Actualitatea literară 50

actualitatea literară

nr. 50, anul VI

august 2015

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n Nicolae SILADE

n Magda URSACHE

Adrian Dinu Rachieru, „arcaş” al Cetăţii Culturii

n Costel STANCU: Amintiri, amintiri… cu Ion Chichere

n proză: Radu PĂRPĂUŢĂ, Dan FLORIŢA-SERACIN, Mariana Zavati Gardner

Despre critica de întâmpinare şi întâmpinarea criticii

n www.actualitatea.eu n

a

ci

u :L

to

Fo

adrian suciu

n poezie: Angela BACIU, Petruţa ŞERBAN, Marie VRÂNCEANU, Simona DUMITRACHE meridiane n

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Constantin STANCU, Nicolae SILADE, Radu CIOBANU, Ionel BOTA

e

as

r Ta

Nicola de Matteo Traducere de Ela IAKAB

Daniel Montoly

Traducere de Elisabeta BOŢAN

Henryk Józef Kozak

Traducere de Al. G. Şerban

2 actualitatea literară

Edi tor ial

opiniile noastre

“Când vântul schimbării începe să bată, unii îşi construiesc adăposturi, alţii - mori de vânt”

Nicolae SILADE

Despre critica de întâmpinare şi întâmpinarea criticii

Se face atâta caz, în literatura noastră (poate şi în celelalte) de ierarhii, de generaţii, de curente, de estetică şi est-etică, de interpretări şi multe alte lucruri care nu au nimic în comun cu adevărata literatură, încât înclin să cred că Shakespeare, dacă ar fi trăit în vremurile noastre, n-ar mai fi scris un rând, sau, dacă ar fi scris, nimeni nu l-ar fi băgat în seamă. Aşa se face că am ajuns să avem o sumedenie de poeţi, dar ne lipseşte Poetul.

Sau, cum spunea cineva, avem prea mulţi poeţi şi prea puţină poezie. Câtă vreme poezia unui poet seamănă cu orice poezie a oricărui alt poet, nu avem de-a face cu poeţi, ci doar cu o poezie care îşi aşteaptă Poetul. Nu sunt de acord că ne lipseşte critica de întâmpinare. De unde nu este, ce să aleagă critica de întâmpinare? E ca şi în agricultură, pe timp de secetă, când mergi la cules, dar nu prea ai ce culege. Fenomenul receptării este, cum spunea cineva, ca efectul forţelor magnetice asupra piliturii de fier. Când magnetul întâlneşte o monedă, nu se mai chinuie cu pilitura, ci înşfacă imediat moneda şi o ţine strâns. Am mai spus-o, adevărata problemă a literaturii zilelor noastre este ignorarea valorilor umanităţii. În absenţa lor, nu cred că se poate edifica ceva de valoare. Marii scriitori de altădată sunt consideraţi expiraţi, sunt demolaţi sau puşi la zid de către noii veniţi, care cred că literatura începe cu ei. E ca şi cum un copil şi-ar renega părinţii, susţinând că a venit pe lume singur. În ceea ce priveşte critica de întâmpinare sau, dacă vreţi, întâmpinarea criticii, cred că au trecut timpurile când un poet era descoperit întrun cenaclu şi ridicat apoi în slăvi. Poezia a coborât în stradă, în cluburi, în spaţii neconvenţionale, iar limbajul ei a devenit un limbaj al străzii. Mi se pare firesc, prin urmare, să nu fie acceptată nici măcar de oamenii străzii. Căci nu vulgarizarea limbajului e problema, ci devalorizarea lui. Coborând atât de jos, cum mai poate face ea legătura cu muzica sferelor, cu înălţimile spiritului? Paradoxal, astăzi se scrie mult şi se publică şi mai mult. La suportul de hârtie, s-a adăugat suportul virtual. Reţelele de socializare sunt la îndemâna oricui. De o mai mare mediatizare, în timp real, scriitorul n-a avut parte niciodată. Doar să aibă ce mediatiza. Critica de întâmpinare pare depăşită de situaţie. Şi cu toate acestea, cred că avem destui critici buni, atenţi şi oneşti, în stare să strige, la o adică, evrika!

nr. 50 n august 2015

“Din păcate, critica este astăzi cu un pas în spatele literaturii. În fiecare an apar cărţi importante care, cu cîteva excepţii, rămîn necitite şi necomentate.

Dacă autorul nu face parte dintr-un grup de reciprocităţi şi firitiseli „critice” şi dacă îşi păstrează iluzia că exclusiv valoarea literară a cărţii sale contează în ecuaţia receptării, va observa, singur, cum stau lucrurile“ (Daniel CristeaEnache)

n ilustraţiile numărului n

Ilustrăm acest număr cu lucrări ale artistului plastic Franco Giannelli, din expoziţia de pictură “Dialog”, găzduită de Palatul Brukenthal, din Sibiu, august 2015

“Când vântul schimbării începe să bată, unii îşi construiesc adăposturi, iar alţii - mori de vânt”, spune un proverb chinezesc. Aplicat la literatura română, el ar suna ca o prognoză pe termen lung pentru cei care nu vor să vadă dejaînceputul unei schimbări nu atât de generaţii, de poziţii, de ierarhizări, cât de atitudine şi de receptare a fenomenului literar. Şi nu mă refer aici la Grupul pentru Reforma USR, radical şi cu ţintă precisă din acest punct de vedere, ci la întreaga viaţă literară românească. Din puţinele exemple pe care le voi da, veţi deduce cine îşi construieşte adăposturi şi cine mori de vânt. Pentru început, câteva “mutări” redacţionale: Alex Ştefănescu, numit redactor şef la “Luceafărul de dimineaţă”, în locul lui Dan Cristea, care devine director, Ioan Groşan şi Dan Stanca alăturându-se redacţiei; Daniel Cristea-Enache numit redactor şef adjunct la “Viaţa Românească”, Dan Iancu, demis; Nicolae Manolescu, chemat colaborator la revista online “Literatura de azi”. Şi cu toate acestea...

“S-a cam ales praful de revistele literar-culturale de la noi. Nimic n-a mai rămas din audienţa, efervescenţa şi influenţa (deopotrivă literară şi ideologică) pe care-o aveau în anii ’90, nici măcar din diversitatea anilor 2000”, scrie Marius Chivu, în “Dilema veche”, nr. 602, explicând cum s-a ajuns în această situaţie: “Calitatea revistelor literare a scăzut dramatic pentru că nu le mai face nimeni care să se priceapă, iar asta pentru că nimeni nu mai e motivat, nici cultural, nici financiar, să se dedice unei reviste. Nu există finanţări pentru colaborări; prin urmare, conţinutul e de umplutură. La fel se întîmplă şi cu revistele sau platformele online care se ocupă de cărţi; la fel de mediocre: materiale traduse de pe Internet, recenzii irelevante, topuri de cărţi/autori alcătuite de, chipurile, utilizatori, şi în care scriitorii adevăraţi nici nu apar (Cărtărescu sau Brumaru vor fi mereu pe locuri inferioare, cu sute de voturi mai puţine decît cine ştie ce blogger sau scriitoraş anonim care şi-a publicat singur cartea în cîteva exemplare.) Noul ministru al Culturii a promis finanţarea revistelor, dar rămîne de văzut ce se va întîmpla în acest sens. Cîteva reviste fac însă eforturi notabile să ofere un anume standard cultural (Orizont, Steaua, Observator cultural sau Suplimentul de cultură, ca să dau cîte un exemplu din fiecare regiune istorică), dar circulaţia, audienţa şi influenţa lor sînt inexistente în afara mediului scriitoricesc; şi nici măcar acestor reviste nu le-ar strica o regîndire a formulei, în sensul deschiderii perspectivelor culturale, al împrospătării conţinutului, al stilului şi al ideilor vehiculate, nu mai vorbesc de grafică – de multe ori, ele sînt bătrînicioase şi rămase în ograda naţională unde, din păcate, nu se întîmplă mare lucru. E nevoie de bani, dar e nevoie şi de oameni noi care să fie atraşi înspre presă, să descopere importanţa şi pasiunea de a face o revistă”.

Este, acesta, un adevăr pe care îl ştiam de multă vreme, dar care acum, iată, este strigat în piaţa mare de către voci tinere, autorizate. Bineînţeles, sunt şi câteva reviste bune, chiar foarte bune. Marius Chivu prezintă doar două: Poes:s International şi Zona Nouă. Mai sunt şi altele, dar oricum prea puţine în comparaţie cu cele multe şi proaste.

Dacă la capitolul reviste literare stăm prost, nici în privinţa criticii literare nu stăm mai bine: “Din păcate, critica este astăzi cu un pas în spatele literaturii. În fiecare an apar cărţi importante care, cu cîteva excepţii, rămîn necitite şi necomentate.

Dacă autorul nu face parte dintr-un grup de reciprocităţi şi firitiseli „critice” şi dacă îşi păstrează iluzia că exclusiv valoarea literară a cărţii sale contează în ecuaţia receptării, va observa, singur, cum stau lucrurile. Nu cum ar trebui. Ar trebui să nu conteze editura la care a apărut o carte, funcţia pe care o are sau nu o are cel ce a scris-o, bursele pe care le dă sau nu le dă, salariile pe care le asigură sau nu le asigură; ar trebui să ne lase indiferenţi locul unde se manifestă talentul şi să nu mai împărţim literatura între bucureşteni şi ne-bucureşteni. Near trebui, cred, ceva din „umilitatea” criticilor care au construit literatura română postbelică nu altfel decît căutînd şi descoperind valori, de la Matei Călinescu citindu-l pe studentul Nichita Stănescu la Nicolae Manolescu ascultîndu-l la cenaclu pe tînărul Mircea Cărtărescu şi Laurenţiu Ulici descoperindu-l pe tînărul Ioan Es. Pop. Aceasta este critica şi mi se pare firesc ca, odată ce am remarcat o tendinţă de distorsionare a rolului ei, nu doar să o semnalez, ci şi să încerc, pe cît îmi stă în puteri, să o îndrept. [...] Deocamdată, avem restanţe profesionale faţă de scriitorii epocii noastre. În pofida celor pentru care literatura română începe la intrarea în Bucureşti dinspre Piteşti şi se termină la ieşirea din Bucureşti spre Ploieşti, harta ei este puţin mai complexă. Ea integrează autori cu o concepţie mult mai evoluată decît media (cum era M. Ivănescu) şi cu un discurs artistic cîtuşi de puţin „provincial”, ci, dimpotrivă, nutrit cultural şi saturat de conştiinţă literară.”

Aţi crede că rândurile de mai sus sunt scrise de vreun membru al GRUSR. Nimic mai greşit. Ele au apărut în “România literară” (nr. 31/ 31 iulie 2015) sub semnătura lui Daniel Cristea-Enache, responsabil cu imaginea USR, care în numărul următor al revistei pune lucrurile la punct în ceea ce priveşte receptarea poeziei lui Dinu Flămând, distins în 2011 cu Premiul Naţional de Poezie ”Mihai Eminescu” - Opera Omnia: “Trei poeme din sumar (Ovidiu la Tomis, Ovăzul, Marcaje) înseamnă prea puţin pentru a salva Stare de asediu, un volum publicabil în epoca cenzurii ideologice şi nepublicabil în grila unei selecţii valorice. [...] „Cîmpurile aluzive” sînt probabil soluţia cea mai convenabilă atît pentru curajul care n-a fost curaj al unui poet modest ca poet, cît şi pentru menajarea lui critică”.

Curios lucru, la doar câteva numere distanţă (nr. 35), poetul Dinu Flămând este “reabilitat”, în aceeaşi revistă, cu o mare pagină de poezie, de care este responsabil însuşi Nicolae Manolescu.

Se prea poate ca unii, la umbra adăposturilor pe care şi le-au construit, să nu simtă vântul schimbării, dar asta nu înseamnă că el nu a început să bată. Şi, după cum se vede, bate din ce în ce mai tare, iar morile de vânt încep să se învârtă tot mai frumos. E un semn că valorile nu pot fi umbrite multă vreme, iar schimbările nu fac decât să le sporească strălucirea.

Nicolae SILADE

În nr. 7 - 8/iulie - august 2015, al revistei de experiment literar FeedBack, Daniel Corbu scrie despre Formele fără fond sau dinastia oamenilor care nu reprezintă nimic, “pe care nu-i poţi pune nici măcar institutori la clasele a II-a” şi care, desprinşi de averea lor, nu ar mai însemna nimic. O pagină mai încolo, într-un scurt articol inedit, Ioan Alexandru ne consolează: “vremea trece - naţiunea rămâne”. Alături de tinerii poeţi întâlniţi în acest număr, Alexandra Hanganu, Mihaela Oancea, Delia Feraru, Dumitru Mintencu şi Anca Hirschpek, am citit cu surprindere “Psalmii” lui Dorel Vişan, biblioteca de poezie unde am dat peste Stanley H. Barkan, tradus de Olimpia Iacob, şi galaxiile lirice semnate de Robert Lowell (SUA) şi Francesco Baldassi (Italia). Cronici literare semnează Ştefania Mincu (Theodor Codreanu şi transmodernismul), Călin Ciobotari (despre Cântul curcubeului, de Gheorghe Bălăceanu), Victoria Fonari scrie despre Piatra de Eol şi alte povestiri, a lui Daniel Corbu, iar Constantin Mănuţă despre volumul de versuri Golgota şi umbra nălucii, semnat de George Lixandru.

Interesant ni s-a părut interviul pe care Marin

Sorescu l-a realizat în 1984 cu Jorge Luis Borges, a cărui modestie e de negăsit în ziua de azi: “Poezia mea? Sînt fragmente, bruioane. Cred că poezia, în general, nu-i mai puţin misterioasă decât muzica. Ba poate e chiar mai misterioasă. Acolo sînt sunete. În poezie sînt sunete, dar şi idei, sugestii... Nu sînt un poet. Ci un om bătrîn care încearcă să fie poet”. Din volumul Şapte maladii ale rostirii postmoderne, Daniel Corbu publică un prim fragment interesant despre acest“himeroidcarebântuielumea”.

Un alte eseu, Infra-tragedia, este semnat de Jean-Marie Domenach.

La rubrica proza de avangardă găsim “Veranda melcilor”, de Saşa Pană, iar la meridianele prozei îl întâlnim pe suedezul Pär Lagerkvist.

Un număr dens, aşadar, bogat şi divers tematic, care se încheie, nici nu se putea altfel, cu Elegii la Mytilene - Cântecele frumoasei Bilitis, prietena marii poetese a antichităţii, Sapho, cântece descoperite de Pierre Louÿs la sfârşitul secolului al XIX-lea şi apărute în Suplimentul Feed-Back, în “traducerea marelui poet şi excelentului traducător Radu Cârneci”.

Aşa încât, după lectura celor 144 de pagini, aştepţi cu nerăbdare apariţia numărului următor.

revista revistelor literare

cronica

Nicolae SILADE

nr. 50 n august 2015

Paul Vinicius, Lucian Vasilescu, Marian Oprea

poeţi de primă mână & poeţi second -hand

“Bag de seamă că în ultima vreme se vorbeşte în perimetrul aşa-zisei lumi literare mai degrabă despre Poet decât despre Poezie, în vreme ce eu

Unul dintre cei mai prezenţi şi mai activi poeţi care apar pe reţeaua albastră de socializare este, cu siguranţă, Paul Vinicius.

Bucurându-se de un nume parcă predestinat poeziei şi secondat de un dj de club retro, Vinicius adună în jurul postărilor sale mii de fani în fiecare seară. Şi îi ţine până noaptea târziu, căci nopţile sale se întind la maximum, până-n dimineţile voalate. Poate de aici şi titlul volumului său, apărut în 2014 la Editura Agol, din Bucureşti: Nopţi la maximum, dimineţi voalate, din care preluăm câteva versuri spre a arăta că Vinicius este un poet care scrie aşa cum trăieşte

găsesc că lucrurile ar trebui să stea fix pe dos. De asemenea, mai observ şi că receptarea instituţională a poeziei (cea care determină şi orientează,

Lucian Vasilescu: Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea...

Paul Vinicius: Nopţi la maximum, dimineţi voalate

brusc/ şi grabnic/ ţi se închide/ în nas// (ca o sclipire fugară/ a unei inimi decolorate).// şi numai după ce i-am văzut lacrima/ înviindu-i paloarea/ am ştiut că m-a auzit/ că pricepuse/ cine îi vorbea.// şi numai după ce ea/ lacrima/ ţi s-a uscat/ am ştiut că ştii că ţi-a vorbit deşertul tătarilor/ şi dezolarea ta/ şi armata ta nedisciplinată şi rebelă/ domnule colonel// eu/ progenitura ta// tată” (monolog alb). Prea frumoase, dar şi prea

Apărut la o editură care tipăreşte de regulă doar cărţi de economie, Rentrop & Straton, subintitulat “despre modesta mea ratare personală” şi dedicat “celor care au visat, celor care au sperat, celor care au îndrăznit şi celor care, într-o zi, o vor lua de la capăt...”, volumul lui Lucian Vasilescu, Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea, iese din tiparele obişnuite ale apariţiilor editoriale, nu doar prin formatul şi calitatea grafică, ci mai ales prin modul în care a fost conceput şi realizat. După cum mărturiseşte chiar autorul, cartea a fost scrisă “încet, fără grabă, vreme de aproape patru ani, zgâriind cu peniţa (prinsă în toc şi muiată în călimară) în paginile unui registru cu coperte groase”.

miniepistole 54

conectat de-a pururi la reţeaua wi-fi îţi scriu ca şi cum mi-aş scrie mie însumi lungi scrisori de dragoste pe iphone pe laptop pe calc pe tabletă în locaţii cu semnal excelent cum ar fi la serviciu acasă cafenea bistro şi trebuie să recunosc îmi plac notificările de genul conectat la reţeaua silade la dallmayr kaffee la bistro de l’arte la actualitatea (e ceva să fii conectat la actualitate adică să trăieşti în prezent nu în trecut nu în viitor) dar mie mie cel mai mult îmi place să fiu conectat la reţeaua silade adică la mine însumi pentru că eu când mă conectez la mine însumi devin liber devin puternic devin şi atunci încep să îţi scriu despre devenire despre fiinţare (sper că ai remarcat asta în postările mele anterioare) şi în timp ce îţi scriu simt că exist mă simt veşnic precum munţii de la băile herculane

actualitatea literară 3

stâncile de la meteora alpii francezi sau ca mureşul dunărea dacă vrei cât despre dragoste în ea m-am înveşnicit de mult

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

şi trăieşte precum scrie, un poet adevărat, un poet de primă mână, ce mai!: “ultima dată când l-am văzut/ era pe un pat/ numerotat/ al acelui spital.//îi crescuse barba/ (în lipsa lui)/ întrucât el/ n-aş fi putut spune/ că mai trăia.//

priveam hipnotizat toate acele maşinării conectate/ care îl trăiau/ în locul lui/ nehotărându-mă/ cui/ să-i vorbesc.// nu i-am putut adresa mai mult de o frază/ şi aceea poticnită/ confuză/ sterilă/ precum o uşă care ţi se deschide

lungi spre a fi reproduse aici sunt poemele sale în proză, sepia, o lune cu lună şi tei şi sorela de pică (m.l.r. blues), apoi n-am mai vorbit chiar nimic. Eu însă voi încheia cu noiembrie, un poem de o rară profunzime lirică: “prin aerul greu/ negru/ noiembrie/ şi frunze moarte/ ţipându-ţi sub paşi// dar cum să mai ajungi acasă/ suflete?// ea a trecut precum o vedenie/ la lumina tulbure a unui felinar.// avea ciorapi negri/ piele de lună/ o inimă palidă/ acolo-n/ sertar// ca un vers/ pe care nu l-ai spune/ nimănui/ o ultimă ţigară/ un ultim băţ de chibrit// acolo/ sub ape// în suflet/”. Cred că în această direcţie se îndreaptă stilul aproape inconfundabil al poeziei lui Paul Vinicius. Cât despre boema la care nu se poate spune că participă, ci pur şi simplu o creează, adunând în jurul său, fără să vrea, poeţi la fel de buni, pot afirma, fără nicio umbră de îndoială, că Vinicius îşi trăieşte poezia şi viaţa în acelaşi timp şi în orice împrejurare. E o prezenţă fizică deosebit de agreabilă şi una de spirit formidabilă, încât nu poţi să nu-l iubeşti, dacă iubeşti într-adevăr poezia.

Şi tot din notaţiile introductive ale acestei cărţi excepţionale, aş zice o minune de carte, aflăm, cu o oarecare tristeţe, că ar fi ultima.

“Mi-am propus, încă de când am început s-o scriu, să fie ultima carte pe care am s-o mai supun la caznele tiparului”. O fi vorba de vreo dezamăgire la mijloc? Dacă da, atunci e din cauză că, zice autorul ceva mai încolo, “în ultima vreme se vorbeşte în perimetrul aşa-zisei lumi literare mai degrabă despre Poet decât despre Poezie, în vreme ce eu găsesc că lucrurile ar trebui să stea fix pe dos”.

Deducem de aici că la Lucian Vasilescu poezia e primul loc, iar poetul pe ultimul. “De asemenea, mai observ şi că receptarea instituţională a poeziei (cea care determină şi orientează, atâta câtă este, şi receptarea publică) porneşte tot mai mult de la autor pentru a ajunge (abia uneori) la text. Iarăşi anapoda”. Noi însă nu vom crede că este ultima carte de poezie a unui poet de primă mână, care, ajuns la vârsta înţelepciunii poetice, ar putea rămâne indiferent la sporirea numărului de cărţi semnate de poeţi second-hand. Şi nici poezia

atâta cât este, şi receptarea publică) porneşte tot mai mult de la autor pentru a ajunge (abia uneori) la text.

Iarăşi anapoda.” Lucian Vasilescu

din acest volum nu cred că îl va lăsa pe poet să se îndepărteze prea mult ea. Nefiind vorba nicidecum despre o modestă “ratare personală”, ci despre o excelentă reuşită existenţială: “dragii mei, vă scriu din mine însumi, unde am ajuns cu/ bine. vremea, pe aici, e

frumoasă./ apa e liniştită”, cred că aceasta este prima carte mare a lui Lucian Vasilescu, care acum îşi vede limpede viaţa, de la un capăt la altul, uneori de deasupra, alteori de dedesubt. Voi cita în continuare, spre ilustrare, doar fragmente din câteva poeme care ar merita să fie redate în întregime, deşi toate la un loc alcătuiesc un singur poem, care s-ar putea numi chiar Lucian Vasilescu: “când a început, viaţa mea a început de sus./ ca o promisiune. ca un răsărit/ de soare la apus”; “în chiar clipa de dinainte de a mă naşte, prin faţa/ ochilor mi-a străfulgerat/ moartea întreagă. m-am opintit înapoi, în pântecul/ mamei, împotrivindumă./ dar m-au dibuit şi tot m-am născut. şi sfârşitul a luat-o, atunci, de la început”; “drumul îngust se face tot mai îngust./ întunericul se face tot mai întunecos./ urcuşul devine tot mai anevoios,/ tot mai greu./ cu fiece pas sunt mai aproape de dumnezeu”; “în timp ce trăiam, visam că trăiesc. şi la mine în vis/ viaţa era minunată./ la mine, în visul în care visam că trăiesc”; “viaţa mea, toată, ar încăpea foarte bine într-una/ mai mică./ şi încă ar mai rămâne,

subţire, un loc pentru o coală/ de hârtie, o călimară şi-un toc./ de care să mă agăţ cu disperare, ca de-un colac greu,/ de plumb, de salvare”. Deducem şi de aici că, oricât ar încerca Lucian Vasilescu să-şi facă viaţa mai mică, oprind poezia aici, tot mai rămâne loc pentru poezie, pentru salvarea prin poezie: “acum, la sfârşit, îmi voi lustrui viaţa cu o cârpă moale,/ să pară că-i nouă. că nici n-am atins-o./ o voi înveli apoi într-o carte/ şi-o voi trimite la altul,/ s-o ia de la capăt: de demult şi departe.// să-i fie şi bietei de ea oleacă mai bine”.

Marian Oprea: Şi aeru-i erotic

“Poemele lui Marian Oprea nu sunt deloc uşor de caracterizat, căci amalgamează nivele diferite ale limbajului, oralităţi mimate, ecouri intertextuale care topesc referinţa livrescă într-o materie verbală densă, stratificată, însă niciodată inertă, străbătută, dimpotrivă de vase sangvine ce-o irigă abundent”, scrie Ion Pop pe coperta a patra a volumului “Şi aeru-i erotic”, semnat de Marian Oprea şi apărut în 2015 la Editura Waldpress, Timişoara.

Iar Marius Aldea completează, tot acolo: “Oprea obligă cititorul să se îndrăgostească, îl obligă săşi sape în femeia iubită propriul mormânt; îl obligă pe cititorul impotent să aibă erecţie, îl obligă pe cel pudibond să-şi exploreze sinele amoros”. În lumea literară din vestul ţării, Marian Oprea s-a remarcat în ultima vreme mai ales ca antologator al poeţilor din această zonă. Cu ultima sa antologie “Sexul frumos - poezie

de dragoste”, apărută tot în acest an, la BrumaR, Marian Oprea s-a extins, tematic, la nivel naţional şi a făcut trecerea, tot tematică, spre noua sa carte. Poemul din care a scos titlul recentului volum (toate poemele fiind “înstelate”, adică fără titlu, sugerând un fluviu liric de neoprit, dar şi o cronică în versuri a vieţii literare) este elocvent pentru viziunea sa poetică: “ca să mă scoată/ din letargie/ ca să mă inspire/ pe ultima sută/ s-a apropiat/ de spirală/ era îmbrăcată/ o vedeam goală/ şi aeru-i/ erotic/ şi pixu/ şi hârtia”.

Cum spuneam mai sus, cititorii de poezie pot afla doar din cărţile lui Marian Oprea detalii din viaţa literară autotohtonă: “pe vremuri am primit/ de la Ion Mureşan/ premiul revistei Tribuna/ aşa l-am cunoscut/ la Baia-Mare/ se simţea-n apele lui/ printre poeţi/ îl priveam ca pe un zeu/” sau “dacă vrei/ să te compari cu cineva/ mi-a spus Monoran/ compară-te/ cu Homer Dante Shakespeare”.

Dar cum tema volumului este una erotică, iată câteva mostre din stilul inconfundabil al poetului timişorean: “cred că am fost cu/ Razara Monica Marilena Daniela şi Anca/ lista ar putea continua (...) Daniela în alte vieţi a fost amazoană călugăriţă/ acu e cam feministă/ Arsenie Boca mi-a spus să o iau de soţie”; “slavă Ţie/ slavă Ţie Ludmila din Chişinău (...) slavă maicii tale care te-a conceput/ cu-n arhanghel şi-un crin slavă eter(n) ului feminin/ când ieşi la câte-o şuetă sau la o lansare de carte (...) toţi vor să-ţi soarbă cupa cu agheasmă/ şi lacomi să se-nfrupte din carnea ta dumnezeiască”.

4 actualitatea literară

aniversări/evocări

nr. 50 n august 2015

Moment aniversar: Ion Arieşanu, 85

Costel STANCU

Redactor şi redactor şef al unor ziare şi reviste literare timişorene, Ion Arieşanu debutează cu volumul Anii adolescenţei, în 1962, carte care navighează între nostalgiile vârstei şi speranţele tânărului literat. Momentul înalt al scrisului său din anii şaizeci îl constituie O complicată stare de fericire (1967) roman masiv, care prelungeşte, cu o reală capacitate a construcţiei, dar şi cu o fidelitate faţă de model, Lume fără cer, de Virgil Birou, primul roman plauzibil al Banatului. „Starea de fericire” - personajele care caută, care vor să atingă, care suntincapabilesă oatingă -domină toate cărţile de schiţe, de reportaj,

romanele dinainte de 1989 ale lui Ion Arieşanu: Trenul albastru, 1965, Vară târzie, 1967, Vrajă, 1971, Primiţi puţină duioşie?, 1972, Prietenul pe care-l caut pretutindeni, 1975, Lumina de la capătul nopţii, 1987 ş.a.

Toate cărţile lui Ion Arieşanu scrise înainte de 1989, legate de puritate, inocenţă, de prelungirile paternalismului fericit (nefericit) au o unitate a gândului sub semnul unei complicate „stări de fericire”.

De nefericire. Semnificative sunt personajele pe care le descoperă în Lumini peste Apuseni (1974). Stilul reporterului e al unui sentimental, moralizator cu îngăduinţă. Întâlnirile cu cei izolaţi, pe care îi găseşte pe un şantier, ni-l arată mai degrabă timid, complexat de oamenii faptei. Admiraţia faţă de ei este singura atitudine care poate ieşi în evidenţă. Oamenii şantierelor sunt formidabili, protejaţi de o zeitate a locului, nu de bunăvoinţa scriitorului. Încercând să surprindă viteza şi semnificaţia

transformărilor, scriitorul trece în revistă personalul-anexă, care şi el trebuie să existe eroic. O anume Eugenia Boia e ospătar la cantina şantierului şi rezistă în faţa „feciorandrilor care se aprind”. ”La cei optsprezece ani ai ei, între atâţia bărbaţi robuşti, în care energia irumpea, ea se simţea şi se purta curată şi distinsă, ca o floare de colţ, încă neculeasă de nimeni, deşi râvnită”. Scriitorul contemplă „trupul svelt ca de căpriţă” şi se simte înnobilat de întruchipata puritate. Cenuşăreasa îl priveşte visătoare şi autorul notează: ”I-am dat bineţe şi am urcat mai departe cu inginerul. Dar în mine se deschisese capacul unei cutii vrăjite din care ţâşnise afară o bucurie necunoscută. Da, o bucurie limpede trecea prin mijlocul pieptului meu”.

Redactor şef al revistei Orizont între anii 1972 şi 1989, Ion Arieşanu a scris recenzii, cro-nici literare, plastice, muzicale, cu o generozitate şi, poate, o înţelepciune care a ţinut echilibrul lumii

Cornel UNGUREANU culturale a Timişorii, într-un timp când asediul politic devenea asfixiant.

Scriitor legat de „imediat”, (şi) de istoriile care se defăşoară fără iubire lângă el, Ion Arieşanu judecă eroii morţi în revoluţie sub semnul aceleiaşi norme în romanele Cei buni mor cei dintâi (1991), Cruci de lemn (2001), Flacăra singuratică (2004).

O confesiune din 2005 - Cuvânt pregătit pentru aniversarea celor 75 de ani - se numeşte Iluminarea şi împăcarea: „Am fost, întreaga mea viaţă, un refractar, un însingurat, un debusolat, dar am iubit tot tim-

pul ordinea, lumea interioară şi prietenia fierbinte. Privind atent în jur, mi-a plăcut să văd copii jucându-se, bătrânii căzând pe gânduri şi fetele gingaşe, cu privirile lor nevinovate, îndreptatate spre cer. Şi am iubit, mai ales, acele priviri nevinovate, în care mă răsfrângeam şi eu, liceanul îndrăgostit de la 15 ani”.

Confesiunea înaintează astfel: „De atunci, până acum, bătrân, nu am mai fost îndrăgostit, dar acum sunt încă, de soţia mea.

Chiar dacă ea, uneori, râde de mine şi nu mă crede”. Şi, despre contextul timişorean: „Dar, peste toate ale vieţii, simt şi mă simt, în oraşul meu de adopţie, în care exist de 50 de ani, ba chiar şi într-o capitală ca Bucureşti, mă simt un om singur şi un provincial. Dar, mai ales, mă simt cu tipicurile mele, legate de plimbări solitare, câteodată şi în doi, cu soţia mea, ca într-un Bacău bacovian şi provincial, cu tipicuri legate adesea de mici bucurii desuete, adeseori copilăreşti, din care nu mă poate scoate nimenea şi din care nici eu însumi nu voiesc să ies”. (Coloana infinitului, Revistă de cultură editată de Asociaţia culturală „Constantin Brâncuşi”, Timişoara. 2005)

Amintiri, amintiri… cu Ion Chichere

Mă bucur că într-o lume grăbită să-şi îngroape în uitare adevăratele valori, înlocuindu-le cu surogate, un poet îşi aminteşte de un altul, mort în urmă cu unsprezece ani. De aceea m-am bucurat cînd Remus Valeriu Giorgioni mi-a propus să scriu despre Ion Chichere, poetul reşiţean, născut la 11 Decembrie 1954, în comuna Fizeş (Caraş-Severin) şi plecat dintre noi, pe neaşteptate, în seara de 13 Septembrie 2004.

Dincolo de talentul său poetic incontestabil, Ion Chichere era un personaj.

Dacă l-ai întîlnit măcar o dată, nu îl mai uitai. Întreprindea el ceva, să-ţi rămînă în amintire. Charismatic, debordant, prăpăstios, original, supărător pentru unii, amuzant pentru alţii, un amestec pitoresc de boemie şi ne(voită) seriozitate. Nu ştiu cîţi reşiţeni au citit poezia sa, însă mulţi dintre ei pot povesti măcar o întîmplare trăită alături de cunoscutul poet.

O să încerc să nu fiu fals-grav ori protocolar-plîngăcios, nici să elogiez poezia sa (lucru făcut de comentatori în presa literară a vremii), ci să redau nişte întîmplări din anii petrecuţi împreună, aşa cum îmi vin ele în minte acum.

Era prin 1988. Eu şi Chichere locuiam în blocuri alăturate, el la etajul zece, eu la şapte. Puteam discuta de la ferestre, ridicînd puţin vocea. Într-o noapte, pe la ora două, cînd oamenii muncii din fabrici şi uzine dormeau după încă o glorioasă zi de muncă, aud vocea strident-nazală a lui Chichere, sfîşiind liniştea nopţii: „Costeleee! Costel Stancu! Poetul Costel Stancu!”. Dezmeticindu-mă, am ieşit repede la geam, să preîntîmpin alte strigăte, căci Chichere nu renunţa uşor. Şi în liniştea binefăcătoare a lunii, cum spune Dante, Chichere al meu mă întreabă cu o naturaleţe dezarmantă: „Costele, cum se scrie Iugoslavia, cu Y sau cu J?” Buimac, am mormăit ceva confuz. Ion, nemulţumit de neştiinţa mea, s-a întors la treaba lui (avea obiceiul să scrie şi noaptea). A doua zi, mă întîlnesc, pe scara blocului, cu un vecin, cerberul scării, responsabilul benevol de tot ce se petrecea zi şi noapte în jurul său. „Costele, mi s-a adresat individul, spune-i prietenului tău acela, beţivanul, să nu mai urle noaptea la tine, că îl dau pe mâna Miliţiei. Lumea se odihneşte, nu ascultă zbieretele lui. Şi să ştie şi el: Iugoslavia se scrie cu I românesc! Nici atâta cultură nu are. Şi se mai dă poet!”. Am înghiţit în sec. Nu puteam riposta.

Aveam doar optsprezece ani, încă îmi salutam vecinii cu sărumîna. Nu i-am pomenit lui Chichere despre ameninţarea moftangiului. N-avea rost, oricum n-ar fi luat-o în seamă.

(De cîte ori m-a mai strigat el de la fereastră de-atunci, să fim noi sănătoşi!) Au trecut anii, Ion Chichere şi-a scris şi publicat cărţile, a dobîndit notorietate în oraş. Cine credeţi că se ruga de mine ori de cîte ori mă întîlnea să-i fac rost de un volum de poezii de-al domnului Chichere? Vecinul deranjat. „ O plătesc, dacă trebuie. Dar să fie cu autograf!”, mă asigura ciudatul ins. În cele din urmă, a obţinut ce dorea.

Direct de la autor. Mi-a arătat-o. „E o realizare, l-am luat eu peste picior, doar noi doi din blocul acesta avem cîte un exemplar.” Era mîndru, crăcănatul.

2 Mai 1990. Mă întorsesem de o lună din armată. Urma să-mi sărbătoresc împlinirea a douăzeci de ani. Mi-am invitat foştii colegi de liceu, cîteva neamuri şi pe Chichere.

”Vin, a zis el cu cîteva zile înainte, îmi place să mă distrez cu tinerii. Păcat că nu beau în perioada asta. Îţi aduc în dar tabloul acela de îţi place ţie, pictat de Nicolae Popa, pictorul şi poetul timişorean”. Am protestat. Locuiam la părinţii mei, la bloc, etajul şapte, tabloul s-ar fi potrivit ca raţa cu bicicleta într-o casă de muncitori în uzină, printre bibelourile, florile din plastic şi mileurile mamei… Oricum, speram să fie doar un gest trecător de generozitate din partea lui. Preferam să admir tabloul la el pe perete, printre altele asemănătoare. Pe la mijlocul zilei, îmi zice mama, care se întorcea de la cumpărături:

„Prietenul tău, Chichere, era la o terasă, bea votcă, nici nu m-a văzut”. Mi-a părut rău. Cînd bea, Ion hălăduia prin oraş, nu-şi mai amintea el de ziua mea. A venit seara, au apărut invitaţii. El nu se arăta.

Asta e, mi-am zis, şi am început prima mea sărbătorire în democraţie, nu-i aşa?

Puteai să chefuieşti pînă dimineaţa, nu se lua nimeni de tine, ca înainte. Organele de ordine erau discrete, silenţioase, nu se ştia clar încotro va evolua societatea.

(Ca o curiozitate, vecinul din povestea anterioară a descins la uşă, reclamînd că nu poate dormi din cauza muzicii. L-a

potolit tata.). În toiul petrecerii, după miezul nopţii, nemaiavînd unde bea, Chichere şi-a amintit de aniversarea mea.

Cum nu mergea liftul, a urcat pe scări.

Dar, fiind băut, omul număra şi parterul tot ca etaj. Astfel, în loc să ajungă la etajul şapte unde locuiam noi, ajungea sub noi, la etajul şase, unde stătea o fată bătrînă.

A bătut în uşă, nu i-a deschis nimeni.

Asta de mai multe ori, am aflat ulterior de la vecina înfricoşată. Văzînd că nu-i deschide nimeni, a coborît în faţa blocului şi a început să strige căt îl ţineau bojocii: „E ziua celui mai bun prieten al meu, poetul Costel Stancu, şi el nu vrea să-mi deschidă uşa!”. Parcă-l văd şi acum, după atîta vreme, proţăpit în mijlocul parcării, cu tabloul promis sub braţ, acuzîndu-mă în gura mare, la miezul nopţii, că nu-l primesc. Să rezolvăm încurcătura, eu şi tatăl meu ne-am hotărăt să coborîm, să-l aducem sus, că trezea tot blocul. Cînd ne-a văzut în apropierea lui, Chichere a rupt-o la fugă, cu tabloul sub braţ, de zici că-l goneau turcii. Şi dus a fost.

Peste cîteva zile, ne întîlnim, el îşi cere scuze că n-a fost la ziua mea. „Am vrut să vin, am fost chiar pînă la uşă, dar n-aţi auzit soneria din cauza muzicii. Am strigat din faţa blocului, dar au coborît doi din scara blocului, cred că voiau să mă ia la bătaie că îi trezisem din somn.

Poate îmi luau şi tabloul. Aşa că am fugit în gară. Nu te superi tu pentru atîta lucru.

Vin la anul. Şi îţi aduc şi tabloul”.

Cînd a aflat că ăia doi potenţiali bătăuşi fuseserăm eu şi tatăl meu, coborîţi tocmai să-l ducem sus, la chef, a rîs de s-a spart. „Bine, bine, dar de ce ai fugit în gară?”, l-am întrebat eu. Apoi mi-am dat seama: birtul gării e deschis şi noaptea.

Instinctele nu-l trădează niciodată pe un pursînge! Apropos, tabloul e şi azi în casa unde l-am ştiut dintotdeauna, cu excepţia nopţii petrecute în gară.

Doar Ion Chichere nu mai e. Nici acasă, nici în gară. Numai în gîndurile noastre de muritori păcătoşi.

nr. 50 n august 2015 Dan FLORIŢA-SERACIN

Pe Deliu Petroiu l-am cunoscut mai îndeaproape la catedra de universală a Facultăţii de Filologie aparţinând Institutului Pedagogic de 5 ani din Timişoara, transformat în Universitate în anul 1962. Era un ins de statură medie, îmbrăcat pe atunci modest, uneori chiar ponosit, purtând mai mereu cu sine o geantă de muşama, sub a cărei greutate îşi înclina în mers umerii firavi. Avea o faţă prelungă, cu bărbia proeminentă, deasupra căreia gura i se arcuia într-un zâmbet discret. Părul, uşor ondulat, i se retrăsese la colţurile frunţii, dându-i personajului o alură de om înţelept, ceea ce şi era, de fapt.

Estetician de formaţie şi critic de artă, ajunsese pe la sfârşitul anilor ’50, deci cu puţin timp înainte de a deveni şi eu student, la catedra de literatură universală şi comparată condusă de Victor Iancu cu care, am aflat mai târziu, fusese coleg la Cercul literar de la Sibiu, grupare de intelectuali ardeleni constituită în anii antebelici, considerată însă subversivă de comunişti, astfel că membrii acesteia au fost, curând după instalarea la putere a regimului pro-sovietic, zburătăciţi în cele patru vânturi.

Coleg la Cercul literar din Sibiu a fost Deliu Petroiu şi cu un alt de mare prestigiu profesor al Universităţii timişorene, Eugen Todoran, peste ani devenit chiar rector al acesteia, care, se pare, a avut un rol în aducerea lui la Timişoara de la Arad, unde fostul cerchist se retrăsese într-o cuminte izolare. Un timp, el făcuse naveta între Arad şi Timişoara, cei de la spaţiul locativ lăsându-l pe aparent modestul personaj uitat pe listele lor de aşteptare.

Uneori îşi petrecea noaptea chiar în incinta Universităţii, folosind pentru odihnă o sofa aflată în cabinetul lui Victor Iancu, o încăpere minusculă, având permanent expus pe perete un disproporţionat de mare afiş verde ce anunţa sărbătorirea a 700 de ani de la naşterea lui Dante Alighieri. Reabilitatului arădean i se repartizase să predea istoria artelor, motiv pentru care purta cu sine, în servieta grea de muşama, o carte apărută pe la începutul anilor ’60, Istoria artelor plastice a lui Constantin Suter, op voluminos, având imprimată pe copertă imaginea mândrei statui ecvestre a condotierului Colleoni, monument turnat în bronz de Andrea Verrocchio. Lectorul Deliu Petroiu, căci nu se ostenise el, spre deosebire de alţii, să dobândească prea curând grade universitare, îşi ţinea cursul într-un amfiteatru al fostului Institutut Pedagogic, cu volumul lui Suter mai mereu ridicat deasupra capului, ca întrun exerciţiu de gimnastică, lăsând să i se vadă pe sub mânecile hainei manşetele cămăşii fără butoni, pentru ca studenţii să poată observa diferitele reproduceri ale operelor de artă la care dânsul în expozeul său făcea referire. I se pusese la dispoziţie un epidiascop, dar Deliu Petroiu manifesta reţinere în a folosi mijloace tehnice în demersul didactic.

Deşi doar în anul II aflându-mă, profesorul Victor Iancu, Moşu Iancu, cum îl dezmierdau cu simpatie studenţii, cu rang de conferenţiar doar pe atunci, mă băgase, nu ştiu cum, în seamă şi mă făcuse şeful cercului de literatură universală şi comparată pe facultate. Acesta însuma studenţi interesaţi de această disciplină, dornici să afle amănunte în domeniu, într-o vreme când informaţiile despre scriitorii de seamă ai lumii, cu excepţia celor ruşi ori sovietici, erau cu mare parcimonie răspândite. În calitate de şef al cercului lui Victor Iancu, aveam, fireşte, mereu uşa deschisă la sediul catedrei acestuia, luând frecvent contact cu membrii ei, Clio Sârbu-Mănescu, Traian Liviu Birăescu, Corneliu Nistor, Ion Irimescu şi, desigur, cu Deliu Petroiu, care începuse de la un timp să mă agreeze, vorbindu-mi lejer, ba chiar făcându-mi mici confidenţe.

Omul la care ţinea mai mult decât la oricare altul Deliu Petroiu era însă Eugen Todoran. Erau văzuţi adeseori împreună, lor alăturându-li-se, nu arareori, Gheorghe Tohăneanu, Partenie Murariu, titular la literatură română veche, Ion Muţiu, lingvist, precum şi alţii destui, iar în ultimul timp, Ion Neaţă, venit din învăţământul secundar, de pe la Turnu Severin, la început ca

mozaic

Şăgalnicul Deliu asistent al lui Nicolae Ciobanu, ca să ajungă apoi, foarte curând, prin ’65, lector la disciplina literatură română contemporană.

După cursuri, pe la ora prânzului, acest grup se retrăgea în vreun restaurant de prin centrul oraşului, pentru a se cinsti cu una mică, sau mai mare, după cum era cazul. Presupun că discuţiile purtate cu această ocazie erau dintre cele mai interesante, animate în bună măsură de Deliu Petroiu, care se dovedea cu orice prilej a fi un neîntrecut epigramist, calamburist şi narator de snoave, nu puţine de el concepute, un elevat om de spirit, cu alte cuvinte.

Cel mai des grupul lui Todoran putea fi văzut într-un separeu la Lloyd, restaurant care pe atunci se numea Timişoara, pe care îl frecventam şi eu, împreună cu prietena mea, în anumite împrejurări. Împrejurările acestea erau determinate de calitatea bucatelor servite la cantina Universităţii, ele nu arareori pârânduni-se nouă, pesemne cu gusturi mai subţiri decât ale celorlalţi, de-a dreptul necomestibile.

Atunci, fiind noi lihniţi de foame şi foarte slabi de constituţie, vorba lui Topârceanu, căutam nişte locuri cât mai ferite la Lloyd, pentru a nu atrage atenţia, să iei masa la restaurant ca student trăda, în concepţia multora, o mentalitate nespecifică tineretului revoluţionar, şi alegeam un meniu fix, pe care ni-l servea cu desăvârşit profesionalism stilatul Harry, un chelner cu statură impozantă, şcolit în perioada interbelică. Prinsese simpatie pentru noi bătrânul ober şi ne oferea ceea ce avea mai gustos pe bani puţini, atrăgându-ne atenţia până şi asupra locului de provenienţă a alimentelor: Astăzi avem cartofi de Belinţ, zicea, altădată ne informa că salata e din varză roşie de Topolovăţ ş.a.m.d. Într-o zi din cele în care prânzeam la Lloyd ne trezim lângă masa noastră cu Deliu Petroiu. Făcuse un tur de restaurant, după câte am înţeles, căutându-l pe Todoran. A, iatcătă-vă, ne zice cu o undă de bucurie în glas, aşezându-se lângă noi, spuneţi-mi, nu l-aţi văzut cumva pe Todoran pe aici? La care, nebănuind ce reacţie poate stârni, prietena mea îi răspunde: Ba da, parcă l-am văzut plecând cu domnul Neaţă. Mai bine îşi înghiţea cuvintele, fiindcă Deliu Petroiu a reacţionat într-un mod neaşteptat la auzul lor, cu mult năduf: Uite, domnule, cu cine umblă acum Todoran!

Cu Neaţă! Păi, fireşte, fiindcă s-a ajuns deunăzi decan, se grăbeşte orice neavenit să-i dea cu nasul în c… Şi a rostit cuvântul neaoş ţuguindu-şi buzele în semn de dispreţ.

Nu ne puteam explica aversiunea lui faţă de domnul Neaţă, fiindcă nouă acesta ni se părea un om rezonabil, demn de toată consideraţia. În anul V am făcut cu el literatura contemporană, o disciplină nu tocmai agreată de studenţi, fiindcă programa îi obliga să-i abordeze şi pe scriitorii apologeţi ai regimului. El s-a străduit să o facă însă cât de cât digerabilă, dând dovadă de tact şi simţ al măsurii.

Rostirea fără urmă de reţinere a acelui cuvânt, pe care totuşi lingvistul Al. Graur îl prefera sinonimelor lui eufemistice, mă cam deranjase, şi îi aruncasem o privire piezişă, pe care neaşteptatul nostru comesean o băgase în seamă numaidecât.

- Te uiţi cam câş, îmi reproşase clătind capul, dar nu vă mai reţin decât pentru a vă spune o epigramă care mi s-a iţit acuşica sub frunte. Şi a început să recite rar, cu voce gravă: Multe s-au mai întâmplat: / Todoran la decanat, / Iar Lucia* la sindicat. / Şintr-o bună dimineaţă / Ne trezim că-i rector… Neaţă!

Apoi s-a ridicat, mimând dezamăgirea, refuzându-mi cu un gest elegant oferta de a-i comanda un pahar de ceva.

După ce am absolvit facultatea, întâlnirile mele cu Deliu Petroiu, dar şi cu toţi ceilalţi profesori pe care i-am avut ca student, s-au rărit, fireşte, până au devenit sporadice. O vreme mai dădusem pe la facultate, la solicitarea lui Victor Iancu, fiind el dornic sămi păstrez formaţia şi orientarea pe care mi le impusese, după

Ionel BOTA: În faţa cărţilor deschise

actualitatea literară 5 plecarea lui de la catedră însă m-am înstrăinat cu totul de cei de acolo.

Pe Deliu Petroiu l-am reîntâlnit în diverse împrejurări, de fiecare dată el arătându-se dispus să schimbăm o vorbă despre una-alta, răstimp în care făcea risipă de umor, după bunul său obicei. De pildă, când îi spusesem că mi s-a născut o fiică pe care o botezasem Dana, el mi-a răspuns cu o mină gravă: Dragul meu, nu cred că e bine ce-ai făcut, pentru că Dan şi Dana alcătuiesc laolaltă o… dandana! Apoi a râs, bătându-mă pe umăr, asigurându-se că nu m-am supărat din pricina calamburului său.

Felicitându-l cu un alt prilej pentru vernisarea diferitelor expoziţii timişorene în calitate de apreciat critic de artă, îmi spune: Da, iau parte, că mă solicită ăştia şi îmi mai oferă câte un tablou, ceva… Dar ştii ce le zic? Măi, frate, vezi ce-mi dai, că te pun pe perete alături de cutare, ori cutare, cred că nu vrei să faci o figură modestă lângă dânşii!... Într-altă zi, pică Deliu Petroiu în calitate de preşedinte al unei comisii de inspecţie specială pentru gradul I în şcoala unde îmi făceam veacul.

Ne-am bucurat, ca de fiecare dată, revăzândune, şi am avut prilejul să ne întindem la taclale, în faţa unor mici atenţii culinare, cu care onorata comisie era cinstită, de obicei, după îndeplinirea tuturor formalităţilor de rigoare în atari situaţii.

- Stai să-ţi spun una nostimă cu Todoran, îmi zice la un moment dat Deliu Petroiu, căci întrebasem de bunul său prieten. Şi nu s-a putut stăpâni să nu râdă, amuzat de deznodământul întâmplării pe care nici nu apucase încă să mi-o povestească. Nu de mult mă aflam cu Todoran la Lloyd, continuă în cele din urmă, să îmbucăm ceva în grabă, fiindcă el avea în după-amiaza zilei aceleia examen şi, cu toate că e comod şi foarte măsurat în mişcări, ţine să fie punctual la întâlnirile cu studenţii.

La un moment dat, se ridică unul de la o masă învecinată, cunoştinţă mai veche a lui Todoran, luând în consideraţie felul cum i s-a adresat, şi, neţinând seama că eram şi eu de faţă, după scuzele de rigoare pentru deranj, îi spune tipul acestuia: Dom’ profesor, aş avea şi eu o rugăminte. Spune, mă, zice Todoran cu bonomie, bănuind despre ce era vorba. Dom’ profesor, îi zice ăla, aveţi după-masă examen… Da, mă! îi răspunde Todoran. Am şi eu pe una acolo, şi-a continuat celălalt vorba, dacă sunteţi bun, o cheamă Rusu… Aha! zice Todoran, bine, mă, am înţeles.

Se retrage solicitantul bucuros că obţinuse promisiunea râvnită, dar revine, după o convorbire telefonică, se pare, la masa noastră cu sufletul la gură: Dom’ profesor, zice, am greşit. N-o cheamă Rusu, o cheamă Suru… Todoran, înţelegător, îl linişteşte. Da, fie cum zici, Suru prin urmare!...

Iar pleacă individul, dar nu ne ridicăm noi bine de la masă, că din nou se întoarce omul cuprins de panică: Dom’ profesor, n-o cheamă Suru, o cheamă Ursu!...

Todoran e deja în picioare, gata de plecare, netezindu-şi haina şi pantalonii. După ce-şi termină meticulos aranjarea ţinutei, îl priveşte pe personajul acela şi, cu glas prefăcut mânios, îl admonestează: Păi bine, mă, după ce ţi le trec pe primele două, mai ai obraz să vii acum şi cu a treia!...

- E bună, nu? îmi cere Deliu Petroiu părerea.

- Fireşte, îi răspund, Moş Poveste nu se dezminte, e şi el un ales om de duh!... Moş Poveste era porecla cu care se alesese Todoran, încă pe când mă mai aflam la facultate, graţie sfătoşeniei lui şi a vorbirii molcome, cu infime variaţii de tonalitate. În sine îmi spuneam însă că nu era deloc improbabil ca această anecdotă, cu jocul ei amuzant de cuvinte, intrată mai târziu în folclorul timişorean, să fie şi ea, de fapt, ca destule altele, rodul nesecatei imaginaţii a şăgalnicului Deliu.

Nu-mi amintesc să fi avut de atunci o altă întâlnire cu veşnic tânărul la suflet profesor de istoria artelor. Mai deunăzi i-am văzut şi lui bustul de bronz pe aleea personalităţilor timişorene a Parcului Central din urbea de pe Bega. Avea, după părerea mea, o mină mult prea solemnă. Şi am zâmbit, închipuindu-mi că îşi pregăteşte îndărătul ei, mimând seriozitatea, cine ştie ce hazlie vorbă dintr-ale lui. __________________________ * Lucia Jucu-Atanasiu, prof. univ., titulară la literatură română veche şi modernă

Tortul cotidianului, feliile postmodernităţii şi tot aşa… Despre epicul în aşteptare la Daniel Vighi Proza lui Daniel Vighi avea deja o bună reclamă în mediile scriitoriceşti, chiar înainte să apară Povestiri cu strada depozitului (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 172 p.). În cercurile lui Florin Mugur se vorbea de un alt mare prozator pe care-l va da Banatul culturii noastre, după Sorin Titel. Apoi a apărut cartea şi entuziasmele au urmat, ciudat, un traseu reducţionist, doar dinspre Banat venind, firesc, cele mai fericite întâmpinări.

Povestirile au, totuşi, un specific: imaginarul e, cel mai adesea, „strangulat” de explicaţiile mimat sofiste ale naratorului, deviind centrul de greutate al discursului epic spre detaliul care e menţinut, păstrat mereu în rezervă, în apele („apele” oglinzii) unei realităţi „murdare”, sub crusta de cenuşiu a acestora. Un „erou principal” dublând, ca în comentariul specializat al Marthei Robert, agentul activ al povestirilor, deschide şi închide caseta cu bijuterii şi ne „dăruieşte” istorioarele acestui loc, altminteri miraculos şi plin de surprize în biografia oricărui habitat, cu orgoliul unui donator de sânge proaspăt şi salvator de vieţi. De la Prolog la Epilog, cartea e un susur continuu de realism transfocat, cu tot dichisul şi bagajul ironic şi uşor vitriolant pe alocuri al prozei optzeciste, într-un onirism „pervers”, de dobândire/redobândire a

uneltelor scrisului, pitite de ochii curioşilor (vai, câţi curioşi în epocă!) în debaraua disperatelor promisiuni.

Aşadar, eul scriptor, aici, nu e nicidecum junele-prim ieşit la scăldătoarea textualistă cu pantalonii în vine, pentru senzaţionalita galeriei şi nici povestitorul care s-a ales cu un instructaj de pomină în preajma bătrânului Homer. Dar proza lui Daniel Vighi are ceva din sastisirea şugubeaţă a povestitorilor nord-americani şi ambiţia desţelenirii detaliului din stilul epicilor francezi de după anii `70 ai veacului care a trecut.

Sigur, se-ntâmplă peste tot în aceste texte o revizitare a memoriei şi un decalc de proximităţi ale unui imaginar despre care n-ai putea şti cu precizie ce surprize îţi oferă de la o frază la alta. Dar demersul epic e bine controlat şi se vede cum lecţia autoexaminării, însuşită la conclavurile paveldaniste ale debutanţilor timişoreni în ale literaturii, e aplicată cu bune rezultate. Distribuite aleatoriu – inteligenţa prozatorului cere inteligenţa cititorului – urzeala unor naraţiuni se recuperează din fragmentele discontinuităţii. Comandant la

pompierii voluntari, Nelu, din Duminică (I şi II), amestecă planurile cotidianului dar între vis şi real nu ştie unde ar putea găsi cel mai potrivit refugiu în faţa anostului iar psihologia destinului încifrat în banal e surprinsă în Sfârşitul învăţătorului (I, II şi III). Mult lirism e în Dagherotipuri (I şi II), unde strada depozitului poate fi un Macondo marquezian. Practic, sub nomineexpresis, străzii îi sunt dedicate şapte povestiri. Lumea „eroului principal” e văzută în derulare consecutivă, un epic leneş înalţă un paravan vetust înaintea privirii eului contemplator/ contemplativ, o disperare sfâşietoare adie în toposul descompunerilor realului. Sunt feliile din tortul cotidianului pe care le digeră, între o voluptate semantică şi una a sensurilor, personajele acestui insolit ţinut. Nu e nici un reviriment, nici măcar în suferinţa de „a şti că nu este”. Doar eul notând ce se poate face şi ce nu se poate face cu elixirul angoasant: „Întrun colţ, eroul principal apare. Face semn de mulţumire. Se închină. Trage cortina”. (p. 53) Proza lui Daniel Vighi este un epic în aşteptare. Textul respiră prin capilarele

autenticităţii cu orice preţ. Chiar simpla notaţie trebuie transformată în literatură salvată de la aneantizare, păstrată în structura marii poveşti. În vizită şi Ceaiul de mac restabilesc delimitarea degringoladei domesticului în vreme ce Logodna şi Câinele extrag savoarea naraţiunii dintr-o ciudată singurătate a textului.

Obsesii e un bun prilej pentru insul vaticinar să constate că viaţa poate fi utilă fiindcă sunt şi banalităţi plăcute şi frumoase. Scenă de gen aduce cu un poem optzecist iar Secvenţe din după-amiaza maestrului sunt filele jurnalului promis. În Conştiinţa, cantonierul „schimbă” ordinea lumii, Tentaţie destramă, prin poveste, visul textului leneş, Unchiul „fotografiază”, iar, disperarea insului derutat în faţa cărţii lumii, femininele din În câmpie şi Fata cea mică sunt fizionomiile Penelopei contemporane care nu mai are încredere nici în vis, nici în realitate dar îşi ţes destinul fumegând în nerăbdarea lumii care le antrenează melancolia, Pufarezul, Prietenul meu, Draglinistul şi celălalt şi Povestire cu mai multe întâmplări descifrează intrări şi ieşiri în/din realul abrutizând de-a valma oameni şi lucruri, peisaj şi conştiinţe. În fiecare text, eul îşi propune, în fapt, să devină salvatorul universal din capcanele spleenului care virusează. Şi tot aşa…

Radu CIOBANU

6 actualitatea literară

recenzii

Analize confesive

A te implica afectiv într-o temă delicată, reuşind totodată s-o diseci obiectiv, minuţios şi lucid, e o performanţă mai rar întâlnită. O realizează domnul Dan C. Mihăilescu (de acum, DCM) în volumul, redus ca număr de pagini, dar foarte dens, care poartă ca titlu un citat patetic - „Ce-mi puteţi face dacă vă iubesc?” - şi ca subtitlu o precizare prudentă, întrucât previne un eventual reproş privind tocmai implicarea afectivă: Eseu confesiv despre Ioan Alexandru.

Aşadar, deducem chiar de pe copertă că starea febricitantă a textului care urmează nu e un derapaj emoţional, ci o deliberată confesiune retrospectivă, resimţită de autor ca o necesitate interioară. Ea a fost determinată de relaţiile acestuia cu subiectul său, personalitate evident accentuată, căruia i-a fost student, alumn, cum ar veni, apoi familiar şi familial cu reciprocitate, pentru ca totul să sfârşească printr-o distanţare dureroasă, stânjenitoare şi regretată, cum sunt toate despărţirile în marile iubiri. Nu spunea oare Hemingway că nicio iubire nu poate sfârşi happy? Şi pentru că domnul DCM mărturiseşte din start că va fi confesiv, fie-mi îngăduit să evoc câteva uimiri din trecut, care se întâlnesc azi neaşteptat cu o seamă de reflecţii din eseul d-sale. Cu (încă) Ion Alexandru am fost oarecum coleg în studenţia clujeană, dar mai „bătrân” şi ca an de studii, şi ca vârstă. Ne-a fermecat când a apărut în facultate prin alura lui quasi-goliardică şi ne-a surprins prin sărăcie şi ignoranţă. Nici pe noi nu ne împovăra erudiţia, dar ignoranţa sa era absolută şi înveselitoare. Cât despre sărăcie, era perceput ca al tuturor şi îl ajutam, pauperi şi noi, dar studenţeşte solidari, cu ce puteam şi cum se nimerea. Devenise un fel de enfant terrible al facultăţii, statut incompatibil cu rigorile academice ale decanului nostru, redutabilul profesor Mircea Zaciu, care l-a expulzat, decizându-i astfel, fără să bănuiască, singularitatea destinului. „Exmatricularea cu pricina avea să determine în biografia autorului Imnelor bucuriei o adevărată şi necesară preobrajenie”, remarcă azi DCM, ţinând seama însă şi de ceea ce a urmat: „...iubirea pentru Ulvine, [întâlnită în 1964 precizarea RC], şi dobândirea limbii (apoi a bursei) germane.”

Adevărata uimire, stăruitoare până azi, regăsită şi în eseul de faţă, e generată însă de rapiditatea cu care Ion a evoluat la Ioan, pornind adică, efectiv, de la zero şi ajungând doar în câţiva ani la o poliglotie şi erudiţe teologală realmente impresionante.

Mai în glumă, mai în serios, ai zice că a coborât asupră-i harul Duhului Sfânt. A fost, însă, cred, vorba de o vocaţie revelată, întreţinută de o voinţă extraordinară.

Ceea ce particularizează eseul dlui DCM este melanjul de rece obiectivitate şi ardentă afectivitate cu care întreprinde analiza parcursului artistic şi existenţial al acestui personaj devenit personalitate. Personajul fusese rudimentar şi pitoresc, personalitatea devenise seducătoare. Prin ce? Întâi prin şocanta expresivitate a poeziei sale, care reanima dintr-o dată peisajul literar pârjolit de proletcultism. Apoi prin harisma tot mai evidentă, tot mai pregnantă a omului, care s-a dovedit a nu fi un histrion, ci o făptură de absolută bună-credinţă, în ciuda unor gesturi ce riscau să pară excentrice într-o epocă supravegheată de ochiul vigilent al lui Big Brother. Dar histrionismul se trădează curând şi are viaţă scurtă. În timp ce buna-credinţă e persuasivă şi cucereşte. Iar unul dintre cei definitiv cuceriţi a fost, încă din studenţie, Dan C. Mihăilescu. ”De la el am învăţat libertatea, trăirea pe verticală”, spune d-sa azi. Iar prima propoziţie a acestui eseu este „Îi datoram aproape dureros această carte.” E aici nu doar mărturia liminară, înainte de a trece la detalieri, a unui ataşament vechi, pornit dintr-o admiraţie juvenilă, ci confesiunea unei aderenţe empatice, deopotrivă emoţională şi raţională, la un destin excepţional. Apropierea a început de pe la sfârşitul anilor ‘70, când încerca „timid, speriat, înverşunat, liricoid & patetic” să-l recenzeze pe Ion Alexandru în „Luceafărul”.

Cu regretul care stăruie până azi de nu fi putut spune totul, deoarece „Pe atunci, nu puteai vorbi în voie nici despre cum se alăturau vitalismul său iniţial şi, apoi, lirismul mistic-ortodox [...]”, cum nici despre multe altele, pe care DCM le pomeneşte într-una din obişnuitele sale „înşiruiri ameţitoare”, menite să reveleze „toată această năvală de frumuseţi divine [care] ne cotropea fiinţele în plin ceauşism grotesc, alienant prin deriziune şi hidos.” Astfel, treptat, i s-a conturat o concluzie pe care o formulează încă din primele pagini ale eseului: „În lumea filologică, Ioan Alexandru a făcut pentru (mistică şi) religie cât Noica pentru filozofie.” Doar că nu a lăsat urmaşi. În schimb, „a permeabilizat irepresibil întru religiozitate o generaţie altminteri livrată fatalmente eşecului profesional, vidului moral, apatiei, dezumanizării.” Comparaţia cu Noica ar putea părea, dar nu e câtuşi de puţin forţată, mai ales dacă avem în vedere şi posteritatea sever mustrătoare cu amândoi. În fulminanta evoluţie intelectuală a lui Ioan Alexandru, mai e de remarcat şi importanţa pe care a avut-o contextul istoric, căruia DCM îi atribuie un rol decisiv în formaţia întregii generaţii, comparabil cu acela al paşoptismului, junimismului, criterionismului în literatura noastră.

Afirmaţia cheie, care deschide şi această perspectivă asupra devenirii mereu pateticului poet este următoarea. „A şi avut noroc din plin.” Noroc a avut şi generaţia 60, desigur, întratât încât a putut determina înnoirea fluxului întregii noastre literaturi ulterioare, dar noroc a avut întreaga ţară prin instaurarea unui răstimp de vreun deceniu şi mai bine de relaxare şi prosperitate în toate domeniile. Sper să nu greşesc

considerând perioada dintre celebra „Declaraţie din aprilie 1964” până spre prima jumătate a anilor ‘70, ca fiind răstimpul cel mai fast din istoria României postbelice. Impresia care dăinuie în memoria colectivă până azi vine, probabil, din contrastul, resimţit atunci ca izbitor şi neverosimil, dintre teroarea regimului sovieto-dejist şi neaşteptatul, dar, din păcate, prea scurtul dezgheţ care i-a urmat. Se pare că şi DCM vede la fel lucrurile, de vreme ce, recurge la o nouă, fastuoasă, specifică stilului d-sale, „înşiruire aleatorie” a tuturor miraculoaselor binefaceri de care ne-am bucurat în anii aceia, „pentru a sugera frenezia sincronizantă, speranţele explozive, aşteptările enorme şi euforia libertăţii de atunci.”

Într-adevăr, odată cu eliberarea deţinuţilor politici şi redeschiderea perspectivelor spre istoria naţională şi spre Occident, „se dăduse drumul” la tot ce fusese prohibit, de la Stan şi Bran până la salamul de Sibiu. Toţi am profitat şi neam entuziasmat atunci, desigur, în felul său, şi Ion Alexandru, devenit de la o vreme Ioan.

Ceea ce întreprinde DCM în acest eseu nu este, cum ar putea părea la o primă ochire, o simplă evocare edulcorată de nostalgii paseiste, ci o analiză a ceea d-sa numeşte „tulburătoarea devenire”. Iar ceea ce, dincolo de stilul inconfundabil al autorului, conferă eseului o culoare aparte, este ideea fericită de a-şi însoţi analiza, în toate fazele ei, de o selecţie a versurilor celor mai reprezentative din opera poetului, realizând astfel implicit şi o antologie sui generis. Cât se poate de utilă, deoarece nu cred că cineva, în lumea grăbită şi superficială de azi, ar mai fi avut curiozitatea şi răbdarea să încerce, prin biblioteci şi volume, alegerea lamurei dintr-o operă inegală şi stufoasă. Or, autorul eseului ne invită tocmai la un festin al celor mai savuroase degustări din întregul unei opere a cărei esenţă, constată la un moment dat d-sa, am avea datoria s-o recuperăm: „Preţuitorii au (avem) deocamdată datoria de a-i re-antologa poezia în două sute de pagini” (subl.

RC). Atât, deci. Dar, deducem, atât e suficient să consacre în posteritate un mare poet, lăsându-i în umbră redundanţa fastidioasă din ultima fază, când s-a oficializat cordial, apucând în deriva autopastişării. A fost aceasta o fază penibilă, pe care, oricâtă afecţiune i-ar păstra, DCM nu o eludează. Dimpotrivă îi acordă locul cuvenit pentru corecta înţelegere a ceea ce este „tulburător” în această devenire.

Tentativa de a resuscita figura unui proeminent poet intrat azi într-un con de umbră a reuşit şi a fost dusă până la capăt, oricât de dezagreabile erau adevărurile care trebuiau spuse, graţie faptului că s-a configurat pe parcurs ca o analiză întreprinsă profesionist, ca o investigaţie de laborator, a cărei posibilă ariditate a fost prevenită prin tonul în permanenţă confesiv, participativ, implicat. Ea se desfăşoară cu sistemă, pe cele trei domenii identificate ca determinante ale acestui destin pe care îl vom percepe în cele din urmă ca tragic: opera, relaţiile, etapele. N-am să insist asupra analizei etapelor, ea fiind deductibilă din cele ce urmează. În ceea ce priveşte relaţiile, aş remarca doar importanţa pe care DCM o acordă în formarea lui Ioan Alexandru intrarea în conjuncţie cu Ulvine, apariţie realmente providenţială, şi cu părintele Iustinian Chira, care „...aveau să zdruncine decisiv eul dionisiac şi să pecetluiască destinul fostului devorator de jubilaţii senzoriale ca viitor imnograf al bucuriei spirituale.” Interesant tot în această arie a relaţiilor e şi zelul Securităţii şi modul în care generalul Iulian Vlad, figură mai cultivată, intră în scenă, temperânduşi subalternii cam rudimentari, cărora le desluşeşte că „obiectivul” e de un tip special şi trebuie tratat prevenitor.

Stăruind însă mai mult asupra operei, constatăm că aceasta

nr. 50 n august 2015 este urmărită şi, cum ziceam, sumar dar esenţial antologată, pas cu pas, în cele trei trepte, de la debutul eclatant cu volumul Cum să vă spun (1964) până la cota cea mai înaltă, marcată de Imnele bucuriei (1973), după care a urmat panta descendentă a imnelor decăzute la nivelul produsului de serie. Fiecare titlu e analizat concis şi definit în formulări memorabile, astfel încât în final, chiar şi cititorul neavizat profită de o imagine nu doar expresivă, ci şi corectă asupra unei opere care marchează un moment de referinţă pe drumul sinuos al poeziei româneşti.

După ororile proletcultiste, bunăoară, Cum să vă spun, „...venea cu o subiectivitate exacerbată, energetism panteic dezlănţuind simultan simţurile şi istoria, geografia şi postularea zeiască de sine” şi va rămâne „una dintre emblemele axiomatice ale reafirmării eului în literatura generaţiei 60.” Maturizarea vine „brusc şi semnificativ prin ajustarea severă a postulării de sine şi injectarea de substanţă reflexivă, expresionism vizionar...”, odată cu Viaţa deocamdată (1965), pentru ca în Infernul discutabil să se producă „saltul de la simplitatea crud autentică a rostirii [...] către elaborare, abstractizare şi sentenţiosul parabolic.” Vămile pustiei, pentru DCM, spre deosebire de rezervele exprimate de Nicolae Manolescu, este un „volum extraordinar [...] tulburător de singular în biografia poetică a literaturii române.” Urmează argumentaţia care conţine şi un mic excurs, subtil şi erudit, pentru lămurirea sensului pustiei. În fine, odată cu Imnele bucuriei, Ion devine Ioan Alexandru, mutaţie interpretată de DCM ca „semn de primenire sufletească şi înnoire spirituală”. Volumul este perceput ca „o carte pentru iniţiaţi: pentru cei care, de pildă, ştiu să-şi exalte firea (fie şi numai mental) [...] Curat sadism să-i inviţi aici pe iubitorii poeţilor maudits”. Aici, adică, unde „totul sună străin relativismului absolutizant al postmodernităţii.” De acum încolo, urmează viitura celorlalte imne, rutiniere, butaforice, angajate, dar nu în sensul redeşteptării „misionarismului cultural transilvan”, animat ca şi până acum de „enthousiasmos”, ci lăsându-şi „înjugată poezia la carul tot mai împovărat de gunoaie toxice al ceauşismului.” Ipostază care pe DCM l-a „intrigat, apoi întristat, apoi revoltat şi iarăşi intrigat...” Pentru ca să-şi ia inima-n dinţi şi să situeze lucrurile corect, deşi dureros, într-o mărturisire dură şi lipsită de echivoc: „Acum, sinceri să fim, odată cu Imnele bucuriei, firesc ar fi fost ca bibliografia lui Ioan Alexandru să se încheie [...] Or, din nefericire, pentru receptarea strict estetică şi, mai ales, pentru posteritatea poetului, Ioan Alexandru a făcut în ritm năvalnic industrie din ingenuitate, butaforie din credincioşie, dogmă din inocenţă şi obositoare prolixitate din cea mai pură intimitate.” Adevăruri dureroase, traumatizante, care îndeobşte sunt trecute sub tăcere, dar pe care un comentator onest nu-şi îngăduie să le tacă pentru că ar însemna să-şi compromită propriul demers. Ataşamentul total de odinioară, afecţiunea, nostalgia acelor ani de tinereţe ai lui DCM, toate suferă, dar... pereat mundus - adevărul nu poate fi ocultat. De aici presupun că vin, la anumite intervale de pe parcursul analizei, acele fraze în care adie un vânt de remuşcare, de regret a ceea ce ar fi putut să fie şi nu a fost, cum, uneori o timidă, puţin nesigură tentativă de a tempera concluzia care rămâne, totuşi, definitivă: „Mă grăbesc să subliniez că totul e “doar” de regretat, nu de condamnat.” Sau: „Fireşte că rândurile de acum se vor o penitenţă. Una tardivă şi fragilă, e drept, dar nu mai puţin sinceră şi încercănată sufleteşte” (subl. RC). Sau: „Cedările, minciunile, trădările şi mizeria şantajului pe viaţă dispar, dar opera rămâne (subl. aut.) Nu e normal, dar e real.”

Sigur că e real. S-a întâmplat de atâtea ori în literaturile lumii. Şi nu numai acolo. Ceea ce îl face pe DCM să situeze asemenea situaţii în sfera tragicului, aşa cum era perceput de Hegel, apoi, adaug, însuşit şi de Camus: „Toate forţele implicate în conflict au, fiecare, propria dreptate.” Şi atunci, surprinzânduse captiv printre subtilităţile acestei cazuistici, DCM lansează brusc întrebarea prin care-şi obligă cititorii să caute propriul lor răspuns: „Şi acum, ce-i de făcut?”

Cred că nu mai e nimic de făcut decât să luăm lucrurile aşa cum sunt şi să procedăm la unicul gest util şi reparatoriu, pe care însuşi DCM l-a recomandat: „...a-i re-antologa poezia în două sute de pagini, astfel încât cele trei vârste lirice să-şi reverse osmotic energia, virtuţile şi splendoarea.” Am avea atunci imaginea unui mare poet al credinţei, iubirii şi bucuriei, căruia, în schimbul splendorilor pe care le va revărsa asupră-ne în acele pagini, multe i se vor ierta şi chiar uita. E bine, e rău?

Nu ştiu, dar demersul domnului Dan C. Mihăilescu e salutar, tocmai pentru că ne obligă să medităm asupra unor astfel de realităţi dubitative, de a căror povară nu ne putem elibera de peste un sfert de veac. __________________________ Dan C. Mihăilescu, Ce-mi puteţi face dacă vă iubesc? Eseu confesiv despre Ioan Alexandru. Bucureşti. Humanitas, 2015

nr. 50 n august 2015

invitatul revistei

Adrian Suciu Copilăria lui Dumnezeu

Nu crede că luminezi întunericul dacă dai foc vieţii tale! Întunericul doar se priveşte. Fără spaimă şi fără dorinţă.

Nu-l cuprinde mintea, nu-l străbate cuvîntul, nu se locuieşte şi nu se divide.

Sărmanii poeţi Sărmanii poeţi, cît de nevinovaţi par ei cu ochii deschişi! Nevinovaţi ca unii care nu vor tîrî după ei pe şinele veşnice cisterne de vodcă şi camioane de femei. Inocenţi ca unii pe care nu-i va primi cimitirul Eternitatea Fumători.

Cum beau ei în gură, internaţi la Salonul Cramă, morţi, îngropaţi şi jeliţi!

Cîinii lor îi muşcă, femeile lor îi alungă.

Ursitoarele îi privesc şi nu spun nimic.

Dumnezeu îi rade în cap şi-i trimite la cantină.

Oricît ar fi de greu, oricît de greu ar fi, poeţii fierb verdeţuri şi întind mese. Cojile tandre şi pesmeţii lor sfarogiţi ce-i mai ţin în viaţă pe îngerii celor slabi de înger.

Întunericul e copilăria lui Dumnezeu.

Ne bucurăm că o vom regăsi la capătul rătăcirii noastre.

Pune mîna!

Pune mîna pe bărbatul tău, femeie! Pune mîna pe bărbatul tău, să-i ştii fiecare muşchi şi fiecare cută e pielii! Căci, la vremea lui, se va topi şi se va împuţina iar tu va trebui să-i strîmtezi hainele noaptea din memoria degetelor, să nu-i strici somnul. Se va trezi bărbatul tău, va îmbrăca hainele strîmtate peste noapte şi nu va şti că se topeşte şi se împuţinează! Şi vei pieptăna, mai la urmă, un bărbat îmbrăcat în haine de păpuşă, care-ţi va zîmbi cu zîmbetul de copil veşnic.

Şi cum trec anii de nevinovăţie ca verile pe calea ferată! Şi cît e de greu să pui monede pe şină în rînd cu nevăzătorii!

Şi nu va fi întristare şi zăpezile vor veni la vremea lor.

Sărmanii poeţi, cum văd ei lucruri pe care nu le-au văzut şi nu le vor vedea!

Inima e cît pumnul stîng

Plîngi în pace!

Cîntă un om singur pe stradă şi nimeni nu deschide fereastra. Latră un cîine singur pe stradă şi nimeni nu deschide fereastra.

Nu lupt să trăiesc şi nu lupt să mor.

Nu plîng nimic din trecut: trecutul e mai mort decît vocea valurilor din inima melcilor din cochiliile sfărîmate din nisipul din tencuiala casei bunicilor.

Nu plîng nimic din viitor: viitorul mi-e mai necunoscut decît sufletul meu.

Iubita mea din piept, deschide tu fereastra şi umple casa! Vom găsi un scăunel pentru fiecare şi un pahar cu ceva. Vom povesti despre lucruri îndepărtate şi ne vor sticli ochii.

Noi am scrijelit poezii în Dealul Viilor, unde alţii au băut şi li s-a părut că s-au bucurat. Numai acolo am plîns, unde alţii au întins mese şi li s-a părut că au iubit.

Noi am mîngîiat cîini şi am lăsat suflări îngheţate pe cer.

Noi i-am îndrăgit pe cei cu sufletul împietrit şi am tîrît moartea în lesă la petrecerile lor.

Noi nu am plîns în manuscrise şi nu am bocit la tipar.

Noi am săpat în stînci poezii din care ţipă asurzitor fericirea. Noi am dus de mînă piromani la incendii. Noi scormonim după amintiri cu mirese şi baluri chiar prin mărunţişurile prăfuite din piaţa de vechituri.

Cine nu plînge în pace un mort zîmbitor dintr-o fotografie veche e mort şi numai i se pare că e viu.

Sfaturi pentru tinerele femei Poartă bătălia pentru sufletul tău în fiecare zi! El va fi mîngîierea ta şi bucuria alor tăi atunci cînd frumuseţea te va fi iertat.

Nu duce în patul tău bărbaţi care nu sînt în stare să alunge din viaţa ta măcar gîndacii şi cîteva spaime.

Pentru nevoile tale fireşti, dacă nu îi găseşti pe aceştia, mîna ta catifelată şi ajutoarele ei de nădejde sînt de mai mare folos.

Nu arunca anii tăi tineri dinaintea celor care vor să pună căpăstru pe capul tău, căci ei se vor întoarce şi te vor înjuga!

Robia alungă în beznă cărarea iubirii şi tu nu vei afla ce e aceasta.

Nu îţi dori altă coroană decît aceea de regină a vieţii tale! În lipsa ei, nu vei aduna decît o mînă de vreascuri putrede care nu te vor încălzi şi nu te vor lumina.

La vremea lui, dăruieşte un prunc sîngelui tău neînţeles – totul va avea rost şi nimic nu te va tulbura.

actualitatea literară 7

Nimeni nu ştie cum e să bei atît de singur încît să dai nume sîngelui tău. El ce-ţi mai ţine de urît. Pînă-ntr-o zi.

Nimeni nu ştie cum e să bei atît de singur încît să dai nume singurătăţii tale. Scoate tu în oraş femeia asta prăfoasă şi lăcrimată!

Sigur o va consola careva!

Nimeni nu ştie cum e să bei atît de singur încît nici singurătatea ta să nu mai stea cu tine la masă...

Psalm Doamne, Tu nu ştii cum e să scrii cu moartea în sânge! Să-ţi părăseşti fiii încremeniţi de durere prin oraşe în care se râde şi se uită uitarea. Să-ţi pâlpâie flacăra lumânării, să-ţi tacă inima pentru o clipă, să te locuiască un cancer flămând.

Cu toate astea în mine, aşez genunchiul pe piatră cum aş pune capul la sânul mamei şi numai tu ştii cât mă scufund în tine, ca într-un ocean în care toate primejdiile mă iubesc şi mă mângâie!

Inima unui om e cît pumnul lui stîng.

Cum să încapă atîtea şi atîtea lucruri în ea?

Sînt copii singuri pe stradă, cu inima cît pumnul lor stîng şi nimeni nu deschide fereastra. Deschide tu fereastra, să nu mai fie copii singuri pe stradă!

Fals tratat despre alcool Alcoolul nu e despre ficat: aceasta e o prejudecată a doctorilor care trebuie tratată cu asprime şi stârpită fără milă! Să nu crezi, cum o fac ignoranţii, că alcoolul se stinge în trup!

Doamne, Tu nu ştii cum e să scrii cu vintrele tremurând de spaima întâlnirii cu Tine!

Să te doară dinţii de durerea fiilor tăi care află că Moş Crăciun nu există! Să nu ştii ce să pui în loc, să fii pregătit să mori pentru femeia ta, să iubeşti flori care se ofilesc a doua zi.

Să nu te apropii de alcool dacă nu porţi un bolovan colţuros în suflet! Numai atunci tăria are rost, va şlefui bolovanul şi-l va face rotund.

Cu toate astea în mine, mă aştern în drumul tălpilor tale cum m-aş întinde pe o pajişte neatinsă şi numai tu ştii, dacă mă faci una cu pământul, cât adevăr ai închis în pielea ridicolă şi neputincioasă.

Nu pune gura pe sticlă dacă nu ai o picătură de venin care să aştepte înăuntru fiecare picătură de alcool, s-o ia în pumni, să o dea cu capul de toţi pereţii până îi arată lumina şi scoate din ea o lacrimă îngheţată şi un somn cu sughiţuri!

Doamne, Tu nu ştii cum e să scrii ştiind că se va râde nepedepsit de scrisorile Tale şi tu să fii fericit pentru asta!

După cum şi stă scris în Cartea lui Dionis, la Capitolul 3, Versetele 5 până la 7:

Fotografii de la sfârşitul lumii

„Să nu dai să bea celor curaţi la suflet, căci ei vor cădea seceraţi şi preţul lor va fi cerut din mâinile tale!”

Nu sta singur la masă!

Eu n-am pământ. Pământul pe care l-aş avea eu s-ar face gheţar şi s-ar ascunde la poli. Eu n-am femeie.

Femeia pe care aş avea-o eu l-ar naşte iar pe Hristos şi s-ar ascunde în Evanghelii.

Nici pisică n-am: pisica mea latră de-aseară.

Singur ca ultima rază de soare, aştept o scrisoare care va spune atât: Să nu rămână nimeni singur la masă!

De la oricare masă, un cap va cădea!

Să nu vrei să fii decît femeie! Să te bucuri de miracolul că eşti femeie!

Să bei singur...

Pe femeia femeie o cîntă îngerii. Moartea se chirceşte scîncind la pieptul ei şi cere iertare. Lumea asta mai durează puţin din pricina ei.

Nimeni nu ştie cum e să bei atît de singur încît să dai nume ţuicii tale. Au stat mulţi la masa pustie, dar ce să vorbeşti cu unii care nu ştiu numele ţuicii tale?

Nimic nu se naşte în carne, chiar dacă ochii slabi văd altfel. Cel care va plânge se va bucura de plânsul lui şi se va face îmblânzitor de păsări. Iar acela care râde nu se va folosi de râsul lui, căci nimic nu se naşte din bucurie, chiar dacă cei mici o fugăresc toată ziua!

Nimic nu se mişcă în carne. Nici viermele orb nu mişcă în carne, chiar dacă ochii slabi văd altfel.

Noi nu suntem în carne. Dacă am fi în carne, dragostea de Domnul ne-ar mistui ca un foc vesel de vreascuri şi n-ar rămâne nimic şi dragostea de Domnul ar rătăci singură pe străzi ca o sete mistuitoare căutând pe cineva!

Nici sfârşitul lumii nu vine în carne, chiar dacă ochii slabi văd gunoieri cum deşartă pe străzi tomberoane de narcise mirosind a ţărână. Mulţi nu ştiu asta, dar sfârşitul lumii a fost deja de câteva ori.

Eu am mai multe fotografii cu el.

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

Angela Baciu Covoare marocane

Era în faţa ei. îi tremurau uşor mâinile. privea ibricul turcesc şi se concentra asupra ceştii de cafea, nu se grăbea, turna încet cafeaua cu gândurile aiurea. nu vroia să strice clipa, nu ridica privirea, stătea acolo prinsă între ceaşca şi privirea lui. iubea momentul acesta.

Aceleaşi gesturi, cuvinte, cafeaua la ibric, fereastra deschisă, zâmbetul matinal, îmbrăţişarea tandră.

Aceeaşi oră, acelaşi “te iubesc”.

Nu-şi doreau decât să fie în lumea lor, a verdelui crud şi a simfoniilor vechi, în lumea unui mac şi a unei strângeri de mână. În centrul vechi, paşii lor se auzeau de departe…

Stătea cu spatele, se privea lung în oglindă, “când or fi trecut anii aceştia”, îşi spuse, “voi pleca astăzi”. zâmbi, îi ştia privirea fără să îl privească. ar fi stat aşa nopţi în şir.

Nu era trist, doar obosit. Obosit. Zvâcnea încheietura mâinii lui, firicelele acelea roşii-albăstri stăteau gata să fie numărate, se ţineau una de cealaltă de parcă nu vroiau să se piardă.

Bagajul este gata. Două cămăşi de aceeaşi culoare; una cu mânecă scurtă, cealaltă cu mânecă lungă; două perechi de pantaloni, două sacouri; unul albastru cu trandafir la rever şi unul negru pentru celelalte zile. “care zile?” întrebă.

“Celelalte… când voi fi singur, când va fi frig şi negru”.

Nu a zâmbit, îşi întoarse privirea în cealaltă parte. Pe fereastră într-un mai târziu, iasomia se deschise parcă pentru prima dată. Doi copii jucau şotron în faţa casei, fără nicio grijă. Dona Alba privea undeva dincolo de joaca lor şi îşi uda trandafirii sălbatici. Se auzi şuieratul unui tren în depărtare, semn că se apropie.

Da, era timpul; stătea cu bagajul în mâna stângă. Dreapta îi mângâia obrazul, îl privea poate pentru ultima dată… îl privea… nu vroia să plece.

Vroia… vroia să îl strângă în braţe cu furie, cu deznădejde…

Nu făcu nimic din toate acestea, doar îl privea. Speriată, închise ochii.

Sună telefonul: “Suntem de la o firmă de vânzări coavoare, avem covoare marocane, v-ar interesa? Sunt ieftine şi frumoase…”

Cu receptorul în mână privea fereastra. Lacrimile luaseră locul zâmbetului, stăteau cuminţi pe obrajii reci.

“Nu, nu doresc covoare marocane!” fu răspunsul glacial. “Nu doresc…”

nr. 50 n august 2015

Sufletul meu nu are impermeabil dacă durerea ar avea piele, oase, vene, aş umbla pe străzi plină de vânătăi, răni, laceraţii şi toţi ar şti cât sufăr Dar duc cu mine doar un semn invizibil şi absenţa ta impalpabilă comprimându-mi gândurile în locul acela gol din inima mea nu pot pune pe nimeni

În culorile ploii Aş putea să scriu despre tine în culorile ploii dar nu vreau închid cartea miracolul s-a evaporat nu ştiu cum am ajuns la ultima pagină nu mă interesează finalul acestei poveşti citeşte-mi-l tu dacă poţi umple-mi ochii de lacrimi citeşte-mi acum mâine va fi prea târziu nu te voi mai auzi

Cuvintele mele nu au voce scriu doar ca să-ţi simt mirosul gândurilor şi dac-ai îndrăzni să mă priveşti aş putea să reţin într-o lacrimă toate amintirile încă mai am ziua de ieri si mâna ta atingându-mi pulsul o ceaţă verticală care mă confundă dacă ai fi mişcat timpul dincolo de imagini poate că nu ar fi trebuit să trăiesc fără tine vor veni alte zile alte rumori voi aprinde alte lumini ca să sting noaptea în exilul meu într-o linişte absurdă

asteptând să-mi potolesc setea pe buzele tale sunt aici îndrăgostită de umbra unui bărbat fără umbră

Caligrafii indescifrabile indescifrabil te introduci în inima mea ca un script cu parfum seducător tonalităţi eterice care-mi perturbează cotidianitatea ochii tăi îmi purifică umbra dezbrăcată în visurile tale mă înfăşori în arpegii irizate şi-n timp ce sufletul mi se umple de albul insomniilor visul meu pletoric se dilată comatos pentru a te atinge în imperfecţiunea distanţelor

O cafea espresso

“Te rog, pleacă. Nu mai putem trăi asa. Nu mai am acelaşi chip, aceeaşi forţă, nu mai am mâini, nu mai am picioare. Să divorţăm.”, îi zise într-o dimineaţă de luni. “Hai s-o facem astăzi, acum… nu, nu mai pot. Pleacă în lume, fă un copil, îndrăgosteşte-te.

Rămâi femeia frumoasă şi tânără pe care o ştiu, pleacă!”

Ea făcea cafeaua ca în fiecare dimineaţă. O aşeză pe tava neagră. Alături paharul mic, galben, cu pastilele de dimineaţă, doar de dimineaţă. Aceeaşi discuţie. Astăzi se simţea şi mai rău. Îl privea prin oglinda de pe hol. Stătea inert, fără vlagă, fără nicio dorinţă. “Să ştii că nu plec, cafeaua nu va mai fi la fel şi dimineţile ar fi altfel fără tine” îi zise în timp ce mâinile îi tremurau cu atâta putere încât săriseră câţiva stropi din ceaşcă.

Erau doi copii când se cunoscuseră. Se plimbau ţinându-se de mână pe “Libertatea” atât de cunoscută. Era vasul lor preferat, priveau Dunărea imaginându-şi că navighează în ţări exotice. Că văd Orientul şi ea, o adevărată Regină din Saba, cum îi plăcea să îi spună, va merge încălţată cu papuci roşii şi va purta brăţări pe glezne ce vor spune mereu un cântec despre frumuseţea femeii iubite. Închise ochii, se iubeau. Într-un an, descoperise iadul pe pământ, nu mai avea timp să se uite în oglindă, să-şi numere firele de păr alb ce începeau să apară. “Atât de tânără şi deja ai păr alb?” o întrebase într-o zi o vecină. Drumurile ei mergeau acum doar înspre el. Luptă, îi zâmbea cu ultimele puteri.

“Joci cu mine o partidă de şah?” ochii încă mai aveau parcă vioiciunea de odinioară.

“Mai ştii cum jucam pe malul mării, în toamna aceea târzie? Şi tu adunai scoici şi râdeai cu gura până la urechi…”

Cum să nu ţină minte? Simţea parcă nisipul sub picioare şi scoicile şi valurile… Aşeză tablele. Apoi aduse alte medicamente.

“Te rog, deschide fereastra, parcă nu mai am aer!” Se îndreptă spre fereastră, mâinile ei ridicate a rugăciune.

Acelaşi scârţâit cunoscut. Roţile scaunului cu rotile în care el stătea spuneau parcă în fiecare zi o poveste tristă despre o iubire atât de mare, despre o boală ce nu vroia să mai plece, despre amintiri şi… despre Ea. Aţipise. Îi aşezase o pernă la spate, îi mângâia fruntea.

“Sunt aici, lângă tine, nu, nu voi pleca!”

Dincolo de ochii tăi închişi fiecare prezenţă trăieşte în absenţă despre tine ştiu doar ceea ce a rămas pe frunzele toamnei în grădinile acelui sfârşit de octombrie la Boston

Marie Vrânceanu

îţi voi scrie doar adio în culorile ploii…..

Scaunul

Bărbatul fără umbră

E atât de frig plouă peste amintiri si mă întreb ce faci eşti într-adevăr fericit şi iubit? îţi mai aminteşti zborul în care mi-ai oferit cafea espresso, scurtă, amară, fierbinte Scurtă cât timpul întâlnirii noastre Fierbinte ca apropierea privirilor Amară ca acel neprevăzut Adio trece timpul se schimbă anotimpurile o nouă primăvară într-o altă vârstă aşteptându-te nu ştiu unde eşti citesc ziarele şi mă uit după tine în orasul meu plouă haotic timp ideal pentru o cafea Espresso Neagră Fierbinte…

Fotografii alb-negru Ochii mei nu vorbesc închid doar în ei catedrale de dragoste Vino ia-mi liniştea demască-i gândurile sub cerul acesta ploios nori vagi şi lichizi argintând străzile inima mea atârnând de gestul mâinii tale stângi Un bistro O masă pentru doi Un scaun gol pe jos împrăştiate cuvinte şi o fotografie alb negru înfăţişându-te aşa cum ai fost între noi fluvii de amintiri şi ochii ochii tăi vărsându-se spre Sud

Interludiu Absenta ta e ca o prădare pe care timpul nu o va despăgubi niciodată un sentiment străin o crustă pe o rană ce doare Mă întreb dacă povestea noastră care trăieşte un interludiu de anxietate va deveni amintire nostalgică undeva, cândva, într-o altă epocă, fascinaţie vagă şi iluzorie de fericire improbabilă.

Mi-e greu să cred scot din suflet aşchii inutile nu vreau să cred că ne naştem laşi trebuie să fie o speranţă în înşiruirea aceasta de zile ciudate măcar un simplu la revedere pentru a salva un sărut, o îmbrăţişare dacă mă cauţi sunt aici cu visurile mototolite nemilos şi agăţate de cerul acesta străin priveşte-mă în lumina toamnei vei înţelege că trăiesc spijinită pe un punct sclipitor între o respiraţie şi un dezastru.

absenţă iluzionându-mă că mâinile tale ar putea să-mi dea căldura râvnită le strâng pe ale mele crisalidele nu au aripi sufăr absenţa ta şi pietrele au o dragoste tăcută. ce refugiu încântător este iarna tăcere, pace ..

Dumnezeu are milă de nefericiţi

şcoala de poezie

***

noaptea e din ce în ce mai îndrăzneaţă o să bat lumina în cuie pereţii podeaua peste tot rîde în gamelă soldatul

cînd e arşiţă noaptea plouă mult ziua sau invers niciun gînd nu mai ştie de unde a venit nicio sămînţă n-are curaj să facă rod dar dacă tu-mi spui cît cîntăreşte un păcat într-o zi cu ploaie Ave Maria deschid

***

semăn din ce în ce mai mult cu mama tot aşa îşi punea şi ea mîinile în poală ofta de două ori să se primenească aerul în sînge zicea du-te mamă dar nu în gara aia n-are oraş du-te oriunde şi cîntă şi scrie cînd îţi vine să bei din paharul cu zimţi

Petruţa Şerban ***

drumul ţi-e de aiiiiici pînă aiiiiici îmi arăta în arce de cerc frînte aidoma unor poduri peste ploi te-am iubit, zic şi am văzut cum noaptea-mi trece de umeri la drum un cîine schelălăia la radio dădea ora exactă

***

prins bine de ambele capete la mijloc îl fac e nodul strîng cît pot şuier mama ta de timp eşti doar un cuvînt de patru litere

***

ies pe stradă cu inima în pielea goală şi porumbeii se aşează la masă ca o mînă de oameni cumsecade

***

cum zici tu părinte dar nu cred să mai fi rămas ceva pe-acolo poate praf şi cîţiva pelerini fără desagă

***

vezi îngere mă întorc umbra mea sub tălpi urlă ca din gură de şarpe mă întorc clovni calculează milimetric tragedia mă întorc o fericire dă din coate doar-doar mi-o sparge sternul merg înainte cu Scara lui Iacob în braţe şi cînd să mă întorc stai te uiţi la mine şi-ţi rozi unghiile pe sub aripi

***

o nebunie a soarelui

cînd îţi înghite pupila văd pajişti înverzind în orbite atunci nimic dar absolut nimic nu mai încape în forma pe care aerul o strînge în jurul meu

***

mă ating din greşeală sînt atît de aproape de oasele mele încît îmi vine să rîd gîndindu-mă cum ar putea în orice minut să iasă la plimbare fără mine

***

mă găsiţi în fiecare zi în acelaşi ochi de semafor e verde circulaţi prin mine cît vreţi n-o să ştiu nu vă fie milă am ochii-n adînc scufundaţi şi dănţuiesc

actualitatea literară 9

Cartea cu adăposturi dintr-un urlet se fac adăposturi

***

în poezie şi-n viaţă cu speranţa ascunsă se fac adăposturi pline de subînţelesuri *** vârsta memoriei de iunie digeră unicul fiu vânat de o inimă în adevăr vrând să se convingă că şi îngerii au miros de iarbă uscată

*** din fibre absolut domestice se scriu progresiv identităţi, forme, măşti, iluzii, aluzii lacunele dintr-o operă cimentată în găurile unor bucăţi mici de caşcaval uscat unde până şi moartea îşi pune un ştreang la gât şi sufletele îi fac din când în când cu ochiul *** se dăruiesc dintr-o suflare secunde, vieţi în borcanul cu dulceaţă peste tot se include aici tortura cu aparatul de epilat pe când este sacrificat oxigenul adunat din trăiri intense şi sentimente ciudate de frică *** ne ascundem toţi în eternitate sub mai multe feţe facem din viaţă un puzzle un labirint în care cerşim bani şi iubire sau vindem ce avem mai de preţ organe intime amintiri cu riduri de singurătate obsesii cu buze rujate de gânduri măreţe şi tot aşa asistăm la războiul crunt al vieţii mobile imobile *** se metamorfozează senzaţia unui indescriptibil amor precum o notă muzicală simplă invadată de impresii *** scriu perechea de anotimpuri de bunăvoie şi nesilită de nimeni în interiorul cititorului cu tăcere măruntă *** vremea se încovoaie precum roata unui melc

Dumitrache

Simona

nr. 50 n august 2015

pe zid au loc călătorii dramatice simple aparenţe prompte la întrebări lipsite de logică şi-n public se fac scheme fictive de amor *** spiritele conversează zilnic pe stradă se bâlbâie în plăceri interzise lăsând în urmă eşecul *** într-un manual de neputinţă dimineaţa sufletele îşi îngrămădesc în jur carduri conturi în bancă nemaigăsindu-şi respiraţia aproape zadarnică aproape inconştientă superstiţia culturii se dobândeşte în timp prin forţe proprii ţinând pagina zilei dar iubirea nopţi în şir în delir sălbatic trăieşte clipa *** orgoliul se spionează pe sine pe o bandă rulantă îmbrăţişează cu nesaţ curiozitatea *** s-or găsi fiinţe solidare pure descompuse în câteva fraze din punct şi virgulă dorinţe capabile să înfrunte adevărul cu degetul la gură *** privirea luminează speranţe desculţe îmi face un semn cu mâna dintr-un poem hai-ku *** întors într-o gară lipsă cu ciudă îşi bea seva identităţii istovit de atâtea şi atâtea călătorii în timp ce îşi şterge fruntea de sudoare în conştiinţă ducând în palmele întinse doi peşti şi cinci pâini *** deodată sar nervii pe o pajişte întinsă li se înroşesc obrajii de durere la un pahar de coniac într-un foişor stau la taclale şi pun ţara la cale

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

nr. 50 n august 2015

eseu

Adrian Dinu Rachieru, „arcaş” al Cetăţii Culturii

În stil dinamic, fluent, flexibil, alert, expresiv (se simte mâna de povestaş), Adrian Dinu Rachieru ne invită să citim carte după carte din vastul său program de cercetare, ritmul apariţiilor fiind impresionant. În fapt, Adrian Dinu Rachieru îşi construieşte o operă densă, ca om creativ cu asupra de măsură, dar şi cu măsură în toate. ADR are multe de spus şi le spune cu seriozitate şi răspundere, abordând teme grele şi de pe versantul sociologiei („Critica literară fără sociologie minimă, refulată nu există”), şi de pe versantul criticii şi istoriei literare.

Vederea rigidă, în alb-negru, cu accent pe dezacord, îi repugnă; ADR vede coerent, în vremi de criză culturală şi de răsturnare a scării valorilor, aşadar de dez-orientare.

O astfel de temă grea e raportul Putere/ cultură, scriitor/ politică (Vezi Literatură şi ideologie, Seria Academica, ed.

Excelsior Art, 2013). Cartea începe abrupt: ADR promite să deschidă un şantier pentru Istoria politică a literaturii române postbelice. Îi aştept cu nerăbdare opusul, materie primă fiind destulă. Autorul ne asigură că nu va părăsi „exigenţa unui demers estetic”. Cum altfel, când nihilişti vehemenţi, în criză de argumente, s-au transformat în procurori, iar la polul opus în (im)presari, supralicitând valori medii, ca să nu spun mai rău; când cărţi aşezate, trainice rămân în umbra maculaturii în floare; când câştigă teren poezia şi proza ilegitime estetic, conform „bursei relaţiilor (utile)”? Post-ismele de tot soiul fac ravagii: în posttotalitarism, înaintam spre post-ethnos, post-cultură, postliteratură. Postmodernismul „neţărmurit”, ca odinioară realismul socialist, a avut ce-a avut cu şaizeciştii şi cu şaptezeciştii, pentru ca douămiiştii să se răfuiască şi cu unii, şi cu alţii, cu toţi „dinozaurii” scriind ca Breban, ca Preda, ca Buzura, ca Radu Mareş (ia încercaţi să scrieţi ca ei!). Un scriitor de top a recomandat altuia să fie contracultural. Cear însemna asta? Să dea o palmă literaturii predecesorilor.

Zis şi făcut: douămiiştii îl urmează pe… Marx: se despart de trecut râzând şi înjurându-i pe înaintaşi. Le atrag atenţia că neo-barbarii n-au nici istorie, nici istorie literară. „Avem, consemnează A.D. Rachieru, o tradiţie a respingerii propriilor valori”, fapt regretabil, observat/ comentat şi de Mircea Eliade, şi de Tudor Vianu, şi de Edgar Papu, ei înşişi respinşi. „Lupta cu statuile, în formulare ADR, e ciclică în

istoria noastră literară”, motivarea fiind eliberarea soclurilor.

ADR impune prin comentariul calm, argumentat, pentru o imagine „reală” a literaturii după recitire. În perioadele ceva mai relaxate ale cenzurii (din ce în ce mai aberantă în anii optzeci) au apărut cărţi care nu pot fi distruse apud alte lecturi, cu alte dioptrii.

După „borna ’89”, revizitările (ca să nu le spun revizuiri, cuvânt antipatic, pus în practică de demolatorii proletculturnici, de cei în „serviciul credincios” PMR/ PCR) au dus, în cazuri nenumărate, la derută prin propuneri de excomunicare a tot ce s-a creat după cealaltă bornă, borna ’48, a Reformei. Nici n-ar trebui să-i spunem Reformă, ci ruptură, hiat. În ce mă priveşte, am „beneficiat” de o punere la punct urâtă în „Scânteia”, pentru că îndrăznisem să aşez cuvântul ruptură lângă acea Reformă.

Adrian Dinu Rachieru apelează la diferenţierea lui Alexandru George: literatură comunistă şi literatură din vremi comuniste. Sigur că textul nu poate fi rupt de context, că ideologia trece, cărţile rămân (scriitorii noştri au fost, de regulă, atraşi de afrodisiacul numit Putere, ce să-i faci?), dar ideea unei Siberii a spiritului, a găurii negre cât România în creaţie nu se poate susţine.

Deşi minciuna ideologică a fost înscrisă în plan, planificată după nefastul 1948, tezismul ideologic jdanovist n-a reuşit să deşertifice piciorul de plai carpatin. Criteriul pur (şi simplu) ideologic a fost sabotat de „generaţia orfelină” care şi-a recuperat părinţii - maeştrii, scoşi din literatură de „Eichmanii culturali”, spre a le spune ca Virgil Nemoianu. Tradiţia blochează? Nu. Dacă o poţi asimila, mai ales că e întăritoare de fiinţă etnică. Nicolae Labiş, al cărui talent a sfidat dogma, devenit inconvenabil pentru lampadofori (Gogu Rădulescu l-a trecut pe lista lui neagră, ne aduce aminte ADR), exponent prim al „generaţiei orfeline”, e ocărât ca stângist; s-a eliminat Moartea căprioarei din manualele şcolare, deşi tânărul poet şi-a dat demisia de la „Gazeta literară”, împiedicat să-

şi facă datoria de redactor de către şefii lui: Paul Georgescu (recuperat), Crohmălniceanu (recuperat), Macovescu (recuperat), Vicu Mândra (recuperat). Şi, culmea, încercări de recuperare a politrucilor se tot fac; lustrate sunt victimele lor. Victima studentului Vicu Mândra, G. Călinescu e de aruncat la tomberon (nu şi Ivaşcu). Detaşat (adică epurat) de la Universitate la Institut, în noiembrie ’49, recuperat ca profesor onorific în ’60, intrat în PCR în ’62, Călinescu a

rămas victimă a studentului Vicu Mândra şi a politrucului N. Doreanu (că ar fi găsit calităţi legionarilor, în Bietul Ioanide), în ciuda concesiilor. Cedarea a fost inutilă.

Sunt satanizaţi Marin Preda şi Augustin Buzura, scuzaţi Petru Dumitriu, care n-a avut destulă cenuşă să-şi toarne-n creştet pentru oroarea intitulată Drum fără pulbere şi Galan cu Bărăgan. Edgar Papu la fel (nu şi Ileana Vrancea), Anton Dumitriu (nu şi Gulian, rămas academician postsocialist), Ion Gheorghe (nu şi Dan Deşliu), Nichita Stănescu (nu şi Nina Cassian). Da, diriguitorii partinici au încercat deşertificarea în proletcultură (şi n-au reuşit), dar un alt soi de deşertificare se încearcă şi acum dacă un ministru al Învăţământului cerea ca elevii să nu mai fie „stresaţi cu Eminescu”. Theocidul comunist a căpătat noi feţe: ortodoxia e rău blamată de cei de-spiritualizaţi, pe vechi şi pe nou: Voiculescu şi Crainic (declarat „nul stilistic”) sunt ocărâţi ca fundamentalişti ortodocşi. În numele aşa-zisei incorectitudini politice, sunt etichetaţi confuzi ideologic (or, confuz ideologic a fost şi este o acuză eliminatorie) Nae Ionescu, Petre Ţuţea, cu „ţuţerii” lui cu tot. Maiorescu apare ca ucigaş de Eminescu, iar Eminescu însuşi e inconvenabil, şi ca poet naţional, şi ca gazetar.

ADR se opune net abuzurilor în valorizări nou-nouţe, dar şi Nu-ului spus greilor. Cu furie demolantă, critici literari de nouă generaţie dau „bătrânilor” nota zero şi tot zero primeşte şi cultura de la buget. Reperele solide ale „estimii” noastre sunt refuzate prin sentinţe umorale care nu onorează, de tip „Sula lui Guţă” pentru Coloana Infinitului; Iorga rămâne „un vulcan care scuipă borş”, ca-n proletcultură. Cum spuneam, România e prezentată ca o zonă calamitată, unde n-a crescut/ răsărit nimic. Personalităţi de vârf? Ba personulităţi. N-am avea poezie emblematică, n-am avea proză emblematică, n-am avea eseistică emblematică. Eliade, Cioran, Noica?

Nişte „deşuchiaţi”, cauţionând legionarismul, respectiv

hitlerismul şi socialismul.

Actualele strategii ale deprecierii elitei culturale par a fi inspirate de politrucii anilor cincizeci. În ştiuta notă violent proletcultistă, marile repere au fost blamate ca depăşite, ca reacţionare, ca indexabile. Şi cine s-ar fi aşteptat ca Emil Cioran să fie din nou etichetat „promotor al fascismului”, cum a făcut-o Crohmălniceanu, la Conferinţa scriitorilor (1962, vă rog!)? Un culpabil naţionalist şi Blaga ăsta, cu spaţiul lui mioritic, ce mai deal-vale!

Revizuirile, demonstrează A.D. Rachieru în „7 studii de caz” (Călinescu, Labiş, Noica, Goma, Marino, I.D. Sârbu, Breban) n-au urmărit, cum ar fi fost firesc, recuperări, ci contestări şi demascări. Revizuirea (repet: firească) a dat în revizionism, fireştile urcări şi scăderi de cotă sunt folosite în scopul ierarhizărilor falsificate. Recuperări? Fondane, nu Eminescu, Bonciu, nu Rebreanu, Ştefan Roll, nu Goga, Gellu Naum, nu Arghezi. Se caută înlocuitori pentru cei trei B, Bacovia, Blaga, Ion Barbu, alţi B fiind: Beniuc, Banuş, Baranga, total disculpabili.

Se inocentează pe alese şi pe sărite. Au fost, în anii ’50, scriitori demolaţi de lupta de clasă, acum de lupta corectpolitică. Zigu Ornea e declarat om-instituţie literară, iar Noica (turnat de redactorul de carte la Securitate, contribuind la excluderea lui socială), a fost tăgăduit, fără control critic şi autocritic, de acelaşi Ornea, care i-a acuzat statutul de guru de la Păltiniş. În lumea „violată de politic”, Noica a fost blamat pentru că a solicitat Puterii „dreptul de a fi folosit” (şi asta după puşcărie şi după domiciliu obligatoriu), când avea 55 de ani, din dorinţa de a publica. Ştiţi ce înseamnă ani şi ani de tăcere, mai exact două decenii? Eu ştiu. Şi ce îngăduitori suntem cu Paul Cornea şi necruţători cu Edgar Papu, pe aceleaşi criterii politice! Cineva a propus uitarea definitivă a protocronistului. ADR nu ezită să se pronunţe împotrivă: „Protocronia rămâne, însă, o datorie a oricărei culturi”, reamintindu-ne ce i-a făcut Puterea cărturarului, preluându-i teza şi ridiculizând-o prin exagerări. Edgar Papu nu s-a putut apăra de verdictul dat de Gogu Rădulescu în „România literară”, propagandistul punând semn egal între protocronism şi extrema dreaptă (1986, vă rog!). Profesorul Papu, puşcărizat câţiva ani, a rămas fără drept de replică, şi a fost trimis la colţ roşu: „despre această bătălie (protocronismul, nota mea, Magda U.) care a inflamat, la noi, frontul literar în deceniul opt al veacului trecut, se va putea vorbi, cândva, sperăm, fără năbădăi pamfletare, cu argumentele pe masă”. Şi cu studiile eminentului comparatist recuperate de la ghenă, unde le-a vrut trimise Mircea Zaciu.

Cu fiecare carte a sa, ADR dă fără preget replici la cutremurul galaxiei Gutenberg. Demonstrează că literatura română nu începe în 1990, cum n-a început nici la 23 august ’44, când treapta de sus a valorilor era ocupată de A. Toma, cu Piuici şi fraţii lui mici, poem de manual şcolar, şi de poetul cizmar Th. Neculuţă, pe calapodul dogmei. Adrian Dinu Rachieru e „conştiinţă responsabilă pentru destinul culturii şi civilizaţiei româneşti”, consun cu Theodor Codreanu.

La apropiat ceas aniversar, îi urez să dezmintă balada („ce ziua lucra/ noaptea se surpa”) şi tot ce ridică ziua să nu se dărâme noaptea. E vorba de zidul de apărare al cetăţii culturii, îngrijorător fisurat.

n Alexandru Doroghi, Corespondenţe. De la simbolismul din pictură la simbolismul din poezie, Editura David Press Print

Simbioza dintre filologul lugojean Alexandru Doroghi şi doctorul în arte vizuale Alexandru Doroghi a rodit pentru a doua oară (prima dată, cu volumul Simbolismul ca stare de spirit), rodul fiind această nouă carte intitulată Corespondenţe. De la simbolismul din pictură la simbolismul din poezie. Acest studiu este de fapt cel de al doilea capitol din lucrarea sa de doctorat. Înainte de a te apuca să lecturezi îţi pui fireasca întrebare: ce îşi propune autorul în acest op? Şi răspunsul ţi-l dă chiar autorul, care găseşte interferenţele existente între literatură şi pictură, demonstrând că nu puţine sunt “corespondeţele între creaţia lirică şi cea plastică, raportate la un anumit curent artistic specific, plin de semnificaţii şi anume simbolismul”. Atât cuvintele, cât şi culorile, descriu sau oglindesc o anumită stare de spirit a creatorului, o anumită idee, “cuvintele pot avea culoare, în timp ce culorile pot vorbi, pot construi un univers sensibil, într-o gamă de senzaţii vizuale similară unui alfabet ce creează un anumit limbaj”. Pentru ca singraful să ne convingă că are dreptate, în demersul său îşi argumentează scriitura, oferindu-i

lectorului o serie de corespondenţe între: Călătoria, de Charles Baudelaire, şi Călător pe marea norilor, de Caspar David Friedrich, Înălţare, de acelaşi C. Baudelaire, şi Ochii închişi, de Odilon

Redon, Părul, tot de Charles Baudelaire, şi Peştişorul de aur, de Gustav Klimt, Cântecul toamnei, de Paul Verlaine, şi Vijelia, de Levy Dhurmer. Şi exemplele ar putea continua, dar ne oprim aici, cu speranţa că v-am convins, nu înainte de a vă reda un citat de pe coperta patra a cărţii, citat ce aparţine magistrului autorului acestei lucrări, prof. univ. dr, Ioan Iovan: “Demersul teoretic realizat de Alexandru Doroghi îl situează la jumătatea distanţei dintre pictură şi poezie, pe graniţă, situaţie din care îşi poartă consecutiv privirea şi înţelegerea când într-o parte, când în alta”. Cartea lui Alexandru Doroghi, Corespodenţe. De la simbolismul în pictură la simbolismul din poezie, este una foarte interesantă, bine scrisă, documentată, solid argumentată, dar ca să fiu puţin “răutăcios”, i-aş găsi un nod în papură: în afară de ilustraţia de pe copertă, în volum nu mai întâlnim nicio imagine. Şi zău că ar fi fost tare binevenite! Dar când te gândeşti la ce efort finaciar ar fi fost supus autorul, un profesor cu un salariu de profesor (oare?), îmi trece “răutatea” şi retractez imediat ultima frază.

Mircea ANGHEL

traduceri

nr. 50 n august 2015

Nicola de Matteo

Nicola de Matteo e născut la Bari, în 12 octombrie 1956. A îndeplinit funcţii onorifice în administraţia locală din provincia istorică Bari, în domenii variate: sănătate şi sport, educaţie şi cultură. Este şi profesor-formator, predă cursuri de Cunoaştere teritorială şi Scriere creativă. Este fondator şi preşedinte al Asociaţiei Culturale Gat şi al Asociaţiei Libertas Gat Palese, precum şi preşedinte al Academiei Culturilor şi Mentalităţilor Mediteraneene. Este poet şi prozator, distins cu premii naţionale şi internaţionale, publicat în antologii italiene şi străine. A publicat 15 cărţi: Grozame în iarnă, În Palese se celebrează Sfântul Mihail, Umbra roşcovanului, Stejarul uituc, Sufletul lui Brigante, Fulgere în întuneric, O floare bătrână pentru prieten, Scoici şi maree, Fărâme de hârtie, Fragmente despre Puglia, Ţapul ispăşitor, Încă mai scriu versuri (publicată în limba sârbă şi tradusă în italiană), Şorţuri parfumate, Intimităţi violate, Incantaţii şi furii.

Tăcere franciscană

lacrimile unui cer de un albastru-cenuşiu, plin de iubire şi speranţă.

voi putea vreodată cu franciscana mea tăcere să ridic pulberea gânditoare a timpului de pe istoria necunoscută a acestui ţinut al meu? ei bine, de undeva tot trebuie să încep deoarece, până la urma urmelor, numai dorinţa de a construi ceva în răstimpul acestei treceri mă salvează de la înecul în durerea de a exista. voi da versurilor mele suflu din suflul meu pentru a stârni dezbateri şi pentru a cere păreri: într-un volum de poezii îi voi interoga pei cei umili şi naivi; într-un altul, pe intelectualii scăldaţi în Marea Adriatică, iar apoi voi mai cere tribut sufletelor blânde, surâsului ascuns al tinerilor care trăiesc la limita subzistenţei în periferie, suferinţei paterne şi verbului iluminat al bătrânilor. vreau să-mi curgă doar cultură prin vene, apoi trupul se va hrăni din cuvinte. acest ţinut al meu are o nevoie singulară, aceea de a se simţi iubit.

Suflul fericit al lui Dumnezeu Un parfum proapăt de fragi şi de dude roşii se răspândeşte în aer, chiar acolo unde spuma şi lumânările mici străpung cu lumina lor vălul anilor şi unde cântecul lui Ligabue îndulceşte istovirile celei care a încetat să mai fie copilă.

Privirile lasă urme în peregrinarea lor Cum gigantice jurubiţe de bumbac - depănate de mâini înţelepte mângâie chipuri, braţe şi ochi, iar apoi, prefăcute în cristale de argint zboară spre orizont ca să întâlnească

Simfonie păgână ”Cu trist mister se lasă seara...”

Juan Ramón Jiménez

Cântul subversiv al frunzelor amuţeşte cu albeaţă paşii se prelungesc precum scuzele omeneşti în faţă rigoarea neîmblânzită şi capriciile soarelui se celebrează aplaudând cu ale lor buze rupte.

Cântul frunzelor înfloreşte orizontal orbirii caută şi aşteaptă dintr-o inadvertenţă miscelanee care să genereze o nouă formă de muzică păgână.

Limita se desprinde Se desprinde ochiul fără limite dacă îl pun în ultima ei privire pe care mi-o amintesc.

Astăzi cea care mă priveşte e o altă femeie vocea ei nu se opreşte cu ceasul şi nici cu cântecul cocoşilor legănându-se în echinoxuri de gâturi nocturne căutând să se joace cu răspunsurile mele cu cărţile uitării în alte limbi.

Colecţionarul de marionete rupte De la tine am moştenit puterea de a potoli zgomotul altor nume din viaţa mea, zilele înnorate peste ariditatea numelui meu de familie, densitatea caracterului când dorm;

Mai târziu, când albastrul devine mai intens şi sufletul mai uşor, şi glasurile prietenilor trec liniştite arcul cerului înstelat, simt înlăuntrul meu suflul fericit al lui Dumnezeu iluminat de surâsul tău

Acei ochi negri ai tăi Nu eram singurul care s-a trezit că e sedus în acel colţ al oraşului Polignano purtând stofă galbenă pe spate în loc de pelerină.

Când a venit momentul să ridic ochii şi să privesc spre public, tu nu erai acolo.

Atunci am strâns în braţe cartea care mă însoţea şi am alungat în pământ speranţa de a te vedea pe micul fotoliu din rândul întâi.

Acel unghi de coastă a mării a devenit un cuvânt fără sunet în aşteptarea nopţii care înfăşoară şi gândurile încremenite.

Acolo, în rândul întâi, nu erau ochii tăi mari, negri ca să-mi mângâie visele şi tăcerile. Şi aşa, lumina acelui ultim felinar, care-mi întemniţase gemetele,

Dacă vreodată Dacă vreodată peste noi înşine va recădea strălucirea picioarelor sale întensificând fiecare noapte extenuată, şi ea care abia visează vise famelice lamentări de fond naufragiu de tracasări transformate în călăreţi fără aventuri, va trăi mulţimi de amiezi fără nopţi cu dinţi, la marginea invocărilor bând fără încetare sorbituri de lumină.

Negând fenomenologia lui Descartes despre virtualitate Ating tastele şi apoi... nu mai exist.

Certuri şi rufe murdare Eu m-am certat cu poezia ajungând chiar să abuzez de ea, până când mi-am permis luxul s-o violez.

Să ierte feministele prezente în sală sau personajele de stânga absente!

a devenit ea însăşi prizonieră a tenebrei şi umbrelor ei. ...aşa... la Polignano, aşa şi cartea posibilă.

Despre dorinţă îmi părea extrem de feminin şi-mi aducea bucurie acel gest al tău de a-ţi netezi şuviţele de păr revărsate pe spate înclinând capul spre umărul stâng poate o nevoie de tandreţe care urmărea raţiunile existenţei ori poate simţul discret al pudorii stârnit de privirile noastre care se încrucişau ca nişte lame tăioase recunoşteam ochii aceia de pisică vanitoasă şi rămâneam întotdeauna pradă îndoielilor mele cu dorinţa care-mi renăştea în măruntaie şi cu presentimentul trădării în inimă

Înţelepte transparenţe neliniştitoare disonanţe în acest fapt trăit al fiecărei zile respiraţia iubirii absente cerne peste scrierea mea înţelepte transparenţe o lumânare cu miresme de scorţişoară şi tămâie scrutează atentă semnele timpului în balanţa dintre dureri ale sufletului şi îndemnuri ale nevoilor pierdute licărul luminii se prefiră lent prin camera mea traversând arcul arhitravei până acolo unde înghite cu lăcomie profilul Ofeliei, făptură întoarsă cu spatele către o vârstă a pasiunii mistuitoare care a încetat să mai fie

Cuvinte de lumină

Albastru cobalt era cerul care-mi părea un tavan, obosiţi ochii trecătorilor care hoinăreau pe uliţe antice pătate cu maro, portocaliu, galben, ruginiu. Nu-mi mai păsa de vocea mea, absorbită cu lentoare în reverberaţia sufletului.

inelele din gât pronunţând ”pe urmă”, pasiunea de a colecţiona imagini oarbe şi marionete rupte.

actualitatea literară 11

Acest glas de vioară ca nişte corzi în bătaia mistralului străpunge zborul zilelor mele triste şi sunt ochi ai unor stele cu chip omenesc şi sunt laude ale îngerilor distraţi şi sunt pene de păsări fără cuib şi sunt cuvinte de lumină lacrimile dulci ale gândului meu îmblânzit care atârnă de promisiunea serenităţii şi a iubirii Prezentare şi traducere de Ela Iakab

Daniel Montoly

Daniel Montoly s-a născut la Montecristi, Republica Dominicană, 1968. A studiat dreptul la Universitatea Autonomă din Santo Domingo (UASD). A fost finalist în concursul de poezie Latin Poets for Humanity, câstigător al concursului de poezie organizat de revista ”Niedenrgasse” şi “Editor’s Choice Award” al The Internacional Poets Society. Parte din poemele sale au fost traduse în portugueză, engleză, română şi germană. A apărut în numeroase antologii, iar dintre cărţile sale amintim: Ritualitatea cercului (Obsidiana Press, 2008), Tranzitarea apei (Editura Taller del poeta, 2009), Hârtii furate de dincolo (Linden Lane Press, 2013) etc.

Colaborează activ cu diverse publicaţii literare şi administrează blogul ”El Wrong Side”, dedicat difuzării literaturii hispano-americane.

Acesta nu se pretinde a fi un pamflet şovinist, nici un clişeu de supărare colectivă, e vorba de un monolog fără delict, o imprudenţă de macho fioros şi sălbatic. Într-o noapte ne-am luat mână în mână pe aşternutul patului.

M-a muşcat. M-a lovit cu coada insomniei sale, şi acum mi-a adus moartea ca să trăiacă în casa mea între sexul său şi cărţile mele.

Setea timpului Aveam o sete inextingibilă de secolele care au batjocorit truda ceasurilor vechea scuză de a nu muri, cu ochii închişi, cum au murit ceilalţi pe care amintirea nu a ajuns să îi ţină la sânul său şi nici nu au fost primiţi ca fosile ale cuvântului, sfidând vârsta timpului.

Floarea cadavrelor Din cealaltă parte a strigătului neaşteptat ajunge la mine vocea liniştită, care trebuie grabnic acceptată de cei care se opun oricărui lucru, care nu este o profundă previziune a posibilului, a durerosului, şi care ca o buruiană creşte pe partea prezisă a ochiului.

Apele neliniştite vociferau în adânc o profundă prevestire, ca o profeţie, de un acum viitor, mai târziu, când totul s-a descoperit.

Artă rupestră

Pe vremea aceea când lipsa cuvintelor mari a produs o foame Dorinţa de a-l vedea înflorit, care a decimat ca un trandafir, peste măruntaiele aproape în întregime unui cadavru. bazele tribului, m-am hrănit cu bucăţi de stele moarte.

Poemul Şi folosind un pigment de furnici negre şi roşii am desenat în peşterele insomniei animalul misterios care mugea înăuntrul meu Răsunetul a împărţit ziua ca umbra flămândă în semnale pe care păsările a unui poem. le citeau la căderea serii.

Prezentare şi traducere de Elisabeta BOŢAN Mâinile infinite care mi-au dat acea lovitură sentenţioasă, nu au lăsat ecou sau urmă care să-l trădeze pe agresor.

Neculai Goroneanu este de fel din satul Goruni (Goruni se spune oficial, oamenii pronunţă însă Goroni). Familia lor stă de mai multe generaţii într-o casă izolată pe deal, sub poala pădurii, între fâneţe (avem şi noi o fâneaţă acolo; înainte bunicii mei dinspre mamă avuseseră acolo livadă şi vie, dar venirea colhozului a dus la distrugerea lor). Cum de au ajuns aici – nu ştiu. Goronenii sunt primii locuitori ai satului Goruni. Când se ducea la crâşmă şi se îmbăta, Goroneanu cel bătrân, străbunicul lui Neculai, le striga cu ifos celor din crâşmă: - Băăăi, voi ce căutaţi în sat la mine?

Domnul învăţător Angheluţă, care a scris o monografie a satului bazată pe documente de arhivă, îmi spunea că, într-adevăr, ţiganii (şi Goronenii sunt ţigani, am uitat să vă spun) au fost primii locuitori ai satului. Boierii, care stăpâneau locurile de pe aici au plantat viţă-de-vie şi livezi şi au adus sălaşuri de ţigani ca să le lucreze. Românii au venit de pe cine ştie unde după aceea. Aşa că bătrânul Goroneanu va fi având oarecum dreptate.

Bunicul lui Neculai era român, numai bunica era ţigancă. Astfel de căsătorii mixte au mai fost în Goruni, ca să nu mai vorbim de boiernaşii localnici, care făceau copii cu slujnicuţele ţigănci, asta cu ştirea şi îngăduinţa cucoanelor. Căci ele ştiau, fără să-l citească pe Freud: Boierul trebuia să se mai defuleze o leacă cu măscările şi chirăielile ţigăncilor din momentele acelea, ştiţi domniile voastre care. Deh! „aşea era pă vremea ceea”. Din mixtura asta au ieşit mulţi din goronenii de azi, oricât ar vrea să nu recunoască rrromânii verzi aborigeni.

Bunicul român şi bunica ţigancă au avut trei copii: pe Gheorghe, tatăl lui Neculai, pe Maria şi pe Paraschiva, numită de tot satul Pachiţa, o sărită de pe fix. Pachiţa a ajuns un fel de cerşetoarea oficială a satului – că satul nu e sat, dacă nu are cerşetor.

Când eram copii ne ţineam alai după ea… dar am să povestesc altă dată. Maria însă era zdravănă la cap, umbla mai toată vara la piaţă cu „marfă” şi fuma ca un turc. Din cauza asta avea un glas gros ca de sirenă de vapor. Venea la tata şi îi cerea ţigări. Tata, care fuma două pachete de mărăşeşti pe zi, îi dădea fără multe vorbe, ca de la fumător la fumător. Gheorghe a lucrat toată viaţa cu boii, în ritmul acela încet, molcom al boilor, care, mi se pare, este ritmul societăţii tradiţionale ţărăneşti: „Ho! că nu dau tătarii”.

Imediat după ‘90, când s-a împărţit averea CAP-ului, Gheorghe mă întreba cu îngrijorare ce o să se facă cu boul colectivei, pe care el îl avea în grijă. Îi era teamă că o să-i ia boul. Îl asiguram că nimeni n-are grijă de asta şi n-o să vină să-i ia boul. În copilăria mea morţii se duceau la groapă cu un bou legat la sanie. Trăgea boul sania în plină vară, prin colbul de câteva degete.

Ca-n evul mediu! Dar de prin anii ‘70 ai secolului trecut oamenii au început să-şi facă cavouri şi să ducă mortul cu maşina. Nimeni nu mai avea nevoie de boul Paranoică, aşa te percepe toată lumea, dragă! Trebuie să te calmezi. Nimeni nu te persecută. Priveşte situaţia reală. Revino la realitate şi toate cele acumulate se vor rezolva. Dormitoarele din casa ta au atâta mobilă şi tablouri în ulei că dau un aer de claustrofobie şi asta nu se face pentru o casă decomandată gata de vânzare.

Timpul este de esenţă în acest caz! Dar va fi dificil!

Trebuie făcute multe modificări, fără doar şi poate!

Atmosfera din casa lor, ca s-o spun fără ocolişuri, este ciudată, tensionată, pentru că dânsa a insistat să cumpere douăzeci de metri de Parramatta. Între dânsa şi partenerul ei, care este paraşutist de profesie, s-au ivit mici neînţelegeri atunci când au cumpărat această ţesătură uşoară din lână şi bumbac pentru a recapitona canapelele şi fotoliile din

proză

Goroneanu

lui Gheorghe, ultimul bou din sat. Vorbesc de bou ca animal. În fine, au murit şi Gheorghe, şi boul lui.

Neculai e un tip paşnic cu nişte ochi blânzi, de berbec care aşteaptă cu docilitate să fie sacrificat, fără să ştie ce i se va întâmpla. Însă în primul rând îţi sare în ochi burta lui Neculai – mare, imensă! Când îl văd trecând pe drum, oamenii zic: „Uite, trece burta lui Neculai.”

Oamenii, în special copiii, se uită la burta asta ca la o minune, ca la un mausoleu. Îl întreabă câte unul: - Ce ai în burta ceea, măi Neculai?

Dar Neculai are răspunsul gata pregătit: - Căcat, măi, ce să am? şi le închidea gura la toţi.

Numai învăţătorul Ţurcanu a venit de hac acestui răspuns cu „căcatul”: - Daaa?! Şi pe unde l-ai băgat?

Unii ziceau că nu-i a bună cu burta asta, îl mănâncă racul, cancerul adică. Dar au trecut anii şi burta lui Neculai a continuat să apară când ici, când colo. Mai întâi a mers ani buni la combinatul de porci, până când ne-am câştigat libertatea să protestăm, iar alţii să fure.

S-a dus dracului combinatul. Aşa că burta lui Neculai ba se iveşte pe la vilele astea noi aflate în construcţie.

Ba apare la biserică, unde s-a mai construit nu ştiu ce,

ba în „satul nou” de pe deal, cum zic mehenghii, unde se mai ridică un cavou; trebuie şi cineva să învârtă mortarul şi să împingă la roabă, nu?

Ba trece cu bureţi, pe care-i vinde femeilor cam fără să se târguiască; oricum, vorba lui moale şi privirea de berbec înjunghiat îl fac victimă sigură a aprigelor femei, care ştiu să strângă bănuţul cu zece noduri. Ba trece cu pere, cu tot felul de buruieni, pe care le vinde în cartier, aşezând toate pe jos, pe o basma străveche, verde, albită de-atâta purtat; că aşa vând oamenii la noi, cât o să-i mai lase - ca-n Uganda sau Timbuktu.

Ba uite-l cu o căldare plină cu coarne: mari cât nişte măsline, roşu închis la culoare, îţi trezesc pofta numaidecât.

- Un’ te duci, Neculai?

- Ce să facă ţiganul? zice Neculai dându-mi un pumn de coarne din căldare. Culege coarne şi se duce să le vândă. Că doar cornul e copacul ţiganului.

- De ce cornul e copacul ţiganului?

- Păi, când Dumnezeu o făcut copacii, l-o pus pe ţigan să-şi aleagă un copac. Şi el o ales cornul, care primăvara înfloreşte primul. S-o lăcomit carevasăzică. Numa’ că înfloreşte primul, da’ coarnele se coc ultimele. Aşa că s-o fentat ţiganul. camera de zi. Dânsul a insistat pe benzi paralele egale, dânsa pe o tesătură netedă. I-am spus în faţă că trebuie să se re-angajeze cu viaţa reală.

Mai întâi, dintre toate, trebuie să renunţe la soba cu parafină pentru că afumă casa întreagă şi face redundantă încălzirea centrală. Mai ales că proiectează familia noastră care este de ani de zile un model de excelenţă în comunitate - într-o lumină proastă, faţă de cumpărătorii posibili de locuinţe.

Dânsa trebuie sâ înţeleagă că vânzarea unei case necesită manevre delicate şi specialişti cu înaltă calificare, în special atunci când expui casa la paradă.

Totul a devenit clar când agentul imobiliar a venit să le viziteze casa şi să o preţuiască. Uimit, acesta a arătat cu degetul numărul de cuşti care adăpostesc papagali de toate culorile. Agentul imobiliar a părăsit casa imediat în timp ce dânsa a făcut o criză de isterie.

Ei bine, am avertizat-o că trebuie să revină la realitate pentru că, a vinde o casă plină de animale sălbatice necesită cel mai înalt nivel de plănuire şi ordine. Dânsa a invocat o mulţime de scuze şi chiar şi acum, după doi ani buni de efort din partea tuturor rudelor, a prietenilor şi a numeroşi agenţi imobiliari - care au mers la medici cu stres după ce au fost în contact cu dânsa -, casa rămâne tot de vânzare!

Mă întreb cine este de vină?

Dânsa insistă să păstreze în fiecare cameră câte un paravan pictat cu papagali! Cum că-i aminteşte de călătoriile din tinereţe.

Cine este de vină că bunica ei paternă a lăsat atâta bănet, pe care tatăl dânsei, într-o fază romantică, l-a cheltuit în călătorie după călătorie, după călătorie!

Iar dieta dânsei, din legume fierte la abur - care-ţi urează „bun venit” de îndată ce se se deschide uşa de la intrare -, este, fără doar şi poate, menită să inspire pe orice

nr. 50 n august 2015 Bănuiesc că sub privirea asta fixă, de berbec, trebuie să fie vreun zâmbet, dar nu se observă.

- Şi unde le duci? În cartier?

- Nuuu! Pe astea le duce ţiganul în oraş, la cucoane, să facă dulceţuri.

Cunosc obiceiul curios al lui Neculai de a vorbi la persoana a treia despre sine şi de a se autodenumi mereu ţigan. Îl întrebi de ce nu s-a dus la Primărie după ajutoare: - Una-i vrutul şi alta pututul. Era bolnav ţiganul. Îl vezi venind de la lucru plin de var: - Aşa suntem noi, ţiganii – murdari. Într-o zi l-am văzut într-o curte cu mâinile pline de sânge. Tocmai tăiase capetele la nişte găini, care săreau spasmodic în jur, bătând din aripi, până ce aruncau din gâtul jupuit oribil, ca un deget roşu, ţâşnituri de sânge. Cu cuţitul în mână, Neculai zâmbea vinovat.

- Ce faci Neculai aici?

- Doamna îi tare miloasă. Ţiganul taie găini.

Iar o dată la crâşmă îi spune patronului legănânduşi burta din care se aude un ghiorţăit prelung şi adânc, ca atunci când scoţi năvodul cu crăpcean dintr-o bulboană: - Băi, Liviu, pune-mi o sută de votcă!

- Stai, măi, că eu-s la rând, zice unul. De fapt, nu erau decât ei doi la tejghea.

Dar Neculai: - Păi tu nu ştii că ţiganii nu stau la rând? Îi fac semn şi Neculai se aşează la masa mea greoi, într-o rână, ca Titanicul căzut pe o parte. Din burtă se aude un şuvoit, care umple cala de apă, pe urmă sala maşinilor, puntea întâia, puntea a doua… Daţi drumul la bărcile de salvare! Daţi drumul la bărcile de salvare!

Candelabrele de cristal se clatină printre maţele lui Neculai, iar DiCaprio şi gagica lui mor îmbrăţişaţi, cuprinşi de vâltoare.

- Ce mai faci, Neculai?

- Bine. Am fost să dau sânge.

- Pe biştari?

- Pe. Neculai dă votca peste cap. Din butia de pântece se aud nişte ghiorţăieli de parcă se deschid nişte ecluze.

- Dom’ Radu, că tot voiam să te întreb. Vasăzică eu-s ţigan, iar mata sau altul e român, da?

- Da. - Buuun! Vasăzică eu dau sânge. Sângele ista e folosit de români, da?

- Da. - Vasăzică sângele de ţigan îi bun şi pentru români.

Atuncea de ce-mi zic mie ţigan? Dacă sângele meu e bun pentru toţi, înseamnă că şi eu îs om, nu?

- Da. Pe urmă Neculai nu mai zice nimic. Se uită cu ochii lui blânzi, de berbec înjunghiat, la automatul de cafea.

Se uită îndelung, dar fără să-l vadă. În blândeţea şi-n modul ăsta sucit de-a vorbi simt o revoltă tăcută, mocnită. * Da, sigur, va spune oarecine (poate alter-ego-ul meu), ţi-ai ales un ţigan simpatic, gorkian, la locul lui şi divaghezi dulce şi umanitarist despre ţigani.

Idealizezi cu meşteşug: „Şatra”, „Trec ţiganii, trec”, chestii romantice. Dar de ţiganii interlopi din trafic, care iau la bătaie pe şoferi nevinovaţi şi pe urmă sunt scoşi fără pată de avocaţi cumpăraţi, de ce nu spui nimic? Aşa, de sus, din afară, e uşor de scris. Dacă ai trăi printre ei nu ai avea atâtea motive să-i idealizezi, fiindcă put, fură, se pun în faţă la rând, sunt neruşinaţi în vorbe şi gesturi, ţi se cacă-n prag, vorba lui Ovidiu.

Despre astea de ce nu scrii?

Deh! răspund.

De vânzare

Radu PĂRPĂUŢĂ

12 actualitatea literară

Mariana Zavati Gardner

cumpărător serios să fugă cât îl ţin picioarele. I-am atras atenţia că parapetul pe care partenerul dânsei l-a construit din cărămizi reciclate în partea din faţă a casei va trebui demolat: e la mintea cocoşului că locuinţele moderne nu au nevoie de ziduri de apărare precum castelele medievale!

Ei bine, cum poţi să o faci să înţeleagă realitatea?

Nu-s sigură că dânsa şi paraşutistul au ajuns la o concluzie satisfăcătoare, dar de un lucru sunt sigură: că-i va fi extrem de greu să vândă casa din motiv că dânsa este cunoscută tuturor agenţilor imobiliari din judeţ drept o clientă paranoică.

nr. 50 n august 2015

Dumitru Radu Popescu - 80

Recent apărut la editura focşăneană Pallas Athena, volumul Corul morilor de vânt adună eseurile publicate de Dumitru Radu Popescu, între 2003-2015, la Pro Saeculum, dezvoltând, într-un stil inconfundabil şi cu o imaginaţie prodigioasă (cum observa prefaţatorul opului, dl. Constantin Coroiu), o serie de „obsesii inutile”, care, de ani buni, îl bântuie pe autor. Să fie inutile obsesiile lui Dumitru Radu Popescu?

Prozatorul, devenit, iată, optzecist, cercetează cu ochi avid şi risipeşte la tot pasul, din unghiuri inedite, pe un ton – deopotrivă – grav, trist sau ludic, aducând la rampă personaje biblice, figuri mitice şi eroi literari chestiuni dureroase; îşi propune, poposind erudit asupra unor tipologii şi filiaţii, o scurtă ochire asupra „clipelor zilei de azi”, într-o ţară baronizată, „zburătoare”

cronici

actualitatea literară 13

Răsfoind “Istoria mioritică”...

(vezi căpşunăritul mioriticilor), acceptând cu voioşie iresponsabilă „masturbarea publicitară”, pângărirea altarelor, atinsă de nebunia nepăsării. „Scormonind” în suferinţa ţării, denunţând „gunoiul ancestral” ori somnul identitar, DRP ar putea zice, pe urmele lui Cantemir, că „e vremea plânsorii”. Luând în cătare postmodernismul ca „laxativ eficient” sau plagiatul ca instituţie publică. Ori măreţele noastre realizări, preumblându-se solitar (dar întotdeauna solidar) pe meleagurile danubiano-pontice, luptându-se, în plin balamuc, cu morile de vânt.

Ca eseist, se ştie, prolificul Dumitru Radu Popescu a creat o nouă specie. Cândva, în juneţe, angajat la Steaua de A.E. Baconsky, studentul medicinist scăpase de mirosul de formol şi disecţii, recunoscând că acea „întâmplare” din martie 1956 a fost „cel mai binecuvântat pas al vieţii”. Astfel, scrie el nostalgic, „cariera de viitor doctor se închidea în faţa unor mori de vânt”. Alegând literatura (şi fiind, negreşit, alesul ei), DRP se dedică unei trude sisifice. Şi evocă acum, cu generozitate, într-o posibilă Istorie sentimentală a literaturii române, chipurile unor confraţi: de la acea zi măiastră când l-a întâlnit pe T. Arghezi (întemeietorul teatrului absurdului, cum – repetat – subliniază) până la „prinţul Gheran”, pastorul scrierilor lui Liviu Rebreanu. De la despărţirea

de Blaga (v. Mâinile), trecând prin Labiş, inaugurând, în plin realism purpuriu, şirul crucilor generaţiei ‘60 la Z. Stancu, un preşedinte îngrijorat de soarta ecrivenilor (cei plini de drăgălăşenii) sau G. Bălăiţă, un nenea Iancu moldav, înconjurat, desigur, de „bălăiţenii” lui. Însoţindu-l pe Nichita la un Colocviu la Lahti, lăudând biodiversitatea lui Petre Stoica şi busola hipnotică a lui Ion Gheorghe şi trăitu-i periculos, deplângând bombele dezinformării (în cazul lui Anghel Dumbrăveanu, refugiat în „cetatea singurătăţii”).

Informat, cu antene mobile şi condei inspirat, elogiind truda / rapoartele infatigabilului Ioan Holban ot Bahlui ori blamând „tembelismul provincios”, asaltul gramarienilor, radicalismul vidului etc. Citind, într-o altă cheie, schiţa Proştii şi năzdrăvăniile rusnacului chefliu (Ivan Turbincă, evident). Văzând în Tică (Dunărinţu) „un Hamletică” şi amuzându-se pe seama „relelor” lui Mircea Radu Iacoban, asaltat de pioni otrăviţi.

Se înţelege, interesul lui DRP nu se restrânge la fauna bogată şi cârcotaşă a literaţilor. Va discuta, cu humor, pe cale epistolară (misiva fiind expediată, aici, d-nei Magda Ursache) despre râsul curcilor (cazul Prunariu), despre culorile fermecate / pânzele imperialului Viorel Mărginean, despre prazul mehedinţean şi Partidul Saizescu, dând o tură printre

„filmişti”. Şi admirând inteligenţa scenică a atâtor mari actori (nu-i mai pomenim!), arta actorului fiind, şi ea, o moară de vânt, dezvăluindune divinitatea din om. Nu putea trece peste şcolile Blajului şi „iradierea sacră” a micii Rome. Tutelar, însă, duhul rigăi Hamlet, Biblia numită Shakespeare şi, desigur, spaniolul cu mârţoaga. Ca să conchidă că, „popor livresc” fiind, ne tragem – cu toţii – din scrierile lui Caragiale, comandând, chiar în ceasuri de cumpănă, după pilda faimosului / nemuritului poliţai Pristanda-Valahul: „Muzica!

Muzica!” Aceste „felurite realităţi” şi şolticăriile Istoriei capătă, sub pana sa tragic-hermeneutică, şi consistenţă ficţională, oferind chei noi de lectură; constatând, astfel – şi noi – că, întradevăr, cărţile sunt fiinţe vii; unele, puţine, chiar fără de moarte! Dar DRP, răsfoind mioritica noastră istorie, nu uită să ne avertizeze: trăim într-o ţară absurdă, cum se vede cu ochiul liber! Denunţând oroarea lumii şi discordia universală, încercând a afla un petec de cer, chiar dacă un Anton Grancsa Rokoczi, ajutat de roată, zelosul călău al Albei Iulia, reîntrupat şi multiplicat, face din moarte o ştiinţă experimentală!

Pentru Dumitru Radu Popescu, polemist aprig la nevoie, iubirea de ţară nu este o himeră! Şi o spune răspicat, netemător, reamintindune de verişanii mioritici şi moartea păcurăraşului, ştiind că blagoslovita

Adrian Dinu RACHIERU Românie trebuie dusă la doctor; ori chemând la ordin vătafii lumii. În fond, ce este Istoria? – se întreabă marele prozator. Să transcriem chiar răspunsul-întrebare al d-sale: „O zădărnicie, o alinare, o minciună, o iluzie, o alienare, o speranţă, o biserică, o utopie, un Dumnezeu al neamului?

Oricine poate da un răspuns – după Chipul şi asemănarea sa”. Chiar aşa.

Opera lui Dumitru Radu Popescu dă un răspuns, dezvăluie un univers, solicitând feţele memoriei. După o tăcere penitentă, creativitatea sa mitopoetică, în clocot, insertând fantasticul şi denunţând invazia maleficului infirmă strălucit o constatare manolesciană: evident, după ‘89, marele nostru contemporan n-a ieşit „din cărţi”. El problematizează mereu, căutând febril tiparele ontologice.

LA MULŢI ANI!

Planeta Stucco şi pasarelele dintre lumi*

Remus Valeriu Giorgioni plonjează în realitatea crudă cu bucurie. Viaţa este cu adevărat un dar, merită trăită, suferinţa îi dă perspectivă. În romanul Cei şapte morţi uriaşi el ne prezintă aventurarea în marele vis, secretele unei societăţi dorite în care se petrec minuni, drame, faptele moderne ale unor români în căutarea fericirii. America pare destinaţia corectă, iluzia se preface în curaj.

Autorul se încumetă să descrie viaţa unor stacomani, cum îi denumeşte pe românii plecaţi după revoluţie să muncească în America.

Schimbarea numelui stabileşte noua identitate.

Schimbările globale îi determină să migreze într-o altă patrie, patria celor mai bune soluţii. De la vis la realitate se întâmplă multe lucruri care îi marchează pe români. Fapte din carte au fost trăite cu durere de autor şi de personajele sale.

Naraţiunea se încheagă din fapte disparate care formează, în final, aventura dincolo de ocean.

Denumirea de stacomani vine de la numele firmei care i-a angajat în America, Compania Romanian Stucco.

Cu răbdare, cu mult realism, Giorgioni descrie viaţa departe de casă, de familie, de mediul în care a trăit până la un moment dat. Evenimentele se derulează în perioada mai liberă, din anii de după aglomeraţia din decembrie 1989 din România.

Naraţiunea debutează cu dorinţa de neoprit de a „merge” în America pentru a câştiga banii necesari pentru traiul unei familii obişnuite. Totul e ca o trecere dintr-o lumea în altă lume, pasarela are secretele ei. În noua patrie se intră pe o poartă de aur, apoi dimineaţa, brutal, începe aventura.

E o muncă brutală, în domeniul construcţiilor, trupul suferă, mintea este afectată, reacţiile oamenilor au ceva straniu. Realitatea este un drog perfect. Munca fizică, formarea noilor deprinderi zguduie fiinţa omului. În America totul se petrece rapid, la scară mare, locul de muncă este între şapte turnuri copleşitoare, sunt cei şapte morţi uriaşi. Începutul este greu, oamenii par să nu aibă amintiri, viaţa de zi cu zi le rescrie identitatea, viitorul s-a topit, limbajul se schimbă, replicile sunt altele, amintirile au greutatea aurului curat. Giorgioni, plecat din România (Banat), caută să fixeze reperele noii lumi. Ziua a fost epuizantă, noaptea au fost vizitatori nedoriţi: prin „hotel” mişună insecte în căutarea hranei, este o invazie de „şfabi”, o lume supra-realistă. Scriitorul se străduieşte să reziste într-o lume rece, notează personaje, evenimente,

Constantin STANCU

experienţe, fapte cu adrenalină, trăieşte dorul în toată dimensiunea, tânjeşte după cultura română, după cărţile care pot marca mintea unui om. Noua civilizaţie intră în viaţa omului cu multă agresiune, vechile obişnuinţe devin amintiri. Treptat, autorul ne prezintă o lume mai puţin obişnuită, o lume a suferinţei. Munca pe şantier este dură.

Pe de altă parte, America îi oferă ocazia să descopere o altfel de cultură: lumea studiourilor de film, muzeul rachetelor care au împins lumea spre stele, aventurile capsulei Orion în spaţiu, lucruri unice pentru orice locuitor al planetei.

Dintre stele, autorul coboară la nivelul betonierei, este marea trecere, priveşte societatea americană în toate dimensiunile ei, oameni, obiceiuri, tradiţii. „«Omul-stucco», stacomanul, e un simplu robot umanoid, o maşină de muncit, mâncat, dormit, defecat. Maşină de tocat timp şi de făcut bani. Iar în timp ce fabrici nimicul zi după zi, gândul oboseşte la un moment dat şi el: renunţă să mai ridice capul, ca înecatul care încearcă să iasă la suprafaţă şi cineva îl tot apasă la loc” (p. 125). Sunt prezentaţi eroii în acţiune: „Cu toţii trăim în tensiune şi stres: Mitică are hernie, Nelu Mare, căzând de pe schelă, lucrează cu două coaste rupte. Viktor şi-a destrămat familia, e plecat din ţară de doi ani şi jumătate.

Dimineaţa pe maşină sunt cu toţii morocănoşi, Nick are mereu câte un acces de mahmureală furibundă, ca un urs deranjat de la hibernat...

El vine la muncă după trei-patru ore de somn: toată noaptea vorbeşte acasă cu Marcela sau navighează pe Internet” (p. 127).

Măreţia şi căderea Americii sunt redate cu realism şi durere în capitolul „Din pensionarii Harmony”. Oameni care au fost în putere, se menţin în faza terminală a vieţii, la o vârstă înaintată şi delicată (80-90 ani), la limită, într-o stare de neputinţă. Giorgioni prezintă cititorului portretele în alb-negru ale unor personaje stranii, energia le-a părăsit, nu au viitor, sunt în acvariu.

Oamenii sunt terorizaţi de boală, singurătate, obsesii, tabieturi, neputinţă. Pentru ei nu mai există soluţii, au fost cândva puternici, au marcat colectivitatea în care au trăit, au fost bogaţi, la final nu au nimic, nici măcar sinele. „Abuzată sexual în copilărie, Viola a mai suferit şi o mare decepţie amoroasă în adolescenţă.

Acum, la 86 de ani, se îngrijesc de ea trei nepoţi, în mod deosebit una din nepoate, care o vizitează săptămânal” (p. 239).

Giorgioni ne prezintă un spectacol admirabil în capitolul Muzeul Stucco – galeria cu tablouri de Stacomani. Sunt prezentaţi colegii de muncă, fiecare personaj are parte de o descriere specială, caracterele sunt bine schiţate, ele fac legătura

dintre cele două lumi, România şi America. E o punte spirituală specială, dramele nu sunt doar poveste, sunt destin pe o boabă de piper. Galeria este dominată de personajul Rake, tipic pentru cei care lucrează la companie. E stacomanul standard, vârful civilizaţiei de helperi. „Ajunge Rake în America, prin Guatemala, stă câteva săptămâni în jail, de unde evadează împreună cu câţiva ex-iugoslavi. Străbate Mexicul în 18 ore cu autobuzul fără să-i aibă cineva treaba, dar la El Paso, trecând în State, dă nas în nas cu patrula poliţiei de frontieră şi se predă. Rake e tipul de timid agresiv, foarte vioi în deplasare, dar foarte cuminte acasă. (...) Pe şantier se ţinea numai de şotii: deşuruba balamalele uşilor proaspăt montate, ca primul om care le-ar deschide să pice în nas, băga drilul în găleata de material şi accelera la maximum...” (p.154). Sunt şi alte personaje pitoreşti şi tragice: Nea Kostikă de Haţeg, Nea Puiu (Scriitorul), Nelul Mic de Oradea (John The Little), Marius Borşanu, Alexandru cel Mare Basarabeanu, Dorinel Fârţală „dă la Cimişoara”, etc. Acestor personaje în carne şi oase le este dedicat romanul, eroi care marchează vremurile.

Faptele lor sunt soluţii pentru iluziile omului modern în căutarea unei patrii de vis. Deşi acţiunea cărţii se petrece în America, Giorgioni, un stacoman special, revine mereu cu amintiri despre România, sunt redate personaje, fapte, locuri, cărţi, reviste, istoria ţării. Centrului Spaţial Kennedy, muzeul navelor spaţiale, îi corespunde Muzeul Locomotivelor cu Abur de la Reşiţa, paralela este bine temperată, istoria vitezei omului în spaţiu şi timp este potenţată cu multă pasiune. Primele locomotive cu abur au sugerat ideea de zbor, viteza lor de deplasare părea impresionantă pe la 1872, ele anticipau viitorul. Scriitorul notează: „Fără a fi greoaie ca primele locomotive (oricum, de câteva sute de ori mai grele), primele rachete cosmice în trepte păstrează ceva din principiul de zbor iniţial, care anima în secret acele «rachete pe roţi»” (p.

69). Jurnalul lui Giorgioni ţine să fixeze o lume aparte. La Sacramento funcţionează Centrul Olimpic de Antrenament fondat în anul 1982 de Geza Poszar, acolo gimnastica românească are ambasadori extraordinari. Gimnastica a marcat istoria Americii şi datorită sportivilor români care au muncit peste ocean. Emilia Eberle, cunoscuta

gimnastă a avut ceva de spus: „Aş pune Aradul pe roţi şi l-aş aduce aici în America”.

Remus Valeriu Giorgioni depune efortul de a pune cititorul în pielea unui personaj important al naraţiunii. Fraza curge firesc, cuvintele româneşti şi americane se împletesc, limbajul este unul special, nu blochează firul poveştii, personajele sunt vii. Vizibilul şi invizibilul formează scriptul unei epopei speciale, timpul este modelat după poveste, arta amăgeşte cititorul cu o realitate din irealitate, stresul cotidian este acoperit de aventura unor personaje care sar peste reguli, norme, convenienţe. Autorul a depus efortul să prindă mişcarea şi sufletul unei epoci, să-i dea viaţă. Grila de valori la care apelează este una creştină. Personajele sunt frământate de scopul vieţii, sunt trimiteri evidente şi pertinente la Apocalipsa, la Împărăţia lui Dumnezeu, la Numele Tainic, la multe aspecte care ar putea lămuri enigmele care macină lumea modernă. Destinaţia finală a omului este Ierusalimul ceresc, un loc ideal, acolo suferinţa se va topi. „Împărăţia” este o rachetă în trei trepte: domeniul moral-spiritual nevăzut, Mileniul de Pace, Ierusalimul ceresc. Credinţa poartă personajele în această aventură. Luat de valul naraţiunii, scriitorul defineşte timpul: „Timpul e un perete de cărţi clădit pe marginea unei prăpastii – cărţi din care se pierde mereu câte o filă, filă volantă peste prăpastie... Iar o zi din calendar (orice zi de la Dumnezeu) este cartea lăsată de un cititor uituc pe-o bancă în parc – carte care se tot deschide şi se închide la o pagină anume în adierea vântului...”(p.258). Eroii cărţii au fost prizonieri în burta timpului, este un timp special - ACUM, apoi autorul descriere cu atenţie zborul de întoarcere acasă, la familie, evadează din poveste ca un erou. Numele lui Dumnezeu pare secretul care mişcă planurile în roman, un nume special: Dumnezeu-care-stă-lângămine-la-betonieră. De reflectat, de contemplat.

Cititorul intră în secretele vieţii de stacoman.

Unii oameni au aripi, şopteşte cititorul la final.

El a devenit personajul care a plecat în căutarea epopeii. _______________________ *Remus Valeriu Giorgioni, Cei şapte morţi uriaşi, roman, 335 pagini, (Ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2014

Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

observator

Gheorghe Alexandru Iancovici: I N E D I T MEMORIAL DE CĂLĂTORIE (fragment)

Din culisele formulei „Lumea ca teatru“

Cititul în cărţi, cititul în oameni

Viaţa aduce în discuţie, temporal şi spaţial, termenul „preocupare“.

Trăirea este simţită cât timp freamătă preocuparea de a face un lucru, un fenomen sau o fiinţă în perspectiva situării în starea de facere spre folosul vieţii. Preocuparea de a face ceva ritmează respiraţia, multiplică afectul, solicită intelectul prin animaţie, chemând impulsurile, apoi domolindule când, după aşezarea în forme, sunt încredinţate reflecţiei. Iar reflecţia se pune pe treabă şi analizează faptele retrospectiv şi-n perspectivă. Uneori se mai apelează şi la forţele divine. Este recoman­dabil, fiind benefice. Numai că absolutizarea Credinţei poate produce anumite mutaţii în firea omului: unii umblă după trupul aproapelui său spre a revărsa în el duhul iubirii şi al blândeţii, alţii, în numele unui „duh“ autoritar şi auster, vânează trupuri şi manevrează omul. E greşit spus, mă chinuie trupul. Potrivit Sfântului Pavel, trupul este un templu al Duhului Sfânt. Ceea ce chinuie este carnea, deoarece numai ea diminuează natura umană prin pofte neînfrânate şi lipsă de limitare a puterii. În plan intelectual, România este ţara „înălţimilor” distanţate între ele, admirate pentru măreţia şi semeţia gândurilor spuse frumos, dar ca­re nu admite şi, chiar, refuză coagularea unor mentalităţi populare sau civice pe măsura acestor „înălţimi”. Trăim vremea când „omul superior” (ca să folosesc un termen venit din alt spaţiu şi timp de cultură) şi-a for­mat propriul habitat de gândire şi creaţie fără să rezoneze cu spaţiul real al „omului comun”. Din această cauză, acesta nu-l mai urmează pe cel superior (se consideră ori incompatibil, ori orgolios) şi-şi organizea­ză viaţa din propriile puteri.

Refuzând experienţa altora, el va merge, complăcâdu-se, din eşec în eşec. Şi aşa cum se ştie, „omul comun” formează mulţimile. Fiind supuse timpului, deci eroziunii, „înălţimile“ pot ascunde „goluri sub acoperiş“, adică „poduri“ de retragere, de izolare sau chiar de rătăcire. Văzute astfel, „înălţimile“ pot deveni, în fixitatea unor tipare şi-n dispreţ faţă de noul, viul din realitatea ce se face (dar pe care n-o înţeleg), piedici sau praguri. Şi pot inspira „ţinuturi mai joase“. „Casnicul“, din spiritualitatea neaoşă, în suficienţa şi mulţumirea de sine, dar grijuliu de a nu clinti „ordinea“ şi „obiceiul“, se arată nepăsător la expresia: Am venit din înaltul meu spre a face asemănare cu tine. O dovedeşte Eminescu, evident, când îi aduce fetei de neam nobil, în cale, jumătatea sa întrupată din luceafăr.

Răspunsul este categoric: Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot pricepe. Într-un fel ironic şi cu aceeaşi gra­vitate, Marin Preda îşi îndeamnă moromeţii la o niscaiva privire şi „dincolo de gard“. Blaga în „obsedantul deceniu“ s-a gândit la o „Trilo­gie pragmatică“, în continuarea „Trilogiei cunoaşterii“. N-a fost lăsat de alcătuirile timpului ce se rostogoleau în contra firii româneşti.

Mioriticul, văzut ca o dimensiune a vieţii româneşti, înseamnă să urci „dealuri“, să cobori „văi“ şi (deci s-aduni „polen” pentru mierea din „matricea” de neam şi pentru alte „matrici”) tot aşa mai departe şi mai departe, într-un decor de pajişti şi păduri, de verdele de acasă, de fructul ţarinei, de apa de izvor, iar în plan afectiv, să baţi în poarta mândruţei de altădată care, deşi măritată, îşi va îndupleca omul să te primească şi să te omenească. Dar iată că mioriticul în dimensiunea românească a convie­ţuirii de azi este văzut şi-ntr-o altă faţetă: să urci „dealuri“, să cobori „văi“ şi, probabil, tot aşa mai departe şi mai departe, într-un de­cor al deşertului, iar în plan afectiv, oricât ai bate în poarta cuiva, rişti să nu te recunoască nimeni. Mă-nfricoşează expresia „deşertul pen­tru totdeauna“, aparţinând lui Octavian Paler. În cadrul unei şezători „Haretiana – Ziua Absolventului“, organizată de Colegiul Naţional „Spiru Haret“, Bucureşti, unde am fost profesor ani mulţi şi spornici, am avut prilejul, la începutul celui de-al doilea

deceniu postdecembrist, să-l aud pe omul de simţire şi gândire românească, rostind pentru prima dată expresia: „deşertul pentru totdeauna”. Atunci această al­cătuire de cuvinte am perceput-o ca pe o lovitură de gong, dar, în timp, ea reverberează şi creează spaime.

Peisajul din subconştient alimentează memoria sau propune modele de urmat.

Mă-ntreb cum va fi tonul evocator, în timp, al copiilor şi tine­rilor de azi ce sunt contemporani cu realitatea ce-i înconjoară şi ca­re, fiind fără precedent în istoria românilor, se proiectează în felul unor imagini dintr-un film de groază. A vedea istoria o succesiune de descompuneri a „substanţei“ vieţii şi o succesiune de refaceri a „sub­stanţei“ vieţii şi intrării ei pe alte trasee sau în alte forme fără nicio legătură cu precedentele (ce au trivializat spiritul naţional) consfinţeşte temeiul lucrului bine făcut. Nu întotdeauna în istoria omenirii toate lucrurile erau în acord cu formele de gândire practică, an­gajată în clădirea noului.

Unele erau deformate. E vorba de „turnuri“ şi „turnuleţe“ ce înaintau iluzoriu către cer. A fost necesar ca ele să se prăbuşească pentru a se ajunge la simplitatea lucrurilor şi la folosin­ ţa lor de către fiecare într-un decor de reguli unde toţi au dreptul la ocârmuire şi foloase.

Clasa politică postdecembristă, în primele două decenii de guvernare, în goana disperată după avuţii, a iz­băvit precedentul comunist de o acuzare totală şi, prin urmare, derivând din acest sistem, a înnămolit România întrun mâl plin de cazne.

nr. 50 n august 2015

Iancovici recitând în spaniolă o poezie de Jozsef Attila, Lugoj, 6 iunie 1975, la cea de-a şaptezecea aniversare a poetului maghiar.

Decidem cu soţii B‹orbil› să facem o rapidă incursiune la Băile Herculane şi la Ada-Kaleh.

Cu câteva zile înainte de plecare, încerc să mă documentez asupra zonei din Pitorescul Banatului de dr. A‹urel› E‹mil› P‹eteanu›, dar cartea e ridicolă, penibilă, scandalos de stupidă, de altfel ca tot ce a scris autorul ei buf, infatuat şi senil, un voluptuos al necrologului, un maniac al insignifiantului, un histeric al bombasticului, un obsedat vicios al superlativelor. Rar un scris atât de gol şi neputincios, mai lipsit de miez şi de vlagă, mai tributar clişeelor, mai sărac în imagini şi în idei personale. Şi când te gândeşti că acest tip s-a împăunat cu tot felul de titluri sforăitoare, a călătorit în străinătate şi ar fi avut atâtea posibilităţi obiective să acumuleze şi să producă adevărată cultură! Ah, de s-a găsi cineva să facă rechizitoriul acestei „personalităţi” găunoase, acestui parazit al catedrei care, cu aroganţă, decenii de-a rândul, a etalat o multilaterală nulitate, o inconştientă obrăznicie şi care, în loc să promoveze valori, aşa cum ar fi fost dator, dată fiindu-i funcţia şi poziţia socială, a ţinut, în complicitate cu alte nulităţi, cultura unei provincii pe loc.

Mă-ntreb ce va fi fost în sufletul fiicei sale [Anişoara Odeanu, n. S. D.], într-adevăr talentate, la vederea năzbâtiilor astriste [de la ASTRA, n. S. D.] şi la lectura inepţiilor zămislite de mintea înceţoşată a „ilustrului” său părinte.

21. VI. 1959. La Băile Herculane ne îmbăiem la confluenţa Cernei cu Belareca: ciudată senzaţie, simultană, de cald şi rece, explicabilă totuşi, întrucât una din ape ajunge aici după un lung pasaj printre munţi, iar cealaltă se răsfaţă în soare, la şes.

Turcul Cadril Ifat ne trece cu barca de la cheiul dunărean al Orşovei la AdaKaleh. Debarcaderul insulei e umbrit de frunzişul unui pâlc de Populus pyramidalis [corect, la plural: Populi pyramidales, n. S. D.].

Stradela îngustă, pavată cu bolovani, ruinele cetăţii, cimitirul turcesc cu chiparoşi picturali, oleandrii, migdalii, smochinii, vânzătorii de bragă, rahat şi şerbet de smochine, copiii gălbejiţi, bazarul, cafeneaua, trandafirii căţărători şi geamia cu faimosul covor uriaş, adunat sul şi azvârlit, sub praf şi moloz, într-un colţ, sunt

să-l sesizeze în siropoasa şi anemica lui povestire Nopţi în Ada-Kaleh. Tocmai de aceea mi-ar plăcea să petrec câteva săptămâni în luminoasa insulă condamnată irevocabil pieirii. Aici aş avea tot timpul să mă familiarizez cu culoarea locală, să visez şi să scriu.

Departe de lume, într-un mediu cvasiexotic care l-ar fi incitat şi pe Pierre Loti, ar fi un exil paradisiac cel puţin, aşa presupun.

Deliciile plutirii cu vaporul pe Dunăre, la Cazane, şi ale ceasului de amurg revărsat pe apele majestuosului fluviu, nu le-am gustat însă din plin.

O excursie fără momente de totală însingurare pierde din intensitatea simţirii. Sociabilitatea e şi ea o experienţă pentru un solitar, însă, din mijlocul ei, înălţimile şi adâncurile nu se văd şi mai cu seamă nu se simt. Stranie fiinţă mai sunt şi eu: admiraţia

Dintre bărbaţi, cel cu căciulă este Iancovici, cel descoperit este Virgil Bulat, redactorul celor două cărţi ale lui Iancovici apărute la Editura Dacia din Cluj. câteva elemente doar din care altora mă stânjeneşte, o dimis-ar putea configura un tablou nuează pe a mea. şi reconstitui o atmosferă cu Au existat, ce e drept, mopronunţat iz oriental. Lucrul mente de extaz traductibile acesta ar trebui făcut cu atât prin nevoia de prosternare - dar mai mult şi mai grabnic, cu cât, cum să te reculegi în tovărăşia odată cu construirea barajului volubilă şi poznaşă a Riei? şi hidrocentralei de la Porţile Şi, cu toate acestea, a fost de Fier, deşi plină de pitoresc, mângâietor de frumos. insula va dispărea, acoperită Hotărât, sedentarii sunt de apele Dunării. nişte specimene demne de Minaretul şi câteva ziduri ale compătimit! cetăţii - zice-se - vor fi transSă nu uit: „bună ziua” pe ferate şi reconstituite pe ostrovul turceşte se spune: „Vacît Şimian din faţa Turnului- serif learîn hair orfun.” (Până Severin, dar bietele vestigii saluţi se răceşte cafeluţa din nu vor reuşi să sugereze decât filigea...) aproximativ farmecul Ada(Text stabilit de Kaleh-ului de-a pururi dispărut.

Simion Dănilă pe baza Acest farmec aparte, Rodactilogramei existente în mulus Dianu n-a reuşit Arhiva Constantin Zarafan.)

Theodor Damian, Singurul Dincolo

Comicul se naşte din repetarea elementelor de dramă fără finalizare sau din şederea necondiţionată într-un singur picior. Întorcându-mă la teatru şi oprindu-mă în sala de repetiţii, am asis­tat la un schimb de replici între regizor şi design-light. „Atenţie, îi spune regizorul, transformând climatul din scenă, oblig masca la alte expresii“. „De acord, îi răspunde desigh-light-ul.

Potrivirea luminii pe mască o voi face aşa cum văd eu pentru noul climat al scenei“ Altfel spus, schimbarea anotimpurilor înseamnă intrarea într-o nouă încăpere.

A venit iarna, spunem că am intrat într-o cameră friguroasă; a venit vara, spunem că am intrat într-o cameră călduroasă, osteniţi, după caz, de acel formal al efortului. Când elemente ale dramei se produc la nesfârşit, în absenţa finalizării, apare comicul. Faza sublimă a rizibilului este atinsă atunci când toţi râd de toţi, iar fiecare are dreptate. Îi urăm, cu ocazia zilei de naştere, colaboratorului nostru, Nicolae Havriliu, „La mulţi ani!”, multă sănătate, împliniri şi în continuare multe pagini literare şi de specialitate ca până acum.

Având dimensiunile unui paşaport, cel mai recent volum de poezii, Singurul dincolo (Ed. Rawexcoms, Bucureşti 2015, 44 p.) scris de Pr. Prof. Dr. Theodor Damian, de la New York, se vrea a fi chiar un astfel de ,,document poetic’’, pe care autorul îl poate oferi oricui, atât în ţară cât şi în străinătate, poezia fiind considerată o cheie universală care, la fel ca şi muzica, poate deschide orice fel de uşă a sufletului.

După părerea mea, Singurul dincolo este chintesenţa poeziei lui Thedor Damian, crezul lui poetic exprimat într-o formulă restrânsă şi deosebit de concentrată. Chiar dacă nu am şti cine este autorul cărţii, din lectura ei ne-am da seama despre cine vorbim, stilul lui Theodor Damian fiind inconfundabil în literatura română. Concis, mângâios, trimiţând sufletul şi mintea din pustie până la Dumnezeu şi înapoi spre arderea în poezie (,,pustia te frige la inimă/ şi-ţi răscoleşte rărunchii/ şi-ţi risipeşte tăria/ din pustie iese cu adevărat poezia/ ca să scrii trebuie să te frigi/ ca atunci când nu te aude nimeni/ dar tot strigi’’ – (,,Singura scăpare-i poezia’’, pp. 10-11), poetul este însetat în permanenţă de ea, de o dorinţă ce nu se ostoieşte niciodată, pentru că paradoxal, aşa cum şi scrie, cu cât se afundă mai mult în acest univers, cu atât aleargă mai mult după ea ca să o atingă.

Să înţelegem că Theodor Damian aleargă ,,singur’’ ca noi toţi pentru a-l atinge pe acel ,,dincolo’’ de la zenit? Plină de paradoxuri, poezia lui abundă de elemente filosofice brodate pe ghergheful cu motive religioase,

iar mărturisirea lui de credinţă este aceea de situare a lui ca om, ca ins singuratic undeva vis-à-vis de Cuvântul iniţial, pentru că ,,dincolo’’ poate fi şi aici, dar şi de cealaltă parte a cerului (,,Iar se învârte cerul/ ca atunci când i-e sete/ de trăsnet/ ca atunci când nu trebuie/ să pleci/ dar în plecare rămâi/ cum i-e sete cuvântului meu/ de tăcerea dintâi’’ – (,,În plecare rămâi’’, p.

5). Pentru a câta oară Theodor Damian se prezintă singur în faţa cuvântului tăcerii dintâi dorindu-şi cu ardoare şi smerenie în acelaşi timp să fie absorbit în tăcere în universul poetic al lui ,,dincolo’’ exprimat prin cuvântul cu mii de faţete şi înţelesuri?

Muguraş Maria PETRESCU

nr. 50 n august 2015

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Magda Ursache, Noi vrem Cuvânt! sau alte feluri de cenzură, Eikon, 2015

În prezentarea lui Constantin Trandafir (nu că ar mai avea nevoie..., dar C.T. scrie proaspăt şi parcă mai - aplicat decât alţii despre acidul nitric din scrisul Magdei U.!), cartea de 330 de pagini a eseistei ieşene este o nouă culegere de articole de

atitudine de prin presa literară. Volumul conţine şapte capitole: Cursa cu obstacole, Anamnesisul necesar, Mărul memoriei, fruct oprit, Dreptul la concordie, dreptul la unire, Cărţi care nu tac şi nu uită, Un Nobel de la cititori, În contra subiectelor tabu. La finele cărţii, regăsim interviul din „Acolada”, realizat în septembrie 2014 de harnica Lucia Negoiţă: „Cu D de la Moarte.”

Când ai de-a face cu un bun (ar)ticlier e greu să te opreşti la câteva tituri din conţinutul unei cărţi – mai cu seamă că te poate fura... peisajul: ştii că l-ai mai citit pe undeva, mai înainte. M.U. se ocupă de oameni, teme, probleme la ordinea zilei, circulatele „bulevarde de cenzură”, cazul Breban, Campaniile Aurei Christi. Iar când Se ceartă balta cu marea, nu-ţi mai rămâne de făcut decât să porneşti la vânătoare de Mofturi, moftangii, mofteme... În final, zicem şi noi cu C. Trandafir: „Şi-au găsit nănaşa proletcultiştii, oportuniştii, colaboraţioniştii... Dar mai presus decât temele şi personajele sale este scriitura viguroasă, bine articulată.”

Adrian Suciu, Profetul popular, Tracus Arte, 2015

Redactată de poetul Teodor Dună şi ilustrată de cunoscutul Mircia Dumitrescu, cartea lui Adrian Suciu începe cu un moto interesant: Mă tem că am început să spun adevărul. Volumul cuprinde următoarele cicluri: Suciu, Profetul popular, Vulturii tandri, Să bei singur, Fiul văduvei. Cele 84 de pagini ale cărţii includ poeme autobiografiste şi fanteziste, A.S. fiind un nouăzecist tipic şi totuşi original – ocupând un loc aparte în „sertarele” generaţiei. Avem de-a face cu un AS al titlurilor: Şurubelniţa din vis, Am înfiat un câine, Prin tâmpla furnicii, De ce nu poartă îngerii ceasuri, Fărădeliniştea...

Iată şi câteva mostre de fantezie poetică dezlănţuită, luate din poemul de titlu: „Într-o zi s-a sculat de la masă profetul popular.// A spus cum îl cheamă, ceva cu litera G..../ Lumea şi-l aminteşte cum predica adevărul/ unei doamne înlăcrimate căreia i se furase portofelul/ „La vremea ei, va muri şi ideea nemuririi...// La urmă de tot, asta fiind acum,/ din Profetul popular n-a mai rămas decât/ o scoarţă stacojie pe care o ţin cucoanele la mare preţ...”

Remus Iulian Olariu, Phrontisterion, MJM, Craiova, 2015

Avem în faţă o nouă carte a amicului (din) R.I.O., o ediţie bilingvă româno-catalană, în traducerea lui Pere Besso, poet el însuşi, amic al autorului. Cele 130 de pagini ale cărţii trebuie aşadar împărţite în două: vom număra astfel cam 60 de poeme, de regulă scurte şi în vers alb. Poemele scurte au un aer misterios, aducând aminte de haiku-ul japonez: „Poetul visând/ poemul nemuritor;/ înverziseră/ între timp, splendid, toate/ deşerturile lumii”

(Compensaţie). Citindu-l şi recitindu-l pe Romică Olariu, îţi aduci aminte că pe pământ mai există încă oaze de adevărată poezie: „Fântânile interioare/ avea-or cumpănă,/ oare?” (Retorică).

Sau: „Îţi voi fi vreodată mire/ o, Domnişoară/ nemurire?” - o altă Retorică. Nu ştim ce grad de iniţiere (vezi şi simbolul de pe coperta a patra) au suferit poemele lui R.O. sau autorul lor, dar se vede de la o poştă că iniţierea în poezie s-a produs de mult şi într-un procent benefic.

Vlad Ardelean, Ultima scrisoare... (ediţia a doua)

Despre Vlad Ardelean ştim doar atât: că este unul dintre poeţii-îngeri (familia de spirite a

fraţilor Gasparic), cei transformaţi prea repede din crisalidă în flutur. Prin fotografiile de pe copertele a doua şi a patra ne familiarizăm cu figura poetului, fără a putea afla mai multe despre el (bunăoară, nu ştim nici editura care a scos cartea, anul etc., fiindcă editorul n-a catadicsit să pună măcar o foaie albă la începutul şi la sfârşitul cărţii... iar la cuprins desoperim următoarele secţiuni: 2002- CIEN – to my blendable, 2003, Metamorphobia. Cartea se sfârşeşte cu câteva Fragmente de jurnal. Întâlnim un poet revoltat, care iubeşte anarhia şi trăieşte „din fuga calului” – ca şi când ar fi ştiut că va avea o viaţă scurtă: „Pierdut de tot în cruda viaţă/ Las totul să înoate-n gheaţă/ .../ Şi-mi las o lacrimă să curgă/ Pe foaia albă de pe faţă!// Pierdută mi-a fost anarhia,/ când s-a sfârşit cu elegia/ Şi râsul meu isteric dobândise letargia.”

Ionel Panait, Prin zodii, Poeme, Waldpress, 2015

Cu o copertă interesantă de Elicondiu Iovan, placheta de 75 de pagini a poetului lugojean cuprinde două cicluri: Tatuajul clipei şi Vitralii, plus o secţiune de referinţe Despre autor, în care întâlnim nume cunoscute ale literaturii noastre: Simion Dănilă, Dorin Murariu, Constantin Buiciuc. Comparându-l cu poetul şvab Peter Jung ca îndrăgostit „fără leac” de pusta bănăţeană, S. Dănilă (prezentatorul de pe coperta a patra) spune despre autorul în discuţie: „De mirare cum la un militar de carieră s-a păstrat nealterată sensibilitatea faţă de natură”; şi enumeră elementele/motivele acestei poezii: „de la corpuri cereşti la formele de relief de pe pământ, de la picăturade rouă la şuvoaiele apelor, de la păsările cerului la roadele pământului...”

Iată-l pe poet, cât de liric umblă el pe coclauri: „Număram zburătoarele/ seminţe de păpădie/ .../ Amândoi treceam/ dintr-un sat în altul/ ca să ajungem/ cu alergarea dragostei/ prin râul ce ronţăie/ câmpia la mijloc” (Coclauri). Iată şi o viziune cosmică: „Am să poposesc/ cu parfum de zambile/ în umbra ta/ până când cerul/ îşi va deschide/ porţile/ dincolo de stele” (Cosmică).

Lazăr Magu, Reflux şi Zeţarul, Mirador, Arad, 2015

Consecvent cu sine însuşi şi cu poezia sa, poetul arădean ne pune pe masă două noi volume, unul de 65 (Zeţarul), iar celălalt de 90 de pagini. Întâlnim şi o prezentare a lui Adrian Dinu Rachieru, pe coperta a patra a Refluxului: „Sonetist încercat, Lazăr Magu vine dintr-o lume prăbuşită în sine... Lumea aceasta este vegheată „de o lună mâloasă şi de un cer de pământ”. Poezia sa, cu ecouri stins-bacoviene este trasă în formulări oximoronice, dezvăluind un fantast.”

Volumul Reflux este constituit din poeme scurte, de notaţie, peste care pluteşte un aer

uşor de haiku: „veveriţa/ traversează grăbită pădurea/ purtând pe spate flacăra olimpică.”

(J.O.). „Deasupra noastră, Doamne, e un ţinut albastru/ şi îngerii scot apă pentru spălat din nori.../ Găleata se răstoarnă şi cade uneori/ şi ploi diluviene acopăr vechiul astru.” (Inundaţii). Prezentarea lui ADR de pe coperta din spate a volumului Reflux s-ar fi potrivit mai bine Zeţarului: „Asemeni Lui, când petrecea la nuntă/ şi a lăsat la urmă vinul bun/ mă-ntorc târziu, iubita mea, săţi spun/ că vin îmi eşti, învăţător şi nuntă// Ard flori în pomi, ca trase dintr-un turn/ iar satu-n vis înregistrează vestea/ Eu, treaz în noapte lecturez povestea/ în care tu eşti vinul cel mai bun.” (Vinul de casă).

Dumitru Cristănuş, Întemeierea somnului/consideraţii lirice/Ed. Agnos, Sibiu, 2015

„Despre singurătatea visătorului” poet ex-reşiţean combate într-o prefaţă (cu acest titlu) Gh. Jurma, decanul criticii cărăşene. Înainte de a ne apropia cu forţe proprii de poemele conţinute, spicuim din prezentarea - fragmentul de prefaţă (ex)pus pe coperta a patra: "Dumitru Cristănuş este cetăţean al „Oraşului cu poeţi”... dar are buletin de Sibiu şi călătoreşte prin publicaţiile vremii... Pentru Dumitru Cristănuş „poezia are gust de lumină”...” Descoperim un poet modern, deplin format, care „comite” uneori sintagme poetice de-a dreptul memorabile: „Fiinţa pământului/ mă invită pentru o noapte/ în cuvânt/ o refuz/ şi adorm legănat/ cu poezia/ pe o pernă de gratii...”; „ating pajiştea de aur a cuvintelor/ în făptura mea plouă/ ca un nisip fierbinte/ şi nu vă miraţi/ scormonesc câteodată eternitatea/ după ciudate ceasornice...”

Constantin Stancu, Fructul din fruct, Ed. Princeps Multimedia, Iaşi, 2015

Având un subtitlu subtil şi arborescent care face aluzie la Noul Ierusalim, adeverind filonul religios al poeziei sale (Adio, ne vedem pe străzile de aur) (antologie 1988 – 2015), cartea haţeganului C. Stancu este redactată de Daniel Corbu, coperta fiind realizată cu pricepere de Florin Buciuleac.

Este un volumaş cochet, de cca 200 de pagini, inclus în Colecţia „Galaxii lirice” – un produs editorial de calitate, din cele cu care excelentul poet D. Corbu ne-a obişnuit în calitatea lui de producător de cărţi. La sfârşitul cărţii, despre poetul C.S. îşi spun părerea avizată câteva nume cunoscute ale literaturii noastre: Eugen Dorcescu, Olimpia Berca, Dumitru Hurubă, Ioan Evu, Ladislau Daradici. Titlul antologiei reţine denumirea volumului de debut din 1988, iar pentru cicluri sunt folosite titluri de volume semnificative şi iubite de autor: Păsările plâng cu aripi, Pomul cu scribi, Greutatea gândului nerostit, Etemenanki (Ultima săptămână), Fructul din fruct, Alte poeme. Tratând despre lirica religioasă a lui C. Stancu, Eugen Dorcescu apreciază: „Volumele sale de poezii respiră intens iubirea faţă de Dumnezeu, îmbrăcată în forma rugăciunii... (...) Puterea mântuitoare a învierii este un leitmotiv în poetica lui Constantin Stancu...”. Poetul aduce în vers Argumentele antimateriei: „Toate se învârtesc în jurul timpului crud, netrăit/ hotărăşte: aşează-ţi tâmpla pe un punct cardinal.../ în cer, păsările plâng cu aripi...” (În ceruri).

Costel Simedrea, Romanţe hemografice, Eubeeea, 2015

Noua carte, de 100 de pagini, a reşiţeanului C.S. este prezentată pe coperta a patra de lingvistul şi criticul Simion Dănilă, în următorii termeni: „Costel Simedrea reconfirmă şi de data aceasta că este un poet al nostalgiilor, pe care le transcrie cu propriul său sânge. Din multele vehicule literare… a optat pentru cel mai potrivit mijloc de exprimare în asemenea situaţii: ritmurile variate şi rimele surprinzătoare. (…) Nişte demodaţi, ar spune postmoderniştii, nu însă şi autorul Romanţelor hemografice care… ne seduce prin armoniile sale şi ne face să

rezonăm infinit mai sensibil la nişte trăiri ce altfel ar părea banalităţi.” Traducătorul lui Nietzsche îl evocă în cestiune pe marele filozof, prezentându-l ca inventator al „hemografiei”. Iar pe C. Simedrea ca pe un cirac al lui – nu doar învăţăcel al lui Gh. Azap. Dar iată-l: "Purtam blugi de la sârbi şi bască Che Guevara/ Prin viaţă tenişi mă purtau, de Drăgăşani,/ Femeie, tânăr fiind, eu mă iubeam cu vara,/ Când doar prezenţa ta mă lua dintre „golani”.// Acum, peste poveste stăpâneşte seara…/ E scuturată frunza-n Parcul cu Castani/ Şi nimeni nu mai ştie basca Che Guevara,/ Nici tenişi nu se mai produc în Drăgăşani…” (Romanţă hemografică din parcul cu castani).

Ioan Iovan, Periplu expoziţional, Editura Waldpress

Prof. univ. dr. Ioan Iovan, un redutabil critic plastic, trăitor pe meleaguri bănăţene, în Timişoara, îşi găseşte timp să mai şi scrie, având până la ora actuală tipărite peste 15 volume, din care o să amintesc doar câteva: Stil şi expresivitate, Dicţionar al artiştilor plastici din Banat, Tradiţie şi postmodernitate, Arta ca existenţă (o adevărată monografie a Galeriei Pro Arte, din Lugoj), Semantica artelor vizuale (trei volume), cea mai recentă fiind cartea de faţă, a cărei apariţie o semnalăm aici. “Osatura” prezentului volum este formată dintr-o riguroasă selecţie a textelor publicate în diferite cataloage expoziţionale şi a cuvântărilor rostite la diverse vernisaje, unde artiştii plastici expozanţi şiau demonstrat înaltul profesionalism pe simezele unor galerii de artă foarte cunoscute, cum ar fi Timişoara, Baia Mare, Arad, Reşiţa, precum şi texte noi scrise pe o perioadă de aproximativ un deceniu, după cum ni se confesează autorul în prefaţa volumului. Ioan Iovan consideră cartea sa ca fiind “o mărturie (şi ca orice mărturie întotdeauna este incompletă) depusă despre o perioadă anume din viaţa artistică bănăţeană, despre valorile existente, despre specificul creator al locului la timpul respectiv, despre o actualitate şi despre felul în care ea s-a integrat şi s-a situat în ansamblul artei româneşti şi europene”. În op sunt amintiţi şi o serie de artişti plastici lugojeni: Vladimir Streletz, Constantin Răducan, Constantin Grangure, Eugenia Olar, Daniela Orăviţeanu, Elicondiu Iovan, Marius Bacriu-Popescu, Dorina Zah, Cecilia Olar (îmi cer scuze dacă am omis vreunul).

Volumul este scris într-un limbaj accesibil şi eu îl consider ca un itinerar obligatoriu de parcurs de către cei iubitori de culori şi forme, un adevărat periplu în mirifica lume a artei plastice. (Mircea ANGHEL)

16 actualitatea literară

Henryk Józef Kozak

n Cel mai aşteptat roman al momentului, “Go Set a Watchman”, de Harper Lee

Editura Polirom va publica ediţia în limba română a celui mai aşteptat şi mai discutat roman al momentului, un adevărat fenomen editorial romanul descoperit de curînd al scriitoarei americane Harper Lee, autoarea bestsellerului Să ucizi o pasăre cîntătoare. Go Set a Watchman (Du-te şi pune un străjer), romanul despre care scriu în acest moment cele mai prestigioase publicaţii din lume, Los Angeles Times, Publishers Weekly, Wall Street Journal, Washington Post, Time, San Francisco Chronicle, Chicago Tribune, Vanity Fair, The Guardian, The Independent, USA Today, New York Post, People etc., va apărea în toamna acestui an în „Biblioteca Polirom”, colecţie în care a fost publicat şi Să ucizi o pasăre cîntătoare. Cartea-eveniment a acestei veri, Go Set a Watchman este continuarea poveştii din Să ucizi o pasăre cîntătoare, însă a fost scrisă, de fapt, înaintea cărţii care a consacrat-o pe scriitoarea americană şi a fost descoperită recent, în toamna lui 2014, de către avocata autoarei, Tonja Carter.

Ediţia în română a romanului Du-te şi pune un străjer (traducere: Ariadna Ponta) va fi lansată la Tîrgul Gaudeamus, ediţia 22, 18-22 noiembrie 2015.

Ediţia în limba engleză a romanului a fost publicată în UK şi Commonwealth (cu excepţia Canadei) de către Penguin Random House, iar în SUA, de către Harper Collins, la data de 14 iulie 2015. Romanul mai este în curs de apariţie în: Bosnia, Brazilia, Bulgaria, China, Croaţia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Georgia, Germania, Grecia, Ungaria, Indonezia, Israel, Italia, Coreea, Montenegru, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Rusia, Serbia, Spania (catalană şi spaniolă - inclusiv în America de Nord, Centrală şi de Sud), Suedia, Taiwan, Turcia, Ucraina. Ediţia în limba engleză a cărţii Să ucizi o pasăre cîntătoare s-a vîndut în peste 30 de milioane de exemplare în întreaga lume şi a fost tradusă în peste 40 de limbi.

n Lucian Dan Teodorovici, nominalizat la Premiul Literar al Europei Centrale Angelus 2015

Din 66 de romane înscrise în competiţia pentru Premiu Literar al Europei Centrale „Angelus”, Polonia, ediţia 2015, juriul a selectat 14 titluri, printre care şi romanul Matei Brunul, semnat de Lucian Dan Teodorovici, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori ai noii generaţii. Ceilalţi autori selectaţi în semifinala ediţiei din acest an a prestigiosului Premiu „Angelus”: Ádam Bodor (Ungaria), Jacek Dehnel (Polonia), Paweł Huelle (Polonia), Drago Jančar (Slovenia), Jaroslav Rudiš (Republica Cehă), Wasyl Słapczuk (Ucraina), Andrzej Stasiuk (Polonia), Ziemowit Szczerek (Polonia), Natalka Śniadanko (Ucraina), Olga Tokarczuk (Polonia), Kateřina Tučková (Republica Cehă), Magdalena Tulli (Polonia) şi Serhij Żadan (Ucraina). La începutul lunii septembrie, juriul va anunţa lista scurtă cu cei 7 finalişti nominalizaţi pentru marele premiu, urmînd ca Gala

Henryk Józef Kozak s-a născut la 15 iulie 1945, în Krasna, regiunea Podlasie, din Estul Poloniei. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut la Sitnik, lângă Biała Podlaska.

A terminat Liceul pedagogic din Leśno Podlaska şi Facultatea de Istorie a Universităţii ”Maria Sklodowska - Curie” din Lublin. A debutat în presa literară în anul 1967 şi a publicat volumele: Peisajul cu vorbe blânde, Lublin 1973, Călătorie spre izvoare, Varşovia 1979, Clipa, 1979, În umbra tăcerii, 1982, Anii tot mai liniştiţi, 1985, Călătorie spre Miami. Versuri de la sfârşitul veacului, Lublin 1995; Locul naşterii. Soarta, Lublin 1997; Locuri magice. Lirică din Podlasie, 2000; … în zori când…. nimic de la noi… 2007; Clipa dinaintea plecării, 2013. A câştigat concursuri locale şi naţionale de poezie, din care menţionăm premiul literar I. Czechowicz, pentru volumul „Călătorie spre Miami”, premiul Łobodziński, precum şi premiul revistei Podlaski Kwartalnik Kulturalny, pentru nuvela „Piatra”, apărută şi la noi în revista „Convorbiri literare”. A publicat şi două romane poliţiste:”Cum se cumpără moartea”- Lublin 1985 şi ”Când se sfârşeşte iubirea”Lublin 1988. Poeziile sale au fost traduse în limbile ucraineană, maghiară şi română.

Bilanţ Domnului Aleksander Nawrocki un om aşa ca mine are în viaţa SA trei patru frigidere tot atâtea maşini de spălat automate câteva automobile uzate şi unul în rate nou-nouţ are o soţie doi copilaşi probabil câştigă bani multişori iar atunci se însoară a doua oară îşi schimbă prietenii se mută din locuinţa de la bloc într-o casă cu grădină şi are din nou copii mici supravieţuieşte câtorva televizoare şi-ajunge să trăiască în perioade cu politicieni tot mai proşti cam pe aproape de şaizeci de ani începe să-şi aducă aminte de călătorii şi de faptele sale pe cele eroice le povesteşte familiei pe cele ruşinoase le trece sub tăcere chiar şi de sine le ascunde vizitează locurile îşi aduce aminte că aici a fost cu Baska iar dincolo s-a drăgostit cu Marysia şi ar fi vrut chiar să moară o dată sau de două ori pentru una sau pentru alta dintre iubiri finalmente moare nepregătit şi-l îngroapă ei sau îi aruncă cenuşa în vânt şi rămâne după el îmbrăcăminte inutilă câteva ustensile poate amintirea sau chiar nu rămâne nimic dacă nu ţinem cont de cererea de a fi primit în Pleiadă şi o maculatură acolo oarecare

Bilanţ II de decernare să aibă loc pe 17 octombrie, la Wrocław.

Cîştigătorul va fi recompensat cu un premiu în valoare de 150.000 PLN (35.000 de euro) şi o statuetă realizată de artista Ewa Rossano. Premiul „Angelus” este cea mai importantă distincţie în domeniul creaţiei de proză pentru volum tradus în limba polonă. De la prima ediţie a Premiului „Angelus”, în 2006, România a mai obţinut o singură nominalizare pe lista scurtă, în 2010: Norman Manea pentru romanul Întoarcerea huliganului. În februarie a.c., Lucian Dan Teodorovici a participat la un turneu de lansări şi evenimente organizate cu prilejul recentei apariţii în limba polonă a romanului Matei Brunul, publicat la editurile Amaltea/ ATUT, în traducerea Radosławei Janowska-Lascăr.

nu mă ruşinez defel în faţa ta nu am mustrări de conştiinţă şi trec cu capul ridicat pe străzi iar când mă voi afla dinaintea Domnului nici măcar nu voi roşi ce să-i faci dacă am fost un om simplu şi n-am realizat nimic deosebit mergeam la lucru cu servieta în care aveam prânzul

nimic nu-mi ştergea somnul de pe pleoape şi în genere aveam aceeaşi părere pe care o spuneau toţi acum şed pe balcon număr stelele văd una care cade prin urmare pot să spun o dorinţă aş dori Doamne să mă trimiţi înapoi pe Pământ poate că ar fi o prostie dar merită să o repet

Jurnal de şantier de un an mă trezesc lucrătorii care înalţă dincolo de gardul de tablă un bloc cu zece etaje fără chirie pentru cei îndatoraţi la bănci şi pentru funcţionari

de după glioblastoma multiforma s-au întipărit două frunzuliţe de plop tremurător de mesteacăn auriu ace de ienupăr plin de răşini şi pin urme proaspete de la păcătoasa şi recenta păgâna dragoste cred că tot aşa la-nceputul Lumii mergea pe cărarea din crângul de palmieri nesigură plină de durere şi rătăcită străbuna noastră Eva supărată pe Dumnezeu părăsită de oameni singură în suferinţa sa

le ştiu numele înjurăturile preferate ştiu de unde provin ştiu că fură pentru un oarecare Sebastian C. nemaipomenit de lăudăros sâmbăta în amurg se aranjează politicoşi în faţa barăcii ca să-şi ia plata înainte de a se risipi pe la case beau bere sub balconul meu iarăşi prostanul ăsta mi-a smuls două sute de zloţi zice unul cred că am să i-o trosnesc cândva zice altul n-ai să-i faci nimic zice al treilea ne-azvârle pe noi şi aduce alţii după care vinde munca noastră pe câte şase mii de zloţi la metrul pătrat infractor zice primul şarlatan zice al doilea nu există dreptate zice al treilea haideţi la autobuz acum că luni trebuie să ne întoarcem aici

Maria se scurge legănată de vânt şi alcool seara de August pe tufişurile din Zarośla cad stelele Luna priveşte de după pinul cel mai înalt se uită pe furiş la femeia care merge pe drumul larg nisipos în pantaloni scurţi pictaţi cu desene la Maria desculţa în peruca strâmbată pe partea stângă acoperind cicatricea şi adâncitura

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

nr. 50 n august 2015

meridiane

Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Înainte de furtună pe 22 august cu un minut înaintea furtunii cu trosnete la radio se aude concertul e-minor de Chopin şi se revarsă cu blândeţe şi cu miros de cafea împreună cu un semi-amurg în camera de hotel dintr-o dată în oglinda din vestibul văd un moşneag chel cu faţa plină de cicatrice se uită la mine cu ochi spălăciţi îmi aminteşte cel puţin de un flăcău obraznic trimis la colţ îl întreb de unde a apărut ce face în camera mea de cine sau de ce lucru fuge căci dacă fuge de furtuna din sine ori de amintiri atunci îi dau voie să aştepte zorile împreună cu mine Prezentare şi traducere de Alexandru G. ŞERBAN

Adresa redacţiei: web: www.actualitatea.eu Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Tiparul: West Tipo International Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediile USR Bucureşti