Actualitatea literară 51

actualitatea literară

nr. 51, anul VI

septembrie 2015

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE

n Magda URSACHE

Despre valoarea cuvântului scris

e d

s in

Traducere de Alexandru G. Şerban

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Remus V. GIORGIONI, Maria BOLOGA, Radu CIOBANU

p a

Jan Rychner

n Remus V. GIORGIONI:

Patriarhul din Mana

n proză: Nicolae HAVRILIU, Florin LOGREŞTEANU

GOMA, omul de esenţă tare

e p o

u c s

n poezie: Moni STĂNILĂ, Costel STANCU, Adrian POPESCU, Traian VASILCĂU

Partha Raha & Ramesh Purakayastha

n meridiane n

Traducere de Ela IAKAB

David Bazo Galán

Traducere de Elisabeta BOŢAN

2 actualitatea literară

Edi tor iDespre a l valoarea

opiniile noastre

cuvântului scris

Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de artiştii plastici Vlad Neagoe şi Răzvan Neagoe

Patriarhul din Mana O carte necesară

Nicolae SILADE

Verba volant, scripta manent este un proverb latin. Tradus ad-literam, el înseamnă „vorbele zboară, scrisul rămâne”. Această frază, zice wikipedia, pare să provină dintr-un discurs rostit de Caius Titus în Senatul roman, prin care a sugerat că vorbele rostite ar putea fi uşor de uitat, dar documentele scrise sunt păstrate şi pot fi întotdeauna concludente în treburile publice. Ce vremuri! Chiar dacă în literatură această zicere pare a nu mai conta, întrucât aici totul se bazează pe scriitură, se pune întrebarea cât rămâne din scrisul celor ce scriu? Se întreabă oare vreun scriitor cât rămâne din scrierile sale? Cu siguranţă nu. Şi vă spun şi de ce. Pentru că nimeni nu mai pune preţ pe ceea ce scrie. Textul scris nu mai are astăzi valoare. Pentru că nu mai există valori în care să credem sau nu mai credem în valorile dintotdeauna, cum ar fi..., dar mă feresc să le enumăr tocmai pentru a nu fi acuzat că eu încă mai cred în ceva ce nimeni nu mai crede. Iată de ce nu mai are astăzi impact litera scrisă. Pentru că toţi se consideră scriitori. Am sunat într-o zi pe cineva, nu spui cine, persoană importantă, şi l-am întrebat ce face. Scriu, mi-a răspuns!

Ce scrii?, l-am întrebat. Scriu, mi-a zis, scriu pe facebook. Mi-am zis, toată lumea scrie, dar nu cumva să se creadă el scriitor. Şi, după câteva zile, am constatat că tipul chiar scria, iar un Mecena de familie i-a publicat o carte cu însemnările sale de pe facebook. Acum a scos cartea la vânzare, tot pe facebook-ul bun la toate, iar cine o vrea, o va avea pe bani. Să nu dea Domnul să ajungă un bestseller, că mă las de scris! Alţii au bloguri, cum am şi eu, unde postează tot ce le trece prin minte, prin suflet, prin trup. Şi au mai multe vizualizări decât mine. De ce? Pentru că eu încă mai cred în valori şi nu postez orice îmi trece prin gând, prin inimă sau prin ochi. Dar dacă scriitorii de pe bloguri şi de pe facebook primesc mai multe likeuri decât mine, nu ar trebui să mă întreb care este valoarea cuvântului scris? Oricum nu mă pot coborî în vulgaritatea zilei pentru un succes de o zi, dar dacă cineva se face vinovat de această stare de lucruri, atunci nu e nimeni altcineva decât scriitorul, care nu mai crede în cuvântul pe care îl scrie. Pentru că nu mai există pentru el valori. Iar dacă există, îi este ruşine cu ele într-o lume care nu mai pune preţ pe nimic. S-a tot vorbit despre apocalipsă, dar despre apocalipsa morală e vorba. Şi nimeni nu vrea să ştie nimic.

nr. 51 n septembrie 2015

„I-a oferit România ceva lui Goma după 90? Un minister, o ambasadă, o editură?

Candidatura la preşedinţie nu i-a fost susţinută de nici un partid politic. Măcar revoluţionarii să-l fi declarat membru de onoare” (Magda Ursache)

“Oameni de inimă ai acestei ţări apreciază personalitatea exemplară, viaţa şi opera lui Paul Goma şi încă mai speră într-o recunoaştere tardivă a meritelor eternului exilat, cu statut permanent de refugiat politic la Paris“ (R.V.G.)

n ilustraţiile numărului n

Am colegi scriitori care beneficiază, la 50-60 de ani, de două-trei lucrări monografice în legătură cu „viaţa şi opera”… Până în 2005, când apărea prima ediţie a cărţii Marianei Şipoş Destinul unui disident, PAUL GOMA, despre marele scriitor şi opozant nu se scrisese încă nicio carte. Iar în 2014 apare – la editura Eikon - ediţia a doua, la care aş dori să fac referire. În această întâmpinare a mea, sunt conştient, nu voi putea spune lucruri noi, vreo „contribuţie valoroasă” în cazul Goma, dar dacă până acum n-am fost sigur că am ceva de spus în „cestiune”, de data asta chiar simt nevoia s-o fac.

O nevoie irepresibilă. Nu prea ştiu ce făceam, pe unde eram, în economia acestui univers în anul (lipsit) de graţie 1977, anul cutremurului (eram pe niciunde, într-un fund de provincie, ilustru necunoscut – la fel de ilustru, dar fără lustru…).

Deşi aveam o vârstă, nu ştiam prea bine ce se facedesface pe la Bucureştiul devenit prin gestul lui Paul Goma un soi de boulevard mondial, de aceea fac un gest simbolic: îmi declar acum, lamentabiltardiv, adeziunea la Mişcarea Goma. Prin acest articol, care nu este altceva decât o ieşire în arenă.

(Când rosteşti numele Paul Goma, agora culturală românească se transformă automat într-o arenă în care se înfruntă lei paralei şi tauri negri din Basan… Acuma, în ceasul al treisprezecelea, a lua atitudine „pro Gomo” se reduce (rezumă) la a-ţi spune apăsat opinia. Paul Goma n-o fi el un imens de mare scriitor (probabil nu este tocmai un geniu), dar ce e absolut cert este că avem de-a face cu un om. Nu zic Om, cu majusculă (cum nu-mi permit niciodată să folosesc simboluri şi citate religioase doar ca pretext literar) – nu avem voie să facem acest gest decât în dreptul OmuluiDumnezeu! Dar omul din Mana este om adevărat, iar în privinţa românismului, un mai-mult-decâtromân! Noi, ceilalţi, putem accede doar – dacă ne mai interesează acest statut – la calitatea şi statura de buni români.

Mariana Şipoş se numără printre puţinii jurnalişti sau scriitori (ne mai vin în minte: Magda Ursache, Dumitru Ungureanu, Flori Bălănescu, reprezentantul editorial al lui P.G. în România) care se interesează de soarta lui Paul Goma în timp şi contemporaneitate. Stabileşte legături, face interviuri (pentru a sta de vorbă cu omul din Belville se deplasează chiar la Paris). Istoricul Flori Bălănescu îndeplineşte chiar, pe lângă patriarhul din Mana, rolul pe care l-a avut - şi îl mai are - Mircea Handoca pe lângă Mircea Eliade, prin seria de autor pe care o îngrijeşte.

Bună, folositoare, „la locul ei”, cartea Marianei Şipoş este completată de cea a lui Petru Ursache (Omul din Calidor, Eikon 2012). Pe lângă multe calităţi: o analiză clară şi răspicată, citarea unor fragmente consistente din arhivele securităţii, M. Şipoş se dovedeşte şi un interlocutor incomod (o „inteligenţă interogativă” - Bogdan Creţu) al marelui opozant. Una dintre cele mai hotărâte şi avizate recenzii la prima ediţie este cea din „Convorbiri literare”, a lui Bogdan Creţu, pe care autoarea o aşează în finalul ediţiei a doua, ca pe o posibilă concluzie a cărţii venind dinafara ei.

„Ne-românul” Goma (Românul mai-mult-decât-român­)

Cineva, un „prieten”, îi spunea undeva-cândva de la obraz: „tu nu eşti român”. Dar acest semitantisemit, acest greco-polono-macedonean (şi lui Eminescu i s-a contestat dreptul de a fi român pur), în „inconştienţa” şi „nebunia”sa, este mai român decât mulţi dintre noi, scriitori şi filozofi ai acestei ţări la un loc. ATUNCI, când se cerea, când era nevoie - când patria avea nevoie de noi!, el a făptuit, iar noi am aţipit, chiulit, hibernăluit.

A-ţi veni ideea unei scrisori adresate şefului statului, pe un ton ironic-amical („Domnului Nicolae Ceauşescu, la Palatul Regal), trebuie să fi avut măcar curajul nebunului. Să nu realizezi cine eşti/ pe ce lume trăieşti. Să vii de pe altă planetă, unde nu s-a auzit de Tovarăşu’… (Aşa gândeau în anii aceia 99,9% dintre români.) Dar să treci şi la fapte, s-o franchezi şi s-o pui la poştă… S-o scoţi afară din ţară şi să nu te îngrozeşti de gestul tău nici măcar când o auzi citită în adâncul urechilor la Europa liberă!

Dacă n-ar fi făcut în toată viaţa lui decât acest gest, al scrisorilor deschise, şi tot ar fi obligatoriu ca P.G. să intre în (cărţile de) istorie. „V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inşi nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine.” Iată în ce termeni - de la egal la egal - discută basarabeanul nostru („ne-român”!) cu Ceauşul nostru suprem! (Dar unde eşti tu, Pleşiţă-doamne, ca punând mâna pe ei… Pe unul să-l tragi de barbă, măturând cu el podelele sau dând cu el de pământ… Celuilalt „să-i iei gâtul” dac-ar mai îndrăzni să calce în ţara pe care a beştelit-terfelit-o înaintea lumii întregi!)

Mai mult decât atât, „tupeistul” de Goma are ideea trăznită de a-l sfătui, ba chiar a-i cere imperios lui Ceauşescu, în virtutea gestului îndrăzneţ al acestuia din 1968, când a luat partea cehilor, să-şi pună şi acum apostila pe o petiţie de solidarizare cu mişcarea lor numită Charta 77.

Să-l pui pe „marele Om” să contrasemneze manu propria protestul tău împotriva… lui, să se ralieze adică mişcării tale?!?...

Dublul cutremur.

Securitatea – biograf principal Aşadar, în 1977, anul cutremurului, vieţuiau în România doi neînfricaţi: Goma şi Ceauşescu.

Ba cred că lui P.G. chiar „i se (cam) rupea” de Securitate, deşi ajunsese să-i cunoască pe propria piele metodele. Mult mai tare se temea de ea Ceauşescu, drept dovadă că până la urmă tot Securiţica i-a făcut pocinogul. Cutremurul din 1977 a scuturat zdravăn ţara în general, Bucureştii în special - dacă e să ne amintim doar de blocul Scala, şi de cei „Nouă pentru eternitate”.

Remus Valeriu GIORGIONI

n Continuare în pagina 4

revista revistelor literare

Nr. 7-8 (293-294), iulie - august 2015, al revistei Bucovina literară, editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni, se deschide cu un poem semnat de Adrian Alui Gheorghe şi intitulat O bucată de plută, pe care îl reproducem integral: “Dacă ar fi să judec după cît am/ mers pe orizontală, unde am ajuns,/ ce orizonturi se întrevăd pe după/ pleoape/ ar trebui să fiu mulţumit:// şi în sus, printre nouri,/ am ajuns destul de departe;// şi în jos am ajuns/ pînă pe fundul prăpastiei;// în ceilalţi, ca un glonte de argint,/ am pătruns inimaginabil de adînc;// numai în sine plutesc precum/ o bucată de plută deasupra apei,/ nu pătrund nici măcar/ cu o unghie”. Liviu Ioan Stoiciu scrie despre Noua lege a pumnului în gură şi a îngropării valorilor naţionale: “Suntem o naţiune în genunchi, care execută ordine venite din afară [...] Triumful mizeriei morale abia acum iese la suprafaţă şi se oficializează. Mă întreb iar: „ca scriitor şi publicist”, am sau nu azi libertate de expresie, să gândesc şi să scriu ce vreau, să am opţiuni politice şi să nu mă tem de represalii? [...] De ce nu protestează Academia României şi toate uniunile de creaţie împotriva acestei noi legi extremiste?” Interesantă

întrebare, aceasta din urmă, din păcate însă, fără răspuns. Invitatul revistei este Virgil Diaconu, care răspunde întrebărilor lui Vasile Proca. “Eu nu cred în generaţiile literare, spune Virgil Diaconu, adică în valoarea lor literară, pentru că orice generaţie poetică este scindată axiologic: se compune din câţiva, foarte puţini, poeţi de valoare, şi dintr-un număr mare de poeţi modeşti, absolut modeşti, care nu vor rămâne în literatură peste 50 sau 100 de ani. [...] Nu cred, aşadar, în generaţii, ci doar în poeţii de valoare; poeţi care depăşesc generaţionismul. În ce generaţie literară o fi fost Shakespeare? Dar T. S. Eliot? Dar Withman? Era Rimbaud un poet romantic? Ce importanţă are generaţia? Important este poetul, personalitatea poetică, iar nu generaţia literară căreia îi aparţii”. Dar ne-am întins prea mult cu citatele, iar spaţiul limitat nu ne mai permite decât să precizăm că Adrian Dinu Rachieru scrie despre Anghel Dumbrăveanu la „Meridianul Timişoara”, că Nichita Danilov este prezent la rubrica poesis, iar Iolanda Prodan o prezintă şi o traduce pe Shin Kyung-Sook, una dintre cele mai puternice voci ale literaturii sud-coreene contemporane.

cronica

nr. 51 n septembrie 2015

actualitatea literară 3

Robert ŞERBAN

Robert Şerban, pe o linie ce urcă în sus

Robert Şerban este un reper al literaturii timişorene postdecembriste. Orice portret al lui Robert Şerban trebuie să înceapă de la observaţia că s-a născut într-o familie cu multe cărţi. Tatăl său, poetul, prozatorul, jurnalistul Ion Şerban Drincea se afla în centrul lumii literare din Turnu Severin.

Era unul dintre cei care se afla în centru. Orice apariţie a unui scriitor important în oraş avea ecou puternic, orice carte scrisă de un autor severinean devenea

fac poezie, nea Valerică mi-a dat câteva sfaturi literare, „pe text”, care m-au iritat în primă instanţă, dar de care am ţinut cont...”, scrie Robert Şerban în Cuvânt-ul înainte al dialogului cu Valeriu Armeanu, Gura păcătosului, Ed. Brumar, 2014. Nu e vorba de Valeriu Armeanu, de Valeriu, nu sunt doi amici care stau de poveşti. După câteva decenii de la întâmplările din Turnu Severin poetul Robert Şerban îi ia un lung interviu lui nea Valerică.

Fixat la Timişoara, Robert Şerban va fi, după 1990, jurnalist frenetic, autor al unei remarcabile emisiuni de televiziune – un dialog cultural necesar. Nu puteau să lipsească dintre cărţile „de dialog” ale lui Robert Şerban interviurile luate altui oltean magnific, aşezat

decât/lucrurile pe care puneam mâna/şi care mă ţineau acolo/ ca nişte ancore/de lemn/de lut/ de sticlă/de ceară”. Moartea parafină poate indica exegeţilor câteva tipare ale ambiguităţii.

Lângă stările înalte, bucuria de a trăi starea de ingenuitate, există şi Carne vie: „AVEM CARNE PROASPĂTĂ/ scrie în vitrina măcelăriei/ chiar şi atunci când e închisă//cineva a încercat din stradă să răzuiască vopseaua literelor cu lama/ probabil unul care iubeşte animalele/ sau e vegetarian sau de la concurenţă/ dar n-a murdărit decât geamul/ cu amprentele şi zgârieturile lui//noaptea/de afară/se văd vitrinele frigorifice /pline cu bucăţi de carne roşie, roz sau bordo/una mai frumoasă decât alta// orice s-ar spune/ moartea

miniepistole 56 să ai o casă la ţară cum avea alecsandri la mirceşti să-ţi cânte greierii noaptea şi cocoşii în zori de zi să leneveşti pe caniculă în camera de la stradă ce binecuvântare să te cuprindă în sfârşit liniştea şi visarea să te legene ca-ntr-un hamac iar strada să fie pustie cum e acum când paşii trecătorilor nu se mai aud poate doar în memorie precum ropotele cailor de altădată sau zgomotul tractoarelor de mai ieri să nu treacă nimeni pe stradă nici bărbaţi la semănat nici femei la cules să nu treacă nici timpul să-ţi imaginezi că tot ce-ţi imaginezi există deja precum aceste cuvinte în care s-a liniştit toată neliniştea lumii din care s-a ivit un nou început să vină în cele din urmă ploaia să vină cu tunete şi fulgere şi rupere de nori cu fete dansând goale pe câmp cu şiroaie de ape în jur ce bucurie ce descărcare într-un weekend de vară la ţară într-o ţară de deasupra de ţări de oceane de râuri de mări şi mai departe unde doar imaginaţia ta fabulează creează între hotarele unui mare şi unic şi liniştitor adevăr

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

un eveniment de seamă. Sigur că imaginea Tatălui, a prietenilor care animau viaţa literară din oraş devenea importantă pentru adolescentul Robert Şerban, încântat să fie alături de cei mari ai oraşului. Şi între cei mari se întâmplă să fie Valeriu Armeanu, poet nonconformist, în război cu autorităţile, aliat cu alţi scriitori ai oraşului. Un aliat imprevizibil, elogiat, promovat chiar de Adrian Păunescu. „Valeriu Armeanu a fost unul dintre eroii copilăriei şi adolescenţei mele. Şi nu era de colea să ai pe aproape un erou într-o vreme când frica intrase atât de adânc în oasele celor mari...(...) /L-am admirat pe nea Valerică pentru umorul şi curajul de a spune ce crede, pe care le vedeam manifestându-se ori de câte ori, prietenul lui de ani buni, mă lua în plimbările pe care le făcea în Severin”. În biblioteca tatălui descoperă cărţi ale lui Valeriu Armeanu. Îi place nu numai omul, ci şi scriitorul! ”Mai mult, aflând că

la Timişoara: Şerban Foarţă.

Dar Valeriu Armeanu a rămas „nea Valerică”. E sus. Lumea lui „nea Valerică” a rămas în înalt. E Lumea premianţilor: „aproape o vacanţă de vară/ am căutat prin podul casei/diplomele bunicii/îmi spusese/că şi ea a fost premiantă la şcoală/iar asta chiar nu-mi venea să cred// în fiecare zi/răscoleam printre obiecte/ care îşi pierduseră mirosul/de parcă erau căzute/ din altă lume/o lume cu soare/ce se strecura prin locurile ascunse/ şi apoi se transforma/ în felii de caşcaval/galbene şi mari//de câte ori treceam prin ele/subţire ca un fluture fără aripi/în urma mea se ridica polenul/iar lumea/ se întorcea din moarte/ şi se oprea la jumătatea drumului”.

Starea de graţie – bucuria de a fi, de a trăi în înalt; de a degusta stările ascensionale, „poetice” e caligrafiată în Lumea premianţilor. E încă o lume în care se poate crede. Nu întotdeauna: „mă mişcam încet/ eram de câteva ori mai uşor

are lumina ei”.

E mereu împreună cu ceilalţi, e solidar, scrie despre colegii de generaţie, despre poeţii alături de care trece (a trecut) prin lume. O memorie care vibrează, care recuperează cuvinte, gesturi, nume care au fost „ale prietenilor” nu alterează sentimentul prezenţei, seninătatea discursului. „Prietenii care mi-au murit/ sunt îngropaţi în mormintele altora//fie au fost prea tineri/ ca să se mai gândească şi la asta/fie au fost atât de săraci/ atât/de/săraci//mă plimb prin oraş/într-o mână am flori/ iar prietenii cu care mă întâlnesc/ îmi fac cu ochiul complice/las că ştim noi//....//merg şi plimb florile pentru morţi/dintr-o mână în alta” (Gazde pentru prieteni) Flori, prietenie, plimbare, nimic „adânc”: şi totuşi, poezia are profunzime. Discursurile despre moarte, numeroase în poezia „omului tradiţional” care scrie despre familie, copii, prieteni sunt „lecţii despre viaţă”, au o seninătate curată în Moartea parafină.

Minimalism, magnifiere?

«Eram de câteva mai uşor decât lucrurile pe care puneam mâna» e rectificat: acum e «puţin sub linie». Mai degrabă un biografism solidar cu cei care au fost. Un arbore genealogic care pulsează într-o istorie cu evenimente fericite, nefericite, cu amintiri care urcă până

Cornel UNGUREANU departe, cu o etnopsihologie deloc şocantă. Puţin sub linie îşi merită risipa de sensuri. E împreună cu bunicul, cu tatăl, cu mama, cu Crina: „Crina adună castane în mijlocul curţii/ şi e fericită că există un pom/ care face ouă maro// mă bate gândul/ să îi spun adevărul/ dar le-a aşezat deja în cuibare/ şi aşteaptă să vină păsările/ ca să scoată pui” (Pomul din mijlocul curţii). Într-un şir de poezii : „noapte de noapte/ fiică-mea strigă de câteva ori/ tata//întotdeauna o aud/dar nu-i răspund întotdeauna/ nu mă amestec în visele ei/ moartea mea n-are ce căuta acolo” (O inimă).

Fiul meu, fiul tatălui meu: poate fi o moştenire argheziană: „sunt mai tânăr decât sunt/dar cât de împuţinat/ voi clipoci în memoria fiului meu/ când el va avea vârsta mea de azi?/…./fiul meu nu va ţine minte nimic din tatăl lui de azi/ iar celui care voi fi pe mai departe/îi voi apărea ca o umbră care bâjbâie// în căutarea unui trup/ care s-o creadă /mai tânără”.

Starea de ingenuitate poate trimite semnale divergente: „fata mea face bărcuţe de hârtie/ fără să ştie cum/iar bărcuţele se scufundă/ de îndată ce el le pune pe apă/.../ Stixul copilăriei există/şi e o baltă pe care bărcuţele nu plutesc niciodată” (Bărcuţe de hârtie). Încercările de alfabetizare, din ce în ce mai numeroase, sunt legate de fragilitate şi moarte: „dragostea e atunci când/ musculiţele ce roiesc deasupra cănii de vin/încep să cânte ca nişte îngeri/iar ţie îţi vine să te îmbraci în frac/să le dirijezi/nu ca şi cum ai fi Dumnezeul lor/ ci o musculiţă/şi mai mică”.

Metamorfozele, de la magnifiere la devenire minimalistă, protocolul aleşilor „puţin sub linie”, conjugarea lui „a trăi” sub semnul amintirilor împlinesc ultima carte a lui Robert Şerban.

Cea mai bună de până acum.

Teleast de mulţi ani, jurnalist de performanţă, capabil de a construi relaţii durabile într-o lume din ce în ce mai fragmentată, poetul Robert Şerban devine un reper important al generaţiei douămiiste.

4 actualitatea literară n Continuare din pagina 2 Dar tot în acea perioadă ţara era cutremurată (stupefiată?) de gestul neobişnuit al unui basarabean, destul de puţin cunoscut - ba chiar mai cunoscut în străinătate decât în ţară. Acesta începuse să facă agitaţie în lumea culturală (literară), scriind scrisori deschise şi adunând semnături de aderare la Charta 77 a cehilor pentru drepturile omului (urmează conferinţa de la Belgrad din acel an şi cea de la Madrid din 1980). Un adevărat cutremur s-a petrecut în lumea intelectualilor, a colegilor lui scriitori - dar şi în structurile Securităţii (CSS). Paul Goma ajunsese la un moment dat „să dea de mâncare” la circa 100 de oameni aflaţi permanent pe urmele lui: ofiţeri şi agenţi sub acoperire, fraţi şoptitori… Doar doi-trei condeieri au avut curajul răspunderii şi au semnat petiţia. Ceilalţi, deşi roiau ca fluturii în jurul lămpii, s-au dat la fund. Ei erau scriitori în toată puterea cuvântului, oameni grei, cu situaţie social-familială - el, un simplu „agitator lipsit de talent literar” (autor fără cărţi, cum striga după el pe stradă Eugen Barbu. Dar - în plus faţă de cel mai compromis dintre marii noştri prozatori - Goma avea şi barbă…). Paul Goma nu urmărea binele ţării, al obştei scriitoriceşti (ziceau ei, sub inspiraţia Securităţii), ci scopuri dubioase, ascunse, scopuri personale… „Oare ce urmăreşte, şi cine-l plăteşte pe Goma să facă tam-tam în jurul persoanei sale?”, era întrebarea de ordine. Şi nimeni „nu se băga”, toţi preferau să stea în banca lor, pe fotoliul moale al vreunei redacţii sau sinecuri.

Pentru un scriitor (artist plastic, actor etc.) urmărit de Securitate, aceasta ţinea loc de biograf. Ba chiar de „cercetător principal” - te cerceta ea, te întorcea pe toate feţele, te dădea „la întors” de-ţi mergeau fulgii! Paul Goma beneficiază de cele mai multe volume (vreo 40) în DUIul domniei sale: o bibliotecă întreagă. Comandamentul constituit de Securitate pentru coordonarea urmăririi sale era compus numai din grei, colonei şi generali-maiori, iar „planurile de măsuri” operative, dintre cele mai ample.

Mulţi tineri nu ştiu că Paul Goma trăieşte (nu doar vieţuieşte, ci supravieţuieşte, egal trăieşte deasupra!), scrie şi - prin scrisul - său acuză. (Am citit în copilărie o carte despre crimele hitlerismului, lagăre de exterminare, Actele acuză). În Culoarea curcubeului 77. Cod „Bărbosul”, şi în alte scrieri, jurnale, Scrisuri, înscrisuri, Paul Goma inserează - sau îşi însoţeşte scrierile - cu extrase consistente din dosarul propriu de urmărire penală. Dintre toate aşazisele scrisori deschise, cea adresată lui Ion Iliescu - şi mai multe pagini de jurnal - este cea mai virulentă, de aici şi acreala indusă a scrierilor recente ale marelui opozant.

(Am întâlnit în Statele Unite români care nu mai pot vedea nimic bun în ţara de unde au plecat/„fugit”. Ei au avut parte de puşcăriile comuniste, au fost cazaţi în lagăre de transfugi în Iugoslavia. S-a tras asupra lor pe fâşie sau pe valurile Dunării albastre... Cum să mai poată vedea ceva bun în ţara care i-a hăituit/ hăcuit, de unde au fost siliţi să plece, uneori chiar expulzaţi şi deposedaţi de cetăţenie - ca Paul Goma?). Iar Testamentul pe care, din prevedere, l-a trimis scriitorul la Paris spre publicare, dacă va zăcea mai mult de trei săptămâni în arestul Securităţii, este un autentic document al lucidităţii.

opiniile noastre faţa diluviului comunist. În orice caz, Goma n-a fost simplu disident, ci un real oponent al regimului totalitar de la noi - cu toate că DEX se opune acestei interpretări, glăsuind că termenul s-ar aplica numai opoziţiei din regimurile parlamentare. (Disident a fost Iliescu, cel care a „părăsit” la un moment dat linia partidului, înclinând către „glasnosti” şi „perestroika” aduse de la răsărit cu troica...). Iar noi, ca popor, am fost normali „prin excepţie/ delegaţie” (Bogdan

nr. 51 n septembrie 2015 la şcoli şi apoi exmatriculat şi iarăşi şcolarizat, omul din Mana a practicat tot felul de „meserii”, ca să supravieţuiască. A lucrat în silvicultură şi în construcţii, zilier (sau hamal), zugrav, fotograf la nunţi sau la înmormântări.

Dar a trăit o - scurtă - vreme şi din expediente literare: nefiindu-i publicate cărţile în ţară, a fost plătit „regeşte” de Editura Gallimard, cu 1000 de franci pe lună, ca drepturi de autor pentru Ostinato.

Patriarhul din Mana

Cazul - sau fenomenul - Goma.

Extraordinara normalitate „Nu, eu nu sunt un erou, eu sunt un om care a încercat să fie normal (P.G.)” Am citit cândva cartea unui chinez (Wachman Nee): Viaţa creştină normală. Trecând peste faptul că textul în sine avea densitatea unui tratat de teorie sau critică literară (nu de exegeză biblico-teologică), înaintând eu în conţinutul cărţii şi înotând cu perseverenţă prin hăţişurile ei, am putut constata că era vorba despre idealul vieţii de credinţă. În mod similar stau lucrurile cu Paul Goma: el nu se consideră erou, martir (au încercat în repetate rânduri să-l lichideze discret şi „curat”), ci un om normal. A luptat toată viaţa pentru o normalitate pe care n-o putea spera în comunism - dar de care nu are parte nici acum, la 26 de ani de la revoluţie, când este tot exilat şi cu regim de refugiat politic. Pentru penetrarea normalităţii în toate nivelele cotidianului. ...E greu de crezut pentru tânărul istoric de azi o asemenea atitudine: să te pui singur-singurel de-a curmezişul istoriei... iar istoria e uneori ca un fluviu ieşit din matcă, aflat la vârful viiturii. Aşa s-a aflat P.G. cu pieptul său fragil de om intelectual şi cu mâinile goale în

Creţu). Şi excepţia, delegatul nostru neoficial, ba chiar autoinstituit, n-a fost altul decât Paul Goma.

Vocea sonoră a unui transfug - cocoşul Apocalipsei „Noi n-am făcut nimic să-l apărăm pe Paul Goma” – Nicolae Breban” Cu toate că şi-au dat toate silinţele să o astupe, vocea sonoră a refugiatului (apoi exilatului) răsuna ca o trâmbiţă.

Cum răsună şi azi. În anii optzeci ai secolului rezolut, prin cenaclurile bucureştene se perinda apariţia de legendă a unui poet-personaj ciudat, Paul Daian. El îşi regiza intervenţiile intercalând poemele declamate cu cântece din trompetă. De asemenea, purta pe pălărie, ca pe o emblemă apocaliptică a poeziei sale contrafăcut apocaliptice, un cocoş.

Ceva de genul acesta - deşi în cu totul alt sens - a fost pentru cultura română mai vârstnicul Paul Goma. El încerca să-şi fac auzită vocea în problema spinoasă a drepturilor cetăţeneşti, prin discuţii de grup, cărţile sale despre universul concentraţionar (prima perioadă de recluziune a fost în 1957, urmată de D.O., iar a doua, peste 20 de ani), prin scrisori de protest şi de adeziune, adunare de semnături pe petiţii publice. ...Crescut într-un mediu neoprotestant, eu am întâlnit pastori, diaconi - oameni cu frica lui Dumnezeu care nu puteau crede în căderea cortinei de fier, a sistemului socialist.

De la microfonul Europei libere, pastorul Iosif Ţon, teolog cu studii serioase la Oxford, se canonea să-i conştientizeze, să-i pregătească pe români pentru momentul acela, dar fără folos. Educaţi în socialism, ei învăţaseră la şcoală că în istoria omenirii după orânduirea socialistă nu mai poate urma decât cea comunistă... iar sensul istoriei este mereu ascendent. În epoca daurită, chiar lipsa de implicare/ adeziune se taxa ca o culpă gravă. Ca poet, nu aveai voie să fii melancolic, pesimist-defetist, poezia metafizică era suspectată de misticism (puteai fi doar activist-progresist, cu o „gândire pozitivă”). Ca să intri şi să te păstrezi în graţiile regimului, ale mai-marilor lui, trebuia să-ţi dai periodic obolul în articole sau poeme puternic colorate în roşu - în cărţi mai mult sau mai puţin pângărite. Mulţi evitau cenzura aliniindu-se din start, puţini „o driblau” - iar câte unii încercau să se lupte cu morile (ei) de vânt. Cea mai mare parte, în loc să aleagă a sta la umbra cărţilor în floare, preferau adăpostul „mărului de lângă drum” beniucian şi roadele sale blestemate: „Sînt măr de lângă drum şi fără gard/ La mine-n ramuri poame roşii ard/ Drumeţule, să iei fără sfială/ Că n-ai să dai la nimeni socoteală”. Dar toţi au (am) cunoscut evul aprins şi pârjolul cominternist. Iată apriga profesiune de credinţă a vremii: „Trăim în miezul unui ev aprins/ Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă/ Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi/ În flăcările noastre se destramă...”

Cu toate că cel care o lansase, genialul autor al Morţii căprioarei (purităţii adolescentine), cum s-a dovedit mai târziu, „pe sub bancă” în Şcoala de literatură migălea la poeme subversive. Şi, în fond, „miezul aprins” se mai poate interpreta şi ca simbol al tinereţii – miezul vieţii omeneşti, cu idealurile lui însufleţite.

Paul Goma a fost un om (copil, adolescent, apoi tânăr... iar acuma om vârstnic) greu încercat. Să te simţi orfan la opt ani (o vreme, el şi mama lui l-au crezut mort pe front pe învăţătorul Eufimie), să simţi pe pielea ta, de copil, prigoana rusească - incluzând arderea pe rug a fiinţelor de hârtie: biblioteca românească a şcolii din Mana, unde părinţii săi funcţionau ca învăţători. Să fii anchetat încă de la o vârstă tânără (în 1952 P.G. era elev şi un coleg băgăreţ i-a descoperit în ghiozdan faimosul jurnal)... Să fii văzut ca român pârlit în ţara ta (provincia Basarabila) ca după aceea, refugiat din faţa tăvălugului rusesc şi ajuns în sfârşit în Patria Mumă, fraţii tăi să te privească reticent, cu o ură abia reţinută, ca pe un „spion rus”, KGB-ist... Toate astea, care pe un altul l-ar fi demolat sufleteşte, pe P.G. n-au făcut decât să-l călească, transformându-l într-un bărbat la 10-13 ani.

Mutându-se cu familia din loc în loc (etern refugiat, ca în Veneticii lui Ion Lazu), înscris

Existenţa lui Paul Goma, un aspru rechizitoriu

„Poetul iese în stradă/ Şi pălmuieşte lumea/ planeta... Strigă în gura mare...”

Oameni de inimă ai acestei ţări apreciază personalitatea exemplară, viaţa şi opera lui P.G. şi încă mai speră într-o recunoaştere tardivă a meritelor eternului exilat, cu statut permanent de refugiat politic la Paris. „Există critici literari şi istoriografi care se opresc , din daltonism, doar la una din dimensiunile personalităţii scriitorului Paul Goma, diminuată şi aceasta, din interese oculte... Nu cunosc scriitor român căruia să i se fi impus o grilă de receptare mai nedreaptă şi mai de nepătruns în propria-i cultură, spre cititorul de acasă, ca lui Paul Goma (...)

Dacă toate se pun cap la cap, însăşi viaţa trăită a lui Paul Goma este o capodoperă. (subl.n.), spune Petru Ursache în opul citat. „Nu multora le convine faptul că există o conştiinţă liberă de orice afiliaţii, de orice interese, care spurcă (s.n.), pe bună dreptate, din afară, metehnele vremii”; „Goma este şi el om (greu de crezut, nu-i aşa?), are şi el slăbiciunile şi sentimentalismele sale, patetismele...”; „Măcar pentru atât (scrisoare către Ceauşescu, n.n.) Paul Goma ar merita un respect necondiţionat”; „Cât timp vechile păcate mai supurează, vremea recunoaşterii meritelor lui Paul Goma nu a venit încă” (B. Creţu, art. citat).

Un constant apologet al lui Paul Goma este Magda Ursache. Aproape în toate cărţile dumisale de eseuri critice, social-politice găsim câte o secţiune Goma: „Goma e simbolul opoziţiei integrale, revoltei integrale..., dar şi al adevărului integral”; „Sînt mândră că există scriitorul român Paul Goma... Dacă ar fi după mine, i-aş lansa cărţile în toate şcolile, ca tentativă de-a ţine piept uitării”; „Dar i-a oferit România ceva lui Goma după 90? Un minister, o ambasadă, o editură? Candidatura la preşedinţie nu i-a fost susţinută de nici un partid politic. Măcar revoluţionarii să-l fi declarat membru de onoare...”; „pentru adevărul său, în numele căruia nu cruţă pe nimeni, Goma spune în auzul tuturor toate numele (sintagma lui Saramago), asumîndu-şi singurătatea martorului de cursă lungă”; „În Dialog, Flori Stănescu se întreabă: dacă ar fi cedat, ce ar fi avut Goma? Ia să vedem: Opera omnia la Humanitas ori la Polirom..., domiciliu regesc şi reşedinţă de vară la ţară, loc în avionul prezidenţial, monografii catedratice, teze doctorale...” (Magda Ursache, Comunismul cu rele şi rele, Eikon 2013).

Faptul că Paul Goma se „încăpăţânează” să trăiască în ciuda fostelor şi mai recentelor orori existenţiale este o palmă peste faţa fiinţei româneşti. (La fel ca în motoul ataşat, fragment din poemul „Palma poetului - lumea”.

Chiar dacă nu e poet, P.G a avut curajul să iasă de unul singur în stradă, iar acţiunea lui nu era un gest gratuit, de amorul artei.) Candidatul la preşedinţie cu candidatura retrasă (la timp) refuză reabilitarea oferită de cei care au tupeul să creadă că sunt în postura de a-l ierta ei pe dânsul.

Refuză să primească înapoi cetăţenia retrasă abuziv, fiindcă i se cere o... cerere, după tipic. Or, în cazul (lui) Goma nimic nu funcţionează după tipicul obişnuit! ...Şi ne întrebăm atunci: va refuza oare „impenitentul”, implacabilul bolnav de „păcatul” neînduplecării (când dacă - va fi să fie!) meritatele onoruri naţionale? Sau cioclii culturii îi pregătesc în schimb, drept compensaţie pentru tot ce nu i s-a oferit la timp, funeraţii naţionale? Dar, spre a nu se crede că i-am dori moartea, noi (acum, înaintea unei cifre rotunde) îi urăm marelui revoltat de la Paris, om şi român exemplar, o mie de ani fără reparaţie! - Iar poporului român: termen de graţie... (se zice că Dumnezeu Bunul ne mai acordă fiecăruia câte un supliment existenţial, ca împăratului biblic Ezechia, spre a ne putea pune viaţa „în rânduială”). Este şansa noastră ca popor ca, dacă nu l-am preţuit pe Paul Goma, să ne luăm măcar de acum încolo măsurile de prevedere spre a-i pregăti o valorizare corectă şi meritată. În manuale, în istoria patriei şi a literaturii. În final, doresc să fac o confesiune: eu unul, autor modest al acestor rânduri (modeste ele însele) nu prea i-am dus mamei mele cât a fost în viaţă flori de pus într-o vază, pe masa nejeluită de la ţară. Iar acum i le duc, inutil de proaspete!, la mormânt, depunându-le printre lacrimi pe lespedea rece. Fiindcă, oricum ai trăi-o, oricum s-ar desfăşura, viaţa/ gloria lumii trece...

Remus Valeriu GIORGIONI

* Mariana Şipoş, Destinul unui disident: PAUL GOMA, Eikon, 2014

Pentru profesorul Neghibaur, Spiritul, bântuit de propriile sale lumini, a născut ficţiuni, oglinzi paralele ale realităţii, dar a respins tot ceea ce se înscrie în ordinea obiectivă a vieţii Metropolei. Mitul ficţiunii a devenit pentru metropolitani o alternativă la întârzierea şansei de a trăi măcar decent dacă nu în huzurul pe care serafimii de la Palat îl anunţă retoric la televizor. În schimb, acest mit, transpus în cheia unui cărturar sărac, riscă, pe zi ce trece, să ajungă în anonimat. Cărturarii nebuni vorbesc despre el unui auditoriu surd, adormit. „Între finit şi infinit, cartea devine o punte verticală...” „Tot mai susţii asemenea inepţii, Corăbierule?...”

Corăbierul cu palimpsest nu-i poate răspunde de pe sticla televizorului. Se află în aula Academiei Metropolitane unde conferenţiază despre Babelul literar şi caracterul ecumenic al literaturii în faţa unor bătrâni aproape orbi şi surzi care îl aprobă stereotip din cap bănuind că se spun exact lucrurile în care ei, singurii, mai continuă să creadă. La sfârşitul conferinţei, stupoare: Corăbierul afirmă că este deschis tuturor mutaţiilor tematice şi estetice şi vorbeşte câteva minute despre cea mai recentă: literatura sexualistă.

Dă câteva nume de tineri talentaţi, abia ieşiţi din adolescenţă, cu debuturi remarcabile în noua direcţie. „Îi vom susţine cu toată fermitatea, îşi încheie discursul. Uniunea, Academia... Să ieşim din tipare...

Marile literaturi europene colege au câteva reuşite de excepţie pe această temă. Şi noi... La noi, Arghezi a făcut estetică din bube, mucegaiuri şi noroaie...

Astăzi, a venit şi rândul sexului... S-a demonstrat... Vă asigur că sexul este un tulburător izvor de inspiraţie...

Experienţa literară europeană...”

Auditoriul îmbătrânit, surd şi aproape orb, aplaudă cu ultime eforturi ale palmelor crispate, golite de sânge. Nu se îndoieşte nimeni că experimentatul Corăbier vorbeşte despre tradiţie, despre valorile metropolitane. El zâmbeşte şi le mulţumeşte pentru susţinere; a lui şi a ideilor europene...

Neghibaur închide televizorul la reacţia imprevizibilă a Cârcotaşului. I-a aplicat un ghiont în spate. Întoarce spre el priviri speriate: „Tu, aici... Nu am băgat de seamă când ai intrat...”

Nicio explicaţie. Cârcotaşul râde sau dă impresia că râde. O rază de mulţumire îi atinge faţa. „Trufia risipită pe mare a Corăbierului cu palimpsest şi-a aflat un înlocuitor de nădejde: nebunia... Epuizat de vântul care i s-a zbătut toată viaţa în ţeastă, încearcă să se refugieze în copilărie şi preadolescenţă... La nebunia acestor vârste mă refeream.”

Neghibaur nu înţelege mare lucru. I-ar spune că nebunia copilului şi a adolescentului este frumoasă.

A simţit-o în jurul lui în atâţia ani de dăscălie... Se abţine să-i mărturisească Cârcotaşului ce gândeşte şi ascultă pentru a câta oară Povestea Corăbierului cu palimpsest şi a Prinţesei-Sex expusă de acesta cu umor negru: „Prinţesa a căpătat gustul lecturii la 17 ani, când un profesor de literatură cu zece ani mai mare ca ea, admirator fără rezerve al postmoderniştilor, i-a dăruit în copie xerox versurile unui poet de care nu auzise până atunci. A fost captivată imediat de personalitatea de excepţie a celui hărăzit de muze să facă din sex un principiu existenţial. Acelaşi dascăl i-a spus că rostul literaturii este de a oferi o viziune incoerentă asupra realului; un amestec inextricabil de real şi imaginar...

Din acel moment, Prinţesa virgină a început să acorde propriului sex un interes nedisimulat. Şi-l studia cu cel mai neînsemnat prilej: seara, înainte de culcare,

proză

actualitatea literară 5 Florin LOGREŞTEANU

nr. 51 n septembrie 2015

Povestea Corăbierului cu palimpsest şi a Prinţesei-Sex (fragment de roman)

în faţa oglinzii din baie; noaptea, în dormitor, când avea insomnii; în timpul somnului cel mai profund şi-l apăsa cu palma crispată; în pauze, la şcoală; în sala de dezechipare dinaintea orelor de sport... Ce nu observa în momentul acestor experimente, inventa imaginaţia: sex-labirint, sex-gură de ştiucă pândind între bălării acvatice, sex-săritura broaştei, sex-nisipuri mişcătoare, sex-piciorul melcului, sex-moluscă aşteptând între valve calcaroase, sex-scurgere ţeavă de calorifer, sexcarburator, sex-şurub, sex-cursă cu îmbunătăţiri pentru şobolani, sex-joc, sex-cameleon. Toate astea şi încă multe altele au constituit sumarul unui volum admirabil de versuri postmoderniste...” „Tânăra poetă nu respinge nimic din ceea ce se înscrie în ordinea obiectivă a naturii”, observă Neghibaur. „Sursa ei de inspiraţie a fost deja oficializată ca temă majoră a culturii metropolitane odată cu premierea cărţii de către Uniune şi mai curând de Academie...” „Nu este cazul să-mi mai aminteşti... Acest geniu adolescentin cu o inspiraţie senzuală atât de protigioasă, în ciuda absenţei unei experienţe autentice, suferă momentan o depresie: a picat examenul de bacalaureat chiar la literatură, în ciuda intervenţiei unui important personaj al Ministerului Culturii Metropolitane...” „Nu pot să cred...”, se-mpinge Cârcotaşul cu fundul într-un vraf de reviste îngrămădite pe o canapea. „Ei, na... E de notorietate. Comisia de evaluare i-a cerut să vorbească chiar despre postmodernism...

Să comenteze poezia Ciocnirea a Poetului Levantin, recomandată de curricula şcolară... Absolventa s-a precipitat şi a dezvoltat relaţia dintre titlu şi elucubraţiile ei sexualiste... A picat cu brio...”

Neghibaur şi Cârcotaşul izbucnesc în râs. Razele privirilor de oţel iluminează rafturile cu cărţi vechi dar depăşite pentru cititorul postmodernist. A imagina cultura începutului de veac 21 ca un imens sex i se pare

lui Neghibaur o întoarcere în timp la poemele mistice care printr-un limbaj ezoteric încercau să exprime inefabila uniune a sufletului cu Dumnezeul său. Îşi reveni repede din starea de stranie bună dispoziţie şi se îndreptă spre perete. Fixă comutatorul cu degetul arătător şi apăsă cu forţă. Profilul Cârcotaşului se destrămă şi dispăru cât ai clipi. În dreptul decupat al geamului urmări spectacolul nopţii metropolitane, ochii de lumină scăpărând în orbitele cerului. Pe urmă cerul începu să semene foarte mult cu o întindere de apă vălurită de coame albastre: Marea Albatroşilor Visători.

Pierdută în larg, arca Corăbierului cu palimpsest agoniza. Rând pe rând, matrozii puţin experimentaţi erau aruncaţi peste copastie de neînduplecatul Corăbier. De gât le atârnau saci din pânză de cânepă burduşiţi cu incunabile îmbâcsite de cerneluri grele.

Se prăbuşeau cu satisfacţia că cerneala de tipar va lăsa măcar urme vremelnice pe suprafaţa mării sau va pătrunde chiar în cosmos, integrată circuitului acvatic între cei doi poli umezi ai universului globular.

Deschise fereastra şi scoase capul afară. Îşi simţi nările înfundate de fum şi ochii cuprinşi de o vipie dureroasă. O nelămurită confuzie stărui în mintea lui până ce se acomodă cu aerul Metropolei. Începu să respire uşor. Sprijinit de pervazul ferestrei, contemplă cerul. Adormi. Se scutură de somnul care-l învinsese în clipa în care arca îi reapăru înaintea privirilor în toată splendoarea ei: restaurată de experţii Muzeului Metropolitan, părea ca nouă. Palimpsestul zdrenţuit şi murdar fusese înlocuit cu pânze imaculate. Arca părea mai mare, mai deşirată deşi Neghibaur ştia că este aceeaşi. Plutea în ape amestecate cu cerneluri tipografice. Bătrânul scriitor se întrebă dacă fusese observat de Corăbierul cu palimpsest. Îşi răspunse afirmativ... Sau continua să-l ignore... Pe urmă se abandonă unei iluminări mistice: Prinţesa-Sex îl însoţeşte pe Corăbier în Marea Albatroşilor Visători să-i înveţe pe abstinenţi Estetica poieticii sexualiste...

Iat-o acum pe cel mai înalt catarg al arcei, goală, strângând între pulpe stâlpul din lemn, pentru a-şi menţine echilibrul sub vela pe care tocmai a caligrafiat un motto liric postmodernist dintr-o poezie din care citează aproximativ: Era un bătrân... Organismul meu s-a întâlnit cu un bătrân ce târa după el o imesă arcă cu o mie de cuşti şi cu o mie de animale înăuntru, închise... Pe punte, lipit de catargul pe care pulpele fetei îl fac să vibreze uşor, Corăbierul cu palimpsest încearcă să desluşească cuvintele misterioase. Nu înţelege nimic şi atunci o roagă să i le cânte; măcar melodia să-i încânte urechile. Prinţesa râde şi se preface interesată de propunerea lui: Eu mă desfrânez. Dar cu ultimele puteri caut totuşi să mă târăsc spre Dumnezeul meu...

Urcă aici... Corăbierul geme: Frumoase versuri!...

Notează-le repede, pe papirus, până nu le uiţi... Prinţesa are un moment de sinceritate: Nu sunt versurile mele.

Aparţin unui poet postmodernist pe care nu l-am întâlnit niciodată. Dar versurile lui sunt de o acurateţe neobişnuită până şi la clasici. Ascultă: Noi bem şi facem sex într-o cameră, în care ai desfăşurat un sac de dormit şi în al cărui întuneric moartea ta se zăreşte precum o planetă dureroasă... Îţi place ?... Aiuritor de profund, murmură Corăbierul. Mă fericesc că te-am descoperit... Prinţesa înmoaie condeiul de cărbune în gură şi scrie pe pânza velei câteva cuvinte. Corăbierul holbează ochii şi strecurându-şi privirile pe lângă fesele globulare şi pulpele poetei, încearcă să citească: Nu trupul, nu sufletul, ci sexul din inima cuvântului este punctul meu forte... Sublim! exclamă Corăbierul... „Eu nu-l mai înţeleg!” dă glas frustrării Neghibaur.

Cârcotaşul n-a auzit replica bătrânului. După prostul lui obicei, s-a făcut nevăzut chiar prin fereastra deschisă. În urmă, lăsă doar o umbră de întrebare despre adevăratul motiv al reîntoarcerii Corăbierului cu palimpsest în Metropolă.

Neghibaur încearcă să-şi regăsească buna dispoziţie în biroul său vrăfuit cu cărţi vechi. I se pare că se identifică cu leul bibliofor, paznic orgolios şi necruţător al incunabulelor. Se întinde peste canapeaua desfundată, acoperită cu o pătură mai mult zdrenţe. Înainte de a adormi mai apucă să înţeleagă că i se revelase însăşi Liber Mundi în limbaj inteligibil. Chiar atunci reapăru Cârcotaşul: „Am venit să-ţi îndepărtez aceste gânduri prosteşti, îi spuse. Vanitatea ţi-a jucat totdeauna renghiuri. Tu eşti numai Neghibaur... Învăţătorul de care cetăţile moderne nu mai au nevoie... Nici Metropola...

Heruvimii-iluzionişti au aruncat pe Piaţa Metropolitană alte ispite decât cărţile în care ai crezut...”

Neghibaur îi refuză privirile şi se întoarce cu faţa la perete. Cuvintele Cârcotaşului l-au pătruns dar nu i-au oferit certitudini; ceva i se destăinuie, ascunzându-se; ceva i se ascunde, destăinuindu-se... „Tu eşti Neghibaur, aude sau se aude; leul bibliofor închis într-o cuşcă de carton şi obligat să asculte de comenzile circarilor. Docilitatea îţi asigură şi hrana zilnică şi aplauzele din tribună...”

Bătrânul s-a împăcat cu gândul că trebuie să accepte ceva ce nu poate uita şi nici împărtăşi. Se strînge puternic în şina metalică a unei roţi în mişcare nebună.

Pierde reperele: se află în toate părţile şi în acelaşi timp. Pe urmă, sentimentul că alunecă spre o iminentă periferie îl împacă cu sine şi cu lumea Metropolei. „Desprins de realitate, n-ai să înţelegi niciodată valorile în care cred astăzi Prinţesa-Sex şi Corăbierul cu palimpsest... Tu eşti numai Neghibaur...”, răsună ecoul cuvintelor Cârcotaşului.

Radu CIOBANU

6 actualitatea literară

Spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, „boarea cuvântului Bucureşti” bătea peste Balcani, răspândită de Cântecul lui Selim, „tremurat, ca un dans din buric”. Trăgăna despre un oraş împovărat de ispite, de miresme, de păcate tăinuite, de bogăţii şi întâmplări stranii, unde „din fiecare floare ţâşneau spiriduşi de parfum”. Era cântecul ascultat cu predilecţie de sultanul Selim, dar şi cel care îi trezi junelui croitor vlaş din Sărâna, Ioanis Milikopu, dorul de ducă înspre acel tărâm al tuturor făgăduinţelor. Ajuns acolo, - desigur, eu reduc acum o stufoasă tramă epică la câteva repere descărnate - Ioanis îşi pierde numele într-un incident creator de confuzie, rămânând cunoscut ca Leun.

Odată cu numele îşi pierde şi identitatea originară, deoarece „un nume străin e ca o cruce peste mormântul străbunilor”, dar parvine ca meseriaş onest şi de elită până în sferele înalte. Acestea sunt premisele firului epic central, problematic şi purtător de sens: Leun face un coup de foudre pentru ţiganca Maiorca din şatra boierului Dan Braşoveanu Doicescu. Iar suspansul se instalează odată cu întrebarea: pleca-va, luânduşi lumea-n cap, Leun, pentru a o uita pe Maiorca sau se va supune cutumelor, acceptând condiţia de rob al Doicescului, doar pentru a se căsători cu ea? Întâmplarea, care zăcea într-un manuscris fanariot din Biblioteca Academiei, e descoperită de spiritul iscoditor al doamnei Doina Ruşti, scriitoare productivă şi inventivă, care foloseşte prilejul pentru a aborda acum şi romanul istoric sub un titlu modest, lipsit de fastul pe care îl ascunde: Manuscrisul fanariot.* De la o vreme n-am mai frecventat, ca cititor, romanul istoric deoarece genul mi se pare intrat în derivă, încăput pe mâna unor autori care sacrifică reflecţia, meditaţia, căutarea sensurilor din vârtejurile istoriei, în favoarea senzaţionalismului facil, care-şi află resursele în primul rând în violenţă şi/sau erotism exacerbat. Nobila înfiorare participativă a citirorului e obţinută astfel nu prin insinuarea sentimentelor stenice, ci prin iscarea resentimentelor în faţa ororii.

Nici Manuscrisul fanariot nu m-ar fi atras dacă n-aş fi citit în prealabil un interviu al autoarei, care m-a cucerit prin directeţea cu care îşi mărturisea „Dorinţa de a scrie o carte fără atrocităţi”, dând totodată de înţeles că „înfiorarea”, altfel zis emoţia, nu are doar ca singură sursă atrocitatea, ci este însăşi „inima ficţiunii”. Realitatea, chiar şi aceea a unui manuscris vechi de 400 de ani, dincolo de declanşarea vocaţiei pentru reconstituire, naraţiune şi dezlănţuire a imaginaţiei, este pentru Doina Ruşti şi un pretext pentru autoreflexivitate, astfel încât faptul brut din istorie rămâne întotdeauna într-o comunicare, uneori explicită, alteori subtextuală dar perceptibilă, cu intimitatea şi, deopotrivă, cu timpul celei care îl povesteşte. Consideraţiile mele se întemeiază pe textul romanului şi în egală măsură pe răspunsurile autoarei în interviuri, revelatorii pentru geneza cărţii. Astfel, bunăoară, privind ecourile încă active în actualitate ale acelor întâmplări vechi, d-sa descoperă persistenţa unui anumit „trend” - cum altfel să-i zic? - evident şi azi, definit prin „Să caşti gura admirativ pe la uşile altora şi să-ţi pară rău de puşcăriaşi.” Doina Ruşti sesizează aici o anumită candoare, identitară aş zice, a cărei revelare se dovedeşte a fi unul dintre mobilurile care au dus la ficţionalizarea relatării seci din manuscrisul real, de vreme ce însăşi mărturiseşte: „Despre această candoare a neamului meu am încercat să scriu” (subl.

recenzii

nr. 51 n septembrie 2015

Prin oraşul bucuriei

RC). Manuscrisul fanariot, romanul finit, aşadar, are o bătaie mai lungă, a cărei rezonanţă se face auzită şi azi, în ciuda vacarmului cu care a debutat noul mileniu.

Continuitatea, nu atât a problematicii cât a mentalităţii, e unul dintre aspectele surprinzătoare care reţin atenţia în romanul doamnei Doina Ruşti.

Chiar d-sa observă că Bucureştiul fanariot şi cel de azi „Seamănă prin curiozităţi şi prin viteza vieţii.”

Seamănă chiar prin mai multe, după cum a observat (în „Caţavencii”) şi dl Cristian Teodorescu, care regăseşte aici „datele de supravieţuire şi de succes în

Bucureştiul contemporan, cu scandalurile, relaţiile necurate şi curvăsăreala politică-economică graţie căreia poţi ajunge din ceea ce nu erai, ditamai sfetnicul domnitorului. Sau complicele lui.” E o realitate pe care şi alţii au atestat-o, martori fiind, precum, să zicem, Constantin Beldie, în memoriile sale începute prin 1950. Acesta vizând mai ales efervescenţa erotică din epoca bellă, cu nimic mai temperată decât în vremea din romanul manuscrisului: Beldie îşi aminteşte Bucureştiul tinereţii sale în primul rând ca un „oraş de bonvivanţi cu pipota sănătoasă”, cu „uliţele” asemănătoare cu o „junglă erotică răsunând tăcut şi înfundat de mârâitul, de miorlăitul, de grohăitul tuturor chemărilor sexuale de pe lume.”** Că lucrurile stau astfel în oricare altă metropolă nu e nicio îndoială, dar ceea ce surprinde Doina Ruşti aici în tuşe de apăsată expresivitate e tocmai ceea ce e specific „oraşului bucuriei” - Bucureşti. Cum ar veni şi s-a mai zis, noi, cum am fost aşa rămânem. Dar d-sa n-ar fi putut crea această viziune de ansamblu din câteva notaţii răzleţe şi astfel Bucureştiul devine, de fapt, principalul personaj al romanului. O recunoaşte chiar autoarea: „În romanul meu, Bucureştiul are o mai mare importanţă decât linia poveştii lui Leun.”

Nu ştiu dacă aceasta i-a fost intenţia de la început, dar în mod cert personalitatea oraşului, sporită şi prin documentare, a devenit imperativă şi i s-a impus pe parcursul elaborării până la a deveni o prezenţă masivă, fabuloasă, copleşind toate celelalte filoane epice ale romanului. Oraşul n-are secrete, totul, zvon, veste, poruncă, se propagă întâi, atunci ca şi azi, prin „surse”, iar evenimentele se petrec sub ochii lumii.

Petrecerile se încing din te miri ce, destrăbălarea e în firea vremii, iar oraşul „chiuie de la un capăt la altul”.

Bisericile sunt la tot pasul şi îşi au, fiecare, specialitatea ei: pentru blesteme, pentru rugăciuni de iubit, pentru măritiş, pentru pedepsirea duşmanilor... Toate casele au tainiţe, multe dau în subterane labirintice, bântuite de duhuri şi vagabonzi, de-a lungul cărora sunetele se propagă halucinant, resuscitându-ne amintirea coloanei sonore din Canalul, capodopera din 1956 a lui Andrzej Wajda. Topografia oraşului e menţionată conştiincios de Doina Ruşti, augmentând astfel realismul naraţiunii, mai ales că în cea mai mare parte s-a păstrat până azi. Mai puţin Bozăria, nu mahala, ci tărâm imaginar, rău famat, malefic, unde Tranca, vrăjitoarea, mama Maiorcăi, îşi avea vizuina şi unde puţini îndrăzneau să se aventureze.

Dar cel mai important mi se pare modul în care Doina Ruşti reuşeşte să implice prezenţa oraşului în tot ce se petrece. E o prezenţă participantă, favorizantă:

„Deasupra Bucureştiului palpita cerul şi valuri de dorinţe răbufneau din pământ.” Bucureştiul e mereu de faţă şi îi implică pe toţi în întâmplările sale. Iubirea Maiorcăi cu Leun a contaminat „şerpeşte” totul în jur: „Prin grădinile bucureştene se auzeau numai ofuri , iar apa Dâmboviţei începuse să se umple de şoapte şi de cântece care moleşiră viaţa oraşului. Chiar şi Brăiloiu, cu toate pretenţiile lui de până atunci, descoperi bucuriile ascunse sub fusta unei bucătărese din curtea sa. Nunţile se ţineau lanţ, iar popii nu mai pridideau să boteze copii.” Cu o remarcabilă abilitate de a regiza mişcarea mulţimilor, Doina Ruşti aduce în scenă zeci de personaje, implicate într-o profuziune de întâmplări care se întrepătrund, interferează, comunică, iar toată această forfotă se consumă în îmbrăţişarea complice şi sub răsuflarea grea Oraşului, împovărată de miresme, parfumuri, arome, miasme şi duhori.

Se poate deduce şi din citatele de până aici ponderea pe care o are în acest fabulos edificiu baroc stilul. S-au făcut apropieri de stilul lui Eugen Barbu. Regăsim întradevăr aceeaşi consistenţă păstoasă a tuşei, dar nu şi truculenţa indigestă din Pincepele sau Săptămâna nebunilor. Fără false pudori, Doina Ruşti ştie sau, mai exact, simte totuşi, la momentul oportun, limita dintre decenţă şi truculenţă. Criticul Dan Cristea („Luceafărul”, 7/2015) remarca pe drept cuvânt „... predilecţia autoarei pentru un fantastic al sonorităţilor şi al rezonanţelor, al sunetelor care prind viaţă şi care îşi impun propria lor magie.” E o calitate care decurge din respectul mărturisit al autoarei pentru cuvânt ca entitate expresivă şi din pasiunea sa, care întrerupe uneori naraţiunea pentru a comenta filologic, din varii unghiuri şi întotdeauna savuros, vocabula mai aparte - Polixenia, amăgire, Kilipir - sau încercând să-şi explice voga cuvântului celui mai răsfăţat de pupezele lirice care-şi închipuie că mai pot epata pe cineva azi prin versificare de măscări. Un sprijin esenţial în configurarea acestui stil este pentru doamna Doina Ruşti predilecţia pentru comparaţie. Îi remarca „excelenţa comparaţiei” şi dl Ioan Groşan („Obs. cult.”, 792) şi ea este într-adevăr, prin frecvenţă, un fel de armătură a naraţiunii, iar prin alura insolită, o perpetuă sursă de surpriză pentru cititor: „notele muzicale arătau ca nişte ţânţari înecaţi în cafea”; Bucureşti, „acest oraş cu numele ca o haită de câini”; strada Lipscani „ca o nucă încinsă”; „Vocea lui de pietricele risipite pe scară”; „zăpada ca bezeaua strivită sub tălpi”; „Întâlnirea cu Maiorca fusese ca o mână înfiptă în coaie”, gura Maiorcăi, „ca un măr muşcat”; „se auzeau clopotele bisericilor ca nişte căţei veseli” etc. etc. Chiar dacă unele sunt şocante sau suprarealiste,

ele îşi păstrează aparenţa de spontaneitate a scânteii şi întreţin mereu activă ceea ce aş numi tensiunea estetică, adică interesul cititorului avizat pentru evaluarea ţinutei rostirii, a stilului şi a felului cum textul „sună”. Că toate acestea nu-i sunt indiferente autoarei care îşi elaborează textul asamblând fiecare cuvânt în context, precum mozaicarul fiecare piesă, se poate deduce şi dintr-o foarte concisă, dar esenţială convingere pe care, în roman i-o atribuie lui Leun: „Nu-i plăceau cuvintele grele, fără perdea, linse de limbile maţaghinilor, cuvintele evitate, mestecate mai greu de nişte fălci subţirele, cuvintele care spuneau prea de-a dreptul, ştiute de oricine, pedepsite, care arătau totul fără să lase mare lucru de povestit, acele cuvinte care nu cereau nici un efort şi care făceau să scadă valoarea gurii care le alesese.” E aici, esenţializată, concisă, o adevărată profesiune de credinţă. Şi mai apoi, numai adevăraţii scriitori sunt conştienţi de valoarea sugestiei şi cunosc arta de a o folosi.

Manuscrisul fanariot e un roman îmbelşugat, onctuos şi subtil condimentat, conceput în straturi, ca o plăcintă grecească între foile căreia afli câte toate, învăluite în neaşteptate arome şi gusturi, care mai are şi darul de a-ţi purta gândul spre cele ce au fost şi vor mai fi. A fost totodată şi un test în vederea admiterii în teritoriile pline de capcane şi resurse ale romanului istoric, pe care doamna Doina Ruşti l-a trecut cu dezinvoltură. _____________________

* Doina Ruşti, Manuscrisul fanariot, roman, Iaşi, Polirom [Fiction Ltd], 2015. ** Constantin Beldie, Caleidoscopul unei jumătăți de veac în Bucureşti (1900-1950) şi alte pagini memorialistice. Ediţie îngrijită de Oana Bârna. Postfaţă de Nicolae P. Leonăchescu.

Bucureşti. Humanitas [Memorii. Jurnale - Vintage], 2014.

nr. 51 n septembrie 2015

invitatul revistei

Adrian Popescu

Luminoasele porţi

Vorbiţi-le cu blândeţe, vă implor, Celor care se pregătesc de plecare, Chiar dacă uneori le-aţi vorbit urât, Ascultaţi-i cu atenţie, măcar atât, Pe ei pe care nu i-aţi luat în seamă...

Priviţi-i cu luare aminte pe cei pe care Îi priveaţi în grabă, pe ei, care-s pe drum, Şi se-ndepărtează cu fiecare răsuflare, Sub masca de oxigen, sub perfuzii, Pe ei nu-i veţi mai vedea de-acum.

Dacă-i cunoaşteţi şi chiar dacă nu-i, Aruncaţi-le bulgări peste scândura udă, Când patul lor în noroi e încet coborât...

Dacă-i plângeţi, faceţi-o pe ascuns, Nu cumva cei plecaţi să v-audă... Şi să se-ntoarcă din drum... Îndepliniţi-le ultimele dorinţe, oricât De absurde ar fi ele, de pildă lăsaţi-le O carte veche, desfăcută pe piept...

De la gât, nu le smulgeţi cheiţa de aur Cu care pot deschide luminoasele porţi.

Lumina de dincolo de munte Hârtii spălate de ploaie, pe deal, pene, cioplituri, coajă de alun, miros de pădure, miros de cal, de bureţi şi de sălaş străbun, de cutii de conserve, pline de pânze ţesute cu infinită răbdare.

Ceva le ţine-mpreună să nu se destrame, sau se tocească, un fel de sânge curge prin toate, un lichid o limfă, sau un abur, o lumină cristalină, de dincolo de munte, ceva cald şi invizibil.

Cineva are grijă de toate pesemne... ca Pădurarul, care pune pe copaci roşii, enigmatice semne.

Lumină palidă Soseşte a iernii palidă lumină, Polenul verii-i strâns în stup, Ce dacă viaţa se termină?

Scânteia-i dincolo de trup. În hexagoanele de fapte Se află miere de salcâm, Şi din coline, cele şapte, De unde treci în alt tărâm.

Încet, mi s-a albit ecranul, Şi toate s-au făcut mai mici, Când fluviile simt Oceanul Îşi lasă numele aici...

Eu? Mai puţin de două strofe În bibliotecile ce mor, Frumoase cărţile par stofe, Le ţese-un Înger răbdător.

Grădina Liviei Drusilla Augusta s-a întors?

Se umple golul cu arhei?

La Prima Porta, Villa Liviei: Statui, din care vezi un tors Herculean şi capete de zei.

Oglinda de argint e ştearsă, Severul zâmbet s-a coclit, Acelaşi, chipul pe monede, Concordia-i, şi ea revarsă, Din cornul ei belşug tihnit, Rodul pământului şi pace.

Cu spice, mâna se desface Un semn de dăruire, plin, Ea, Iulia şi Agripina-mi par Trei Graţii prinse, aprilin, În ritul unui dans solar, Ea-i prima, ah, puţin rigidă. Şi parcă totuşi se străvede Un fel de teamă. Larii ei Sunt larii sacri ai grădinei.

actualitatea literară 7

Augustus

Arată-mi, ruinată, Casa cea aurită, unde-ai scris pentru Ovidiu acte de proscris. Îţi aminteşti acolo unde eşti, în limb, grădina semnului de sus, căzut în poala Liviei?

Un vultur, tu, venind din cer.

Purtând în cioc coroana ta de laur rotundă, ce-a crescut semeţ, frunză cu frunză, un tezaur.

“Pe favore, dov’e’ la fermata dell’autobus 224 nella Piazza Augusto Imperatore?’’

Aproape-i secerişul. Ce vers ai, să nu-l uităm, când în ţărână te vei întoarce, el să ne rămână?

Pe voi, presimt, iubitelor, departe vă vor trimite cei pe care i-aţi crescut, “că mirosiţi a bătrâneţe şi a moarte’’.

Un pod de vase-aţi fost, de multe ori, păşeam pe el să trecem înspre ţara ce nu-i pe nicio hartă. Doar în zori, acolo poţi intra. De la-nceput, să ştii, c-o locuiesc nemuritorii. Şi dimineaţă a fost. Uitată seara.

Nu, împăratul nu dă semne Că nu ar mai iubi-o, demne Şi cumpătate fapte face, Şi lorica de piele-i strânsă Cum trebuie pe pieptul lui...

Pe Livia a văzut-o plânsă Vreo sclavă? Vreun flamin?

La Ara Pacis? Nimeni.

Baladă pentru Bloody Mary

O frescă (darul împăratului Soţiei sale): porumbei, gutui Pe ramuri strălucinde ard; Smochini şi rodiu, verde laur. Şi crizanteme alb-gălbui, Sub pinii ce se scaldă-n aur.

Cărţile...

Roze sub suflu-Austrului, Brazi, chiparoşi şi oleandri; Maci, purpurii ca o hlamidă, Acantele în rouă, irişi tandri, Buxus-ul, coroana sa umidă, Viburn, ca neaua pe pământ, Crengi de măslin sub vânt.

Triclinul Liviei, festivă frescă, Estivă, unde ai vrea să stai, Latin lungit pe gura lui de rai; Mediterană mare, pitorescă, La sânul tău m-adăposteai.

Iubitelor, de-acum, e timpul, de rilkean, sublim cules, da, am suit cu voi Olimpul, dar coborâm acum la şes.

O, cartea mea, e tare simplu: se simt iarna, tot mai des.

E mică ziua, ne desparte, de frig “puţinul care taie’’, în carne. Om îs, tu-o carte, dar amândoi ferim de ploaie, în hexagoane de albine, mierea din teii fără moarte...

“Nu poţi, vezi bine, să rămâi!”

Iar Cloto: “Nu pot toarce Iar, firul tău primit dintâi, Creştine, te întoarce!’’. Şi m-am. Ea printre Parce.

Eu dacă mor, moare şi el, se simte sângele de miel, ce lasă pe ciment un semn?

Deschide cartea, te îndemn, nu pentru mine, fă-o, haide, să fii tu torţa vie care arde Tu, carte necitită pe un raft, plină de praf şi nepăsare, amară ca o bere de la draft, zborşită de atâta aşteptare, Viena şi Parisul îţi aşteaptă, Cenuşăreaso, inocentul rapt.

“Hai, ia-mă-n braţe, am pistrui, mărunţi pe braţul îndoit alene, cum vezi pe ferigi’’, parcă spui, “şi du-mă la torentele din munţi, pe unde acele de pin în pliuri, şi-n tiv pătrund, ori prin poieni Nu mai citi ecranul alburiu, Iubirii cum de nu-i simţi lipsa?

O şerpărie neagră de antene, ţi-i camera, gemând de DVD-uri’’. În anvelope, mort de timpuriu, stă omul aşteptând Apocalipsa.

La braţ cu mine de nimic îţi pese, noi vom intra în hala ca de bal din târgul de la Frankfurt Messe, pavilioanele se-nşiră, triumfal, o, inima ţi-o laşi la multe mese, Firenze, ori Porte de Versailles.

Pe Mary cerul ocroteasc-o, deşi-i demult, e plină de tărie, Smirnoff, de roşii suc, tobasco, lângă piperul negru-o fac să fie neîntrecută-n dar şi-n bucurie.

Sărută-i gura şi sărută-i gâtul, piciorul zvelt al plinului pahar, sprâncenelor le soarbe veselia, priveşte-i ochii şi-ţi fuge urâtul, scântei mărunte, de acolo, sar.

Albeşte a ziuă, destrămatul fir al nopţii duse fuge din chilim, zăpadă tu erai, iar eu câmpia, sorbindu-ţi gheaţa, bucuria... aş fi dorit atunci să mai rămâi, dar ce dorim, visând, nu moare, chiar dacă nu de tot înfăptuim, pe stradă cresc lămâi amare nu le gustăm, doar le privim.

Privighetoare, lasă ciocârlia, să ne recite din Shakespeare!

Căindu-mă, îmi regretam chilia, deja-ntristat de ce o să urmeze, încovoiat de frig şi de curent, fugar o noapte de pe metereze.

Aş fi zburat, pe loc să mă întorc la toţi ai mei, în pace de convent, eram ca fiul rătăcit: cu-n porc la roşcove, pe jos, mă-ngesuiam...

Ce bucurie fi-va, ca la hram, când voi fi iar acel care eram.

De multă vreme, Bloody Mary, tu, ursitoare-n straie englezeşti, o pajişte te vrea, pe unde merii se scutură. De ce nu te grăbeşti?

Eşti delicată, cine să-mi cuteze să te asemene, măcar în gând, butoaielor cu bere, bavareze, în care fierb dorinţele de rând? Şi, spune-mi tu, la asfinţitul serii, ce am avut şi ce îmi dăruieşti.

Aprinde lumânări ca niciodată, să stăm alături, amândoi râzând, ce dacă lacrimile, dintr-o dată, pe faţa mesei se aud căzând.

Nu-ţi cer să-mi spui tu, viitorul, îl ştiu de-acuma, nu-mi meneşti nimic din ce n-aş şti, piciorul meu dibuie în arături cereşti, fii roua, dimineaţa se arată, ce Destrămare! Nu mai eşti!

STANCU

Costel

8 actualitatea literară

Viaţa Mă agăţ de tine, viaţă, ca întunericul de felinar, ca iarba de botul mielului sacrificat, uneori, în zadar. Ca umbra de talpa celui ce-o calcă rupîndu-i şira spinării, ca mărul de creanga arsă de trăsnet ori naufragiatul de ceaţa mării.

Mă agăţ de tine, viaţă, ca eşarfa de spiţele unei roţi, cu disperarea celui prins la furat pepeni şi pus să-i mănînce, pînă dimineaţa, pe toţi.

Cu inocenţa celui ce mă vinde pe sîmburi de nucă, nu bani.

Mă agăţ de tine viaţă, încrezător ca timbrul lipit pe scrisoarea ce-a rătăcit prin lume o sută de ani.

Iată, se apropie moartea cu pas de pisică, latent. Sufletul meu în acvariul nopţii e un biet peşte fosforescent. Mă agăţ de tine, pentru ultima oară, viaţă.

Dar pisica vede peştele, se joacă, o vreme, cu el. Apoi îl înhaţă.

De dragoste Răsare soarele. Inima mea e o sclavă căreia îi redau în fiecare dimineaţă libertatea dar ea o refuză cu îndîrjire.

Rămîi în piept inimă!

Pe mine mie reîntregeşte-mă!

E o dimineaţă însorită. Femeile îşi caută frumuseţea pierdută într-un ochi de fîntînă.

Soarele nu mă recunoaşte. Oare nu eu am retezat, cu dinţii, vrejul încă verde al lunii şi am împins-o în mare?

Aşa e viaţa, îmi spun. Descumpănită. Ca o mireasă furată şi dusă pe linia frontului - albul rochiei sale va fi semn de şi mai aprig război.

Oraşul se dezmorţeşte. Răsare soarele, mi-e teamă.

Departe, în grajduri de mărgean, bat din copite iepele sure ale norilor.

Sînt singur. Fără tine, inima mea e un castel din nisip împietrit în al cărui turn sînt pus - ah! - pe vecie, în lanţuri de iarbă. Dar despre asta se tace.

Ei da, cel mai bine plătit e martorul mut.

Răsare soarele: un negustor viclean ce vinde coroane din aur fals regilor închipuiţi, clovnilor de o zi, poeţilor de o noapte. Răsare soarele. Galben.

Dumnezeu se preface în cerşetor.

Reîntîlnire Aş bea ceea ce nu i s-a turnat nimănui, niciodată. Tu mă priveşti cu ochi vicleni, de cucută. Vii de la fîntînă şi pe umăru-ţi străveziu, de fată, duci un urcior cu apă neîncepută.

Mă reped, însetat, să-l apuc de o toartă, să vă trag înspre mine pe amîndoi. Însă, cum îl ating – Doamne, ce soartă!- apa se împreună cu pămîntul şi se prefac în noroi. Noroi am pe mîini, pe piept şi pe gură, noroi între fundul mării şi Ararat. Încep să plîng, mă redescopăr copil şi beau, înghiţitură cu înghiţitură, apa în care am fost botezat.

Mica apocalipsă curge vinul, punem viţelul cel gras la proţap. nimeni nu îşi mai toarnă cenuşă în cap. ne iubim fără noimă apocaliptic şi laş. soarele şi luna răsar împreună peste oraş. zadarnic cel plecat în ceruri vrea să-l ocrotească pe cel rămas. e ca şi cum în buzunarul surdului ar ticăi un ceas. timpul sieşi răbdarea nu-şi mai îndură. clipa plesneşte – inimă de cal alergat peste măsură. se rupe osia lumii. mîna se desprinde din cui. uneori, omul se naşte al tuturor şi moare al nimănui.

şcoala de poezie

nr. 51 n septembrie 2015

1.

Am să scriu despre femeia de lângă mine. E o lacrimă pe tocuri. Mai înaltă ca tocurile. Un sâmbure uriaş, gura, când nepăsător, când duşmănos de fierbinte, se-nfige în tâmple odată cu sprâncenele. O lacrimă pe tocuri absurd de subţiri este femeia de lângă mine. N-am linişte din pricina ei. Aş spune că-i bolnavă, dar nu, nu despre boală-i vorba, ci despre cât a murit şi cât a putut să învie.

Despre cât a lăsat şi cât a primit. N-am linişte, vă spun, din pricina ei. Din pricina gleznelor de fetiţă adormită, pe care se suie şi coboară, fără să-şi pună întrebări. Nici dacă trece strada, nici dacă aţipeşte cuminte la semafor.

Cât s-o mângâie verdele, apoi roşul, cu nesfârşita lor singurătate.

2.

Domnul de Vanilie se-ntoarce. Lasă poarta deschisă.

Intru pe poartă ca-n rama unui tablou. Ca-n pieptul unui erou. Eşarfa-i stă strâmb şi parcă s-a mai boţit.

Dar vanilia miroase şi-acum a cer dezgolit. Pleoapele-i încarcă o linişte nouă, ca dintr-o mină abandonată, în care de mult, de foarte de mult nu mai plouă.

Domnul de Vanilie trece prin stepele mele decolorate ca o binecuvântare în rate. Fie şi-aşa! Când trece, ghemul din mine bate mai repede ca o stea.

Denisa POPESCU

3.

Glorioase treceri de paşi. Asurzitoare. Fiecare deget scrie cronici ameţitoare. Scrie-ntr-o limbă măruntă, cu profilul de floare. Dinaintea umbrei înalte de paşi, nu mă mai caut, nu mai am căutare. Unghia degetului mic e-o gheişă de aur, o răsuflare.

Te cutremuri, câmpie sălbatică peste umerii mei.

Câmpia se prăbuşeşte-ntre vintre. Macii bolesc, iar grâul se întoarce din pământ în cuvinte. Câmpia şi gara în care n-am oprit niciodată. Mă cutremur şi ard în grâu şi-n macii cu pulpe de piatră.

nici învinse, nici învingătoare.

Aici, jos, nu e loc de iertare. Aici, jos, sunt aproape singură. Cu un lup care-mi acoperă umbra. Se apropie câteodată prea mult. Alteori, eu mă apropii de lup. Ne căutăm rănile, fără să ne atingem. Pâlpâim, pentru că nu putem să ne stingem. Aici, jos, când te ridici, de fapt te surpi. Nu e loc de-mpăcare aici nici pentru oameni, nici pentru lupi.

5.

9.

El e Mângâietorul. Miroase a insule. Pe el n-au căzut avioane şi n-au fost plantaţi ţăruşi cu cartoane. El e palma cu nervi dulci a Lolitei. Curge umed, ca din prăpăstii de stele. Curge Mângâietorul suspinelor mele.

Orele mici şi desfrânate, în care m-ai uns cu roz şi verde pe spate, sunt orele mele dintâi.

Eram pofta şi lumina poftei copilăreşti, sănătoase.

Zâna neruşinată a ceva ce credea că înţelege pentru totdeauna o dată.

Erai fior de nostalgie pe şira spinării. Încăpeai tot în mine şi mai era loc şi pentru ce-şi spun, când sembrăţişează, cocorii.

4.

6.

Te uiţi în oglinda din care nu se mai întoarce nimic. În oglinda în care până şi aburul este peltic.

Tot ce poţi vedea acolo e o siluetă de cerşetor. Poate nici măcar atât. Cerşetorul unei siluete în care pâlpâie o fiinţă, un suflet, ceva. Oglinda se-nfruntă pe sine.

Nu te-a văzut niciodată şi nici nu te va vedea.

7.

Poezia mea nu e numai a mea. Suntem doi în ea. Eu şi cel care mă posedă grăbit de-aproape, dar mai ales de departe.

Un călător cu braţul îndoit de-o eşarfă. Fuge de războaiele din trup, ca vântul turbat de coarda de harpă.

Când vrea să simtă din nou, vine la mine şi, ca un erou, se aruncă-n războiul din care n-am să ştiu niciodată cât din mine-a scăpat. Nu doar o dată eroul meu m-a salvat.

Poezia mea nu e tocmai poezie. E un cal răsturnat pe-o câmpie a cailor morţi la datorie.

8.

Nu ştiu încă să iert. Soarele, luna, celelalte planete s-au oprit în minte. N-au mai vrut să coboare în inimă. Se rostogolesc acolo, tăcute şi zadarnice,

10.

Nu sunt de-aici întâmplările de sub marmura mea.

Sunt de-acolo unde-a fost îngropată o stea.

O bivoliţă bătrână aşteaptă să vină zeul s-o ia. Cu giuvaierul între coarne, din apa vieţii pentru ultima oară va bea.

Nu mai sunt de-aici întâmplările de sub marmura mea. O bivoliţă mă duce dincolo, ca şi cum m-ar mângâia.

11.

Cum arată cel ce se-mparte? Ce otravă-l biciuie până la moarte? Ce atingere-l poate din nou mângâia? Ce mamă pentru el jumătate din ea şi-ar tăia?

Ce păsări îşi fac din ochii lui cuib? Ce mister îi coboară în tălpi, efemer? Cum îi stau scrise liniile în palmă? Ca lăcuste de rouă, o rană, o spaimă? Cum arată cel ce dă liniştit, cu bucurie? Vin gropari cu flori şi pământ să-l îmbie? Cum arată? Îl cunoşti? Măcar l-ai văzut? Îngerii lui în genunchi n-au căzut? Cum arată cel ce-a ales să se-mpartă? Mi-e inima oarbă.

Daţi-mi o hartă!

12. Ţi-am spus de multe ori cât de fraged mi te aduni la subsuori. Vin greierii să mă lingă şi-mi cântă-nainte să-şi stingă apusul toate luminile.

Miroşi ca rădăcinile peste care cerbii aleg să se culce.

Ca pământul pe care, lângă ochiul de sare, se zbate, năuc, un ochi dulce.

Fraged la subsuori mi te-aduni şi te scalzi. Greierii tăi sunt mereu uzi şi calzi.

13.

Din câte inele mi-ai prins pe degetul stins şi de câtă dulceaţă au plâns, sufletul mi s-a zbicit, mi s-a strâns.

Se-nfăşoară inelele ca o licoară şi-mi beau oasele şi pielea subţire. Atârn de sufletul tău ca o mânăstire. De cumva te ridici, mânăstirea se mută cu mine de-aici.

nr. 51 n septembrie 2015 10 Convingerea că te ia dorul după ceva ce nu ai trăit niciodată.

Ca şi cum ai încerca să îţi aminteşti,

şcoala de poezie

Moni Stănilă

când de fapt brodezi imagini, scorneşti mirosuri, care ai vrea să fie vechi. Dar nu le-ai trăit, nu le vei trăi. Ţi le plantezi singur în cap şi primesc consistenţă. Fericirea e pe interior un tort cu etaje. Ai modelat, ai pus, ai adăugat.

Mintea respinge sexul şi moartea. O lume din evantaie pe care să nu o împarţi cu nimeni. Oraşul se sfarmă ca o coajă de ou între degete când e lovită cu coada de la furculiţă. Te adânceşti în întunericul cald dinăuntrul tău şi – încet – de la Dumnezeu mai mult, se conturează locul

trece prin tine ca aţa prin ac. Deosebeşti clar tusea unui motor mic sau şuieratul eşapamentelor de troleibuze. Îţi cumperi din prima farmacie dopuri de urechi. Le îndeşi bine şi când ele vor încerca să revină la starea iniţială, îţi vor acoperi compact pâlnia urechilor.

Vor deveni un amortizor între creier şi zgomote.

Iar tu vei putea, în sfârşit, să asculţi cu atenţie doar vocile din capul tău. Să le asculţi, sortezi, ordonezi.

E important să te întinzi în pat cu ochii mijiţi la tavanul alb care va deveni un amortizor între imaginile din jur şi cele din capul tău.

Să nu mergi deloc.

Paşii îţi vor transmite vibraţia prin oase, până în calota craniană. Şi nu va fi plăcut.

Cu timpul te vei obişnui şi te vei bucura. Sau într-o zi vei abandona toate ca să vii aici.

18 Aricii sunt însemnul fericirii au ace pentru fiecare amintire sunt foarte murdari se spune, dar lasă în urma lor câmpuri curate sunt gunoierii din schimbul de noapte care vin fără să ne tulbure somnul şi curăţă grădina.

Aşa că o pecete de bun simţ a unui om de bun simţ nu trebuie să aibă un vultur / leu / taur şi nici măcar un înger pe steagul atârnat în faţa casei.

E suficient un arici cu ţepi strălucitori care în loc de cruce să poarte la gât un sac de plastic.

32 Când îţi vine dintr-o dată în minte o faptă pe care o regreţi foarte tare, te scuturi şi vrei să o uiţi, aşa îmi vine mie în minte oraşul cu toate capcanele lui din şosea, din bar, din librării. Aşa îţi loveşte sufletul cu un bici lumea în care ai trăit. Ca un păcat oribil spovedit de mii de ori, dar care rămâne prezent şi scoate capul ca un guşter

Raiul cel grabnic mi-a pătruns în oase, Pristolul clipei m-a-nstelat deplin.

Sub geamul lunii mi-s un clavecin, Ce-l miruiesc vestalele faimoase.

O ctitorie-a artelor din veci Voit-am să rămîn pînă-n Departe, Dar azi, cînd am zburat şi peste moarte Şi peste-al lumii trecătoare meci, M-arunc din zarea ce n-o pot avea La pieptul mării, care-i Viaţa mea!

Traian VASILCĂU

Evadarea dintr-un oraş străin în plină demolare cu prietenii tăi imaginari.

Locuieşti într-un oraş aglomerat. Eventual e o piaţă în apropiere. Şoseaua de sub fereastră îţi invadează viaţa,

Pentru Ernesto Cortazar

Ea de cincizeci de ani vine la mare. Îşi cumpără bilete pentru doi Şi pe nisip, din zori pîn-spre-nserare, Soţu-şi aşteaptă-n strai de alge noi.

S-a înecat aici, chiar după nuntă,

Cărarea se deschide de acolo, şi, spre deosebire de viaţă, acum poţi să te întorci de o mie de ori în acelaşi punct.

14

La pieptul mării

Credincioşie

Explodezi pe spate cu ochii în tavan.

în care ai trăit cele mai mari bucurii, ţi le aminteşti acum ca şi când ar fi fost adevărate.

actualitatea literară 9

la soare ori de câte ori vrei să ai o bună părere despre tine.

Totul îmi revine în minte cu biciul în mână, cu acul în inimă.

Doar copacii nu. Copacii, flori uriaşe, minunate, care strivesc orice în nepăsare. Fie chiar şi câte un spânzurat.

Dacă alegea o grindă din casă era doar o mare tristeţe, însă în copaci ei vorbesc întruna despre nesfârşita viaţă şi nepăsare a florilor verzi şi gigantice.

Uneori homo erectus cu mâinile întinse şi depărtate, tot mai mult, mai concentrat, mai tare, până înmuguresc degetele, până se ramifică sub un cer, până degetele noastre se ating.

Pădurea - mai mult decât orice altceva.

Tomeşti casele se pitesc sub streşini cînd trec eu pe bicicleta tatei prin tomeşti aici avioanele întind fermoare albe pe dealuri copiii le urmăresc cu mîinile întinse puii de găină ies din ou, apoi sunt puşi în cutii de carton cu puful prins încă în vîscozitatea albuşului se îngrămădesc unii în alţii cîte un vecin se îmbată, cîte unul moare bunicii îşi plimbă de mînă nepoţii le arată purceii şi cîinii – ştim că în tomeşti e întotdeauna bine viteza-i o problemă cînd treci în fugă tomeştiul rămîne o comună cu blocuri egale apoi tata: ţi-a crescut barbă şi dă obrazul mai aproape să văd nu tată ai visat urît stai linişteşte-te e umbra şi iar drumul ţăcănitul spiţelor salcîmii şi brazii cresc pe acelaşi nivel şi după ploaie locuitorii merg în grupuri mici să culeagă cuci şi pitonci crăiţe şi ghebe ne întindem în iarbă furnicile ne caută. zmeura nu o strînge nimeni murele se usucă uneori poate fi trist n-o să rămânem aici pentru mult timp noaptea cel mai important e să ieşi din casă să închizi găinile şi să verifici starea vremii dacă vine furtuna curentul electric şi apa se întrerup e important să verifici noaptea de pe balcon cine se uită la televizor şi cine fumează la ferestre acum sunt lîngă cimitirul catolic cîinii au început să latre ai dreptul să mergi după crăiţe şi cuci e important te ajut să te strecori în pădure

S-a aruncat în larguri, bucuros, Şi printre lumea chicotindă, multă, Îşi făcea drum cu salturi, maiestuos.

Braţele lui păreau că-s largi aripe, Ochii - corăbii grele de mister Şi în vecia dintre două clipe Cu trupu-i tot s-a aruncat spre cer!

Dar în căderea bruscă şi semeaţă, Zîmbind dragostei lui, s-a scufundat Şi n-a mai apărut de-atunci în viaţă, Deşi e-n căutare ne-ncetat.

Ea şi-a vîndut tot aurul şi casa, Orice venit şi-l dă spre-al regăsi, Şi-n albă rochie, precum mireasa, Intră în mare, orişice ar fi, Şi cerului rugîndu-se, îl cere Şi apă-şi ia-n hotel şi alge moi, Să simtă-al său parfum de înviere Care să-l ducă-n soartă, înapoi.

Ea de cincizeci de ani, sub văl de spume Îi cată chipul. Cu priviri zglobii S-o ia cu el în larg, din astă lume, Să-i recunune marea-n veşnicii.

Caii orfani

(poem-document) L-au deportat, i-au confiscat averea Şi caii... Nu-i văzuse zece ani.

Cît a fost dus nu i-a uitat o clipă, Visîndu-i, adormit pe bolovani.

Cînd l-au eliberat s-a-ntors acasă, Duşman de clasă, izolat ocnaş. Şi fiindcă în colhoz îi erau caii El s-a rugat să fie căruţaş. Şi-aşa a fost pînă la bătrîneţe, Cînd caii lui, orfani cu-adevărat, De la spital adusu-l-au la poartă. Şi-au plîns. Şi-a treia zi l-au îngropat.

Numai pianul

(Poem sugerat de A.G.) Din ce-am avut îmi iau numai pianul, Că-i moştenire de la mama mea Şi dezrobită, Ţie, Suveranul, Îţi las tot ce mi-ai dăruit cîndva: Un colier de Malta, o brăţară Cum au reginele, din aur pur, Cerceii de o frumuseţe rară Şi cîte să înşir nu mă îndur...

Le las fără să-mi pară rău de ele, Iau doar un braţ de amintiri şi plec, Preafericită sub un cer cu stele, Cum nu am fost cu tine-un veac întreg.

Viaţa-n văzduh Vin pescăruşii la terasă Şi vrăbiile vin să ia Cîte un strop din viaţa mea: Nici nobilă, nici glorioasă. Şi-aşa în orice seară vin Şi-n fiecare dimineaţă Sorb pescăruşii din destin Şi vrăbiile-mi sorb din viaţă.

Să le alung nu-mi vine-un gînd, Şi stau, privind cum mi se duce Viaţa-n văzduh, planînd spre cruce, Pe-aripi de pasăre cîntînd.

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 51 n septembrie 2015

GOMA, omul de esenţă tare

”Sufletul este memoria însăşi” Sf. Augustin

”dar acum eşti convins că te-ai apucat de scris ca să nu ucizi.”

Emil Nicolae, Paranoima

Recent, în 10 iulie 2015, după două decenii de la prima formulare, s-a repus pe un post de televiziune întrebarea: ”Mai avem nevoie de Paul Goma?” În reformularea invitatei, Mariana Sipoş, autoarea volumului Destinul unui disident. Paul Goma (ediţia întâi, Universal Dalsi, 2005; a doua, Eikon, 2014), întrebarea sună astfel: ”De ce nu am avut nevoie de Paul Goma?”.

Răspunsul meu e net: pentru că este în felderinţa lui curajul de-a spune lucrurilor pe nume, iar intransigenţa nu place aliniaţilor, oportuniştilor, turtelor ideologice.

Scriitorul (”rostitor de adevăr”, cum îl defineşte Bujor Nedelcovici) a promis: ”Voi vorbi când nu voi fi întrebat” şi şi-a ţinut cuvântul, asumându-şi rolul inconfortabil de igienist al memoriei. Interzis în RSR până în acel Decembrie, a fost lăsat şi postsocialist fără drept de replică, gomofobii dorindu-şi să-l cufunde iarăşi în tăcere. S-a cerut interzicerea lui în revistele româneşti, i s-a topit Culoarea curcubeului, apărută la Humanitas cu o greşeală în titlu: Culorile curcubeului, i s-a spus ”Adio” (replica sa ”Adio şi-un praz verde”), a fost hulit de cobreslaşi ca egocentric, megaloman (şi încă galopant), mincinos, pieziş, trivial, porno(grafic). Nu cred să fi adunat alt mare scriitor român mai multe ofense: resentimentar, bârfitor frustrat, otrăvicios, conflictual, scandalagiu, critic în exces. CTP a făcut analogia Goma-Gomora.

Reconcilierea cu USR ar fi fost posibilă dacă Uniunea şi-ar fi făcut mea culpa. Măcar cei care i-au cerut capul în ’71: Eugen Barbu, Titus Popovici, Dan Zamfirescu, Virgil Teodorescu, Zigu Ornea, Emil Lotreanu ş.a. Din USR a fost eliminat când se afla în arest, la Rahova. Citesc în jurnalul Constanţei Buzea, din anii 1967-1971, Creştetul gheţarului: ”La şedinţa de excludere a lui Paul Goma din Uniunea Scriitorilor, Zaharia Stancu n-a venit din motiv de zi de naştere, iar Marin Preda – din motiv de gâlci. Băşcălia lor, oricât de semnificativă, miroase a dezastru…”

Locul său pe dreptate, de lider moral al României, de cel mai radical opozant al comunismului, a fost luat de fostul scânteist Silviu Brucan (forţa imposturii e uriaşă), iar Goma este încă, fapt pe cât de incredibil, pe atât de incalificabil, azilant politic, statut obţinut în 1977, actul fiind reînnoit odată la cinci ani. Precizare necesară: Paul Goma nu a fost expulzat de Ceauşescu, retragerea cetăţeniei nu s-a întâmplat, deşi Pleşiţă a cerut-o în repetate rânduri.

Goma a plecat în 20 noiembrie 1977 cu paşaport turistic, schimbat pe un certificat de refugiat. Şi azi e la fel: cetăţean român, cu paşaport de azilant politic. În 26 aprilie 2013, a primit cetăţenia Republicii Moldova. Nu şi soţia sa, Ana Goma, după câte ştiu.

I-a pedepsit cineva pe cei care au dat ordin să fie ucis Goma? Nu, dimpotrivă. Pe OTV, Pleşiţă îl mai considera duşman al poporului şi-al patriei şi se fălea că l-a bătut ”şi pe stânga, şi pe dreapta”. Nici excluderea din Franţa a asasinilor comandaţi de Securitate nu s-a întâmplat; ba chiar cei din stirpea ”Organei”, cum o numeşte Goma, i-au cerut (culmea!) expulzarea din Franţa pentru… antisemitism. Toate astea şi altele încă le-a rememorat Mariana Sipoş în emisiune, excelentă ca atitudine şi ca personalitate.

De ce a ajuns Goma persona non grata ante şi postdecembrist? Pentru că a a ascultat de imperativul memoriei corecte şi pentru că a spus şi spune toate numele (sintagma lui Saramago). Or, nu-i sănătos să spui toate numele, e foarte inconvenabil. Ştiţi ce le scapă ”motoarelor de căutare” GOMA? Nimic. Pe cale de consecinţă, a avut şi are parte de singurătatea opozantului de cursă lungă (îi conced: opozant, nu disident, membru PCR n-a fost decât 3 zile, în momentul de glorie al lui Ceauşescu, din 1968, când s-a opus invadării Cehoslovaciei), de singurătatea de martor prob. ”Exilat până şi din… exil”, cum mărturisea cu

amărăciune, Goma n-a dat înapoi un pas în faţa obstacolelor sau a criticilor nedrepte; nu s-a temut când a fost drogat cu aconitină (aconitum e o plantă otrăvitoare, folosită în Antichitate la otrăvirea săgeţilor; floarea letală apare la Apuleius: transforma omul în animal; cu Goma, aconitina n-a reuşit), nici când a primit o droaie de bonjurături (patent P.G.). În loc de succes de critică, vot de blam; în loc de susţinere pentru premiul Nobel, hăituială.

Goma ştie bine că libertatea de opinie nu poate fi circumstanţială, că aceeaşi libertate nu se dă la raţie, ci se ia. Aceste aserţiuni fac parte din crezul gomic. Iar locul memoriei este în Bellville, unde Omul din Calidor, ca să uzez de titlul monografiei lui Petru Ursache, depune mărturie despre vremi crâncene (cum să convină cărţile despre perioada sângeroasă Dej-Pauker fiilor de kominternişti veniţi pe tanc, în uniformă sovietică să prefacă România în lagăr de exterminare), dar şi despre vremile noastre, cu aberaţiile lor. Goma nu-i împăcat nici cu trecutul, nici cu prezentul. Într-o ţară aproape desmemoriada, în derivă etică ( Paul Goma îi spune ”nesimţitorism etic” şi are dreptate, de vreme ce facem groapă de gunoi între ruinele unei cetăţi romane şi stână în vechea cetate getică de la Beştepe), inepuizabilul scriitor rămâne purtător de memorie. Memoria activă înseamnă conştiinţă activă. Iar Goma e liber în ultimul hal, cum ar spune poetul Marius Dumitrescu. Deţine o voce amplă, de neacoperit, un instinct etic şi etnic de excepţie: om moral într-o istorie imorală.

Orice ar spune Lucian Boia, eu îl cred pe Cicero (De oratore): Historia magistra vita est. Ca istoria să ne înveţe ceva nu trebuie falsificată, scrisă şi re-scrisă conform dogmei, fie ea marxistă, fie corect politică. Goma a trăit istoria comunistă pe pielea proprie, plină de echimoze.

Rănile nu s-au închis. Şi cum să se închidă dacă marele insurgent continuă să fie victimă, iar torţionarul lui, gen. Pleşiţă, a fost ”conservat” de regimul iliesc; Goran, care l-a ”cercetat” la Rahova, a ajuns consilierul lui Gelu Voican-Voiculescu, apoi colonel, la comanda municipiului Bucureşti? El, Goran, a formulat proiectul de decret pentru înfiinţarea Consiliului Siguranţei Naţionale. Asta ca să ne simţim în securitate, cum ricana Petru Ursache, într-un ziar iaşiot.

A fost exmatriculat din şcoală pentru că vorbea despre partizanii din munţi, ucişi a doua oară de nepăsarea noastră (poziţia psihologului Maria Iordănescu, din ”Dilema” de 20-26 august 2015 e că n-avem nevoie de sfinţi şi martiri); a fost eliminat din fabrica de scriitori din Kisseleff din cauza Basarabiei; dictatorului i-a adresat celebra scrisoare: ” Domnului Nicolae Ceauşescu, la Palatul Regal Bucureşti”; a fost puşcărizat prin sentinţă de închisoare corecţională doi ani, primiţi în martie ’57, urmaţi de Domiciliu Obligatoriu prelungit pentru ”comportare rea”; a suportat iernile în Bărăgan, la Lăteşti, dar n-a semnat angajament cu Securitatea.

Torţionarii mor liniştiţi sau sunt medaliaţi din greşeală, ca Vasile Ciolpan, decorat de Emil Constantinescu. Sentinţa lui Vişinescu nu este, Doamne Dumnezeule, definitivă. În comisia pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Goma n-a intrat; au intrat de-a valma disidenţi autentici şi nu prea, turnători şi turnaţi, sub şefia lui Tismăneanu Apostatul.

Bestiarul comunist l-a văzut din interior, de pe bicicleta cu care se plimba prin Cartierul Primăverii, nu din arest, ca Goma.

Nu-i putred mărul la noi? Ba da. Tot repet faptul ăsta de-a surda. În decembrie 2006, comunismul a fost trimis la muzeu, să se hodinească, pesemne, nu să moară.

Condamnarea activului: formală, nu penală. Cei care au slujit regimul s-au re-socializat: conduc cotidiane de tiraj mare şi de manipulare pe măsură. Scriitori de aparat, până-n ultima zi a Ceauşescului, iau indemnizaţii de merit şi se laudă cu medalii primite şi-n socialism, şi-n nesocialism: simetric. Şi-s mereu premiabili şi premiaţi.

Goma n-a intrat nicicând în graţiile Puterii. În vremi de minima moralia, el scrie o maxima moralia : limpede, sonor, mereu la cea mai înaltă tensiune, neintimidat de intelighenţia flotantă. Este ”incontrolabil”? Pentru mine, nu-i o acuză. Goma nu s-a lăsat şi nu se lasă controlat, atâta tot. E prea impulsiv? Omul din Bellville face parte din familia de condeieri Pandrea-Şeicaru. E ne-cuminte. Şi n-a putut rămâne indiferent la ce se întâmplă în ţara lui. De la Paris, din apartamentul modest, se vede mai bine ce se întâmplă decât din avion prezidenţial ori de la Neptuniş.

Reformulez ce-am mai scris: ni se tot repetă că nici opera, nici capodopera nu se judecă moral, ci estetic. Ba nu. Asta ar însemna să nu recunoaştem laşităţile, oportunismele, trădările de sine. Aproape că s-a sinucis social Goma, acuzându-i pe oportunişti (şi-s câtă frunză, câtă iarbă), pe laşi, pe informatorii Securităţii, pe slugile îndatorate Puterii.

Goma scrie ego-literatură: navetează între biografeme proprii şi document (Habemus documentum!), verificat atent. Întâi a fost nerozia din sursă Securitate că n-ar avea talent (Mariana Şora a declarat că nu poate citi ororile lui Goma din Ostinato, că universul închisorilor politice n-o atrage din p.d.v. estetic; contraargument: Ostinato, roman tradus şi tipărit în ’71 simultan în Germania şi în Franţa, s-a epuizat în două săptămâni, a fost un boom editorial; Gherla a apărut la Seuil). Alta-i buba, nicidecum lipsa talentului: rezistenţa morală şi intelectuală provoacă

resentimente celor care s-au lăsat şi se lasă dresaţi de Putere: scriitorucilor , cuvânt derivat din politruci.

Apoi a apărut altă nerozie, deosebit de periculoasă: ”antisemitismul” lui Goma. Şi asta pentru că, bazat pe documentare riguroasă, a scris Săptămâna roşie, despre un episod din Memorialul durerii, care nu se învaţă la şcoală. Inconfortabilă carte, incomode adevăruri. De altfel, tot ce-a scris Goma e inconfortabil: amintirile de ”repatriat” basarabean, evocările de la Şcoala de literatură, memoriile carcerale, jurnalele de vreme rea… Şi-l citez iarăşi pe Eco: ”să-ţi aminteşti e o muncă, nu un lux”. Toată opera acestui imens creator ne spune răspicat să nu ne aşternem pe iertare-uitare, fie ele voite sau impuse, dirijate sau nedirijate. Numai sprijinindu-ne pe memorie, agăţândune de ea, ne putem salva. Naţiunea înseamnă propria-i memorie, iar adevărul trebuie ajutat să iasă la suprafaţă.

Iese el până la urmă, cu capul spart, dar dacă nu-l ajutăm să răzbată e mai greu. Dacă nu strigăm în deşert, vom fi o ţară de piteştizaţi, re-educaţi de Rollerii II. Deja delictul de opinie a ajuns fapt penal prin Legea 217/2015. Ca să intrăm iarăşi în lumea celor care nu cuvântă?

Ferm pe toate subiectele sensibile, marele insurgent, insurgenţă de durată, cât o viaţă de om (Omul din Calidor, i-a spus Petru Ursache; el trebuia să scrie acum despre Goma), nu eludează nimic: Goma e mereu şi mereu Goma.

Singur s-a solidarizat în `77 cu Charta cehilor şi slovacilor. ”De-am fi fost măcar trei”. N-am fost, a fost el singur. Şi pentru asta a fost izolat şi batjocorit de confraţi, cu argumente rizibile. Solidaritate scriitoricească? A salamului cu soia, poate. Replica lui Goma e mai dură: ”n-au mâncat soia, ci căcat”. Cât despre salam, acum avem Salam (dar Florin) din belşug, pe toate canalele TV. Domnul Salam face rating. Ne pasă de efectele legii 217, numită şi Legea anti-legionară? Despre Che Guevara putem vorbi, despre Moţa şi Marin – nu, pe motiv de fascism-legionarism.

Bustul lui Mircea Vulcănescu, din Mântuleasa ar trebui distrus (zice presa că primăria sectorului 2 a primit cerere oficială de demolare) al cutărui ilegalist, nu.

Faptul că se urmează calea trasată de Securitate, ca Goma să fie subapreciat, ignorat, discreditat, blamat, să rămână nedreptăţit, minimalizat şi marginalizat arată că România se află, de 25 de ani, în aceeaşi stare de bardo, cum afirma sociologul Nicu Gavriluţă. Cu toate că, vor nu vor confraţii, Goma e cel mai cunoscut scriitor român din străinătate.

Basarabeanul ar fi putut lua Nobelul, ca reprezentând sufletul românesc în lume. Nu s-a vrut.

Istoricul Flori Bălănescu, reprezentanta editorială a lui Paul Goma (avea 8 ani în ’77, eu, cu vreo 20 mai mulţi), ştie bine că ”memoria-conştiinţă” a lui Goma deranjează şi se întreabă ce-ar fi câştigat dacă ar fi cedat. Îi răspund: Opera Omnia la Humanitas, domiciliu după dorinţă la Lac I, II, III, distincţii-medalii, prezenţă în manualele de română şi la orele de educaţie etică şi civică din şcoli, în lumina reflectoarelor, pe scena Atheneului ca Herta Muller… A preferat să rămână o pavăză la uitare; e necruţător Goma, dign şi integru, iar mărturia sa pentru cercetătorii viitori va fi de neocolit. Peste ea nu se trece.

Sper, cum zic Scripturile, că picătura de memorie va sparge piatra ignoranţei, a indiferenţei, a delăsării. Semn bun: doi editori tineri din Oradea au deschis sertarul Goma, plin cu scrieri în româneşte, pentru români şi le tipăresc la ed. Ratio et Revelatio.

Vă spun La mulţi ani rodnici! cu respect şi cu afecţiune, Paul Goma. Eu am nevoie de dumneavoastră, de scrisurile dumneavoastră de forţă, de opiniile dumneavoastră de pe site. De ceea ce numesc ars bene dicendi et scribendi Goma.

nr. 51 n septembrie 2015

David Bazo Galán

traduceri

David Bazo Galán, cu pseudonimul Hazel Messiatz, s-a născut în 1983, la Madrid, Spania. A studiat la Facultatea de Filozofie şi Litere, Universitatea din Alcalá, iar în actualitate îşi continuă studiile pentru obţinerea masteratului la Universitatea Complutense Madrid. Poet şi narator, influenţat în scrierile sale de autori ca Gongora, Espronceda, Wilde şi Lugones, a început de foarte tânăr să colecţioneze premii literare atât la poezie cât şi la proză scurtă. Organizează frecvent ateliere literare, iar din anul 2013 este unul dintre organizatorii şi coordonatorii cenaclului literar Spirala Atenei din Alcalá de Henares.

Implozie Buze de vânt peste hăuri silenţioase cu gust de vin de cuvinte în uraganele mâinilor mele.

Sunt vocea care amuţeşte în pulsaţiile tuturor sufletelor din lume.

Dacă mă priveşti în ochi, unde sirene muribunde îşi găsesc sfârşitul, poate că îmi vei găsi speranţa, poate că vei găsi doar uitarea sau amintirile mele.

Gol Plăcut miroşi numai dacă o mie de oglinzi îţi repetă prostiile fără încetare.

N-ai fost niciodată ecoul vocii tale sub soarele lui ”eu voi fi”, doar o tăcere care îmi îngheaţă fiecare vers în mâini.

Tortură Zgârie-mi ochii, obrajii, şi mori în gura mea cu un strigăt tăcut, sărat.

Narcis În lupanarul cald al ochilor tăi unde toate scânteile copulează fără pereche am găsit o umbră de lirism îmbrăţişată cu o pulsaţie de inconştienţă dulce, sărată, amară.

Orizont Visele ni s-au despicat, ca un sărut, la contopirea sufletelor noastre într-unul singur.

Suntem o idee şi o pană condamnate să înfrunte infinitul.

Tăcere peste tăcere Tăcere peste tăcere.

Din leagănul ramurilor tale tristeţile cu gust de gutuie fâlfâiesc peste adieri de cafea.

Cenuşile se înroşesc când merele cad în valurile copilăreşti care repetă că tăcerea va arde peste tăcere.

Pe altarele uitării Îmi voi deschide pieptul dacă îmi poţi devora lent foarte lent speranţa.

Idoli de aer Şi la sacralizarea Verbului, omul a făcut din Pământ un infern.

Doi poeţi indieni contemporani

Partha Raha e născut în 1946 în oraşul Calcutta, Bengalul de vest, India. Aparţine generaţiei de poeţi ai anilor ’60 din secolul trecut. A fost profesor universitar de filozofie, profesor universitar şi cercetător în domeniul filmografiei timp de 35 de ani. După ce s-a pensionat, a devenit profesor asociat al facultăţii din Calcutta şi al Universităţii de Stat a Bengalului de vest, dar şi producător de film. Este Secretar General în Comisia Festivalului Mondial de Poezie din Bengal, Secretar General al Uniunii Scriitorilor şi Artiştilor din Bengal, fost Secretar General al Federaţiei Societăţilor de Film India. A participat la festivalurile de poezie din Bangladeş, China, U.S.A. şi altele, a câştigat numeroase premii, inclusiv Ordinul Literaturii Vietnam. A publicat 12 volume de poezie şi 15 cărţi despre istoria şi critica filmului.

Recviem de umbre Îmi place să mă uit cum zboară berzele în noapte: sunt precum fantasmele care, obosite de a-şi face simţite lanţurile de tristeţe, se vor imola tăcerii lunii.

Uneori, când umbra neonului mi se face eternă, îmi e de ajuns să privesc acoperişurile şi, cum motanul îşi caută orele acolo, să uit, poate, că dorm pe tăişul glasului ce mi se stinge.

actualitatea literară 11

Întâlnire cu oftalmologul Idolatri Şi continuăm să facem idoli din nimic, ca şi cum un interminabil joben ne-ar şterge lacrimile.

Oracole Suntem lună de sare peste eterul inconştient, o mângâiere de negură dureroasă, o zvâcnire de nisip nesăbuit în ochii slabi ai vieţii.

Vântul se dezbracă atunci când ne trezim în negurile nufărului corupt şi tremurări de soare rupt în fâşii.

Există vise în urma pe care copacii au lăsat-o pe chipul tău în mâinile mele.

În templul lui Yarilo Amintirea sibilelor în urzeli dureroase.

Urmele lor, pleoape căzute şi aventuri, se risipesc cu prima lumină a zorilor.

Exită vâsc pe aşternuturile cerului.

Stelele au tăcut în cântul de durere al vitejiei tale, violenţa noastră.

Rebelul Uneori mă surprinde să-ţi văd mofturile, prefăcătoria, falsele argumente, minciunile, încercarea în van de a te erija în complicea a ceea ce, în fond, voiai să ţii sub papuc.

Spirala Clopotele au bătut peste ţinutul pustiu în timp ce rădăcinile celebrau o urgie de oase şi de cenuşă.

Prezentare şi traducere de Elisabeta BOŢAN

Ochii mei străbat din ce în ce mai stins Bezna camerei pătrate Un oftalmolog invizibil Dă glas unor comenzi repetate „Închide ochiul stâng Fă câţiva paşi în spate” În spate şi mai în spate către perete Peretele păşeşte şi el într-o parte „Ce vezi tu acum, când vezi ca un cerb cu un singur ochi?”

După-amiezele de chiul de la şcoală Trenuri de noapte cu ochi adormiţi în gări necunoscute Zile visătoare Nopţi adorabile.

Acum lentile puternice se rotesc în jurul Urmelor de paşi îndepărtaţi, îndepărtaţi, tot mai îndepărtaţi Dincolo de perete şi de cortina negru-cărbune „Ce vezi în această cameră de un întuneric aprins?”

Tăietura bărbii reflectată în ochii mamei mele O femeie nemuritoare în inima mea pustiită Tăcere, fericire şi disperare. „Închide şi ochiul drept” Uşa zăvorâtă a ambilor ochi Peretele nu se mai înalţă în faţa mea Cortina a dispărut „Ce vezi în această lumină?”

Acum în transparenţa radioasă a ochilor mei Mă văd pe mine reflectat în ochelarii noi Parte abandonată prezent continuu Viitor predestinat.

Nimeni nu rămâne de veghe.

Ramesh Purakayastha este născut în Bengalul de vest al Indiei, în anul 1939. Locuieşte în Kolkata, este profesor eminent de literatură bengaleză modernă, director al revistei literare bengaleze RITI, preşedinte al Asociaţiei de redactori ai revistelor locale, vice-preşedinte al Festivalului de Poezie Mondială care se desfăşoară anual în Kolkata, începând din 2007. Este poet, critic literar, prozator şi traducător, autor a 27 de cărţi, dintre care 19 sunt de poezie. De la început, a frapat prin frumuseţea lirică şi imaginarul singular al creaţiei sale. A călătorit în multe părţi ale lumii, vede viaţa prin ochii umanistului. Crezul său este acela că poezia este importantă în promovarea fraternităţii şi a cooperării.

Ultimele opere de pe zid Un artist seducător cântă în Piaţa San Marco simfonia lui Beethoven Vântul ţâşnit din învolburarea albastră a Mării Mediteraniene Îşi strigă preţul mărfurilor pe un ton de negustor ocupat Şi totuşi limbajul prismei atinge strălucirea sculpturii veneţiene În raiul Sticlei de Murano Mii de porumbei ciugulesc cu ciocurile lor roşii căldura soarelui de sud Şi în benzile de apă ritmurile blânde al gondolelor tulbură cu tremurul lor oglindirea cerului albastru Ce poveste fără sfârşit căutau cele două fete din America de pe mărcile de sticlă în ochii halucinaţi ai turiştilor? Deodată un bombardier străpunge cerul liniştit cu sunet de trăsnete Vioara lui Mefistofel sparge în bucăţi amiaza de argint a Veneţiei Doar micuţa Alice e absorbită de porumbeii lui Picasso Pacea lui Dharmasoka străluceşte în ochii ei albaştri.

Vor dăinui picturile murale şi frescele pe zidul lui Michelangelo? Bernini?

Câte opere ale Vechilor Maeştri vor rămâne în molozul războiului?

Prezentare şi traducere de Ela Iakab

Nicolae HAVRILIU

12 actualitatea literară

proză

nr. 51 n septembrie 2015

Ceaiul de la „Casa Ancuţei”

De înfăţişare joasă, dar intimă, cu mese din lemn masiv şi bănci cu spătar ce-ţi dau senzaţia că poţi să te simţi lejer când îţi ocupi lo­cul dorit, cu plafonul din bârne şi scânduri groase de care atârnă, prinse-n lanţuri, şase roţi de car, luminând în felul unor lustre, „Casa Ancuţei” din Buşteni te primeşte la orice oră din zi şi din noapte până spre miezul ei. Fiind cu un metru sub nivelul străzii, restaurantul are o răcoare specifică şi datorită iuţimii cu care sunt serviţi oaspeţii de către ospătarii zvelţi şi amabili, dar şi de hangiţele mereu cu zâm­betul fermecător. O ciudăţenie a interiorului este un ceas de perete oprit la ora şapte şi câteva minute, ce pare că veghează liniştea şi bu­na dispoziţie a fiecăruia. Înfăţişarea joasă a restaurantului îl făcu pe Tobi Locusteanu s-o asemene cu o cabană de la cotele alpine pe unde, în ultima vreme, el îmblase fie singur, fie alături de prietenul Mocu Spătărelu, fie chiar alături de Silvina pe care, în sfârşit, o lămurise să mai iasă din casă.

Cunoscută prin ambianţa sa, „Casa Ancuţei” atrage mulţi călători. Mesele gustoase şi proaspete le prilejuiesc plăcerea să-şi depene amintiri sau să pună la cale tot ce le trece prin cap. Acolo în apropierea uşii, la o masă de lângă fereastră, s-au întâlnit la un ceai din fructe de pădure, servit fierbinte şi cu multă lămâie, Tobi Locusteanu şi cu Mina, cândva actriţă într-un teatru ambulant şi despre care nu s-a mai ştiut nimic după ce s-a măritat cu un prosper om de afaceri din Sardinia.

- Ne mai întoarcem şi-n ţară! îi surâse ironic Tobi. Or fi cei de la putere fără de duh, dar ţara are un duh cum altul nu-i.

- Nu trebuia să-mi vorbeşti pe acest ton, îi reproşă Mina. Ştiam mai demult şi mă bucuram că păstrez în mine duhul ţării în care m-am năs­cut, în ciuda numeroşilor ani de şedere în afară. Iar acum m-am întors ca să rămân.

- Cum aşa? Eşti măritată, ai viaţa ta acolo, îi înşirui vorbele Tobi.

- Ce mai ştii de Dominic? spuse Mina dintrodată şi se opri fixându-l pe Tobi în ochi.

- Omul e bine, ne vedem cu toţii la picnicul din Mogoşoaia, vorbim, glumim... îi răspunse Tobi în treacăt.

- Mogoşoaia! exclamă Mina cu un nod în gât şi imediat sorbi din ceai. Fructele ei de pădure nu le-am uitat nicicând. Acum, te rog, să mă as­culţi fără să mă întrerupi. La plecare, am trecut prin Elveţia, deşi am fost sfătuită să urmez drumul scurt prin Austria. N-am fost de acord. So­ţul, adică fostul soţ, a vrut să-mi fie alături o bună bucată de timp şi chiar s-a oferit să treacă la volan. L-am refuzat şi l-am lăsat la graniţă. Îmi propusem să merg de una singură prin mai multe cantoane şi să poposesc incognito în cantonul Zürich. Voiam să revăd pădurea Mägendorf. Mă legau multe amintiri din juneţe de ea. Şi mai ştii ce?...

Dorul pe care-l aveam faţă de Mogoşoaia, acolo mi-l potoleam. Nu ştiu cum se face...

Dacă mă preumblu printre arborii pădurii Mogoşoaia, mă gândesc numai la Mägendorf. Şi-mi place!

Văzând privirea abătută a lui Tobi şi, desigur, gândurile ce-l purtau pe alte trasee, Mina spuse scurt: - Hai să nu mai vorbim despre asta!

- Pădurea Mägendorf dintr-un canton elveţian şi pădurea Mogoşoaia dintr-un judeţ românesc! rosti agale Tobi şi căzu pe gânduri.

- Ai să mă-ntrebi ce caută Dominic printre amintirile mele, se adresă cu sfială Mina.

- Da, aşa! Ce caută? Îl ştiu om serios, este editorul nostru şi, pe dea­supra, este însurat cu o profesoară de la un colegiu bucureştean, rosti deschis Tobi, convins că Mina era străină de unele amănunte.

- Gurile cele rele glăsuiesc despre doamna profesoară că nu prea stă pe acasă şi că lipseşte cu săptămânile, neglijându-şi soţul, spuse mâhnită Mina.

- Da, aşa este! recunoscu sec Tobi. Deşi pensionară, doamna profesoară sau „doamna de aur”, cum îi place să se considere, continuă

să-şi re­vadă elevii de altădată, cărora le dădea note mari, le motiva absenţele nemotivabile, îi ajuta să promoveze clasa şi să obţină bacul.

Aceştia, astăzi, lucrători prin mass-media, prin diferite ministere şi pe unde vor mai fi fiind, se văd îndemnaţi să-i mulţumească doamnei şi o in­vită pe la petreceri, mese festive sau cine ştie în ce alte scopuri. „Mămoasa” profesoară deţine cu discreţie şi un leac pentru „tinereţe fă­ră bătrâneţe”.

- Nu mă şochează nimic. Le ştiam mai demult, preciză Mina. Pe Dominic l-am cunoscut la Mogoşoaia şi de atunci am rămas prieteni şi amanţi. La Mägendorf am avut revelaţia că, într-o zi, pe omul iubit îl voi întâlni la Mogoşoaia. Iată, afli ceea ce nimeni nu ştie! Eşti scriitor şi, poate, vei fi interesat, dar cu preţul tăcerii, să auzi şi altceva decât inspi­raţiile ce te încearcă.

Amândoi se privită tăcuţi şi, ca la un semn, duseră ceaşca la gură şi sorbiră din ceai.

- Şi totuşi, nu mi-ai spus nimic esenţial despre Dominic, insistă Mina. Ce mai lucrează?

- Este autorul unui scenariu de film, Stupoare pe autostradă, intrat în producţie la o Casă de film din Germania, răspunse Tobi prompt. Mai ştiu că se documentează pentru o carte despre monarhiile din Estul Europei.

Atinsă ca de o străfulgerare, Mina îi surâse încântată.

- Dacă mi-aduc bine aminte, ştiam chiar de la Dominic de scrierea unui roman.

Căutând zorită prin poşetă, Mina scoase nişte foi.

- Uite ce-mi scria Dominic, nu demult! Trec peste anumite amănunte... „Iartă-mă pentru tot ce ţi-am aşternut pe hârtie! Am vrut să te şochez ca să văd cum acţionezi. Aveam nevoie de reacţia unei femei dezamăgite pentru noul meu roman, aflat în pregătire. Dar n-am reuşit. Se pare că anu­mite afirmaţii nu te mai ating. Şi, chiar dacă te ating, nu le dai importanţă şi treci peste ele. Probabil că e şi una şi alta. Pe viitor n-am să mai fac. Să ştii că te-am iubit enorm cândva! Că n-am reuşit să închegăm un cuplu de viaţă, ai şi tu o parte de vină. Prea nu ştiai ce vrei. Îmi cereai nişte perfecţiuni ce nu le întâlneai la iubitul tău din umbră. Dar eram şi eu la început de viaţă şi, inconştient, îmi plăcea să mi se ofere totul, fără să particip într-un fel.

Că n-ai avut răbdare şi tact, se vede acum.

Refuzul aduce suferinţă, pentru că singura trăire ce nu se uită este iubirea. Ca să te eliberezi, dăruieşte! Surplusul de mate­rie chinuie sufletul. Nu ştiu dacă mai ţin la tine, dar ştiu că eşti o parte din trecutul meu de care am nevoie pentru a continua prezentul.

După atâta profan, se cuvine atingerea de sacru. Muntele oferă nemijlo­cit asemenea contacte. Mai lasă iluziile „acvariului” pe care tu-l numeşti marea şi reconfortează-te la munte.” Se referea la Marea Mediterană.

- Da! confirmă Tobi puţin plictisit. Romanul cu pricina a fost scris şi scenarizat pentru filmul despre care ai auzit.

Mina, presimţind indispoziţia lui Tobi, îşi propuse să-l învioreze.

- Şi acum, te rog, ceva nostim. Ascultă! „Îmi pare enorm de rău că m-am demascat sau tu deja ştiai şi n-ai vrut să recunoşti la telefon? În fine, eu eram pregătit cu trei variante de răspuns. Şi uitându-mă pe tex­tul trimis iniţial, am descoperit o greşeală. Corect este „de care am ne­voie pentru a umple prezentul” şi nu „pentru a continua”. Logic, prezen­tul se continuă oricum. Bye, bye. D.” - În ceea ce-l priveşte, Dominic e un bun cozeur. Nu-l întrece nimeni, spuse Tobi cu o jumătate de gură şi mai sorbi din ceai.

Mina se gândi să tacă şi-i urmă gestul, sorbind şi ea din ceai. Televizorul aflat deasupra vitrinei frigorifice, plină cu bere din toate soiu­rile, porni brusc şi-n încăpere se auziră voci întreţinând un dialog vesel şi zgomotos. Tobi şi cu Mina ridicară privirile în direcţia tele­vizorului. „- Eh, nu-l ştii! Să nu te uiţi în ochii lui că te foarfecă. Iar de in­tri în gura lui, bucăţi te face.

- S-o creadă el! Până mă face el bucăţi şi dacă mai apucă, eu înaintea lui îl toc fărâme, fărâmiţe. Şi vai de pielea lui! Ce crezi, îi merge cu mine!

- Eu zic să vă împăcaţi şi încearcă să-l preţuieşti.

- Preţuiesc pe cineva pentru folosul pe care mi-l aduce sau pentru binele pe care mi-l face. Or el, nu-mi oferea nici una, nici alta.

Ba din contra, îmi provoca numai necazuri.

De ce m-ar interesa persoana lui?

- Ascultă! Şi tu şi el, aveţi copii de crescut. Şi apoi să-i daţi la şcoală. Aveţi neveste frumoase!

- Auzi, fără neveste! Nu permit, nimănui nu permit să se atingă de nevasta mea.

Frumoasă cum e, a mea e! Ce crede el că nevasta mea se uită la el? Nu vezi, când se duce după apă îşi suflecă pantalonii până dea­supra genunchiului şi trece prin faţa casei mele! Nevasta mea, nu, nu! Nu le are pe astea.

- Da’ nu le suflecă el! Cică e în trend. Aşa a apărut acum modelul. Cu pantalonii scurţi.

- Eh, na! Scurţi, scurţi, da’ la minte cum e?

Nu e scurt, dacă umblă aşa!

- Mai las-o, bre, cum e şi treci cu vederea. E vară, e cald şi mai transpiră omul.

- Da’ de ce eu nu-s la fel? De ce?

- Ai răbdare! Nu te-au ajuns căldurile.

Că de te vor ajunge, după cum te ştiu eu, în fundul gol vei umbla. Nu alta! Şi atunci te vor lua vecinii la bumbăceală că le agiţi muierile.

- Stai binişor şi nu te avânta! Mai vin şi ploile. Şi ne vom răcori sub ele ca sub duş.

Că o vrea muierea să mă spele pe spate, e muierea mea. Şi la mine în bătătură fac aşa cum vreau.

- Da’ mai trece lumea pe uliţă şi te vede.

- Să nu se uite!

- Da’ unii vor crede că aşa trebuie şi vor face la fel.

- Fiecare face după cum îl trage capul.

- Că n-or fi toţi la fel de căpoşi. Unii se vor trage pe brazdă.

- Şi dacă e musai, mă trag pe brazdă şi eu.

Că n-o fi foc.

- Decât în fundul gol, mai bine dintr-ăştia, nădragi scurţi!

- Mai bine!

- Vezi, că tot la vorba mea ajungi!”

Dialogul celor doi vecini dispăru imediat de pe ecran, fiind înlocuit cu reclame la detergenţi şi vase de bucătărie.

- După cum se vede, ne ţinem băţoşi la „onoarea de familist”, surâse Mina.

- Cred că-i mai degrabă orgoliul de stăpân, îi răspunse Tobi în răspăr.

Un ospătar, care privise şi el dialogul de la televizor, se apropie de Tobi şi Mina surâzător şi, în semn de afecţiune duse mâna în dreptul inimii, îi întrebă: - Mai doriţi şi altceva?

Mina, considerându-se cea dintâi solicitată, răspunse cu acelaşi surâs.

- Nu cred că mai stăm! Dar suntem încântaţi de ceaiul din fructe de pădure de la „Casa Ancuţei”. Şi de câte ori venim la Buşteni, aici ne vom opri. Este un ceai unic.

Ospătarul înclină din cap, mulţumind consumatorilor şi-şi văzu de ale sale.

- Îmi cer scuze dacă am vorbit şi-n numele tău, rosti mieros Mina.

- De acord întru toate! îşi arătă bucuria Tobi. Îl cunosc mai de mult pe băiat şi e la fel de politicos.

Ridicându-se de la masă, cei doi mai priviră o dată încăperea, apoi se-ndreptară spre uşă.

- Ce faci, mai rămâi în Buşteni? îl interpelă Mina. Te iau cu „Ford”-ul meu. Într-o oră suntem la Bucureşti.

Tobi nu-i răspunse imediat. Propunerea îl tulburase. Abia afară, privind Crucea de pe Caraiman şi respirând aerul dens al muntelui, Tobi o privi cu alţi ochi pe Mina şi-i spuse cu reţinere, deşi se vedea îndemnat să n-o refuze.

- Îţi mulţumesc pentru clipele trăite împreună. Îmi pare nespus de rău, Mai am unele treburi aici şi rămân. Ne vom revedea, dacă nu la Bucureşti, la Mogoşoaia în mod sigur. Poate la începutul săptămânii viitoare.

Gândindu-se în acel timp la Silvina, omul o sărută călduros pe femeia de lângă el şi plecă în grabă. Mina, dezmeticită din braţele bărbatului, îşi spuse în gând: „Au românaşii mei ceea ce n-au zece europeni la un loc.”

- Tu, aici? strigă fata de la restaurantul „La turcu” când Mina trecu prin dreptul vitrinei. Te ştiam în Sardinia, răsfăţată de miliardarul tău!

Mina se opri şi izbucni în plâns când o recunoscu pe Mona, colega ei de scenă de la teatrul ambulant al domnului Marcel, dispărut tragic într-o catastrofă aeriană deasupra Oceanului Indian.

Şerban Codrin: Baladierul

Poeme turnate în formă fixă, urmând capriciile unui baladier, termen inventat de autor, pentru a exprima o lucrare continuă, un destin, din punct de vedere artistic: poeziile din volumul cu acest titlu apar la Editura EuroPress (Bucureşti, 2012, Colecţia „Poesis”) şi sunt numite Balade. Versificaţia, structura formelor fixe atrage după sine apelative, precum „construcţie monumentală” (Th. Codreanu, coperta IV), templu în pustiu (pe care Bacovia îl deplângea, fiindu-i imposibil să mai organizeze astfel semnificaţiile poeziei).

Este interesantă observaţia lui Ştefan Augustin Doinaş că sonetele (şi alte forme fixe n.n.) transmit cumva convingerea că marile adevăruri s-au rostit demult şi rolul artistului de azi este de a furniza o nouă formulare a lor. Nu este singura semnificaţie a Baladei 366 (Şerban Codrin), dar e unul din sensurile ei: „O clipă de trezie – îngăduie-ţi,/ Că totul trece, mai rămâne vântul”. Poetul îşi caută Cuvântul necesar; să-l amintim şi pe Cezar Ivănescu, prin textele sale cu linie medievală, doine moderne, balade (La Baad).

Există şi un dialog necesar: al poetului cu iubita sau cu feminitatea şi moartea. Şerban Codrin preia în parte dialogul maestru-discipol din învăţătura Zen (autorul fiind cunoscut drept fondator al unor reviste de iniţiere în poezia Zen, cum este Orion). În prima Baladă imaginează cuvintele discipolului, de întâmpinare a maestrului, ştiind că orice lucru din lumea asta poate fi zen: „Ocean îmi eşti şi cer mărinimos/ (...)/ Maestre radiind ca un altar”. Este doar un aspect dintr-o carte complexă.

Pe de altă parte, baladierul revarsă peste elementele amintite (de remarcat însă păstrarea specificului baladei) umoarea (post)modernă, cu scepticismul ei dizolvant, cu acele măşti mal estar, febrilitate contagioasă, amestec de indispoziţie şi resentiment, de zone ale dubiilor, răceli, temeri şi invocaţii pătrunse de nostalgia creştină. Lumea devine umanitate, eul e alcătuit în profunzime din toate lucrurile reflectate în poeme, iar poezia, cu înnorările ei, îmbracă de pe acum o haină sumbră: „Luăm la purtat Apocalipsa” (Balada 23).

Alături de demonii Siberiei, de Balada lui Sir Newton („Ce-ar fi pe Dumnezeu într-adevăr/ Să-l caut în căderea unui măr?” – Balada 333), deasupra tuturor, ca deasupra unui naufragiu de suflete agresate, pluteşte suferind, iluminat, chipul lui Christos: „Cu acel blajin surâs dengăduinţă/ Pe-obrajii murdăriţi, Iisus de var/ Îndură palma noului tâlhar” – Balada 328).

Pespectiva cărţii este una prismatică, dar uneori cititorul are impresia că asistă la exodul unor bucăţi de suflet, care se întorc la chemarea poetului, de pe unde se aflau, rănite. Limbajul frânt, mestecat, ludictragicomic, e pe măsură.

Astfel că poezia pare vămuită de scene de teatru, de monologuri dramatice. Luându-şi doza zilnică de indispoziţie, poetul poartă un fel de doliu focalizând eşecurile umanităţii.

De aceea, tablourile de linişte şi împăcare surprind şi întremează cititorul: „Pagodă, schit, moschee, catedrală/ E-acest Pământ PreaNuminosPreaSfânt/ Cu maci şi-oceane vălurind în vânt/ (...)/ Că totu-i facere şi legământ/ în rodul tău, Părinte, pe Pământ” – Balada 327 (astfel de recunoaşteri ale Divinităţii îi erau proprii şi lui Tudor Arghezi).

Un ultim aspect (nu al cărţii n.n.) este suprapunerea de motive simbolizante, printre care labirintul, cu formele lui (viaţa, biblioteca, singurătatea, cartea însăşi). Cititorul de poezie întâlneşte un limbaj viu, în lumea, pe care o carte, din labirintul de cărţi, a plămădit-o, baladierul – alias poetul – reiterează o neliniştire (Balada 26), din care, de fapt, se naşte şi literatura.

Maria Bologa

nr. 51 n septembrie 2015

actualitatea literară 13

Augustin Buzura, „revizitat”...

Augustin BUZURA

La aniversară

cronica

Văzând în incomodul Augustin Buzura „cel mai neechivoc prozator al protestului etic” din intervalul ceauşist, Bianca Burţa-Cernat, blamând revizionismul radical, furibund, îndemna, într-un recent articol din Cultura, la o relectură onestă a cărţilor perioadei; revizuind, aşadar, chiar noţiunea de revizuire, cum spune, refuzând gestul aprioric negator, pe necitite. Fiindcă orice reevaluare presupune o revizitare.

Cum prea bine se ştie, A. Buzura ţine de şaizecism. O generaţie orfelină, întâmpinată cu entuziasm, propunând nume grele, rezistente; şi care, potrivit logicii noilor veniţi, de o agresivitate nerăbdătoare, ar trebui să dispară, alunecând în uitare, sub eticheta „expiraţilor”. Şi care chiar dispare, ca fatalitate biologică, rezervându-şi, însă, şansa redescoperirilor, semnând – împreună – în răstimpul „dezgheţului” ideologic, un moment resurecţional, refăcând legăturile cu o tradiţie boicotată. În cadrele acestei generaţii, Augustin Buzura reprezintă un caz. Citite / recitite dincolo de timpul lor, cărţile fostului clujean, un moralist grav, îndatorate – temperamental – seriozităţii ardeleneşti, aparţin unui supravieţuitor. Întrebarea e cum tratează generaţiile mai noi de lectori astfel de romane, de un criticism încrâncenat, legate sever de realitatea sociopolitică înconjurătoare, în raport problematizant, denunţător, la limita insuportabilului, vehiculând o viziune sumbră, cu o Românie comunizată, livrând adevăruri interzise (atunci).

Dincolo de mesajul camuflat, denunţând incisiv distanţa dintre iluzii şi realitate, scrisul lui Buzura n-a fost ocolit de reproşuri. Era amintit, de pildă, stilul greoi şi patetismul turbulent (Alex Ştefănescu), „desenul unic” şi personajelemarionetă (M. Ungheanu) sau iritantul psihologism veleitar, cum zicea N. Manolescu. Avem de-a face, însă, survolând harta scrierilor, cu puternice romane sociale, sincere, invitând – în epocă – la cititul printre rânduri, iscând vâlvă, cozi şi, desigur, alerta autorităţilor. După ce autorul, epuizat, luptase cu cenzura („negocieri”, concesii etc.), radiografiind un mediu constrângător, deformator, strivind personalităţile, încercând a salva prin monologuri sufocante, cu puseuri melodramatice şi aluzii deranjante, subversive,propunândconfruntarea,tocmaiautenticitatea.

Inadaptaţii lui Buzura, recapitulându-şi eşecurile, refuză dresajul, ingerarea minciunilor şi traversează seismice crize de conştiinţă; exprimă destine frânte sub tăvălugul Istoriei, dar nu vor să fie „o mobilă dinamică”. Captiv, poate, al unei formule, prozatorul dezvoltă situaţii repetitive (medii, conflicte, drame) într-o proză justiţiară, datată, s-a spus, cu imens succes de public (cândva), dependentă de o lume promiscuă (moral şi intelectual) care ar fi dispărut.

Oare chiar a dispărut? Rămân, desigur, dificultăţile de elaborare, documentarea trudnică, greoaie, invitând la tenacitate lecturală. Nu mai sunt probleme cu cenzura (vezi Tentaţia risipirii, 2003), dar mizeria, degradarea, zarva politicianistă ne însoţesc cotidian, încât, în asprele sale rechizitorii, Buzura – constata N. Manolescu – „a rămas la fel de pesimist astăzi ca şi ieri”. Stilistic acelaşi şi în scrierile postdecembriste, oferind expediţii romaneşti în căutarea adevărului (care „trebuie şi poate fi spus”), el developează experienţe traumatizate, pendulând între singurătate şi frică, putere şi umilinţă, revoltă şi laşitate. Şi care se refugiază în obositoare monologuri despletite (testând răbdarea cititorului), tocmai pentru a ajunge la salvatorul liman al eliberării morale. Ca dovadă, producţiunile mai noi precum Recviem pentru nebuni şi bestii, cu un Matei Popa dedicat jurnalisticii, traversând un „anotimp istoric incert” (tranziţia postcomunistă), cu o istorie „bulversantă”, confuză şi lungi confesiuni, cu biografii palpitante, la cota senzaţionalului, populate cu impostori, delatori, profitori, parveniţi etc., cu – inevitabil – calomnii, mistificări şi ameninţări. Şi în care protagonistul, „un fel de Atila al presei”, în ochii cinicului doctor Cernescu, onest, lehamisit, încercat de insidioasa frică, se va întreba „la ce bun” efortul său de a lumina adevărul (la cotidianul Cronica zilei), „spovedindu-se”, într-o retrospecţie stufoasă, unei ascultătoare ideale, traducătoarea şi fermecătoarea Anca Negru. Sau în acel „prim caiet”, anunţând un Raport asupra singurătăţii (2009), prin sihăstria doctorului Cassian Robert, şi el un dilematic, vizitat de spaima de boală şi de moarte; şi care, cu „simţuri trezite”, ascultând glasul vieţii (Mara), renaşte spectaculos. Fireşte, prin complicaţii de psihiatru („exerciţii de tăiat firul în zece”)

care, în al doilea caiet, după părăsirea staţiei meteorologice, pot pregăti, raţional judecând, abandonul, acel alt sfârşit, cu trena durerilor, spaimelor, a „ruşinii”. Pentru bătrânul doctor Cassian, trezit la o nouă existenţă, cotropit de „setea de a trăi”, Mara e „chiar viaţa”. În fond, după o documentare exasperantă, aşteptând declicul, acel ceva urnind maşinăria romanescă, A. Buzura palpează răbduriu, din varii unghiuri, adevărurile mari, radiografiind „obsedantul prezent”, cum spunea o poetă; conştiinţe în criză, cercetată pe spaţii ample, încâlcite monologuri, anchete, depoziţii, observaţii şi, negreşit, problema refugiului, încercând a evita / alunga moartea psihică, iată, rezumând, miza cărţilor sale: masive, dificile, provocatoare, „scormonitoare”, ar fi zis Eugen Simion, refuzând o lectură leneşă, epidermică, de ventilaţie mentală.

Fin analist, pasionat de radiografia socială şi problematica morală, Augustin Buzura oferă prin cărţile sale o depoziţie chinuită de frisonul interogativ. Eroii săi au de ales între a trăi şi a supravieţui. Tăcerea – preciza cândva scriitorul – înseamnă aprobare, vinovăţie, laşitate; având curaj, pierzi dar exişti.

Ce vrea, de fapt, Buzura? „Uneori cred – mărturisea romancierul – că în toate cărţile mele am spus cam aceleaşi lucruri”. Or, hiperlucizii lui Buzura, trecuţi prin „şcoala” suferinţei, dezvoltă o viziune psihiatrică asupra lumii.

Poţi găsi un loc curat, se întreabă ei, în care să trăieşti fără umilinţă? Traumatizaţi, solitari, structuri fragile, aşadar, ei se înrolează în cruciada pentru Adevăr. Agresiunile exteriorului, fluxul memoriei, lungile confesiuni sau gravele anchete nu împărtăşesc grija formulei, sterila calofilie.

Conţinutul covârşeşte forma. Mai mult, modernizarea prozei, aşa cum o înţelege romancierul, nu presupune goana după formule, scheme, tehnici etc., ci vizează conţinutul. Romancierul (care e şi medic) ştie că fiecare om are „o clapă sensibilă”. Mărturisindu-şi dezgustul şi căutându-şi izbăvirea cu încrâncenare eticistă, eroii lui Buzura seamănă; suferă toţi de „aceeaşi maladie tâmpită”, par deci „programaţi”, reduşi la acelaşi numitor; cer, nota un critic, să respire „mai liber” într-un context ostil, stăpânit de reflexe totalitare, egalizând vocile. Obsesia eticului alimentează acest impuls justiţiar, punând sub lupă împrejurările. Fireşte, e vorba şi de cazierul epocii, de nuditatea faptelor, de rigorismul moral care ne fixează în maniheism; dar, mai cu seamă, va fi vorba de haloul meditativ dilatând efectele, de imposibilitatea comunicării, de erupţia răului şi căutarea erorilor într-un dialog „eliberator”. Sunt idei care dor şi scriitorul, judecând viaţa, trebuie să depună mărturie. Buzura n-a suportata niciodată rozul. Din observarea realistă a mediilor sociale (învăluită într-un limbaj camusian), din credinţa că scriitorul are obligaţia de „a vorbi sau a striga în numele altora”, romancierul pătrunde într-un univers aberant, înţelegând că adaptarea este o „pervertire etică”. Vrea să afle, din magma mărturisirilor, în monologuri torenţiale, „ce se întâmplă cu noi”, vrea ca omul – înlănţuit de circumstanţe, cum spunea Preda – să nu se piardă, ameninţat de frica oarbă, scufundându-se în moartea psihică.

Devotat literaturii ca puţini alţii, Buzura a probat, de-a lungul anilor, o consecvenţă esenţială. Idealul său a fost şi a rămas cel de a spune adevărul. Astfel, pagina sa, aridă şi densă, se încarcă de gravitate şi radicalitate. „Dacă ţi se dă hârtia liniată, scrie printre rânduri” – nota, undeva, Jimenez.

Citat de Buzura, îndemnul de mai sus i-a direcţionat scriitura, conjugând impulsul confesiv cu elanul justiţiar.

Scriitorul adevărat, afirma răspicat Buzura, nu se poate instala în minciună.

De altfel, apropierea (chinuitoare) de adevăr a conferit literaturii – observa romancierul – prestigiu şi căutare. A scrie însemna „a sesiza întrebările vremii, dramele ei” (citim în Bloc notes, 1981). Or, conduita sa literară a dovedit o nealterată calitate morală, ferită de eroisme conjuncturale, oferind – în schimb – o pildă de demnitate cotidiană. Ar trebui să recunoaştem că, până în decembrie 1989, Buzura întruchipa, la noi, o mentalitate singulară. Luptând cu metehnele „bizanţului literar” şi servilismul generalizat, Buzura lupta, concomitent, cu schemele şi clişeele literaturii rozacee (căzând, e drept, uneori, în propriile-i scheme).

Să reamintim că, prin Absenţii (1970), Buzura dobândise o fulgerătoare reputaţie, obţinută „pe cale naturală”, nota Mircea Iorgulescu; dar au urmat interdicţii şi epurări după „lovitura propagandistică” din 1971 (faimoasele Teze din iulie), încât romanul în cauză, deloc luminos, trecut pe lista neagră, i-a asigurat scriitorului şi o faimă politică, fiind căutat avid de cohorta cititorilor. Această dublă notorietate (literară şi politică), deturnată şi exploatată de adversari (până la a-i nega talentul, artisticitatea etc.) a creat, desigur, aşteptări înalte. Iar prozatorul, prin scrierile care au urmat, în contextul unei cenzuri capricioase, „negociind” dur, şi-a onorat blazonul.

Ca mărturie (credibilă) a epocii, propunându-şi, prin cărţi rezistente (valoric), cunoaşterea omului „din interior” (trecut, sub semnul angoasei, prin experienţa înfrângerii), Augustin Buzura raportează asupra adevărului trăit, branşat la „sângele viu al zilei”. Pe bună dreptate, Ion Simuţ constata că ar fi greu de imaginat o carte „de divertisment” sub semnătura lui Augustin Buzura, un intelectual neliniştit, frământat de suferinţele, agresiunile, absurdităţile provocate de o lume rău alcătuită, subjugată de „canonul periferiei”. Firesc, aşadar, ca şi publicistica sa să fie o lectură polemică a realităţii imediate, inventariind eşecuri şi dezamăgiri în lungul şir al decepţiilor. Condamnând improvizaţia, retorica găunoasă şi superficialitatea, vacarmul stârnit, în zodia haosului, de atâtea „mediocrităţi lucitoare”, prozatorul deplânge întârzierea reformei morale. Sperata înnoire, în pofida unor bufeuri reformiste, s-a împotmolit, noii procurori, sub flamura revizuirilor, iubind etichetologia, poartă campanii înverşunate. Poate fi, aşadar, Augustin Buzura un autor „expirat”?

S-a spus că romanele lui Buzura, cu cert potenţial subversiv, veritabile manifeste, îndeamnă la o lectură contextualizantă. Ele propun, prin introspectare, o morală a rezistenţei, dar, în egală măsură, sunt sociografii în haină ficţională, schiţând un tablou de moravuri, cercetând rechizitorial o lume care a fost: mutilantă, alienantă, „deraiată” (cf. Mircea Iorgulescu). Întrebarea e dacă noile generaţii de cititori descoperă, dincolo de cazierul epocii, tensiunea morală, dacă nu cumva percep muzeistic aceste titluri (ca sever „datate”), cu o problematică anacronică, ancorate în acel obsedant prezent, consumat. Altfel spus, dacă trec proba timpului, asigurându-şi supravieţuirea.

Augustin Buzura se arată încrezător; în fond, personajele sale – ne asigură şi Viorica Gligor, într-un documentat „itinerar monografic” (v. Feţele adevărului: dimensiunea morală a romanelor lui Augustin Buzura, 2014) – sunt „ipostaze ale obsesiilor, ale căutărilor şi ale eşecurilor noastre”, explorând adevărurile general-umane. Or, solitarii lui Buzura, observăm, ameninţaţi de concretul existenţial (alienant), caută refugii („vii”, în unele, înşelătoare, cazuri), vor „puţină căldură umană”; îşi oferă, la flama lucidităţii (amintind de tradiţia camilpetresciană), dureroase introspecţii, problematizează inconfundabil, speră în resurecţia morală, ca reîntemeiere. Prozatorul, făcând parte dintr-o generaţie „ţintită” (cum zicea însuşi Augustin Buzura), ducând, încă, povara romanului, denunţă vehement tocmai sărăcia morală. Pentru autorul Refugiilor scrisul rămâne o nevoie vitală, având o evidentă miză morală.

Prizat, îndeosebi, foiletonistic şi elogiat (cu o notabilă excepţie: C. Regman), „clinicianul” Augustin Buzura invită şi la o lectură metacritică, cum se încumeta Sorina Sorescu, notând că volumele lui Buzura sunt „un experiment mereu reluat”. Evident, formaţia de psihiatru îl încarcă cu o responsabilitatea sporită, veghind ca, într-o societate totalitară, memoria să nu fie ştearsă. Şi critica nouă, prin câteva voci deja de autoritate, crede că romanele lui Buzura, fără happy-end, cu „dedesupturi parabolice”, rezistă. Iată, Vocile nopţii, ca „titlu de vârf” într-o săracă literatură muncitorească (ca valabilitate estetică) pare noilor cititori un proletarian roman existenţialist (cf. Paul Cernat). Iar Bianca Burţa-Cernat, recitind Feţele tăcerii, conchidea că şi din perspectiva anului 2015, cu alte argumente, fireşte, romanul pomenit rămâne „o carte incomodă”. Încât, preluând o sintagmă de circulaţie, putem conchide că tenacele Augustin Buzura, redescoperit, ne propune o mare proză imperfectă, vectorizată moral.

Adrian Dinu RACHIERU

Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

observator

Teatrul, erou al timpului prezent

Din iniţiativa celor doi oameni de excepţie ai teatrului românesc, actorul ION CARAMITRU, Director General al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti, şi criticul de teatru GEORGEBANU,teatrologderespirinternaţional, s-a desfăşurat la Bucureşti, în sălile noului TNB, între 28 august – 4 septembrie 2015, prima ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru NETA (New European Theatre Action). După numărul ţărilor par­ticipante (Albania, Bulgaria, Croaţia, Georgia, Grecia, Italia, Macedo­nia, Muntenegru, România, Rusia, Slovenia), se poate afirma că acest Festival are un caracter zonal, cuprinzând spaţiul geografic, istoric şi spiritual dintre Marea Adriatică şi Marea Neagră, în mijloc aflându-se Balcanii. Atenţionat de expresia lui Constantin Noica, „modelul cultural european”*, se poate înţelege că Festivalul de Teatru NETA ple­dează pentru o regăsire a Europei în plan cultural, ceea ce presupune o proliferare a centrelor culturale. Într-o Europă a structurilor mul­tinaţionale, cum devine cea de azi, teatrul acţionează proiectând pacea. O particularitate a spectacolului de teatru este epicenul, adică reprezintă sub aceeaşi formă antinomiile: bine şi rău, da şi nu, adevăr şi minciună, frumos şi urât, feminin şi masculin etc. În cazul de faţă, teatrul, ca element de esenţă, arhetip şi generator de forme scenice, vine de la vechii greci, de undeva din sudul Balcanilor.

Spiritul grec, fermentat de cul­tul lui Dionysos, a născut tragedia şi comedia. „Acest cult avea o alcă­tuire complexă: misticism orgiastic,

revărsări de bucurie, gesturi frenetice, nu mai puţin şi simboluri religioase ale naturii, totul într-o înlănţuire făcută să incite atât simţurile cât şi judecata” (Ion Zamfirescu, Panorama dramaturgiei universale, Bucureşti, Editura Enciclope­dică Română, 1973, p. 11). În Antichitate, printre atâtea întruchipări, Dionysos primea şi chipul adolescentului, nu răutăcios, ci de o „bună­tate universală”, gată să ajute sufleteşte oamenii. În vremurile noastre, de nici pace, nici război, ci mai degrabă de hărţuire prin înfricoşare şi supunere, omul planetei are nevoie, mai mult ca oricând, de alinare sufletească pentru a continua vieţuirea. Teatrul este un leac pentru războiul din suflete. Din cauza şocurilor de percepţie, întâlnirea cu cele 13 spectacole venite din 11 ţări (mai sus menţionate) mi-a fost prac­tic imposibilă. Străduindu-mă să fiu în sală prezent la cât mai multe dintre ele (tentaţia de a participa şi la concertele Festivalului „George Enescu”, desfăşurat în paralel, n-avea margini), am remarcat, la spectacolele vizionate, interesul pentru cele două mituri ale Antichităţii, revigorate într-o nouă semantică a ludicului: Medeea, în ambianţa unei actualităţi deza­ xate, ducând la uzura maternităţii (Medeea, mama mea de Ivan Dobcev şi Ste­fan Ivanov, regia: Margarita Mladenova şi Ivan Dobcev, Teatrul-Laborator „Sfumatov”, Sofia, Bulgaria) şi Electra sau cruzimea tăinuită ca o însoţi­re cotidiană a sufletului omenesc (Electra după Sofocle, regia: Andriy Zholdak, Teatrul Naţional din Skopje, Macedonia). Versiunea gruzină, forând în substanţa „visului” shakespearian, descoperă noi determinări ce plasează viaţa între iluzie şi împlinire. În fond, se asistă la jocul ascunselor forme care fac din eroare bucuria vieţuirii (Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, regia: David Doiashvili, Teatrul de Muzică şi Dramă „Vaso Abashidze”, Tbilisi, Georgia). La dimensiunea spaţiului închis, am

revăzut o comedie amară despre Balcani, unde violenţa, duritatea şi trivia­lul devin suporteri pentru vieţuire (Butoiul cu pulbere de Dejan Dukovski, regia: Felix Alexa, Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”, Bucureşti, România). Adaptare liberă după romanul Rătăcirile elevului Törless de Robert Musil, spectacolul croat Confuzii, bănuit de coerenţă regizorală şi punctul de plecare, desigur, întemeiat, a stat departe de înţelesurile mele, iar dacă am rezistat până spre final, când am fugit, s-a datorat acordurilor şi vo­ cii din Siegfried de Wagner, auzite în spectacol.

Fuga mea s-a declanşat şi din dorinţa de asista la un concert (din Festivalul „Enescu”) dirijat de Zubin Mehta (Confuzii, după Robert Musil, regia: Branko Brezovec, Co-producţie: Festivalul Eurokaz, Academia de Artă Dramatică şi Domino, Zagreb, Croaţia). Ce ne spunem când rămânem singuri, iar spaima ne-mpresoară, aflăm de la cele şase frumoase actriţe, întruchipând femeia în luptă cu emble­maticele „bidoane goale” care mereu se risipesc, după cum loviturile vie­ţii pregătesc din căderi, spre a fi din nou aşezate în ordine: Irina Andreeva, Alessandra Crocco, Aleksandra Gronoswka, Annachiara Ingrosso, Maria Rosaria Ponzetta, Simona Spirovska (Cuvântul Tată, creaţie colectivă, regia: Gabriele Vacis, Teatrul Koreja, Lecce, Italia). Am observat la aceste specta­cole văzute de mine că melosul şi dansul ţin în echilibru aspectele grave, aproape odioase, ale vieţii ce devine subiect de reprezentare. Prin însoţi­re, divertismentul şi cunoaşterea produc necesarele conexiuni, adică fac posibilă aşezarea şi predispun spre linişte, prin apropierea contrariilor. Pacea prin teatru este cea mai sigură cale spre lumină. Se exclude teza de la tribuna politică transmisă sec, pentru că teatrul se manifestă prin afect, iar experienţele de viaţă cu eşecuri şi bucurii se transformă în pilde de înţelepciune la mintea fiecăruia, prin amabila invitaţie, simplă şi naturală: „Dacă v-a plăcut bufonul, mai poftiţi şi mâine seară!”

Din respect pentru celelalte spectacole, nevizionate de mine, ce au în­tregit repertoriul Festivalului de Teatru NETA, le voi, doar, numi, spre memorare: Noroc, Nosferatu! de Andrej Skubic, regia: Simona Semenič, co-producţie NETA: Teatrul Naţional din Nova Gorica, Teatrul de Tineret din Ljubliana şi Societatea culturală B‑51 (Ex Ponto), Slovenia; Un mort se întoarce la iubita sa de Svetlana Makarovič, regia: Jernej Lorenci, co-producţie: Teatrul „Prešeren” din Kranj şi Teatrul Municipal Ptuj, Slovenia; Tobelia de Ljubomir Durkovič, regia: Nick Upper, co-producţie: Teatrul din Vratsa, Bulgaria, Societatea culturală B-51 (Ex Ponto), Slovenia şi Teatrul Mic de Dramă din Bitolia, Macedonia; Un Dilas obişnuit de Radmila Vojvodić, regia: Radmila Vojvodić, Teatrul Naţional din Muntenegru, Podgorica; Chiril şi Metodiu – Who are you? de Jordan Plevneš, regia: Martin Kočovski, co-producţie NETA: Teatrul Naţional „Voydan Cernodrinski” din Prilep, Teatrul Mic de Dramă din Bitolia şi Ohrid Summer, Festival-Macedonia,Teatrul-Laborator „Sfumato” din Sofia, Bulgaria, Kyklos Art Studio, Salonic, Grecia; Noaptea lui Helver de Ingmar Vilkvist, regia: Alexander Bargman, Teatrul „V. F. Komissarjevskaia”, Sankt Petersburg, Rusia; Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O’Neill, regia: Spiro Duni, Teatrul Naţional din Tirana, Albania.

Festivalul Internaţional de Teatru NETA propune şi fixează noi date în funcţionarea privitorului de spectacole, atât publicului obişnuit, cât şi specialistului. Este ştiut că ambii se apropie între ei prin chemarea tea­trului. Pentru a-şi atinge scopurile pentru care a fost iniţiat, revigo­rarea artei spectacolului într-o zonă ce ar conferi axialitate „modelu­lui cultural european”, dar şi o altă dimensiune conceptului de umanita­ te („homo res sacra homini” – omul este un lucru sfânt pentru om, transformând „pulberea” în fruct vital pentru fiecare), mai puţin sensibilizat de iluziile epidermei, pe cât întemeiat din simţuri şi judecăţi de valoare, Festivalul Internaţional de Teatru NETA este dator să continue. _________

* Când Noica a gândit „modelul cultural european”, a avut în vedere că-n structura culturii europene există o serie de axialităţi ascunse, în felul unor nuclee de rod, ce asigură „modelului” calitatea de reper şi etern. Festivalul NETA de la Bucureşti pune în lumină una dintre aceste axialităţi. Surprinzătoarele „co-producţii” din Festival dovedesc, fără îndoială, că elementele componente ale axialităţii relaţionează. Ceea ce înseamnă că teatrul zonei este viu. De aceea sunt aşteptate naşterile, din conexarea elementelor componente, care ar putea fi noi specii sau caractere scenice.

nr. 51 n septembrie 2015

Eva Halus a studiat designul grafic la Universitatea Concordia din Montreal, jurnalismul la Universitatea de Montreal (UdeM) şi organizarea de evenimente la Consiliul din cartierul Notre-Dame-de-Grace. Astfel se dăruieşte pe mai multe planuri: în artă (pictură, fotografie, poezie), jurnalism (este colaboratoare permanentă la «jurnalul «Accent Montreal», la revistele literare «Candela», ASLRQ, «Observatorul» din Toronto, cât şi ocazional, la reviste din Statele Unite şi România). Eva Halus este directoare artistică şi secretară la Asociaţia Culturală Română şi face parte din echipa organizatorilor Festivalului Internaţional de Animaţie din Montreal. Susţine câteva expoziţii personale în fiecare an şi dă lectii de pictură japoneză SUIBOKU, fiind o mare iubitoare de natură. Este membră a Academiei Americano-Române de Ştiinţe şi Arte şi membră a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec. Dacă te-ai afla la celălalt capăt al unui pod, pariez că-ţi va întinde o mână prietenească de bun sosit.

Despre “Muza descompusă”, cu Eva Halus

- De când datează pactul cu poezia?

- De când am învăţat să ţin un creion în mână am fost atrasă să redau în cuvinte şi imagini lumea ce mă înconjoară. Astfel, de la o vârstă fragedă descriam şi pictam anotimpurile, apoi au urmat compoziţiile mai complexe. La 15 ani aveam prieteni cu care formasem un grup de lectură. Ne citeam unii altora creaţiile literare. Sunt foarte bucuroasă că la începutul acestei veri 2015, după 27 de ani, am reîntâlnit, în Canada, pe una din aceste prietene, Oltea Dragodana, care este şi ea jurnalistă, scenaristă şi poetă. Această revedere ne-a demonstrat că nu ne-am pierdut timpul prin tatonările noastre pe tărâm literar, pline de pasiune, din adolescenţă.

Prima carte de poezii (bilingvă ro., fr.), Fragmente, publicată în 2010, întrunea în paginile sale texte de prin carnetele de notiţe din ultimii 10 ani. De atunci a publicat încă două cărţi, una în română şi una în engleză, toate urmând acelaşi concept şi format: pline de ilustraţii care îi aparţin, publicate la aceeaşi editură (Reflections Publishing din California). Manuscrisul celei de-a patra cărţi l-a trimis de curând la Editura Cervantes din România, cu speranţa că va fi publicat. Poeziile sale se găsesc şi în diferite antologii din America de Nord şi România, printre care menţionez: Antologia ASLRQ 2015, Cahiers de Val-David (prima antologie a festivalului Internaţional al Scriitorilor şi Artiştilor care se întrunesc bi-anual la Val-David), Who’s Who in Poetry (Los Angeles), Beyound the Cannyons a editurii Eber & Wein din Pennsylvania şi Antologiile Revistei Singur, din Târgovişte.

- Să trecem în planul coloristic, la simbolistica picturilor tale. Punctul forte au fost, cred, studiile universitare pe care le-ai făcut pe acest continent.

- Într-adevăr, am avut profesori de desen şi pictură foarte buni şi în România, la Institutul de Arte Nicolae Grigorescu, şi în Canada, la Universitatea Concordia. Am fost foarte receptivă acolo unde învăţătorii mei au ştiut să dăruiască. Primul meu profesor de desen, pe numele lui Ion Grigorescu, pictor de biserici, repartizat la Casa de Cultură de pe strada Icoanei, din Bucureşti, ca profesor de desen, mi-a dat primele noţiuni în arta de a privi şi reda subiectul. Nu ştiu dacă mai există încă în spatele acestei case de cultură fresca pe care am făcut-o împreună cu alţi câţiva elevi şi Ion Grigorescu pe un perete întreg. Este vorba de Descălecarea lui Ştefan cel Mare. Fresca este făcută din tempera preparată cu ou, după principiile clasice ale pregătirii culorilor pentru o frescă, şi reprezintă un număr de biserici, mănăstiri şi personaje într-un frumos peisaj deluros, cu pomi în floare. La facultate, în România, l-am avut profesor pe dl. Ion Şetran, un artist de talent, pictor pasionat de jazz. După ce am plecat din România, în 1989, l-am reîntâlnit la un spectacol de jazz în 1992, când am fost în vizită.

Mi-au plăcut şi profesorii de la Universitatea Concordia, Susan Hudson, P.K.L., Don, Kate şi Roman, cu care am studiat design, animaţie şi artă video, cu aparate care pot fi considerate părinţii sau chiar bunicii tehnologiei din zilele noastre. Când eram studentă la Concordia, multiculturalismul din Montreal m-a determinat să studiez şi alte culturi decât cele europeene şi cele de adopţie. Astfel, pentru câţiva ani buni am fost fascinată de Orient (India, Japonia), însă înainte de a fi complet subjugată (în sensul de fermecată) de aceste culturi îndepărtate, am revenit la cultura quebecoisă, la acest franglais, cum i se spune aici. În acea perioadă, în mod particular, am fost influenţată de lecturile cărţilor lui Mircea Eliade, care a fost şi el îndrăgostit de India...

- Am aflat despre felurite tabere de creaţie, să le spun generic, ştiu de Val-David...

Care sunt condiţiile participării? E un avantaj pentru creaţie....

- În prezent sunt la Val-David, la Rezidenţa Internaţională a Scriitorilor şi Artiştilor, a cărei directoare este dna. Flavia Cosma, scriitoare cu peste 30 de cărţi publicate în cele patru limbi principale de circulaţie. Am făcut o cerere pentru bursa Jean Ţăranu şi am fost acceptată pentru 2 săptămâni, cu un proiect de pictură în aer liber. Avantajul este că te poţi concentra mai bine în mijlocul naturii şi poţi să fi mai aproape de tine însuţi ca artist. În plus,Val-David este un orăşel plin de galerii de artă, nu numai peisaje care să îţi taie răsuflarea... Am scris un mic eseu despre această vacanţă, ilustrat cu picturile făcute de mine acolo, pe care îl veţi putea citi în Revista ASLRQ din august-septembrie 2015 şi în Revista Candela, ce va apare în septembrie-octombrie 2015.

- Ai un plan, există un ritm specific pentru a te afirma în această multiculturalitate?

Necesită o putere competitivă mai mare decât în ţară? Artiştii sunt invidioşi? Ajungeti să vă cunoaşteţi sau e pe felii restrânse şi doar din când în când vă intersectaţi?

- Peste tot există competitivitate, de asta nu mă îndoiesc, însă felul meu de a fi este să creez şi asta îmi justifică existenţa, cu toate că nu întotdeauna mi-o şi întreţine. Cred că fiecare are dreptul de a crea, a crea = a fi pentru mulţi artişti şi scriitori. Cu toate că există fenomenul competitivităţii, eu nu m-am gândit niciodată că trebuie să câştig o cursă, cred că am un loc al meu în suflet şi în spaţiul fizic, ceea ce îmi este de ajuns. Ce altceva şi-ar putea dori un om, după părerea mea, decât să se exprime bine şi cu folos în mai multe limbi, devenind astfel ceea ce acum 50 de ani era un vis greu de realizat: Un Cetăţean Universal (după cum spunea Mircea Eliade pe la jumătatea vieţii sale). Astăzi foarte mulţi dintre noi pot dobândi această cetăţenie, (între ghilimele), mai uşor, dacă au calităţile necesare. Tot despre competiţie aş dori să spun următoarele: creaţia în sine se înscrie după legi de armonie şi matematică abstractă. Este o artă în plus să reuşeşti să ai acelaşi model şi pe plan existenţial, dar mulţi reuşesc, dovadă fiind relaţiile mele interpersonale cu alţi artişti şi scriitori, relaţii menţinute printr-o colaborare deschisă, între oameni de cultură aflaţi într-o lume liberă şi deasupra orgoliilor. Bineînţeles că uneori poate interveni aleatoriul, însă în mod cert avem ce învăţa unii de la alţii. Cât despre cei care nu îşi pot stăpâni Ego-urile? Asta e problema lor!

Interviu realizat de Veronica BALAJ

Remus V. GIORGIONI

nr. 51 n septembrie 2015

Alice Albrich-Mavrocordato, Apa trece… pietrele rămân, roman, Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, 2015

În traducerea Magdalenei Sima - Prefaţă de Ion Buzaşi, Argument de Dr. H. Emil Hocevar - , cartea de 250 de pagini a autoarei

germane cu nume... combinat (aduce aminte de domnitorul fanariot, cu care se chiar înrudeşte) „înfăţişează momente dramatice din primii ani ai instaurării comunismului în România, localizate în două zone geografice: Munţii Apuseni (Ţara Moţilor, n.n) şi Moldova” (Ion Buzaşi); înainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial. Aflăm din prezentări că puţin cunoscuta – la noi – autoare este născută în Austria, lângă Viena, după care familia sa se stabileşte în Transilvania. Romanul său, cu titlul original Die steine Bleiben, apărut la Viena în 1961, este tradus în mai multe limbi.

Deşi scrisă în germană (dialectul săsesc), cartea este „eminamente românească”; „este o carte care aparţine poporului român” (Emil Hocevar). Remarcabile la acest roman sunt previziunile adeverite şi potrivite inclusiv pentru starea de lucruri din România actuală.

Geo Galetaru, Mesagerul obscur, Eurostampa, Timişoara, 2015

Prolificul poet dudeştean apare pe piaţă cu un nou şi consistent volum de versuri, gros cât o antologie (aproape 250 de pagini). Deşi multe la număr, poemele cărţii sunt împărţite în doar două cicluri: Trăiesc într-o ficţiune (160 de pagini) şi Doar liniştea fără timp – restul până la 232. Răsfoind cartea, ne-a venit ideea unui interesant exerciţiu exegetic: să comparăm câteva versuri din placheta de debut de la Editura Facla, 1981 (Inefabila ninsoare) cu câteva din recentul volum: „Scrii şi scrii/ O imagine a vieţii şi a morţii/ Cât să mai crezi în ea? Când vine turnesolul amneziilor galbene/ Şi ridică ipotetica frumuseţe pe catalige (...)// Scrii şi scrii/ O imagine a vieţii şi morţii/ Ca şi când ai inventa/ Greieri altruişti în epifaniile dimineţii” (Epifaniile dimineţii). „Mamă, se rup lanţurile luminii/ iarba fuge cu un miel în braţe/ cine sunt vestitorii ce poartă/ rouă aurită pe creştet/ în palida dimineaţă?”... Iată două mostre de suprarealism benefic, de bun simţ şi bun gust, cum se întâmplă mai rar între poeţii de gen.

Valentin Leahu, Apusul vinului în călimară, Note de boemă, Cu sufletul seară, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2014

“Boem născut şi nu “deghizat”, Valentin Leahu – Val pentru boemi - a avut răbdarea să asculte mari actori… să se bucure de prietenia unui pictor excepţional…”, îl prezintă pe boemul nostru Viorel Sânpetrean. Cartea este o veritabilă ”enciclopedie a boemilor şi a locurilor de pierzanie de la sfârşitul şi începutul unui mileniu”, mai zice Horia Tabacu în întâmpinarea cărţii. (El este menţionat de autor printre “dedicanţii” speciali, alături de Dan Mucenic, Ioan Cărmăzan şi regretatul Costi Stan - cei patru cavaleri ai apocalipsei bucureştene). Dar, dincolo de arhiva Boemei,

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

din care autorul scoate mostre şi unicate, rămâne harul lui personal ca poet: “Boema nu-i o simplă epopee/e o alunecare printre stânci/o bibliotecă luată-n brânci/ şi-o sticlă comparată cu-o femeie./Boema e o dragoste amară/Fără de care viaţa-mi n-are rost/boema e o zi de post/ Apusul vinului în călimară.” S-ar putea scrie pagini întregi numai ca exegeză la acest vers care conferă volumului un titlu cald şi profund omenesc-scriitoricesc. Dar lăsăm altora, mai docţi şi mai competenţi în ale Boemei, să săvârşească sacrificiul… Al doilea volum, de poeme, apare într-o colecţie coordonată de Adrian Suciu (avându-l ca redactor de carte pe Ciprian Chirvasiu) şi dă măsura lui N. L. ca poet. „Că Valentin Leahu este şi poet, mi-

am dat seama după unele fraze bine “ticluite” poetic, din reportajele şi editorialele sale” - ne ajută Silviu Guga într-una din Întâmpinările cărţii – patru la număr. Iar în alta: “Valentin Leahu e un trubadur care vine, poetic vorbind, din vremurile în care poetul era deopotrivă mag şi profet” (D.M. Cipariu).

Niu Herişanu, Noii ochelari ai mamei mari, Ed. A.T.U., Sibiu 2012

… Fără a mai adăuga şi “Hermanstadt”, numele nemţesc al Sibiului inscripţionat pe copertă, menţionăm totuşi că volumul Niului este un alt ATÚ – a se vedea accentul – al editurii sibiene. Ilustrată de autorul însuşi, cartea de 130 de pagini a sibianului începe cu un Fals început şi sfârşeşte, desigur, cu un Fals sfârşit… Între ele intercalându-se o serie de alte – tentative de – începuturi: “în oraşul meu nu e nici un mut/la margine, lângă pădure,/e cimitirul plin.” (Un eventual început). Dar iată şi adevăratul început: “La început…/ornamentul,/artistul.” (Iată începutul). Iată că, după atâtea începuturi, volumul chiar începe – şi continuă – bine: “artistul tocmai a terminat o capodoperă./privirea sa se oglindeşte pe forma clară, rondă./în acest timp îi trece prin minte un gând/ şi vrea să facă frumosul şi mai frumos…” (Ornamentul). „Un vers liber, evitând adesea orice punctuaţie, uneori cu elemente de metapoem… poezia lui Niu Herişanu trece de la concretul cotidian la lumea abstractă a ideilor…” se pronunţă despre poet Mioara Bahna. Iar dacă e să încercăm a exprima o părere proprie, vom spune că în poemele lui N.H. primează socialul, dar acestuia i se aplică unele benefice intarsii metafizice. Cartea în discuţie este cea de-a treia a autorului, celelalte fiind: Născut în Bastionul Haller şi Cioplitorul de vise, “născute” amândouă la Editura Print ATU în 2008 şi 2009. Şi prima ediţie a Ochelarilor mamei mari, la ATU în 2010.

Domnica Pop, Drumul de unde, Editura Trinom, Arad, 2015

Apărută la o editură nouă (cel puţin pentru noi), cartea Domnicăi Pop este precedată (străjuită) de-un moto interesant, decupat probabil din creaţia autoarei: “De ce tremură porumbelul, dacă n-a răstignit pe nimeni?”

La început nu ştiam de unde s-o luăm pe autoare, sau cartea, care nu beneficiază de prea multe indicaţii editoriale, dar am constatat apoi că este vorba despre optzeci de unde poetice. Iată cam… unde bat undele Domnicăi Pop: „ca un clopot/ tulbururat de sunet/regurgita foneme” (Unda 1); “aşa cum/în serile solitare/soarele curge/ pe tencuială//din plafonul cerului” (Unda 79). Aşadar, unele „unde” sosesc spre noi

dinspre poezia scurtă japoneză, de tip haiku.

Dar altele, constatăm, sunt simple notaţii poetice: “în merii/plantaţi de bunicul/ zboară păsări//(…)/păsările/parcă-s venite/ de pe alt tărâm”… E clar că-s venite de pe alt tărâm, ne gândim c-or fi păsări călătoare.

Dar aşteptăm să se mai întâmple şi altceva!

Vasile Barbu, Crucea lui a fi, Editura Prier, Drobeta Tr. Severin, 2015

Apărută în Colecţia Pluriversus (inscripţionată pe copertă), cartea (con)fratelui uzdineanţ este o apariţie ecditorială elegantă, având în vedere (sub ochi, vasăzică) ilustraţiile lui Valentin Vasilescu pe tema îngerului, voit

naive, voit eikonice… Cartea mai beneficiază de-o postfaţă competentă, semnată de Florian Copcea, selecţia fiind făcută de una din doamnele poeziei româneşti – Ileana Roman („cea mai premiată scriitoare a Severinului”).

Dacă mai punem la socoteală şi motourile din Cartea Psalmilor, avem instrumentarul complet al unui poet religios, ritmul poeziei sale fiind el însuşi psalmic-psalmodic-psaltiric: “Doamne, până când vor birui/ cei răi/ …/ Doamne, ne mână să mâncăm cenuşă/ şi să bem lacrimi…” (Un ultim pariu). Trei pagini de Clipite se află situate sub zodia (benefică a) haiku-ului: “Unde încep visele/ Se răresc gratiile/ altarului.”; “Parcă tot plecăm…/plecăm…/Şi parcă cineva ne tot ajunge.” Ne-a atras atenţia poezia intitulată Poetul Vartolomeu: “Poetul Vartolomeu/e încă singur pe lume./N-are mamă,/n-are tată,/n-are dragoste/şi nici aripi…// Unde mergi/ poete Vartolomeu?” „Prin urmare, Vasile Barbu, deşi depozitar al unor curente postromantice de avangardă literară… îşi urmează meticulus… programul său”- ne asigură un prezentator al său.

Antologia ARTGHOTICA 2012, Editura A.T.U., Sibiu

„Mai are rost să crezi în frumos? Mai are rost în general să crezi în ceva?... (…) Dacă Dumnezeu a creat universul rostind poezii, scriitorul creează universuri mâzgălind piatra ori pixelii”, asertează foarte frumos

în inspiratul Cuvânt înainte editorul Călin Sămărghiţan, cel care “ne dă din nou întâlnire cu poeţii şi poezia… Dar iată cu cine avem de-a face (ei sunt la fel de buni, dar noi cităm aici câteva nume mai cunoscute): Ioan Barb, Leo Butnaru, Dan Mircea Cipariu, Florin Dochia, Ioan Vintilă Fintiş, Niu Herişanu (care joacă rol dublu: îndeplineşte şi menirea de lector al cărţii), Anca Mizumschi, Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Amelia Stănescu, Adrian Suciu, Cornel Ungureanu (prezent în antologie cu un interviu realizat de Iulian Boldea), Paul Vinicius, Daniel Vorona. Unul mai bun ca altul (care mai de care), astfel că am face o nedreptate să cităm din vreunul, oarecare…

Cartea este însoţită, la sfârşit, de scurte prezentări ale autorilor.

Nicolae Ghinea, Funambulisme, Nagard, Lugoj, 2014

Cu un conţinut de 343 „funambulisme” în cele 120 de pagini ale cărţii, profesorul emerit lugojean Nicolae Ghinea, ne pune pe masă /în faţă o nouă apariţie editorială. În viziunea prefaţatorului – Cristian Ghinea – aceste funambulisme (= giumbuşlucuri ale dansatorului pe sârmă) sunt „Vis, amintire, vorbe pe cant, uneori închipuire, fantezie, alteori istorioare cu tâlc încheiate într-o cheie ironică..., simple cugetări ori de-a dreptul... poezioare...”. Dar iată şi câteva edificatoare exemplificări: „Orice zi frumoasă, cu sclipiri diamantine, e unsă de Dumnezeu cu ulei de măsline şi stropită cu agheasmă. Aşa se explică mireasma pe care o emană din sine.”

Cartea lui N.G. cuprinde o mare cantitate de viaţă, cotidiană şi... diafană, dar are şi mult umor: „Din ce om face o femeie un milonar, ai idee? Da, desigur, dintr-un miliardar.

Bărbaţii bărboşi şi bogaţi îşi dau ochii peste cap când văd sâni pietroşi...”; „Cititori şi cititoare, aveţi grijă de aceste paragini de pagini (s.n.), atingeţi-le cu binişorul doar pe la margini, ca să nu se sperie aiurelile din ele... În final..., declar cu graţie că mie îmi este egal şi-s chiar perpendicular pe situaţie, dar asta n-o să mă scape de continua inflaţie.”

Panseurile autorului sunt nişte „aiureli” mai mult decât simpatice - şi iată că am găsit şi noi rima la inflaţie şi situaţie!

Simion Tedorescu, Străfulgerări de gând, Ed. TIM Reşiţa, 2015

Noul volum al concitadinului nostru Simion Todorescu este o antologie de autor, apărută „sub egida Asociaţiei Culturale Elocvenţa”. Cartea este o culegere/selecţie bilingvă din cugetările lui S.T., traducerea în germană fiind realizată de Balthasar Waitz. Ea se mai bucură de o Prefaţă semnată de Octavian Doclin, având în faţă şi Cuvântul autorului. Fiind o antologie, iar noi cunoscând în general, fiind vasăzică familiarizaţi cu panseurile autorului nostru, nu putem spune că am întâlnit lucruri noi, în premieră absolută. Totuşi, presupunând că unii din cititorii noştri nu sunt familiarizaţi cu materialul tratat, le punem la dispoziţie cugetările alese de autor, ca să-l reprezinte în faţa lumii, pe coperta din spate: „Cunoaşterea ne confirmă faptul că ne-am îndepărtat de paradis”; „Trecând prin arşiţa vremii, e imposibil să n-ajungi să-nfrunţi şi o furtună”; „Totul are un început şi un sfârşit. Există însă veşnicia; tocmai ea naşte speranţa”.

16 actualitatea literară

meridiane

n Romanul “Ascuns la vedere”, de Nuruddin Farah, cel mai important romancier african

Romanul Ascuns la vedere o are în centru pe Bella, o fotografă renumită, de origine somaleză, care trăieşte la Roma. Nenorocirea face ca fratele ei vitreg, Aar, funcţionar la ONU, să fie omorît de extremiştii din Mogadishu într-un atentat cu bombă, lăsînd în urmă doi copii adolescenţi.Cum Bella este cea mai apropiată rudă, ea devine tutorele lor legal şi se stabileşte împreună cu copiii la Nairobi, renunţînd la călătoriile prin lumea întreagă şi la stilul de viaţă occidental. Ca şi cum noile responsabilităţi şi schimbări din viaţa ei n-ar fi suficiente, Bella descoperă că trebuie să lupte pentru a păstra copiii, cînd mama lor naturală – care îşi părăsise familia cu mulţi ani în urmă – revine cerîndu-şi drepturile. Se creează astfel o legătură neobişnuit de puternică între mătuşă şi cei doi orfani, iar Bella îşi abandonează de bunăvoie libertatea, asumîndu-şi originile africane.

Pe fundalul acestei drame de familie, se conturează o discuţie cu bătaie mai lungă despre tradiţii şi constrîngeri, deopotrivă fascinante şi îngrijorătoare.

n O monografie a cuplului: Străin în căsnicie, de Emir Kusturica

Avînd drept fundal Bosnia-Herţegovina anilor ’70, înainte de destrămarea Iugoslaviei, spaţiu în care domneşte influenţa partidului, povestirile lui Emir Kusturica descriu viaţa a trei tineri, Dragan, Aleksa şi Kosta. Inspirîndu-se din realul mărunt, Străin în căsnicie este o colecţie de istorii cu teme dintre cele mai obişnuite: poveşti de familie, în care părinţii şi copiii intră inevitabil în conflict, poveşti de dragoste, uneori imposibile, poveşti în care tinerii se maturizează şi încearcă să depăşească graniţele lumii „de acasă”. De la iubirea adolescentină la cea matură, care conduce spre mariaj, cu dramele şi neînţelegerile lui, monografia cuplului se consumă în scurtmetraje pline de umor şi de compasiune, iar spectatorii lui Kusturica-regizorul vor recunoaşte detalii în care fantezia şi întunericul coexistă, într-un decor inspirat din realismul magic. În poveştile lui Emir Kusturica, părinţii şi copiii se înfruntă, se protejează, se iubesc, idealurile unora se confruntă cu himerele celorlalţi. Impregnată de amintirile autorului, profund marcată de evenimentele din ţara lui, fauna din Străin în căsnicie lasă să se întrevadă personaje viu colorate, cînd tragice, cînd burleşti, în scene în care realul „pur şi dur” se regăseşte la graniţa dintre fantastic şi vis. Volumul Străin în căsnicie a apărut în colecţia Biblioteca Polirom, traducere din limba franceză şi note de Mădălin Roşioru, şi este disponibil şi în ediţie digitală.

Jan Rychner

Jan Rychner, jurist, poet şi muzician polonez, născut în 1947, la Lublin, a terminat Dreptul la UniversitateadinVarşovia.

A început să scrie poezii încă din liceu şi a debutat cu volumul Poezii pentru Tine (Wiersze dla Ciebie), în 2000. În mai 2003 a editat un volum cu acelaşi titlu, la editura Nowy Świat. În 2005 a publicat volumul Balul unei zile obişnuite (Bal dnia powszedniego), la Oficyna Wydawnicza - Ston 2, la Kielce. Peste doi ani i-a apărut volumul de poezii religioase şi patriotice, intitulat Din izvorul apei curate (Ze źródła wody czystej”), la editura Adam, din Varşovia, iar în 2008 Vitrina micilor fericiri (Witryna małych szczęść), tot la editura Ston 2, din Kielce. În martie 2010, i-a apărut volumul Roua Erotică (Rosa Erotica), la editura Adam din Varşovia. În 2013 a trecut la proză şi a scos romanul Meandrele destinului („Meandry losu”) la editura Ibis, din Konin. Poeziile i-au fost publicate în numeroase antologii şi reviste literare. Din 2008 este membru al Secţiei Varşovia a Asociaţiei Autorilor Polonezi.. În 2012 a fost decorat de către Ministrul polonez al Culturii şi Moştenirii Naţionale cu medalia ”Meritul cultural polonez” („Zasłużony dla kultury polskiej”).

Mâţişorii Din înfloriţii mâţişori ai aranjat un buchet de fericire, presărat cu raze de soare, cu cristale de rouă şi cu voal de paingi de la primăvara trezită.

Ai adăugat un pumn de sensibilitate, un mănunchi de surâsuri şi le-ai dăruit palmelor.

Totul legat delicat cu o panglică de dorinţe.

La buchet ai adăugat o scrisorică: „primăvara este a noastră, vreau să merg în ea doar împreună cu Tine.”

Pădurea roş-albă Nuruddin Farah (n. 1945, în Somalia) este romancier, dramaturg şi autor a numeroase eseuri polemice. Între 1969 şi 1972 lucrează la primele transliterări ale dialectelor somaleze în alfabetul latin. Primul său roman, From a Crooked Rib (1970), îi aduce Premiul Internaţional Neustadt pentru Literatură. Publică apoi trilogia Variations on the Theme of an African Dictatorship, inspirată de acţiunile unui grup clandestin care luptă împotriva dictaturii militare a lui Siad Barre – Sweet and Sour Milk (1979), Sardines (1981) şi Close Sesame (1983). În prezent este profesor invitat la Bard College.

nr. 51 n septembrie 2015

Cerul pluteşte cu roşeaţă pe deasupra copacilor, pe pământul neomenesc.

El îi va fi mamă vitregă va hrăni puieţii ca să vindece rănile.

Mâinile legate de robie o ultimă strângere vor trimite la despărţire.

Ei… au plecat în tăcere.

Mânia noastră a chemat forţa şi s-a aşezat ca o umbră în memoria sufletului omenesc.

Un strigăt amuţit a rămas deasupra pădurii, Poporul va aştepta, va persista în credinţă Până la victoria adevărului – pentru viitoarele generaţii.

Sufletele smulse din trupuri vor renaşte din ruină, Precum Phoenix din cenuşă Amintirea despre ele, ca fâlfâitul aripilor, ca zborul Vulturului regal se va înălţa deasupra Republicii.

Ce este dincolo de poartă?

Mergi pe curent, poetule, vorbeşti despre chestiunile Poporului nostru Głos Kresowian - ţii în mâini şi întăreşti cuvintele acesteia.

Acolo le este dor de mamă, dar ea, Mama, fără simţire, aşteaptă.

Cuvântul poetului răzbeşte timid, de parc-ar fi creat de necazurile zilnice Mişcarea mărginaşilor creşte spre generaţii, ca să nu-şi uite de rădăcini, de tradiţii şi de vorbirea maternă.

Ce soartă îi aşteaptă?

Cine răspunde la întrebare?

Głos Kresowian - culegere de texte Vocea Kresowienilor - a celor de la graniţă, din teritoriile ocupate;

Timpul luminii Pe ceasornicul meu viaţa curge egal, monoton, iar uneori, trece în zbor, precum foile în vânt, mai departe, tot mai departe.

Pe discul ceasului cifrele cuprind în ordine matematică soarta şi timpul - destinate nouă.

Nu aştept să se oprească pe urmele cărărilor uitate demult.

Trebuie mers cu ceasul egal, în acord, căci multe zile mai sunt încă de luat.

Doar Ceasornicarul Lumii poate să-l oprească, ori să dea sunet vesel sau trist clopotelor.

Te rog, Doamne, cu acel timp, pentru apropiaţii mei…

Pentru ea şi pentru mine să nu te zgârceşti.

Golgota Pe Golgota Domnul l-a ridicat pe Iisus pe cruce deasupra a toate.

Noaptea cea mare s-a născut, pentru ca lumina Sa să strălucească mai tare şi simţirile omeneşti să le transforme în cristal.

Domnul a înviat! Aleluia! În palmele îngerilor apa din Iordan a spălat sângele, ce umezise capul sfânt.

Ea va spăla sufletele noastre rătăcite, care vor să fie nemuritoare, când va sosi ceasul ultim. Împrăştiem grăuntele păcatului, împietriţi şi surzi la chinurile crucii.

Memento mori – o cută pe frunte ne aminteşte de rănile ce I s-au dat, când vom purta crucea pocăinţei la Ultima Vecernie… în genunchi.

Erotică 6 Delicată iei în palme două castane-ngemănate simţi atingerea rotunjimii calme, să-ţi amintească acele clipe cunoscute dăruirea în dragoste neasemănată Razi bronzul de pe ele, reglezi scurt privirea, eu pătrund acum culoarea.

Coapsele s-aşează între degete, când se scot la înălţime.

Reuşesc să închid clama răsfăţului, ca să simt deplina cunoaştere, tu urci ca hulubul în azururi, să găseşti nespusa iubire Ritmul trupurilor ne ia captivi, la acest dans al nefiinţei, voluptăţii şi extazului, cade-n valuri în adânc de pântece minunea creării începe.

Prezentare şi traducere de Alexandru G. ŞERBAN

Umbre deasupra insulei Lumina Lunii a căzut printr-o lacrimă în Noapte.

I-a acoperit pe dansatorii învăluiţi în ritualul veşnic de înşelare, iubire şi respingere. În ochii lor a încremenit timpul iar dansul umbrei nu avea sfârşit.

Pe deasupra munţilor Oros Selena a atârnat lumina Reginei nopţii.

Strălucirea sa legănată a prefăcut în argint ochii tăi.

A acoperit faţa cu o pată – a speranţelor renăscute.

Adierea fierbinte dinspre munte a înfăşurat taverna, a maximizat dorinţele, ca să înece gândurile în drinkuri supte dintr-o sticlă indiferentă Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacţiei: web: www.actualitatea.eu Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Tiparul: West Tipo International Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediul USR Bucureşti