Actualitatea literară 49

actualitatea literară

nr. 49, anul VI

iulie 2015

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine

Ion POP

Ce e rău sau ce e bine... (2)

Despre partea bună a lucrurilor cele rele

n invitatul revistei

n Magda URSACHE

n Nicolae SILADE

n www.actualitatea.eu n

n proză: Dan FLORIŢASERACIN, Gheorghe ZINCESCU

n oi

n meridiane

n cronici literare de: Mihai CIMPOI, Cornel UNGUREANU, Mircea ANGHEL, Ionel BOTA

a le

n a

ic u

n poezie: Ani BRADEA, Domnica POP, Dumitru ICHIM, Florentin SMARANDACHE

Christos Koukis

Prezentare şi traducere de Ela IAKAB

Miłosz Kamil Manasterski

Prezentare şi traducere de Alexandru G. Şerban

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Nicolae SILADE

Despre partea bună a lucrurilor cele rele

Acest titlu se potriveşte de minune cu zicerea “tot răul înspre bine” sau, ca să îi dau o întorsătură literară, cu “îmbunarea răului”. Dar ce este oare binele? Ce este răul? Izgoniţi din paradis tocmai pentru încercarea de aflare a unui răspuns la aceste întrebări, continuăm să ne întrebăm dacă e bine că ne naştem, dacă e bine că trăim, dacă e bine că murim? Nu cumva toată această trecere prin lume (această izgonire) e doar un rău de care nu ne dăm seama? Sau e şi una şi alta? Oare nu e mai bine să existăm? Întru Fiinţă, pentru că nu există existenţă, daţi-mi voie să mă exprim aşa, decât întru fiinţare. Iar fiinţare nu poate fi decât în Fiinţă, în Cel Care Este, în Dumnezeu.

Cum mă pot convinge eu pe mine că exist, dacă Fiinţa nu îmi confirmă existenţa, dacă Fiinţa nu îmi confirmă fiinţarea? Trecerea prin viaţa lumii, prin existenţa ei, prin fiinţarea ei ar fi doar o trecere. Trebui să facem o mică-mare diferenţă între existenţă şi fiinţare, pentru că nu e suficient să gândesc ca să exist, trebuie să exist pentru a gândi şi trebuie, gândind, să devin pentru a fi în Fiinţă. Munţii au existat cu mult înaintea mea şi vor exista multă vreme după mine. Munţii există, deşi nu gândesc. Ei există, dar nu sunt, nu fac parte din Fiinţă. Cel care face parte din Fiinţă are o viziune superioară asupra existenţei. În Fiinţă însă nu se priveşte cu superioritate, în Fiinţă toate sunt egale, în Fiinţă binele şi răul sunt una, pentru că în Fiinţă există echilibru.

Echilibrul care asigură existenţa Fiinţei. Dar să revin cu picioarele pe pământ şi să vă spun că în tinereţea mea, privat fiind de bucuriile vârstei, nevoit să înfrunt toate răutăţile destinului, m-am izolat şi m-am înrăit. A fost o izolare benefică, pentru că am început să stau de vorbă cu mine însumi, am început să mă cunosc. Iar răutatea mea faţă de mine însumi s-a transformat în bunătate. În bunătate faţă de cei din jur. Până când, printr-un miracol sau datorită credinţei oarbe în Ceva ce există deasupra existenţei, mi s-a arătat Cel care nu se arată. Iată, deci, partea bună a lucrurilor cele rele. La fel cum răutatea fraţilor lui Iosif s-a dovedit a fi, ulterior, un mare bine, pot spune şi eu acum că a fost bine că a fost rău. Altfel, luat de valurile tinereţii, aş fi rămas un Don Juan de provincie sau unul dintre marii alcoolici anonimi. Mai e nevoie să vă spun că pentru îmbunarea răului nu e nevoie decât de “iubirea care mişcă sori şi stele”?

“Poezie şi prietenie, aşa s-ar putea rezuma în două cuvinte Festivalul Internaţional de Poezie Artghotica“

“Nu ştiu câtă importanţă are pentru voi să fii contemporan cu marii poeţi, cu poeţii adevăraţi, dar întâlnirea cu ei, cred eu, e un dar dumnezeiesc“

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Eugen Keri şi expuse la English Pub Lugoj

opiniile noastre

nr. 49 n iulie 2015

Despre Festivalul Internaţional de Poezie Artghothica, Sibiu 2015

Nu ştiu cum va fi fost la celelalte ediţii ale Festivalului Internaţional de Poezie Artghothica de la Sibiu, dar mie ediţia de anul acesta nu mi-a plăcut deloc. Nu mi-a plăcut pentru că a durat prea puţin, aşa cum prea puţin durează toate lucrurile frumoase din această lume. Mă revăd intrând pe poarta Casei cu Cariatide, iar din curtea interioară apare poetul Adrian Suciu, mă recunoaşte de la distanţă (deşi nu ne-am cunoscut decât virtual), vine spre mine, mă îmbrăţişează, mă cazează, mi-i prezintă pe colegii săi din organizare (Niu Herişanu, Andra Ionaş şi Dan Herciu, magicianul care a făcut să apară imediat berea rece şi pălinca), sosesc şi ceilalţi invitaţi, iar poetul Adrian Suciu mi-i prezintă pe fiecare, mă prezintă fiecăruia, pentru că el ştie că nu prea sunt ieşit în lume, în lumea literară vreau să spun. Nu ştiu câtă importanţă are pentru voi să fii contemporan cu marii poeţi, cu poeţii adevăraţi, dar întâlnirea cu ei, cred eu, e un dar dumnezeiesc. Acesta este de fapt şi rostul întâlnirilor literare.

Îi mulţumesc, aşadar, poetului Adrian Suciu, pentru că în “Noaptea poeţilor” m-a aşezat la aceeaşi masă cu invitaţii săi de seamă: Daniel Corbu, Ioan Es Pop, Dan Mircea Cipariu, Robert Şerban, Lucian Vasilescu, Menachem M. Falek, Florin Dochia, Valeriu Mircea Popa, Cătălin Neghină, Merlich Saia, Nora Iuga, Rita Chirian, Riri Sylvia Manor, Alina Naiu, Ioana Crăciunescu, Angela Baciu, Ionela-Violeta Anciu, Marie Vrânceanu, Petruţa Şerban, Simona Toma, Gabriela Gârlonta, Cristina Berinde, Mircea Arman, Gabriel Cojocaru, Cornel Octavian, Silviu Guga şi mereu surprinzătorul boem de serviciu Valentin Leahu, pentru care poezia fără băutură e ca mâncarea fără sare. Au mai fost, desigur, mulţi alţii, însă atât mă ajută acum memoria. Şi, după deschiderea câtorva sticle de bere s-a deschis şi festivalul, apoi au urmat prezentările de carte, de presă literară şi o masă rotundă cu tema “Literatura online vs. Literatura tiparită”.

Acest subiect, care a generat discuţii aprinse şi, cu siguranţă, va mai genera multă vreme de acum încolo, şi în alte locuri şi în alte timpuri, s-a încheiat, cum era şi firesc, în coadă de peşte. Bine că „Noaptea Poeţilor” care a urmat, la lumina unei lămpi de sculptor, s-a prelungit până spre ziuă

(tot în curtea interioară a Casei cu Cariatide) şi s-a încheiat cu foarte multe aplauze. A fost o noapte de prietenie şi poezie, de neuitat.

A doua zi a debutat cu un atelier de traduceri româno-ebraic, coordonat de Riri Sylvia Manor şi Menachem Falek, după care a fost prezentat proiectul unei antologii bilingve româno-ebraice de poezie contemporană. Evenimentul a fost organizat în parteneriat cu Ambasada Israelului la Bucureşti. După amiază, Nora Iuga, Valeriu Mircea Popa, Niu Herişanu şi Angela Baciu au susţinut, în Sala Oglinzilor a Forumului Democrat al Germanilor din România, un Medalion literar George Almosnino. Tot acolo au fost decernate apoi “Premiile Naţionale pentru Poezie “Mircea Ivănescu”. Câştigătorul premiului cel mare a fost Lucian Vasilescu, iar la debut Merlich Saia. A urmat a doua „Noapte a Poeţilor”, tot într-o curte interioară, însă în buricul târgului, în chiar centrul Sibiului, la Art Café - Cafeneaua Artiştilor. După care ne-am retras în curtea interioară de “acasă”, la frumoasa şi răcoroasa Casă cu Cariatide, unde iarăşi ne-au prins zorii zilei în poezie.

V-am prezentat pe scurt cum au stat lucrurile, dar ceea ce nu am putut reda aici sunt sentimentele de prietenie care îi adună pe poeţi laolaltă şi îi uneşte pentru totdeauna. Iar asta în ciuda faptului că autorităţile reduc, de la an la an, bugetele acordate unor asemenea manifestări literare. Organizatorii Festivalului Internaţional de Poezie Artghothica au găsit însă soluţii nu doar pentru continuarea acestui important eveniment, ci şi pentru creşterea lui de la o ediţie la alta. Felicitări! De 3 ori.

Nicolae SILADE

revista revistelor literare

Ne bucurăm de fiecare dată când mai apare o revistă literară tipărită, o dovadă vie că literatura online, oricât de mare impact ar avea la publicul cititor sau necititor, nu poate determina moartea presei scrise. Ne vom referi în acest număr la Scriptor, revista care a apărut nu demult la Iaşi, fondată şi coordonată de Lucian Vasiliu, fostul director al Daciei literare. Într-o ţinută grafică de excepţie, având coperţi cu clapete, cu un conţinut bogat şi divers, publicaţia a ajuns, iată, la nr. 7-8 (iulie august 2015). Am reţinut, din cele 144 de pagini, poezia semnată de Olimpiu Nuşfelean, intitulată “Vai, dragii poeţi!...” şi dedicată lui Ion Mureşan: “Vai, dragii poeţi,/ cum trec ei cu paşi mari prin literatura română!// Inventează metafore/ ca şi cum cuvintele ar fi ghiocei abia înmuguriţi/ în fila proaspătă ieşită din moara de hârtie.// Se risipesc prin cărţi/ precum beţivii prin cârciumi/ [...] Le cresc aripi din umeri când trebuie să se mişte/ şi intră şi ies/ atât de uşor/ prin ferestrele larg deschise ale istoriilor literare/.”

Poezie mai semnează Aurel Pantea, Sterian Vicol şi Ioana Diaconescu, al cărei poem apare desenat (în policromie) de Vasilian Doboş. Proză bună

semnează Ovidiu Dunăreanu (La un pocal de vin cu regele), Nicoleta Dabija îi ia un interviu lui Sorin Alexandrescu, iar Vasile Proca lui Arcadie Suceveanu. La chestionarul iniţiat de Lucian Vasiliu în Dacia literară şi continuat în Scriptor răspunde Gheorghe Schwartz: “E drept, eu port lungi discuţii directe cu Dumnezeu, fără să folosesc pentru aceasta un intermediar. Iar Cartea Cărţilor se află mereu pe masa mea de lucru, la îndemână, la fel cum Cartea Cărţilor este mereu la îndemâna oricui vrea s-o (re)citească”.

Liviu Apetroaie pune “cărţile pe masă” şi scrie despre volumele lui Mihai Cimpoi, Eugen Uricaru, Cristian Livescu, Aurel Pantea, George Vulturescu, Constantin Arcu, Mircea V. Ciobanu şi Maria Şleahtiţchi. Vorbeam de calitate şi, iată, mijlocul revistei este ilustrat policromatic cu lucrările pictorului Valeriu Gonciaruc. La rubrica “Memoria clepsidrei”, Alexandru Zub scrie despre Patriarhul Justinian. iar Adrian Dinu Rachieru notează despre posteritatea critică a lui George Călinescu. De reţinut şi ineditul, corespondenţa lui Aurel Dumitraşcu cu Gellu Dorian. Aşadar, o revistă pentru care realizatorii ei merită felicitări!

cronica

nr. 49 n iulie 2015 Biografia lui Andrei A. Lillin este mereu imprevizibilă pentru cercetător. Este născut în Biserica Albă, dar în trecerea şi popasul său prin Biserica Albă Claudio Magris nu descoperă vreo urmă a familiei Lilllin.

(1) Ai săi sunt legaţi de comuna Vinga, dar scriitorul nu pomeneşte în nici una din biografiile sale despre popasul – îndelungat – alor săi la Vinga. Studiază între 1934 şi 1940 romanistica şi germanistica la Facultatea de litere şi filozofie din Cluj. Colaborează cu cronici muzicale la Gând românesc şi anunţă o carieră de critic muzical de elită. Ajunge la Timişoara, unde e profesor. Va semna, după 1945, cu pseudonimul Bernhard Thornhofer articole în Temeswarer Zeitung, articole dictate de comandamentele vremii. Într-un ziar local, Andrei Lillin figurase pe lista criminalilor de război, aşa că pseudonimul e necesar. Dar va fi redactor şef al revistei Banater Schrifttum. Se va muta la Bucureşti, unde ocupă posturi importante în ierarhia culturală până în 1959, când, căsătorindu-se cu Gloria Barna, condamnată la ani grei de închisoare în “lotul Goma”, va fi expediat la Timişoara. Redactor la revista Uniunii Scriitorilor, Scrisul bănăţean. Din 1964, Orizont. În revista Orizont, Gloria Barna, eliberată din închisoare

Aniversări 2015

Andrei A. Lillin ar fi împlinit în 2015 o sută de ani, Nikolaus Berwanger 80.

Tot în acest an împinesc optzeci de ani Nicolae Breban, George Bălăiţă, Tito Schipa... Acest mic regal de muzică m-a împăcat întrucâtva cu lanul de porumb din imediata vecinătate.”(2) Ironiile lui Andrei A. Lillin trebuie înţelese cum se cuvine: deşi a trăit ani mulţi în Timişoara, deşi a scris un număr de cărţi dedicate oraşului, el nu aparţine Timişorii, ci Graniţei Militare. Nu-i un fiu al oraşului. Vine de la Biserica Albă, care i se pare că are o personalitate mai puternică decât oraşul “său”. Un oraş care va fi evocat în romanele sale (mai ales în Der Maskenhändler Goldkopf, Kriterion Verlag, Bukarest, 1987, apărut şi în versiunea românească, semnată de Simion Dănilă, cu titlul Vânzătorul de măşti, Ed. Kriterion 1991), dar şi în romanele lui Kusniewicz, în prozele lui Vasko Popa (originar de acolo, ca şi Marie Eugenie delle Grazie, scriitoare austriacă

D. R. Popescu, Radu Ciobanu, Paul Goma. Dacă despre ceilalţi s-a mai scris şi se va mai scrie, ne oprim aici asupra unui centenar.

culturale, literare, fac din studiile sale (uneori confuze prin abundenţa de informaţie) cercetări importante pentru înţelegerea Banatului şi a Europei Centrale. Iată cum intră în literatură viitorul Franz Liebhard: „Dinamicul maturant şi-a trimis primele versuri poetului Kassák Lajos - alegere deloc întâmplătoare şi plină de consecinţă. Căci dacă la început acesta îl primeşte pe debutant cu destulă rezervă, nu-i tăgăduieşte în schimb talentul, sfătuindu-l, într-o scrisoare de răspuns scrisă pe o margine de cafenea budapestană, să aprofundeze pe cât posibil poezia pe care el, Kassák, o scrie şi o publică - sfat primit cu simpatie şi înţelegere de tânărul Robert Reiter. (viitorul Franz Liebhard, n.n., C.U.) Astfel, fluxul inspiraţiei sale lirice va apărea în curând modelat de tiparele expresionismului, propagat

miniepistole 23

aş putea spune că sunt happy dar nu spun aş putea spune că sunt strong dar nu spun aş putea spune că ştiu dar nu ştiu dacă e bine să spun până aici toate bune şi frumoase până aici doamnelor şi domnilor pentru că urmează facerea lumii şi apoi dacă vă scriu după o ceartă zdravănă cu charles bukowski şi cu gabriela gheorghişor să ştiţi că nu e nicio legătură între ei şi nu e nicio aluzie la zicerea că dumnezeu a făcut prea mulţi poeţi şi prea puţină poezie sau că toată poezia lumii e bună de aruncat la gunoi gunoiul e peste tot în această lume cu prea mulţi critici şi prea puţină poezie da îmi place să fiu mai prozaic decât sunt îmi place să văd poezia în proza zilei de dinainte de facerea lumii şi îmi place să văd lumea de după sfârşitul lumii e o diferenţă doamnelor şi domnilor o diferenţă care contează care mă face happy şi mă face strong

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

datorită intervenţiei lui Andrei Lillin, va publica recenzii, cronici literare, articole. Şi va publica în editura locală (dar şi, mai târziu, în edituri importante ) romane, eseuri, volume de teorie ş istorie literară sub numele de Alexandra Indrieş. Întrebat dacă Timişoara e un posibil topos al scrisului său, Lillin răspunde: “…dacă în ediţia întâi a Dicţionarului literaturii române contemporane se afirmă că mi-am dedicat întreaga creaţie acestui oraş, nimic mai eronat. Sunt fiu al Graniţei Militare, desfiinţată în 1872, dar ale cărei tradiţii sunt vii în conştiinţa mea.

Metropola Banatului am cunoscut-o întâi într-o zi toridă de iulie 1927.

Proaspăt venit de la Biserica Albă, întâia mea impresie despre Timişoara – o mare decepţie! După ce am trecut rampa roşie ce separa cartierul IV de cartierul Cetate, ce am văzut? Întâi, un lan de păpuşoi, apoi, în mijlocul unui splendid pătul de flori, un măreţ monument: Lupoaica romană. De-a dreapta şi de-a stânga lupoaicei, trei terase uriaşe, pline de lume superelegantă... Se dădeau printrun megafon ultimele imprimări electrodinamice, azi rarităţi, pe care le asculta cu sfinţenie toată lumea: Nume celebre: Şaliapin, Galli-Curci,

actualitatea literară 3

onorabilă) sau Petru E. Oance. În Mitteleuropa periferiilor (Polirom, 2002, p. 311) notam, pe urmele lui Claudio Magris, că la 1910 în Biserica Albă trăiau 6062 nemţi, 1994 de sârbi, 1806 români, 1213 maghiari, 312 cehi, 42 ţigani, 1343 de militari încartiruiţi la garnizoană.

Din cei 11524 de locuitori, 8651 erau ştiutori de carte. E cazul să scriem că vine din Biserica Albă, dar mai întâi la Vinga, fiindcă acolo este acasă: ai săi au rădăcini bulgăreşti. Sunt bulgari catolici. În 1719, nouă familii de bulgari catolici trec în Banat, între ei fiind şi familia Liliov. Străbunicii lui fac parte din emigraţia care, după înfrângerea de la Ciprovţi, din 1688, fug de musulmani în Muntenia. Apoi în Banat.(3) Bun cunoscător al limbilor română, germană, sârbă, maghiară, Andrei A. Lillin va scrie studii importante despre scriitorii români, maghiari, germani, sârbi din Timişoara. Va publica în revista la care lucrează studii despre Eminescu, Blaga, Mircea Eliade, dar şi despre scriitori importanţi ai Europei Centrale, de la Kafka la Musil şi de la Broch la Kassák Lajos. Erudiţia cu care Andrei A. Lilllin se opreşte asupra contextelor sociale, intelectuale, etnopsihologice,

cu vervă inegalabilă de maestrul ales şi, bineînţeles, poeziile lui Robert Reiter vor figura pe viitor în revistele editate de Kassák, printre acelea ale discipolilor cei mai fideli”.

Nu vor lipsi din nici unul din articolele lui Andrei A. Lillin reproşurile: „Să deschidem o paranteză. Confruntarea istoriei literare maghiare oficiale cu opera vieţii lui Kassák Lajos întârzie şi azi. Ce e drept, Miklós Radnóti vorbeşte încă în 1934 de „forma maghiară a versului liber creat de Kassák Lajos”; degeaba, László Gáldi, cunoscut la noi mai ales pentru analizele subtile ale versului eminescian, nu-l analizează în tipologia sa poetică nici măcar în 1961. Faptul nu-i slăbeşte nici valoarea, nici autonomia estetică.

Dimpotrivă, ignorarea ei voită din partea universitarilor, născută din mulţimea inhibiţiilor, a restricţiilor şi prescripţiilor cu care aceştia întâmpină de totdeauna originalitatea creaţiei, ni se învederează ca cel mai sigur examen al valorii sale indubitabile”.

Urmează o pagină despre Kassák, Ady şi alţii, cu precizarea că, de fapt, Kassák Lajos „a fost un reprezentant entuziast al modernismului pe linia antidecadentă,ilustratădeMaiakovski

- Einstein - Brecht - Aragon - Rivera - Siqueiros, căruia în arta maghiară din prima jumătate a veacului nostru îi corespund creaţiile înrudite ale lui Gyula Derkovits, Attila József şi Béla Bartók”. (Orizont, 11/1969) Numai Andrei Lilllin, cel născut în Biserica Albă (Bela Crkva) îl putea analiza cum se cuvine pe Vladimir Ciocov, principalul scriitor de limbă sârbă din Timişoara anilor 1950-1975.

Mai întâi, sunt numiţi toţi învăţătorii, profesorii pe care i-a avut scriitorul în diversele şcoli prin care trece. „Printre profesorii săi sârbi merită o deosebită menţiune Dr. Markovici, azi şef de catedră de literatură sârbă la Universitatea din Sarajevo, şi scriitorul Bogdan Ciplici, alături de timişoreanul Liubomir Aivaz...”.

Criticul muzical de odinioară face mereu trimiterile la buna audiţie a poeziei: „Tonalitatea lirică de bază a acestei experienţe este aceea a tristeţii. Şi de fapt, nu există nimic mai izbitor în poezia tânărului Vl. Ciocov decât atmosfera ei neretorizată de alean şi tristeţe. S-ar putea vorbi în acest sens de un adevărat diapazon al melancoliei a la F. Mendelssohn Bartholdy şi P. I. Ceaikovski, dacă pe linia ascendentă a creaţiei sale nu s-ar dovedi că ea este tot mai filtrată prin neliniştile unui suflet modern...” „S-ar putea vorbi mult cum măiestria cu care Vladimir Ciocov mânuieşte versul contribuie în continue asalturi înfocate de crearea atmosferei dense şi dramatice...”

(Kada si otişla. Când ai plecat.)

(Orizont, 2/1970) Comentariul operei lui Endre Károly începe cu un reproş pentru prefaţator şi cu un omagiu pentru scriitorul din altă generaţie: „Poetul Méliusz József, care iscăleşte prefaţa volumului, o intitulează, premeditat şi pompos: Omagiu îndatorat faţă de opera unei vieţi. Şi, de fapt, după cincizeci de ani de devotată slujire a poeziei lirice (volumul Versek, comentat de Lillin, apare în 1966 n.n.), volumul de faţă poate să invoce cu motivată mândrie omagiul pe care i-l aduce confratele prefaţator. Credem, totuşi, că un poet de gravitatea şi discreţia nobilă a lui Endre Károly nu poate fi niciodată suficient de bine răsplătit prin devoţiunea ocazională manifestată faţă de el”. Întotdeauna există trimiterea la literatura „de demult”: „Având în vedere situaţia specific etică şi estetică a generaţiei lui Endre Károly, volumul său Versek se citeşte ca un Bildungsroman. Nu-i sunt străine incertitudinile şi îndoielile începutului. Pe de altă parte, în capodopera vieţii sale, Elegiile de la Gorizia, inspirate din încleştarea ucigaşă de pe Isonzo, din care el, poetul, a scăpat teafăr, dar cu un suflet veşnic îndurerat, Endre Károly va cânta drama omeniri îndoliate de războiul necruţător tehnicizat al veacului nostru.” (Orizont, 7/1966) Un studiu important este Recucerirea realităţii în proza contemporană austriacă în care Lillin ne anunţă că „recucerirea” coboară în timp, până la Franz Grillparzer, Adalbert Stifter, „care au reperat zone ale conştiinţei, rămase, în ciuda psihologiei subtil diferenţiate a lui J. W. Goethe, Novalis şi E.T.A Hoffmann, nerelevante”.

Important în actualitate este Heimito von Doderer, „fiu al unui vestit atrhitect vienez care a construit între altele şi castelul Peleş (Sinaia)”.

Dar nu numai atât, genealogia scriitorului merită o atenţie specială: Heimito von Doderer, descendent al familiei Niembsch von Strehlenau, din care acum un secol şi mai bine s-a

Cornel UNGUREANU născut marele poet austriac Nikolaus Lenau, este, printre prozatorii contemporani, cel mai interesat de „demonia” lumii austriece. (Orizont, 5/1967) . „Ultimul - probabil - scriitor german din Bela Crkva, Andreas Lilllin, a murit în urmă cu câteva luni. Stalinist convins, el era, bineînţeles, un narator epicizant, un clasic exponent al realismului socialist. Romanul său, Acolo unde se macină grâul, este o robustă şi expeditivă frescă a vieţii rurale, un imn închinat edificării societăţii comuniste şi Spiritului Lumii care, chiar şi atunci când apare sub forma Planului Cincinal... (...).

Ultima sa carte, Rudele noastre dragi, este o operă scrisă - în 1983 - împotriva germanilor de a fugi în occident, un roman greoi şi predicator, care vrea să prezinte acel tragic exod ca pe o mârşavă înşelătorie urzită de capitalişti. Lillin a murit izolat şi uitat...”, scrie Claudio Magris în celebrul său Danubius, pornind de la informaţii din România. (3) E destul de greu să-i amintim autorului care creează portretul unui erou de roman că în bibliografia lui Andrei Lilllin mai sunt, după „ultima sa carte”, lucrări de o impresionantă erudiţie ca Lamentoul Ariadnei (1983) Mitul marelui vânător (1985), precum şi romanele Vânzătorul de măşti (1987) şi Jodokus sau potopul (1988), că jurnalul său e încă aşezat sub cheie în Biblioteca Universităţii de Vest.

Precum, probabil, şi alte cărţi ale lui Lilllin. La fel de greu ne e să-i amintim lui Claudio Magris că Andrei A.Lilllin n-a murit „uitat şi singur”, ci a fost primit, înainte de moarte, ca un triumfător în oraşul străbunilor săi bulgari. Iar grupul de cercetare al Fundaţiei „A treia Europă” şi-a sprijinit unele dintre demersuri pe cercetările sale. Şi nu putem să încheiem decât citând din prefaţa pe care Gheorghe Mocuţa o scrie volumului Coşmar cu Paganini (Ed. Mirador, Arad, 2002), aparţinând altui scriitor bulgar de la Vinga, un autor mai tânăr, Francisc Vinganu: ”Odată cu pierderea limbii în care a învăţat să comunice şi în care abia mai rosteşte o rugăciune (Tatăl nostru îl spune în bulgăreşte) el pierde sensul comun şi buna folosinţă a libertăţii.

Excomunicarea din limba maternă determină o mutaţie de conştiinţă; o erezie declanşată de căutarea şi recuperarea libertăţii de a se exprima pe sine. Expresia interiorităţii devine, dintr-un mijloc de comunicare, unul de reprimare a eului...”.

La Ciprovţi, Lillin nu mai ţinea minte din limba străbunilor săi decât un fragment de rugăciune. A murit în urmă cu 30 de ani.

Note__________________ 1) Claudio Magris, Cap. VII, Tuşa Anka, în Danubius, Traducere, note, capitol post-ultim de Adrian Niculescu cu Postfaţa autorului, pentru versiunea românească 493444. Despre Andrei Lillin, p. 334 2) A se consulta revista Liternaturnaia Misîl (Gândul literar), editată de Uniunea bulgarilor bănăţeni, numerele 10-11 (114-115)/ 2008 (care publică şi un extras din teza de masterat a profesoarei Cornelia Vasilcin, Identitatea comunităţii bulgare din Dudeştii Vechi pp 4-6) şi nr. 12 (116)/2008 . Uniunea bulgarilor bănăţeni are filiale bine organizate la Timişoara (sediu central), Vinga, Dudeşti Vechi, Denta, Deta, Arad, Sânnicolaul Mare.

3) Claudio Magris, op. cit., pp 334 - 335

Submarginea* e o ţară, crescută-n coasta pustiului. la ea poţi ajunge doar prin fisura zidului, dacă ai sufletul ca aripa de înger şi trupul netemător de durere. trebuie să ştii că ar putea să te rănească în trecere tăişul regretelor mele-nzidite.

Acolo niciodată nu se-ntunecă. ploile cad mereu din albastru, iar fulgerul a trecut odată razant pe lângă ochiul mărit al copilului, împroşcând cicatrici pe obrazul ţărânei.

Acolo înfloresc câmpiile de trifoi sălbatic, casele răsar din carnea verde a colinelor, iar copiii albesc neştiutori, ca mieii în dimineţile din postul Paştelui.

Acolo soarele nu coace niciodată răni. se târăşte seara sub o sprânceană de pădure, presărându-şi cu degete unsuroase rugina pe frunze.

Submarginea e ţara-n care m-am născut eu, călăule, pe când tu puneai deja la încolţit seminţe de moarte.

noaptea, şi-şi vor abandona de dimineaţă pruncii comunitari, pe strada principală, pradă ursitoarelor însetate de otrava din limbă.

Aici carele mortuare trec întotdeauna seara, când se mai potoleşte fierbinţeala matrimonială, iar şanţul adânc e spălat în urma lor într-un singur sens.

În Submarginea, nimic nu se întâmplă în secret, călăule, viaţa şi moartea sunt mereu la vedere!

V Amputată de tine fără anestezie mă-ntorc în Submarginea!

Doar drumul mi-a rămas. şi şarpele care despică amintirile încă proaspete, cum lama zimţată pâinea de a doua zi. pe cenuşiul ferestrei, figuri stranii prind viaţă. ce scenariu de Bulgakov!

Afară se-nfruntă două anotimpuri. amândouă extreme. cad zdrenţe de veşmânt îngeresc peste crucile fără cimitir. se ţes linţolii pentru dealurile carbonizate în curăţenia de primăvară. ghemotoace de scame umplu gurile mugurilor plesniţi înainte de vreme. departe, în zare, o cetate îşi aşteaptă uitată cotropitorii.

(*Submarginea – cătun în satul Valea Neagră, Transilvania, ţara de dincolo de păduri)

II

Ca să-mi ucid liniştea recit cu ecou în pustiu: Poeţii poartă în coşul pieptului săbii ascuţite, de aceea poezia se umple mereu de sânge!

Copilăria mi se scurge pe obraji, ca un rimel prost.

Oglinda întoarce imaginea de mult ciobită. mă opresc curioasă în faţa ei, ca lângă o fereastră deschisă. dinăuntru se revarsă tulburător un soare de septembrie. În Submarginea, toamnele putrezesc gutui în ferestre, iar zânele-călăi răstignesc pe pereţi alfabetul. a mic de mână, A mare de mână... biciuite de indicator, atâtea generaţii, trupurile lor sunt tot mai şterse.

Acolo am învăţat şi eu să scriu, aşa cum simţeam, cu inima. dar m-au văzut! şi dureros mi-au legat-o la spate, silindu-mă să intru-n rândul lumii! de-atunci literele mele au devenit ascuţite, rănindu-mi mersul desculţ prin biografie, precum cuiele tălpile fachirului.

Acum înţelegi, călăule, de ce dor poemele mele? doar cu mâna stângă se poate scrie despre bucurie!

în două grote de tristeţe. o tristeţe pe care nu i-o mai pot suporta!

Notă de călătorie: La Buşteni, călăule, calea ferată e străjuită de brazi. toţi au capetele retezate!

Dar chiar şi zidurilor le este îngăduit să deschidă ferestre în ziua a şaptea! prin care intră – apă neagră – colonii nesfârşite de amintiri.

VI

Cumplite sunt zilele fericite, călăule, cuţite înfipte mişeleşte, mai târziu, în carnea liniştii.

În Submarginea ploile vin târziu, după jumătatea de arşiţă a veacului. pământul se ridează ca o hartă rutieră, iar pajiştile se umplu de cicatrici, brazde purulente care ascund urmele focului.

IV

Plouă mult apoi, cât să se umple cealaltă jumătate de veac. picăturile lovesc sonor peretele vegetal al acestui macondo ce se va închide, cititorule, imediat ce tu vei isprăvi poveştile din carte. tu, un aureliano grăbit, sărind paragrafele plictisitoare, habar nu ai ce nenorocire aduci cu nerăbdarea ta!

De atunci, în fiecare dimineaţă, în oglinda mea e prizonieră aceeaşi femeie. înveşmântat doar în pânza nopţii desfirată-ntre noi, trupul ei se pierde în apeleadânci. are chipul tatuat de insomnii şi ochii-ngropaţi

În Submarginea nimic nu se întâmplă în secret, viaţa cetăţii e mereu la vedere. o singură stradă îi taie miezul putred, cu două sensuri de mers. între ele, sapă şanţ adânc o venă îngroşată, prin care se scurg, deopotrivă, fluidele parfumate şi cele pestilenţiale.

Aici femeile nasc numai noaptea, pentru a-şi putea plimba pruncii dimineaţa devreme, cât încă e răcoare, în cărucioare colorate, încolonate frumos pe ambele sensuri. în faţa porţilor, pe băncuţe păzite cu străşnicie chiar şi pe timpul nopţii, aşteaptă, cu nerăbdarea tremurându-le sub unghii, ursitoarele bătrâne. ele se pricep cel mai bine să stoarcă venin din întrebarea: „al cui o fi maică?” şi să se întreacă la proba de aruncat cu ochii săgeţi otrăvite spre mogâldeţele ce se iţesc de sub dantele.

La prânz trec miresele, cu mijlocul rotunjit deja sub rochiile lungi, de un alb murdar. vor naşte prematur

Unda 71

Unda 73

Unda 75

de bătătorit

cine să repare?

pentru că de multe ori am rămas datorită muşchilor

în jur mii de obiecte

umbra trecerii acompaniază ca o păpuşă cu sforile rupte

III Răzbat tot mai multe nelinişti de dincolo de ziduri, ca explozii solare crestează-n piatră fisuri. prin care curg – apă neagră – colonii nesfârşite de furnici. procesiuni de măşti la porţi ferecate! răsună muzică şi râsete seaud, otravă dulce-mi curge-n vene de când, plecată din Submarginea, muşcătura şarpelui ne-a amestecat sevele.

casa de pămînt ridicată ca rîndunica tremură-n cumpănă odihniţi în lumînările spinării iertaţi pe urma de fitil fac şi eu ce sînt

Unda 72 timpanele şuieră ca şerpii

este o minune nu-i exclus să aprind aragazul să arunc lumea în aer săbii de lumină spre întoarcere îngeri

Unda 74 mamei, refugiată din Basarabia

ar trebui mii de mîini să echivaleze Alpha şi Omega cîteodată coincidem unim mîna stîngă simte greşelile mîinii drepte

Unda 76 ce este viaţa decît un atelier de ucenicie

trosnituri şi scîntei cerebrale asamblează amintiri

mamă cum să fii dacă nu ierţi

intră omul cu mîinile curate cînd vine

reconstruiesc alegoric poarta neîmplinirilor

la masa noastră fantoma trecutului stă ca un agent

iese omul cu mîinile pătate cînd pleacă

e timpul să mă rog cînd ţiuie urechile şi-auzi un melc cum trece devii demon

preface apa-n oţet numără înghiţiturile în fiecare zi detenţia ta roata refugiului este

Unda 77

În anii ploioşi, Submarginea leagă zilele, unele de altele, cu şiruri de morţi. procesiunea tăcută încă mai caută ieşirea în larg, de-a lungul zidurilor umflate de igrasie. dintre toţi, doar ea, singura, îmi vorbeşte, scrijelind tencuiala cu o unghie murdară, scăpată din noaptea mănuşii de dantelă. poezia vine de la Dumnezeu - scrie ea, de aceea ţi se întâmplă atât de rar! Şuieratul unui tren întârziat sparge dimineaţa care s-a umplut deja de broaşte şi de alge.

Când voi adăuga cel din urmă cuvânt, călăule, pentru tine va fi prea târziu! vei rămâne captiv în povestea mea, precum Submarginea între coperţi ziditoare. în serile solitare soarele curge pe tencuială din plafonul cerului

dintr-o vreme cînd am fost copil la mijloc

Unda 80

Unda 78

sînt mai mult decît nouăzeci şi nouă la sută nuclee goale

dintr-o dată mă trezesc din vis amintirea florilor de mac colorează ochii ar trebui mai mult de-o noapte să-ţi spun cum ar fi fost să iubeşti dinaintea plăgii cum zace

Unda 79

păşesc fragmente mature

cu cît resemnez idealurile ideale se leapădă

îndeplinesc canonul

aşa cum

eu

eu

Drumul de unde

Poveşti din Submarginea I

nr. 49 n iulie 2015

poezie

Ani Bradea

4 actualitatea literară

Domnica Pop paşi înapoi nu face

sînt restul revendicat de

Unda 67

Unu

ne-am întîlnit din întîmplare

Unda 66

nu vedem bine

noaptea naufragiez pe-o mare de vise

durerea umple cercul retinei

cîte un os rătăcit de-al tatălui în intermitenţele apei tresare nu trece pragul somnului

pradă cuielor de apă percepem judecata din instanţa cerului plouă la fix

proză

Dan FLORIŢA-SERACIN

Pe profesorul Eugen Todoran, atunci doar lector, l-am cunoscut chiar din primul an de facultate.

Viitorul mare exeget al lui Eminescu şi Blaga ne iniţia în studiul folclorului, o disciplină pe care n-am bănuit-o a fi peste măsură de pretenţioasă. Ori poate magistrul nostru ne-a determinat să ni se pară astfel.

Pe scurt vorbind, crezusem că a şti ce este folclorul înseamnă să ai ceva habar despre unele basme ori balade, despre câteva doine cu specificul lor, aşa că ne-am înfăţişat la primele cursuri ale lui Moş Poveste, poreclă ce Todoran şi-o dobândise înainte de a păşi noi pragul amfiteatrului unde obişnuia să-şi ţină cursul, cu inima uşoară şi cu convingerea că îndeplineam o formalitate. Ce surpriză, însă! Când au început să ne zboare pe lângă urechi termeni ca misterele eleusine, misterele orfice, zeităţile htonice, ritualurile extatice ş.a.m.d., că dincolo de ele înăuntru pas de a putea pătrunde, ne-am zis că viaţa noastră la Filologie nu va fi câtuşi de puţin o dolce far niente, idee pe care unii dinafara ei căutau în derâdere să o acrediteze.

Moş Poveste, care nu prea era încă moş, se înfăţişa cu mers agale şi mişcări măsurate, destul de corpolent, cu părul bogat prematur încărunţit, se urca, făcând un mic dar vizibil efort, pe podiumul sălii de curs, îşi aşeza metodic foile al căror text urma să-l lectureze pe pupitru şi începea cu glas egal, monoton, să ne vorbească despre lumea ce, vorba poetului, „gândea în basme şi vorbea în poezii”. Din când în când făcea câte un gest discret spre părţile dorsale, pentru a alunga o senzaţie a cărei prozaică origine nu o putem aici aminti.

Nu ne reţinem să rostim un cuvânt însă despre asistenta profesorului, plina de nuri fiică a lui Virgil Birou, tânăra Veturia Birou, cu ochi albaştri şi zulufi castanii, încât unii o vedeau înfăţişare aievea a personajelor feminine din miturile şi poveştile despre care cu dânsa discutam la seminarii.

După această experienţă, încheiată la exact 23 iunie 1962, când am dat examen cu Todoran la folclor, nota obţinută nu o menţionez ca să nu spună lumea că mă laud, întâlnirile mele cu Moş Poveste s-au rărit. Aceasta şi fiindcă el a ajuns, peste oarecare timp, decan, astfel că numărul orelor de curs i s-a diminuat. Aşteptasem să ne predea literatura română clasică, fiind el deja un consacrat exeget al lui Eminescu, dar a transferat această obligaţie tânărului pe atunci lector Virgil Vintilescu. Acesta s-a dovedit a fi om de perspectivă la timpul său, dar s-a retras prematur de la catedră, din motive politice, în urma evenimentelor din ’89.

După aceea, de-a lungul anilor, întâlnirile mele cu profesorul Todoran s-au nimerit a fi nu puţine. De pildă, cu ocazia susţinerii examenului pentru obţinerea gradului II l-am avut examinator. Cu mine, fireşte, n-a avut probleme, în schimb pe una care răspunsese înaintea mea, vorbă fie, s-a chinuit literalmente să o facă să scoată câteva cuvinte. Şi n-a putut! Individei îi căzuse, subiect lesne abordabil şi arhicunoscut, nuvela Moara cu noroc a lui Slavici.

- Şi cum îl chema pe cârciumarul acela de voia să facă avere?... întreba răbdător, cu glasul său tărăgănat Todoran.

Individa, pauză.

- Şi cine a venit acolo la Moară să-i facă zile amare cârciumarului?...

Individa, bâtă. Todoran s-a uitat cu profundă dezamăgire la mine, ridicând din umeri. Adică, ce să facă cu dânsa, parcă voia să mă întrebe. Dar termină cu ea, domnule! îmi venea să-i strig.

Profesoară de română să n-aibă habar de Moara cu noroc?!

Despre care mai multe profesorul putea afla de la oricare dintre elevii mei, indiferent de nivel de pregătire şi vârstă!... Însă Todoran, nu:

în faţa cărţilor deschise Există o miză a mizelor, la urma-urmei, în poezia Anei Pop Sîrbu: eul liric relatându-şi lui însuşi, disperat sau fericit, urcând Calvaria sau Olimpul, în plânsul muzei reci ori în sunetul chimvalelor împăratului, în exuberanţă sau doar cadenţând hieratismul unei viziuni şi frecventând vraja realităţii şi miracolul visului invadat de această memorie activă care este recitativul sufletului universal, poemul.

Exerciţiu al propriilor libertăţi, poezia Anei Pop Sîrbu exprimă ea însăşi, dincolo de molestarea simplităţii, de aşezarea în paranteză a calpului sau de împotrivirea vinovată la „pustia generalităţii”, cum ar spune acum Eminescu, un miraj prescriind o lecţie de vivisecţie în discursul sentimental, edificând şi singularizând creaţia autoarei cu marcantă originalitate în evoluţiile liricii româneşti postbelice. Acest alint suprarealist oferă un spectacol destins, călătoria ucenicului exhibă voluntarismele sufletului stingher şi temperamentul miracolului aduce în pragul renovatei cosmogonii închiderea/ deschiderea cercului.

Gramatica singurătăţii, s-a spus prea mult, ar defini ludismul confesiv din Morfologia nopţii (Timişoara, David Press Print, 2013, 106 p.), iar prefaţa Graţielei Benga mărturiseşte mai ales starea acestui echivoc compensatoriu. Dar nu e de ajuns ca să defineşti modul, modalităţile acestea de explorare a lumii formelor absolute, a transtemporalului convertit într-un imaginar pentru care uzura fascinatoriului, din bagajul metaforic al colegilor de promoţie, punctează un dispreţ savant faţă de antinomiile şi calofilul ivit virotic în poemele unor lampadofori ai deceniilor

Mă simt crocant

- Poate ştii, totuşi, dumneata, tovarăşa cutare, cum au murit protagoniştii, într-un incendiu…

Individa, nimic.

Atunci Todoran, cu vocea lui molcomă, a ameninţat-o blând: - În cazul acesta voi fi silit să vă mulţumesc!…

Of, Doamne! Unde era omul acela care ne speriase odinioară cu misterele eleusine, cu ritualurile extatice şi cu toate celelalte!...

Altădată l-am întâlnit pe Todoran aflându-mă în compania fieiertatului profesor Ion Dalea, pe atunci inspector la IPCD-ul din Timşoara. Ne-am aşezat la taclale. Todoran tocmai se întorsese din Polonia şi ţinea să ne împărtăşească impresiile de acolo care-i rămăseseră vii în minte.

- Dragii mei, ne-a spus între altele Moş Poveste, profesorul coleg care m-a însoţit în tot răstimpul petrecut de mine la Varşovia, profesor universitar, subliniez, s-a simţit obligat să mă invite şi la el acasă. Vai de mine! Locuia într-o cameră mare populată de vreo trei familii. Spaţiul de locuit al fiecărei familii era delimitat cu dulapuri. Ca să ieşi dintre dulapuri, trebuia să dai la o parte un soi de draperie, care culisa pe o sfoară. M-a servit cu o cafea. Ce să vă spun? Nechezolul nostru, aur! Avea aşa-zisa cafea un gust de coajă de copac. De coajă de copac măcinată. Că ne făcea biata maică-mea pe vremuri ceaiuri din scoarţă de copac pentru tratarea diferitelor metehne, de acolo ştiu. Da, da! Serios vorbesc!...

Stăm noi cât stăm cu fiertura aia maronie în faţă, când deodată, dintr-o altă despărţitură se ridică un val de huiduieli.

Ce se întâmplă? întreb contrariat. A, nimica, mi se spune, tocmai se difuzează buletinul de ştiri la televizor şi a ieşit să vorbească Jaruzelski. Adică preşedintele lor, Wojciech Jaruzelski… Strigau ăia ca la demonstraţie şi înţelegeam că scuipau în direcţia televizorului. În altă zi îl invit eu la un restaurant. Acolo, lume, zic să comand o sticlă de vin. A nu, te rog, nu o sticlă de vin, ştii, la noi nu se comandă la restaurant vin cu sticla, ci cu paharul!... îmi zice colegul. Nu ne ajunge pâinea. Mă duc să aduc o pâine îi spun, că altfel nu ne săturăm. A, nu o pâine întreagă, mă imploră el, ne vede lumea, la noi pâinea se comandă cu felia! Mă scol de la locul meu, mă duc şi cumpăr zece felii! Când m-am înapoiat cu feliile de pâine în mână, întreg restaurantul s-a întors spre mine murmurând de invidie. Oare cine e ăsta, păreau să se întrebe toţi, de cutează să cumpere atâtea felii de pâine?!... Şi avea pâinea aceea o compoziţie şi un gust… Ziceai că au băgat nisip în ea.

Poate tocmai ca să se mănânce puţin, mai ştii?...

După evenimentele din decembrie ’89, profesorul Todoran a ajuns rector al Universităţii de Vest. Deşi se pensionase, fusese rechemat la cererea insistentă a studenţilor revoluţionari şi învestit rector. A rămas în această funcţie până pe la jumătatea deceniului al zecelea, când a renunţat la ea din motive de sănătate, după câte am înţeles. De altfel, la scurtă vreme după aceea s-a şi stins din viaţă.

Cu ocazia unei întâlniri a foştilor studenţi de la Filologie, după împlinirea unui număr de ani de la absolvirea acesteia, între ei şi eu aflându-mă, rectorul Eugen Todoran, precum şi alţi profesori, au găsit de cuviinţă să ne onoreze cu prezenţa lor. Se mai aflau de faţă, în Aula Magna a Universităţii, Gheorghe Tohăneanu, Deliu Petroiu, Lucia Jucu-Atanasiu, Ştefan Munteanu şi mai mulţi

actualitatea literară 5 dintre foştii asistenţi. Nu ştiu cine a venit cu ideea de a rosti eu în numele colegilor cuvintele de bună revedere cu această ocazie.

Nu fusesem avertizat, nu mă pregătisem câtuşi de puţin şi mă vedeam silit să ţin un spici în faţa elitei Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara şi a rectorului acesteia însuşi. Nu mai ţin minte nimic din ceea ce improvizasem atunci, cu excepţia unui lucru. Cum evenimentul avusese loc nu multă vreme după revoluţie, m-am gândit să zic că noi, studenţii de odinioară, am reţinut din atitudinea profesorilor noştri o permanentă reţinere în a aduce elogii, sau măcar de a face simple declaraţii de fidelitate trecutului regim, aşa cum era la modă pe timpul acestuia dacă voiai să te ajungi într-un fel oarecare. Cei de faţă au zâmbit aprobator auzindu-mi cuvintele, cu o excepţie: rectorul Eugen Todoran. A făcut o figură prelungă, mimând în faţa tuturor mirarea, neînţelegând parcă ce mă determinase să mă hazardez în formularea unei asemenea aserţiuni. M-am simţit atât de penibil, încât am jurat atunci să nu mai vorbesc vreodată într-o astfel de împrejurare. Oi fi atins vreo coardă sensibilă în sufletul său, ori i s-o fi părut afirmaţia mea vreo aluzie nepotrivită la ceva, nu ştiu, rezultatul a fost că niciodată de atunci omul nu m-a mai privit cu simpatie.

Colac peste pupăză, nu mult după aceea mi s-a întâmplat una şi mai şi. Pe la mijlocul anilor ’90, cu o ocazie oarecare, au fost invitaţi ca oaspeţi de onoare la Casa de Cultură a sindicatelor din Lugoj rectorul Universităţii din Timişoara şi soţia sa. Eugen Todoran şi consoarta erau însoţiţi de alte vreo două persoane simandicoase.

Până a nu începe festivitatea, cu ocazia căreia şi rectorul urma să ia cuvântul, ne-am vorbit vreo câţiva foşti absolvenţi ai Filologiei timişorene să prezentăm omagiile noastre distinsului profesor şi doamnei sale. Scena a avut loc în cabinetul directorului Casei de Cultură, o încăpere mică, nu prea potrivită pentru ceea ce ne-am propus, aşa că ne-am înfăţişat pe rând, eu, mai domol din fire, rămânând la urmă.

Am fost prezentat iniţial doamnei, care stătea plictisită în scaunul biroului directorului Casei de cultură, apoi rectorului, care mă cunoştea, evident, dar n-a catadicsit să-mi întindă mâna.

I-am bâiguit câteva cuvinte de bun venit în urbea noastră şi, când să dau să mă retrag, o aud pe doamna Todoran întrebând: - Nu sunteţi cumva fiul medicului ginecolog Seracin din Lugoj?

- Ba da, doamnă, îi răspund cu timiditate, fără a-i da alte detalii.

Ca la un semn doamna se înviorează, capătă chef de vorbă: - Dar l-am cunoscut pe tatăl dvs., îmi zice, un om deosebit, de societate, de un tact şi o gentileţe cum rar se mai află… Mai trăieşte?

- Nu, îi răspund.

- Păcat spune ea. Şi dă-i în continuare şi zi-i despre tatăl meu adoptiv, ce om era, şi când l-a cunoscut şi-mi zâmbea doamna permanent cu bunăvoinţă pe tot parcursul zicerii sale. În cele din urmă rectorul a întrerupt-o cu delicateţe, spunându-i: - Draga mea, nu te supăra, dar cred că ne aşteaptă oamenii în sală!

La care ea, devenind brusc ţâfnoasă, îi răspunde: - Dar mai lasă-mă în pace, dragă! Nu vezi că vorbesc cu domnul Seracin? Şi rectorul a tăcut, cu ochii în pământ, după pohta consoartei sale…

Acum nu mai sunt, nici ei, nici ceilalţi. S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne’nturnată, a spus poetul. Şi nici eu nu mă simt prea bine, simt tentaţia de a mă autopersifla în stilul lui Mark Twain. Asta ca să nu cad în uricioasa melanholie. Fiindcă, împlinind mai deunăzi 72 de ani, mi-a dat nepoată-mea, Simina, telefon şi m-a întrebat: Ei, cum te simţi la vârsta asta, bunicule?

Mai bătrân, cum altfel, i-am răspuns. Dar nu se mai spune aşa, m-a admonestat fata. Se spune mă simt mai crocant! Aşa că, ia vezi!...

Jocuri, iniţieri şi alte sincronii. Din nou despre lirica Anei Pop Sîrbu

şase şi şapte. Apărut mai târziu, volumul Anei Pop Sîrbu are acea grandilocvenţă a sensibilităţii la purtător, e construit atent pe etape/cicluri de reviriment sub control/autocotrol. Chiar şi melancoliapareîncrustatăînsidefuldevoţiunilor, un poiein de iniţieri fracţionând „sansrivages” ficţionariile, comensurabilul, translarea jocurilor în misterul prizonier. Captivitatea poveştii, precum în faimoasa Ramayana simultaneizarea iluziei şi a cifrului dragostei, are în primul ciclu al cărţii, Chenar pe suflet, rolul călătoriei apocrife. Iar tămăduirea interioară aduce reflexia alveolară, popasul înaintea intrării în labirint: „A început vânătoarea de păsări/pe grinzile din Aleph./Gloria întinereşte. Întinzi pâine priveliştii,/Bucuria pedepselor, porii epidermei,/intersectând puhavul solstiţ./Toate sunt purtătoare de stea -/Porunca aproapelui, înnoptând sub cometele tinere,/Semn că insomniile învăluie plănuite carnagii./Muceda singurătate egală-i, tenace.” (Cometele tinere, p. 19) Lectura melancoliei poate, în difracţie, să explice criza identitară, firească perioadelor limpezirii de sine pentru orice poet care se respectă. Dar marja fuziunilor simbolice e dragostea-spectacol, intimitatea cu staza divină. E o condensare metaforică în poemul Deasupra aripei, în balansoarul timpului eul actant va transforma acuitatea simţurilor în filozofie a tuturor sincroniilor fiinţei: „Şarpele între pietre de moară/Acoperă marginea./ Rupe cămara cu detalii obscure./Francesca îşi pleacă pleoapele./Nume arzând./Sicomorii pe patul nupţial./Deasupra aripei,/Plânsul smerit al întunericului.” (Deasupra aripei, p. 23)

În partea a doua, Porumbişte uitată, în exorcizarea timpului sunt evocate auspicii onirice.Poetanoastrăarepasiuneauneicromatici stranii, e un pictor de năvădiri şi texturări ale pustiului universal, semnul disperării fiind tocmai ecoul literei arzând în aulaeum-ul vârstei, cortina a cărei destinaţie mereu e să cadă şi să se ridice. Eviscerat de sensuri, chiar şi absolutul poate fi supus capriciilor eului decident în moartea-renaşterea textuluimagnificat: „Pe zidul cerului/Cântă/Ochiul vegetal./Nu te opri/Scoarţă a paşilor!/Molidul îţi ascunde/Spirala./Secunda e trufaşă/Ca liniştea/Unei cronici moarte.” (Ochi vegetal, p.

49) Ana Pop Sîrbu îşi poartă feminitatea aproape oracular, o revoltă împotriva efemerului, cu reguli bine definite. Ciclul al treilea al cărţii, Balans, induce imaginarului un arhetip al gnozei, lumea este dragoste, femeia reeditează întotdeauna spectacolul lumii. Detaşat de reveriile primordialului, însă, eul liric poartă peste tot ontologiile dramei cu un chip spiritual, e un conector de simboluri şi simbolici. Fiindcă – nu-i aşa? – poezia are un singur anotimp, al esenţelor: „Auzi cum se retrage în tine/Lama de cuţit,/Frigul funiei fără formă.//Fluturii trec prin neant,/Îmbrăţişându-te./Lumina, cu aburii ei subţiri/Deschide venele.//Subţire/E zborul mistic/Din ochii tăi nevăzuţi…” (Zbor mistic, p. 57) Ea, poezia, reprezintă marea regeneratoare, timpul captiv îi dedică eliberările, evantaiul sentimental, sensibilitatea e negociată cu o logică a inferentului fiindcă impresia este aceea a existenţei unui plan, o „ideologramă” a singurătăţii. Ideea e dusă mai departe, aşadar,

în secvenţa a patra, Anii ca stuful, un soi de filonikia demitizând toţi referenţii, „aliniindu-i” la apelul unui real exilat - stază trakliană - într-un ciudat „ausserseienden”.

Totul este cifru, totul închide şi deschide imaginea, icoana, dar în pliurile universalului un spirit inceptiv răstoarnă raţiunea. În adevăr, fiinţa poeziei – fiinţă a lumii: „Pereţii erau obosiţi./ Se-ntuneca/Şi timpul trecea,/În cătuşe de gol./ Soarele îmbătrânea în icoane.” (Icoane, p. 68) Seminţii de poeme e ultimul ciclu al acestei cărţi, poeme re-construind realitatea pe un topos de simbolici redistribuite într-un reţetar insolit, al melancoliei grave. Hieroglifa lumii e poemul acesta, sau poemul celălalt, sau toate aceste poeme, pare a conchide autoarea iar Schelăria poemului, apropiind-o de experienţa generaţiilor mai tinere, explică un construct cosmogonic: „Alege cuvintele din drojdie/Auzi cum se face ferfeniţă/Schelăria poemului./ Subţirele simbol,/Beat de atâta gramatică./ Trupul lui? Ca un pahar cu vin.” (Schelăria poemului, p. 89).

Ana Pop Sîrbu realizează în ultimii ani, alături de alte puţine voci feminine ale liricii noastre, o bună reclamă poeziei române în literatura europeană şi universală de astăzi.

Ionel BOTA

nr. 49 n iulie 2015

6 actualitatea literară

nr. 49 n iulie 2015

cronica

Radu Cârneci: Eros, Logos, Ontos în această cunoaştere tulburătoare, care e marcată atât de răzvrătirea păgână, ancestrală, carnală, de Centaur („Centaurii de piatră-n mine iar / Se răzvrătesc de sub tăceri şi juguri / şi carnea în aprinse tăvăluguri / mă chinuie cu spaimele-i, barbar“ (În primăvară sângele dă muguri), cât şi de actul purificării prin invocarea duhului divin al iubirii: „Iubito, să pătrundem în vasta catedrală / ca sub înaltul toamnei blând- luminat de zei / să-ngenunchem la tronul iubirii cu sfială / şi să uităm de oameni; de buni

Mihai CIMPOI

Radu CÂRNECI

Începuturile poetice ale lui Radu Cârneci stau sub semnul unei solarităţi de tip hölderlinian, care, dincolo de faptul că este o convenţie a timpului, traduce o ardoare senzuală care va deveni o dimensiune esenţială a creaţiei sale. Prin urmare, trebuie să vedem în soare un topos circumscris organic unui univers al trăirilor ardente, existenţiale prin însăşi natura lor.

Din polivalenţa simbolică tradiţională a soarelui poetul alege atât semnificaţia de epifanie uraniană, de manifestare generală a viului, cât şi pe aceea de cunoaştere, de gnosis, el însemnând ochiul zeului suprem, spiritul universal, parte a Arborelui Lumii.

Fiind un element unificator, dătător de întreg bine orânduit, revelaţia soarelui prilejuieşte revelaţia unui univers idilic pus sub dominaţia unei sympateia absolute, totul comunicând sub semnul unităţii. În mişcările universului este desluşită o «tainică oficiere»: „Trupul meu intră în mişcarea Soarelui / privirile în mişcarea păsărilor / zborul mi se vrea de aer lung / şi mă-ndrept spre pădurile de piatră“ (Tainice oficieri). Aşa se face că în tăcerea universală se mai aude „chemarea tragică a Mioriţei“, în timp ce, imnicul, elegiacul, litanicul, baladescul, se întâlnesc în contrapunct, desluşinduse formule de oraţie şi descântec.

Caracterul de ceremonial al discursului mitopo(i)etic se conturează limpede de pe acum. Mirii caută un „pat răcoros“, orele dragostei sunt ca ploile verii („frenetice şi istovitoare“), pădurea e o „flacără toată“, aerul e „o umbră roşie“, zăpezile se îmbrăţişează într-o „pădure de sticlă zeiască“. Este o acuitate a simţurilor, un prag paroxistic al ardorii care presupune topirea şi contopirea: „Aud tropotul mărunt al florilor / paşii ierburilor / aripele pădurilor pe zări“ (Vers de mire). Solaritatea are forţă orfeică prin ea însăşi, devenind spontan cântec.

Poetul „cântă dintr-un arbore“ şi se simte unul dintre cei chemaţi în acest univers care pare un arbore de taină: „În cele patru vânturi şi între ele / noaptea se leagă de zi, ziua de noapte / rotindu-se planetă pentru mine / şi mă îndeamnă să trec – iar el rămâne / şi sângele meu se vrea în setea lui neagră / şi mă simpt dintre cei chemaţi...“ (Arbore de taină).

O poezie deosebit de sugestivă va traduce şi complexitatea dorului, a dorului de dor, recurgând la simbolistica nocturnă a cucuvelei care vine să vorbească despre o cunoaştere dureroasă, „de noapte“: „Cucuvea cu pene roşii / cucuvea cu pene verzi / cazi din lună peste dor / adu-i cerul dedesubt / pasăre cu ochi abrupt / O fereastră dreaptă, râde / strâmbă, o fereastră plânge / scade casa către zori / moare carnea de- amintire / şi fereastra intră-n mire / O să cânte sânge-n vârf / o să plângă sânge-n vale / trupul meu ocol să fie – / intră-n ierburi stea şi moare / dorul ei de dor. / Şi doare“ (Pasărea cu ochi abrupt).

Cu timpul – în Umbra femeii (1968); Grădina în formă de vis (1970); Cântarea Cântărilor (1973); Heraldica iubirii (1975); Dorador (1997) – dragostea îşi dezvăluie din ce în ce mai spectaculos şi totodată mai dureros, mai dramatic miezul ei de foc existenţial, foc negru care tensionează fiinţa, aruncând-o în neant: „De jertfă pas şi-n templul tău pătrund – / e miez de vreme, şi-i tăcere foarte: / sămânţă e aici, de vis şi moarte / iar râul Lethe-alături e, pe prund“ (Sonet în templul tău). Conturul expresionist al versului se îngroaşă, îndemnurile blagiene de cufundare extatică în substratul păgân al trăirilor se reiterează cu o putere vulcanică: „iar sângele să cânte şi să joace / dezlănţuit de moartea lui, dincoace.“ (Sonet, înainte de dragoste).

Apare un ciudat contrapunct al intensificării/slăbirii, al amplificării sunetelor/surdinizării lor, în acelaşi registru auzindu-se bătăi de clopote şi şoapte de taină, „vuietul blând“, explozia de foc proiectată cosmic şi implozia de lumină lină, de „gând de ploi, domol“. Pe de o parte sunt invocate clopotele tunătoare: „Când clopotele-n frunze au să tune“ (Sonet de priveghi), „flăcări înalte, din aspre zăpezi“ (Sonet, iarna), „cădelniţarea de sfere“ (Sonet pentru mai târziu), hora cerului (Vârf de dor), zborul, „prelungul înot“ (Noi doi); pe de altă parte, gândul pur „vibrând ca o vioară“ (În noaptea mea eşti pururea fecioară), „clinchetul azuriu între pocale“ (Acum îţi pun odăjdii triumfale), „unda dulce lung legănătoare“ (Edenul meu de mugure şi soare) „limba-n imn şoptit“ şi „izvorul subţire“ (Mereu nestins, neprihănit).

Traducător excelent al lui Baudelaire şi al Cântării Cântărilor, Radu Cârneci se pătrunde până în cele mai ascunse fibre ale sufletului de esenţa demonică şi totodată de esenţa zeiască a dragostei. Eros, după cum se ştie, ţine de o simbolistică a unităţii contrariilor, de coincidentia oppositorum. Pornirea instinctuală spre Altul, ce trece printr-o complexitate de reacţii senzoriale şi spirituale, prin binomul chinezesc Yin şi Yang, prin acea cosmică împrăştiere de forţe ce tind să formeze totuşi o ordine unică, o unitate, iubirea apare ca element antagonist şi totodată armonizator. Săgeţile din tolba lui Eros străpung şi ele opusul sufletelor, unificându-le.

Dragostea apare aşadar, ca o cunoaştere de sine a Fiinţei prin acel proces de revelaţii-şocuri, de conflicte dintre Eros şi Psyche, adică dintre suflet şi sentimentul iubirii ca atare. Pragul demonic şi pragul zeiesc se întâlnesc

şi de mişei...“ (Iubito, să pătrundem în vasta catedrală).

Există, însă şi al treilea aspect al iubirii: este suferinţa ca proiecţie a miticei dureri a lui Orfeu despărţit de Euridice: „În limpedele ochi bântuitoare / durere-a lui Orfeu neistovit / pe fruntea-i mândră aurăsudoare: / Euridice, fructul meu oprit...“ (Edenul meu de mugure şi soare).

Radu Cârneci se impune ca unul dintre cei mai importanţi poeţi ai iubirii anume prin intuiţia conlucrării acestor trei aspecte: zeiescul, demonicul şi orficul, cel din urmă înţeles ca suferinţă produsă de desmembrarea unităţii îndrăgostiţilor şi ca înstăpânire, prin cântare, a delicatei zone a trăirilor erotice. Erosul este arhetip al întemeierii, al unirii lui animus cu anima, temei al Fiinţei, principiu universal al înfiinţării: „... da, alergăm uimiţi înspre idee: / bărbatul înnoindu-se-n femeie/ când Ea în El îşi află năzuinţa / – ce alchimii le stoarceatunci fiinţa / din care prunc se-arată: zeu ori zee! – / da, alergăm uimiţi înspre idee // ... Oh, vine clipa să plecăm în fire / topindu-ne în cosmică topire / de elemente iar primordiale / rotind în vegetaţii triumfale / de libertate-n veşnică rotire: / oh, vine clipa să plecăm în fire...“ (În cosmică topire).

Ca şi pentru Ovidiu, pentru Radu Cârneci rostirea iubirii, care ţine de divinitate, de adâncurile Fiinţei, este echivalentă cu rostirea Adevărului. Ea este realitatea supremă, ce atinge Absolutul. În acest fel, Erosul se confundă cu Logosul, discursul erotic fiind totuna cu discursul poetic. Poezia este Iubire şi Iubirea este Poezie. Din această credinţă apare o superbă definiţie a actului liric: „... esenţe sublimânduse-n esenţă / vis colorat în somnul transparenţă / tânjind în miezu-i spiralata formă / spre-a-nvrednici materia informă / iris veghind cea tainică prezenţă: / esenţe sublimându-se-n esenţă // desăvârşire în desăvârşire / frământ al meu, iubire de iubire / mereu mă subţiezi pân’ la idee / precum frumosul intră-n orhidee / pisc irizând sublim apusul-mire: / desăvârşire în desăvârşire // gând al Naturii ferm năzuitoare / fluid etern dinspre şi către Soare / distanţă măsurând cu ne-distanţe / precum speranţa însumând speranţe / fiinţa ta mă-nalţă şi mă doare / gând al Naturii ferm năzuitoare...“ (O definire a Poeziei).

Poetul merge deci, pe principiul general al iubirii de iubire, al dorului de dor, imaginând un fastuos epitalam cosmic în genul hemeneus- urilor greceşti şi fescenimus- urilor romane, utilizând întreaga poetică nupţială a Cântării Cântărilor, pe care o transpune în cheie modernă, păstrându-i însă mijloacele senzualspirituale. În acest scop, naturismul este trecut prin grila estetismului şi galanteriei cavalereşti, iar extazul sympatetic cosmicizat se contopeşte până la urmă cu ideea abstractă de Iubire, cu un construct idilic şi idealist. Trăirea ardentă devine, astfel, nudă identitate, mit, gând alunecător prin regnuri, tărâmuri, zone, toate acestea intens erogenizate. Elanurile nupţiale, odată puse în „funcţie“, transformă ars amandi în ars poetica, înţeleasă ca ars combinatoria ce presupune un continuu contrapunct al variaţiilor, al alternării variantelor şi invariantelor într-o uriaşă construcţie barocă, manieristă. Manifestările sentimentului de iubire şi a tuturor atitudinilor şi reacţiilor psihologice faţă de el se formalizează, se instrumentează, se ritualizează.

Fără-ndoială, există o intenţie vădită, la Radu Cârneci, de a obţine un mare Text, un Metatext al Iubirii. De aceea purcede la cuprinzătoare explorări alchimice, magice, la teatralizare, chiar. Lumea e văzută ca teatru al iubirii, ca teatrum amandi mundum. În mod rilkean, este închipuit un imens pat conjugal al universului.

Unduirea nupţială este surprinsă în construcţiile de coroane de sonete, în rondosonete şi glossonete, în oratorii şi oraţii concepute serial în cânturi.

Totul este cuprins într-un vârtej cosmic ameţitor, atrăgător de plinuri şi goluri, din miresme excitante, de sunete şi vuiete erogenizate, de lumini fragede, de „petale cu cercei“, într-o îmbrăţişare demonică a cerului cu pământul: „ ... Ce vuiet se deşteaptă în pustie / şi se înalţă ca un stâlp de fum / semeţ spre cer din smirnă şi tămâie / miresme dând, înmiresmând un drum? // Căci dac-ar arde chiar şi o pădure / de nalţi cypreşi n-ar îndrăzni aşa / ameţitor şi cu esenţe pure / pământ şi cer deodata-nmiresma“ (corul bărbaţilor din Cântul 3: Pe culmi de dor, din Cântarea Cântărilor). Toată simbolistica arderii, mistuirii, supliciului şi frământării carnal-instinctuale – lumină miresme, ploi-alinătoare, vânturi, zări încinse, aer sfânt incendiat şi sunător, ninsori – sunt prezente într-o orchestraţie fină: „Frumoasa mea, sunt Soarele, mă iată ! / Odorul meu ridică-te să vezi / cum iarna s-a topit şi ploaia beată / dansează peste fostele zăpezi. // Priveşte, frăgezind, cum râd spre tine / câmpiile şi viile-nflorind / şi-n roiuri turturele şi albine / se- ntrec iubind // În zare, marea cerul îşi sărută / albastre păsări se sărută-n zbor / şi pietrele în bucurie mută / Se auresc în proaspătul izvor / În crângul de smochini e mare nuntă / – esenţe de iubiri născând iubiri – / odorul meu, te scoală, ziua-i sfântă / sosită-i clipa mare-i împliniri . // Din cuibul tăi în stânca despicată / o, porumbiţa mea, soseşte-mi dar / de muzici şiroind mi te arată / mărgăritar // şi frunţii mele dăruind cunună / în dreapta mea strălucitoare stând / să-auzi cum cerul şi pământul sună / spre tine blând...“ (Cântul 2, al mirelui, „De muzici şiroind mi te arată“, din Cântarea Cântărilor); „ ... Vuiau în mine neştiute cânturi / lumini în sânge scăpărau lumini / dar în neprihănite aşternuturi / nu te aflai la pieptul meu supin // Şi-aproape adormisem de-aşteptare / o, Domnul meu, dar inima veghea / şi tresări, luceafărul de zare / când coborî la uşa mea. // Asemeni eşti c-un chiparos în ploaie / – ah, părul tău de rouă încărcat!

– / iar genele-ţi de picuri se-nconvoaie! O, preafrumos, atât visat“ (Cântul 4: „Tânguirea miresei“).

Culmea virtuozităţii instrumentale la Radu Cârneci sunt sonetele, adevărate giuvaiere în care apar sub chip şlefuit şi bine potrivit toate marile motive şi simboluri mitopo(i)etice ale iubirii. Cităm din glossa Triumful iubirii sonetul-matcă (primul, care deschide această coroană de frumuseţi şi înţelepciuni): „Iubirea este atotstăpânitoare / E vârf în dor şi vis în rădăcină / Chip nevăzut în chipul de lumină / Precum tăcerea mângâie şi doare // De vremi şi legi mereu biruitoare / Iubirea doar Iubirii se închină / Înnobilând şi stăpânind regină / Ca iarba nesecatele-i izvoare // A duhului şi-a trupului măsură / Iubirea se-nveşmântă în Iubire / Petală stând şi veşnică armură // Născându-se pentru întreaga fire / În armonii cu legănare pură / Iubirea-i viaţa fără de pieire…“ Dantescul adagiu „iubirea naşte sori şi stele“ se codifică, iată, într-un principiu axial mitologic modern, în ideea de iubire, derivată din romanticul punct genetic prim: „ ... la început ideea de iubire / precum lumina aburea în fire / nelinişte vibrând în elemente / visând la bucuriile absente / chemând împreunări dorind a fire / la început ideea de iubire // (...) Iubirea-i axul cerurilor toate/ în mari nuntiri cu muzici peste poate / un semn al ei şi lumi cu lumi se-adună: / idei dansează hăurile tună / stele-n ghirlande leagănă-se roate / iubirea-i axul cerurilor toate...“ (Din prolog la Heraldica iubirii).

Adâncimea viziunii poetice se esenţializează încă în Pasărea de Cenuşă (1986) şi în special în amplele poeme Omul cu barca şi Jurământul în care Marele Tot, ce contopeşte iubirea şi iubirile capătă culoarea existenţială a Neantului, desacralizându-se. Pe ecranul cosmic al acestuia se proiectează acum omulmonstru aducător de moarte: „Să rămânem cu morţii? Deasupra-i teroare: / câmpii otrăvite, munţii de bombe / şi păsări cu aripi de sânge / neruşinate imnuri, destrăbălări de cuget, acolo deasupra / se fierbe sfârşitul fiinţei divine ! / să râmânem cu morţii?...“ (Omul cu barca). În contratimp cu omulmonstru, poetul devine Omul cu barca, omul purtător de putere şi destin. Marele Tot are acum şi o fascinaţie neagră, negativă, atingând demonicul, perechea plutitoare transformându-se într-o unitate de două singurătăţi ce se îndepărtează unul de altul: Euridice e pierdută de Orfeu în marele noian al Neantului, Cerul se transformă în „apocalips frumos izbânditor“: „ ...

Am semne dinspre moarte: / se desrobesc nălucile-n văzduh / ca steaguri largi desfăşurate ceţuri / şi Timpul-gâde îmi culege clipa / – când toate-s vii / şi sângele-i sonor – / ci nefiinţa-şi mugureşte aripa / Ah, unde eşti?“ (Jurământul).

Viziunea asupra vieţii – cu toate ale sale – se întregeşte, aşadar, asociind Erosului şi Logosului, Ontosul, adică însăşi fiinţarea. Ars amandi se întreţese nu doar cu ars poetica, ci şi cu ars ontologica.

Radu Cârneci rămâne fără-ndoială, unul din cei mai reprezentativi poeţi români, impunând o viziune adâncă asupra existenţei.

nr. 49 n iulie 2015 După atâtea ocoluri După atâtea ocoluri metaforice şi zumzet al conotaţiilor, nu mi-a mai rămas, în tăcere, decât să spun lucrurilor pe nume.

Nu e deloc uşor, ar fi ca un soi de impoliteţe şi nici nu-i frumos să-i spui porc cuiva care se poartă, totuşi, ca porcii – deşi vezi că şi până şi cercul a prins osânză şi jeg.

Te opreşte mereu excepţia, te gândeşti totuşi că în băltoaca şi mâlul lui glodosul dobitoc scaldă, poate, o inimă curată.

invitatul revistei

Ion Pop

...Foarte frumos! – îmi spun acum către sfârşitul acestui poem care voia să laude autenticitatea, da, foarte frumos! – şi aud cum mă strig, acum, când mai toate adjectivele şi adverbele mele nu mai sunt decât nişte începuturi de cicatrici, când se deznoadă conjuncţiile iar virgulele se înmulţesc ca termitele, acum când verbele se târăsc şi mai lasă abia o firavă dâră de sânge pe pagină, când eu stau între şoapte ca între urlete foarte obosite.

Aud cum mă strig, din rărunchi, „Tu, ăla, Ion Pop, Pop V. Ioan!”

Dar acela nici nu tresare, rămâne în banca măgarilor, nu mi se-ntoarce capul, nu-mi văd nici mâna care să tremure, întinsă.

Sculptură pentru orb Nu vă bucuraţi prea devreme, nu-i un fenomen de falsă memorie, - ştiu foarte bine cine a rotunjit „Sculptura pentru orbi”.

Eu folosesc influenţele numai împotriva singurătăţii şi nu-i nimic ruşinos în asta, e, poate, doar puţin trist.

Fapt e că, descumpănit şi cam dezorientat, am început şi eu să mă descopăr prin pipăit, de când am simţit un miros suspect ce nu-mi părea a fi doar de transpiraţie, nu alergasem, nu urcasem trepte, nu cărasem mai mult de cinci kilograme de cărţi.

Vreau să ştiu, pur şi simplu, (Doamne iartă-mă!) dacă sunt cel care sunt.

Căci nu-i decent şi nu-i nici frumos să te descompui când tocmai încep să pâlpâie-n iarbă brânduşile sub fluierat de mierle. Mă tem, însă, că tocmai asta mi se întâmplă.

Aşa se face că mă trezesc dimineaţa, numărându-mi cu grijă coastele, că verific dacă-s rotunde rotulele, că mi-e frică să nu simt, alunecând prin dreptul inimii, nu ştiu ce muşuroi, îmi trec palmele, lent, peste ochi, tremurând să nu dau cu degetele de peşti şi pietre.

Doamne, am ajuns să mă-mbrăţişez cu mine, ca morţii!

Mai ciudat e că am început să vorbesc singur, deşi cred că sunt încă în toate minţile.

Bine măcar că nu va afla aproape nimeni despre toate astea. Şi sunt foarte sigur că nici mierlele, nici brânduşile.

Ar fi o sigură dovadă de autenticitate, fiindcă se pare că n-am căzut încă destul de jos, ca să fim siguri că existăm, sub praf şi pulbere, sub molozuri, mai răzbeşte câte un smoc de fragedă iarbă, şi câte-o floare de mac îşi mai flutură, din loc în loc, eşarfa însângerată sub picăturile de rouă. Oho, e totuşi frumos!

Iar în mlaştina puturoasă gunoiu-i călduţ încă şi se mai poate geme şi mârâi, ba putem imagina chiar nuferi şi flori de lotus.

Aşadar, cât mai repede, „Jos cu noi, şi mai jos cu noi!”

Să vină strivirea ideală, malaxorul, compresorul, buldozerul absolut, vrem tăişul fin al satârului de ultimă generaţie, docamdată doar muşte moarte, mult prea puţine, plutesc în supa generală, scuipatul din pâinea noastră cea de toate zilele nu-i destul de gros, mai poate fi confundat cu o drojdie argintie.

Tot aşa şi cu triunghiul pe care-l ghiceşti, după miros, putrezind sub pletele zeiţelor de odinioară, în văzduhuri de focuri stinse, turtit în capete aplecate pe care nu le mai taie nicio sabie, dar poţi oare să-i spui triunghiului „mă, boule!”, fără să fii trăsnit de fulgerele lui Dumnezeu? Şi ţie, fereastră iubită, supapă a bietei mele singurătăţi şi melancolii cronice, anacronice, cum să-ţi înjur, tocmai eu, fragilul, statornic pătrat, despre care am, totuşi, nu rareori, cele mai groaznice bănuieli? Şi, Doamne, dreptunghiul, - ştiu eu de ce de dreptunghi mi-e teamă, trebuie să-l las neatins, în cartea de Geometrie.

actualitatea literară 7

E timpul E timpul, nu mă mai pot abţine să vă spun că mi-e scârbă, scârbă de voi, Cei Tari şi Cei Mari.

Dacă aş zice că jigniţi Geometria aş fi ridicol şi aţi rânji. Dacă aş urla la voi, ca la nişte javre, v-aţi arăta dinţii albi, sănătoşi, strălucind, ca în acea poezie persană, intimidându-mă.

- O, Estetica, jignită atât de frumos!

Creierul meu încă nu-i negru, negru, ca al Poetei, şi nici voce destulă nu am ca să strig la toate răscrucile că-i negru, negru, negru. Chiar dacă, făcând concesii alegoriei, oră de oră, noaptea pune în mine câte un pumn din cenuşa de peste zi.

Să scot un ţipăt incult, - câţiva gură-cască s-ar amuza o clipă, în drumul spre supermarket.

Să tac mai bine, în aşteptarea chibritului?

Oho, visând cumplitul, sfâşietorul bubuitorul meu glas îndesat în gură, sub căluşul de dinamită cu fitil umed, de sub iarba cu ţârâit somnolent de greieri de mâine, de poimâine.

Am citit atâtea parabole Am citit atâtea parabole clasice, da, povestioare cu tâlc, în versuri sau în proză, cu lupul moralist şi vulpoiul predicator, corbu-şi pierdea caşul din cioc, păcălit de linguşirile altei vulpi, tot de-o vulpe era înşelat ursul, racul, broasca şi ştiuca uitau că trăiesc în aceeaşi baltă nenorocită, pe când musca bâzâia arii pe spinarea boului asudând la arat, pe când leul îşi lua mereu partea leului, iar Samson, dulăul de curte, se scăpa, la capătul unui lung discurs, mărturisind că mult lăudata egalitate nu era, totuşi, şi pentru căţei.

De când poezia tot spune lucrurilor pe nume, pentru ca nu cumva sensul să obosească până la capătul versului, de când chirurgii şi-au scos mănuşile şi-ţi umblă de-a dreptul cu unghiile prin măruntaie, de când interjecţia şi onomatopeea au devenit desuete eufemisme pentru scrâşnet şi urlete, iar ”noi muncim, nu gândim”, poate că singurul lucru cu-adevărat cinstit şi în pas cu vremea poetică ar fi să ieşim în stradă şi noi, ăştia, pentru o ultimă, definitivă manifestaţie, şi să strigăm din rărunchi: „Jos cu noi!”

Să dispară odată concurenţa neloială dintre păcatul din cuvânt, din lucru, din gând!

Mâncăm, mâncăm. Şi fiecare înghiţitură e-un nou căluş în gâtlejul rănit. Mâncăm. Şi creierul nostru, ca un biet monarh constituţional, domnind peste digestia tăcută.

Ca să bage spaima-n alegorii şi-n pilde, ar trebui un urlet încăpător precum...

Spun asta cu toate că eu, doar cu mine însumi rămas, mai aştept, ca într-o imorală morală a Fabulei, versetul care să mă fulgere lăsându-mă putrezind în ploaie, vag înviat în vânt, zbierând ca o vită ori scâncind precum un greier însingurat, incapabil să ridic măcar un păcat al lumii, căzut în ridicola disperare de psalmist ratat, de Iov părăsit, împuţit sub soare, răzuindu-şi zi după zi rănile, ca să dea de triunghi şi de obelisc.

O, Doamne, Doamne, ca să dea, totuşi, într-o bună zi, de triunghi şi de obelisc...

Temeri Mă tem că Sculptorul stă la pândă să mă mute-n fronton, peste coloane, în cuşca triunghiului. Ce-i drept, de-acolo aş vedea lumea până departe, la nările mele albe ar ajunge doar miresme de jertfe, iar din bocete şi sudalme aş auzi doar un dublu flaut. Şi puţin mi-ar păsa dacă gemetele din vale sunt ale celui împuns de sabie ori numai semne că un flăcău îşi încalecă iubita sub tufele de laur în floare, printre capre şi iezi.

Mă tem, însă, că toate-acestea nu-s, deocamdată, decât închipuire, şi de teama asta mi-e şi mai teamă.

Pentru moment, mă aflu aici, lipit pământului, văd ce văd, aud ce aud, mai creşte iarbă, scad zile, m-am obişnuit cu parfumul, suport încă destul de bine duhorile, se spune că şi democraţia prosperă pe zi ce trece, dictaturile sunt, desigur, doar temporare accidente pe drumul sprintenelor popoare, sunt lucruri care stau, altele se mişcă.

Iată, acum e din nou o toamnă îmbelşugată, mai cade câte un măr, câte un sân, câte un guvern.

8 actualitatea literară

Alina Naiu

Până la început şi înapoi poate că ţi-aş spune pe nume dar numele noastre luate sunt în numele nostru se aud paşi foarte apăsaţi prin dreptul uşilor se trag obloanele se plânge în numele nostru să aşteptăm un altul, auzi? sigur că el vine încet dinspre miazănoapte toate păsările cerului ne vorbesc despre haina cea curată la suflet cu limba de moarte a grâului sufocat de pământ ţi-aş spune o poveste despre leagănul de lemn din curte şi despre cum adormeam cu scârţâitul ulucilor lucru pe care îl fac şi acum ţi-aş spune o poveste nu este nici târziu nici devreme aveam câţiva ani când am văzut căzând bucăţi foarte mari din tavan ştiu de atunci sângele miroase a viaţă şi am fost singura martoră la somnul de-o clipă al lui Dumnezeu să îl aşteptăm pe acesta! el a uitat cine este. sigur că se va întoarce din moarte când îşi va aduce aminte de ticăitul ceasurilor ascunse în alte milioane de ceasuri până la începutul veacurilor şi înapoi.

Nu mă mai tem de nimic câteodată, nu mă tem de nimic. asta pentru că mă trezesc cu inima alături şi văd că nu-mi seamănă. e o istorie încurcată chiar şi-n felul în care păsările zboară până-n dreptul geamului apoi se întorc şovăind acolo de unde nu ştiu că au venit. mi-a spus într-o zi fratele meu că sunt o femeie tare greu de iubit şi de-atunci tot aştept zăpezile să vină cu liniştea lor, cu tăcerea lor cu tot în fiecare zi în fiecare zi îmi scriu cu abnegaţie biografia precum un orb ce a lins cu o siguranţă uluitoare sarea şi rănile unui trup în care nu a crezut cu adevărat.

Faţa curată a lumii cum să mai comunic? limba se întoarce împotriva mea precum un vultur ce se poartă pe sine în gheare şi se aruncă indiferent în prăpăstii. şi atunci ce rămâne? îmi întreb adunătura de oase scârţâind în memoria degetelor anchilozate. ce e cu privirea asta de câine, cu sufletul atârnând pe marginea patului? în fiecare dimineaţă mângâi pieptul umflat de sânge al şobolanilor negri chiar dacă nu mă lasă să dorm, chiar dacă nu mă lasă să urlu.

nr. 49 n iulie 2015

şcoala de poezie

nu ştii tu ce înseamnă să împart funia asta nesfârşită, mărul în care-mi înfig unghiile până la carne, cum este să îmi întorc privirea către faţa curată a lumii.

Adunăm vreascuri ne iubim din ce în ce mai mult în căsuţa noastră plutitoare pe bălţile de sânge ale memoriei stricate. nu pot ajunge la tine, îmi spui, nu pot ajunge la tine! e ca şi când aş căuta bucăţi de suflet într-un mormânt pe care l-am primit de pomană. din tot ce n-am fost a rămas ce-am fi putut fi. ieşim în lume ca nişte animale vânate cu ochii închişi pe întuneric. în vocile noastre se aude croncănind realitatea în care nu vom mai intra vii.

Un fel de construcţie sufletul tău e atât de greu parcă ai târî după tine un întreg şantier în lucru şi tu eşti un fel de construcţie în construcţie un străin care-şi priveşte chipul din mers şi trece pe lângă el mirosind a votcă şi a mort (cine nu a trăit cu adevărat în mizerie nu ştie că mâinile se murdăresc dacă nu le spală pe altele) eşti bine. suntem bine. uite, o minciună cu adevărat frumoasă! şi îngerii trebuie să aibă carnea foarte albă, într-o lume ameţitor de albă şi uşoară risipită prin zăpadă unde Dumnezeu nu ştie că există Dumnezeu unde fiecare este fericit şi fiecare iubeşte sigur, în felul lui

Poezie dedicată poetului Adrian Suciu

Normal născut dintre raţiuni E anormal pentru nebuni, Cum raţionalul e comun Iraţional devii mai bun.

Cade-n genunchi, umilă şi păgână, Transpusă-n mâinile prinse de humă Disperarea şi dispreţul până-ngână Renunţând la orice religie sau cutumă, Ode ale tăcerii: un trecător şi o nebună.

Cum suntem fără poezie Carcasă goală cu mândrie, Aşa vor şti şi ei să fie Armuri cu suflet de hârtie.

Ecouri

Poemului să fie viu Îi trebuie un om nebun, Cum raţional sunt numai bun Atunci poet nebun să fiu.

Străini de demnitate În galaxii, punctele mele Arunc pe gene din trecut, Strălucitoare şi mizere, Dorinţa vagă de-Absolut.

Ecouri trec în rând cu lumea În ritmul dansului de fier, Din turnul serilor răsună Suflarea zilelor de ieri.

Ionela Anciu

Prin mâini color de infantile Absenţa soarelui tăcut, Azi n-am făcut cum au vrut ele Şi mâine... tot n-aş fi făcut.

Te lauzi mare mângâiere Obrazul tău necunoscut, Nici de-ar fi fost a ta femeie, Tot nu l-ai fi recunoscut.

Cum felinare minimale Proiecţii-n faţa ta s-ascult, Copilă adormită-n poale Ce niciodată n-ai ştiut.

Unde-mpletit un dulce gust În temple sacre la-asfinţit, Păşeşte iar pe drumu-ngust, Iar înfloresc femei în zid.

Un trecător şi o nebună Cu mâna-ntinsă către nimeni, Cu părul scurs pe piept şi braţe, Printre degete cad spre temeri Resturi arzând—

încă mai trudesc la facerea lumii, Doamne!

mă caut de suflet în măduva oaselor. îmi sfâşii toate măruntaiele şi nu-mi curge niciun strop de sânge. nimic nu mă doare în afara înfrântului tăcut, această carne din carnea mea, această viaţă din viaţa mea.

Vocea din primul act Ţi se îngroaşă glasul Înţepenit de dor Şi amuţeşti când dai să strigi, Cum se năruie pasul Prin orice loc l-ai aşeza, Ţi se preschimbă mimica Şi-oglinda nu te recunoaşte, Cum clipa-ţi pare-aritmică Între pereţi ce urlă profeţii nefaste, Cu ochii-nchişi ascunşi în palme Asculţi cum cade cortina Peste umeri, lumini diforme Şi invocaţii culte de duzină; Fumul invadează actori pe lemnul fraged, Observi cum se disipă muze Cu aripi de nimfe şi trupul absent, Rămâne goală scena şi actul dezbrăcat.

În cea de-a şaptea zi

la început a fost sfârşitul. merg fără chip prin întuneric. merg fără obârşii. mint şi caut adevărul.

Pe sub oraşul adormit Se plimbă timpul cu măsura, La ceasul aspru, temelii Îşi zguduie zâmbind ţărâna.

Pe coridoare cafenii Vezi voci captive-n felinare, Cu pasul încercând să vii Te-afunzi mai mult în depărtare.

mie de ce nu mi-a spus nimeni că am început să nu mai mor?

despre marile uitări nu se vorbeşte, se scrie doar prea mult despre marile singurătăţi.

fotografii de sentimente, Strânge-n pumni cenuşa, absenţă şi abateri.

Paşii noştri Încă rămân o mie de întrebări hoinărind pe străzi Şi urmele noastre se-ncurcă una pe alta fără rost, Te trezesti în mijlocul vânătorii fără arme şi prăzi, Fără să gândeşti cum ai ajuns crud şi pe unde-ai fost, Mâinile se-nfig singure-n pământ şi strâng fără sens Stările te-nţeapă când se configurează-ntr-un nonsens.

la început a fost sfârşitul şi înainte de orice sfârşit eu.

Se-nmoaie genunchii şi-afundă-n nisip cu fruntea udă Imagini stabile curgând şiroaie peste noroiul din tine, Ploaia te-ndoapă cu note de pian când te rogi să te-audă Şi ridici capul să urli să se oprească să te-asculte s-aline Orice-ar mai fi rămas neatins acolo de unde te-ai întors, Tot ceea ce cunoşteai din credinţă şi Oameni s-a scurs.

sunt condamnată să duc mai departe taina cinelor fără de taină. marea vâltoare de sânge, marele nesomn, toate mă strigă cu glasul îngerului meu: Eli, Eli, lama sabactani

Ai paşii cu tine să-ţi aminteşti de ea diferită dimineaţa, De ceea ce era când era ea şi ce erai tu când nu te găsea, Când cerea cuvinte găseai potrivit a-i oferi tăcerea acompaniată De exacerbarea simţurilor, privând-o de libertatea aleasă, O învăţai, fără să ştie, să idolatrizeze o urmă de pantof murdar Lăsată pe mâna ce scria. Pe obraji urmele momentului solitar.

şcoala de poezie

nr. 49 n iulie 2015

Ce bine-ţi stă... ‘’Ce bine-ţi stă când te îmbraci cu-o moarte oarecare, amirosind a iarbă şi a lut!

Florentin Smarandache

Se sparg contururi de zbor 0 roată mare de crepuscul răstigneşte pe-o creastă.

Arbori livizi umblă cu capul descoperit, rege pe străzi crivăţul cu buzunarele goale.

Se sparg contururi de zbor şi voi, cei care nu gîndiţi, o, voi, lucruri, ne daţi voi, nouă, rănile voastre.

Apus Melancolia unui apus mă învăluie în unde palide, simţurile coboară lin din înalt - ca îngerii galbeni.

Se ridică subţire fumul tinereţii la timpul trecut.

Ziua de mîine va muri la noapte.

Mi se scurge tot roşul din sânge Prin iarbă timpul se joacă desculţ.

Lampa pîlpîie în lacrimi de seară.

Mi se scurge tot rosul din sînge, întrebările umblă cu limbile scoase ca nitşe vipere, gata să muşte.

Cerul doarme ca un motan cu botul pe labe.

Lampa pîlpîie în lacrimi de seară.

Mi se scurge tot roşul din sînge. Întrebarile umblă cu limbile scoase ca nişte vipere, gata să muşte.

Dumitru Ichim

Oare gelos, cum n-ar putea să fie Eufratul văzând cum te prefaci, când fugi şi te ascunzi prin sălcii, până te prind,aşa!

(Aici tăbliţa de lut e spartă, dar descifrăm apoi continuarea.) ‘’...nu, veşnicia nu se dă, Regino, înapoi, decât pentru-n sărut!’’ ‘’Dar am uitat că tu eşti muritor, nu vrei să o luăm de la-nceput, că doar aşa ne profeţise luna.

Păcat că veşnicia este una!’’

Ce bine-ţi stă când te îmbraci cu veşnicia-ascunsă peste sâni, iar pe deasupra cu o moarte oarecare amirosind ca orzul copt în spic. ‘’Pe veşnicia ta, ce-mi dai, Ninlil?’’, dar tu te-alinţi ca un copil ce parcă-ar fi greşit şi stă în prag. ‘’Nu-ţi dau nimic, afurisitule, că prea de tot mi-eşti drag!’’

Prin sălcii iarăşi te ascunzi. ‘’Iu, hu...Regino, unde eşti?’’, dar tu, ca nimeni să nu vadă, ademenirea în ispită-o pui prin merii din livadă. pe unde floarea e din cântec ninsă.

Alergi, dar cât de mult îţi place să fii prinsă!

Sărmanii zei din ceruri n-au habar ce-nseamnă mângâierea mâinii, cum face-amurgul c-un cuib de rândunică! şi-apoi de ce să-ţi fie frică?

Pe sub pieptar porţi veşnicia ca să-ţi acoperi sânii.

Ce bine-ţi stă când te îmbraci cu-o moarte oarecare...’’

Aşa-i cânta îndrăgostitul din Sumer cu buzele întregu-i răsărit de soare, când veşnicia de văzduh i-a sărutat, pe unde plânge până azi, prin sălcii, prinţul Eufrat, sub dâra focului din cer.

Coroană de copac Iubeşte-mă cum numai copacii ştiu să iubească.

Fără cuvinte. Îmbrăţişarea - sorbul rădăcinii până-n străfundul lutului născător al luminii.

Timpul lor?

Primăvară sau toamnă - tot frunză.

Veşnicia?

E-n clipa de floare împrumutată din fântânile soarelui.

Când copacii iubesc, orice creangă e gata de fluier, fărădelege e tot ce-ar fi lege. Înţelepciunii de vrej artezianul poem al Iubirii!

Când vei jura, pe scriptura din trunchi, palmele tale-n fior vor auzi cum inima lor ciopleşte-o icoană.

Va fi pentru Cel care fiecărui copac îndrăgostit i-a dăruit cea mai frumoasă coroană.

Iov cel nou îşi ia rămas bun Atât de singur era Iov, uitat de toţi, sub un salcâm, dar într-o seară păianjenul, prietenul de sus, pe-un fir de borangic se coborî ca de pe-un alt tărâm; apoi lui Iov, grăindu-i rar, i-a spus: Un Om, cu ora lui amară, azi noapte, când dormeai, veni; parcă-nflorea o denie de prun în părinteasca Lui privire: ”M-am abătut pentru rămasul bun, că mâine Eu merg la răstignire şi-atunci când te-i trezi

Fragezi ghiocei trag de sub zăpadă primăvara, pocnesc izvoarele-din-univers, şi-n mica adiere cu zîmbete pe buze eu mă tatuez.

Blajini cocori aduc pe aripă căldura, Înălţimile în vulturi cresc, iar muntele cu vîrful sparge cerul.

Vie culeasă de soare şi stoarsă de lumini.

Ca o barcă prin văzduh, luna se gudură-n ape...

Porumbii îşi aprind felinare sub braţ.

Zăresc ţărani în carul cel lung şi mare al cerului.

când o să-ţi fie sete o să-ţi întindă-n trestie – burete cu-oţet şi cu venin, dar Eu îţi las în pânza lunii, la vecin, trei picături de rouă să te-adape.” Îşi şterse celelalte izvorâte-n pleoape, şi plecând ne-a spus atât, doar: ”Pace vouă!”, te-a sărutat pe frunte şi s-a dus.

Tată, acelaşi eşti şi Martei şi Mariei

Înălţimile în vulturi cresc

Vie culeasă de soare

actualitatea literară 9

Dragă D, alaltă-seară, când, pe la ora 11 post-meridian, am ieşit în cartier, la capătul întins al lesei lui Rocky, desigur, am fost potopit pur si simplu de ţârâitul greierilor! Salut les amis! Vă aşteptam mai încolo, pe la începutul lui august, când vara dă-n dungă, le-am spus, dar e bine şi acum! Toamna trecută, târziu, încercasem să vă închin un mic poem, dar aşa cum cri-cri-ul vostru s-a topit în ceţurile cele reci ale începutului de iarnă, aşa şi poezeaua mea s-a pierdut printre hârtiile de pe birou. Întors acasă, am scotocit după acele câteva versuri şi, culmea, le-am găsit. Iată-le: „Şi a tăcut şi ultimul scripcar -/ Trăgea arcuşul ca pe sticlă udă / Sigur că sie îşi făcea în ciudă /dacă nu mie, cel cu pasul rar // Topit de frunza palidă, uitucă/ În golul din auzul sublunar.../ Pecetluit ca vinul de Cotnar/ În şipul spart al dorului de ducă // Proptesc uluca unei depărtări / Ori cumpăna fântânii fără

* Tabor

Mereu în grabă, dar pe dos tipsiei, iar mie însumi – risipirilor mărunte, frânturi din tot ce povesteai Mariei mă întristau ca umbra grea de nuc.

Amarul din cuvântul Tău, cu-apăs icnit ce pe ascuns să-l duc, chiar inima mi-a spart-o.

Cu câtă bunătate istovul Mi-ai mustrat: ”Marto, Marto…!”

Voiam ce nimeni n-a gândit, la prânzul meu de cină să-Ţi aduc în blide aurite, argintate cea mai gustoasă slovă din bucate, ca unui împărat cinstindu-Ţi ospeţia.

N-am fost nepăsătoare, deşi nu Te-ascultam, lângă picioare, precum Maria.

Tu nu ştiai când îi vorbeai de moarte, cum inima-mi rupeai în două Marte.

Când eu îţi roboteam cea mai aleasă cină, Tu îi vorbeai de-o alta, în foişor, necuget de străină, de Pâinea ce s-a pogorât din cer şi-n trupul Tău se frânge, dar mai presus spuneai Mariei de tainele Împărăţiei cu Mirele şi ne-nţeleptele fecioare cu fruct de viespe în ulcioare.

Abia când ai şezut la masă şi pâinea mea ai frânt sub binecuvântatul semn al mâinii, am înţeles, partea cea bună care şi-a ales Maria pentru untdelemn, dar milostiv fiind şi Dumnezeu, din durerosul meu frământ, ce-ai rupt, al inimii şi-al pâinii ce Ţi-am adus la cină, mi-ai dat şi mie să mă-nfrupt, ceva ce mi se pare ciudat prin ne-nţeleasă preschimbare, cum aluatul meu gusta acum a trup de Dumnezeu şi-a sânge de lumină.

fund / În care toate verile-şi ascund...“. Bag de seamă acuma că nici atunci, la finele verii trecute, nu ştiam ce-şi ascund verile în fundul fântânilor fără fund. Poate că pe ele însele se ascundeau, însă reapariţia greierilor mi-a înmuiat pentru câteva clipe inima cea de piatră (ponce!).

Nu sunt prea comunicativ de felul meu, trec pe lângă vecinii adunaţi pe cele două bănci de la intrarea în bloc, aruncând la întâmplare un, destul de sonor pentru a nu fi socotit un mutulică îngâmfat, bunăziua, dar a doua zi dimineaţă am adăugat şi vestea revenirii maeştrilor cântăreţi. Ah, da, a spus o cucoană grasă, rezemându-se de soţul ei la fel de masiv, fost lider sindical la defunctul Combinat Siderurgic, după Sfântul Ilie apar... Aşadar, nicio mirare! mi-am spus mai târziu, a trecut ziua năbădăiosului căruţaş, hopa şi micile ghemotoace cârâitoare, de parcă aşa le-ar fi datul, să se întrupeze din resturile scârţâitului osiilor cerescului car care tocmai ce a zdrumicat pietrişul preaînaltului şleah!

Toată lumea, deci, ştie asta, probabil că şi tu ştiai, prietene cititor, numai mie, hăbăucul, mi-a trebuit o viaţă ca să aflu. În Cărarea pierdută doar naratorul copil şi Le grand Meuln, eroul principal, habar n-aveau că misteriosul domeniu al viselor lor e undeva la doi paşi de ei şi că tot ţinutul, de la babele cârcotaşe şi moşii pipaşi, adică fumători de pipă, la puradeii cei şturlubatici, ştiau cum să ajungă acolo, numai lor, celor mai isteţi din lume, accesul le era închis de taina visului în mersul somnoros al unei mârţoage... Aşa-i cu tainele! La îndemâna tuturor! Sunt mai fericit acuma, ştiind că greierii apar, de unde or fi apărând ei, imediat după Sfântul Ilie? Am stat şi câteva clipe am clipit şi m-am gândit...

Nu cred să mă ajute prea mult această descoperire. Dimpotrivă, sper s-o uit cât mai repede cu putinţă, pentru ca să mă întorc la fericita neştiinţă a vremii când scriam: „Pe câmp căpiţe doldora de somn / îmbarcă greieri pentru Ararat - / Nu este scripcă să nu fi aflat / Şi nici scripcar să nu se simtă domn // Peste imperiul nopţii lepădat / În sublunarul siniliu canon / Sonor ca nopţile la Vavilon / Şi irizând felin ca de brocat... Aşa-i cu greierii ăştia cântăreţi - scârţa-scârţa pe hârtie.

Sau tapa-tapa pe claviatură. Ce dacă vine toamna?! Prietenie, Gigi.

Gheorghe Zincescu

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

Ce e rău sau ce e bine...(2)

„Ah! În curând satul în vale-amuţeşte”.

M. Eminescu

„Ţăranul este omul absolut”.

Petre Ţuţea

Dragă Luca Piţu, Aşa cum îţi scriam, comuniştii perioadei Dej-Pauker şi-au propus să distrugă vatra sacră a satului, i-au vrut ucis sufletul. Nimicitori de vetre s-au arătat şi demagogii ceauşişti. Preţuiesc dorul lui Petru după satul mitic, dar şi ironia ta, în linia nonconformismului ludic: „Cum am fost aşe românem”. Adaug: de-ar da Dumnezeu să „românem”.

Cum merg lucrurile, înaintăm dinspre satul tradiţiei („sufocantă” pentru smântânime, cum numeşte Goma aşazisa elită) spre satul global din satul mondial şi de acolo, mai ştii, spre satul extraterestru. Doar veacul înaintează.

Urmând logica şchioapă antiunionistă, manifestată ciclic în presa iaşiotă de 24 ianuarie: dacă mica unire ar fi adus moldavilor atâta rău, ia gândeşte-te ce-o să li se întâmple în satul mondial.

Trebuie să ne mancurtizăm? Întreb. Orgoliul de naţiune, cultivat de toate ţările mari, SUA, Anglia, Italia, Spania, trebuie călcat în picioare? Ne batem de 25 de ani cu mândria naţională, o smulgem din brazdă ca pe-o buruiană rea.

Numai noi avem hoţi şi beţivi, mârlani şi leneşi şi proşti, dacă apar mereu mici/ mari tratate despre hoţia la români, prostia şi beţia la aceiaşi, ca să nu mai vorbim despre trădarea şi despre laşitatea lor. Calităţi? Doar defecte.

Merite? Doar vicii.

Zicea Bătrânu că se desfăşoară o altă „chiaburiadă” contra ţăranului român. Ceauşescu l-a dispersat din locul lui, transformându-l în mitocan, în ţoapă, în om grosolan, uitând cuviinţa şi înţelepciunea rurală. Ţăranul devenise un ins care voia buletin de Bucureşti şi căruia îi duceau orăşenii pâine cu bicicleta. Comuniştii au vrut să distrugă diferenţa sat/ oraş, mahalagizând satul, asta au făcut. Însă marea derută, argumenta Bătrânu, deruta ireversibilă a ţăranului, s-a produs în zilele noastre când „a pierdut busola, ajutat de oligarhia postdecembristă”. Ha, comentam noi, dacă nu industrializa Ceaşcă România, de unde s-ar fi ivit bogătaşii mitocani cu cai putere? Ceau voia nu satul, ci oraşul global; acum, nu mai contează satul românesc, ci satul global. Doar n-o să mai vorbească ţăranii pe ţărăneşte, precum căjvănarii tăi. Or să tacă definitiv.

Bătrânu, ca şi tine, dragă Luca, nu s-a dezis de temeiul lui. Îmi repeta că lui Ţuţea nu i-a fost jenă de obârşie. A declarat că „fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel. Dimpotrivă, lui Adrian Marino (culmea, activ politic în Partidul Naţional Ţărănist, fapt plătit cu ani grei de puşcărie politică, pe motiv PNŢ-ist) îi era scârbă (declarată în memorii) de ţăran, de drapel, de uniformă română. Din Viaţa unui om singur: „Să elogieze cine vrea Muzeul Satului. Nu l-am vizitat şi nu-l voi vizita niciodată”. Nici Paleologu n-a fost boier când a definit patriotismul „o strângere de buci”. Lui Alexandru George i-am citit toate cărţile, dar în afirmaţia că ţăranii sunt antidemocraţi şi leneşi nu-l urmez. Un fost director al MŢR avea ce-avea cu căluşarul, care trebuia presărat cu naftalină. Nu şi fustele suprapuse ale ţigăncilor. Şi de ce ar fi „kitsch-uri care vor să închipuie o tradiţie ilustră”, „doina, dorul, râsu-plânsu, latinitatea într-o mare slavă”, pentru europarlamentarul eseist Traian R. Ungureanu? Apăruse la Humanitas, în 2008, Încotro duce istoria României. „Scoate din casă cartea asta”, mi-a cerut Bătrânu. Repede”. Despre defectele românilor, unii vorbesc cu durere, alţii cu satisfacţie. „«Iubiura» lui Cioran nu şi-o poate permite oricine.

Om echilibrat Bătrânu meu, dar gunoaiele ridicate la suprafaţă de „veroluţie”, cum îi spui tu, l-au îmbolnăvit de sindrom alergic. Secături, le zicea, autorilor de etnoblasfemii. „Uite, Magda, toată lumea – chipurile – bună îl citează pe Dumitru Drăghicescu. Au preluat termenul de ne-isprăviţi, dar în alt sens decât sociologul: el accentua faptul că nu ducem la capăt, nu finalizăm, nicidecum că am fi blegi şi leneşi în totalitate”. Nu ţăranul acesta anonim (fost Marele) a spus: „Faptele, nu oala cu laptele”? A găsit şi furca, şi ciomagul, şi parul, atunci când a fost nevoie de ele, în lupta contra colectivizării forţate. De ce-o fi acuzat mereu şi mereu de maladia numită „manolism”, a construcţiei neterminate din lene, fără a se consulta paremiologia? „Orice meserie face cât o moşie”, „Nu averea face omul ci omul face averea”. În vremi comunistichii, Petru Ursache optase pentru Maiorescu, nu pentru Gherea. Şi-mi cita deseori ce spunea nu Ornea, ci Ernest Bernea despre Gherea: „un caraghios, un vagabond internaţional neserios complet”. Şi câţi astfel de vagabonzi internaţionali nu s-au strâns pe aici ca să „ajute”!

Petru a crezut cu tărie că odată şi odată”conştiinţa nemulţumită a românilor va face saltul istoric” (Cioran).

Modul lui de a participa responsabil e şi modul meu de a participa la postevenimente decembrii. Avem une âme-soeur şi mă mândresc cu asta. Sunăm la fel faţă cu oportunismul, cu ideile mestecate de alţii.

Să nu mai vorbim, dialogam noi, de noroc, de suferinţă, de descurajarea provocată de nedreptăţile istorice? N-o fi fost real faptul că „fraţii” sovietici nu ne-au lăsat să luăm parte la Tratatul de pace de la Paris (1946)? Italia a fost considerată ţară cobeligerantă cu aliaţii; România nu; deşi a luptat eroic contra lui Hitler, pentru Churchill n-a contat. Şi nu l-am văzut mai abătut pe Bătrânu meu decât când s-au

semnat tratatele cu Rusia şi cu Ucraina.

Povesteşte Liviu Ioan Stoiciu că tatăl lui a fost luat prizonier la Cotu Donului. Omul n-avea armă, conducea maşina Crucii Roşii. Pedeapsa? Trei ani de Siberie, într-o mină de azbest. „Aşa e lumea făcută”, constată Lis, Ghinionistul. Şi tot el, în Ce i-a mai rămas (din Substanţe interzise), despre ţăranul istoriei recente, ba chiar postistoriei (după antipaticul Fukuyama: History is still over): „nimic nu mai e cum a fost, a pierdut şi ce n-a avut, acum stă în ogradă cu ochii în gol şi/ îmbată ciorile cu ţuică”.

Se teme că i-o tăia jihadul prunii?

Câtă naivitate, atâta dramă! Da, am visat la restabilirea normalităţii, păşunistă cum sunt, prin economie agrară, reîntoarcere la obârşie, nu la satul global.

Am, recunosc, nostalgia ţăranului clasic, din satul de dinaintea colectivizării, supus cutumei care ţinea loc de lege scrisă, supus datinei (de unde autocontrolul impecabil al săteanului). Am cunoscut, în copilăria mea din munţii Buzăului, ţăranca din satul izolat, care trăia direct în natură, pentru care natura era organism unitar. Şi ce demonstraţie de vitalism primăvara, când cucii „cântă cu foc” îi oferea „Domnul, drăguţul” babei Veta! Despre concepţia vitalistă privind frumosul natural a scris mult şi bine Bătrânu, în

Etnofrumosul sau cazul Mărie. „Tobe şi tromboane”, „tâmpenii şi câmpenii”, cum formulează aculturalii, ca să nu le zic culturnici, generalizând că acel ţăran autentic nici nu mai este? Ţăran ca-n Grigorescu? Adică în cămaşă naţională curată, decentă, frumos la chip şi la suflet? Nici unul! În Cajvana ta, ţăranul îmbrăcat festiv, sărbătoresc n-a pierit încă. Şi de ce l-am blama continuu? Societatea noastră în derivă are nevoie de modele. Şi el, ţăranul autentic, e un model.

Bătrânu meu i-a iubit pe ţărani aşa cum sunt: pestriţi, contradictorii, religioşi şi nu pre, darnici şi nu pre, miloşi şi nu pre; muncitori sau pierzători de vreme prin crâşmă, luminoşi sau posomorâţi, înţelepţi sau nesăbuiţi, săraci lipiţi sau (ceva mai) bogaţi, netemători de străini, ba chiar bucuroşi de oaspeţi. L-au confirmat căjvănarii tăi, cu multele lor feţe.

Cele mai penibile au fost lecţiile de patriotism plângăreţ, date de activiştii – etno, preocupaţi dintr-odată de icoane şi de ouă, desigur, încondeiate; pe de altă parte şi la fel de penibile sunt minimalizarea sau negarea valorilor literaturii orale. Urăsc, la fel ca Petru, tabula rasa zilelor noastre, cu rădăcini în proletcultură. „A nega valorile (şi când spunea asta privirea nu-i mai era blând-albastră) nu este un fapt stimulator de energie spirituală, Magda. Afectezi structura de rezistenţă şi tot ce s-a clădit cade”.

De puţine ori am simţit atâta greaţă ca la ultimul colocviu de etnologie la care am participat, organizat la 2 Mai de Centrul de creaţie populară Constanţa. Echipa de zgomote era pusă pe desfiinţări. Un cercetător care mai că nu dădea în gropi cu studiile lui despre nu’ş ce bortă de fluier, susţinea că „noi n-am creat instrumente muzicale”. O cercetătoare abundentă de la „Brăiloiu” opina că nu mai trebuie folosit termenul ţăran, ci fermier. Alta „dizerta” despre şpaga la români (noroc de terminologia lui Jaap Lindsvelt naratornaratar, calchiată în donator-donatar. Excursioniştii întorşi de la Varna păreau invidioşi pe castraveţii bulgarilor, pe gogoşarii şi pe iaurtul lor („Noi n-avem!”). Şi era abia începutul epocii de-des: de-structurare, des-compunere, de-naţionalizare, dar şi a epocii trans: trans-naţional.

Dacă mita la vamă e obiect de studiu etnologic, atunci se pot găsi şi alte titluri posibile. Ne-am amuzat să le închipuim: Sex-shopul în Carpaţi, Probleme de erecţie în mediul sătesc, Menaj à trois în Zalău-Sălaj… Ne inspirase, ce-i drept, o doctoreasă în Patul – punct fierbinte al casei ţărăneşti. „Foarte determinate fetele astea”, le-a râs Bătrânu. Dar n-a mai râs când a citit despre obiceiul masturbării cu ştiulete de păpuşoi (v. „Contrapunct”, nr. 13-14, 1999, unde căpitanul scriitor George Astaloş nota: „Tinerele fete de la ţară sau de la bordura Bucureştiului (…) se masturbează cu ştiuleţi de porumb înfăşuraţi în cârpe”).

Mereu a pledat Petru Ursache pentru necesitatea de a

nr. 49 n iulie 2015 se revizui modul învechit de abordare a folclorului; pentru reabordarea culturii populare în consens cu spiritualitatea contemporană. S-a opus manierei descriptiviste a tereniştilor, care numără, pe bani publici, perii din barba caprei. Primele porunci din decalogul etnologului Petru Ursache: – a se feri de oportunismul temei; – a se evita descriptivismul inutil.

Aceiaşi terenişti, adunaţi la colocviul doimaiot trecuseră la studiul ţăranilor minoritari. Ţăran român? Nu ne mai ocupăm de el. E în trend să ne ocupăm (cu sârg) de ţăranul român italian, român turc, român lipovan… Tereniştii trecuseră la studiul ţăranilor minoritari, mai originali decât ai noştri, care mâncau nu mămăligă ci pizza, nu poale-n brâu ci şuberek. Şi să vezi ce calităţi vor găsi în curând etnologii şi etnografii saşilor: muncitori, bine organizaţi, consecvenţi, ba chiar metafizici, aşa cum nici un ţăran român nu este. Şi, culmea, nu tereniştii, deveniţi draculologi („relaţionăm cu morţii”, scria cineva, „socializăm cu ei!”) au fost acuzaţi ca învechiţi la acel colocviu (bine organizat iniţial de C. Antonescu, scos nedrept pe tuşă). S-a ajuns până acolo, încât o fătucă mizerabilistă de la „Brăiloiu”, fără cuviinţă elementară, înfiptă-n bătrâni, să se ridice în şortu-i minimalist şi să urle: „Eu nu stau cu bătrâni la masă”.

Bătrânii, în frunte cu Bătrânu meu – el fiind cel vizat – erau Nae Constantinescu, Paul Drogeanu, Ion Ghinoiu şi tinerii Silvia Chiţimia, Antoaneta Olteanu, Lila Passima.

Dacă fătuca asta ar fi vrut să audă ceva „den betrani”, ar fi auzit ce spunea Petru Ursache în dialog cu Silvia Chiţimia, despre frumos, în fiinţare spirituală cu mila şi cu smerenia.

Un învechit Ursache. Noi, junii etnologi, trebuie să predăm identitate europeană, nu românească. Vocea noastră identitară e (b)ovină, folclorul n-are pic de specific (nici satu’, nici natu’). Ce tot supravalorifică el clasicii şi capodoperele folclorului? „Măi, băieţi, nu daţi hora de pereţi! ricana Bătrânu.

Vă ocupaţi de Feng (obiceiuri), de Feng Shui, când avem obiceiurile noastre? Serbăm zilele altora când avem sărbătorile noastre?”.

Alt oportunist se indigna că istoria literară consacră un prim capitol literaturii populare, care ar trebui scoasă din programă. Petru a ripostat. Să nu ripostezi este indemn, cum spune Nicolae Breban.

Cât despre estetica folclorului, ce umblă Petru Ursache pe tema asta? Alegerea lui dintre minime opţiuni a fost „să fii om responsabil printre ai tăi şi în lume” (Etnoestetica).

Petru anapoda, Petru de-a-ndoaselea, ca şi tine, dragă Luca, n-a vrut ca tradiţia să fie scoasă din şcoli şi din cărţi; dimpotrivă, a văzut în „creaţia folclorică o cale spre marea cultură”. Şi ce trebuia să facă, în replică, decât să scrie cărţi?

Să răspundă cu Etnosofia, cu Etnoestetica, cu Etnofrumosul sau cazul Mărie, cu Moartea formei, cu Gastrosofia sau bucătăria vie. Vor urma, Istorie, genocid, etnocid, Istorie şi imagologie, cărţi structurate de el. Nu ajunge? După mine, ajunge. Mai sunt cărţile-proiect, Etnomoralia, Eros şi dor, nestructurate de el, ci de mine. Poate şi Studii de antropologie creştină. O s-o fac, sper să pot.

Bătrânu nu se cheltuia pe nimicuri, ca mine. I-am respectat voinţa de sinteză. Somnul scurt, grăbit, de dupăamiază, ca să se întoarcă proaspăt la scris. În textele lui, repetă mereu: „Încă nu s-a observat” sau „drept urmare, se cuvine să reţinem” sau „spus clar şi concis”.

Conaţionalii noştri au fost loviţi sistematic în moalele capului cu ideea că „bătrânii erau moi, îşi mânau carul cu boi” şi atâta tot (iacătă că m-am molipsit de ticul lui verbal, atâta tot). Nimic mai fals. Iar rolul Bătrânului sfânt e să împartă daruri, asta e funcţia lui. „În mâna dreaptă cartea ţine/ Şi-n mâna stângă busuioc”. Şi Petru a deschis o culegere, Folclor din Dobrogea, să-mi arate ce daruri dă Bătrânul Crăciun: „Măr din sân juneilor/ Busuioc al fetelor/ Spic de grâu la lui norodul”. În mentalul popular românesc, Petru Ursache i-a găsit şi pe Socrate, şi pe Platon. S-a întors la multidispreţuitul etnosof şi a scris cartea minţii ţăranului român: Etnosofia, comentând sentinţe paremiologice. Una dragă mie? „Cine cutează să spună adevărul/ Poate lesne umbla bătut ca mărul”, cu varianta „A vorbit adevărat/ Şi-a venit cu capul spart”. El însuşi s-a întors cu capul spart de la „Golaniada” din faţa Universităţii, în 1990.

Petru Ursache a avut tăria de a augmenta cartea sufletului ţăranului român, Etnoestetica, lucrare grea. În pofida faptului că Sorin Dumitrescu spune că „folclor e cuvânt prost”, a analizat tezaurul de poezie populară (da, am subliniat cuvântul tezaur) la cote înalte. A mers mai departe cu Etnofrumosul sau cazul Mărie, cartea vastului gust al ţăranului român. Scrie acolo: „toate gusturile sunt gusturi” (cf. maxima: Tutti i gusti sono gusti), dar fiecare se recomandă pe sine prin gustul propriu, ca-n sentinţa: «Gustul omului e mare boier»”.

Neconvenţionalul Petru Ursache, într-o lume a urâtului, vorbeşte despre frumos, crede în frumos: „Frumosul în criză? Frumosul e universal şi punctum”.

Să nu fie frumosul calitate,criteriu valoric? Dar ce?

Urâtul? Antigustul, prostul gust? Vreţi teorie non-estetică a literaturii? Poate a non-literaturii.

Spuneam că, în Cazul Mărie, Petru Ursache s-a dovedit, ca să parafrazez sintagma lui G. Călinescu, profesor de etnofrumos. M-a confirmat la Ora de veghe din 19 mai (repet, că trebuie) Nicoleta Savin, uluită de faptul că „baioneta inteligentă”, citiţi decanatul, l-a scos din Universitatea unde (are dreptate Isabela Vasiliu-Scraba) rămân din ce în ce mai puţini „cărţari” cu simţul valorii.

Scrie în Corinteni (12, 4) că sunt felurimi de daruri. Petru mi le-a dat pe toate. A avut puterea, după intervenţia cardio, să mă sune şi să-mi spună (aproape striga): „Nu veni la spital acum. Vezi-ţi de treaba ta. Scrie”. Îmi văd de treaba mea.

nr. 49 n iulie 2015

traduceri

actualitatea literară 11

Christos Koukis

Născut pe data de 22 septembrie 1979, poetul atenian Christos Koukis este un om de cultură, fiind fascinat nu doar de creaţia lirică, ci şi de artele plastice. În literatură, s-a afirmat cu volumele de versuri După frumuseţe (2010), Marele paradox al fiului (2013), Jurnal de poezie (2014). Pentru suflul nou al creaţiei sale lirice, a fost distins cu Premiul Naţional pentru debut în poezie, în cadrul Simpozionului Elenic de Poezie 2011, iar în 2012 poemele sale au fost incluse în antologia celor mai importanţi poeţi greci în viaţă, intitulată Poeţi în umbră. Christos Koukis este redactor al revistei urbane online www.beausillage.com, în paginile căreia scrie rubrici săptămânale despre arte. În calitate de redactor al cotidianului de poezie online www.poeticanet.gr concepe, filmează şi editează interviuri cu cei mai importanţi poeţi greci în viaţă. Merită menţionat faptul că poetul atenian este custode şi organizator al expoziţiei de artă colectivă “Homo sapiens îndrăgostit”, precum şi membru fondator al echipei de custozi KoLeCtivA2rt ©.

Linia Maginot „Trăiesc oameni aici, jos şi acolo eşti tu, gură-cască la această privelişte” Iubita mea mă ceartă Aleluia - singurătatea ne-a ucis Povară e cenuşa din plămânii noştri - Aleluia unde sunt oamenii, unde sunt focurile lor „Platani crescuţi în confuziile noastre” Iubita mea îmi frânge inima În jumătate de umbră şi jumătate de lumină Purtând pe tălpi sandale oceanice în loc de pluguri Ca dezlănţuirea apelor nestăvilite de murmurul timpului Iubirea mea e o lume fără iluzii Vestmânt patrulater al firii Dezlegare a enigmei masculine şi feminine Verbe care înfrumuseţează sensul Smalţ în frumuseţea mucegaiului Temeliile pământului fierb şi insule ţâşnesc în afară Mâinile mele se agaţă de un sentiment Corzile inimii fierb şi conştiinţa se proiectează înafară Iubirea mea blasfemiantă nu duce tratative cu guvernul Roieşte în pulsul verii spre piscul adevărului Iubita mea e şi Ierusalim, şi New York, şi Peking, şi Mecca, şi Suburbiile Sărace Iubita mea şi-a smuls medalionul european din jurul gâtului Prin cuvântul din gură vine tăcerea schimbării Iubirea mea, dătătoare de mirare şi schimbare neprevăzută nu figura în marele plan Iubita mea îşi plăteşte datoriile pictând cortine dens populate deşurubând lumânări arse din eşecuri umane salvând nodurile anumitor restricţii corectând ecuaţii pe tabla sufletelor spălând sângele de pe podelele pieţei

* Evelyn, iubita mea Evelyn, Tu trebuie să fii o floare după felul în care închizi cerul Într-o ramură De meserie, eşti cea care aduce norocul Cântă-ne, cântă-ne Despre egalitatea stelelor Despre analogiile ideale din vis Despre eternul surplus al Jocului.

E târziu, prea târziu pentru această Lume Ca să mai trăiască fără Iubire * Tu eşti mai frumoasă decât anii copilăriei mele Cum poţi stăpâni peste toată vraja De la masa de scris a unui fulger gratuit şi simplu Cum e posibil să cunoşti visul dinspre sfârşit spre început Cu firescul zăpezii care se preface în pulbere diamantină Când reverşi atâta lumină peste toate cele ce sunt Eu alerg frenetic să cuprind toate umbrele ei Dacă nu ar fi fost să fii tu, nu ar fi fost să fie nicio o altă femeie Întunericul a căzut. Întunericul a căzut peste oraşe Înţelepciunea e doar la un sărut distanţă de noi

Iubirea şi doar iubirea nu e o invenţie, făcută de mână omenească Furtuni cu descărcări electrice nu se holbează la săruturile astrelor Iubirea mea nu poate fi ameninţată cu moartea Fregate de păsări sună refluxul gândului Nefericirea încremenirii irevocabile şi răscumpărarea privirii pierdute a ţărmurilor Iubirea mea strigă în gura mare că înmormântarea verii ar trebui făcută din bani publici Îndepărtează ochiul rău când bancherii visează Asta da dreptate socială!

Zeul tău e mai mic decât faima lui Iubirea mea este în tot ce se întoarce, fără a o lua pe scurtături, mândru şi puternic în viaţa viitoare În căpestre pe alegători ai nimicului Iubirea mea e tot ce se înfioreză fără să obosească E capela în care iubiri ruinate se sărută îndelung Pleoapa lumii transparente Nu-ul şi nu Iubirea mea e scrutare, apropiere, atingere Ploaie neîndurătoare şi adăpost Iubirea mea îşi asumă răspunderea Iubirea mea e discurs gratuit. * Vorbeşte-mi despre luminile verzi ale cerului, despre licoarea din colţuri, despre pâinea euharistică a furtunii, despre vinul roşu al florilor, despre crucea înnegrită pe fruntea umilinţei şi mântuirea de moarte, despre picăturile de ulei în paharul de sticlă şi oniromanţia de dimineaţă, despre triumfurile cuvântului aleluia, florile de lotus ale duminicii şi apăsarea din piept, Vorbeşte-mi despre peceţile de pe gât, despre paşii tăi legănaţi, despre genunchiul însângerat al satului şi mineralele marii pasiuni, despre trupul omenesc al bisericii, penitenţa înţelepciunii şi pietrişul de sub braţele tale, despre curţi de piatră şi ani frământaţi Vorbeşte-mi despre minereurile durerilor secrete despre cultivarea fertilă a responsabilităţii publice despre baloanele strălucitoare din gura pădurilor despre gândurile lavei nucleare şi aburii iviţi din foametea neagră despre cădelniţa drumurilor şi stranele pline de chemări ale morţii despre nisipul mişcător al chipurilor noastre, despre maturitatea disperării despre birocraţia revoluţiei Vorbeşte-mi despre presiunea ciclică şi oasele zdrobite ale carităţii despre fluxurile sufletului meu Vorbeşte-mi în ploi nesfârşite despre alunecarea viitoare A cerului şi a deşertului în aceeaşi stare de ameţeală Când va veni cântecul pe buzele tale Când te vei întoarce acasă

* Tu m-ai dus în afara lumii şi tot tu m-ai închis apoi înlăuntrul ei În lumea arcuită între ciuboţica-cucului şi galaxii Amintirea e doar a mea şi doar mie mi se cuvine să o jelesc Cei morţi o văd, cei vii o simt Veacul iubirii e adormit Nu mai putea să reziste dezastrului şi mâinilor lui omeneşti Oricât de încet ai păşi printre constelaţii Cerul ştiinţei va tuna şi va fulgera Şi unde eşti, găseşte săruturi, găseşte buze trandafirii mai pline de sens decât soarta care arde în amurg Prezentare şi traducere de Ela Iakab Casa Municipală de Cultură «Geo Bogza» Câmpina organizează Concursul Naţional de Literatură «Geo Bogza», ediţia a VI-a. Pot participa scriitori nedebutaţi în volum, indiferent de vârstă şi fără restricţii de apartenenţă la uniuni de creaţie sau alte organizaţii literare.

Se acceptă grupaje de minim 5 şi maxim 10 poezii, editate la un rând, cu Arial 14, obligatoriu cu diacritice (textele fără diacritice sunt eliminate din concurs), în 3 exemplare imprimate pe hârtie A4, trimise în plic A4 închis, pe adresa: Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza”, Str. Griviţei, nr. 95, 105600 Câmpina, jud. Prahova cu menţiunea „Pentru Concursul Naţional de Poezie «Geo Bogza»” până la 22 august 2015, data poştei. În loc de semnătură, va apărea pe fiecare pagină un moto ales de autor. În plicul cel mare, va fi introdus un plic mic închis (având scris acelaşi moto), care va conţine un scurt curriculum vitae al autorului: numele şi prenumele; locul şi data naşterii; studii; activitate literară; adresa completă; numărul de

telefon şi adresa de e-mail; motoul de pe plicul mic şi de pe filele grupajului de poezii; Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în patrimoniul Concursului. Laureaţii vor fi anunţaţi până cel târziu la 28 august 1015, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, care va avea loc sâmbătă, 29 august 2015, orele 11, la Casa Municipală de Cultură „Geo Bogza” Câmpina, cu ocazia manifestărilor dedicate Zilei Limbii Române. Juriul concursului va fi alcătuit din scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Se vor acorda următoarele premii: Marele premiu şi Trofeul «Geo Bogza», Premiul I, Premiul II, Premiul III, premii ale unor reviste literare şi ale altor publicaţii sau instituţii culturale. Prezenţa premiaţilor la festivitate este obligatorie, absenţa conducând la redistribuirea premiului. Juriul are dreptul de a propune, după caz, acordarea altor premii speciale.

Lucrări ale autorilor premiaţi vor fi publicate în «Revista Nouă» şi revista „URMUZ”. Contact: casabogza@gmail.com sau tel 0244.336.291

Concursul Naţional de Literatură «Geo Bogza», ediţia a VI-a

12 actualitatea literară

bookfest 2015

nr. 49 n iulie 2015

Top 10 cărţi lansate la Bookfest 2015 (Partea a doua) George MOTROC

Între 20 şi 24 mai 2015, a avut loc la Bucureşti o nouă ediţie a Salonului Internaţional de Carte Bookfest. Cu această ocazie am realizat şi în acest an o anchetă literară, iar întrebările au rămas în esenţă aceleaşi ca şi anul trecut: 1. Care sunt primele dvs. impresii după lansarea de la Bookfest?

2. Ne puteţi dezvălui povestea care a stat în spatele alegerii titlului volumului dvs. lansat la Bookfest?

3. Cum şi când aţi scris această carte?

4. Drept invitaţie la lectură, sunteţi de acord să oferiţi cititorilor ,,Actualitatea literară” un scurt, dar semnificativ fragment din cartea dvs.?

5. Ce alte lansări aţi include într-un Top 10 al cărţilor literare româneşti de la Bookfest?

Câteva precizări: Datorită răspunsurilor ample şi interesante primite pe care nu vrem să le cenzurăm nici măcar prin omisiune, am optat pentru două părţi, în două numere diferite. De ce am ales pentru prima parte debuturile? Pentru că au fost destule, dar, mai ales, surprinzător de interesante; cea de-a doua parte va fi completată şi de alte topuri primite de la oameni de litere care au fost la Bookfest şi au dorit să vă transmită mai multe recomandări literare... Deloc în ultimul rând, doresc să mulţumesc tuturor scriitorilor care au răspuns pozitiv acestei anchete literare!

O ultimă, dar necesară precizare: acesta nu este un top în sens... sportiv, fapt pentru care am ales separarea pe zile, cu precizarea datei şi a orei de lansare şi nu pe locuri; altfel spus nu s-a dorit o departajare între cei incluşi în top, ci doar să se ofere cititorului mai multe opţiuni interesante de lecturi şi din care să rezulte în final o listă personală de cărţi care i-au stârnit curiozitatea şi pe care acesta să dorească să le citescă în ceea ce se anunţă o lungă vară fierbinte... (George Motroc)

n continuare din numărul trecut PROZĂ - ROMAN ISTORIC: Manuscrisul fanariot DOINA RUŞTI Editura POLIROM 1. Ediţia de anul acesta parcă a fost mai calmă, iar lansarea mea a fost inedită: fără cărţi. Adică am lansat romanul pe încredere, deoarece cărţile se epuizaseră între timp.

2. Romanul “Manuscrisul fanariot” ficţionalizează o poveste consemnată într-un manuscris din anul 1796, adică de pe vremea fanarioţilor. Mi s-a părut firesc să-i dau titlul asta. Prin urmare, n-am depus niciun efort.

3. Mi-a luat doi ani. Mai întâi am scris un scenariu pentru o docu-dramă, în care n-am prea putut să scriu toate detaliile poveştii. Romanul însă e o specie generoasă: m-a lăsat să spun mai multe, dar nu tot. Am scris cu bucurie si cu dorinţa de-a descoperi lucruri uitate, oameni ascunşi sub poalele de cenuşă ale istoriei. A fost o aventură, o linguriţă de şerbet, un timp al plăcerilor pure, pe care nu le pot găsi nicăieri în lumea asta, aşa cum sunt aici, în oraşul nostru hulit, care e Bucureştiul. Tocmai de aceea am încercat să fac din el un personaj, mai mult chiar o entitate cu o mie de timpane.

4. ,,Într-o seară, una din serile ciumei, când prin Bucureşti şuiera vântul iernii, întrerupt de ţignalele cioclilor, ori de clămpănitul sinistru al berzelor negre, Doicescu descoperi viaţa secretă a Mandei. În cada aurită a slugerului Udrea, din care ieşeau aburi îmbibaţi de micsandre, în cada cu margini de smalţ verde, Manda Doicescu citea un roman.“ 5. N-am ajuns la Bookfest, decât duminică.

PROZĂ - ROMAN EXOTIC: Insula melc ANDREEA NANU Editura EIKON 1. Prima impresie şi cea mai puternică rămâne, cu siguranţă, bucuria reîntâlnirii cu cititorii mei. A doua este legată de minunata fidelitate a dialogului cu cititorii, criticii literari, prietenii mei din radio şi presa culturală şi echipa editurii Eikon, dialog care a început odată cu lansarea romanului de debut Ziua cea mai albă, a continuat cu Numele ei era Uitare, ajungând acum la Insula Melc, în anticamera călătoriilor verii.

2. Insula Melc este o călătorie imaginată în Vara AnoTimpurilor mele, cel de-al treilea volum al tetralogiei inspirate de poetica anotimpurilor. Insula Melc este, în egală măsură, rodul călătoriilor mele reale la Ierusalim, Roma şi Atena. Titlul cărţii se leagă de un motiv din Ziua cea mai albă, visul Annei Tauber, în care spirala unei insule în formă de melc o poartă în trecut, în peisajele şi dramele copilăriei. Imaginea a inspirat volumul de faţă a cărui structură corespunde alcătuirii melcului, creatură fragilă, retractilă, dar capabilă să îşi urmărească întotdeauna drumul, cu o uimitoare tenacitate. Vara mea se deschide sub semnul Trupului, la Ierusalim, pentru că Ierusalimul se cere cunoscut întâi de toate prin simţuri; oraşul te invită să miroşi aromele încărcate ale Orientului, să atingi pietrele arse de soare şi zidurile vechi... Apoi Cochilia, la Roma, fiindcă cetatea vechii Rome se aseamănă cu o cochilie în care supravieţuiesc ecourile lucrurilor de demult. Şi în final Marea, la Atena. Grecia mi-a

rămas în amintire ca un tărâm al mării, al stâncilor albite de soare şi de trecerea timpului. La malul mării (o metaforă pentru ţărmul istoriei!) se opreşte cochilia aruncată de valuri. La ţărm se încheie şi călătoria personajelor mele care se gândesc cu nostalgie la trecut, încercând totodată să îşi imagineze viitorul...

3. Am scris Insula Melc într-o vară. O vară pe care miam petrecut-o imaginându-mi o destinaţie şi făcând efortul, disciplinat şi voluptuos, de a ajunge la ea. Cartea a devenit pentru mine o insulă în tot timpul în care am scris-o şi, odată încheiată, mi-am dat seama că această călătorie va continua, în imaginaţia şi inimile cititorilor mei... E gândul care mă inspiră şi îmi dă forţa de a duce la bun sfârşit tetralogia...

4. Insula Melc este o carte despre arhitectura vieţii interioare.

Conversaţia joacă un rol interesant în arhitectura aceasta, fie că vorbim cu ceilalţi sau cu noi înşine. Am ales un fragment dintr-o conversaţie pe care istoricul literar Maxim Tauber, autorul imaginat al Privirii Letiţiei, îl poartă cu misterioasa Rafaela della Chiesa. Mi se pare cea mai potrivită invitaţie la privire, la aşezarea contemplativă în ritmul lent şi luxuriant al Insulei Melc: „– Atunci când doi străini împărtăşesc o clipă de frumuseţe se pot privi fără teamă. Am încercat să descriu acea privire care ne-a prilejuit întâlnirea, a mea şi a Letiţiei, dar din păcate rezultatele au fost mediocre pentru că nu sunt un artist. Nu am decât exerciţiul cuvintelor. Mi s-a părut de multe ori un sacrilegiu să pun cuvintele mele, atât de grele, în privirea albastră a tinerei Veroni. O simplă reproducere a tabloului, chiar şi una de proastă calitate, vă poate ajuta să înţelegeţi cum o piatră poate tulbura o apă limpede. Când eram copil aruncam cu atâta uşurinţă pietricele albe, netede, doar ca să rup luciul apei şi să-i tulbur cu obrăznicie liniştea. N-aş mai îndrăzni acum să fac asta. Cred că mi-aş traduce vârsta cel mai bine prin pierderea acestei îndrăzneli.

– Înseamnă că îndrăzneala întoarcerii, în care l-aţi înfăţişat pe Durand, e o încercare de a vă regăsi vârsta copilăriei…

– Se poate spune şi aşa… Dar nu din sentimentalism, ci pentru un motiv anume. În copilărie impresiile se înregistrează cel mai fidel şi orice am face în devenirea noastră de mai târziu, ne întoarcem la acele prime întâlniri care şi-au pus amprenta asupra spiritului, şlefuindu-l într-un fel aparte, dându-i o anumită direcţie. Căci nu putem iubi în prezent decât ce am iubit în trecut… Omul e o stranie fiinţă-melc. Se întoarce asupra lui însuşi, ca într-o cochilie, revizitând locuri, impresii, gânduri… chiar şi iubirile adulte sunt muguri ale primei îndrăgostiri.”

5. Biografia lui Fernando Pessoa lansată la editura Eikon.

Vorbind de AnoTimpurile Cărţii, o pagină pe care am deschis-o recent pe Facebook din dorinţa de a purta un dialog pe marginea cărţilor şi a lecturilor care ne inspiră, acum mă aflu în anoTimpul Pessoa... Lansarea biografiei lui mi-a venit în întâmpinarea dorinţei de a afla mai multe despre scriitorul portughez. Apoi, primul volum din poemele lui Ezra Pound şi, foarte apropiate mie, cărţile lui Christian Crăciun apărute în seria de autor la editura Eikon, în care am găsit o sensibilitate a detaliului şi o fineţe a analizei atât de necesare pentru o critică literară de calitate, care potenţează un text literar şi îi cultivă valenţele, punându-l în dialog cu marea literatură.

dacă-i mai prinzi... La noua ediţie, partea a III, deci o treime din carte, este complet alta faţă de prima. Ultimul capitol l-am scris în martie, în timp ce cartea era pregătită pentru tipografie... întârziind tipărirea cărţii cu o lună.

4. Aleg fragmentul selectat pentru ultima copertă a cărţii: În „republica literelor româneşti” vorbim de un cor al anonimilor, un cor frumos, care are armonia lui aleatorie, deşi nu are dirijor; dar nici valurile mării nu au dirijor şi totuşi produc un melos superb. Din acest cor al anonimilor se mai distinge, rar, câte o voce solistică. Cât despre mine... se pare că a mijit o „legendă Andru”, prin anii ‘90. Astăzi sunt la locul meu, adică în dicţionarele de literatură... O carte contează, ca eveniment perso­nal, cât timp lucrez la ea. După aceea, ea parcă nu mai este a mea: este a lumii, trăieşte un pic în lume, sau moare în ea. O carte este sărbătoarea unei revelaţii, sau mormântul ei.

5. Sugestii pentru un Top: Să-mi îngăduiţi să propun pentru Top 10 din cărţi ale prezentului literar şi cărţi care n-au fost prezente la Bookfest. Pe primul loc, se plasează Comedia cubata, a enigmaticului şi surprinzătorului scriitor Popaart. Volumul III, Daecubus, din extraordinara sa Pentapatopie, a apărut în 2015, la Editura Bibliotheca, din Târgovişte (editura nu a participat la Bookfest). Aşadar, în frunte, romanul Daecubus, de I. Popaart (Ed. Biblotheca). Pe următoarele locuri, citez fără intenţia unei ierarhizări, următoarele scrieri de autori bine consacraţi, dar nebeneficiind de tam-tamul mediatizării dirijate: Sectanţii, de Vasile Ernu (Ed. Polirom), Cînd ne vom întoarce, de Radu Mareş (Ed. Polirom), Modelul Antim, modelul Păltiniş, de Anca Manolescu (Ed. Humanitas), Epocalipsa, de ArdianChristian Kuciuk (Ed. Haemus), Boala şi visul, de Dan Stanca (Ed. Tractus Arte), Floare de har, de Ignatie Grecu (Ed. Semne), New York, New York! , de Dan Grădinaru (Ed. Raze postume, de Paul Sârbu (Ed. ExPONTO).

CRITICĂ LITERARĂ: Bancnota de zece lire EMIL LUNGEANU Editura BETTA

1. Sâmbătă, în ajunul lansărilor Editurii Betta, cînd Gabriela Adameşteanu mă invitase la lansarea Drumului egal al fiecărei zile reeditat de Polirom în cadrul colecţiei de autor, gloatele luaseră cu asalt târgul, încăierându-se pentru un autograf al şefului statului, aşa cum este şi normal într-o ţară unde semnătura prezidenţială de graţiere rămâne singura soluţie faţă de suprapopularea puşcăriilor. Urmarea? A doua zi după invazie, locurile se pustiiseră, parcă trecuse Ghingis Han pe-acolo, doar ici-colo mai întâlneai câţiva rătăciţi în căutare de literatură. Unii din ei, spre norocul meu şi al celorlalţi autori lansaţi la Betta, au ajuns şi la Cafeneaua Julius Meinl şi au avut astfel norocul să participe la eveniment. Să-l mai punem la socoteală şi pe garsonul de la bar pe care, fapt cu totul extraordinar, l-am văzut ciulind urechile la comentariile noastre la microfon despre dezinteresul ESEU EZOTERIC / INTERVIURI faţă de lectură din ziua de azi.

2. Gelu Vlaşin : deprimismul.ro este un studiu monografic Geografia sacră despre autorul Manifestului deprimist văzut de autorul şi profană a vieţii Manifestului ludic. În mod ironic, Pedeapsa cărţilor mi-a fost VASILE ANDRU lansată odată cu Plăcerea lecturii a lui Lucian Gruia, ceea ce a născut întrebarea “Păi, până la urmă ce este totuşi lectura : plăcere sau povară ?” Răspunsul e simplu : “Da !” Cât priveşte Bancnota Editura MUZEUL de zece lire, pe ea mi-a furnizat-o Banca Angliei, care a anunţat LITERATURII ROMÂNE că, din 2016, reversul acestei noi bancnote o va avea pe Jane 1. Am lansat două cărţi. Una apărută la Editura Muzeul Austen cu citatul “Eu zic că, până la urmă, altă bucurie mai mare Literaturii Române, alta la Herald. Impresiile prezentatorilor decât cititul nu există !” – o inovaţie absolut remarcabilă venită, paradoxal, tocmai de la una din cele mai stabile şi conservatoare sunt mai grăitoare; îi las pe aceştia să le expună: Eugenia-Matilda Ţarălungă (redactor de carte): „Vasile instituţii occidentale. Cum e promovată literatura de către Banca Andru şi cărţile lui au darul de a focaliza mulţimi în jurul lor: ceva Naţională a României, ne explica un candidat la examenul de mai înainte, la acest stand nu era nimeni; acum e plin de lume...” bacalaureat din 2012 : „Lucian Blaga a ştiut să îşi folosească Mihai Prepeliţă: Dialogul meu cu Vasile Andru are cel calităţile şi azi îl sărbătorim pe bancnota de 200 lei. Este una puţin trei etaje: geografic, istoric, extragalactic... M-am născut la dintre cele mai mari bancnote româneşti, şi a fost răpus doar de Bahrineşti la 4 case distanţă de casa lui Andru, dar l-am întâlnit 500 lei cu Eminescu care e artist.”

3. Uite, şi eu mă întreb. prima dată la 40 de ani, la Moscova.

4. Cuvîntul introductiv la Bancnota de zece lire ?... “Dacă ceva George Motroc: Sunt emotionat, ca reporter al clipei, să vorbesc ca despre un Patriarh al spiritului românesc. Mă voi e putred în Danemarca, aşa cum zic mascaţii ăia cu iatagane şi revanşa şi voi scrie o cronică literară. Cred că Geografia sacră şi steaguri funerare, tăietori de capete (deh, taie şi ei altora ce le lipseşte lor, parcă noi nu la fel facem cu capra vecinului ?), să vezi profană a vieţii este cartea anului 2015.

Nicolae Guţu, pictor siberian: Pe Andru îl văd ca pe Alioşa atunci în Anglia drac de anomalie ! Ce s-o fi petrecând acolo ? Eu Karamazov, un călugăr în lume. Ca scriitor, este acaparat acum de îi ştiam pe englezi neclintiţi, reacţionari din tată-n fiu, campioni ai constipaţiei conservatoriste, nişte adevărate tombatere. Şi o literatură a spiritului, până la marea tinereţe a înţelepciunii.

Aurelian Scrima (editorul cărţii India văzută şi nevăzută): cînd colo, ce mi-e dat să aflu din gazetele lor ? (…) Guvernatorul „La Editura Herald, am iniţiat de-acum o colecţie Vasile Andru. Mark Carney a declarat : „We want people to have confidence in our commitment to diversity.” Drace ! Tocmai Banca Angliei Cărţile sale iniţiatice sunt căutate, cerute de cititori.”

George Anca: „Cartea lui Andru diferă de toate cărţile despre şi-a găsit să se „angajeze în diversitate” ? Să-i vezi că mâineIndia, care abundă în ultima vreme. Andru nu face turism cultural poimâine bagă în circulaţie şi scoici kauri, ca-n Polinezia. Da’ şi nici nu caută spectaculosul. Se întâlneşte cu saddu şi sannyasini cine e, bre, acest revoluţionar Mark Carney cu cascadoriile lui ? autentici, evită senzaţionalul, aşa că nu s-a repezit să meargă la „Primul străin la cârma Bank of England din toată istoria ei de 319 ani”. Citeşti şi te cruceşti. Iar când îl vezi pozând surâzător ashramul lui Osho.

2. Titlulcaremiseiveştelaînceput,măajutăla organizarea cărţii. într-un costum bleumarin cam de fabrică, mai mult ca sigur un La volumul Geografia sacră şi profană a vieţii, titlul mi-a prêt-à-porter, chiar că doar un „foreigner” s-ar fi putut afişa aşa răsărit de la bun început, mai demult. L-am folosit prima dată modest în contrast cu rangul. Altfel, un pursânge şi-ar fi tras pe în 2007, cînd Leonard Gavriliu mi-a luat un interviu aniversar, el un Armani de la Harrod’s sau Bloomingdale cu umeraş cu tot, de recapitulare a vieţii în timp şi spaţiu. Titlul volumului India ca Mr. Bean. Şi mai declară simpaticul reformator : „Credem că văzută şi nevăzută, mi-a venit în minte la închierea cărţii. Titlul bancnotele noastre ar trebui să celebreze întreaga diversitate a figurilor istorice ale Marii Britanii şi contribuţia lor într-un larg care mi se iveşte la sfârşit ajută la vânzarea cărţii.

3. Ambele cărţi lansate sunt scrise şi rescrise în spectru de domenii. Iată-mă de aceea anunţând astăzi o revizuire timp. Cartea despre India, de pildă, este o ediţie revăzută şi a procesului de selecţie a personajelor pentru viitoarele bancnote.” înnoită. Prima ediţie, acum 22 de ani, era o ciornă, faţă de God save the Queen ! Dar abia acum vine cireaşa de pe tort. Eroul aceasta nouă. Uneori public ciornele, pentru prospeţimea lor, nostru este fotografiat lîngă un minunat panou pus sub genericul dar şi cu bună ştiinţă că finisarea cere ani mulţi, pe care nu ştii „Jane Austen Banknote Concept”, cu o machetă mare a reversului

nr. 49 n iulie 2015

bookfest 2015

actualitatea literară 13

Top 10 cărţi lansate la Bookfest 2015 (Partea a doua) viitoarei bancnote de 10 lire, în care recunoşti figura de copil, boneţica şi cârlionţii lui Jane Austen, imaginea fiind explicată de gazetă astfel : „Romanciera Jane Austen va deveni chipul noii bancnote de zece lire, a anunţat Banca Angliei. Autoarea clasicelor Mândrie şi prejudecată, Raţiune şi simţire, Emma, îl va înlocui pe naturalistul Charles Darwin în 2016.” Aha, de aia arăta aşa supărat şi mofluz moş tăgârţă. Atâta pagubă, las’ că şi-aşa îi cam dă barba p-afară, ia să mai facă loc şi tineretului, că nu suntem în tramvai aici. Şi nu doar atât : pe manşeta noii bancnote este citat superlativul bucuriei lecturii, aşa cum îl enunţase cândva tânăra adormită sub lespedea catedralei Winchester (stinsă la doar 42 ani) : „I declare after all there is no enjoyment like reading”. Da, asta mai zic şi eu promovare a Culturii ! Nu ca paraleii noştri de „marafeţi” şi „parai”, pe care nu ne-a trecut prin cap până acum să imprimăm şi noi la fel ceva memorabil, barem clasicul citat cu „Îmi bag p... în regina Angliei”. Ei bine, dacă Banca Angliei a ajuns să coteze la bursa de valori LECTURA, atunci declar solemn că sunt gata să-mi retrag toate bancurile cu englezi făcute vreodată ! Şi, aşa cum ei îşi dedică lecturii noua hârtie de zece, la fel dedic şi eu aici hârtiei zece noi lecturi.”

5. Ei bravos, dar cine Dumnezeu le-a citit pe toate? Sfînta Cenzură?

ISTORIE LITERARĂ: Bujor Nedelcovici: Conştiinţa de scriitor ANASTASIA DUMITRU Editura ALLFA 1. Este prima dată când particip în calitate de autor la Bookfest, până acum am fost numai cumpărător ori invitat de unii scriitori la evenimentele de lansare a cărţilor. Am publicat până în prezent 20 de cărţi (poezie, eseu, critică literară), sunt prezentă în 16 antologii şi am coordonat 7 antologii ale unor proiecte culturale şi conferinţe naţionale, dar abia la a zecea ediţie a târgului de carte, când am publicat la Editura Allfa, mi-am lansat o carte la Bookfest. Impresii… Se scrie mult, se citeşte tot mai puţin, iar cititorii profesionişti sunt tot mai rari. Lumea este în căutarea unor cărţi cu subiecte facile, probabil divertisment, aventură, ori cărţi cu o ţintă sigură: Cum să ai succes imediat etc. Totuşi, chiar dacă am intitulat monografia Bujor Nedelcovici - conştiinţa de scriitor, toate aceste substantive par să nu aibă priză la publicul larg, cartea s-a bucurat de succes, dacă acesta este cuvântul potrivit când este vorba de scriitura unui autor numit ,,incomod”.

Este suficient că au fost în jur de cinzeci de persoane la acest eveniment editorial, că i-am avut în preajmă pe colaboratorii revistei InterArtes, care au venit de la Constanţa: Olga Duţu, Laura Văceanu, Constantin Grigoruţă, Rodica Popescu, Daniela Varvara, Marina Cuşa, Mihaela Cojocaru etc., pe foştii mei elevi (Adelina Dobrin, Anca Doşcu, Andreea Mititelu). Au mai fost prietenii autorului, colegii de liceu din Ploieşti, dar şi profesoara Maria-Mirabela Neagu, cea care a scris cartea Bujor Nedelcovici. Între atracţia scriiturii şi datoria mărturisirii, Bucureşti, Editura Tritonic, 2014, Mihaela Gulea care a apreciat universul epic al creatorului romanului Al doilea mesager. Am avut emoţii pentru că erau de faţă cunoscătorii creaţiei lui Bujor Nedelcovici, dar şi primul cititor al monografiei, care a scris şi prefaţa, marele critic Alex. Ştefănescu, cititorul iniţiat şi competent pe care îl aşteaptă fiecare autor; era prezent şi Bujor Nedelcovici, venit de la Paris, care a însumat 45 de ani de activitate literară (debutând cu romanul Ultimii, în 1970), având publicată Opera completă la aceeaşi Editură Allfa. Este o mare bucurie şi încununare a muncii tale să auzi că un critic recunoscut, cel care a scris monumentala Istorie a literaturii române contemporane (Bucureşti, Editura Maşina de scris, 2007), să susţină despre monografia ta: ,,este o carte de nota zece”, ,,e bine că există o conştiinţă care să cuprindă conştiinţa unui scriitor profund, aşa cum este Bujor Nedelcovici” ori că ,,autoarea (…) surprinde prin competenţă, prin inteligenţa critică şi prin talentul literar”. După aceste cuvinte mi-am amintit de locurile vizitate chiar în ziua lansării, de picturile de la bisericile Sf. Elefterie ori de la Drăgănescu şi parcă îmi răsunau în urechi cuvintele ,,dragoste”, ,,smerenie”, ,,contemplaţie”, să creăm pentru Domnul şi să aşteptăm alt fel de răsplată. Brusc, mi-am amintit că sunt două lumi, una a târgului de carte, a aparenţei şi a risipei de energie, ,,a băii de mulţime” pe care o practică mai marii şi cea a armoniei şi a esenţei, pe care o caut eu. De aceea am preferat să fug după lansare la Constanţa, am luat primul taxi şi am prins ultimul autobuz. Nu am apucat să beau cupa de şampanie, cupa bucuriei, aşa cum se practică după aceste evenimente publice. Misiunea mea era îndeplinită, am scris cartea şi am lă(n)sat-o (cititorului), am preferat să fug, lăsând în urmă forfota bucureşteană. Mă regăsesc aici, la Constanţa, în matca mea, unde mă aşteaptă marea, dar şi mica mea casă, mai ales balconul, de unde văd lumea şi mai ales de unde îmi gândesc următoarea carte: ,,Lumina dintre gratii”.

2. Iniţial, am dorit să intitulez cartea Introducere în universul operei lui Bujor Nedelcovici, dar mi s-a părut un titlu plat, poate prea banal, de aceea, după o relectură şi o reflecţie mai profundă, am găsit prezentul titlu. Autorul, stabilit la Paris, a fost cel care şi-a dedicat întreaga viaţa scriiturii, viaţa i-a fost marcată de cărţile sale, volumele i-au anticipat destinul. Romanul Zile de nisip din 1979, ecranizat în excelentul film Faleze de nisip, interzis la indicaţiile lui Ceauşescu, a fost una dintre cele mai bune cărţi ale acelei perioade. La ,,Conferinţa Ideologică de la Mangalia” din 1983, dictatorul comunist s-a referit direct la acel film, apoi manuscrisul romanului Al doilea mesager a fost trimis la Paris, unde a fost publicat. Scriitorul nu a putut să tacă, nu a fost suspus, conştiinţa sa l-a determinat să spună adevărul. ,,Refuz orice formă de angajament”, pentru că ,,scrisul este o asceză”, iar

scriitura este un domeniu al mântuirii, după cum se confesează autorul în polemicile din Un tigru de hârtie.� Volumul citat a fost un mare act de curaj, fiind felicitat de Nicolae Manolescu, prezent la lansarea celei de-a doua ediţii a cărţii. Alex. Ştefănescu susţine că autorul volumului Aici şi acum este ,,vertical, clarvăzător şi intransigent”1, un ,,Don Quijote în luptă cu uitarea”, numărânduse printre primii care au cerut iniţierea unui proces moral al comunismului, cu valoare simbolică. Am preferat subtitlul conştiinţa de scriitor pentru că omul Bujor Nedelcovici a fost independent, a respins orice supunere şi funcţie politică şi nu a slujit decât demnităţii şi conştiinţei sale libere, luptând pentru dreptate şi adevăr. Lectura unei astfel de opere complete a fost o participare afectivă, o identificare între două entităţi: ,,conştiinţa cititoare şi conştiinţa citită”, alcătuind o sumă de momente revelatoare, ,,de clipe creatoare”, după cum susţinea Georges Poulet, în cartea Conştiinţa critică.

3. L-am întâlnit pe Bujor Nedelcovici la Festivalul Internaţional ,,Zile şi nopţi de literatură” de la Neptun, în 2010. După ce dumnealui a susţinut conferinţa despre exil, am discutat despre acest subiect şi m-a întrebat ce înseamnă pentru mine ,,acasă”.

Nu anticipam importanţa acestei întrebări şi nici nu m-am gândit că voi căuta un răspuns ontologic al Centrului. Nu mă gândeam că, imediat după susţinerea publică a tezei de doctorat despre ipostazele fantasticului în proza lui Vasile Voiculescu, aveam să fiu într-o căutare continuă a semnului, sensului şi a căii. Nu aş fi crezut atunci că peste patru ani aveam să finalizez un studiu despre opera celui cu care stăteam de vorbă. Atunci mi-a oferit cartea Cine sunteţi, Bujor Nedelcovici? Bujor Nedelcovici în dialog cu Sergiu Grigore (Bucureşti, Editura Allfa, 2010). Încercând să aflu un răspuns la întrebarea din titlu, i-am luat două interviuri, primul a fost publicat în Luceafărul, nr. 42/ 2010, ,,Numai scoicile aderă la stânci, noi trebuie să aderăm la conştiinţa noastră liberă”, iar al doilea în revista InterArtes, nr. 4, iunie, 2014, ,,Dialog pentru cultură”. În toată această perioadă i-am citit romanele şi am încercat să le înţeleg arhitectura interioară. În 2012, la Constanţa, am coordonat conferinţa naţională Literatura confesivă - probă a căutării de sine, editând apoi, împreună cu Bujor Nedelcovici, antologia conferinţei.2 Am participat la mai multe colocvii şi simpozioane având în prim-plan universul creaţiei lui Bujor Nedelcovici, iar textele conferinţelor şi ale eseurilor critice le-am inclus în monografie.

Descifrarea operei complete a lui Bujor Nedelcovici nu a fost un demers facil, iar multiplele probleme au presupus un cititor care să stăpânească variate grile de lectură şi interpretare a textului literar. Am aplicat mai multe metode de cercetare: mitocritica, psihocritica şi lectura iniţiatică pentru a explora universul operei.

Mi-am propus să răspund la o problematică obsesivă: Care este rolul romanului? Mai avem nevoie de roman sau de lectură, în general? Oare alegoria, parabola, metafora sunt mai apreciate în Occident decât în România? Mai este omul preocupat de transcendent (sacru)? Încercând să găsesc răspunsuri, am scris capitol după capitol, m-am regăsit în unele dintre pasajele cărţilor lui Bujor Nedelcovici, mai ales în nuvelele fantastice. Cunoaşterea unui scriitor constă în redescoperirea, prin amintire, a unor momente esenţiale din copilăria ta, din tinereţe, este un fel de anamneză, de aceea, lectura aprofundată este o re-cunoaştere, ce se transformă în gnoză. Parcă Proust spunea că ,,a citi înseamnă a încerca să recreezi în tine însuţi”, iar Maurice Blanchot era de părere că ,,a critica înseamnă a gândi, a te gândi”. Cartea a fost scrisă numai în vacanţe, de sărbători, a fost ca o salvare a mea din căderea în timp, de aceea o consider ca o duminică a sufletului, o regăsire a propriului centru. Dacă uneori suntem nevoiţi să intrăm în diferite roluri ale săptămânii, să purtăm măştile de serviciu cerute pe scena vieţii, atunci această carte mi-a scos măştile toate, mi-a impus maxima sinceritate, o radiografiere a propriului eu, o deplină conştiinţă de sine pentru a pătrunde sensurile profunde ale universului prozastic al lui Bujor Nedelcovici. Apoi, precum Hermes, am venit la întâlnirea misterioasă, ritualică şi sacră, am luat rolul de mesager al Măriei Sale, Scriitorul, mediind întâlnirea cu Măria Sa, Cititorul. Cât de bine mi-am intrat în acest rol esenţial va judeca bătrânul Cronos, marele făcător de dreptate.

4. Voi da spre lectură ,,Actualităţii literare” un fragment din concluziile monografiei. ,,După lectura celor aproximativ 5500 de pagini, încheiem demersul nostru prin încercarea de identificare a unor caracteristici ale operei lui Bujor Nedelcovici.

Sunt suficienţi doar patru ani pentru a acoperi cei 44 de ani de activitate creativă a unui scriitor? Cu siguranţă, nu. Universul de sensuri al celor şapte volume (apărute la Editura Allfa, din 2005 până în 2008), la care se adaugă încă trei, a însemnat un pelerinaj, un efort creator continuu, o iniţiere în tentativa de ajungere la centrul revelator. Situaţia acestui scriitor este oarecum paradoxală: deşi în timpul regimului comunist puţini au îndrăznit să-şi asume riscul publicării lui din cauza cenzurii, acum pare a fi singurul autor în viaţă cu întreaga operă publicată, dar şi cu un bilanţ al receptării critice, realizat de scriitor prin Culoarea timpului. Volumul nostru este unul dintre posibilele răspunsuri la întrebarea Mariei, personaj reflector din romanul Dimineaţa unui miracol: merită să-ţi sacrifici viaţa pentru o idee, pentru fascinanta iluzie a captării timpului fără timp, eterna dramă a creatorilor? Privind retrospectiv şi prospectiv, observăm caracterul solid şi unitar al Operei complete, un periplu literar echivalent cu o aventură în spirit, o împăcare între Creator şi creaţie, o redare a armoniei şi a păcii lăuntrice, a vocilor discordante. Nu ne-am propus să analizăm romanele de început, scrise de Bujor Nedelcovici între 1970 şi 1977, pentru că am găsit un numărul mare de referinţe ale criticilor literari despre importanţa lor. Am demonstrat că ele au fost rodul ,,obsesiilor eliberate în creaţie”, după cum mărturisea însuşi autorul în cuvântul înainte la volumul 4, unde este inclus Somnul vameşului. Am precizat că, debutând cu Ultimii, un paradox semantic, ecoul a fost răsunător, că trilogia Somnul vameşului, prin romanele Fără vâsle, Noaptea, Grădina Icoanei, (pe care autorul le consideră a

fi de un ,,realism magic”), se încadrează între „romanul mozaic” şi ,,cronica de familie”, că Zilele de nisip este o carte apreciată. Am preferat să schiţăm acel ,,desen în mişcare” al lecturilor critice.

Suntem de acord cu scriitorul, care vede imaginea-metaforă a vâslei din primul roman, Ultimii, amplificându-se în cartea Fără vâsle, sau că virtuţile lui Petran Poştaşu, manifestate prin tăcerea meditativă şi forţă morală, le regăsim la Iustin Arghir.

Alături de aceştia, în arca timpului, au urcat lectorii competenţi, criticii, sau simplii admiratori ai romanului, pentru a împlini crezul, căutarea, asemenea căpitanului Ahab din Moby Dick, a fantasmelor realului devenit ireal. Am aflat că obsesia trecutului şi încrâncenarea întru dobândirea adevărului despre sine şi ceilalţi, valori care ajung până la tăcerea şi chiar cruzimea lui Vlad din Îmblânzitorul de lupi (1991) înseamnă un pelerinaj pe apele destinului, sugerat de însuşi autorul-călător. Am observat şi noi că scriitorul nu a fost ,,niciodată sincronic cu timpul istoric în care a trăit”, aprecierea aparţine lui Adrian Marino. Somnul vameşului este o dovadă că Bujor Nedelcovici nu a fost un vameş adormit în postul său, un supus al celor aşezaţi în slujbele temporare, ci un cugetător vigilent şi un vizionar. Din pariul cu vremelnicul, a câştigat metaistoria, de aceea a ieşit învingător navigând chiar şi fără vâsle, în ape tulburi, ostile unui creator ce aderă numai la conştiinţa sa liberă. Nu a fost umilul conducătorilor, nu a fost ,,un idiot util” (sintagma lui V.I. Lenin), nu a slujit ismelor, ci a mizat totul pe o singură carte, pe ,,demnitatea scrisului în faţa lui homo tehnicus”,3 pe datoria morală de a spune adevărul şi din dorinţa de a-şi găsi temeiul, semnificatul, sensul existenţei. Aşa se explică subtextul romanelor sale, recurgerea la sensul mitic al simbolului şi al parabolei. După ce în partea întâi am sintetizat lecturile

critice referitoare la receptarea operei, în secţiunea a doua am demonstrat vocaţia literaturii confesive abordând cărţile Cine sunteţi, Bujor Nedelcovici?, Jurnalul infidel şi Un tigru de hârtie, Eu, Nica şi Securitatea; Cochilia şi melcul sau Fericirea interzisă.

Următoarea secţiune conţine o incursiune în universul prozei, având ca obiectiv explorarea romanelor şi a nuvelelor. Am apelat la interdiscipinaritate, la studiile imaginarului, ale mitocriticii, psihocriticii pentru a intra în ,,arhitectura de idei” şi în substratul dificil al universului romanesc, în tentativa de a avea o lectură de tip iniţiatic. Am căutat mesajul romanelor Dimineaţa unui miracol, Al doilea mesager, identificându-l pe homo psihologicus şi pe homo religiosus. Am intrat în lumea exilaţilor prin Îmblânzitorul de lupi, unde am testat forţa malefică a (ne)cuvântului şi am întrezărit sensul transmis de Ian Înţeleptul, apostolul din golful îndepărtat, - un îndemn la libertate şi la găsirea identităţii sacre, într-o epocă a totalitarismului. În plină ontologie a declinului, aşa cum este prezentată în romanul Al doilea mesager, autorul găseşte ieşirea prin recurgerea la fantasticul iniţiatic, pe care l-am urmărit în nuvelele din volumul Oratoriu pentru imprudenţă, având profunde reverberaţii mitice. (Precizăm că titlul la care s-a gândit autorul era Mediatorul, încadrându-se în tipologia ,,realismului magic, fantastic”). Am încercat să găsim un sens al nonsensului în Jurnalul unui cântăreţ de jazz şi în Provocatorul.

Am demonstrat că scriitorul identifică supapele de evadare din ,,teroarea istoriei” prin scris, muzică, iubire, opinii argumentate în secţiunea Fantasticul real – un timp al reverberaţiilor mitice, când eroii aleg calea catharsisului, modul de transformare a suferinţei din plan primar în cel superior. Bujor Nedelcovici este un profund analist al psihologiei umane, remarcându-se prin talentul de a pătrunde în tenebrele (in)conştientului, de aceea am urmărit ipostazele lui homo psihologicus vs. homo religiosus ori puterea demonică a (ne)cuvântului. Bujor Nedelcovici este chinuit de aflarea răspunsurilor, de aceea abordează tematica antagonică, de la Eros la Thanatos, de la Bine la Rău etc., încercând, ca prin scriitură, să se situeze dincolo de ele.

5. Nu am cum să răspund la ultima întrebare, nu pot alcătui un Top 10 al cărţilor literare româneşti de la Bookfest, pentru că, după cum am menţionat mai sus, nu am putut să iau parte la mai multe lansări, din lipsă de timp. Am fost impresionată de volumele unor edituri, de albumele de artă, de cărţile de istorie, beletristică, mitologie, toate având un conţinut important şi foarte bine redactate. Am fost invitată la standul Editurii Junimea, unde au participat academicianul Răzvan Theodorescu, scriitorii: Lucian Vasiliu, Sorin Alexandrescu, Ioana Diaconescu, Bujor Nedelcovici, Marcel Petrişor şi alţii, toţi au pledat pentru ideea Iaşi – capitala culturală europeană.

nr. 49 n iulie 2015

observator

Drumeţind cărări Popas la Buşteni

sau

Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

Când, în weekend, nu mergea la Mogoşoaia, cauza fiind vremea năzuroasă aducătoare de ploi şi de vânt, Tobi Locusteanu lua trenul şi pleca la munte. Persoană modestă şi cu simţ practic, el nu sta prea mult pe gânduri cam pe unde să poposească.

Expoziţia Ecaterinei Neagu, Ipostaze ale peisajului, se află sub incidenţa unui expresionism abstract în care toate lucrările expuse reuşesc să exprime întreaga paletă de tensiuni spirituale, specifice artistei în procesul creaţional, respectiv în momentul pictării. În acelaşi timp lucrările scot în evidenţă o serie de ipostazieri ale peisajului care, în fond, definesc stări de spirit, geometrii ambientale însumatoare de induse detalii, specifice zonei urbane, dar şi o anume geometrie interioară greu palpabilă, dar identificabilă prin intermediul sensurilor şi semnificaţiilor simbolice. Peisajul, ca o rezultantă a unui proces eruptiv de forme şi culori, poate fi asemuit, într-un mod oarecum deductiv, cu un proces metamorfozat, prin care Ecaterina Neagu caută şi găseşte sensul metaforic al imaginii. Nu trebuie omis faptul că artista este atrasă de tehnica dedublării ansamblului

estetic propriu unei zone, recte peisajul, şi, prin intermediul oglinzii apei, redă construcţii geometrice care nu pot fi identice cu realitatea. În atari condiţii ele nu sunt decât simple reiterări ce doresc a fi expresia egală a două lumi diferite.

Pentru Ecaterina Neagu, ca artist plastic reprezentativ al artei contemporane româneşti, peisajul reprezintă o constantă aspiraţională mai ales atunci când, acest gen artistic devine metamorfoza unui spaţiu articulat. Şi totuşi existenţa unei anumite ciclicităţi poate pune la îndoială o anumită transformare, cu toate că artista depune eforturi în a esenţializa şi evidenţia germenele ce stă la baza eşafodajului peisagistic. Titlurile lucrărilor creionează o structură a unei naraţiuni cromatice în care eul artistic se simte confortabil şi îşi poate afla noi resurse pentru o eventuală ,,recidivă” expoziţională.

Alexandu Doroghi

Spaţiul peisagistic

„Reşiţa muzicală”, a 41-a carte a lui Gheorghe Jurma

Îşi alegea drept loc de sejur o localitate ospitalieră şi întreţinută cu grijă. Alegerea o fă­ cea după cum îi era starea când se decidea să plece în voiaj. Iar sta­rea nu numai că-l îndrepta spre o localitate anume, dar îl şi ocrotea de eventualele neplăceri ivite pe traseu, făcându-l să fie atent la tot ce se-ntâmplă în jur. Şi, tot, starea l-a făcut să se ataşeze de o localitate montană pe care o va considera multă vreme a doua sa casă. Simţurile îi spuneau că se află în preajma unor localnici bine intenţionaţi în comportamentul lor de gazdă, întrecându-se între ei prin serviciile oferite, mai ales că, pentru mulţi, serviciile oferite turiştilor erau unica sursă de existentă. Într-una din împrejurări, când îşi căuta un loc de găzduire, Tobi o cunoscu în gara oraşului Buşteni pe Silvina, femeie rămasă singură după ce-şi pierdu într-un accident soţul şi cei doi copii. Găzduirea ei îl cucerise pe Tobi.

Deşi ursuz prin fire, omul se lipise de femeia închisă în singurătate, plănuind o cale de acces spre inima ei. De atunci, de câte ori se-ndrepta spre munte, el oprea în localitatea respectivă ca s-o revadă pe Silvina. Umplându-şi clipele alături de respirul ei, petrecând împreună, Tobi pornea, apoi, de unul singur pe cărări de munte. Nu-i cerea Silvinei să-l însoţească în preumblările sale montane, dar nici ea nu se arăta dispusă.

Femeia, ori de câte ori îl revedea, afişa un fel de înviorare a fiinţei sale, urându-i drum bun şi asigurându-l că-i aşteaptă revenirea. În acea zi de weekend, de la sfârşitul lui iunie, la sosirea inopinată în localitatea de munte, Tobi evită să treacă pe la Silvina. Îl nelinişteau norii staţionari acoperind cerul şi perspectiva unei ploi mocăneşti. De aceea se gândi să-şi facă drumeţia până ce ploaia se va declanşa. Luânduşi inima în dinţi, deşi un anumit regret, de a nu trece mai întâi pe la Silvina, îl apăsa, Tobi îşi propuse o preumblare scurtă prin munţi, după care ur­ma revederea. Fixase ca reper dupăamiaza când reîntâlnirea cu Silvina ar fi fost pentru el un prilej de bucurie, iar pentru ea, regăsirea lui, o adevărată surpriză. Urcând în grabă scările din spatele gării ce duceau spre o statuie şi spre şoseaua centrală, Tobi îşi închipui cum se va pierde în desimea arborilor străjuind ca un paravan intrarea în ambianţa muntelui.

***

• În decorul alb-negru al tăcerilor nocturne, acel zăngănit produs de roata maşinii în goana ei, la atingerea unui capac de canal, devi­ne agasant şi duşmănos. Abia în zori, când zgomotul se oficializează intrând într-un context general, zăngănitul îşi pierde efectul.

• Altfel spus, dacă neînţelesurile nu sunt coapte la deschiderea porţii spre a intra în fluxul raţiunii, în locul Necunoscutului ce şiar pregăti ivirea ar putea să se arate Neantul. Şi dacă aş comple­ta printr-o concluzie aceste reflecţii, gândul ar furniza ştirea că dintr-o programare greşită a luminii solare la întâlnirea cu firea omului se nasc fiinţele pervertite. Cum, prin trăire, omul îşi cheamă şi decli­nul (neştiind ce-l aşteaptă), fără modele şi fără certitudini, refa­cerea sa nu exclude, într-o anumită fază, să primească înfăţişări din formele ficţiunii (rămase din vremea strălucirii sale).

• Ambiţia pe care o mai au filosofii de a vorbi despre omul coti­dian prin omul înfiinţat din straiele ficţiunii, de a căuta o relaţie între natură şi morală, între ceea ce primeşte omul de la natură şi ceea ce oferă el naturii ca produs al gândurilor sale, fără a se di­lata limitele şi fără a se trivializa nevoia de trăire în omenesc, în prea omenesc, oare nu trebuie să aibă o motivaţie în lumina ce vine de sus?

• Există un rost al omului în Univers, din moment ce fiinţa sa gân­ditoare face cognoscibil obiectul cosmic, găzduind, în interval şi pe secvenţe, solul de lumină trimis din nemărginire şi provoacă forţele speranţei, antrenându-le în registrul cuceritorului de bucurii.

• Un semnal al gândului pornit în „aventură” ar fi creşterea sa din ti­parul întrebării „a fi sau a nu fi?” (din existenţa atinsă de împliniri care poate satura sau din trecerea prin risipire a acumulărilor spre a se înmulţi luminile din amurg) ce s-ar face printr-o strigare a voinţei, conştientizând riscul şi prospectând şansele: „Voi încerca!”

• Dar intensitatea exclamaţiei poate aduce în atenţie alte între­bări: „A fi întru afirmare sau a fi întru negare?”, „A fi prin lucra­ rea de fiinţă ce activează prezentul sau a fi prin mărturii de (ne)fiinţă ce eternizează trecutul?”, „A fi în fiinţa ce neagă sau a fi în (ne)fiinţa ce afirmă?”, „A percepe realul prin negativul de fiinţă sau a încerca virtualul prin pozitivul de fiinţă?”

• Modulând întrebarea, te-ntorci fără să vrei la contemplaţie pen­tru că actul iniţial al contemplaţiei este cel al întrebării.

Toate aceste formulări, sintagme sau, cum ar spune unii, specula­ţii oarecum ştiute, însă predispuse la o privire şi dincolo de ştiutul deja, se vânturau în capul lui Tobi Locusteanu, aflat într-o zi de duminică pe cărări de munte. Ajuns într-un loc electiv, poiana cu mă­năstire, el rămase acolo mai multe ore spre a-şi reface energiile şi a primi binecuvântare pentru repaos.

Rezemat de zidul mănăstirii înălţate din stânca şi solul muntelui ca o prelungire a naturii, cea de la sine născută şi cu duhovnicie dăruită de respirul întru înalt, Tobi, ascultând intonaţiile corului de monahi venite din interior, intrase într-o linişte a regăsirii de sine.

Pe linia de melos a rugăciunii, un gând zămislit din înălţimi coborî în el prin raze de lumină şi, provocându-i natura dialogală, îl făcu să exclame: „De bună seamă că înţelesurile au fost şi vor fi mereu diferite, dar adevărul preexistent lor este acelaşi!” Revenit în concret prin cealaltă jumătate de fiinţă, aflată în afară, Tobi spu­se încet şi monoton, spre a bucura înţelesul pe care-l probase-n si­ne: „Credinţa pentru om este o tainică împreunare a energiilor ce s-ar irosi la întrecuta măsură de trăire a clipei.”

După ce ieşi din peisaj şi redeveni călător la pas grăbit alături de alţi călători, el, privind, înspre valea cea iute mişcătoare, printr-o potrivire către sine a vederii văii, se-ntrebă uimit de împreju­rările ce-i întreţineau traficul: „Şi totuşi, ce mişcă spaţiul şi omul, găzduit în decor?”

Grăbind coborârea, Tobi, de fapt, se pregătea să ajungă pe lumină la Silvina, temperând regretul de a nu-i fi acordat întâietate. Şi dacă procedase astfel, îndemnul se afla în fluctuaţiile interne.

Stăruia în el nevoia unei conexiuni între fiinţa sa, constant fidelă stărilor, şi fiinţa văii aflată mereu la distanţă. Ca într-o apropie­re a extremelor, la îngemănarea luminii cu întunericul se produc os­cilaţii organice între identitate şi detaşare, particularizând cazuri de existenţă sau ipostaze create. Din senin, o agitaţie îl cuprinse pe Tobi Locusteanu, dar omul nu-şi făcu din starea în care intrase o problemă. Predispus la motivaţii, el dădu vina pe viteza coborârii şi, contrar, nu se opri, ci iuţi mer­sul, aşteptând momentul prielnic intrării într-o altă stare.

Când la orizont luminiţe, ce se sting şi se aprind, apăreau la in­tervale regulate, seara pogora în tăcere de pe creste. „Oare ce va spune Silvina? Cu ce ochi mă va privi?” gândi el.

„Reşiţa muzicală”, noua carte a lui Gheorghe Jurma, reprezintă o contribuţie meritorie la ceea ce numim memoria scrisă a aşezării de pe Bârzava, care, supusă vremurilor, a cunoscut suişuri şi coborâşuri în existenţa sa. Orice bună intenţie de a prezenta o carte de peste 300 de pagini în câteva rânduri ascunde nevoit unele omisiuni, care ştirbesc portretul de ansamblu al temei abordate.

Singura modalitate de a cunoaşte întregul luat în discuţie o constituie lectura acestei cărţi, care este în acelaşi timp un omagiu adus înaintaşilor, susţinătorii cântecului cu care în general bănăţenii s-au însoţit în permanenţă.

Bazate pe o documentare substanţială şi bogat ilustrată, paginile cărţii ne poartă nu numai în timp asupra genurilor şi formelor de manifestare muzicală, de la acordurile primei fanfare, atestată în 1828, până în zilele noastre. Sintetizând, voi aminti doar cum a fost structurată lucrarea: după o introducere de 50 de pagini, în care ne sunt prezentate câteva din tradiţiile culturale ale Reşiţei, în afara notaţiilor autorului, sunt înserate articole din presa vremii, despre începuturile muzicii în urbea de la poalele Semenicului. Aceeaşi modalitate tehnică este continuată şi în cele trei părţi distincte ale volumului. Partea I-a cuprinde detalii despre toate formaţii şi solişti, despre evenimente şi stagiuni muzicale, dar şi date despre marii artişti care au fost pe scenele reşiţene de-a lungul anilor. În continuare, în partea a II-a, autorul insistă pe învăţământul muzical, început odată cu înfiinţarea, după al Doilea Război Mondial (1948), a Conservatorului Muncitoresc de Muzică şi Artă Dramatică, al cărui prim director a fost compozitorul şi dirijorul Ion Românu, azi Şcoala Populară de Artă care îi poartă numele. Un an mai târziu se înfiinţează Şcoala Medie de Artă, transformată în timp în şcoală generală, iar din 1991 în Liceu de Artă, care azi poartă numele unui muzician de renume mondial, Sabin Păuţa. De asemenea, sunt consemnate date despre formaţiile muzicale ale elevilor şi profesorilor acestor două instituţii. Ultima parte adună pagini dedicate unor personalităţi, care au slujit la cote înalte dimensiunea muzicală a Reşiţei, multe binecunoscute şi dincolo de hotarele Banatului Montan: Doru Popovici, Walter Mihai Kleper, Anton Zeman, Iosif Velceanu, Adrian Micşa, Doru Morariu, Damian Vulpe, Ioan Tomi, Iosf Dudl, Franţ Şturmer, Daniel Goiţi, Anton şi Eduard Pavelka (tatăl şi fiul), Adriana Ponoran, Stela Enache, Maria Gheorgiu, Marius Ţeicu, Cristi Buică şi mulţi alţii. Lucrarea se încheie cu o amplă bibliografie selectivă, pe care s-a bazat autorul în a încredinţa cuvintelor trecutul de cântec al Reşiţei.

Nu greşesc cu nimic, sunt sigur, când afirm că „Reşiţa muzicală”, semnată de Gheorghe Jurma, este prima mare lucrare în care se devoalează o altă faţetă a acestei mari colectivităţi, care a fost privită mai ales ca producător de bunuri. Reşiţa ni se arată, în paginile cărţii, cu fiinţa sa caldă în care simţămintele se exprimă prin melodie. Era, poate, şi un mod de a comunica în colectivitate frumosul nebăgat în seamă, pe care-l purtau cu ei oamenii, preţuiţi numai după fumul şi zgomotul uzinelor.

Modul în care este abordată această faţetă cultural-artistică a oraşului de pe Bârzava poate constitui, în acelaşi timp, un îndemn pentru realizarea de studii şi monografii închinate fie unor genuri muzicale (între care corurile şi fanfarele, remarcate în timp), sau personalităţi care s-au reliefat în ultimele decenii ca fiind iniţiatori sau continuatori ai afirmării personalităţii complexe a Titus Crişciu ceea ce putem numi Reşiţa şi oamenii săi.

Dumitru Tomoni - Sorin Leia eroul martir de pe treptele catedralei, Editura Eurostampa Timişoara, 2014

Dragostea pentru istorie şi pentru aflarea adevărului acestei ştiinţe, neastâmpărul iscoditor al cercetătorului i-au dat “brânci” istoricului Dumitru Tomoni şi astfel s-a mai “născut” o carte. Este vorba de volumul intitulat Sorin Leia - eroul martir de pe treptele catedralei, volum apărut în anul 2014, la Editura Eurostampa Timişoara. După cum precizează însuşi autorul în Cuvânt înainte, “acest demers livresc se doreşte a fi un modest omagiu adus memoriei celui care acum 25 de ani îşi jertfea viaţa pentru libertatea noastră.”

Cine a fost Sorin Leia? Sorin Leia a fost un tânăr din zona Făgetului, care, la ora declanşării revoltei împotriva sistemului dictatorial instaurat de Nicolae Ceauşescu, era un muncitor la “Solventul” Timişoara care s-a alăturat zecilor de mii de demonstranţi din Timişoara. Din păcate, un glonţ ucigaş l-a lovit în frunte, la 18 decembrie 1989, curmând un vis inocent şi sporind numărul sutelor de victime, el numărându-se printre cei 942 de români ucişi la revoluţie. Cartea-document are marele merit că spulberă pseudomitul potrivit cărora Armata, Securitatea şi Miliţia au tras numai împotriva vandalilor şi a celor care au încercat să le atace (după cum bine precizează autorul, nu doreşte să culpabilizeze aceste intituţii al statului, ci numai pe neoamenii care au tras asupra acelora care i-au înfruntat cu mâinile şi piepturile goale). Sorin Leia a fost împuşcat pe treptele catedralei ortodoxe din Timişoara în timp ce flutura deasupra capului tricolorul cu stema decupată şi striga alături de mii de tineri “Jos Ceauşescu!” Cartea merită a fi lecturată, pentru că ea este încă o filă adevărată a istoriei mai recente a românilor.

Mircea ANGHEL

Premiul naţional pentru debut în poezie Traian T. Coşovei, ediţia a II-a

Ca toţi creatorii autentici, poetul Traian T Coşovei a fost generos. Lista tinerilor poeţi pe care i-a încurajat, prezentat şi promovat este impresionantă. Suntem, astfel, încredinţaţi că avem acordul său în acest demers. Asociaţia Culturală Direcţia 9, în parteneriat cu Editura Tracus Arte, acordă Premiul naţional pentru debut în poezie Traian T. Coşovei. Volumul premiat va fi publicat de către Editura Tracus Arte şi va fi anunţat în octombrie 2015, cu ocazia celei de-a doua ediţii a Galei Tinerilor Poeţi Traian T. Coşovei. Se pot înscrie concurenţi nedebutaţi în volum, indiferent de vârstă şi fără nici o condiţionare. Concurenţii vor înscrie un grupaj de minim 30 de poeme, în format electronic. Grupajele vor fi culese cu caractere Times New Roman, corp 14 şi vor fi expediate pe e-mail directia9@yahoo. com de pe un e-mail care nu conţine indicii privind identitatea autorului. Grupajele trimise de pe e-mail-uri care conţin numele autorului sau indicii privind acesta vor fi descalificate. Alăturarea unor indicii publice în legătură cu grupajul trimis, de către autor sau apropiaţi ai acestuia, din care să rezulte o legătură între poet şi grupajul trimis, va duce la descalificare.

Data limită pentru expedierea grupajelor este 1 septembrie 2015, ora 24. Juriul Premiului naţional pentru debut în poezie Traian T Coşovei este compus din scriitorii Dan Mircea Cipariu, Adrian Suciu şi Robert Şerban. Fiecare dintre membrii Juriului va juriza separat grupajele înscrise în concurs şi va furniza un clasament cuprinzând primele trei poziţii. Toate grupajele nominalizate de către cei trei membri ai Juriului vor intra în faza finală şi vor beneficia de o a doua jurizare, câştigătorul urmând să fie decis cu minim două voturi din trei în această fază a jurizării.

Remus V. GIORGIONI

nr. 49 n iulie 2015

Ion Cocora, Viaţa într-un lacăt, Palimpsest, Bucureşti, 2013

Apărută sub îngrijirea Danei Pocea şi excelent ilustrată de Dan Cioca, noua carte de poeme a lui Ion Cocora, consistentă ca o antologie (cca 150 de pagini de adevărată poezie), ne lasă din nou nostalgici, privitori

ca la teatru… Privitori şi priveghetori, fiindcă lectura poeziei bănăţeanului nostru – născut la Greoni, CS – necesită atenţie sporită. Cuprinsul, consistent el însuşi, cum e şi firesc, conţine trei secţiuni, de câte o pagină fiecare: Exerciţii de exorcizare, O boare insomniacă, Între nu şi nu. Autor a mai multe cărţi de versuri (cea pe care o am în faţă este a zecea), simpla enumerare a tilurilor este o sursă de poezie: după debutul din 1969 - primele cinci cărţi, urmează o pauză benefică de 20 de ani, urmând apoi: Ar mai fi de trăit (Vinea, 2003), Oda caligrafului (2004), Va fi o fugă (2007), Într-o elegie cu obloanele trase (2011), ultimele patru fiind scoase în ediţii de lux la editura proprie. Se remarcă la acest poet, pe lângă diversitatea tematică şi ştiinţa titlurilor o indenegabilă cursivitate şi eleganţă a rostirii: „Privite intens/ copitele mânjilor/ încep să necheze/ ca verbele/ ca nişte vitralii/ miraculoase/ ca aura/ ochilor blânzi de copil” (Copitele mânjilor). În ultimele volume ale lui I.C. bate un vânt nostalgic – nostalgia tinereţii (care alta!): „… le aud apoi paşii cum se îndepărtează/ lăsând în urma lor ceva nedesluşit sensual/ ca atunci când dactilografiezi nonstop poeme/ şi te simţi mai important decât dacă ai fi/ domnul acela neguros ce le aşteaptă/ într-un range rover ultimul tip” (Nimfetele). Fără a fi o asemenea eminenţă cenuşie, Ion Cocora e un bărbat bine al poeziei româneşti, cu o poziţie de invidiat: un poet important care scrie cărţi frumoase şi bune la… lectură.

Laurian Lodoabă – James Meredith, Sertare de nisip/ Drawers of sand, Timpul, Iaşi, 2014

Dacă unii vieţuiesc într-un lacăt (vezi prezentarea anterioară), alţi poeţi deschid sertare ale vieţii, descoperind în ele nisipul mării şi al munţilor supuşi eroziunii timpului. Concetăţeanul nostru este un asemenea poet care iese în lume cu un volum bine dotat şi frumos prezentat, editat în condiţii grafice de excepţie de editura ieşeană Timpul. Avem în faţă un volum consistent (300 de pagini) - o antologie concepută inteligent: 225 de pagini reprezintă secţiunea dedicată lui L.L., selectate probabil de autor într-o ordine aleatorie (sunt incluse şi inedite); a doua acoperă diferenţa şi este secţiunea dedicată lui J.M. Versiunea englezească – a poemelor lui L. Lodoabă – este realizată de Olimpia Iacob şi James Meredith, iar traducerile în limba română ale poemelor irlandezului, de aceeaşi O. Iacob. Desigur că un volum de o asemenea anvergură (ca şi cel al lui I. Cocora, de altfel) s-ar preta la

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

o tratare aparte, noi limitându-ne în spaţiul acestei rubrici la o prezentare sumară.

Pentru cine nu-l cunoaşte, lugojeanul L. Lodoabă este poet, prozator, dar şi grafician (în viaţa de toate zilele, medic stomatolog).

Este autor a şapte volume de versuri, prezent în mai multe antologii, din ţară şi străinătate. La rândul lui, James Meredith, poet, dramaturg şi prozator, este născut la Belfast, dar publicat peste tot în lume: Marea Britanie, SUA, Europa, beneficiar al unor premii de răsunet. Remarcăm, în cazul primului poet tradus şi antologat, poemul Kirie eleison (în care mai este vorba şi de o „Zoe aionion”) – iar de la cel de-al doilea, poemele: Leda, Femeile rănite, Călătorie.

Liviu Ofileanu – Ioan Barb, Plăcuţa Ouija, Brumar, Timişoara, MMXV

Afişând un titlu puţin ciudat (trebuie să ne documentăm de pe Internet în legătură cu enigmatica „plăcuţă”… o fi vreo plăcuţă de frână?...!), tandemul poetic sus-menţionat include grupajul cu titlul muzică vieneză în vagonul de dormit, pentru Liviu Ofileanu şi avatarurile lui schreber (iarăşi: cine e Schreber?, se întreabă cititorul grăbit-uluit), semnat de Ioan Barb. Autorii sunt – deja – cunoscuţi în peisajul poetic din zona lor, cea hunedoreană… Dar să nu fim răi, fiindcă avem de-a face cu poeţi buni, cunoscuţi pe plan naţional. Trecând acum la lucruri mai serioase, analiza propriuzisă a secţiunilor cărţii, descoperim un volum echilibrat, şi ca număr de poeme, dar mai ales ca număr de pagini. Nu ştim dacă avem în faţă inedite, sau vreo selecţie de autor(i). După debutul semnificativ din 1998, cu volumul Tăcerea ca o flacără, urmează în palmaresul (con)fratelui Ioan Barb alte patru cărţi de versuri intitulate interesant, iar apoi antologia Ostatec în cer de la Editura TipoMoldova, 2012. Despre I.B. au referit nume importante ale criticii româneşti de poezie: Al. Cistelecan, Cornel Ungureanu, Dumitru Hurubă, Constantin Stancu etc. Referitor la mai tânărul - dar nu mai puţin talentatul - Liviu Ofileanu, aflăm că a debutat în anul 1994 în revista cu nume neoavangardist „Kilometrul zero”, este membru fondator de cenaclu (Katharsis) şi redactor la „Algoritmul literar”. Călugăr pentru scurt timp, autor de manifeste literare (Manifestul literar al Şcolii cinice moderne), L. Ofileanu este, în opinia unei adevărate instanţe poetic critice actuale (l-am numit pe Mircea Bârsilă), unul dintre cei mai vizibili poeţi nouăzecişti.

Trecut prin viaţă, cum se spune – nu atât ca vârstă, cât ca experienţă de viaţă - L.O. practică poemul minimalist „cu schepsis”: rezonanţe existenţiale/ existenţialiste; puternic ancorată în socialul cotidian, poezia sa are şi unele rezonanţe retroactivavangardiste: „sub vagon se învârt patru nasturi de pijama,/ seară de seară îi gâdil cu ciocănelul/ şi dau cu ulei pe osii ca să nu le bată rugina.” (compartiment 1 clasa B). Dar nu-l putem nedreptăţi nici pe I. Barb, a cărui poezie se prezintă singură: „el president aşa îi spuneau/ s-a născut într-o ţară de la marginea oceanului/ un johnny depp în colimatorul piraţilor/ îşi tatuase pe umăr o orhidee şi un peşte…” (ei, acum aţi aflat şi cine e Schreber: citatul e dintr-un poem intitulat sub semnul lui schreber (medium)… Şi iată cum se leagă lucrurile: aflarăm şi ce e cu enigmatica plăcuţă de cifre şi litere!).

Maria Niţu, Cu afecţiune cronică, Ed. Pallas Athena, Focşani 2015

Recomandată de Mircea Dinutz şi Olimpia Berca, două voci de dincolo, - dar şi de Rodica Lăzărescu, voce tot mai vie în peisajul literar contemporan, cartea Mariei aproape că nu mai avea nevoie de prezentare: se recomandă singură, prin concizia şi siguranţa textelor. Volumul începe cu o cronică dedicată unui eseu literar (poetic… Şi, daţi-mi voie şi mie… E vorba despre recenzia cărţii Lumi paralele. Universul durerii în cartea lui Iov de un autor român contemporan…): un titlu bine ales, de parcă ar fi vorba de-o teză de doctorat: Iov – ca

model paideic sau Despre noi la puterea Iov. Iată un exemplu de cum un autor poate influenţa recenzentul în alegerea unor titluri explicitativ-arborescente! Iar următoarele capitole ale cărţii tratează despre alţi autori (şi mai) importanţi: despre romane ale lui Alexandru Ecovoiu, Gheorghe Zincescu (Proprietăţi în paradis), Mihai Moldovan, Ilie Chelariu, Nina Ceranu. Dar şi despre Piscina… lui Nicolae Sârbu, care făcu de curând valuri în arealul nostru poetic. Despre critica poetului Marin Sorescu şi poezia criticului Ion Pop (pe care îl sărbătoreşte şi revista noastră în numărul de faţă).

Gheorghe Schwartz, Enigmele infinite, Vocalize în Do major, Mirador, Arad

În speranţa că va atrage (înapoi) publicul cititor, prozatorul arădean – fost cândva lugojean – care nu este unul de toată mâna, ci un alergător de cursă lungă în proza noastră contemporană, ne face impresia că proiectul său scriptural este de a reface lumea prin creaţie (ne vin în minte de moment Lumea în două zile a lui G. Bălăiţă, sau Toba de tinichea a lui Günther Grass). În orice caz, unul din modelele magistrale ale scriitorului este O mie şi una de nopţi, domnia sa nefiind străin nici de proza realist-magică – proză care, din nefericire, începe să cam fie înlocuită, la nivel mondial, de realismul visceral al unui Roberto Bolagno. În 275 de pagini, volumul în discuţie cuprinde 199 (nu 200!) de proze scurte, care legate, puse „cap la cap”, ar putea constitui un roman eseistic, nu simplu fragmentariu de idei. Dar să ne aplecăm şi asupra explicaţiilor autorului însuşi. Într-o liminară Justificare, citim că orice autor de romane, după modelul unui sportiv sau al unui virtuoz, care face mereu antrenamente (şi „vocalize”) ar trebui – sublinierea lui G.S. – „să depună ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman… În ceea ce mă priveşte, după cei douăzeci şi şapte de ani, două luni şi patru zile cât am trăit sub zodia CELOR O SUTĂ, simt nevoia unui asemenea antrenament…”

Cât priveşte explicaţia enigmaticelor „Enigme”, ele sunt „vieţi, sinucideri, supravieţuiri şi, în primul rând, întrebări repetate cărora li se tot caută răspunsul.” În P.S.-ul cărţii, intitulat „De ce?”, ni se dezvăluie următoarele: „De ce tocmai 199 de enigme infinite? Întrebarea este mai mult decât legitimă. Cum să precizezi o cifră pentru ceva declarat infinit?” (Dar n-am să vă dau explicaţia întreagă… altfel cum aţi mai fi domniile voastre cititoare interesate să procuraţi o carte de-a dreptul hrănitoare? Deschizând volumul, îl puteţi întreba pe Julius Zimberlan, unul din eroii „principali„ ai cărţii…!)

Marcu Mihai Deleanu, Izvoare şi preocupări dialectale în Banat, DPP (David Press Print), Timişoara

Preocuparea constantă, stăruitoare a profesorului reşiţean – aplecarea de-o viaţă a domniei sale asupra literaturii dialectale s-a concretizat până acum într-o serie Bibliotheca Banatica a editurii timişorene, serie care a ajuns pe la nr. 30.

Apărute sub egida Academiei Române, Filiala Timişoara, Institutul de studii Banatice „Titu Maiorescu”, cele două volume se subsumează Colecţiei Studii şi cercetări umaniste, Seria Istorie şi Studii Culturale, avându-i ca referenţi

ştiinţifici pe Crişu Dascălu şi Dorina ChişToia. Editarea volumului este sprijinită de un alt centru cultural cu nume de rezonanţă (Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale CaraşSeverin). Prefaţate de Crişu Dascălu, cărţile lui M.M.D. sunt însoţite şi de câte o intervenţie lămuritoare a autorului. Cu un conţinut interesant, necesar şi folositor de 400 de pagini, volumul de Restituiri (nr. de colecţie în Bibliotheca Banatica – 19) cuprinde, după Introducere, la secţiunea Izvoare: Palia de la Orăştie, Dictionarium valachico-latinum, Lexiconul marsilian, Cronica Banatului (a lui Nicolae Stoica de Haţeg); „Predecesorii” sunt, în ordine: Paul Iorgovici, C.D. Loga, Damaschin T. Bojincă, Eftimie Murgu şi Nicolae TincuVelia; vin apoi Europenii, Academicienii, Diletanţii, Presa etc. După un rezumat al cărţii în limbile italiană, franceză şi germană, aceasta se încheie cu un Indice de nume. Iar volumul de Crestomaţie (nr.

22) include capitole consistente (10-20 de pagini) dedicate lui Mihail Halici-tatăl, Nicolae Stoica de Haţeg, Ilia Trăilă, Ioan Slavici, Simeon Mangiuca etc., fiecare cu texte reprezentative facsimilate. (Dar cele două volume merită o tratare mai amplă, de specialitate, aceasta depăşind spaţiul inerent limitat al unei rubrici de semnal editorial.)

Victoria Milescu, Cununa de flăcări, Versuri, eLiteratura, Bucureşti, 2014

Proiectul eLiteratura ne-a obişnuit cu (tot mai multe) cărţi în dublu format, electronic şi pe hârtie, de unde-şi trage şi numele, tot mai mulţi poeţi apelând în ultimul timp la serviciile sale. Fiind o antologie (critică? de autor?), cartea încununează activitatea cunoscutei poete bucureştene, concretizată în volumele: Conspiraţii celeste (2008), Dreptatea învingătorului (2010), Sub steaua câinelui (2012). Cum se şi cuvine unei antologii de poezie, Cununa de flăcări este echipată cu o consistentă secţiune preliminară de note bio-bibliografice (Cine este autoarea acestei cărţi), cât şi una de Referinţe critice (selectiv). Pun miza pe poetica Victoriei Milescu (fiică de... spătar!)

Ion Murgeanu, Gheorghe Istrate, Emil Lungeanu, Gabriel Dimisianu... Poeţi, critici – dar şi Octavian Soviany, cel atât de prezent în peisajul literar contemporan cu mostre din aproape toate genurile. „Prezenţă discretă în tabloul zgomotos şi pestriţ al literaturii noastre actuale, străină de cercurile unde se fac şi se desfac gloriile literare, V.M. este totuşi o voce puternică şi bine articulată...”, declară poetul-critic-şi-prozator pe coperta a patra a acestui volum antologic. Un regal de poezie, întins pe 233 de pagini.

16 actualitatea literară n Unul dintre cei mai apreciati scriitori chinezi contemporani: Su Tong, “Soţii şi concubine”

Lumea lui Su Tong , din volumul de proze Soţii şi concubine, este lumea burgheziei decadente, un rol însemnat revenindu-le tinerelor din prima jumătate a secolului XX şi din perioada Revoluţiei Culturale lansate de Mao Zedong. Songlian, protagonista nuvelei care dă titlul volumului, este o tînără de 19 ani care abandonează studiile universitare după sinuciderea tatălui. Ea devine a patra soţie a lui Chen Zuoqian, un comerciant de vîrstă mijlocie, naraţiunea explorînd relaţiile cu membrii familiei Chen, mai ales cu soţiile mai în vîrstă ale stăpînului, pentru ca în final să scoată la iveală adulterul, pedeapsa şi nebunia. Volumul Soţii şi concubine a apărut în colecţia „Biblioteca Polirom”; traducere din limba chineză şi note de Ionela Voicu, şi în ediţie digitală. Su Tong (născut pe 23 ianuarie 1963) a început să publice poezie şi proză încă din anii studenţiei. După absolvirea facultăţii de filologie, a lucrat la revista literară Zhongshan din Nanjing, unde ulterior a ajuns redactor-şef. Dintre cele mai cunoscute titluri ale sale, amintim: Fuga din 1934, considerată

Miłosz Kamil Manasterski Miłosz Kamil Manasterski, poet polonez (n. 23.06.1977), prozator şi animator al culturii, membru al ZLP şi al Authors and Publicist International Association, fondator al Clubului Literar din Łomianki (lângă Varşovia). A debutat cu poezii în anul 1997, în paginile publicaţiei”Dziennik Łódzki”. A mai publicat în: Akant, Łabuź, Poezja dzisiaj şi Znaj. A primit două distincţii cu ocazia Zilei Mondiale a Poeziei, Varşovia - 2006 şi 2009, pentru volumul Arta lecturii şi pentru Cel mai tânăr poet. Este redactor şef al portalului de internet al ZLP-(Uniunea Literaţilor Polonezi) Filiala Varşovia. A scos de sub tipar, ca autor, cărţile: Zasady gry, Principiile jocului (sub numele - M. K. Szczeciński), Zgorzelec 1999; Sztuka czytania, Arta lecturii, Warszawa 2005; Spa, Spa, Warszawa 2007; Portfolio, Portfolio, Warszawa 2008; Varşovia 2008; Notebook Norwida, Carnetul de note al lui Norwid, Warszawa 2009; Złote i czerwone, Auriu şi roşu, Łódź 2010. mereu vii dar anunţaţi temporar în străine heimaturi

Koluszki îţi scriu pe adresa poştei din Koluszki o clădire micuţă lângă gară loc de destinaţie pentru pachetele uitate al scrisorilor care nu au destinaţie al cărţilor poştale cu adresa oraşului ştearsă al valentinelor fără de casă îţi scriu adesea nu contez pe un răspuns deşi poşta din Koluszki îmi va trimite o admonestare

de critică o rescriere avangardistă a istoriei; Soţii şi concubine; Mi (primul său roman, tradus în română sub titlul Lumea de orez); Eu sînt împăratul Chinei; Trecînd în zbor peste satul natal cu nuci stufoşi; Familia macului; Malul fluviului; Fantome de hîrtie. În 2009 autorului i s-a acordat Man Asian Literary Prize, iar în 2011 a fost nominalizat la Man Booker International Prize. „Soţii şi concubine” a inspirat scenariul filmului Raise the Red Lantern, nominalizat la Oscar (1991) şi cîştigător al premiului Bafta (1993).

n Un maestru al literaturii germane contemporane: Bernhard Schlink, “Femeia de pe scări”

Bernhard Schlink este autorul romanului Cititorul, tradus în peste patruzeci de limbi, distins cu numeroase premii şi ecranizat în 2008, cu Ralph Fiennes şi Kate Winslet în rolurile principale. Un tablou celebru, de care nimeni n-a mai auzit multă vreme, reapare în împrejurări misterioase. E o lovitură pentru bărbatul care a mediat un conflict între autorul şi proprietarul tabloului. Aflat la mii de kilometri de casă şi la decenii după momentul în care tabloul şi femeia pe care o înfăţişează îi schimbaseră destinul, bărbatul speră că apariţia neaşteptată a lucrării e semnul că nici cea care i-a fost model nu poate fi prea departe. Pleacă aşadar în căutarea femeii de care în tinereţe se îndrăgostise orbeşte. Femeia de pe scări a apărut în colecţia „Biblioteca Polirom”, în traducerea Gabriellei Eftimie, iar volumul este disponibil şi în

în orice caz nu-mi dau adresa nu aştept returnarea pentru timbre

încercăm să construim case noi amintindu-ne de cele vechi

sora era drăguţă

de-adevăratelea fără interes să scriu poezii despre tine pentru concursurile literare

m-a condus pe coridorul cu fotografiile celor mai interesanţi pacienţi am observat un loc liber pentru roentgenul meu

fără reducere şi nesimţire aş fi călătorit la tine cu clasa a doua de tren accelerat

doctorul amintea mai mult de Jackyl’ decât de Freud

acele ore de mers într-o direcţie puteam să le închin lecturii din poeziile scrise de cunoscuţii tăi

din fericire mi-a promis să nu mă scotocească în suflet dumneavoastră ascundeţi ceva a zis el analizând ecranul fluorescent

domnule la poşta din Koluszki cineva iarăşi plânge

priveau atât de bănuitori la aripile mele

ţie îţi scriu pe adresa poştei din Koluszki numai aşa reuşesc să-ţi scriu ţie adevărul

Supravieţuire mereu vii învăţăm limbile moarte anatomia câmpurilor de bătălie geografia ţintirimelor

mereu vii cu toate planurile ambiţioase ale conducătorilor din statele vecine tocim pe de rost datele înfrângerilor anunţate şi ale victoriilor proprii care nu ne-au dat prea multe mereu vii cu toată convingerea că suportăm bine nefericirile şi rău succesele goniţi de sfredeluşi pe întreg centrul Europei

sunt sigur că îmi vor decupa ceva

să cobor la capătul Poloniei cu un sentiment de mândrie şi perseverenţă uşor puteam fi înşelat ca nici un altul care pleacă puteam să te iubesc aproape platonic în toate zilele lucrătoare senzaţiile m-ar fi urcat până la rafturile bibliotecilor din casele de cultură

Tratat prietenesc nu m-am sărutat cu Asia deşi este evident că nu puteam să nu ştiu că se fac diferite chestii cu fetele de exemplu cu Asia se putea dansa şi învârti atât de repede pentru ca rochiţa ei să se ridice cât mai sus despre chestiile de sub rochiţă se povesteau multe lucruri şi nu se ştia dacă ceva din toate astea era adevărat ciorapii groşi ai Asiei nu permiteau să limpezeşti problema totuşi ceva nu era în regulă întrucât fetele mereu apăreau singure şi separat la doamna igienistă pentru controlul la plete în principiu chiar nu se ştia ceea ce doamna igienistă verifica la fete

ca să nu am complexe aş fi vrut şi eu să le sărut pe Asia sau Silvia sau Marzena (pe Asia cu atât mai mult cu cât avea caraghioasele bucle la urechi) din păcate nu a ieşit nimic din astea căci Piotrek spunea

Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

fiecare cunoscut ar fi ştiut cât mi-e de bine şi rău fără tine în florăria de lângă staţie ţi-aş fi cumpărat flori odată cu vinul şi ciocolăţele în gentuţă

alţi băieţi se sărutau deja cu fetele despre unii s-a profilat opinia că fac acest lucru foarte bine

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

Pelinul puteam să te iubesc

sora m-a mângâiat grijulie pe cap nu voia să mai raporteze o boală strict determinată

scrisoarea deschisă de tip comisie nu aduce nici urmă de speranţă nu-i greutatea sentimentelor prea mare ca să încapă într-un plic de format DL

că Asia este fata lui şi că numai colegii săi pot să se sărute cu ea (niciodată nu mi-a plăcut Piotrek)

Camera de primire

îşi scriu despre iubire scriu despre ochii tăi palmele pe care aş vrea să le încălzesc cu palmele mele inima pe care desigur n-am s-o îmbunez cu scrisorile

vizităm interiorul catacombelor şi al camerelor de gazare precum palatele stăpânilor

ediţie digitală. Bernhard Schlink s-a născut în 1944, la Bielefeld. A studiat ştiinţele juridice şi din 1992 a fost profesor la Universitatea Humboldt din Berlin.

Din 2006 s-a dedicat în întregime scrisului. A publicat Dreptatea lui Selb (1987), Înşelăciunea lui Selb (1922) şi Crima lui Selb (2001). S-a afirmat internaţional cu Cititorul (1995), tradus în peste 40 de limbi, distins cu numeroase premii şi ecranizat în 2008. La Polirom au mai apărut Întoarcerea acasă (2007), Weekendul (2010), Minciuni de vară şi Evadări din iubire (2011).

nr. 49 n iulie 2015

meridiane

nimeni nu te-ar fi iubit ca mine nimeni nu te-ar fi trădat aşa ca mine dinaintea prietenelor zicând cât de bine reuşeşti să coci pâine la cuptor să pregăteşti o prăjitură duminica te-aş fi luat la plimbare pe întreaga cărare oamenii ar fi zis despre noi ce pereche frumoasă el aşa de îndrăgostit dar nici ea nu-i de lepădat Prezentare şi traducere de Alexandru G. ŞERBAN

Adresa redacţiei: web: www.actualitatea.eu Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Tiparul: West Tipo International Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediile USR Bucureşti