităţilor supuse“ (Constantin Noica, Povestiri despre om, Bucureşti, Cartea Românească, 1980, p. 88), în felul ordinului cavalerilor de altădată, adică a funcţionarului de curte, umil şi conştiincios, apropiat rănilor sângerânde ale imediatului, ce acţionează cu regulă şi cu iubire. A nu se fugi de regulă, deoarece regula este un principiu al libertăţii absolute. Cât despre iubire, se cuvine o precizare... Când iubirea pentru cineva sau ceva nu se ridică la nivelul spiritului, ea se răsfaţă în mulţime ca o forţă ce perverteşte până la mutilare şi somn.

Adeseori, la noi, se spune că majoritatea decide. „Cum?! Dar dacă adevărul nu e de partea ei?“, se auzi o voce. „Sunt mulţi şi n-au cum să greşească“, veni altcineva în diversificare de păreri. Iată că a sosit momentul când şi mulţimile, oricât de compacte ar fi, pot fi aduse la bara ju­ decăţii! Să fie o desprindere de mentalitatea materialistă semănată în anii comunismului şi cultivată insistent postdecembrist? Şi când mă gândesc (după cum se vorbeşte) că după travaliul de astăzi, România*) va urma un proces de purificare şi, deci, de renaştere a ei, mă umplu de bucurie că previziunea lui Eminescu este realizabilă: „Dulce Românie... mare viitor!“ Notă: *) Auzeam pe cineva, de peste mări şi ţări, venit, de Florii, să se roage la mănăsti­rile noastre, care spunea: „Clopotele de la mănăstirile româneşti comunică nu numai prin sonorităţi, ci şi prin cuvinte: Nimic din ce-i ales nu trece neobservat, după cum nimic din ce a fost ales nu scapă de atenţie“. Iar când ne-am conversat şi ne-am auzit, deoarece ne exprimam în limbi diferi­te, mi-am zis: Dacă oamenii se separă între ei prin limbile felurite pe care le vorbesc, se apropie între ei prin Spirit care, unul şi acelaşi, este aducător de Pace şi Înţelegere.

„Privitor ca la teatru/ Tu în lume să tenchipui” şi înţelege, din a ei „artă”, că, „Lumea-i veselă şi tristă”, grăieşte Eminescu de dincolo de mode şi de timp.

nr. 47 n aprilie-mai 2015

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

remarcă necesitatea imperioasă a continuării în „viitor a istoriografiei, geografiei, literaturii otomane”. Cristina Feneşan, la îndemnurile „repetate şi stăruitoare ale lui Costin Feneşan” realizează o „carte-model, fundamentală pentru interferenţele dintre Orient şi Occident”.

O apariţie editorială-eveniment, am adăuga şi noi la cele spuse anterior.

Adrian Dinu Rachieru, Cercul doclinian, Ed. Marineasa, 2015

Este (credem) a treia încercare - şi reuşită monografică despre poetul reşiţean, despre care am spus întotdeauna că ştie să-şi managerieze cu brio opera. (E drept că alţii nici nu prea au ce manageria!) Despre Octavian Doclin

şi poezia sa s-au exprimat mai toţi criticii importanţi de poezie, A.D.R. numărându-se printre exegeţii importanţi ai operei docliniene. În Cercul doclinian se înscrie o bună parte din lumea literară – iar dacă vorbim de cartea profesorului timişorean, ea cuprinde: un În loc de argument („Un poet din Banat”), I. „Anii de ucenicie” (amintiri „mitologice”), II. În „Oraşul cu poeţi”, III. „Minciuna” docliniană: de la poemul scurt la „poemul tăcerii”, IV. „Pacientul lui Dumnezeu” şi „viaţa în poem”, V. Octavian Doclin şi proiectul „Reflex”, VI. Cercul doclinian. Iar la sfârşitul cărţii descoperim o completă fişă bio-bibliografică.

Anton Georgescu, Adunate din greşeală, Răfueli sentimentale, Editura Banatul Montan, Reşiţa, 2014

Cartea pe care o am în faţă este un recurs pentru memorie, al unui „autor de ocazie”, cum însuşi se cataloghează: „Piatra, apa, codrul şi văzduhul au, pare-se, memoria lor… Pe lângă memoria conştientului şi subconştientului colectiv, mai este şi memoria locului, care dă o componentă uimitoare, aproape neverosimilă, a meleagurilor pe care (le) trăim”, spune autorul în (auto)prezentarea de pe coperta a patra.

Cele patru capitole, care grăiesc de la sine în economia cărţii, sunt următoarele: Rezonanţe interioare, Memoria locului, Îngrijorări optimiste şi Note de lectură.

Cristina Feneşan, Vilayetul Timişoara (1552 – 1716), Ed. Ariergarda, 2014

Apărută sub egida Academeiei Române - Institutul de Studii Sud-Est Europene, în Seria Patrimoniu a noii edituri timişorene (serie îngrijită de Viorel Marineasa), cartea Cristinei Feneşan este cu adevărat monumentală şi poate fi socotită, ea însăşi, obiect de patrimoniu. În primul capitol ne familiarizăm cu Metode(le) de ocupaţie otomană, cap. II cuprinde Integrarea administrativ-instituţională în Imperiul Otoman (vilayetul şi ocârmuitorii lui, districte şi instituţii româneşti, cap. III prezintă câteva aspecte referitoare la Aşezări omeneşti şi resurse naturale ale vilayetului Timişoara, iar cap. IV: Islam – credinţă şi cultură în vilayetul Timişoara (şcoli, lăcaşuri de cult etc.). Cartea mai are un Cuvânt înainte al autoarei, iar la sfârşit, secţiunea de Glosar, Ilustraţii, Hărţi.

(Se remarcă, mai cu seamă, ilustraţiile care au cunoscutul caracter de arabesc.) Lucrarea de faţă aduce „noutăţi fundamentale în cunoaşterea evoluţiei Banatului în perioada dominaţiei otomane” - scrie Acad. Ioan-Aurel Pop în prezentarea de pe coperta a patra, dar tot prezentatorul, în acord cu prefaţa,

Daniel Botgros, Jurnalismul simbiotic, Democraţia informaţiei sau dispariţia mesajului?, Ed.TIM, Reşiţa, 2014

Jurnalist în presa scrisă, dar şi în cea vorbită, corespondent de război, reşiţeanul D.B. este şi autorul a trei cărţi, de proză,

reportaj şi eseu. Este timpul când „frontiera subţire” - vorba autorului - dintre journalism şi alte domenii de activitate intelectuală devine tot mai fragilă. „În aceste războaie „asimetrice” am întâlnit mulţi camarazi: profesionişti pasionaţi, aventurieri, bloggeri, turişti de război, tineri freelanceri. Britanici, americani, spanioli sau italieni”, spune Mario Balint în cuvântul preliminar intitulat Meseria mea e războiul. Cartea cuprinde următoarele cinci capitole: De la scrisori către redacţii la comentariul online, Citizen journalism/ Jurnalism cetăţenesc, Redacţiile new media şi jurnaliştii din blogosferă, Noi suporturi - o nouă abordare a relaţiei journalist privitor/ ascultător/cititor şi Viitorul în journalism - previziuni şi concepte. Iar la sfârşitul cărţii, o Bibliografie.

Stejărel Ionescu, Rătăciri în timp, Tipo Moldova, Iaşi, 2014

Colecţia se cheamă Opera Omnia, Poezie contemporană (proiect susţinut de Univresitatea „Petre Andrei” din Iaşi) iar antologia lui Stejărel cuprinde selecţii din volumele: Trandafirii de rouă (2000), Tăcere şi singurătate (2002), Somnul îngerului (2008), Lacrima - un nume sfânt (2008), Daţi-mi pace (2009), cu Dumnezeu prin hergheliile de cai (2010). Referinţele critice sunt semnate de: Petrişor Ciorobea, Mihai Leonte, Cezarina Adamescu. Stejărel Ionescu este un poet deplin format, un veritabil candidat la USR: „femeia, o pasăre în noapte/ deşert fără apă/ copac cu crengi uscate/ o scoică fără pleoapă…”(e doar femeia); „tata m-a luat aseară/ de mână/ şi m-a purtat/ prin ochi de fântână/ m-a dus/ prin tranşee de sapă…” (cu tata prin hergheliile de cai).

Carmelia Leonte, Văzătorul, Eikon, Cluj Napoca, 2014

Poetă şi prozatoare, Carmelia Leonte apare pe piaţa românească de carte cu o apariţie „surprinzătoare şi importantă în proza românească de azi” – cum declară Ioan Holban pe coperta a patra. Văzătorul este (Emanuela Ilie): „o carte sfâşietor de tristă pe alocuri, despre stranietatea şi puritatea adevăratei frumuseţi”. Sunt evocate, ca antecedente premonitorii pentru această mostră de ficţional pur versurile din cărţile de poezie ale autoarei: Melancolia pietrei, Graţia viespilor, Procesiunea de păpuşi sau Fiul sunetului. Avem în faţă o carte interesantă, care conţine suficientă problematică existenţială, ca să facă din ea o lectură interesantă şi instructivă. Dar cartea Carmeliei Leonte se pretează la o tratare aparte, detaliată.

Mihai Merticaru, Flăcări de piatră, Ed. Inspirescu, Satu-Mare, 2015

Ioan Cârja, CONTUR, nuvele, California 2014

Apărută în Colecţia „Poeţii secolului XXI” (îngrijită de Liliana şi George Terziu), cea de-a 15-a carte de poeme a nemţeanului (pietrean) M.M. este prefaţată de autor şi cuprinde două cicluri de poeme: Flacăra din piatră şi Univers multicolor. În acest volum, poetul se dovedeşte un bun versificator, dar ne întoarcem cu gândul (şi fapta…) la antologia de autor de la Tipo Moldova, în care descoperim un poet interesant şi apreciat de critica literară. Flăcări de piatră dovedeşte că Mihai Merticaru stăpâneşte bine prozodia: „Ne-am întâlnit într-un decor mirific/ Vrăjiţi de miresme, cântece şi

Aşteptat de mult, acest volum de nuvele şi povestiri (proză scurtă) cu care ne tot ameninţa prietenul californian - de la San Leandro, lângă Oraşul Sfântului Francisc – am putut constata că este conform aşteptărilor. Găsim în conţinut trei nuvele: Fereastra lugojană, Căţelul Preşedintelui şi Mary de la Năsăud - care constituie şi nucleul cărţii. După cum ne aşteptam, avem de-a face cu o povestire horror, Mary, năsăudeanca cu nume americănesc, pe unde – prin State - se mai şi rătăceşte) fiind o vampiriţă cu ”antecedente” în folclorul românesc plin de copii năzdrăvani şi de

flori,/ Cum nu găseşti în viaţă de multe ori/ Şi vreau momentu-acela să-l glorific”.

feţi-logofeţi... Din satul ardelenesc în care s-a născut, ca fiică „extraterestră” (esteră) a clopotarului satului, Mary ajunge în Năsăud, la o mătuşă vrăjitoare - şi autoare a acestui „copil-minune”. Face tot felul de giumbuşlucuri, fură (efectiv) mintea bărbaţilor întâlniţi în cale, mai ales a soldaţilor sovietici încartiruiţi în garnizoană, dar şi a noilor potentaţi comunişti. Cum este de aşteptat, Mary îşi pune puterile sale paranormale la dispoziţia noilor organe de ordine, Miliţia, se şi căsătoreşte cu un politruc, pe care îl termină în timp record cu ajutorul alcoolului. În cele din urmă ajunge în SUA, în Phoenix, capitala statului Arizona, unde este angajată îngrijitoare la bătrâni. Face şi acolo tot felul de scamatorii (transformă casa-cămin într-un sediu malefic), astfel încât vecinii fac reclamaţie la şerif, iar Mary a noastră, deşi poartă nume „neaoş” americănesc, e nevoită să se întoarcă în Românica.

Liliana Maria Gomboşiu, Valeria dr. Pintea, (Un roman familial), Marineasa, 2013

O carte interesantă, scrisă de un neprofesionist (autoarea e ingineră), a cărei acţiune se leagă de Lugojul nostru de la începutul secolului trecut, când trecea drept capitală culturală a Banatului. Este vorba de o familie, ba chiar de mai multe - este prezentat arborele genealogic al tuturor ramurilor şi încrengăturilor acestei familii. Valeria este bunica autoarei (dar înainte de ea a fost Buna, şi mai bună decât bunica…, un personaj fabulos. Un alt personaj interesant, prieten de familie nelipsit la toate sărbătorile şi împrejurările desebite este Coriolan Peştean, inginer inventator care bate toate drumurile capitalelor europene, fiind şi coleg de cameră la Paris cu Aurel Vlaicu). Încântă în aceast roman familial evocarea atmosferei Lugojului interbelic, şi chiar din preajma Primului Război Mondial, a familiilor bune ale oraşului: Ioan Popovici Bănăţeanu, Brediceanu, Dobrin. Dar drumurile vieţii poartă această familie mare şi la Timişoara, Bucureşti, Săvârşin – înapoi la Timişoara…

Pretutindeni însă rămâne nostalgia oraşului de pe Timiş, cu corul Ion Vidu, Teatrul Municipal, participarea lugojenilor la Adunarea Unională de la Alba Iulia. O carte de citit şi de avut în bibliotecă (îndemn către concetăţeni…).

Valentin Irimia, Chemarea nedesluşitului, Karta-Graphic, 2014

Avându-l ca redactor de carte pe cunoscutul poet ploieştean Ioan VintilăFintiş, cu o prefaţă de Florin Costinescu (şi o postfaţă de Lucian Gruia), cartea de debut a lui Valentin Irimia beneficiază de girul a doi scriitori importanţi: Alex Ştefănescu şi Lucian Avramescu. Este şi frumos ilustrată de Tiberiu Irimia. Criticul şi istoricul A.Ş. vede în debutantul de la Ploieşti un autor experimentat care scrie o poezie declamabilă. „Creaţiile lui sunt străbătute de un lirism autentic unde imaginativul se degrevează de orice încorsetare”. De aproape 150 de pagini, volumul lui V.I. este împărţit în patru „cărţi”: Haotiada, Alintul tenebrelor, Cântece de taină, Elegii şoptite.

Aplecându-ne noi înşine asupra cărţii, îi dăm dreptate lui A.Ş. în privinţa rezonanţelor păunesciene: „Cu pârgul lumii fulgerând prin oase/ Să-mpingem straja nopţii spre amiază/ Eu, întuneric ce te luminează/ Tu chipul frumuseţii credincioase.”

Restituiri bănăţene, volumul II, Editura Eurostampa - Timişora 2014

Mai mult decât lăudabilă ideea unui colectiv de istorici de la Societatea de Ştiinţe Istorice din România, Filiala Lugoj, condus de prof. dr. Dumitru Tomoni, de a aduna într-o revistă, aşa cum o numesc cei care se ocupă de destinul ei, diferite referate, studii, articole, comunicări ştiinţifice prezentate sau susţinute cu diferite prilejuri (fără riscul de a greşi, eu o numesc tratat de istorie, sau dacă vreţi, crestomaţie). Încă de la apariţia primului volum, care s-a produs în anul 2013, “revista” s-a bucurat de un succes deosebit, fiind apreciată de către Societatea de Ştiinţe Istorice din România care i-a acordat Premiul “Aurelian Iordănescu”.

Continuând munca pe aceeaşi linie, harnicul colectiv a făcut posibilă şi apariţia celui de al doilea volum de Restituiri bănăţene, Editura Eurostampa, Timişoara 2014. Ca un semn al recunoaşterii volorii revistei, numărul colaboratorilor de elită care şi-au manifestat dorinţa de a scrie în ea a crescut simţitor. Subiectele abordate sunt diverse şi au ca numitor comun istoria Banatului, care, pe ici, pe colo, mai prezintă nişte lacune, rod al unei marginalizări nedrepte ale acestei regiuni. În acest cel de al doilea volum, coordonat de istoricii Dumitru Tomoni şi Horaţiu Suciu, întâlnim studii şi articole semnate, printre alţii, de: Sofronie Mureşan, Horaţiu Suciu, Ioan Cipu, Răzvan Ioan Pinca, Şipoş Ibolya, Dumitru Suciu, Ioan Povian, Daniel Lucian Ianăş, Vasile Muntean, Dumitru Tomoni, George Naghi, Gabriela Hajdu, Oana Roxana Ivan, Duşan Baiski, Medina Săvulescu, Silviu Mureşan, Monica Suciu. (Mircea ANGHEL)

16 actualitatea literară

meridiane

n Prima ediţie integrală a operei poetice a lui Paul Celan

Aldo Luis Novelli s-a născut la Neuquén, Argentina. Poet, narator, eseist, cochetează din când în când cu critica literară şi organizează ateliere literare. Parte din scrierile sale sunt traduse în engleză, română, portugheză, italiană şi catalană, iar cartea sa „Agonicii sfârşitului de lume” a fost editată în alfabetul Braille. De asemenea, figurează în numeroase antologii poetice. A participat ca invitat la numeroase festivaluri internaţionale şi a făcut parte din juriul mai multor concursuri literare din Argentina sau Spania. E corespondent al revistei ”Araucan” din Buenos Aires, al revistei ”Viespea” din Mar de Plata, ”HCL” din Bucureşti şi al spaţiului virtual”Peretele Cultural”. Cărţi publicate: ”Noaptea lehamitei”, Ed. Limón, Neuquén, 2003; ”16 poetici, plachetă, Ed. Limón, Neuquén, 2004: ”Agonicii sfârşitului de lume”, Ed. Luna, Buenos Aires, 2005, ”Deşert”, Ed. Plânsul lumii, Córdoba, 2oo7, ”Minimă lume”, fragment, din cartea omonimă cu o ediţie de 90 000 de exemplare şi distribuire în şcoli şi biblioteci din Neuquén, Ediţie a Ministerului Educaţiei Naţionale, 2008; ”Telespectatori stupizi”, Ed. Texte de Carton, Córdoba, 2009; ”Archibaldo, marele exhibiţionist”, Ed. Cartonerita Solar, Neuquén, 2009; ”Lumină şi umbră”, Ed. Homo Scriptum, Monterrey, Mexic şi Ed. Botto, Córdoba, Argentina; Vaporul ameţit, New York, SUA, 2011, ”Lumea minimă”, Ed Plânsul mutului, Córdoba, Argentina, 2012, etc.

charon i-am dat trei monede luntraşului ca să mă ducă de cealaltă parte a râului. era un bătrân sobru bombănitor avea riduri sumbre cadaverice pe chip. cât a durat drumul am vorbit despre întunecatele capcane ale apei şi despre imemorialele înşelăciuni ale oamenilor. mi-a povestit despre câţiva călători care aveau lumină proprie ”luminau noaptea ca luna de pe cer” îşi amintea vag numele unora: Socrate Hegel Niesztche Guevara Zapata Sandino Gandhi…

- Unul dintre acei călători - îmi zise s-a întors a treia zi călcând pe ape.

publică primul volum de versuri, intitulat Nisipul din urne, la Viena, în 1948; patru ani mai tîrziu apare Mac şi memorie, cartea care i-a adus recunoaşterea criticii, urmată, rînd pe rînd, de volumele ce l-au consacrat drept unul dintre cei mai importanţi poeţi germani ai secolului XX: Din prag în prag (1955), Gratii de vorbă (1959), Roza Nimănui (1963), Schimbare de suflu (1967) sau, postum, Ograda timpului (1976).

De asemenea, va traduce în germană din, printre alţii, Paul Valéry, Henri Michaux, René Char, Osip Mandelştam, precum şi prima carte franceză a lui Emil Cioran. Paul Celan primeşte în 1958 Premiul Literar al Oraşului Bremen, iar în 1960 i se decernează Premiul Georg Büchner. Bolnav, se sinucide în 1970.

n Imre Tóth: A fi evreu după Holocaust, Editura Humanitas

Cea mai bună armată din câte au existat vreodată, armata lui Hitler, a pierdut războiul. În schimb, Germania a repurtat o victorie incontestabilă asupra evreilor: a reuşit să-i scoată din Europa. În Holocaust, toate episoadele antisemitismului istoric s-au acumulat ca într-un vârf de lance, împlinind, prin „soluţia finală“, mersul negativ al spiritului european împotriva lui însuşi. Pentru Imre Tóth, hegelian prin formaţie, Holocaustul a fost o culminaţie a antisemitismului trăit ca dimensiune ontic-ontologică a spiritualităţii occidentale. Eliminându-i pe evrei, aceste „fosile vii“ ale Antichităţii, martori ai tranziţiei spre creştinism, mediatori între naţiuni, culturi şi lumi, ţesut conjunctiv al omenirii, Holocaustul nu a făcut decât să ateste împlinirea mişcării istorice negative şi autodistructive a Occidentului – în fapt, sinuciderea lui spirituală. „A fi evreu după Holocaust: un vierme se ridică din praf, din cenuşă. În faţa ochilor săi se înfăţişează un spectacol nou: după căderea cortinei peste o tragedie a cărei realitate ar fi fost de neconceput chiar şi pentru imaginaţia poetică a marilor autori greci, şi nu numai greci, privirea îi este captată de perspectiva noii ere care urmează, o eră a catharsisului declanşat în gândirea Occidentului tocmai de această tragedie universală care a fost şi va rămâne pentru eternitate evenimentul numit Shoah.“ (Imre TÓTH)

Aldo Luis Novelli

la jumătatea vadului o turbulenţă neaşteptată pe râu a rotit barca precum un vârtej. când s-a oprit bătrânul şi-a revenit mormăind şi a continuat să vâslească în tăcere. în acest timp tăiam coasta era aceeaşi de unde am pornit bâtrânul mi-a zis supărat: - dumneata poetastru nu erai gata încă nu mă face să-mi pierd vremea şi poţi să afli că obolul pe care mi l-ai plătit e al meu l-am câştigat pe bună dreptate.

în cartierul meu în cartierul meu există o casă albastră cu zece brazi şi o mică fermă ce răsună de veselie. există băieţi de plumb şi fete de cristal există un câine cu trei picioare şi pisici colorate care formează un curcubeu de noapte. în cartierul meu există un băiat zburător călătoreşte pe cer cu zmeul lui cosmic. există un bărbat care pleacă în zori şi se întoarce noaptea târziu şi o femeie ce plânge de singurătate.

în cartierul meu există poveşti îngrozitoare despre dispăruţi şi născociri cu apariţii fantasmagorice. există războinici învinşi şi copii ce visează în fiecare dimineaţă să cucerească lumea. în cartierul meu există iubire de bărbaţi neaşteptaţi şi femei disperate.

pură fizică şi chimică scriem pentru a umple golurile din memoria reptilă ce şerpuieşte în fiinţa noastră de acum 500.000.000 de ani. pentru a prinde lumina ce vine de la primogenitul timpului din big-bangul stelar în timp ce călătorim în carapacea unei broaşte ţestoase cu 300.000 kilometri pe secundă. scriem ca să descoperim omul invizibil ce umblă de la naştere cu noi şi necunoscutul ce trăieşte în sângele care ne curge prin vene. ca să facem o veche iubire imposibilă pe deplin posibilă. ca să cântăm cântecul infinitului într-un bar rău famat de la marginea oraşului. scriem ca să râdem de lume şi să plângem cu morţii noştri.

umblu pe chei printre oameni întunecaţi cu pelerine de ploaie sub lună şi lumina gălbuie a unui felinar de kerosen aruncă întrebări inefabile infinitului de o mie de forme în timp ce-şi pun carnea în cârlige şi bucăţi de îngeri căzuţi sau sirene mici şi strălucitoare uneori reuşesc să scoată din gâtlejurile marine stele iluzorii arpii vasilişti sau grifoni.

în cartierul meu există vrăbii obraznice ca prietenii mei de noapte şi un sturz-cântător ce suferă din dragoste ca prietenii mei în timpul zilei. nu lipsesc şobolanii din dărâmăturile timpului şi cameleonii aşteptând oportunităţi.

toţi se întorc o dată şi încă o dată după marele peşte.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Mulţumesc întunericului că mă lasă să văd lumea cu claritate.

Mulţumesc prietenilor care nu au venit niciodată.

Mulţumesc femeilor care m-au abandonat ca să înnebunesc singur.

Mulţumesc lunii ce vorbeşte cu mine când nimeni nu-mi vorbeşte.

Mulţumesc soarelui care niciodată nu e numai când ieşim în curte să ne târâm picioarele şi să facem spume la gură.

Mulţumesc căptuşelii pereţilor care are grijă de capul meu.

Mulţumesc infirmierului care îmi dă pastila albastră şi pe cea verde şi pe cea roşie şi blestemata asta de pastilă albă ca un glonte pe care nu o iau niciodată şi mi-o bag în fund.

Mulţumesc celuilalt infirmier care îmi aduce hârtie şi creion ca să îmi scriu poemele de nebunie şi să-i rezist morţii.

Mulţumesc maimuţelor care îmi aplică electroşocul când mă agit puţin ca să-mi ardă lent neuronii dar ei încă rezistă

numen

însă toţi se întorc noapte după noapte să întrebe cerul sau să discute cu poseidon despre alchimia sa personală raţiunea sa de a fi în afara vieţii cotidiene.

Mulţumiri din spitalul de psihiatrie lui J. Fijman şi A. Artaud in memorian

în cartierul meu există poezie până şi în gunoiul de pe stradă.

câte unul zice că ar fi prins un unicorn de apă sărată că are cornul lui pironit în peretele odăii sale.

până când moartea îi surprinde cercetând infinitatea în poziţie de rugăciune.

aşa că pot să ştie gorile bastarde: încă îmi scriu poezia murdară. Prezentare şi traducere de Elisabeta BOŢAN

Detlef-Torsten von Steinburg

Editura Polirom publică prima ediţie integrală a operei poetice semnate de Paul Celan, unul dintre spiritele care au marcat gîndirea poetică europeană a secolului XX. Opera poetică (I) – traducere inedită din limba germană de George State • cuvînt-înainte de Andrei Corbea – cuprinde volumele Nisipul din urne, Mac şi memorie, Din prag în prag, Gratii de vorbă şi Roza Nimănui. Paul Celan (Paul Antschel) s-a născut la Cernăuţi, în 1920, într-o familie de evrei vorbitori de limbă germană. Studiile universitare le începe la Tours, unde pleacă în 1938; revine în România înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.

După 22 iunie 1941 este mobilizat în detaşamentele de muncă obligatorie pentru bărbaţii evrei la Rădăzani, Fălticeni şi Tăbăreşti; părinţii mor succesiv în lagăre din Transnistria, unde fuseseră deportaţi în iunie 1942. În aprilie 1945 Celan se refugiază la Bucureşti, unde va locui pînă în decembrie 1947, cînd părăseşte definitiv România. După şase luni petrecute la Viena, se stabileşte la Paris. Studiază la Sorbona, iar din 1959 ocupă postul de lector de limba germană la École Normale Supérieure. Poet de limbă germană, Celan

nr. 47 n aprilie-mai 2015

Adresa redacţiei: web: www.actualitatea.eu Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Tiparul: West Tipo International Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediile USR Bucureşti