Actualitatea literară 53-54

actualitatea literară

nr. 53-54, anul VI

noiembrie-decembrie 2015

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n Nicolae SILADE

n Vasile ANDRU

Gaudeamus, un concert cu 700 de dirijori

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Radu CIOBANU, Maria BOLOGA, Ionel BOTA

a n a id ma z o c

n poezie: Constantin DEHELEAN, Diana Teodora COZMA

n meridiane n

n proză:

Simona-Oana TOPCIU

n Magda URSACHE

Livrodependenţii

Despre devenire şi evoluţia umană

n www.actualitatea.eu n

Luis Tamarit

Traducere de Elisabeta BOŢAN

David Cronenberg:

“Mistuiţi”, un roman tulburător

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Nicolae SILADE

Despre devenire şi evoluţia umană

În clipa când vine pe lume, omul e întruchiparea dragostei, a divinităţii. Însă doar în clipa venirii lui pe lume. Abia în clipele care urmează naşterii sale, el începe să devină om. După chipul şi asemănarea dragostei, după chipul şi asemănarea divinităţii care i-a dat naştere. Devenirea lui ca om nu înseamnă însă şi devenirea lui ca fiinţă.

Dimpotrivă. Încadrat într-o religie sau alta, într-un şablon social sau altul, el este modelat după principiile comunităţii în care a sosit. Se îndepărtează astfel din ce în ce mai mult de originea sa divină şi se integrează din ce în ce mai mult în societatea din care face parte. Paradoxal, prin cunoştinţele acumulate, se îndepărtează din ce în ce mai mult de sine însuşi din punct de vedere spiritual, spre a deveni din ce în ce mai personal din punct de vedere uman. Abia când ajunge pe cea mai înaltă treaptă a devenirii umane, constată cât de jos a căzut din punct de vedere spiritual.

De aici începe căutarea de sine. Şi începe prin lepădarea de sine. De toate cunoştinţele acestei lumi, de toate regulile ei. Aici începe adevăratul drum al devenirii sale, plonjarea în necunoscut, căutarea adevărului, aventura devenirii sale ca fiinţă. Şi, în întunericul profund în care se trezeşte, va rătăci mult şi bine în căutarea luminii dacă nu va fi călăuzit de bunătate, de dragoste, de credinţă. Fără acestea nu ar găsi calea spre sine, spre adevărata cunoaştere, spre comoara pe care i-au lăsat-o prin testament înaintemergătorii săi.

Iar drumul acesta nu e deloc uşor. Dimpotrivă. E plin de capcane în care ar putea cădea şi în care s-ar putea pierde definitiv dacă n-ar fi călăuzit de bunătate, de dragoste, de credinţă. E o căutare anevoioasă, dar care merită orice efort pentru cel care caută cunoaşterea adevărată, pentru cel care vrea să cunoască adevărul despre sine. Şi cum din sine, prin sine şi pentru sine sunt toate lucrurile, e de la sine înţeles că lumina adevărată vine dinlăuntrul nostru. Şi vine chiar de acolo de unde am părăsit-o când am deschis ochii spre această lume. Trebuie, aşadar, să ne reconectăm la universul spiritual din care venim, să menţinem această conexiune la cea mai înaltă frecvenţă, pentru a avea acces la cunoaşterea adevărată. Iar pentru asta nu avem nevoie decât de bunătate, de dragoste, de credinţă. Valori de care lumea de azi ar trebui să ţină seama mai mult ca oricând.

«Labiş nu a fost poetul comunist care a scris poezie partinico-patriotică - cel care ni s-a predat la şcoală, ci mai degrabă unul poziţionat încă de la primele „iubiri” poetice împotriva regimului comunist. După debutul său, a fost catalogat de presa de partid ca „un ghimpe otrăvitor, duşmănos”, înaintea căruia organele erau îndemnate „să-şi mărească spiritul de vigilenţă”. Era vizat poemul “Într-o iarnă şi într-o seară”, care bagateliza lupta de de partid, postându-se de partea „duşmanului de clasă“»

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Ioana Despina Camino (ioanadespinacamino.blogspot.ro)

opiniile noastre

nr. 53-54 n nov.-dec. 2015

Sub zodia Labiş

Uitându-mă în jur şi văzând o pleiadă de mari octogenari, îmi aduc aminte că anul acesta şi Nicolae Labiş împlineşte 80 de ani… Adică i-ar fi împlinit, el care a adus împlinire generaţiei sale, şaizeci. (Aşa a rămas să-i „împlinească” în eternitate!...) Apoi, uitându-mă eu în buletinul propriu (C.I.), constat că şi eu mă aflu situat în cartea zodiilor alături de Nicolae Labiş - deşi, în treacăt fie spus, asta nu m-a ajutat prea mult. M-am născut aşadar într-o zi de luni, pe 1 Decembrie (cu D mare, fiindcă de ziua Republicii): la început de zi, pe la 5-6 dimineaţa, început de săptămână, început de lună şi... sfârşit de an! Şi, cum era obiceiul la ţară - uneori putea să dureze chiar mai multe zile, o săptămână - m-au trecut în registrul de naşteri al Primăriei abia a doua zi, în doi. (Astfel am ajuns coleg de zodie cu Nicolae Labiş.)

Aşa că, în fiecare an, când mă trezesc subit faţă în faţă cu ziua mea, nu ştiu când s-o ţin: în întâi sau în doi! Şi, de obicei nehotărârea asta mă costă, fiindcă trece şi nu mă pot bucura de ea pe deplin - ca în proza semnată de... subsemnatul şi intitulată Mai stai o clipă luna mai....

Căprioara Labiş Nu ştiu dacă e sau nu o predestinare în asta, dar - cum bănuiesc că au mai observat şi alţii - moartea lui Labiş „se suprapune” peste moartea căprioarei… Cunoscuta poezie a rămas o emblemă a poeziei româneşti - cum ar mai fi, spre doar câteva exemple „Mistreţul cu colţi de argint”, „Odă în metru antic” sau marele „Orion” al lui Geo Bogza. Căprioara din poemul lui Labiş este un simbol al fragilităţii vieţii, al purităţii adolescentine - al frumuseţii, în general. De aici s-a dedus/presupus că şi autorul ei ar fi un visător molatec, un hipersensibil cu capul în nori. La polul opus, mistreţul lui lui Doinaş, arhetip al rănirii provocate de urmărirea idealului (şi Ulise tânăr fusese rănit la vânătoare de un mistreţ - iată şi semnul după care îl recunoaşte la întoarcerea în Itaca bătrâna doică). Căprioara lui Labiş este un personaj mitic, zeiţă silvană, sacrificată pentru un bine comun.

şi matur şi dur, era tăios şi intransigent... nu era deloc comod.... se cristaliza în el o asprime curată, penetrantă, neiertătoare... Vorbea în termeni precişi, repede, fără ezitări, fără alintările ce i se atribuie, vorbele lui aveau energie, veneau ca dintr-o adâncă încredinţare, absolută, definitivă (...) Poate că şi moartea sa are o explicaţie în acest exces de viaţă din el...”

Dar aşa îl arată şi cunoscuta fotografie a eternei sale tinereţi, aceea în care poartă un firicel de mustaţă sub nas şi nişte ochi de oţel sub sprâncenele negre şi sub acel coif negru al părului, ca o cască: încruntat, hotărât, intrasigent cu cei mari - dar şi îngăduitor cu cei mici, faţă de care afişa cunoscutul aer „înduioşător fratern”.

Un om care a contribuit din plin la formarea lui Labiş ca poet a fost genialul dascăl George Mărgărit, asistentul lui Călinescu, cel care, la Iaşi, era un adevărat mentor pentru cei din generaţia lui Labiş, cum spune Constantin Coroiu într-un articol recent din „Contemporanul”. („Dacă nu-l citeşti cum trebuie pe Rimbaud poţi să-ţi iei rămas bun de la poezie!”, i-ar fi spus lui Labiş Mărgărit, de inteligenţa căruia Călinescu însuşi declarase că se teme.) Sub aceste auspicii, modernizarea, cristalizarea în propria substanţă a liricii labişiene din ultimii doi ani de viaţă s-a produs cu o urgenţă uluitoare - „cu viteza unui miracol”, zice acelaşi L.Raicu.

Poetul neasemuit, având în el „ceva înalt şi voievodal” Descoperirea la Mălini a unui cufăr cu poezii postume aduce probe peremptorii asupra faptului că Labiş nu a fost poetul comunist care a scris poezie partinicopatriotică - cel care ni s-a predat la şcoală, ci mai degrabă unul poziţionat încă de la primele „iubiri” poetice împotriva regimului comunist. După debutul său, a fost catalogat de presa de partid ca „un ghimpe otrăvitor, duşmănos”, înaintea căruia organele erau îndemnate „să-şi mărească spiritul de vigilenţă”… Era vizat poemul Într-o iarnă şi într-o seară, care bagateliza lupta de clasă, postându-se de partea „duşmanului de clasă”.

Atmosfera de idealism şi nepăsare va domina de fapt lirica genialului tânăr, lucru dovedit acum, prin ieşirea la iveală (lumină) a operelor de sertar. Vocaţia sa de deschizător de drumuri (Lucian Raicu zice: „inaugurator”) se va pune în evidenţă de foarte tânăr, fiindcă marele poet a fost nevoit să ardă în el şi să sară peste etapele formative: cu Labiş, mai mult decât cu alţii, „timpul n-a mai avut răbdare”.

Labiş îşi construise, în epocă şi imediat după trecerea în eternitate, imaginea unui copil teribil al poeziei româneşti, un poet naiv, diafan , dar tot el era şi poetul Vârstei de bronz şi al „evului aprins”... O mărturie mai mult decât credibilă aduce despre Labiş colegul lui de generaţie, criticul Lucian Raicu, unul dintre cei mai lucid-obiectivi critici pe care îi avem: „...era lucid

O mărturie relevantă despre scrierea poemului După moartea poetului neasemuit (pereche la... „nepereche”!), un alt mare poet şi coleg de generaţie, Gheorghe Tomozei, îi închină o carte-document, de mărturii şi dovezi ale scurtei sale existenţe terestre: Gheorghe Tomozei, Moartea unui poet, Ed. Cartea Româească, 1972. În această carte - în care semnează, ca martori, vreo sută de scriitori români contemporani cu Labiş - descoperim o mărturie relevantă, referitor la geneza capodoperei labişiene, Moartea Căprioarei.

Pornit pe urmele poetului, la Poiana Mărului şi la Mălini, Tomozei o cunoaşte pe mama poetului, ia contact cu lucrurile intime din camera copilului Labiş. Îl cunoaşte pe tatăl poetului, dascăl la şcoala din Mălini, bărbat cu „o siluetă de adolescent, păr negru, lucios, şi numai ochii, de o bunătate fără seamăn, sînt încercănaţi de vârstă şi mâhnire... Mergem, chiar la intrarea în Poiana Mărului, într-o poiană apropiată, cu apa de argint leneş, dar bogată în păstrăvi, a Suhăi...” Este chiar locul unde se petrece „acţiunea” poemului - „Suha” fiind un poem inedit al lui N. L. cu care se deschide volumul comemorativ. „- Ţin minte, povesteşte tatăl, în casă n-aveam nici unelea, era spre seară, când am luat puşca şi am plecat în pădure. L-am luat şi pe Nelu (numele de alint al lui Nicolae, n.n.). Era mic şi era înfometat şi însetat, dar (asta o ştiţi din poezie) nu i-am dat voie să bea din izvorul la care bănuiam că va veni să se adape căprioara... Se întunecase de puţine clipe când a venit, în sfârşit, căpriorul. Am tras. Băiatul era îndurerat. Acolo, în pădure, am aprins un foc şi am fript pentru el inima şi rărunchii bietei vietăţi. Nu ştiu de ce, dar am păstrat glonţul cu care am vânat. Îl am acasă, într-o valiză cu amintiri...” , îşi încheie evocarea dascălul din Mălini.

Dar Gheorghe Tomozei continuă, dureros: „Asemuită cu năruirea din înalt a unui lucreafăr, cu o toamnă coborâtă cu violenţă peste păduri văratice, stingerea lui Nicolae Labiş ne îndurerează şi-acum... Eu aşa l-am văzut ultima oară. Aşa îl văd şi acum, înconjurat de zăpezi, copleşitoare, nesfârşite zăpezi....”

R. V. Giorgioni

Una dintre cele mai bune reviste literare din ţară, dacă nu chiar cea mai bună, Poesis internaţional a ajuns, în al cincilea an de existenţă, abia la nr. 16, pentru că, de la apariţia trimestrială în primii trei ani, a trecut, după o scurtă pauză în care i se anunţase dispariţia, la o apariţie semestrială. Bine şi aşa, spun cei care ştiu să aprecieze valoarea ei, dar cred că toţi cititorii de literatură bună ar dori să se revină la apariţia ei trimestrială, dacă nu se poate lunară. Dar, în actualele condiţii create de cei care conduc lumea literară românească, trebuie să ne mulţumim şi cu atât. Deocamdată.

Pentru că sperăm, întotdeauna sperăm că situaţia revistelor literare româneşti se va îmbunătăţi şi că o revistă cum e Cultura, spre exemplu, nu poate dispărea aşa, pur şi simplu, din cauza nepăsării guvernanţilor, în timp ce altele, care promovează impostura, apar în continuare fără niciun fel de probleme. Dar să revenim la Poesis internaţional şi să spunem că ne foarte bucură reapariţia ei. O puteţi citi online, cu o oarecare întârziere, după epuizarea ediţiei print, la următoarele adrese: poesisinternational.com şi poesisinternational.blogspot.com sau puteţi comanda varianta print la aceleaşi adrese.

Din editorialul lui Claudiu Komartin, din nr. 2 (16)/2015, despre tragediile ce lovesc lumea de azi, am reţinut afirmaţia premierului canadian: „avem nevoie de poeţi pentru a schimba lumea”.

Dacă toţi guvernanţii ar gândi la fel, lumea într-adevăr s-ar schimba.

Am mai aflat, din bogatul număr de 184 de pagini, despre destinul tragic al poetului revoluţionar Roque Dalton, asasinat de propria gherilă, din poezia căruia am reţinut poemul Odihna războinicului. Poezie mai semnează Mariana Codruţ, Alex Văsieş, Anemone Latzina, Şerban Foarţă, Eva Ström (Suedia), Florin Iaru, Susana Thénon (Argentina), Ruxandra Cesereanu, Petar Matović (Serbia), Olga Ştefan, Yang Lian (China), Victor Segalen (Franţa), Paul Vinicius, Krisztina Tóth (Ungaria), Peter Campion (SUA), Robert Max Steenkist (Columbia), Alin Ioan, Sylvie Marie (Belgia), Liviu Ofileanu şi Mihnea Bâlici, din care cităm: “pregătiţi steagurile şi nevestele ce numesc eu libertate uite-o/ m-am limpezit sunt viu la 6 dimineaţa mut şi munţii cu credinţa mea/ credeam că n-o să vină ziua asta/ când pot să strig şi eu că nu exist”. Sperând că v-am trezit interesul cu acest semnal, vă îndem să vă procuraţi revista!

revista revistelor literare

cronica

nr. 53-54 n nov.-dec. 2015

actualitatea literară 3

Ion Oarcăsu

Ion Oarcăsu, un critic pentru un timp al literaturii

Aparitia unui volum de Pagini critice semnat de Ion Oarcăsu ne aminteşte despre unul dintre cei mai activi critici ai anilor şaizeci, de unul dintre criticii

mult citaţi în anii şaptezeci. Şi aproape uitat azi.. Ne amintim de Ion Oarcăsu, mai întâi - sau ne aminteam înainte de acest volum de pagini critice apărut la Casa Cărţii de ştiinţă - de rolul său avut la reintegrarea în literatură a Anişoarei Odeanu.

Să spunem că după ce a fost scriitor de succes în anii treizeci, Anişoara Odeanu a dispărut din literartură la mijlocul anilor patruzeci. Abandonase capitala, s-a retras lângă Anina, apoi,

aproape incognito, la Lugoj, unde o întâlneşte, în 1966, Ion Oarcăsu, care o publică întâi în revista „Tribuna” cu amintiri despre Camil Petrescu, pe urmă, la editura de care se ocupa - Filiala din Cluj a Editurii pentru literatură - cu volumul „Nedumeririle lui Duduţă”. Cartea îi asigură reintrarea în literatură. În lumea literară. Care n-a durat prea mult: Anişoara Odeanu se sinucide în 1972.

Pagini critice e o selecţie din

opera lui Ion Oarcăsu, cu articole despre Ioan Budai-Deleanu, Titu Maiorescu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Perpessicius, Anişoara Odeanu, Ion Caraion, Octavian Goga, Ioan Slavici,

miniepistole 17 în stânga era o biserică mare pe un deal aurit. cu două turnuri gemene. în dreapta un râu şerpuind printre sălcii. în faţă o câmpie cu lanuri de grâu. nesfârşită. şi muntele în spatele meu. acoperit cu zăpadă. apoi au construit un

Lucian Blaga, Pavel Dan, Mihai Beniuc, Ştefan Augustin Doinaş, Emil Botta, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru.

Sunt articole sau eseuri succinte, care pun în valoare experienţa jurnalistului, a foiletonistului -

bloc înalt în stânga. un bloc înalt în dreapta. un bloc înalt în faţă şi un bloc înalt în spatele meu. să nu se mai vadă biserica. să nu se mai vadă râul. să nu se mai vadă câmpia. nici muntele acoperit cu zăpadă. dar eu încă vedeam totul.

Cornel UNGUREANU scriitura e alertă, pagina e mereu vie - dar şi echilibrul cărturarului, al omului de cultură.

Nu de puţine ori caracterizările pot fi reţinute, multe fiind citabile. „Prin tot ce a scris despre operele trecutului, dar mai ales ale perioadei contemporane, Perpessicius se apropie de condiţia criticii ideale - dacă numim ideală critica fără sistem, erudit însă receptiv la infinita gamă a creaţiei beletristice, pe care o priveşte cu simpatie, chiar cu entuziasm…”. „Fără sistem”, adică fără subordonare faţă de solicitările oficiale. Şi putem descoperi aici şi încercarea lui Ion Oarcăsu de a-şi face un autoportret: „Pasiunea foiletonistului sagace, veşnic treaz şi neobosit, proaspăt şi disponibil nu numai ca forţă fizică, ci şi ca o înţelegere diferenţiată faţă de neprevăzutul operei literare, i-a fost, ca să spunem aşa, în sânge”.

Selecţia este elocventă pentru felul în care Ion Oarcăsu întâmpina - cronicar literar - poezia vremilor sale. Şi felul în care comenta - fără eroare - clasicii.

A fost un critic necesar - volumul Pagini critice recuperează analize care rămân.

în stânga. în dreapta. în faţă şi-n spate. şi chiar mă urcam uneori pe un bloc ca să văd totul. în sus şi în jos. înainte şi înapoi. şi totul era atât de frumos. văzut de sus în sus. văzut de jos în jos. şi înaintele parcă era mai frumos ca apoi.

însă totul nu se lăsase văzut întrutotul. ca să-l văd mai bine să-l cunosc mi-am întors privirea spre mine.

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

…dar ea se numeşte Poezia. Despre elanurile figurativului şi canonul eternităţii în lirica lui Raul Bribete Un orologiu al destinului e poezia tânărului Raul Bribete, autor consecvent cu sine înainte de a-şi fi demonstrat, după volumul excepţionalului său debut cu Tornada de hârtie, anvergura câmpului propriu de identitate în evoluţiile din ultimul deceniu de literatură românească.

Poetul traversează un moment auroral, această evidenţă incontestabilă o indică evantaiul realităţii în care se mişcă alături de noi, creează la un mod autentic, se lasă mereu dominat de un ritual al domesticirii cuvântului şi îşi perfectează consecvenţa într-un spectacol fascinant, al circumscrierii poeziei, ca temă majoră. Între viziunile eufonice şi livrescul diluat într-o comuniune orfică semănând uneori cu un carnaval textualist, deşi o simbolică mult mai adâncă defineşte omogenitatea acestui univers liric, poezia lui Raul Bribete consacră, mai ales prin repudierea explorării hermetice, o organicitate mult idealizată, iar metamorfozele ei se conturează între pagini de melancolii şi inconformisme, refuzarea sofismelor ieftine şi îmblânzirea, uneori carnavalescă în spiritul ultimei serii optzeciste, a unei realităţi investigată în permanenţă de un eu liric stăpânind toate distribuirile.

Volumul să nivelezi un munte cu tăvălugul (Timişoara, Editura Brumar, 2014, 62 p.) concentrează simbolicile fiinţei, melancolia ca prototip, şi acest gen de meditativ antropologic, atât de specific

modului „cucerii lumii”, strategie deja remarcată de condeie redutabile ale criticii noastre literare (Gheorghe Grigurcu, Adrian Dinu Rachieru, Cornel Ungureanu, Marian Odangiu), într-o impresionantă rostire identitară.

Niciundele, nenumitul, nesfârşitul, Adâncul şi Înaltul, exprimă o dată mai mult desprinderea acestui lirism şi acestui inconfundabil autor din plutonul candidaţilor şi adeve-resc un traseu ascensional

al poeziei: „(…) iată-mă în prezentul vast./fără iluzii”, citim acestea în Azi (p. 57-58).

Poemul lui Raul Bribete e un exerciţiu de balistică în decorul unui imagism opulent, tirul investigator face parte din terapia devenirilor. Adesea, metafora articulează magiile elementarului („e atâta lumină în mine. Şi e atât de cald/ miroase a pâine aburind pe întuneric”, Trepte, p. 20), „murmurul” interior al fiinţei e in-

Ionel BOTA: În faţa cărţilor deschise interesant, un „caz Raul Bribete” pe care trebuie să şi-l asume, nu doar la capitolul de referenţialitate, mişcarea literară de la noi. Hematiile poeziei sale susură (el are un singur instinct: poezia), pulsează energizant şi întrupează dezabuzările fiinţei în faţa unui ciudat „dicţionar” al materiei în care toate sensurile, toate înţelesurile susţin un hedonism al scrisului împlinit în ancheta unei poeticităţi integratoare. Eul acestui evenimenţial de intimizare gradată a ritualului liric este un eu al exilului interior, aşadar autoreflexiv, el reface dantura unui pian din alte vremuri cu uneltele modern/ postmoderne ale (de)compoziţiei şi întrun anotimp (comprimarea anotimpurilor e clauza meta-realului în expansiune) unic,

gredientul, tirania realităţii ordonează şi reinventează ca într-o ciudată defrişare a escatologicului. Eul e în vârful piramidei, „monografierea” lăuntrului, însă („pipăi lumina cu gândul”, citim în altă parte), provoacă un şoc al resorbţiilor realului, spiritul retractil e adăpostit în „refugii” fortifiante (marmura, porcelain-ul), artificialul, chiar, escavează teritorii interzise şi extrage de peste tot poezie. Veritabilă: „(…)

Singur ca un taumaturg care i-a vindecat/ pe toţi dar pe sine nu, eu, Raul Bribete, am hotărât să ridic în spinare/această colină, s- aduc la nivelul mării cu tăvălugul cuvintelor mele./Io, Raul Bribete, am hotărât.” (Sunt eu până la capăt deşi nu ştiu dacă sunt până la capăt eu, p. 39)

Pretutindeni e o simptomatologie a obiectelor în poezia lui Raul Bribete, incursiunile eului liric seamănă cu insurecţiile cuminţi ale romanticilor care şi-au particularizat curajul, tapiseria desuetă a realităţii se destramă nonconformist, un patterns brusc modificat într-un vis infidel. Poetul, desigur, nu e un sectar, dar el ştie că experienţa poeziei lui înseamnă o formă de cultură, coboară în infern sau urcă în paradis risipit în toate obiectele revelaţiilor sale. Autentic este poetul şi în elanurile figurativului, bucuria naturalului se transformă în atitudine, mentalitatea previzionării se iscă din embrionul percepţiilor sacadate din vasta „sală de aşteptare”, totul supervizează o destrămare dar şi un discurs al noilor elevări: „Am apucat şi ultimele crengi:/ iată-mă în vârf./ gust din ultimul rod./ ascultând discul halucinant al soarelui,/ cum se răsuceşte – cheie,/ pe boltă;/ nimeni nu îmi simte absenţa./ numai clopotul tăcând/ când e smucit de frânghie/ cu putere./ am uitat drumul spre casă,/ sunt mânjit de cireşe negre,/ pe tălpi, pe mâini, pe piept./ e mai linişte în mine/ decât într-un cavou,/ unde,/ printr-un vitraliu spart,/ pătrunde vara, o răcoroasă adiere…” (Crepuscul, p. 26). Parcursul lui Raul Bribete în poezia română actuală este unul singular şi tocmai de aceea autentic.

Depinde, sigur, de acest tânăr dacă ştie săşi asume statutul de lider într-o generaţie fastă de comilitoni inspiraţi ai perioadei post 2000. Fiindcă există în poezia lui toate nuanţele unui cod cultural fundamentând promisiunea marilor victorii.

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

În 2005 a apărut amplul eseu al doamnei Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, seducător atât prin implicarea empatică mărturisită a autoarei cât şi prin infiltrările romanescului într-un text predominant documentar. Era imposibil să nu mi-l amintesc acum, când, cu aceleaşi delicii, am citit Fotograful Curţii Regale, pandant perfect, după zece ani, al eseului amintit, doar că de data asta e vorba de un roman cu infiltraţii documentare, care investighează aceeaşi glorioasă epocă şi aceeaşi lume. Surpriză cu atât mai interesantă cu cât e vorba de un roman cu care o nouă scriitoare, doamna Simona Antonescu, debutează arghezian, adică târziu, matur şi eclatant. Volumul este, de altfel, şi laureatul Concursului de Debut pe 2014 al Editurii Cartea Românească.

Ceea ce m-a impresionat în primul rând aici sub aspect profesional este virtuozitatea şi ingeniozitatea compoziţională a autoarei care, pornind de la câte o fotografie de epocă reprodusă ca frontispiciu al fiecărui capitol, realizează în final o imagine integratoare a societăţii bucureştene, de la nivelul ancilar până la ambianţa Curţii Regale. Sunt 18 capitole aici, dar primul şi ultimul sunt perceptibile ca prolog şi, respectiv, epilog, între acestea desfăşurându-se viaţa propriu-zisă a Bucureştiului dintre 1877 şi 1889.

Fiecare capitol ar putea avea şi o existenţă ca poveste de sine stătătoare, cu câte o mică tramă epică proprie, dar ele comunică totuşi prin atmosferă şi prin prezenţa aceloraşi personaje care se regăsesc într-un fel sau altul în toate capitolele, ceea ce conferă întregului toate atributele specifice romanului.

Personajul central, cum sugerează şi titlul, deşi este mai curând evanescent, prezent în schimb prin fotografiile pe care le execută cu fiorul vocaţiei, este Franz Mayer. Întâiul capitol, pe care-l consider prolog, povesteşte în cea mai pură manieră realistă stabilirea sa în Bucureşti. Originar din Mediaş, cu vocaţie de pictor, studiază în Germania, unde are revelaţia tehnicii fotografice, noua minune printre noile minuni care entuziasmează veacul şi căreia i se consacră cu ambiţia de a o transforma în artă. Revenit în Mediaş, se căsătoreşte cu Anna, fiica protopopului luteran al locului. Când Franz îşi mărturiseşte intenţia de a se stabili ca artist fotograf în Bucureşti, oraş aflat în plină deschidere înspre toate posibilităţile, pe protopopul Dieter îl îndurerează despărţirea de Anna, dar se bucură s-o vadă scăpată de pericolul maghiarizării survenit după instaurarea Dualismului, ba i le încredinţează şi pe surorile ei mai mici: „Maghiarii, în războiul lor împotriva a tot ceea ce nu era unguresc, au limitat imediat libertăţile saşilor. Cei mai curajoşi, sau poate cei care aveau cel mai puţin de pierdut, au luat drumul pribegiei. Mulţi s-au regăsit după scurtă vreme în Regat, în târgul Bucureştilor, unde meşteşugurile lor erau la mare căutare.” Astfel, Franz, cu talentul, profesionismul şi tenacitatea sa, şi Anna, cu discretele sale orgolii nobiliare venite dinspre strămoşii de pe Rin, cum şi cu rigorile educaţiei sale săseşti, întemeiază în Bucureşti o familie onorabilă, care accede în sferele hige-life-ului. Lui Franz îi este recunoscută excelenţa profesională şi i se acordă privilegiul exclusiv de „Fotograf al Curţii Regale.” Tot ceea ce e povestit în acest prolog e atestat istoric şi rod al unei minuţioase documentări. Mai puţin incursiunile intuitive în adâncurile sufleteşti ale personajelor, cum, bunăoară, delicatul moment al derutei pe care Anna o trăieşte când se vede cu mormanul de bagaje în mijlocul casei goale şi reci, din care va trebui să facă noul ei univers: „Anna cerceta rând pe rând rostul încăperilor, întorcându-se lângă grămada de bagaje ori de câte ori cele descoperite prin adâncurile casei o aruncau în deznădejdi de copil părăsit în loc străin. Cuferele miroseau a dealuri proaspăt ninse, a ger fluierând pe la uşi şi a ştrudele rumenite până ce primele foi se răsucesc pe la capete. Grămada de cufere din mijlocul încăperii însemna acasă” (subl. aut.).

De aici încolo, preţ de 16 capitole, prevalează ficţiunea, generată de realitatea stăruitoare peste veac a fotografiilor lui Franz. Ficţiune însă, şi ea, relativă. Vom înţelege această magie a povestitorului, ascultându-i concluzia care i s-a impus după încheierea poveştii: „Adevărul cuprins în această carte depinde de fiecare cititor în parte. Fiecare dintre dumneavoastră va decide unde se termină istoria şi unde începe ficţiunea.”

Aşa stând lucrurile, eu văd aici istoria pretutindeni, inclusiv în ficţiune, şi asta graţie faptului, oarecum miraculos şi el, că Simona Antonescu are darul, sau mai curând harul, de a descoperi graiul fotografiilor, de a şti să-l asculte şi de a desluşi ce spun ochii doar aparent încremeniţi ai celor ce o privesc dinlăuntrul lor: „Fotografiile îmi vorbesc”, spune d-sa. „Am descoperit, într-un octombrie blând ce îndemna la visare, câteva fotografii cu grai, alături de două fraze despre autorul lor, un artist fotograf din alt veac. Personajele surprinse

cronica

nr. 53-54 n nov.-dec. 2015

Imagini cu tainice istorii de ochiul magic mă priveau cu speranţă. Prvirile lor, apăsate de taine nemărturisite ori însufleţite de bucurii neîmpărtăşite, m-au scufundat într-o lume deopotrivă strălucitoare şi prăfuită. Rând pe rând, vieţile lor s-au aşternut singure pe hârtie...” S-au aşternut, dar cum?

Care e secretul resuscitării acestei lumi „deopotrivă strălucitoare şi prăfuită”? Secretul e simplu: e vorba de talent, de ingeniozitate şi de o îmbelşugată imaginaţie care nu depăşeşte niciodată limitele veridicului în ordine artistică. Iată, bunăoară, capitolul 7 - Şcoala Centrală de Fete: Adevăr verificabil, domnul Franz Mayer a fost solicitat să facă o poză fiecărei clase a acestei şcoli de elită, căreia i se dusese vestea pentru excelenţa educaţiei dar şi pentru rigoarea puritană şi cazonă a regulamentelor. Poza liminară a capitolului înfăţişează una din aceste clase: elevele, în austerele lor uniforme, şed drepte în bănci, câte două, cu mâinile la spate. Atmosfera pe care o sugerează imaginea e uşor terifiantă. Doar prima bancă din stânga e goală. De aici începe povestea: Simona Antonescu imaginează unde sunt şi ce s-a întâmplat cu Elena şi Ilinca, elevele care lipsesc din banca lor. E una dintre cele mai frumoase şi sensibile secvenţe ale cărţii prin povestea revelaţiei pe care fetele evadate o trăiesc descoperind fascinaţia poeziei prohibite în şcoală. Unde? În prăvălia cu de toate a lui Socec, realul, care avea şi un raion de cărţi, fiind „un loc potrivit explorărilor”. Aici se refugiază ele clandestin peste noapte, trăindu-şi febricitant întâia

întâlnire neaşteptată cu Eminescu. La ziuă, neexistând alternativă, se întorc în şcoală, înfruntând cu stoicism previzibilele pedepse. Dar asta nu mai conta, deoarece „Viaţa [...] se învârtea, din noaptea trecută, într-o vrajă pe care pedepsele niciunei şcoli din lume nu o putea rupe.” Aşadar, un mic detaliu fotografic declanşează desfăşurări fabuloase de întâmplări şi destine, uneori cu implicaţii magice, ca în Chiron grecul (Balta Vrăjitoarelor), cu uşoare sugestii dinspre romanul gotic, ca în Croitoresele, cu finaluri absolut imprevizibile, cu maxim efect de surpriză, ca în Roş Haşana sau Duelul. În fotografia familiei Agopian, micuţa Despina, de vreo trei ani, stă cu mâna sprijinită pe sabia tatălui. Gest de rău augur pentru fete. Din acest detaliu porneşte povestea Despinei, devenită o tânără emancipată, feministă, care provoacă un imens scandal publicând un articol sub semnătură proprie în „Timpul” domnului Slavici, dar reţinând atenţia Reginei Elisabeta, emancipată şi ea, care o „cooptează” în anturajul Curţii Regale, delegând-o apoi ca însoţitoare responsbilă a exponatelor de preţ ale României, la Expoziţia Universală de la Paris, în 1889.

Aceste mici istorii care se înşiruie ca mărgelele pe aţă încep cu momentul revenirii armatei române victorioase din Războiul de Indepenedenţă şi trecerea ei, în frunte cu Regele, pe sub Arcul de Triumf. Franz Mayer e prezent şi îşi instalează trepiedul după profesioniste calcule de unghiuri, imortalizând evenimentul. Nu însă înainte de a surprinde întâmplător în obiectiv, precum fotograful din Blow Up, o scenă intempestivă: un mic pungaş, care operează în buzunarul unui ins din mulţime. Ceea ce nu impietează însă cu nimic momentul apoteotic al apariţiei Regelui. Doamna Simona Antonescu are abilitatea deosebită, mai rară

în ziua de azi, de a provoca emoţii reale cititorului cu naturel simţitor prin resuscitarea unor astfel de scene istorice solemne. Tot astfel, simetric, se petrec lucrurile şi în finalul acestui şirag de istorii, care se încheie cu povestea Despinei la Expoziţia Universală şi cu momentul, tot apoteotic, al descinderii Reginei

în Pavilionul României: „Dreaptă pe prag, luând în stăpânire prin tăcere tot ceea ce i se aşternea în faţă, Regina Elisabeta a României se oprise, oprind pentru o clipă viaţa întregului pavilion. / Mulţimea amuţi.

Prinţul [Bibescu - nota RC] îşi îndreptă umerii sub privirea întrebătoare a Reginei: „totul este cum aţi poruncit”. Majestatea Sa Elisabeta mai rămase preţ de o clipă în prag, oprind lumina să intre. Apoi, odată cu cel dintâi pas al său, lumina năvăli din nou înăuntru. / Cele două prezenţe, Regina şi lumina, aşternură liniştea printre standuri şi vitrine.” Nu întâmplător episodul este asociat cu simbolul luminii: „Franz îşi petrecuse viaţa încercând să înţeleagă felul în care lumina schimbă lucrurile din jur.” Şi mai e ceva: „Lui Franz îi plăcea să fotografieze copii. Lipsa din casa lui îl făcea să pună multă răbdare în construirea fotografiilor.” Pentru ca în cele din urmă să descopere că cea mai pură lumină poate fi relevată în ochii copiilor şi cel puţin câte o nouă poză cu copii îi va lumina întotdeauna vitrina. În capitolul 18, epilogul, cum ar veni, Simona Antonescu îşi transferă brusc cititorul din Epoca bellă, direct în Anii nebuni, trecând peste anii crânceni ai Primului Război, ca şi când n-ar fi fost. Atelierul fotografic al lui Franz Mayer e neschimbat, doar că e preluat de fiul lui Zamfir, fostul asistent al maestrului.

Două fete hiperemancipate ale începutului de eră postbelică, ciripind despre filme cu Greta Garbo şi Marlene Dietrich, vin să-şi facă o poză, dar întâi zăbovesc amuzate în faţa vitrinei cu fotografiile devenite deja de epocă ale lui Franz: „Din spatele geamului şi a unei jumătăţi de veac, doamne în rochii cu corset aflate la braţul unor domni cu joben le întorceau privirile cu seriozitate. Reproşurile lor mute pentru fustele ce descoperea vederii gambele rămâneau aici, în spatele sticlei, fără să ajungă la fetele de pe trotuar, două păsări libere să-şi poarte tinereţea cum doresc. / Două secole diferite se priveau ochi în ochi, de o parte şi de cealaltă a atelierului de fotografie.”

Singurul reproş pe care m-aş încumeta, ezitant totuşi, să i-l fac autoarei este tocmai eludarea anilor de război, prea dureroşi, prea tragici pentru a fi trecuţi sub tăcere într-un roman istoric, cum este de fapt acesta. Un capitol dedicat lor, ar fi avut şi efectul salutar de a dilua puţin aerul vag idilizant care învăluie imaginea unei epoci realmente glorioase, dar care şi-a avut şi umbrele sale. Altfel, acest debut al doamnei Simona Antonescu rămâne întru totul fermecător şi memorabil, meritându-şi pe deplin laurii. __________________________ Simona Antonescu, Fotograful Curţii Regale, Bucureşti, Cartea Românească, 2015.

nr. 53-54 n nov.-dec. 2015

profil

cronica

actualitatea literară 5

Un pelerin: Vasile Andru

Înţelegând proza ca antropogenie, Vasile Andru – ca un avva mirean – îi recunoaşte şi efectul modelator, în sens înaltpedagogic. Şi pentru a oferi textelor un „plus de viaţă” se insinuează în naraţiune, captând propria-i intensitate corporală. Risipind numeroase articole-program, V. Andru pleda pentru dezinhibare şi înviorare experimentalistă, în sensul recâştigării fiinţei, făcând saltul de la eveniment la conştiinţă (hristosfera ca stadiu). Adică, sofronizând lumea prin bogăţia persoanei.

Om luminos, de un blând nonconformism (recunoştea), Vasile Andru a trăit cumva în afara vremurilor opresive. A ţinut conferinţe „de acoperire”, a ocolit rigorile cenzurii, a sfidat interdicţiile, a vorbit despre arta de a trăi în spaţiul românesc.

E drept, unii (precum Alex Ştefănescu) reacţionează alergic la astfel de sfaturi „de îmbunătăţire a vieţii” prin putere meditativă.

Deasupra silniciilor vremii, Andru şi-a urmat tenace, neabătut, calea, încercând, o „inginerie psiho-somatică prin cuvânt”, ca în Psihoterapie isihastă (2000), sperând iluminarea. Eseurile

nivele valorice, captând ecourile sofroliminale şi punând la lucru N-400, cu „răsunet în om”, diferenţiindu-se – evident – faţă de comilitonii cronologici (cf.

Monica Spiridon).

Cum, după ’89, constată şi Vasile Andru, am asistat la „recăpătarea graiului”, Păsările cerului (scris în 1987, într-o primă versiune) poate fi tipărit (1999) şi, imediat, încoronat, după un „balans” al jurizărilor, cu Premiul „Balkanika” (Istanbul, 2000), cunoscând, în 2011, o a doua ediţie, revizuită. „Ieri, proza aceasta s-ar fi numit disidentă”, mărturisea autorul, aducând la rampă doi protagonişti marginali (două voci paralele) marcaţi de „timpul lor”, un timp al demolărilor, psihice şi edilitare. Gh. Crăciun, încântat de acest roman „bifocal”, invita la o lectură normală, fără a uita, desigur, de impactul politic. Iar Andru, sunând „deşteptarea filologică”, se dovedeşte nu doar un om misterios, un „eretic” al promoţiei sale, ci probează, ca un novator bine informat, prin detaşare şi precizie a notării, stăpânirea experimentului integrat. Evident, o conştiinţă teoretică lucidă, departe de

sale sapienţiale, numeroasele interviuri şi mărturii (unele, adunate în Geografia sacră şi profană a vieţii, 2015), vor să ne aducă claritatea, să ne îndemne a ne bucura de existenţă, să ne facă să înţelegem că fericirea nu depinde de lucruri exterioare. Fiindcă fericirea are „culoarea lăuntrului nostru”, repetă el neobosit, corectând, prin îmbunătăţirea atitudinii mentale, ideea de soartă (în sens fatalist) şi la nivelul neamului; desigur, prin „reciclarea defectelor”, folosind filosofia seninătăţii (pe bază mioritică) şi „temporizarea neantului” şi, mai ales, prin implicarea vestitorilor, adică a „propulsorilor”, cei care – prin intensitate, tenacitate şi pozitivitate – vor anunţa şi vor împlini marile proiecte. Aici, observăm, Andru contrazice nihilismul radios al lui Cioran.

Cel care, în 1955, elev la Baineţ, a început cu poezie (în Scânteia pionierului), „clasicizat” acolo prin Societatea culturală care îi poartă numele, recidivând sub pseudonim (V. Alinescu) în perioada rădăuţeană, ţine de o promoţie fărămiţată, decentă ca indice cultural, „nerealizată”, însă, spunea prin 1988. După o „haltă” profesorală suceveană, în mediul de rezonanţă al promoţiei sale, Vasile Andru încearcă, prin „zguduirea minţii”, altceva în peisajul nostru epic. Prin holism, recuperând sacrul, vrea un alt real, articulându-se perspectivei cosmoteandrice. Aduce proza, ne anunţa orgolios, în faza „post-şcolarizării” (vezi Caiete critice, 1986), identificând câteva

realismul naiv, angajându-se în scenariul romanesc (ca specialist căutat „pentru suflete”), fără a interveni, totuşi, în destinele „pacienţilor” (cf. Marian Popa).

Sandu Tariverde, fost universitar, tapeur, cândva „o sabie”, devine „o ruină de om”, un nomad „înfiat” de Calea Moşilor, acolo unde, ca locatar clandestin, în funcţie de ritmul demolărilor, schimbă „vilele” (câte un „cuibuţ”), bucurându-se de protecţia maistrului Manolache (Manole).

Stă „cu fereală” şi află în alcool un paradis relativ, cu trecătoare iluminări; o umbră, un „mucenic al drojdiei” acest proscris leneş şi filosof ponosit, alungat de echipele demolării, sfârşind sub dărâmături, strivit, într-un final închipuind o jertfă. Tofana Melidon, în schimb, vulnerabilă şi tenace, are obsesia plecării, vrea emigrarea cu orice preţ, oriunde; bate „la uşa Planetei” şi solicită pase sofronice pentru a face faţă primejdiilor. De profesie emigrantă, aleargă după vize pe la toate ambasadele, încercând evadarea „din cuşca patriei”. Pare slabă şi neajutorată şi e prinsă în cleştele unor mistuiri opuse; are două chipuri, poate fi smerită şi impulsivă, candidă şi înverşunată, fără sentimentul timpului. Un parazit social, fără slujbă şi relaţii, o fomistă apărându-şi fecioria, o „poticnită” visând limanul, pripită, persecutată (crede) şi nevrotică, apelând la stratagemele disperaţilor. Chinuită, răvăşită, inerţială, în semi-transă, cu energie agonică, nădăjduieşte, prin training, la o intervenţie

în destin, incapabilă, însă, de disciplinare. Dispărând fără urmă, finalmente, rămâne „unul din cele mai frumoase personaje feminine ale literaturii române”, nota Marian Popa, în prefaţaepistolă.

Destăinuind isihasmul pentru uzul mirenilor (v. Pustia se lumeşte, 2014) sau propunândune un jurnal iniţiatic în spaţiul vedentin (Yaatra, 2002), Vasile Andru nu este un traseist religios. „Extinzând” Bucovina la Antipozi, cu o episodică rezidenţă în Oceania, el îşi probează vocaţia de pelerin, nicidecum de emigrant, incapabil, dealtminteri, de a se smulge din limba română. Crede în „duhul pacificator al artei”, gustă potenţialităţile evadărilor şi „celibatul clandestin”, dar nu acceptă fericirea captivităţii, cum şi-ar fi dorit, de pildă, Vikamiria, o altă Xantipă, invitând scriitorul „la hibernat”. Isihast itinerant, ajunge şi în edenul polinezian. Emoţiile religioase sunt intense, fosforescente, trăieşte dumnezeirea ca „vastitate interioară”. După numeroase „dezertări”, acest „alb de Bucovina” se întoarce, negreşit, în Europa natală, întristat de speţa umană, deplângând canibalismul (la Sarajevo, în septembrie 2001). Înţelege convertirea (repudiată, de fapt) ca o bigamie religioasă şi ar dori, înstăpânită în lume, Iubirea (Aroha, în limba maori), călătoriile oferindu-i şansa unor mari întâlniri, aducându-i, mai aproape, hristosfera. În fond, chiar condiţia umană, pe pământ, este cea de musafir, ne reaminteşte, cu tandreţe, Vasile Andru, trăind, silitor şi sporitor, în aşteptarea revelaţiei.

Cu vocaţie de călător şi explorator, animat de bucuria cunoaşterii, căutând, însetat, marile întâlniri, cu retrageri spirituale (de pildă, experienţa athonită), Vasile Andru s-a „globalizat” timpuriu, spunea; avionul era deja un „spaţiu casnic” iar fiinţele sporitoare în duh, cu vibraţii bune, i-au îmbunătăţit lucrarea mentală, ajutându-l să devină un pivot spiritual. În fond, Andru recunoaşte (în Amintiri din hristosferă) că e suma tuturor întâlnirilor de care a avut parte, învăţând să trăiască cu rost. Unele, e drept, provocate, descingând, de pildă, la Sulina, în căutarea Evantiei Marulis, pe urmele eroinei lui Jean Bart.

Sau coborând în „alt timp”, în casa-muzeu a baronesei Lydia Lovendal ori însoţind-o pe Taina Hyacintha, o aplinistă part-time, pentru care urcarea muntelui Dhaulagivi era un canon, având parte de o moarte mitologică. Dar purtătorii de duh, tămăduitorii sunt căutaţi: monseniorul Ghika este teoforic, un patriarh carpatic, în timp ce Maica Teresa („scundă, fragilă, desculţă”) iradiază bunătate, marea ei taină fiind „mila şi dragostea”.

Dobândind un sentiment planetar, articulându-se la Universal, Vasile Andru râvneşte racordul cosmic; mizează pe înrudirea universală (noetică). Şi, în acelaşi timp, e preocupat şi îngrijorat de soarta identităţii, cerând ferm să ne definim etnic şi să ne îngrijim rădăcina. Fiindcă rădăcina e „sursă de putere”, protejând echilibrul psiho-afectiv.

Important e să ne despuiem de ego, să tindem spre conştiinţa nemărginită (hristosfera), cum îndemna Theilard de Chardin.

Să ieşim din somnul ontic, după spusele altui învăţat. Extensia Conştiinţei se însoţeşte, benefic, cu retragerea Eului, până la

absenţă.

Amintiri din Hristosferă (2014) întăreşte ideea racordului cosmic, părtăşia la o taină primordială, urmând Codul lui de Chardin, cu cele patru stadii. Precum în pelerinajul la Guadelupe când, încercat de teofania mexicană, V. Andru simte „continuitate între noi toţi”. Zilele bengaleze, în pofida babiloniei Calcuttei, îl îmbată de spirit atemporal iar la Tokio, căutând umbra Monseniorului Ghika, cu fabuloase conexiuni de destin, descoperă epoca Heisei, cu linişte şi pace; adică epoca isihiei. La Moscova, trecut prin „şcoala toasturilor”, se întâlneşte cu bucovineanul rătăcitor M. Prepeliţă, un „liric întregitor de spaţii răpite” şi cu boema românilor moscoviţi (v. Un Paşte roşu la Moscova). Petrecânduşi Crăciunul la Roma (1989) se confruntă cu euforia gorbymaniei, salutând ieşirea din „adormire” a românilor. Lângă peisajul spăimos din „cazanul” Sarajevo poate contempla revenirea la viaţă a oraşului Zen (Nagasaki) şi, cu un aer complice, ne împărtăşeşte exorcismul celor din Polinezia, „cu un picior în neolitic”, ocupaţi cu „pisatul” dracilor.

Dacă astfel de incursiuni vizează evoluţia cosmoteandrică, când va „povesti” sufletul românesc Vasile Andru nu ezită a aduce laude limbii române (la Melbourne) şi nu va ocoli trauma dezrădăcinării. Dar hristosfera părintelui Theilhard de Chardin, dobândind isihia, adică un câmp spiritual omega revine obsesiv; ca şi recursul la cărţile mari, sub a căror umbrelă putem îmblânzi o istorie potrivnică; sau mistica Bucovinei, îngăduindu-şi un minut de exaltare, scriitorul ştiind prea bine că obârşia este doar legenda, nu destinul nostru pre-scris.

Dacă V. Andru a ajuns la o poetică personală, cum observase demult Marin Mincu, putem desluşi în devenirea sa câteva etape.Fiecăamintimde„intervalul solar” al anilor rădăuţeni, când a descoperit, prin profesorul Gavril Ţibu, limba latină, fie că pomenim studenţia ieşeană, cu disciplina exerciţiului literar (pe calc cehovian) sau deceniul sucevean, „dezlegând” graiul scriitoricesc, decisivă rămâne „deşteptarea isihasmului”. Şi nu doar după anii ’90, când mirenii râvnitori făceau săli pline, dorind „încălzirea ascetică”. Să reţinem că până la 12 ani, viitorul scriitor

Adrian Dinu RACHIERU

a fost ferit de lecturi profane. El venea dintr-o familie religioasă, cu părinţi pribegiţi şi dintr-un sat răpit (Bahrineşti); treptat, prima existenţă, la vedere (scrisul) îl obligă să recunoască importanţa trăitului prin sporirea liniştii.

Meşteşugul liniştirii (îndeletnicire secretă) câştigă prim-planul, riscă să deţină exclusivitatea.

Fiindcă, pentru V. Andru, trezirea duhului, adică trecerea de la cunoaşterea informaţională la cea revelatorie aduce un plus de viziune, în serviciul scrisului, bineînţeles. Iar scrisul rămâne un „însoţitor de drum”, într-o lume în care – avertiza Jean Baudrillard – există tot mai multă informaţie şi tot mai puţin sens. Şi în care omul grăbit, atras de consumerism, spectacularism, posesivism etc. trebuie – prin purificarea dorinţelor – să se elibereze de trebuinţe, aşezânduse lăuntric, dobândind „cumul de har”. Ceea ce Andru, preocupat de omul optimizat, recomanda în Terapia destinului (1994), isihasmul rămânând, desigur, o lucrare personală, tainică. Smerit, afişând un „surâs buddhic” (cf.

Dumitru Brădăţan), Vasile Andru este un febril care caută liniştea, râvnind trăirea sapienţială. S-a născut, probabil, cu gena fericirii, bucurându-se de un cumul de „soartă bună”, neîncovoiat de încercările aspre ale vieţii. Acel verdict rostit de Gica Iuteş, „nu scrii ca toată lumea”, motiv suficient pentru a fi respins de la publicare în Luceafărul, îl va încânta pe S. Damian, găzduindu-l în România literară. Într-adevăr, Vasile Andru (Andrucovici) rămâne un prozator cerebral, inclasabil, de redescoperit cândva, inclusiv sub unghiul pionieratelor sale silenţioase, sarcină care n-ar trebui lăsată în grija posterităţii.

Asumându-şi o singularitate misterioasă, făcând figura unui „înţelept răzvrătit”, suspectat cândva de „bravadă intelectuală” (cf. Dana Dumitriu), Vasile Andru are vrerea şi puterea de a scruta, cu luciditate şi sapienţă, esenţialul, recuperat, totuşi, prin literatură.

6 actualitatea literară

cronica

nr. 53-54 n nov.-dec. 2015

Un mare exerciţiu spiritual. Eugen Dorcescu, „Nirvana. Cea mai frumoasă poezie”*

Antologia cu acest titlu, despre care aflăm detalii în Notă asupra ediţiei, cuprinde selecţii din volumele de versuri ale lui Eugen Dorcescu, din antologiile deja existente (tipărite sau online), texte publicate în reviste sau chiar poeme inedite, puse la dispoziţie de poet, cum subliniază autoarea Eseului hermeneutic din postfaţă, Mirela-Ioana Borchin (care a realizat şi selecţia textelor). Cu precizarea că e vorba despre volumele care formează partea laică a creaţiei lui E. Dorcescu; reamintim cititorilor câteva titluri: Pax Magna (1972), Arhitectura visului (1982), Culegătorul de alge (1985), Epistole (1990), Abaddon (1995), Exodul (2001), Poemele bătrânului – Elegii (2003), Moartea tatălui (2005), Piaţa centrală (2007), Drumul spre Tenerife (2009), Elegiile de la Bad Hofgastein (2010), Nirvana (2014).

Privitor la cealaltă poezie, cea numită religioasă (parte a unei opere unitare), evocăm Psalmii în versuri (1993), Ecleziastul în versuri (1997) şi Biblice (2003).

Autorul se consideră pe sine nu atât un poet religios, cât un om religios, un umanist din specia umaniştilor deocentrici sau hristocentrici („Banat”, anul VIII, Nr. 11, 2011, interviu),

familiarizat cu Sfânta Scriptură şi, implicit, cu poezia ei. Biblia îi stă „ca o pecete pe inimă”, afirmă Valeriu Anania, aşadar în spiritul şi în expresia ei poetică.

De altfel, chiar şi umanismul modern reînnoadă legăturile cu teme centrale ale creştinismului, iubirea şi doliul, simpla suferinţă fizică fiind o experienţă a non-sensului, care poate fi depăşită, pentru că Dumnezeu este iubire şi este infinit (profunzimea aceasta vine dintr-o bogăţie a vocaţiei interioare, care devine şi cadrul simbolic al poemelor sale – tematic; cea mai mare tristeţe decurge din timp). Cititorul resimte antologia ca pe o nouă carte, dintr-un motiv intrinsec poeziei lui E. Dorcescu, caracterul unitar al textelor sale, de la prima la ultima scriitură. Acest fapt s-ar explica şi prin aceea că nu este un poet al fragmentarismului, ci al sintezei lirice. De altfel, E. Dorcescu consideră şi mijloacele specifice poeziei „o expresie sintetică”, apreciind constituirea unei entităţi simbolice, înlăuntrul căreia realitatea tematică este desemnată de „sinteza semantică” (încadrare stilistică, cerc hermeneutic, credinţă în adevărul sensului).

Aceste aspecte au legătură cu pierderea sau ignorarea Centrului, care duce la dezordine şi rătăcire. Imensa rană a cerului modern plasează omul, cu limitele lui, în faţa eternităţii. Partea de poet (Eu sunt scriitor. Nici mai mult, nici mai puţin, nici altceva) rămâne însă o locuire într-un spaţiu specific.

Ca filolog, format, până la un punct, la şcoala lui Mircea Eliade, cred că, în această carte, se trăieşte un mare exerciţiu spiritual, prin care se exprimă o altă eternitate decât cea a timpului, demers mai puţin intelectiv, care permite sensului să nu devină, cum lumea de azi îl cunoaşte, un sens zdrobit, dezafectat. De aici decurge şi un fapt de o profundă simplitate: poezia este un memento, o luare la cunoştinţă de lucrurile din jurul nostru şi din inima omului: „În lupta dintre carne şi duh, care m-a sfâşiat toată viaţa, m-aş aşeza, necondiţionat, ca şi acum, alături de valorile duhului”; „literatura mea, în întregul ei, este de factură spirituală” („Banat”, anul VIII, Nr. 10, 2011, pag. 3).

Andrés Sanchez Robayna (Eugen Dorcescu, între esenţă şi existenţă, „Banat”, anul IX, Nr. 9, 2012, pag. 9) accentuează vocaţia poetului pentru misterul dintre esenţă şi existenţă şi afirmă că autorul deţine „unele din cheile cele mai adânci ale modernităţii poetice”.

E posibil oare să nu mai înţelegem rănile modernităţii târzii, decât dacă aşezăm în faţa lor tablourile imediatului dezolant?

La fel ca în Abaddon, unde cotidianul e străbătut de o terifiantă undă neagră, „ca un negru memento” ce cutreieră subconştientul (titlu de volum din antologia Nirvana). Tablourile imediatului sfârşesc în platitudine, în asemantism, datorită separării de Creator şi astfel individul devine un om mort, pentru că şi-a ignorat harul (chipul şi asemănarea). E o stare de lucruri, o stare rea, de nepăsare, ostilă cunoaşterii de sine, deschiderii spirituale,

pe care poetul o numeşte recurent „dezgustătoare”: „Schizoid, profund depresiv, gesticulează,/ acuză, bănuieşte sau/ zace/ în necruţătoarea, solară/ apocaliptica lui carapace”.

Omul dual reprezintă pentru modernitate, fie ea şi pierdută, o imensă rană: „Cineva în carne şi duh te desparte,/ purtândute aşa, fiinţă duală, devorată/ de chin, dezbinată în sine, zi de zi, până la moarte”. La fel, omul ca fiinţă întru moarte, la fel omul întrebărilor: „E undeva o lumină? Suntem pierduţi? Ne salvăm?

Prin credinţă? Prin fapte?” Vlăguirea metafizică îşi pune pecetea pe această lume imediată prin împietrire, care este o maladie, ea însăşi relevantă: „Printre care zăreşti metafizicul cer,/ metafizicul zid,/ dur, nepătruns, cum e cremenea” (oglinda împietrită – rană a narcisismului metafizic).

La acest nivel, se atinge un soi de nihilism protector, a cărui ţintă este golirea de sine, iar devălmăşia aceasta sună ca o eliberare, o scuturare de sine, ca de o ploaie otrăvită, tremurător se regăseşte apoi sufletul, într-un alt cerc al existenţei: „Nu-mi trebuie semeni, nu/ mai vreau să citesc nicio carte/ Căci şi unii şi altele nu înseamnă decât/ Minciună şi ură şi moarte”. Este pustia poetului, ieşirea din timpul cunoscut, spre primordial, spre reconsiderarea naturii umane, ca fiinţă plină de Duh: „Duhul îmi picură-n suflet/ indicibila-i vlagă”.

Sensul experienţei spirituale, ca fiinţă, este acela că deschide o lume (lumi – cercuri concentrice, într-o dialectică a stilului, de propagare în unde, conform Th. Codreanu). Altfel spus, nu frunzişul e important acum, ci roadele cereşti, roadele duhovniceşti: „Totul se-amestecă, totul e pur, ne-nceput/ în grădinile Domnului”. Aşa cum, din ritmul sacadat, se deduce o manifestare fenomenologică a suferinţei, prin receptarea sensului putem vorbi de o catharsă a înţelegerii însăşi, dramatismul laic fiind corelat cu un termen spiritual: „Am uitat cine sunt. Mi-am uitat pergamentul, mica glorie, pana”.

Evanescenţa duhului polarizează şi stimulează urcuşul spiritual, din „fiinţa-i sensibilă”, în infinită cădere, se desprind mulţimi de întruchipări, care transformă noua treaptă într-o dilemă: „Cum să te rupi din/ roirea aceasta/ cum să nu trăieşti,/ Cum să nu mori”.

Eul e aruncat deoparte, prin simpla introducere a dubitativului oare, între existenţă şi nonexistenţă: „mi-a dat El Shaddai, mai/ întâi, fericirea/ de-a iubi şi/ de a fi eu însumi (...)/ iar, la sfârşit,/ cealaltă faţă, cealaltă jumătate, reversul fiinţei,/ Adică suferinţa, chinul/ cumplit”. Astfel eul, destin uman împlinit, este „o hidoasă enigmă” încă nedezlegată. În sintagmele „om de pământ”, „om de cenuşă” pământul nu este o lume, este nimic, este celălalt – străinul: „De ce m-a zămislit/ aşa/ Cel Sfânt?/ Un strop de duh şi-un/ munte de pământ...”, se întreabă poetul, în tonalitate argheziană. Mai mult, în cheie religioasă, pământul simbolizează o stare, care se referă la inima omului, precum în Pilda Semănătorului, din Biblie. De pildă: inimă împietrită, inimă superficială, care nu poate ţine Cuvântul pentru că nu are adâncime, se află la margine, unde sămânţa nu va rodi. Poate de aceea afirmă poetul: „Poezia mea are rădăcini şi are Cer”.

Sporind către Centru, poetul ajunge la o altă sinteză simbolică: „volumul meu de dragoste şi moarte”, asociat cunoaşterii nirvanatice (Nirvana, 2014). În mod tradiţional, Nirvana este conceptul topirii fiinţei în infinit, dar ochiul Nirvanei este un alt mare simbol, care cuprinde în sine complexitate afectivă, sentiment,iubire,moarte,sens,intuiţie,psihologieaprofunzimilor, dar şi o emoţie tragică, generată de un excedent, acel ceva în plus care leagă toate lucrurile. Poetul intuieşte că nu egoul este sursa tuturor reprezentărilor, el trebuie să se îndepărteze de suferinţa oarbă din trup sau din sentiment, spre o permanenţă spirituală,

care nu este decât invitaţia, cum scrie Eliade, de a renunţa la legăturile sentimentale ale unui timp personal, la o contemplare tristă a existenţei, la starea de descompunere a fiinţei, pentru că toate aceste cercuri nu sunt decât punţi de trecere; de a renunţa, ca şi cum nu am exista: „Ai fost, şi nu/ mai eşti/ şi ştiu că eşti”, „Sunt la fel de absent,/ cum absentă eşti/ tu”. Poetul psalmodiază ecouri ale suferinţei: „Te-am iubit când/ erai trup, şi sânge,/ şi duh./ Te voi iubi, şi cenuşă”, „Viaţa noastră s-a/ scurs şi se scurge între/ început şi sfârşit,/ între sfârşit şi-nceput”.

După cunoaşterea nirvanatică, după durerea nesentimentală, cum ar spune G. Ungaretti, că dragostea descoperă nesfârşitul mormânt al singurătăţii interioare, un inefabil poem cum e Dorul („distanţa/ de neconceput,/ de nestrăbătut/ dintre mine şi tine”) plasează Nirvana înaintea morţii, marele abis, căci nu este ultima stare de a fi. Poetul glosează, în limbajul înmiresmat de amintirea lui Dosoftei, ridicând suferinţa într-un plan suprem: „dorul/ e gustul de/ cenuşă şi scrum,/ din pâine, din/ lacrimi,/ din paharul/ cu apă, din/ ale dimineţii sinistre cafele”. Dorul e „chipul morţii”, ce se insinuează în rugăciune, amintindu-ne încă o dată de centritatea hristică a poetului.

Pe de altă parte, unele poeme, mai pregnant poate, în volumul Bătrânul şi în Nirvana, anticipă eterna reîntoarcere, al cărei simbol transcede întreaga scriitură, prin evanescenţa unei mari imagini, râul (ce seamănă Ibrului, zice poetul). Omul de cenuşă se va duce liniştit spre Gange, Mississipi sau Isar, aşa cum scria şi Octavian Paler despre cenuşa visurilor (zei şi oameni), aruncată în Gange; iar grăuntele de duh „va locui în casa Domnului/ La nesfârşit, prin îndurarea Lui”.

Simbol al timpului, martor tăcut, râul din Eden, imagine umbroasă a subconştientului adus la lumină, însoţitor al poemelor, râul aminteşte cititorului despre o credinţă uitată: el crede în puritatea izvorului care l-a hrănit.

Eseul hermeneutic, al doamnei Mirela-Ioana Borchin, autentică interpretare modernă a textelor, publicat în postfaţa antologiei, deţine şi harul de a realiza o bună selecţie a poeziilor, alcătuind astfel “o nouă carte”. Urmărind treptele iniţiatice ale cunoaşterii în poezia lui Eugen Dorcescu, surprinde unitatea lăuntrică a textelor, instituirea unui “orizont spiritual îndepărtat şi dramatic”, având intuiţia prezenţei spiritului în orice entitate, oricât de neînsemnată.

Maria Bologa * Eugen Dorcescu, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, Editura Eurostampa, Timişoara, 2015, 608 pagini

“5. Dar acum Mă duc la Cel ce M-a trimis şi nimeni dintre voi nu întreabă: - Unde Te duci? (…)

32. Iată vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur.

Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine.

33. Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi.

Eu am biruit lumea.” Iisus Hristos, Evanghelia după Ioan, Capitolul al XVI-lea;

E în faţa mea. Pe mobila ştearsă de praf. Între Luigi Pirandello, Exclusa (1893), şi poza mamei-mireasă. Se sprijină pe cotoare de cărţi amândouă.

Lady D. e într-un tricou. Negru. Cu bretonul.

Zburlit de vânt. Cu părul până pe umeri.

Ondulat. La capete. Şaten închis. Zâmbeşte. Ca o prinţesă.

Lady D. şi mama mea. Două persoane foarte puternice. Cum s-au potrivit ele pe mobilă? Nu ştiu. Deşi mâna mea le-a aşezat!

Nimic nu e întâmplător. În viaţă. S-au potrivit pentru că sunt tari! Acela e colţul celor cu forţă!

Sic! La spital. Am ajuns într-o după-amiază. Spre seară. Pe etaj. O infirmieră mi-a indicat salonul.

Patul. Persoana.

-Ea e.

-Mulţumesc.

Lady D. doarme. Are un batic. Care îi acoperă capul. Lipsit de păr. E un copil. Palid. Firav. Mă uit la ea. Mă aşez cumva bine. În picioare. Încerc să mă ţin cu firea. O aştept să se trezească. Între timp rup o foaie. Antetată “Adevărul Holding”.

Din agendă. Că nu am altceva. Pe care să-i las un mesaj. Îi scriu cine m-a trimis. O rog să mă sune. Îi las numărul telefonului celular. Şi mă semnez.

Mai aştept un pic. Aş vrea să se trezească. Să ne cunoaştem pe loc. N-aş vrea să se trezească. Mă gâdesc la ce o să simt eu. Ce o să simtă ea. Ce o să-i spun. Cuvinte sparte nu pot. Să-i adresez. În situaţia asta. Deci, ce? Nu se trezeşte. Plec.

Ieşind astfel din dilemă.

A doua zi primesc un telefon. E ea. A găsit pagina de la mine. Acum e cu părinţii. Dacă vreau. Când pot. Să vin.

După serviciu schimb două linii de metrou.

Ajung iar în salon. Toţi trei sunt cuminţi. Părinţii poate un pic reticenţi. Mai ales Mara. Mama sa.

Le întind mâna şi mă prezint. Cea mai naturală între noi. Lady D. Începe ce? Între noi? Patru? Prietenie? Dacă ar fi un termen mai profund. L-aş folosi. Dar nu cred. E ceva peste prietenie. Între trei oameni şi un copil. Acesta fiind omul mai mare. Între noi.

Maturul. Bolnavul. Responsabilul. Umărul de nădejde.

Stau lângă familie. Traduc. Deşi ei înţeleg.

Iar lady D., datorită controalelor dese. Pentru care se întoarce iar şi iar în ţara străină învaţă limba. O scrie, atât cât o face, în biletele adresate medicilor, foarte corect. Folosind moduri.

Timpuri. Complicate. Expresii idiomatice.

Intermediez. Fac programări. Mă umflu de râs în spital. Când un asistent sau altul poartă o perucă. Roz sau neagră. Interpretează un scenariu ad-hoc. Pentru ea. Pentru alţi copii bolnavi. Pentru noi. Cu toţii râdem. Tare. Lăsăm viaţa să vină cu ale ei. Mai ales cu cele bune. Înspre noi. În atmosfera asta de spital.

Părinţii săi mă adoptă. Mă trimit acasă uneori. Uitându-se în ochii mei. Obosiţi. Mara îmi spune: -Nu am crezut că există aşa ceva. Până la momentul acesta.

Cred că se referă la solidaritate. Altruism.

Grijă. Compasiune. Implicare. Nu a mea. Doar.

Ci a tuturor celor care au ajutat-o. Într-un fel sau altul pe lady D. Au făcut posibilă venirea ei în acest spital. Ca să fie tratată bine.

Când face proceduri complicate. Foarte dure.

Care îi supun organismul unor încercări. De neconceput. Pentru mintea unui om normal.

Stau pe lângă uşi. Întreb. Cum se simte? Cum reacţionează?

Mara îmi zice: -Rezist datorită ei. Copilul meu. Bolnav. E prima persoană care mă încurajează. Mă asigură că este bine. Că va fi bine.

Aşa că, de când am cunoscut-o, am înţeles că e foarte puternică. Nu trebuie să abordezi un subiect anume cu ea. Ci să fii tu. Să vorbeşti natural. Lady D. intră în dialog. Povesteşte.

Ascultă relatări. Acceptă să ne fotografiem.

Are opinii despre tot şi orice. E foarte naturală.

Deşteaptă. Cultivată. Parcă-i la picnic. Deşi boala o biciuieşte în fiecare moment. Atfel nu ştiu să scriu.

Care a fost dialogul său cu Dumnezeu?

Nu ştiu. Dar e sigur că au discutat. Lady D. e credincioasă. Are un părinte-duhovnic. Ce şi-au spus ei trei va rămâne acolo pe vecie. Ce a simţit cu adevărat. N-ar putea spune decât ea.

Prietena mea. Din sudul ţării. Pictoriţă.

Inimoasă. Credincioasă. Îi realizează o icoană.

Mică. Exact pentru o noptieră de spital. A Maicii

proza

actualitatea literară 7

Simona-Oana Topciu

nr. 53-54 n nov.-dec. 2015

Simona-Oana Topciu mi-a încredinţat mai multe proze scurte rugândumă să-i spun părerea şi, eventual, dacă voi considera că merită, să scriu două rânduri de prezentare pentru vreo revistă literară din România.

Am apreciat francheţea atitudinii, iar stilul sincopat al acestei prozatoare adevărate m-a cucerit încă de la primele pagini. Fireşte că m-a trimis cu gândul la Herta Müller, dar lucrul pentru care eu cred va avea un viitor în literatura română este extraordinara şi rafinata ei capacitate de a observa amănunte ale unei lumi în derivă. Filolog de formaţie, cu experienţe de călătorie prin Europa şi de jurnalist, Simona predă astăzi nursing la o şcoală postliceală sanitară din Piatra-Neamţ. Am încredere că debutul acesta va fi un start pentru o carieră adevărată de scriitoare. (Vasile BAGHIU)

Domnului. Artista îmi spune: -Dă-i asta de la mine. Lui lady D. Iartă-mă. Nu pot veni să văd. Un copil atât de bolnav.

Familia. Lady D. primesc cadoul. Cu gingăşie.

Cu zâmbet larg. Generos. Îi transmit mulţumiri prietenei mele. Şi bogdaproste.

La sfârşitul lungilor internări. Mara şi lady D. îmi fac cadou o icoană. Mică. Argintată. A

Despre voi. De ce-mi trimiţi un SMS gol?

Ea: -Lady D. nu mai e! Îmi vine să-mi pun cenuşă în cap. Să-mi rup hainele. Pielea s-o sfâşii.

Mă rog. Mă duc. Cu doi trandafiri roşii.

Albi nu găsesc. Nu mai contează. Lady D., cu deschiderea-i specifică, i-ar accepta oricum. Îi dau sărutarea de pe urmă. Îi iau în braţe. Pe rând. Pe Mara. Pe soţul său. Îi rog să fie tari. Ce îndrăzneală! Dar sufletul atât mă duce să fac.

Lady D. Îi ascult slujba. De trecere. Dincolo. Îi ţin lumânarea aprinsă. În timpul procesiunii.

Eu cu mine: -Mă doare spatele.

-Taci!

-Mă dor picioarele.

-Taci!

-Am băşici. De la nişte umblături. După acte.

Pe la oficialităţi. Prin oraş.

-Descalţă-te!

O fac.

Nu pierd niciun cuvânt din slujbă.

Deodată o văd! Lady D. e într-un tricou.

Negru. Cu bretonul. Zburlit de vânt. Cu părul până pe umeri. Ondulat. La capete. Şaten închis.

Zâmbeşte. Ca o prinţesă.

Mi-e foarte familiară aşa. Mă apucă bocetul. Înfundat îl las. Îi dau drumul. Până la capăt. Îmi şterg faţa. Ochii. Nasul. Mă uit la ea corespunzător. Să fie frumos. Să-i zâmbesc şi eu.

Lady D.

Maicii Domnului. Mi se pare un dar scump. De ce au cheltuit atât pentru mine? Îmi declară cu delicateţe că nu e scump: -Pentru că ne-ai ajutat. Îmi pun în spate o povară. Nu i-am ajutat.

Mă despovărez. Propunându-mi să fac ceea ce se întreprinde în aceste cazuri. Adică să mă rog. La icoană. Pentru ea. Ei. Mine. Lume.

Icoana va merge oriunde. Pe toate birourile.

Mesele mele. Va asculta multă rugă. Bucurie.

Necaz.

Lady D. a vrut să se facă actriţă. Regizoare.

Scenaristă. Să-şi folosească sensibilitatea. Forţa creatoare.

După boală. Se întoarce sănătoasă. În lume.

Le ia pe toate de la capăt. Copilul nostru, devenit adult, se înscrie la Medicină. În ţară. Constatăm că suntem vecini. Blocuri foarte apropiate. Ne familiarizăm şi mai mult toţi patru. Mara e prietena mea acum. La rându-i. Când mă îmbolnăvesc. Vine la mine.

La spital. Îmi aduce un roman. Îmi place tare această prietenă. E funcţională. Puternică. De folos. Îmi dă miere. Naturală. (Soţul îngrijeşte o comunitate de albine.) Stă lângă mine. În probleme administrative. Birocratice. Îmi oferă soluţii practice. În chestiuni legate de iubire.

E veselă. Ieşim în parcuri cu fiica sa cea mică.

Face prăjituri. Mâncare. Pe care i le trimite. Lui lady D. În oraşul universitar. Vorbim despre mijlociu. Băiatul familiei. E interesată de cărţi. De spectacole. Datorită ei. Îl văd pe Dan Bittman. Îmi dă o invitaţie în zona VIP. Astfel cânt. “Cu toţi plămânii”. Şi cu vocea. Pe care nu o am. “Dacă eu te iubesc/ N-o să mori niciodată!”.

La fel. Într-o iarnă. Ajungem împreună. Şi “leruim” cu Hruşcă. Înainte de Crăciun. La Casa de Cultură a Sindicatelor.

Lady D. e o studentă conştiincioasă. Merge în învăţământ clinic la Bucureşti. În Praga: -Bravo, îi zic. Ce frumos!

Luptă să-şi păstreze locul universitar. Pe care nu-l plăteşte. Mara o susţine. O roagă să fie atentă. Să meargă la birouri. Să-şi depună dosarul. Într-o vară. Ne întâlnim. La sala de lectură. A bibliotecii judeţene. Lady D. iese pe trepte. Face o pauză. E împreună cu un camarad. Vorbesc în soare. Mă duc lângă ei. Ea are părul. Lung. Ca mierea. Şi-a pus o vopsea. Orange-caramel. O prinde de minune. Îi spun acest lucru.

Mulţumeşte. Cu naturaleţea-i specifică. Şi zâmbetul larg. Încurajator. O întreb ce mai citeşte. Îmi spune că îşi ajută momentan tatăl.

Acesta face o lucrare de cercetare. Pe care o va suţine curând.

După vreo şapte ani. Prietenii mei pierd, în conjuncturi groaznice, mulţi membri ai familiei. În plus. Boala lui lady D. revine.

Mara îmi spune: -E cel mai urât an din viaţa mea!

Ce să fac? Încep să mă rog. Intens pentru ei.

Mereu.

Procedurile reîncep. Lady D. luptă. Zile. Luni. În spital. Acasă. În casa bunicilor. Zace.

Mă rog. Într-o seară mă zguduie lacrimile. Le las să curgă. Prin ochii mei ţâşnesc. Dar nu-s ale mele! Mă întreb ale cui sunt? Situaţia este stranie. Nu mă înspăimântă. Ale Marei. Iată, iartă-mă Mara, atunci am plâns cu lacrimile tale.

Ce cruce-i asta, Doamne? Să plângi după copilul.

Pe care l-ai născut. Crescut. Iubit. Pe care eşti pe cale să-l pierzi. Cum mai stai în picioare? Dar în genunchi? Cum te mai ridici pentru ceilalţi doi copii?

SMS gol. Într-o seară. De la Mara.

Eu: -Ce faci? Te rog spune-mi ceva despre tine.

Precum o face ea. Să fiu tare. Aidoma ei. Asta va vrea de la noi. Cei care am rămas.

Ea pleacă. De tot!

Eu mă rog. Pentru lady D. Pentru sufletul său.

Pentru părinţi. Fraţi.

O sun pe Mara. Îmi spune că simte puterea rugăciunii. Mulţumeşte. Îi cer fotografia lui lady D. Aceea în care e aşa cum o ştiu. Firească.

Puternică. Veselă. O aşez lângă cea a mamei mele. Mireasă. Stau amândouă sprijinite. Pe cotoare de cărţi. Curajoase, parcă îndemnând: -“Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.”

Post-scriptum: Mama, proza asta e pentru tine. Ai să o citeşti şi pentru lady D. Mi-ai arătat o viaţă cât de curajoasă eşti. Şi ce simţ al umorului debordant ai!

Interfaţă (e-mailul prietenei mele, Laura Constantin): 5 noiembrie 2015 Lady D. Profundă şi răvăşitoare. Iubire pură. Suferinţă pe care foarte puţini o pot duce. Iisus şi crucea Lui. Nu am observat erori. O mai citesc, oricum, şi îţi mai scriu. Iartă-mă, dar după săptămâna aceasta, cu ajutorul Domnului, voi fi un pic mai liberă. Lucrez şi noaptea.

Pup!

La umbra cuvintelor înflorinde

Recent a apărut la Editura Marist din Baia Mare volumul de versuri Hieroglife pe creasta de val a scriitorului şi gazetarului Dragomir Ignat. Cunoscut deja în mediul cultural băimărean, vine în faţa publicului amator de poezie cu această nouă apariţie editorială, pentru a demonstra savoarea liricii de largă respiraţie. Asumându-şi curajul de a purcede pe drumul sinuos al literaturii cu speranţa ca urmele paşilor săi să răstoarne clepsidrele cerului, poetul îşi urmează nestingherit calea, fără ţintă exactă (căci, nu-i aşa, este hipercunoscută moartea ca ţintă finală?!) conştientizând importanţa drumului.

Devotat vieţii privită ca dar divin, o recompune în cuvinte uneori ursuze, în care sunetul ploii este îmblânzit de strălucirea soarelui, curgerea lor fiind asemeni luminilor şi umbrelor prezente în cotidian. ”Puţinătatea-n toate îmi dă rost,/ Virtutea-n versu-mi scheaună, nu latră/ N-am verb pentru a fi, ci doar am fost/ Tăciune fumegând pe arsă vatră” se confesează în Obârşii, contemplând-şi viaţa scursă de până acum, aşezat la umbra cuvintelor înflorinde şi dătătoare de enigmatice savori existenţiale.

Aflat la vârsta deplinei maturităţi umane şi artistice, autorul descifrează cu temeinicie ale vieţii valuri, parcă aşezat în pridvorul casei părinteşti din Chechiş, observând, cu acribia demnă de un ziarist, tainele lumii în care trăieşte. Apoi, cu mare grijă pentru actul creator, îşi aşează într-o ordine desăvârşită slovele pe coala de hârtie, asemeni roadelor toamnei în hambare, pentru că ele, cuvintele, îi oferă adevărata identitate. Preocupat de mari întrebări, pe care şi le pune calm, fără zbateri sufleteşti ce nu pot fi controlate, Dragomir Ignat îşi caută propria identitate, rezemat în propriile cuvinte, dilemele sale transformate în cuvinte fiind, până la urmă, asemeni stropilor de ploaie căzute pe un sol fertil.

Neinteresat de sclipiri deşarte, acest poet al nordului vine cu desaga plină de daruri metamorfozate în cuvânt, bucuria deşertării lor în faţa cititorilor fiind nemărginită, căci printre ele se află naşterea, iubirea, moartea dar şi frumuseţea plaiului natal cu toată înţelepciunea ancestrală românească, îngemănate întru rostire simplă, născătoare de vers ce obligă la neuitare.”Totul se înseamnă

pe răboj,/ Ascultare unei porunci celeste” îşi autoimpune poetul care riscă mult să fie porte-parole al unei lumi ce se zbuciumă în negura neliniştilor de tot felul. ”Am acceptat să locuiesc într-o lacrimă, / A nu ştiu cui, ce mă primise chiriaş/ După peregrinări de o viaţă/ Din câmp la munte/ Din grotă la oraş,/ Fără putinţa de a mă aşeza/ În locul unde-mi voi găsi sălaş” se confesează în Chirie, conştientizând că nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să-i fie străin. Asumându-şi cu toată responsabilitatea rolul de scrib al cetăţii întru judecarea vremurilor, recunoaşte cu autoironie, o posibilă perspectivă a receptării sale într-o lume fără principii: ”O roată se va frânge adânc în prund/ Şi din caleaşcă vom cădea pe rând/ Căutători de pietre în afund/ Murind cu visul perlelor în gând.”

Pendulând între elanul creator şi conştientizarea unui posibil scurt-circuit de receptare către cititor, Dragomir Ignat cucereşte prin sinceritatea şi naturaleţea abordărilor ce ajung până în miezul lucrurilor, cuvintele sale putând fi luate ca o spovadă ce încearcă a desluşi tainele ieroglifelor conturate pe ale vieţii valuri. Aşezat parcă în albia unui râu molcom, poetul loveşte cu ciocanul trăirilor în cuvinte, asemeni unui şlefuitor de pietre, înţelegânduşi menirea pământeană şi mulţumindu-i celui Atotputernic pentru talantul special care este harul scrisului. “Ne definim în cântec şi idee / Îmbrăţişând credinţa dumnezee / Ce spre supunere şi rugi ne mână / În tot a şaptea zi din săptămână/” spune în Calendar, convins fiind că harul primit trebuie să se întoarcă, prin cuvânt, înmiit către semeni.

Statornic în credinţa că poezia e nemuritoare, o foloseşte întru relevarea misterului existenţial şi divin, mânuind cuvintele asemeni unui dibaci păpuşar, având grijă ca discursul liric, ţinut departe de experienţele novatoare contemporane, să exprime cât mai elocvent o sensibilitate specială care pune hăţuri cuvintelor întru înnobilarea versului.

Lectura volumului este o chemare, rostită fără emfază, la o anume contemplaţie în care creator şi receptor contemplă cu detaşare viaţa care poate nu e altceva decât un concurs de râs transformat în metaforă.

Antoaneta TURDA

8 actualitatea literară

Constantin Dehelean

şcoala de poezie

nr. 53-54 n nov.-dec. 2015 îmi veghezi descântecul: „grădina mea e şi nu e”?... şi eu − vis desperecheat din neant − îţi sunt un umil grădinar ...grădini roditoare în ploi tremurate...

Minute primul minut

minut cu mască se dedică Poetului

veninul gurii ştirbe se prelinge câlţii prea grei ai frunţii apasă în neştire vene desferecate se scurg în gâtul larg canalul le adună spre a le-ntoarce iarăşi

motto: „Ca o frunză de platan smulsă de vânt pleoapă căzând peste cuvânt strivind ochiul şi curgându-i odată cu gândul”

(Nichita Stănescu) de-ai putea ieşi odată din cadra rece e bronzul tare ca pământul sterp văzându-ţi ochii vii prea vii s-ar putea petrece pe retină o scandaloasă imagine şi-apoi o ceaţă vinovată să-mi scurme ochii vii, prea vii să vii odată, să vii odată, să vii!... poate va fi o nouă viaţă aici printre rodiile rămase neculese neculese din pricina ta... de când ai plecat n-a cutezat nimeni să-ţi ia din mâini uneltele făcute pe măsura palmelor tale şi zâmbetul tău abstract şi privirea ta cu orizontul într-o sferă de sticlă ah, livada miroase cum miroseai tu ce dulce miros aveai şi păsările îţi rotunjeau orizontul tot mai strâns tot mai strâns până când aveam senzaţia − noi doi, împreună – că existăm concret într-o sferă de sticlă dincolo de sferă sau mai bine zis dincoace exist eu acum singur să fii tu doar o iluzie?

minut cu Homer mă pot petrece cum te-ai petrecut tu ca mirosul mânzului abia născut şi care avea în ochi două lumi una dreaptă şi una răsturnată şi iepele care au rămas pe câmpiile nimfei Circe vor avea tot aşa mânjii cu lumi inversate în ochi şi, când eu împreună cu oştenii lui Ulisse vom rămâne acolo pe câmpiile nimfei Circe ca să-i putem îngrozi pe troienii prea îndrăzneţi care nu ţi-au recunoscut atunci meritele... vei fi tu, orbule!...

minutul ecleziastului obositoare amăgire cu „să aşteptăm” obositoare starea aceasta de nesfârşită boală şi ce boală... palmele bat întruna bat întruna şi mirosul urât persistă încovoiată mulţimea de oameni aşteaptă „să mai aşteptăm” zise unul cu gâtul lung

minute spre Templul Stejarului 1. cunosc în întregime Templul Stejarului cu chipurile zeilor toţi şi ai anahoreţilor cunosc Învăţătura Frunzei din Vîrful Delfin cunosc mirosul veşted al umbrelor toate

doar ochii – noroi vânăt −-s deschişi când văd o lume prea largă prea senină când marea adâncă din ei nu are maluri?... când stâncile sunt moi din pleoapa ta?...

fără Templu Pădurea-i sălbatică fiarele ar fugi de frică şi de vântoase scârnave nu e destulă umbra ta şi tot ce urmează după ea mai e necesară umbra-cristal a lacrimei tale 2. cunosc încă − prin mine – pe cel care caută mereu − templul Stejarului cu umbrele lui adunate dintre pietre cunosc învăţătura izvoarelor reci şi fierbinţi cunosc mirosul primăverii din muguri fundamentele toate se revarsă prin mine spre umbrele paşilor mei petrecuţi ziua şi noaptea se unesc ca-n lacrima Şarpelui .................................................................................. (piatra din ochiul lui – verde – să fie toată înţelepciunea acestei lumi?)

marele minut preoţii îl îmbracă în odăjdii pentru Marea Liturghie de mâine se canonesc de ani şi ani ... umerii lui se lasă grei de prea multe metafizici preoţii îl sfătuiesc îmbrăcându-l să nu menajeze pe nimeni marele tribunal care în înfrigurată aşteptare aşteaptă deasupra se pregătesc acuzatorii să înfigă minciuni în sufletul lui... acuzele se cunosc dar asta nu mai contează...

minut albastru jarul orizontului şi nisipul învrăjbit orbesc în pustia largă albastră a ochilor mei din Nord pădurile de brazi, albastre, n-au loc printre cactuşi? veneam din Nord împovărat de iubire când dinspre zarea din mine vulpi cu dinţii tociţi îmi adulmecau urmele tremurate... îmi învălui privirea adâncă şi largă precum cântecul şi dorinţele ca nisipul de larg aşteaptă...

minut mineral risipite văile se răsucesc spre soare se sparg şi norii de-atâta alergare... prea risipite-s toate şi toate sunt o boare e ziua ca şi noaptea şi toate-s depărtare... e totul sferă cu ţărm şi cu abis ar fi putut să nu fie căci totul e mişcare şi prin mişcare eşti apă şi eşti vis eşti când întoarcere când alinare... eşti ritmul cum sunt apa ce mă cobor în mare...

minut cântat în plină zi cuprinsul cântecelor toate se adună de-a valma în suma unui singur cântec: al meu şoptitul cântec odată cu pulsul vieţii bătând: ding-dong, ding-dong... odată cu venele mele arzând tinere cântece: trilu la la, trilu la la... cireşii în floare – plămada primăverii descântă a încolţire a miros de rod proaspete cântece... cireşii în floare sângerează în alb... în venele mele se adună pic cu pic cântecele amiezii: trilu la la, trilu la la... în visele mele se adună tinereţi tinereţi bătând: ding dong, ding dong... şi pulberea stelelor căzută în lac, şi cântăreţii ceilalţi, bănuiţi, se adună în jurul meu...

patru minute în efemer 1.

pleca-vor imaginile mele fierbinţi şi împovărate de sentimente? rămâne-voi vreodată din nou neprihănit în privire?...

am încercat să caut setoasele efluvii la ce bun? căci tot sunt ademenit deşart la ce bun? să-nmoi podoabele nocturne? în văi adânci, ce-s ele adevărate?

pădurile de brazi, albastre, n-au loc printre cactuşi?...

2.

minutul meu am adunat în mine sentimente vrăjmaşe şi toaca inimii străbate drumurile lor le iau cu mine şi le las pe pământ liniştit şi adânc ascultând cu inima pământul cum cântă... mărgelele apei din ochii tăi de furtună se duc spre livezi spre vişinii înfloriţi apoi sărută tremurarea tăcutelor izvoare ale apei tale curgătoare în mine... ca nişte surori gemene lacrimi şi izvoare identice îmi veghezi tihna neliniştită

primesc în schimbul unei trădări deşarte doar cercuri strânse de molizi îmbătrâniţi deşi eu ştiu că-n vârste neştiute nu vei putea pătrunde numai în schimbul unei tăceri inerte...

3. să fie chiar aşa cu crengile arzânde? să nu ştiu de apusuri şi incendii? oh, mare oarbă, nu eşti lângă mine să-ţi potolesc urgii şi lacomi naufragii!...

4. sunt strop de apă tulbure şi grea, sunt loc de veghe static, gros şi rece sunt omul vitreg care nu se vrea stăpân pe el... şi visele vor trece...

nr. 53-54 n nov.-dec. 2015

şcoala de poezie

Diana Teodora Cozma

Perfecţiunea? Perfecţiunea m-ar enerva la culme !

Impurităţile, haosul şi greaţa existenţială mă cutremură până în măduva oaselor dar ador să vorbesc despre ele în timpul lungilor ore de somn tomnatic în care prefer să stau trează! În schimb, frumosul şi omul perfect m-ar plictisi de moarte!

I-aş încuia pe schizofrenicii perfecţi într-un geamantan vechi, timp de 10 ani şi le-aş implanta cipuri asemenea animalelor.

Apoi, i-aş obliga să-şi privească încontinuu chipul bolnăvicios într-o oglindă spartă, în timp ce voi avea satisfacţia ucigătoare de-ai batjocori perpetuum când vor striga puternic: Am îmbătrânit!

Iar atunci, îmi voi deschide din nou geamantanul putred şi le voi vârî pe veci osemintele îngălbenite, de care, va mai spânzura doar carnea putrezită a unei civilizaţii infecte!

Oglindire În aerul rece de toamnă, durerea nu se simte căci o va stinge ploaia.

Cuţitul nu intră-n rană, lama rece cade pe pământ şi se transformă-n zgură.

Speriaţi de clopotele inumane, ne aruncăm pe jos Să căutam monede… găsim doar pietre oţelite!

Dezamăgiţi, de propria făptură, ne batem cu pumnii în piept, şi ne-ndreptăm privirea către asfinţit strigând disperaţi, către un Dumnezeu care nu vrea să-şi arate chipul, dar care, în fiecare toamnă, ne trimite câte-o frunză, brodată cu linii oblice.

O frunză în care, chipul nostru palid, se oglindeşte perfect, căutând disperat perfecţiunea.

Despre Întuneric Mă atrage întunericul la fel cum mă atrage lumina.

Cu toate acestea, l-aş separa de noaptea şi bezna morbidă, căci întunericul e altceva!

Nu l-aş putea închide într-un borcan cu formol şi nu i-aş putea modela niciodată chipul din lut. Îl vreau intact, neatins şi veşnic tânăr! Îl vreau doar pentru mine!

Cu siguranţă, el m-ar înţelege de ce nu vreau să-l împart cu nimeni, deşi eu nu înţeleg.

M-ar înţelege de ce mă cert cu luna, care-l strânge-n braţe şi care-l strigă încontinuu Tată !

M-ar consola şi m-ar primi cu tandreţe în braţele reci Căci îmbrăţişarea lui m-ar face să dansez tango prin ploaie, chiar dacă nu mă pricep şi cu siguranţă mi-aş rupe mâinile şi picioarele… mi-aş pierde chiar şi văzul Iar atunci… aş vedea doar negru prin pupilele dilatate Negru, mult negru, noian de negru…

Te-aş vedea pe Tine, Doamne În toată întunecimea Ta !

Săgeata lui Cupidon Să păşeşti pe întuneric cu mâinile întinse către cer, traversând prăpastia localizată între infern şi paradis pare o încercare mult mai grea decât munca lui Sisif!

Să păşeşti pe pietre încinse, gravate cu smoală încinsă este de-a dreptul demonic !

Să-ţi atingi călcâiul şi să vezi cum acesta arde de dorul de a mai călca o dată în săgeata care-l răneşte, e un paradox Ahile trebuie să fie nebun să-şi dorească un călcâi nou şi să creadă că acesta nu va fi din nou străpuns de o altă săgeată înveninată…

Ce groaznic s-ar simţi Cupidon dacă şi-ar pierde tolba cu săgeţi, căci oare să fi fost Ahile, cel străpuns de săgeata Pajului ?

Cu siguranţă, căci Pajul e viclean şi nu-şi lasă săgeţile pe mâna oricui! ………………………………………………………………………

Ahile răcni revoltat din întreaga lui făptură: Cum aş putea să mă răzbun ? În ce călcâi să-i înfig lui Cupidon propria-i săgeată ?

Stângul ? Dreptul ? În ce direcţie să-mi îndrept privirea?

Cupidon nici măcar nu are călcâie! ………

El are aripi !

Despre urât…

Nu mă gândesc să scriu despre frumos, viaţă veşnică şi despre perfecţiune.

Vreau să scriu despre urât, amărăciune şi impuritate!

Diformul mă atrage într-un mod plăcut,

Alunecare în vid Cu capul plecat, cu ochii înfipţi în pământ urmăream gropile de pe trotuarul condimentat cu tăciune…

Auzeam trenul cum goneşte în grabă, şuierând de trei ori în semn de protest. din şine ieşeau scântei, în urma roţilor rămăsese un miros de praf de puşcă şi de fier încins în cuptor.

Pasărea cu roţi de plumb a fost spintecată de ghearele unui corb negru care croncănea întruna…

Pasagerii îşi cărau servietele mai greoaie decât propriul lor trup, păşind în grabă ca nu cumva să piardă şi al doilea tren buimac…

Picioarele lor sunt lipite precum coada unei sirene ce-şi cântă durerea pe-o piatră din mijlocul Mării Egee.

Să ne punem dopurile în urechi! zise Ulise… ca nu care cumva să alunecăm în moarte neliniştiţi.

Somn Spre meridianele viselor e greu să te îndrepţi cu ochii deschişi… eşti străpuns de glasul şocant al unei viori în miez de noapte, căci strunele i-au rămas dezacordate şi neatinse de multă vreme. simţi cum pleoapa ţi se îngreunează, cum pupila se micşorează… îţi imaginezi cum somnul îşi deschide braţele doar pentru a te primi , dar sunetul viorii bântuite îţi cutremură timpanul.

Apoi, vrei să te transformi într-un greier, să iei vioara şi să o acordezi după ureche ca să poţi cânta până ce adormi …………………………………………………….

Ce idiot trebuie să fii ca să-ţi doreşti cu ardoare să adormi, când toată lumea dansează în spatele tău tango în miez de noapte şi se îmbracă în haine groteşti, pe deasupra şi scumpe, de-a dreptul hilare!

Ce tangou superb ! E-un dans nebun al desfătărilor….

Nu mai bine te-ai legăna şi tu puţin în văpaia focului aprins?

Poate aşa, vei reuşi să dormi liniştit.

Eclipsă Eclipsa de lună mă transformă în ceea ce nici eu nu credeam c-am să ajung sunt precum un fir de nisip în bătaia vântului meschin ce mă desparte de seva brută a pământului tată.

Acesta mă împrăştie în locuri pribegite unde grotele reci ascund în întunecimea lor oglinzile paralele ale nefiinţei iar sticla lor sângerie şi rece surprinde perfect chipul meu demonic…

Dintr-o dată simţeam în mine o putere ciudată care lua dimensiunile unui câmp magnetic căci toate obiectele de care mă apropiam intrau în posesia acestei forţe uriaşe care a pus stăpânire pe fiinţa mea. viaţa din mine parcă se scurgea ca un izvor nesecat începând chiar să-mi creionez conturul morţii cu mâna fatalităţii care azi nu mă mai ascultă. …………………………………………

Eclipsa e o altă metamorfoză a fiinţei mele cu fiecare eclipsă de lună devin un alt om, mă regăsesc într-un alt om, şi-acela e demonicul din mine!

actualitatea literară 9

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 53-54 n nov.-dec. 2015

Livrodependenţii

„Iubirea de dreptate nu e, la mai toţi oamenii, decât teama de a îndura nedreptatea”.

La Rochefoucauld „Iubirea de dreptate nu e la mai toţi oamenii decât tăria de a îndura nedreptatea”.

Lautréamont Dragă Luca Piţu, Cu Petru am intrat în rostul lecturii bune şi al scrisului. Eu mă iluzionam că, odată începută o carte, Dumnezeu te îngăduie s-o sfârşeşti. Şi că noi doi, eu şi Bătrânu, vom muri „boiereşte”, adică scriind/ citind, aşa cum ne-am dorit-o mereu unul altuia. Îţi aduci aminte? Steinhardt (nume de cod SCRIITORUL, în dosarul de urmărit de Securitate) promisese stareţului de la Rohia că nu va muri până nu va încheia munca de organizare a bibliotecii mănăstirii. După ce a isprăvit, în acel martie ’89, a murit.

Viciul lecturii l-am avut din plin amândoi, dar el era enciclopedia mea, era dicţionarul meu, cum şi tu ai fost pentru Anişoara Bobocea. Nu prea puteam ţine pasul cu lecturile lui dificile.

Profesiunea lui a fost cu adevărat lectura. Am zis profesiunea?

Trebuia să spun viaţa. Biografia lui Petru nu ar exista fără cărţi.

Or, biografia e la fel de importantă ca bibliografia în opinia mea.

Scriitura zilnică, la fel lectura zilnică dau dependenţă. Devii livrodependent, cum spune prietenul comun, Remus Valeriu Giorgioni.

Scrisul pe mine m-a vindecat. Mi-a amânat finalul (mă bătea serios gândul dispariţiei; am invidiat-o pe Dana Dimitriu, născută ca şi mine în ’43, când a murit, în 1987: scăpase de absurdul socialist), după ce m-au scos de la Universitate şi din Institutul „A. Philippide” de trei ori în doi ani. Insist pe drama asta a mea, riscând să plictisesc, numai pentru a le spune tinerilor deveniţi stângişti, cu steluţa lui Che Ghevara pe basca trasă pe frunte, cum a fost vieaţa în comunism. Pentru ei e o irealitate; pentru noi, păgubiţii, năpădiţi de cultura realist-socialistă, este încă o realitate imediată cruntă. Partidul trebuie să fie forţa orbitoare, iar menirea scriitorilor era să se dăruiască, tovarăşi, clocotului muncii. Cum? Cu ochii închişi. Atunci, o glumă de linotipist mi-a terciuit existenţa. Am intrat fără vină în lungul şir al autorilor interzişi. Treisprezece ani.

Cu Bătrânu am schimbat pe rândul rolul de victimă colaterală.

După ce m-a eliminat din presă Liviu Leonte, „Cronica” nu l-a mai publicat nici pe el. De ce? Făcuse vreo greşeală de tipar sau ideologică? Leonte, apoi Ţăranu aveau nevoie de colaboraţionişti, de colaboi, spre a le zice ca tine (pluralul de la colabou), nu de colaboratori. Îi cultivau pe autorii culţi şi probi sau pe foştii tovi de brigadă? Păzeau bine porţile revistei să nu pătrundă nealiniaţii, preferând condeiele boante care voiau să intre în distribuţia filmului cu Ceauşescu.

Corneliu Sturzu, cu ochii lui de culoarea spirtului medicinal, mi-a promis, prin anii optzeci, că o să mă „re-debuteze” în „Convorbiri literare”, cu condiţia să mă las orientată de el. Mi-a băgat în geantă două plachete de poezie, să le recenzez. Slabe rău. Am scris recenziile. Îmi doream mereu să public. Vrei un exerciţiu contrafactual? Iată visul meu contrafactual: ce-ar fi fost dacă mai eram critic de poezie? Ce-aş fi scris? Despre cine?

Mircea Ivănescu era preferatul meu. Iar cronica o compuneam pe stradă. În minte, aşa cum făceau puşcăriaşii.

Recenziile cerute de Sturzu n-au apărut. N-a fost ghinion, ci noroc: autorii erau doi colonei Secu, aşa cum am aflat după aceea. Sturzu a cântat pentru Săvineşti şi pentru alte „ctitorii”; a fost oportunistul dichisit, distins şi destins al „patriotismului” ceauşin.

Pe blogul lui Vasile Gogea, Bedros Horasangian te prezintă ca „vajnic duelgiu”, textul fiind titulat Al cincilea muschetar.

Aşa ai şi fost, Luca. Un răzbelnic. Eu te-aş compara cu Isidore Ducasse Comte de Lautréamont, dur cu contemporanii „soitari, mistificatori, pehlivani de-un sfert bucata”, „capete cretinizate”, „mâzgălitori funeşti” (trad. lui Taşcu Gheorghiu). Să continui paralela? Lautréamont a avut detractori violenţi ca şi tine, dar şi apologeţi avizaţi. Aţi fost provocatori amândoi, şocanţi, turbulenţi, ludici, nonconformişti, prin excelenţă neadaptabili.

Umorul vostru furios e greu de suportat ca şi ipostaza extrem agresivă uneori. Aţi ironizat tăios, persiflat, ridiculizat, scriitura voastră e tensionată, paroxistică. „Fruct amar”. Da, Lautréamont şi-a găsit cetitorul în tine, i-ai decodat cu brio subtextul, mesajul. Şi-a tipărit Cânturile lui Maldoror ca şi tine, pi contra lui, ca propriul sponsor, iar circulaţia lor a fost nedrept de redusă. Ţi-a plăcut să te deghizezi ca el, să fii când didactic, când conversant familiar, să alternezi limbajul oral cu cel ştiinţific, gestemul ludic cu gândemul profund, vezi intervenţiile de pe blogul lui Vasile Gogea. De plecat, ai plecat ca şi el, fără zgomot. Promite Maldoror: „Nu voi fi văzut, în ceasul meu de pe urmă (…) înconjurat de preoţi”.

Voi reveni la paralela dintre doi proteiformi: Ducasse şi Luca Piţu.

Mi-ai repetat destul, dragă Luca Piţu, că ai „rămas conf prin propria voinţă” şi că ai vrut cu dinadins să te retragi la domiţil focşanez. Dar eu de ce n-aş repeta că ai obţinut titlul de doctor (în Lautréamont) în ’83; că în 2003 aveai tipărite nouă cărţi, plus „inumerabile studii şi articole de specialitate”, dar tot conferenţiar

rămăseseşi. Şi adaugi, în interviul luat de Cassian Maria Spiridon, din „Luceafărul” lui Marius Tupan, în 19 februarie 2003: „N-am a mă plânge […] Mai bine să treci drept fraier şi nebun decât venal: adicătelea cu vile şi funcţii cumpărabile”. Motivele marginalizării?

Nu altele decât cărţile. Mihaela Mârţu şi Costache, Marina Ionescu şi Mureşan „et alii eiusdem farinae putrescibilis” (teribil moralist, ca Maldoror: „El nu era mincinos, mărturisea adevărul şi spunea că era crud”), Pavelii, Popârda, Spânu, Sârbu, toţi şi toate ţi-au trecut înainte în grad (să-i spunem universitar), uniţi, în vederea interesului comun, contra ta.

Cum să-şi scoată ochii informator la informator? Ai fost „operat” continuu, cum dovedeşte DUI-ul tău. Aşa este: nu le-ai rămas dator. Pe autorii de note informative i-ai trecut printr-o baie de aqua forte. Nu le-a păsat. Păi Luca (şi-or fi zis) nu-i profesor docent, nici membru USR, deci n-are nici premii, nici indemnizaţie de merit.

Ai scris în multe, foarte multe foi postrevoluţionare, excepţie „Cronica” lui I. Holban. Erau prea mulţi „listaşi” acolo. Geaba „Monitorul de Iaşi”, „România liberă”, Academia Caţavencu”, Ziua de Iaşi” au reprodus lista Ghiţulică primsecretara, cu informatorii angajaţi. Au rămas neclintiţi în şefiile „catedrelor securicumetriale”, deşi rectorul Oprea promisese (cine l-o fi oprit?) curăţenie mare. A văruit şi a pus gresie, atâta tot. A, cei doi lei de pe scări i se datorează.

Necumpărabili şi adversari ai imposturii (impostorii universitari sunt mai periculoşi decât lunetiştii terorişti) am fost şi noi, iar fronda am plătit-o la greu: stopare profesională (Bătrânu), şomaj (eu), agresări psihice (ambii).

Lui Vasile Arvinte, atunci decan, îi căşunase pe Petru, după ce absentase de la o defilare. Pentru neştiutorii tineri stângişti, o demonstraţie obligatorie cu steaguri şi portrete. L-a chemat la secretariat şi i-a urlat: „Dumneata eşti cu noi?” „Care «noi»?”, i-a replicat calm Bătrânu. Era vremea când un profesor făcea un Raport (19 iunie, 1961), ca să se ocupe de nivelul ideologic scăzut al studenţilor la examenul de Teoria literaturii. „Nelămurită” era Lungu Niculina. Mă întreb cum o fi fost cariera ei sau, dacă s-a salvat la timp din lagăr.

Adevăratele măsuri de reglare contra turbulenţilor Petru şi Magda Ursache au venit după şedinţa în plen pentru realegerea lui Ciubîcă rector sau prorector. Am spus Ciubîcă? M-a luat gura pe dinainte. Ciubîcă e personajul din Universitatea care ucide. Naraţiunea la persoana întâie are şi dezavantajul că autorul e confundat cu personajul narator. Toţi vor cheia. Pe cine „închipuluieşte”, de pildă, Dinu M.? Cine-i Scarlat Carp, şef de clan? Cine-i Horea Hariga? Cine-i Aldea? Am tot răspuns la acest soi de întrebări că se citeşte prea literal, că e un mod de lectură care mă cam indignă. Regimul als ob al scriiturii presupune că fiecare personaj funcţionează ca şi cum ar fi x sau y, regula jocului literar fiind să poţi fi oricine. Cutare reacţionează ca X, dar nu-i x. Şi nimeni nu este Dinu M. Biografeme reale am adunat, însă, destule. Cel cu portugheza lui Aldea e real. În norma de conferenţiar a lui Richard Valter, figura Istoria limbii portugheze, curs şi seminar. L-a predat fără a şti boabă de portugheză, ciortul ştie cum. Ba chiar a verificat şi notat cunoştinţele studenţilor. Da, Aldea e un fel de Valter, cu faţa lui ca un cartof putred şi cu caninii de jos îmbrăcaţi în aur, lucind scurt când ataca în „şedinţele de colectiv” (urăsc sintagma asta).

Ioana Holda, doctor în copy-paste, lexicografă de vise e Noemi Bomher, recunosc; eseista copy-paste are şi carnet de scriitor, pe baza textelor hăpăite de la alţii. Aşa cum Grişa Gregorian din Justa lui Paul Goma e Gheorghe Grigurcu, indubitabil: rebelul exmatriculat din Şcoala de literatură pentru că o vizita pe văduva lui Eugen Lovinescu şi mergea la Mărţişor când Arghezi fusese scos din tipografii de Sorin Toma, ca element „putred”.

Horia Zilieru, după ce a citit Conversaţie pe Titanic, se recomandă el însuşi Iancu Păun. Iar Turtureanu, apărut neinvitat la lansarea altui roman al meu, Strigă acum…, a anunţat că personajele sunt în sală. Am trecut peste afirmaţia de tip Iago (spera, pesemne, să mă bată careva) şi rău am făcut. În Jurassikul ieşean sunt multe exemplare de bărbătuşi. De la ei mi-au venit necazuri, bârfe, insinuări. Vreo trei-patru s-au răzbunat pentru „necooperare”.

Liviu Leonte ar fi avut ocazia să revină şi să mă reîncadreze la revistă, când Doru Kalmuschi a fost prins spărgând maşini şi condamnat pentru furt. N-a făcut-o. Se lamenta că ajunsese „gazdă de hoţi”, dar turnătoria corectorului a fost crezută. Un sicofantezist Deşi nu Kalmuschi fusese atunci de serviciu; nu el, ci Virginia Burduja lăsase mizeria în pagină şi o acoperise bine, ca pisica, anume. Ca să-şi păstreze postul, „amicul” Doru a dat scris că nu citisem revista, „Frère frère/ Le fromage est cher”, îl citezi tu pe lectorul francez Michel Louyot. Le fromage, în traducere liberă, şomaj.

Dar să revin la şedinţa de realegere a lui Arvinte pentru rectorat, episod descris, de altfel, în Universitatea care ucide.

Pe Dinu M., personajul meu, l-am pus deliberat să nu se ducă la şedinţă; Bătrânu şi cu mine (ni s-a alăturat Mihai Drăgan, care ura „spiritul lăudăcios” – sintagma sa) am votat contra atunci, spre uluirea zelatorilor furibunzi şi furibarzi, convinşi că Arvinte trebuia ales ca „bun stăpân şi altul nu ne trebuie”, cum zicea Anonimul Brâncovenesc. Cum să te opui când avansările şi plecările în străinătate, documentările la facultatea – soră din Freiburg, chiar pâinea, toate erau aflate în/ la mâna lui Arvinte? Ţin minte, dragă Luchino (alias Leon în romanele mele), că ziceai: „Cum să nu devii dependent de cafea, de tutun şi de Ciubîcă?” Şi cum râdeam de grandomania lingvistului de rang mondial, prinsă de Mihai Ursachi astfel: „Arw are şapte ţucale/ În care îşi ţine ideile sale/ Dar are şi unul mai mic/ În care, însă, nu ţine nimic”.

Doamne, ce de chiţcăituri de uluire, strigăte de indignare,

proteste aproape unanime au stârnit atunci voturile noastre contra! „Pi aiştea i-o găsât excesu di independenţâ”, am auzit-o pe o patşoptistă, menţinută pe statul de funcţiuni de prostia-i ultranotorie, pesemne.

Noi şi cauzele noastre pierdute! Ce-am crezut? Că dacă vom ridica 3-4 temerari mâinile contra lui Arvinte, o afla Partidul. Şi cum Partidului nu-i plăcea votul cu unanimitate… restrânsă, l-or schimba, în fine. Abia apoi a urmat zbor în bătaia săgeţii prorectorului Vasile Arvinte. Petru a mai adăugat unul la colecţia de eşecuri privind obţinerea unui lectorat; studenţii au fost sfătuiţi, încă din anul I, de V. Adăscăliţei, să nu meargă la cursurile lui opţionale.

Vorbeam într-o seară, dragă Luca, despre faptul că, nefăcânduse noi angajări, vor dispărea catedre. Bătrânu a râs: „M-ar bucura să nu existe profesori formaţi de Adăscăliţei”.

Cu mine a fost mai uşor. Deşi luasem prima concursul de titularizare (cu felicitări în Sala Senat de la rectorul Mihai Todosia), am fost tot prima trecută pe lista de restructuraţi. Noul rector, V. Barbu, mi-a dat dreptate, dar nu mi-a făcut dreptate.

Am coşmaruri şi acum după ce rememorez o audienţă la vreun ştab PCR local (ca Floareş, tractoristul; şi ce ţâfnos mi-a răspuns la argumentul notei maxime la examen: „Or fi fost ceilalţi prea proşti dacă ai luat dumneata prima”) sau la Ministerul Învăţământului, la tov. Aurelian Bondrea, acum rector de universitate particulară, „Spirul Haret”. Faptele de arme ale lui Bondrea? Le făcuse rost Ceauşeştilor de diplome de liceu, iar pe ea, pe ea, pe ea, a prefăcut-o savantă (numai Liviu Leonte, din toată Universitatea „Cuza”, a fost în stare să scrie despre ţeasta ultradoxată a specialistei în Codoi, cum pronunţa numele dioxidului cu pricina, în marea carte omagială). Doctoratul l-a dat prima tovarăşă a ţării cu uşile închise, iar conducătorul, acad.

Cristofor Simionescu, a aflat după ce susţinerea avusese loc. „Fii cuminte, Cristofor!” N-a fost dacă l-au înlocuit cu alt şimist.

Cât despre docentul Viorel Barbu, dumnealui i-a dat titlul de doctor Zoiei Ceauşescu. Nu acuz, constat doar. Şi cum să-mi facă mie dreptate, când decanii şi şefii de catedre erau toţi înfrăţiţi, încuscriţi, încumetriţi, înnăşiţi? Aveau nevoie de posturi libere pentru progeniturile lor, aşa că făceau disponibilizări. Să fie locuri pentru înlocuitori.

Da, Marin Ifrim are dreptate: „comunismul a intrat în concediu de maternitate” (ziarul „Opinia”, din 7 dec. 2015). La „Al.I. Cuza” n-a murit; alţii au făcut stop cardio-respirator. Foştii stalinişti au fost recuperaţi ca intelecte de elită. La fel progeniturile profesorale, la fel acoliţii, durabili şi ei ca bateriile Duralex. Noemi Bomher profită şi la 75 de ani de lanţul slăbiciunilor universitare, deşi Universitatea ar trebui să fie zonă tabu şi pentru mediocri, şi pentru plagiatori. Iar „hiperşmenauţi”, cum le spui tu, Luca, sunt destui şi-s nesancţionaţi.

Mă aştept ca prodecanul Antonio Patraş să facă, în fine, ceva: masteranzii nu vor să înveţe „gâcitul” în palmă şi-n cafea de la Bomher. Au şi reclamat-o. „Cumetrialitatea” universitară e puternică însă şi-i vânează nu pe neaveniţi, ci pe cei capabili de efort intelectual. O altă încadrată în gintă are în curriculă un 2 (doi), obţinut la un prim concurs. Şi ce? Cu entuziasm studentin, ca pe vremea culesului de sfeclă de zahăr prin muncă patriotică, a dat şi al doilea concurs. Minune: l-a luat! Generalissimii au nevoie de pifani de rând şi-i susţin.

Bătrânu a luptat, aşa cum spuneam, pentru criterii profesionale în avansări. Din Istoricul Facultăţii scris de el şi ciuntit de decanul Andriescu (am dactilograma cu adnotările) ştiu un fapt petrecut în „deceniul Bratu”. Germanistul Traian Bratu fusese ales rector a treia oară. După ’30, începuse seria concursurilor de mare încordare intelectuală. În toamna lui ’36, rectorul fusese vizitat de un funcţionar de stat de rang înalt, care-şi dorea ca ginerele său să ocupe o catedră atunci scoasă la concurs. Traian Bratu l-a asigurat că examinatorii vor fi obiectivi şi punctum. Tata socru a plusat, sugerând că n-ar fi nevoie de concurs, de vreme ce însuşi Carol II l-ar fi vrut numit pe ginerică. Şi Traian Bratu, vrednicul fiu de oier din Răşinarii Sibiului, a spus nu: urmăm legea, nu ne putem abate de la legea numirii pe post în urma concursului.

Bătrânu mi-a lămurit de ce: „Valorizarea corectă e de importanţă majoră. Posturile erau zestrea Universităţii. Cum să numeşti un neavenit; care ar fi blocat un post până-n pensie?

Kogălniceanu, în Cestiunea Universităţii, a cerut, în 1877, să fie şi la noi ca-n Germania: mai mulţi concurenţi pentru una şi aceeaşi catedră. Criteriile riguroase au făcut ca învăţământul naţional să se alinieze, încet, dar sigur, Vestului”.

Mi-a scos din arhiva lui un proces-verbal al consiliului rectoral, din 16 dec. ’36, când C. Balmuş şi Th. Simenschy au concurat pentru ocuparea unei poziţii în Catedra de limba greacă. Amândoi erau de valoare egală, chiar dacă Balmuş se pregătise la Atena, Roma, Berlin, Bonn, iar Simenschy nu plecase din ţară.

Uite că performanţele profesionale sunt motiv de zeflemea pentru Valter, i-am spus. „Cum să te aprecieze corect autorul unei singure recenzii în „Flacăra Iaşului”, Magda? N-are Filologia secretar ştiinţific fără lucrări ştiinţifice? Obişnuieşte-te cu condiţia asta de hăituit – umilit – frustrat”.

Petru n-a cerut şi n-a aşteptat onoruri de la foruri. Şi aş vrea să închei, deocamdată, epistolionul către tine, dragă Luca, citându-l pe un fost prieten al tău, pe Liviu Cangeopol. Îmi scria, în 22 noiembrie 2012, din SUA, despre Petru Ursache: „un fenomen de corectitudine şi longevitate, care a contribuit la coerenţa Iaşiului în memoria mea exilată”.

Acum, Petru şi cu tine sunteţi dincolo de asfinţit, de roşul de asfinţit, „pe tărâmul fără poluare sau manelie”. Aş adăuga: şi fără sicofanţi. Ca să puteţi spune: E bine.

Iaşi, decembrie 2015

gaudeamus

nr. 53-54 n nov.-dec. 2015

actualitatea literară 11

Un concert cu 700 de dirijori

Pretextul venirii mele la „Gaudeamus”: lansez două cărţi.

E un paradox, sau o şotie sofianică, din partea unui autor care se consideră „postum”, să lanseze două cărţi deodată!

Liviu Ioan Stoiciu, prezentându-mi cartea, zice: „Vasile Andru s-a îndepărtat de lumea scriitorilor. Dar s-a îndepărtat cu mare folos!”

Azi mă apropii iarăşi de lumea asta Toată floarea cea vestită a literaturii române se află aici.

Facem o baie de floare vestită.

La fiecare stand sunt în funcţiune: un microfon, o ditirambă şi o cădelniţă. Ba chiar trei microfoane şi trei cădelniţe. Unul strigă, altul modulează, o voce acoperă pe alta, o reclamă sparge pe alta, un elogiu ieftineşte alt elogiu.

Asculţi de parcă e adevărul! Criza culturii încetează brusc.

Basarab Nicolescu dă soluţia crizelor Magistrul Basarab Nicolescu (oaspete la editura Herald) a venit de la Paris să prezinte un autor esoteric. Întredeschide o uşă spre creştinismul esoteric. Are cheia nepierdută a tradiţiei, pentru uşa esoterică. Basarab Nicolescu a venit din Parisul îngrozit de ultimele atentate teroriste. Îl întrebăm despre pericolul de a trăi la Paris, pericolul de a trăi într-o Europă a invaziei aliene.

Zice: Pericolul major nu e nici de la islamici, nici de la slavi, nici de la mezi şi perşi, ci este de la noi înşine: otrăvim pământul, otrăvim alimentele, supraîncălzim clima, poluăm apele… ne lăsăm pradă tehnicii, n-o mai putem ţine sub control…

– Soluţia? întrebăm.

– Este: a deveni conştient.

– Soluţia asta am propus-o demult ca „terapie a destinului”. Luarea de cunoştinţă. Dar este o soluţie doar pentru iniţiaţi… Iniţiaţii se salvează, simbolic, doar pe ei înşişi. Iniţiaţii propun modele pe termen lung, or omenirea nu mai are decît circa 1000 de ani de trăit, zice Hawking.

Basarab Nicolescu insistă, cu seninătate, că singura soluţie este: a deveni conştienţi, a ne trezi din somnul ontic al rostogolirii spre neant.

Silvia îmi zice: Dacă-i asculţi pe Basarab Nicolescu şi pe Neagu Giuvara, ştii pe ce lume trăieşti ca să nu mori.

La ora finalizărilor Am lansat cartea Isihasmul sau meşteşugul liniştirii.

Ediţie definitivă! îndrăznesc să spun. Vine vremea definitivelor. De aceea nu mai scriu, ci rescriu. Nu recidivez, ci consolidez. Nu recidivez, ci optimizez. Valabil şi pentru eseul repede trecător, şi pentru romanele relativ longevive.

Gloria noastră de 4 minute Interviu TVR. Mi se spune. „Aveţi la dispoziţie 4 minute”.

Mi s-au pus 7 întrebări. Reţin două: - Ce schimbări au survenit la dvoastră după întâlnirea ortodoxiei cu hinduismul, cu budismul? // Răspund: Acestea încă nu s-au întâlnit. Şi nu se vor întâlni decât post mortem. Tind şi ele spre un post mortem: Conştiinţa extinsă, epibolais. // - Aveţi un capitol numit Împătimiţii de pe Athos. Există şi acolo înpătimiţi? // Răspund: - Mulţi!

Am cunoscut pe Athos doar 3 despătimiţi, şi aceia au murit.

Mircea Dinescu, după aţipirea barbarilor La standul editurii Litera, Mircea Dinescu mă îmbie cu un vin din podgoriile sale, un vin grozav, un vin psihedelic.

A adus vinuri pentru sâmbăta cărţii şi pentru confraţi; se respectă! Îmi dă volumul său proaspăt apărut: Întoarcerea barbarilor. Poeme ecleziaste şi eretice. // Apoi evocăm illo tempore, enigma Decembrie 1989. În acel decembrie, eu mă aflam la Roma, bursier; iar cerberul meu de la Academia romena, slăbind frâiele, mi-a zis: Prietenul dumitale Dinescu a vorbit la televizor!// Din legenda Dinescu: el a fost cel care a anunţat primul revoluţia în direct, la televizor. După aceea, a mai ajustat cumva, din labirintul său, daravera post-decembristă. Recent, i-a dat un canon greu până şi patriarhului Daniel! (vezi predania Îngeri şi gradaţi, din „Caţavencii”).

Cărţi de vîrf Ne bucurăm să auzim că Solenoid, de Mircea Cărtărescu, este un „roman mondial”, un roman „al condiţiei umane”.

Editorul său spune că este o carte care „i-a tăiat viaţa în două”, precum i-o mai tăiaseră Kant şi Heidegger. Entuziasmul euforic al unui om hiper-sobru este semn de eveniment.

Mircea Cărtărescu produce eveniment. Pe drept şi pe secol.

Biblia pierdută, roman de Igor Bergler, a fost lansat cu un desant năucitor, forţând titlul de „cartea târgului”.

Vasile ANDRU

(La „Gaudeamus” 2015 au fost programate 700 de lansări şi dezbateri) Ne amintim că suntem comtemporani cu scriitorul care a scris cel mai frumos Psalm al Everestului. A reuşit. Everest la Everest trage.

Magnetul Editurii Herald O editură de carte sapienţială: a recapitulat civilizaţiile planetei, textele revelate, cultura Duhului. Suntem în plină utopie: Numai aici e posibilă înfrăţirea religiilor: numai în texte, adică numai pe hârtie, religiile au o direcţie soteriologică; în practică, ele deviază spre politică.

Petru Ursache, un aristos! Între cele patru cărţi de Petru Ursache, lansate la Editura Eikon, semnalez aici „Mioriţa - dosarul mitologic al unei Capodopere”. O idee originală a lui Petru Ursache: balada Mioriţa nu este un produs iscat dintr-o isteţime populară impersonală; ci este produsul unui autor singular, un aristos, a cărui nume a rămas ascuns. (Am zice: nici despre Homer nu se ştie sigur că era Homer, ci un aristos cu nume.) Aristos înseamnă „cel mai bun”.

care ne mai vindecă; sacrificiul, martiriul care se înscrie genetic în cei rămaşi, eveniment numit şi răscumpărare. În planul văzut: Istoria anilor 51 care comunică, printr-un canal metafizic, cu 2001.

Duminică, Dan Stanca a lansat şi romanul Neant; titlul sugerează o perspectivă apofatică.

Amintesc şi de romanul Mut, printre cele mai bune ale lui Dan Stanca. Un roman scandalos şi orfic: coborârea întrun infern cotidian şi istoric, infern care nu se delimitează clar de tărâmul cu care se învecineză: raiul.

Roman temeinic, dar nedescoperit: Comedia cubata, Editura Bibliotheca (stand 301).

Dacă mă întreabă cineva care este cea mai temeinică scriere românească actuală, răspund: ciclul de romane Comedia Cubata. Mi se zice: „N-am auzit. Se află aici, la târg?” Da, aici şi acum.

La standul Editurii Bibliotheca a Târgoviştei, văd primele trei volume din această operă: Excubus (2014), Uncubus (2014), Daecubus (2015). Sunt părţi componente ale unei pentapatopii, precizează autorul la pag. 2 a fiecărui volum.

Nu l-am întrebat pe editor câte exemplare a vîndut Joyce spunea: Cartea Ulise are doar doi cititori: linotipistul, care culege cartea literă cu literă; şi corectorul.

Se întâmplă. Astăzi acea carte fără cititori are un loc în calendar: 16 iunie, ziua peregrinării lui Leopold.

Comedia Cubata este un eveniment românesc, îşi va avea ziua sa într-un calendar esthetos.

Dar cum se numeşte autorul? întreabă unul. Aflaţi-l, am dat repere, editura, anul. Mai spun că Autorul a mai publicat şi un op care a fost calificat de critici drept „monumental”.

Dezvârtoşiri Prezentare şi traducere de Elisabeta BOŢAN M-am întretăiat acum cu un editor vârtos, prieten de pe vremea cînd eram noi bursieri la Paris. Ne regăsim cu căldură. Dar Vârtosu, la ora aceea (17) era total dezvîrtoşit graţie vinului, probabil vinul lui Dinescu. Îl văd alături şi pe istoricul Ics: şi el desvârtoşit, cui şi praştie! Oamenii ăştia, la abureală, sunt tare simpatici. Sunt aşa de aerieni, încât nu bagă de seamă că spaţiul unde se lansează ei, la ora asta, este vid…

Cărţi bune, dar le lipseşte trompeta lui Paul Daian: Vrăjmaş, de Liviu Ioan Stoiciu. O fi acesta marele roman al literaturii române, pe care LIS spunea, în 1999, că îl aşteaptă obligatoriu de la mine? Sunt mulţumit c-a dat el ce aştepta de la mine. Mă despovărează de-o aşteptare, acest frate de utopie.

Beniamin de Eugen Uricaru. Istorie şi metaistorie. (Îmi aminteşte de memorabilul Rug şi flacără.) Autorul se decriptează cu personajele sale. Sedus de ambele „ipostaze alpha”: a fi dintre cei ce fac istoria, sau dintre cei ce îmbunătăţesc istoria…

O cale îngustă şi atroce Sunt aşteptat la editura Litera, să prezint cartea O cale îngustă spre nordul îndepărtat, de Richard Flanagan, „megieşul” nostru din Oceania. (Zic megieş, referindu-mă la episodica mea rezidenţă în Oceania.) La prezentarea de azi, voi fi alături de Mihaela Vodă, Bedros Horasangian, Maia Morgenstern. Dar nu ajung să prezint, ora coincide cu a doua mea lansare. Mă bucur însă că invitaţia asta mi-a revelat un mare scriitor: Richard Flanagan din Tasmania.

Romanul său a primit premiul Man Booker. Este de Nobel. Un roman teribil, (cel mai bun de azi?) cu istorie şi zen, cu crime şi înţelepciune. Exterminarea, de către japonezi, a 100000 de prizonieri australieni, este comentată de satrapul Nakamura că „nu este cruzime, ci este destin”.

Adică, dacă şi aşa te-ai născut, atrocităţile ce survin nu sunt nenorociri, ci sunt destinul tău! – Reflecţie de amortizare a căderii capului tranşat de sabia lui Nakamura.

Ghetsimani 51, de Dan Stanca Roman cu trei etaje: istoria care ne mai doare; miracolul

Destinul de a fi Everest La standul Polirom se lansează o carte de Salman Rushdie.

Cassian Maria Spiridon în căutarea lui homo religiosus La standul Doxologia, descopăr cartea: Petre Ţuţea, între filosofie şi teologie de Cassian Maria Spiridon. Şi ca personaj de carte, Petre Ţuţea se luptă cu omul bioistoric.

Zice: „Omul bioistoric este întristător.” Ecou posibil: Homo religiosus este întristat! (cunoaşte „tristeţea limitelor”).

Consideraţiile lui Cassian Maria Spiridon: Omul este real pe cît păstrează în el „chipul” lui Dumnezeu. Şi este surogat pe cît s-a alienat de origini.

Opoziţia „om real - om surogat” ne-o discerne un alt volum al lui Cassian Maria Spiridon: Despre împărăţia omului surogat (Tracus Arte). Soluţiile evadării din ”împărăţia surogatului” sunt: una estetică şi una noetică. (Există două paradisuri, zice Filocalia: esthetos kai noistos).

Notă conexă. Din legenda Cassian Maria Spiridon: Înainte de revoluţie, a fost arestat pentru organizarea şi participarea la mişcarea conspirativă din 14 decembrie 1989.

România extinsă La standul „Contemporanul. Ideea europeană” descopăr Generaţia orfelină, de Adrian Dinu Rachieru.

Adrian Dinu Rchieru este criticul care, prin mitografii lirice şi epice, a întregit cultural o Românie vastă. A a scris despre confraţi clamoroşi ori silenţioşi, de pe aici. A scris despre toţi scriitorii basarabeni, la concurenţă cu vigurosul Mihai Cimpoi. A scris despre scriitorii vlahi din Balcani şi despre cei din Bucovina sfârtecată, a scris despre literaţii vizibili sau anonimi din emigraţia americană. Duce o viaţă de academie şi de singrafie hieratică.

Patru cărţi anti Traian Băsescu Văd pe standuri patru volume contra lui vodă Traian Băsescu. Zic: Fericiţi cei cu adversari / mici, mijlocii şi mari.

Eşti mare pe cît de mare ţi-e tăcerea. Dar eşti tare pe cât de tare ţi-e strigarea.

Confraţii mei, schelete virtuale O apariţie postumă: Constantin Ţoiu, Jurnal intim (Paideia). Ţoiu îşi îndrăgea confraţii ca ficţiuni. Adică vedea spontan în ei personaje dintr-o viitoare carte. Sau cum zice Alexandru Bulandra, vedea în confratele cu relief „fantasma unui erou construit pe scheletul său virtual.”

Inflaţie de cărţi bune Opt cărţi biblice îngrijite de Cristian Bădiliţă. Între ele: Două apocalipse ale lui Ioan, prezentare şi traducere de Cristian Bădiliţă, cu ilustraţii de Marian Zidaru. Acel Marian Zidaru dăinuieşte ca pictor şi sculptor, după ce a fost alungat din „Noul Ierusalim”.

La Editura Muzeul Literaturii Române, poeta Eugenia Matilda Ţarălungă ne prezită un stand cu cărţi de scriitori ajunşi „piese de muzeu”. E pe aici şi cartea lui Vasile Andru, Geografia sacră şi profană a vieţii.

Trilogia epică a lui Mihai Stan: Paradis, Ieşirea din Paradis, Întoarcere în Paradis (Ed. Bibliotheca). În fond, un paradis relativ, sau sau mai curând un iad neevitabil, aşadar „domesticit” prin umor, sarcasm, haz de amărăciune. Ne aţine calea şi o carte de aforisme a lui Vasile Ghica - un om ager, adică mintos (phronimos), care a biruit cu încetinitorul.

E târziu şi n-am mai prins performarea unor scene din piesa lui Matei Vişniec: Omul din care a fost extras răul.

Matei Vişniec, acest bucovinean mondial.

Urcăm scările, spre ieşire De sus, din capul scărilor, ne pare că Romexpo adună un cor, o horire, în care anonimii şi legendarii, amorfii şi puternicii se amestecă osmotic, formând o materie unduitoare, cu dîre argintii prin ea.

E ora 18. Ieşim cu liniştea intactă. Cartea este o ispită.

Ne vine vremea când cartea / din trebuinţă vitală / se face ispită. Vine o vreme cînd trebuie să ştii dinainte tot ce scrie în cărţi. S-a făcut noapte. Afară e întuneric. Am lăsat lumina şi zarva şi forfota antumităţii şi intrăm în întunericul firesc.

Farurile maşinii sparg întunericul şi fac un tunel acceptabil. Şi prin acest tunel reintrăm în postumitatea noastră intimă, cât va mai fi să fie.

12 actualitatea literară

gaudeamus

nr. 53-54 n nov.-dec. 2015

Câteva recomandări de la Gaudeamus 2015

George MOTROC

A mai trecut o ediţie Gaudeamus...

Am dorit să vă ofer şi în acest an câteva interviuri şi recomandări ale unor cărţi care merită cumpărate şi mai ales citite! În ceea ce priveşte lansările, am optat tot pentru criteriul cronologic, dar am încercat să existe măcar o propunere în ceea ce priveşte critica literară, interviul, măcar un prozator şi un poet, dar şi două cărţi ale unor prozatoare.

Această primă listă rămâne una deschisă, altfel spus nu există pretenţia de a fi una totală, ci doar un punct de plecare; oricum, pe ea se mai pot adăuga, spre exemplu, cărţile unor colegi de redacţie, dar, pentru a nu fi bănuit de subiectivitate, doar îi amintesc aici, având însă speranţa că alte reviste literare le vor acorda atenţia cuvenită, spre exemplu Remus Valeriu Giorgioni - „Cei şapte morţi uriaşi”, roman, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, sau un studiu de referinţă semnat de Adrian Dinu Rachieru - ,,Romanul politic şi pactul ficţional” (volumul I, Editura Junimea, 2015).

18 noiembrie 2015, ora 15: Catia MAXIM - ,,Îngerii din Moscopole. Istorii îngemănate” (Editura Tracus Arte)

George Motroc: Catia Maxim, înainte de toate, te rog să rememorezi câteva clipe frumoase de la lansare!

Catia Maxim: La ediţia Gaudeamus 2015, la standul editurii Tracus Arte, romanul ,,Îngerii din Moscopole. Istorii îngemănate”, lansat în a doua zi de târg la o oră puţin încurajatoare pentru marele public, ora 15, mi-a prilejuit satisfacţia unei lansări atipice, la care cei prezenţi s-au auzit şi înţeles într-un dialog util şi emoţionant, graţie prezentărilor făcute de prozatoarea Eliza Roha, poetul Adrian Pârvu şi scriitorul Ioan Buduca. De la lansare am plecat cu gândul că, oricât de complicat, nu este în zadar. Pentru mine, înseamnă mai mult decât câteva clipe frumoase...

- În discursul tău ai amintit şi de o mare prietenă absentă doar fizic, Cornelia Maria Savu...

- Am scris acest roman cu gândul la poeta şi prietena noastră...

Ei i l-am dedicat. Să mă explic. Am făcut-o şi în cuvântul adresat cititorului. Cornelia m-a sfătuit să continui seria romanelor despre armâni cu aducerea în faţă a două personaje: intelectuala Lia Cegani şi artistul bijutier Cosma Hrisiclu. Nu a mai apucat să citească decât un sfert din manuscris. A fost dificil să-l continui, însă gândul la inevitabile observaţii şi sfaturi, pe care Cornelia mi le-ar fi dăruit, dacă nu ne-ar fi părăsit într-un chip atât de previzibil pentru societatea în care ne complacem să trăim, m-a ajutat să-l termin. Mi-am setat convingerea că marea noastră prietenă Cornelia Maria Savu urmărea ce scriu şi îmi semnala fiecare derapaj. Mă opream, tăiam, reveneam... Nu mai ştiu de câte ori am recitit manuscrisul şi, chiar dacă l-am scris cu un soi de amărăciune, sper să aducă un plus de informaţie şi literatură şi să-l bucure pe Cititor.

- Povestea Îngerilor din Moscopole continuă cu un nou episod, dar se poate spune că s-a schimbat stilistic şi scriitoarea Catia Maxim, în raport cu primul volum?

- Cu siguranţă. E altceva. Un jurnal, oarecum diafan şi feminin, al Liei Cegani relatat la persoana întâi şi o poveste bărbătească, redată la persoana a treia, despre destinul artistului dincolo de vremuri şi istorie. Romanul e strucurat pe cele două destine: Însemnări din caietul Liei Cegani şi Întâmplări veneţiene.

- Cum şi în cât timp ai scris acest nou volum?

- Cele 221 de pagini le-am scris timp de un an, cu un sentiment de o inexplicabilă gravitate.

- Criticul Ioan Buduca sublinia la lansare că ai reuşit prin trilogia ta să readuci în atenţia publicului o pagină de istorie pe nedrept uitată... Poate literatura schimba lumea şi învinge uitarea?

- La modul cel mai sincer: Da. Cu condiţia ca scriitorul - oricare i-ar fi numele - să nu mai fie ultima spiţă de la căruţă...

- În loc de final, te rog sa fii de acord sa adresezi o invitatie la lectură cititorilor revistei ,,Actualitatea literară”...

- Iubite Cititor, Îţi expediez acest răvaş alături de istoriile unor armâni de vază din Moscopole, minunat şi prosper oraş din Rumelia secolului al XVIII-lea, considerat de călători ai vremii mai frumos decât Constantinopolul. De-a pururi, în spatele unei poveşti există o alta. O ştii prea bine! Întoarce puţin privirea şi ai să vezi în urma ta personajele alteia. Îngerii din Moscopole duc cu ei povestea lui Dan Telemac şi a strămoşilor lui moscopoleni, siliţi de ienicerii lui Ali Paşa să-şi părăsească pământuri şi case şi să se refugieze în alte ţinuturi. Mai întâi la Bitolia, apoi, după meandrele istoriei, în alte locuri. Povestea unei familii armâne, de celnici şi picurari(oieri) din Birina şi Rucutina, mi-a relatat-o Diana Coca-Cozma, nepoata lui Dan Telemac, intelectual de marcă pe care îl vei cunoaşte mai bine într-un viitor roman.

18 noiembrie 2015, ora 17: Bogdan CREŢU, ,,Iluziile literaturii şi deziluziile criticii” (Editura Contemporanul) G.M.: Domnule Bogdan Creţu, în loc de introducere, vă rog să ne ,,decodaţi” titlul cărţii!

Bogdan Creţu: Titlul cărţii este rodul unei negocieri dintre mine şi editor, care este Aura Christi. Ea mi-a cerut cartea, pe care nu o gândisem ca atare, cel puţin nu în viitorul apropiat, eu doar am adunat-o din calculator şi i-am dat o structură. Nu mă pricep la titluri, singurul care cred că mi-a ieşit până acum este Inorogul la Porţile

Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir. Chiar dacă pare un pic metaforic (ceea ce nu îmi place numaidecât), titlul Iluziile literaturii şi deziluziile criticii dă în vileag principala tensiune care m-a preocupat, am observat abia când făceam corectura, în mai toate comentariile cuprinse în volum: cum îşi dispută critica literară specificul propriu în raport cu literatura propriu-zisă?

Este criticul un scriitor? Uneori este, atunci când scrisul lui atinge excelenţa, când presupune implicare nu doar afectivă, că asta e la îndemână, ci mai ales când prilejuieşte proba caracterului.

Critica literară este un exerciţiu deschis, în care nu poţi trişa la nesfârşit, care te obligă să îţi asumi o anumită responsabilitate faţă de „adevărul” estetic al literaturii şi, implicit, o atitudine faţă de neadevărurile vieţii literare. Este un discurs care, înainte să te confrunte cu cititorul, oricum suspicios şi poate mefient din start (nu sunt criticii chiar cei mai iubiţi dintre scriitori), te obligă la o confruntare permanentă cu tine însuţi. Cu reticenţele tale, cu simpatiile sau antipatiile tale, cu automatismele tale şi, în cele din urmă, cu omeneştile tale prejudecăţi. Iluziile criticului autentic sunt de fiecare dată mari, disproporţionate chiar; el trebuie să creadă nu doar că literatura va salva lumea, dar mai ales că literatura inventează, de fiecare dată, lumea, că o toarnă în forme plauzibile, acceptabile; prin urmare, şi deziluziile vor fi pe măsura quijotismului său. Fără acesta, totul e joc al inteligenţei şi atât. Nu e mare lucru să fii inteligent, credeţi-mă! Nu o dată inteligenţa este prima capcană a unui critic; atunci când el caută să se pună în valoare pe sine, când interpretările sale sunt mult prea complicate şi când trădează textul, criticul alunecă în neadecvare (deci e la limita kitschului) din exces de inteligenţă. Pe termen lung, se salvează prin consecvenţă cu sine, ca şi printr-o mobilitate indispensabilă; el trebuie, ca să ajungă cât mai aproape de înţelegere, să respingă orice idee-prefabricat, să reconstruiască opera literară conform propriei puteri de pătrundere şi, mai ales, să nu devină prizonierul nici unei ideologii, al nici unei condiţionări, să nu accepte stăpâni (dar să aibă modele!), să nu se lase înregimentat. Critica literară este o campanie care eşuează în afara libertăţii de gândire şi de exprimare. Fiind o campanie, presupune strategii şi mai ales riscuri. Ea nu e o activitate de cabinet. Când nu ajunge până aici prin scrisul său, criticul e un secondant, un funcţionar plicticos, prompt dat uitării, un fel de ghid care însoţeşte apatic, bleg, cititorul în această lume extraordinară a literaturii. Sau, în cazuri triste de tot, dar şi urât mirositoare, un arivist, care îşi vinde chemarea pe succesul monden.

- Sunteţi unul dintre reprezentanţii de prim-rang ai criticii literare postdecembriste care s-a impus prin textele sale, nu prin demolarea celor de dinainte... Nu este mai greu astfel?

- Mai întâi, simt nevoia să relativizez complimentul pe care mi-l faceţi. Sper, de fapt, nu sper, ci ştiu sigur că ceea ce am de dat valabil în domeniu urmează să vină. Şi mai ştiu că, în cele din urmă, critica literară mă va duce acolo de unde am pornit: orice critic valabil este un scriitor ratat, cum spunea Călinescu, nostalgia lui, neliniştea lui nu are cum să nu fie spaima că, rămânând critic („nici mai mult, dar nici mai puţin”, vorba lui Lovinescu), ucide posibilul scriitor din el. În ceea ce mă priveşte, critica literară nu mă nemulţumeşte, pentru că e mereu incitantă şi îţi pune la îndemână nenumărate căi, poate nu cele mai directe, de a te exprima, dar nici nu mă mulţumeşte până la capăt, pentru că te şi ţine doar în proximitatea a ceea ce, în fond, îţi doreşti crâncen să faci. Dar şi acest regret implicit, această, în fond, spaimă de ratare, care îl încearcă pe orice critic autentic, cu atât mai abitir, cu cât îşi face treaba mai bine, se explică printr-o imensă evlavie faţă de literatură. Or, când înţelegi critica literară ca pe un exerciţiu de admiraţie, nu te mai preocupă strategiile de parvenire, nu îţi mai doreşti cu tot dinadinsul succesul, fie el şi unul ridicol, în limitele breslei, deci ale unui interes redus. Sigur, când vine, acesta te bucură, te încurajează, dar eu unul nu aş fi dispus să ies din ale mele pentru a-l obţine. Aşa încât nu mi-am calculat niciodată polemicile, pe care sper că se observă că nu leam evitat, nici elogiile în funcţie de posibilul lor efectul asupra carierei mele sociale. Deşi nu sunt un frustrat din acest punct de vedere, ba dimpotrivă, reuşitele sociale mi se par, de altfel, nu doar secundare, dar şi pernicioase. Ele te încurcă, atunci când te şantajează o adevărată vocaţie, mai mult decât te sprijină, pentru că te forţează să păstrezi anumite aparenţe, să respecţi un anumit protocol şi tot aşa. Prin urmare, nu am simţit nevoia să lovesc în somităţi, să ştirbesc notorietăţi în spatele cărora s-au depus sute şi sute de zile şi nopţi de scris, doar pentru a-mi lustrui eu profilul.

Atunci când mi-am exprimat opinia negativă faţă de cartea vreunui clasic, am făcut-o dintr-o fermă convingere şi, uneori, dintr-o usturătoare dezamăgire. Dorinţa de a scrie mi-a venit din ucenicia făcută pe cărţile unor scriitori contemporani, dintre care pe unii am avut ulterior şansa să îi cunosc. Atunci când am reuşit să leg prietenii strânse cu aceştia, mi-am impus păstrarea unui interval al propriei libertăţi (admiraţia, dublată de prietenie, te poate orbi la un moment dat) şi sper că am reuşit acest lucru.

Primul semn al prieteniei, ba chiar al admiraţiei este exigenţa şi onestitatea de a-ţi rezerva dreptul la propria opinie. O dezamăgire este mai greu de grădinărit decât o prietenie. Să dau un exemplu.

Unul dintre modelele adolescenţei mele a fost Nicolae Manolescu.

Nu omul politic, de care nu prea îmi păsa, ci criticul, autorul Temelor, al eseului Arca lui Noe şi al sutelor de cronici, intrate în legendă. Îmi doream să devin critic literar pentru că lectura cărţilor lui, ca şi ale lui Eugen Simion, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Marin Mincu, ca să nu mai vorbesc despre G. Călinescu, E. Lovinescu - mă fascinase. Unele atitudini mai recente din viaţa culturală ale domnului Manolescu mi s-au părut abuzive şi am reacţionat în scris. La fel, lectura febrilă, cu creionul în mână, a Istoriei critice…, din doască-n doască, m-a dus la concluzia că e o carte inegală, cu multe erori şi mostre de malpraxis critic, ceea ce m-a făcut să scriu un comentariu extins de vreo 30 de pagini, recuperat în Iluziile literaturii şi deziluziile criticii. Ceea ce nu înseamnă că nu mă pot bucura de orice text bun al domnului Manolescu sau că nu rămân în continuare fidel admiraţiei din

juneţe faţă de scrisul lui. Nu pretind că eu am dreptate în această poveste, dau doar un exemplu, dintre altele oricând posibile. E mai greu să procedezi astfel? Nu îmi dau seama, pentru că nu am termen de comparaţie. Este singurul mod în care înţeleg să mă manifest prin scris, în orice caz…

- În cartea dvs. faceţi o distincţie intre foiletonistică şi critică...

O altă distincţie care atrage atenţia este acea despre noul cod de lectură. Cine îl impune? O nouă critică, publicul, o nouă generaţie de scriitori?

- Nu a fost o distincţie premeditată cea dintre critică şi foiletonistică. Îmi este clar însă că există mai multe genuri şi sub-genuri ale criticii literare. Foiletonul este o formă clasică a ei, care depinde de ritmicitatea paginii de ziar sau revistă, ceea ce presupune un discurs accesibil, care nu îşi selectează cu asprime cititorul. Or, tocmai această deschidere, generoasă şi necesară, adaug, îi şi răpeşte din posibilităţi. Foiletonul, recenzia, cronica literară chiar reprezintă, am mai spus-o, consemnarea, în regim de urgenţă, a unei impresii de lectură. Fiind efectul spontaneităţii, cu tot farmecul ei imprevizibil, dar şi cu riscurile ei inevitabile, astfel de texte nu au cum să capete coerenţă puse cap la cap, înnădite ulterior într-o carte. Cine îşi construieşte sintezele din astfel de texte trişează; nu ai cum să vinzi o haină confecţionată din petice drept o impecabilă redingotă din material fin, cu nasturi de aur decât mizând pe complicitatea, naivă sau interesată, a muşteriului.

De aceea cred că prin foileton nu se pot construi sisteme, nu se impune, cum se hazardează unii confraţi, canonul. Foiletonistul este un autor vizibil, poate cel mai vizibil dintre toate specimenele de critici literari, cu un discurs marcat, uneori chiar tarat de context, de pagina ziarului în care publică, de politica acestuia ş.a.m.d.

Există însă şi un alt tip de critică de întâmpinare, pe care încep să o cred mai substanţială şi cu mize mai mari, deşi am practicat ani buni eu însumi cronica literară, pe care nu că nu o dispreţuiesc, dar o admir şi o socotesc absolut necesară. O dată necesară pentru literatura însăşi, în al doilea rând pentru criticul care, în acest fel, îşi impune un ritm, se acomodează cu o anumită disciplină şi, de ce să nu recunoaştem, îşi face un nume şi îşi verifică instrumentele.

E greu să clădeşti însă o operă critică numai din texte ocazionale, conjuncturale, spontane. Cu toate acestea, publicistica nu trebuie abandonată. Criticul nu are cum să îşi păstreze acuitatea rupându-se de prezent. El poate însă interveni doar atunci când consideră că există o cumpănă de receptare sau un subiect tratat disproporţionat. Şi, mai ales, poate scrie viu, nu descriptiv, problematizând permanent. Aceasta mi se pare una dintre calităţile esenţiale ale unui critic: capacitatea de a problematiza, de a fugi din marginile textului comentat, fără a le părăsi cu totul. De a crea, sper să nu isc nedumeriri, ceea ce aş putea numi efectul de posteritate. De a scrie, altfel spus, de la o distanţă aseptică; spiritul critic presupune, de altfel, distanţarea faţă de text. Atenţie!, aceasta se poate petrece rămânând în lumea operei.

Cât despre noile coduri de lectură, nu am să insist din nou asupra lor, întrucât am făcut-o în epilogul recentei mele cărţi, care are, de altfel, şi un subtitlu poate un pic mai stângaci: Noi coduri de lectură, între estetic şi ideologic. E un truism faptul că noi, deşi am furat meserie din cărţile lor, citim diferit faţă de cum citeau criticii dinaintea noastră. Mai întâi, pentru că literatura însăşi a abandonat destule tipuri de discurs oblic, subversiv. Apoi, pentru că cititorul însuşi, care are, după căderea comunismului, nesfârşite posibilităţi de a asimila adevărul istoric sau o versiune plauzibilă a acestuia, nu mai caută în textul literar o supapă, un surogat al libertăţii, o cale de acces către un adevăr prohibit.

Literatura de azi nu se mai scrie împotriva unui regim opresiv, împotriva unei ideologii, prin urmare recuperarea ideologicului printre posibilele criterii de lectură a devenit firească. Nu e vorba, cum s-a crezut grăbit, de o respingere a esteticului, ci de o reconsiderare a acestuia. Esteticul nu mai este impermeabil, ci a devenit o valoare-sinteză: el înglobează şi eticul, în cazul unor opere care propun probleme specifice, şi religiosul, şi socialul, şi politicul, şi ideologicul. Evident că nu putem abandona criteriul estetic, el rămâne, câtă vreme ne pretindem critici literari, cel mai important, are în continuare drept de vetto în formularea verdictului. Dar orice interpretare câştigă din acumularea unor grile diferite, fără ca vreuna dintre ele să devină şablon obligatoriu; o lectură cât mai bogată, care acroşează textul din perspective cât mai diferite, din unghiuri cât mai elastice, nu are cum să nu te ducă mai aproape de specificul şi esenţa acestuia.

- Literatura română de dinainte de '89 se afla într-o relaţie complexă cu ideologia... Aceste presiuni, dar şi ingerinţe, i-au mărit atunci doar gradul de atractivitate sau şi valoarea?

- Aceasta mi se pare una dintre cele mai serioase întrebări, la care încercăm, eu şi colegii mei de breaslă, într-un efort colectiv, în fond, să răspundem. Sunt, iată, 26 de ani din 1990 până acum.

Tot atâţia câţi s-au scurs din 1963-64 până la căderea regimului lui Ceauşescu. Citim, spuneam, altfel literatura scrisă în timpul comunismului. E firesc şi e bine aşa; nu sunt îngrijorat: cărţile adevărate fac faţă oricărei contestări. Iar anii 90 au fost ani de vrajbă, de confuzie, de orbire, de furie. Atitudini poate explicabile în cazul unei societăţi imature, neobişnuite cu exerciţiul dezbaterii libere şi, mai ales, echilibrate, decente. Tonul apăsat izgoneşte, de regulă, simţul nuanţelor. Or, când discutăm despre ce s-a petrecut în timpul comunismului, cu diferitele sale etape, avem mare nevoie de nuanţe. Mai multă, chiar, decât de contururi îngroşate. Dumneavoastră puneţi întrebarea cea mai importantă: dacă literatura scrisă şi tipărită în timpul comunismului avea o valoare în sine ori succesul se datora şi unor aşteptări de alt ordin al cititorilor. Primul lucru pe care vreau să îl notez este unul aparent banal: când citim o operă publicată înainte de 1989, greşim dacă o interpretăm drept efectul posibilităţilor, lucidităţii, harului, opţiunilor neştirbite ale autorului. Ea este şi rezultatul unor negocieri cu structurile de control ideologic ale statutului şi, nu în ultimul rând, cu reflexele de eschivă pe care fiecare scriitor şi le-a format pentru a putea publica. Şi totuşi, nu am nici o ezitare să o spun tranşant: prin diversitatea ei, prin miza uriaşă pe care

nr. 53-54 n nov.-dec. 2015

gaudeamus

actualitatea literară 13

Câteva recomandări de la Gaudeamus 2015

şi-a asumat-o şi, nu o spun doar ca să contrariez, pin gradul de libertate pe care a ştiut să şi-o instituie şi să şi-o apere, prin marii scriitori pe care i-a dat, literatura română dintre 1965 şi 1989 este simţitor mai bună decât cea de după 1990. Credeţi că ultimii 25 de ani au impus poeţi de calibrul unor: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Ion Alexandru, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Ileana Mălăncioiu, Emil Brumaru, Angela Marinescu, Vasile Vlad, Ion Mircea, Nichita Danilov, Mircea Cărtărescu, Ion Mureşan, Mariana Codruţ? Sau prozatori precum Marin Preda, Nicolae Breban, D.R. Popescu, Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu, Sorin Titel, Dumitru Ţepeneag, Augustin Buzura, Mircea Horia Simionescu, George Bălăiţă, Constantin Ţoiu, Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian ori Ioan Groşan? Mai are vreunul dintre noi, criticii de azi, autoritatea şi publicul unor Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Paul Cornea, Matei Călinescu, Mircea Martin, Ion Pop, Marin Mincu, Valeriu Cristea, Mircea Muthu, Corel Ungureanu? Nu bagatelizez în nici un caz autori admirabili impuşi în ultimele decenii, am scris de multe ori despre ei, cred în destinul unora.

Proza este, aş zice, partea cea mai atacabilă a ultimelor decenii, mult sub nivelul operei celor mai sus pomeniţi. Poezia a reuşit cumva să se salveze, iar critica a revenit împotriva oricărei aşteptări în ultimii 10-15 ani, prin colegii mei de generaţie. Trăim momentul trist şi paradoxal, dar, sunt convins, de etapă, când critica este într-un moment mai bun decât literatura propriu-zisă.

Eu unul îmi asum riscul să afirm, negru pe alb, că tot ceea ce s-a petrecut în literatura noastră de după 1990 a constituit o replică la ceea ce s-a creat înainte de revoluţie, dar că valoric, literatura scrisă sub comunism este peste cea de după revoluţie.

Explicaţiile sunt diverse şi nu încap într-un interviu. Dar, ca să-mi trădez intenţiile, am în cap o lucrare care să pună faţă în faţă cele două epoci literare, atât de diferite prin contextul social şi politic.

- Astăzi, deşi fără presiunea ideologică, statutul cărţii şi al scriitorului în cetate se află în cădere liberă, locul fiind luat de bloguri şi de analiştii care apar zilnic la televizor... Cum se poate explica această realitate paradoxală şi de negândit înainte de 1989?

- Pe mine unul nu mă îngrijorează atât de tare această falsă ierarhie. Mai întâi, nu pariez pe astfel de generalizări. Cine se încrede în tot felul de comentatori de duzină oricum nu îşi caută reperele printre cărţi. Faptul că literatura nu mai e ce a fost înainte de 1989 ţine tot de normalitate. Ea va supravieţui, sunt convins, pentru că fără ea nu se poate. E un clişeu, dar anumite impulsuri numai de aici pot veni într-o societate. La fel cum unele pliuri ale realităţii numai de scriitori pot fi întrevăzute şi desfăcute. Artificial era interesul exorbitant pentru literatură şi scriitori înainte de 1989; literatura devenise cumva un domeniu compensator, un spaţiu în care aparenţa libertăţii, al unui anumit tip de libertate reală, la urma urmelor, încă mai era de găsit. Tot ce ţinea de literatura adevărată, scriitorii înşişi, cărţile lor, receptarea acestora - erau percepute ca fiind ceva împotriva regimului comunist sau, oricum, de o natură cu totul diferită. Rezistenţa prin cultură nu mi se mai pare azi, ca în tinereţea rebelă, o sintagmă goală: dacă s-a păstrat ceva din fibra spirituală şi morală a acestui popor atât de încercat, dacă nu s-au sugrumat unele iluzii, este şi pentru că, într-o perioadă a restricţiilor de tot felul, literatura a creat o insulă de normalitate. O insulă într-o altă insulă, dar, oricum, un spaţiu al normalităţii, în care frumosul s-a putut manifesta nelinşat.

Vineri, 20 noiembrie 2015, ora 16: Virgil TĂNASE, ,,Au înfloriti iar vişinii şi merii” şi ,,Balul de pe goeleta piratului orb” (Editura Muzeului Literaturii Române) George Motroc: Domnule Virgil Tănase, în primul rând, felicitări pentru perfomanţa rară de a avea o lansare multiplă de titluri la Gaudeamus 2015! Cum aţi reuşit şi care au fost primele ecouri?

Virgil Tănase: Ţineam de mult să-mi fac cunoscute cărţile în limba care le slujeşte, cred, cel mai bine. Din păcate, constrângerile pe care ni le impun diferitele conjuncturi ale vieţii nu mi-au îngăduit să respect adevărata cronologie a scrierii acestor cărţi. Evenţia Mihăescu este ultimul roman pe care l-am scris în limba română înainte de a ajunge în Franţa. Lucram deja la el şi l-am terminat nu la Paris ci la Veneţia într-un moment în care mai speram că mă voi întoarce curând în România şi că-l voi putea publica acolo.

Scris între 1975 şi 1979 şi publicat într-o versiune franceză în 1982, el n-a putut apărea în forma în care a fost scris decât după 1989. Mai multe alte romane îl despart de Vişinii şi merii, roman pe care l-am scris în franceză şi căruia i-am dat acum o înfăţişare românească - ceea ce nu are nimic de-a face cu o traducere (şi mă amuz la gândul că ofer astfel un subiect universitar interesant, despre ce se modifică în spunerea unui autor când schimbă limba, iar de data aceasta un fenomen mai rar: din franceză în română !!!). Cele două Baluri, scrise prin anii 80, tot în franceză şi rescrise astăzi în română (subliniez: rescrise!) sunt primul şi ultimul volum al unui triptic. Sper să ajung până prin vară să rescriu în română şi volumul din mijloc: Balul diamantului magic (titlu foarte provizoriu). Ar trebui să apară odată cu versiunea românească a unui alt roman „francez”, un roman hazliu despre societatea occidentală (deci şi despre realităţile României de azi) : Viaţa înspăimântătoare şi misterioasă a unui ucigaş anonim.

- Cum scrie Virgil Tănase? Aveţi un ritual al scrisului, spre exemplu - o oră, un loc preferat sau totul depinde doar de inspiraţie?

- Romancierul e cel care atunci când «scrie» se aşează în fiecare dimineaţă în faţa maşinii de scris, azi a calculatorului şi… scrie sau nu scrie, dar «lucrează», e atent la ceea ce i se dictează (sau nu) dinăuntru. Prefer, când scriu, să fiu singur, aproape ascuns (uneori în mulţimea anonimă a unei cafenele, dar ferit de cine mă cunoaşte şi-şi poate închipui că fac literatură). Îmi place să mă instalez cu uneltele mele în locuri plăcute, cu privire la mare

(sau la canalurile veneţiene), cu deschidere spre locuri frumoase (la Rosati, în Piazza del Popolo, la Roma, sau, tot la Roma, în piaţa de la Santa Maria in Trastevere, la Paris la L’Ecritoire, în faţa fântânilor din piaţa Sorbonei, la Bucureşti, şi din comoditate, în grădina de la Cărtureşti), în grădini, în parcuri, în balconul meu plin de flori. Când eram mai tânăr scriam noaptea. Acum scriu dimineaţa, uneori foarte devreme: zilele trecute, într-un bungalow de pe malul mării Caraibelor, scriam de pe la patru dimineaţa - funcţionam, poate, după ora Parisului unde să tot fi fost nouă dumineaţa! E foarte plăcut, şi rodnic, mi se pare, să te prindă răsăritul şlefuind cuvintele. Mai precis, dimineaţa scriu, timp de mai multe ceasuri neîntrerupte, literatură şi mai târziu, uneori până-n buza nopţii, articole, răspunsuri la interviuri ca acesta, scrisori, pagini mai puţin «literare».

- Titlurile le-aţi ales la final sau de la început?

- Cum se-ntâmplă. Uneori când cartea e terminată, e cazul Evenţiei. Alteori, ca acum, lucrez la un roman «despre lume şi viaţă» al cărui titlu cred că va fi Mersul trenurilor. În cazul «balurilor» ştiam dintru început că aventura grupului meu de preadolescenţi se va-ncheia c-un bal în care autorul va dansa cu Marguerite de care nu ştie că e de fapt îndrăgostit aşa cum sunt copiii, curat şi frumos. «Balul» trebuia să fie în titlu, restul venind din natura întâmplărilor extraordinare despre care e vorba-n povestire. Portret de om cosind în peisaj marin şi-a aflat titlul când, în timp ce lucram la acest roman, am dat întâmplător peste un citat din Achim von Arnim care rezuma într-un aforism ideea cărţii (dacă nu e prea mult spus despre carte care, ca şi celelate ale mele, nu vrea să spună nimic).

- Vor exista şi continuări sau aveţi deja alte proiecte literare?

- În parte am răspuns. Am hotărât de o bucată de vreme sămi scriu literatura în română, curios să aflu ce scriitor aş fi fost dacă rămâneam în această limbă extraordinară care mă duce în «cămări ale sufletului» inaccesibile limbii franceze, care nu spune decât lucruri raţionale. Lucrez în paralel la Mersul trenurilor şi la rescrierea în română a cărţilor scrise în franceză. Aş vrea să alcătuiesc un volum cu povestirile, române şi franceze (acestea trebuind a fi rescrise). Altul cu adaptările «foarte personale» după diferite texte ale lui Balzac, Dostoievski, Tolstoi, Proust, Anatole France, Cehov sau Saint-Exupéry.

Sâmbătă, 21 noiembrie 2015, ora 16: Loreta POPA, ,,33” (Editura Tracus Arte) George Motroc: Câteva impresii dupa lansarea cărţii dvs.?

Loreta Popa: Am fost surprinsă să constat interesul cu care a fost întâmpinată cartea de mea de interviuri. Sunt convinsă că nu numai faptul că am adunat în ea 33 de personalităţi cunoscute şi iubite de români a determinat acest interes, ci şi modul în care am ales să le prezint. Întrebările mele au avut rolul de a scoate în evidenţă ceea ce de obicei este ascuns de un văl, de o armură protectoare. Nu este simplu, nici facil să te dezvălui cuiva în care nu ai încredere. Tocmai această încredere pe care fiecare dintre cei cu care am stat de vorbă m-a onorat şi a făcut ca această carte să aibă o anumită energie, cea a recunoştinţei. Am considerat că este momentul să vorbesc despre profesie, despre viaţă, despre prietenie, despre credinţă, despre iubire şi mai ales despre suflet cu fiecare personalitate, pentru că ceea ce astăzi numim este presă este doar o umbră a ceea ce a fost odată şi recunosc că sunt bucuroasă că am ales să devin freelancer, să scriu din interior şi nu din afară, aşa cum iată se întâmplă astăzi. Niciodată nu am intrat cu bocancii plini de noroi în viaţa nimănui, cu atât mai puţin în viaţa unor oameni care reprezintă nişte pietre de hotar în istoria noastră, în cultura noastră. M-am bucurat să observ câtă lume a venit la lansarea oficială a volumului „33”, m-a susţinut şi mi-a înţeles mesajul. Acela că se pot face şi interviuri frumoase, atinse de aripa unui înger, dacă vreţi, care să scoată în evidenţă şi lucrurile frumoase, nu numai cele urâte pe care le vedem atât în ziare, cât şi la televizor. Nu am acceptat niciodată să fac acest compromis, pe care aşa-zişii jurnalişti din nefericire l-au adoptat cu nesaţ. Cartea s-a vândut bine, iar Editura Tracus Arte primeşte în continuare cereri online, ceea ce evident mă bucură.

- Cum aţi ales titlul?

- Titlul nu a fost ales la întâmplare. Cifra aceasta magică are atâtea semnificaţii că nu am aici spaţiul necesar să le expun. Poate doar să amintesc că Iisus a păşit pe pământ 33 de ani.

- Ce nume se află pe lista interviurilor din cartea dvs.?

- Printre cei pe care i-am inclus se numără Maia Morgenstern, Constantin Codrescu, Dan Puric, Ileana Stana Ionescu, Carmen Stănescu şi Damian Crâşmaru, dar şi Mitzura Arghezi, care ne-a părăsit de curând plecând spre tărâmuri mai blânde, mai bune.

- Vă rog să ne faceţi un scurt portret al fiicei lui Tudor Arghezi, pentru noi, cei care nu am avut norocul de a o cunoaşte!

- Am cunoscut-o în urmă cu mulţi ani, când Jurnalul Naţional a dedicat o ediţie de colecţie Promoţiei de Aur din 1956, iar eu am fost editorul acesteia. Bucuria pe care le-am făcut-o acestor oameni frumoşi de a-i reuni după 50 de ani de la terminarea Institutului de Teatru la Capşa s-a transformat într-o minunată formă de prietenie, bazată pe respect reciproc, încredere şi pe iubire. După acel moment, Mitzura Arghezi mă chema la fiecare eveniment pe care îl organiza la Mărţişor, mă suna de câte ori citea în ziar un material ce purta semnătura mea şi îi atingea sufletul şi era fericită că nu uitam de ziua sa de naştere. Un om frumos care purta amprenta celebrităţii părintelui său cu zâmbetul pe buze.

O femeie puternică pe care am admirat-o pentru curajul de a intra în politică şi mai ales pentru că a apărat numele şi munca tatălui ei aşa cum statul român nu a făcut-o, mai ales în ultimii 25 de ani. Îi sunt recunoscătoare că mi-a dat şansa de a ţine în palme manuscrisele lui Tudor Arghezi, de a respira în acelaşi loc în care acesta a creat, de a pătrunde în acea lume cu totul specială

a poeziei pe care astăzi nu reuşesc să o mai văd. Mitzura Arghezi rămâne o bucurie pe care viaţa mi-a dăruit-o.

Sâmbătă, 21 noiembrie 2015, ora 17: Cristina NEMEROVSCHI, ,,Vicky, nu Victoria” (Editura Herg Benet)

George Motroc: Pentru început, câteva impresii despre lansarea cărţii dvs.!

Cristina Nemerovschi: La fel ca anul trecut, când am lansat “Păpuşile”, şi la “Vicky, nu Victoria” a fost mai degrabă o lansare de cinci zile, cât a durat târgul - am petrecut mult timp la standul editurii, iar cititorii m-au găsit şi au dat sfoară-n ţară, aşa că am dat sute de autografe de miercuri până duminică. Au fost mult momente emoţionante, în care cititorii mi-au spus ce au însemnat cărţile mele pentru ei. Confesiunea pe care o aud de la un timp cel mai des este: “Romanele tale miau schimbat viaţa!” şi mă bucur enorm că asta simt cititorii mei, cu atât mai mult cu cât ştiu că fiecare este sincer până la capăt.

Unora li se schimbă viaţa sentimentală în urma lecturii, în sensul că romanele le dau imboldul de a ieşi din relaţii sufocante şi de a căuta şi găsi altceva, altora, viaţa profesională, deoarece înţeleg că împlinirea personală este mai importantă decât un job bine plătit.

Pe cei mai mulţi lectura cărţilor mele îi îndeamnă puternic la reflecţie, iar schimbările vin apoi din interior. Anul acesta mi-am dorit ca alături de mine, la lansarea propriu-zisă, să fie o persoană specială, pentru care cărţile mele au însemnat mult, şi astfel am ales-o pe tânăra scriitoare Cristina Boncea, care a debutat recent cu romanul “Octopussy”. A fost o lansare cu mulţi oameni tineri, frumoşi, vii. Acum urmează câteva lansări şi în alte oraşe.

- Cum s-ar putea rezuma într-o frază destinul eroinei dvs.?

- Fii tu, fii adevărată şi vie, trăieşte, iubeşte, şi ţine mereu un briceag la îndemână.

- Stilul dvs. este unul care a pus în încurcătura critica literară...

- Era firesc ca romanele mele să pună în încurcătură critica literară, deoarece ea este obişnuită mai degrabă cu cărţile moarte, chiar dacă sunt scrise de autori încă vii. De asemenea, era firesc să o pună în încurcătură prin noutatea lor, prin riscul pe care trebuie să şi-l asume de a comenta ceva ieşit din tipare - se ştie că în general criticii umblă în găşti, şi mulţi nu scriu până ce nu primesc un semnal de la şeful de haită. În ciuda acestei realităţi, toţi criticii literari care încă mai contează au scris cu mult entuziasm despre cărţile mele. Mă refer, desigur, la acei critici care îşi practică meseria din dragoste pentru literatură, în primul rând, şi nu doar de dragul unor favoruri materiale sau de trecut în CV. Iar ceilalţi, ştim cu toţii, deşi sunt mai mulţi ca număr, chiar nu contează.

- În final, o scurtă invitaţie la lectură...

- Cred că o carte până la urmă este cea mai bună modalitate de a îmbia la lectură cititorul, aşa că vă invit să citiţi “Vicky, nu Victoria”, nu înainte de a vă spune că, din punctul meu de vedere, un om care citeşte este cu mult mai puternic decât cel care nu citeşte. Iar în România avem mare nevoie de oameni puternici, inteligenţi, asumaţi, care nu pot fi manipulaţi cu uşurinţă.

Sâmbătă, 21 noiembrie 2015, ora 17:30-20: Poeţi din Basarabia la Editura Vinea; Recital: Bucureşti - Chişinău, Editura Vinea la aniversare. 25 de ani de poezie; Şerban FOARŢĂ, ,,Texte pentru Phoenix” (Editura Vinea) George Motroc: Domnule Nicolae Tzone, ce a însemnat pentru dvs. Gaudeamus 2015?

Nicolae Tzone: A trecut şi acest Gaudeamus, 2015! Noi, la Vinea, ca şi la celelalte târguri la care am participat: Salon du Livre, Paris, în martie; Bookfest, în finalul de mai; Salonul internaţional de la Chişinău, la început de septembrie, am aşezat lansările de carte şi celelalte evenimente sub semnul aniversării a 25 de ani de activitate neîntreruptă.

- Din atâtea momente poetice speciale, vă rog să fiţi de acord să ne oprim doar la Şerban Foarţă!

- Un moment cu totul aparte l-a constituit, cum şi preconizasem, lansarea volumului lui Şerban Foarţă, ,,Texte pentru Phoenix”, pe care l-am realizat în coeditare cu Integral, editura bunului meu prieten Costel Postolache.

- Lansarea a fost o adevărată întâlnire a poeţilor?

- De fapt, a fost un regal, căci au vorbit Livius Ciocârlie, Octavian Soviany, Felix Nicolau, Mircea V. Ciobanu, de la Chişinău, Mihail Gălăţanu. Şerban Axinte chiar a cântat un fragment din Invocaţie.

Remarcabilă a fost, de asemenea, recitarea, de către actriţa Iulia Georgeta Popescu, a poemului Serenada. Amintesc, ca un moment deosebit, şi recitalul de poezie, de aniversare. A fost o plăcere să-i aud citind pe Paul Daian, Andrei Ţurcanu, Lucian Vasilescu, Lia Faur, Şerban Axinte, Silvia Goteanschii, Mihail Gălăţanu. Nu au lipsit de la recital, fireşte, Ion Vinea şi Geo Bogza (iarăşi a interpretat minunat Iulia Georgeta Popescu), volumele lor recente constituind atracţia publicului în fiecare zi de târg.

- Ce alte nume de poeţi vreţi să mai adăugaţi pe lista recomandărilor de la Gaudeamus?

- Câştigătoarea Marelui Premiu Vinea pentru Debut, Mădălina Grosu, cu volumul ,,Oameni pe gheaţă”, debutul lui Cristian Gălăţanu. Iată, un nou Gălăţanu intră în literatură!

- În loc de orice concluzie inevitabil subiectivă despre târg, vă rog să ne spuneţi puţină poezie, o strofă de Şerban Foarţă!

– Sire, ne cheamă-n larg sirena, Sire, ne cheamă-n larg sirena!

– O, Serenissime, de Sena, vai, să nu ne depărtăm! De Sena…

– Sire, ne cheamă-n larg sirena!

Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară teatru Un Festival de Teatru cu tolbele pline

Ca orice lucrare de spirit, spectacolul de teatru are un mesaj prin care îşi anunţă prezenţa şi se transmite prin starea de bine şi frumos ce zi­ deşte confortul interior al spectatorului. Şi deşi spectacolul e trecător, confortul interior va rămâne şi va trece în amintire, preparând memoria afectivă. Dacă emoţia spectatorului din timpul vizionării este puternică, energia ei întreţine elementul de rezistenţă, marcând interiorul un timp sau pentru totdeauna ca un ingredient subconştient. „Belşugul” de la masa din subconştient hrăneşte şi dirijează actele noastre conştiente. Creatorul de teatru, nefiind un oarecine, este omul de seamă, adică diversitatea de fiinţe din el, care dă seamă pentru facerea sa.

Numărându-mă printre spectatori la FestIn pe Bulevard încă de la întâia ediţie, am venit anul acesta (8 octombrie – 17 octombrie 2015, ediţia a III-a) încrezător că-i ştiu mersul odată cu primul gong şi, astfel, aplaudându-i specta­ colele sau participând la acţiunile conexe, să-i constat creşterile. În calitate de comentator al fenomenului teatral, am putut să-i văd şi împlinirile şi „reuşitele” în minus (mă rog, orice început are din scăpările ine­rente!), dar ceea ce m-a şocat din start a fost ambiţia gazdelor (manageri, secretariatul literar, serviciul de marketing, corpul artistic şi tehnic) de a se pune în imagine printr-un mod aparte. „Noi aşa suntem... noi asta vrem... noi încercăm” – au fost expresiile emblematice pentru dorita originalitate. Compoziţional Festivalul, organizat de Teatrul Nottara din Bucu­reşti, este alcătuit din secţiunile: Criza limbajului... Limbajul crizei (incluzând spectacole în competiţie), Bulevardul Comediei, Spectacole-lectură, Premiere în FestIn, prilejuind reprezentarea unor spectacole din re­pertoriul propriu, din repertoriul altor Teatre din Bucureşti, din ţară şi din străi­nătate.

De neocolit au fost Evenimentele Stradale (regia: Mihai Lungeanu), Colocviile pe diferite subiecte (cu participarea unor critici de teatru, regizori, scenografi), Atelierele de creaţie: mişcare şi rostire (Fran­cisco Alfonsin), momentele: In memoriam, Vedeta de lângă tine şi Lansări de carte. Ca o noutate, prin diversificare şi amuzament, la actuala ediţie, gazdele (manageri, secretariatul literar, corpul administrativ) erau îmbrăcate în costume de epocă (priveliştea mi-a readus în atenţie o afirmaţie făcută, în revista „Teatrul azi”, cu ani în urmă: Secolul XXI ori va fi teatral, ori nu va fi deloc. Se pare că n-am greşit). În vremuri­ le noastre, de agitaţie, suspiciune şi părelnicie, rococoul aduce din ele­ganţa, ordinea şi măsura timpului de odinioară. Dar cum hazul şi pozna fac bună comedia, eu am ales spre amuzament hazul şi, din respect, am respins pozna. Pentru că spectacolul, fie stradal, fie scenic, mă captează şi mă inspiră, mă voi referi la câteva dintre cele vizionate şi revizionate în Festival. n Adunarea păsărilor de Farid Uddin Attar, regia: Cristian Pepino, după o idee de Michaela Tonitza-Iordache, Teatrul Ţăndărică, la dimensiunea scenică de eseu, conferă expresie trăirilor în ritualul ce întemeiază o comunitate de fiinţe pământene, prin continua regăsire a „originarului” nealterat. Pasăreaom este metafora, plasticizantă şi revelatoare, semnificativă pentru „substanţa” de la baza vieţii.

Pasărea cerului şi omul terei prin comunicare par­ticipă la starea de imponderabilitate. Pe tot parcursul spectacolului m-am simţit smuls din acel afară al străzii, de unde veneam, spre a-mi cău­ta loc în această „adunare a păsărilor”.

Piciorul desculţ al omului (sugestiv pentru piciorul păsării), pă­şind sigur şi apăsat pe tera, şi aripa păsării, fremătând văzduhul de alinare, fac să coincidă opoziţiile în binomul de viaţă şi transfigurare din acest loc din Univers. „Dă-mi un grăunte sau o sămânţă de rod şi ai să vezi ce pasăre pot să fiu!”, ar spune Piticuţa la ivirea ei pe lume. Mânuitorii de păpuşi şi marionete, ce încântă de obicei minorii, sunt acum interpreţii (Ioan Brancu, Gabriel Apostol, Liliana Gavrilescu, Decebal Marin, Geo Dinescu, Marin Fagu, Andreea Ionescu, Cristian Mitescu, Ramona Vornicu, Cristina Ţane) ce-i atrag şi pe adulţi, prin jocul lor impecabil de „încheietură” a mişcării generale cu particula­rul din suflu.

Datorită lor, jocul scenic iese din convenţie

nr. 53-54 n nov.-dec. 2015

şi se face natură. Am avut impresia că asist la imaginea unei fresce animate, prin detalii esenţiale, de trupurile interpreţilor. Devenirea fiind ciclică, nu lipsesc pragurile şi înfruntările. În cadrul ciclului, există gradualul sau creşterile dramatice, modelul şi intrarea în formă. Deşi aceeaşi în formă, dar cu esenţele reînnoite, comunitatea de fiinţe pământene se desfăşoară sub veghea Supremului, contând pe armonia înfăţişărilor ca o proiecţie de sine în afară.

Adunarea păsărilor este un spectacol unic. n Vizionând Aprilie, dimineaţa de Mihai Ispirescu (Teatrul Nottara), în premieră, am descoperit în Diana Lupescu o regizoare plină de acurateţe ­care intră metodic în lucrul regiei de teatru. Actriţă de film, jucând ro­luri de fată sfioasă, mirabilă şi fermecătoare (Povestea dragostei, Iarba verde de acasă, Buletin de Bucureşti etc.) şi de teatru, Diana Lupescu s-a hotărât să facă regie de teatru. La început nu i-au mers lucrurile aşa cum şi-a dorit, regia are din nebănuitele ei trepte şi ascunzişuri, dar

profesorul, cu şirul de situaţii etalate, coor­donând din spate (tipul Irwin). Transpunerea scenică a textului îndemna regia lui Vlad Cristache să adopte stilul realist. Imitarea atmosferei din lumea şcolară presupunea personaje cu înfăţişări cotidiene şi un lim­baj colocvial; pe de o parte exista vorbirea elevilor, nelipsită de unele elemente de argou, tinzând spre ştiinţific, pe de altă parte curgea măsurată şi impresionabila vorbirea profesorilor cu termeni ştiinţifici explicaţi pe înţelesul tuturor. Am observat, ca o notă realistă, chibzui­ta aşezare a personajelor în scenă. În timpul travaliului scenic, regia a avut în vedere contraponderea şi relaţia între mulţime (elevii inter­pretaţi de: George Albert Costea, un actor total datorită multiplelor sa­le înzestrări scenice, Alexandru Ion, Cezar Grumăzescu, Gabriel Costin, Mihai Conrad Mericoffer, Dan Clucinschi, Alexandru Voicu, Radu Mateucă), individualizată prin: dominantul, flegmaticul, hazosul, mototolul, înţelep­tul etc. şi unul, reprezentat de chipul profesorului şi al autorităţii şcolare (Mihai Dinvale, Radu Iacoban, Daniela Ioniţă-Marcu, Cristian Nicolae). Înfruntările, în felul unor împăcări aducând ascuţiri la minte, de­clanşează hazul pe fondul afectiv al convieţuirii şi provoacă lacrimi şi regrete la dispariţia unuia dintre dascăli. Nu ştiu cât de

din exersările scenice a ajuns la transpuneri ce atenţionează. Una dintre ace­ste transpuneri este Aprilie, dimineaţa, o comedie pe teme actuale. Venind dintre actori, Diana Lupescu îşi construieşte spectacolele mizând pe re­laţia actoractor, văzută din sală şi din scenă. Am remarcat, încă de la Matrimoniale de Lia Bugnar, cuplul de actori Mihai Marinescu – Lucian Ghimişi cum se-ncheagă în configurarea personajelor. „Nervul artistic” al cu­plului scenic pare să-i aducă regizoarei un stil ce, nu întâmplător; a fost reluat în Aprilie, dimineaţa. Aici acest cuplu funcţionează într-o armo­nie perfectă, prin complementaritate. Hazul scenic provine din gesturile şi rostirile celor doi actori prinşi în conversaţie despre „nenăscutul” (Dan Clucinschi, volubil în mişcări şi rostiri, îngroaşă ironia), un personaj imaginat, dar captiv în „nenaşterea” sa de prea mult nefiresc, la care se adaugă prezenţele feminine (Ada Navrot şi Raluca Tiţa) cu sporul lor de persiflare. Ştiu că Diana Lupescu lucrează în echipă (mi-a confirmat la o întrebare fugară pusă de mine în seara premierei), or această înde­letnicire o face să se antreneze pe sine până către luare în posesie a situaţiilor scenice şi să cointereseze actorii în finisarea amănuntului. În Aprilie, dimineaţa, nimic nu e în plus. S-a simţit ochiul regiei ce priveşte în general şi acţionează pe fragmente. n Aflându-mă în a treia zi de FestIn, zi împlinită de vizionarea altor spectacole, cum ar fi Portugalia deZoltanEgressy,înviziunealuiVictorIoanFrunză, o construcţie scenică particulară în care întregul conlucrează cu detaliul, iar impresiile rămân în memorie ca nişte repere, sau de parti­ciparea la unele acţiuni conexe, m-am dus la Teatrul Odeon, ora 21, să-i re­văd pe actorii Teatrului Clasic „Ioan Slavici” din Arad (acest Teatru în percepţia mea se păstrează printr-o imagine aparte)*. Producţia scenică a Andreei Gavriliu, Dezorient Express, are culoare şi ritm, deci are viaţă, iar corporalitatea jocului în mişcare, datorată actorilor: Andrei Elek, Robert Pavicsits, Cecilia Donat, Alina Danciu, Angela Petrean-Varjasi, Marian Parfeni, Radu Vulpe, Ştefan Statnic, Carmen Vlaga-Bogdan, generează clipe de artă din aceste vulgarităţi dulci şi amare, întâlnite în splendidul express cu sur­ prize cotidiene (frăţine cu „trenul de plăcere” al lui Caragiale, parcă mai bondoc şi digerabil ca un mizilic pus la încălzit). n The History Boys sau Poveşti cu parfum de liceu de Alan Bennett (Tea­trul Excelsior, spectacol distins cu „premiul de popularitate”) are ca subiect învăţarea sau cunoaşterea. Extazul cunoaşterii, în faţa noului şi a de înţelesului, îl defineşte pe adolescentul lui Bennett. Intrarea în posesia cunoştinţelor devine posibilă prin două metode de învăţare: prin observaţii generale şi elucidarea detaliilor, profesorul aflându-se în centrul atenţiei (tipul Hector); prin sugestii şi descoperiri, elevul aflându-se în centru, iar

mult şi-a iubit V. Cristache profesorii, dar el îşi energizează „elevii” din scenă cu nos­talgicul „Domnului Profesor, cu Dragoste!” n Celălalt spectacol al lui Vlad Cristache, Chip de foc de Marius von Mayenburg (Teatrul „Toma Caragiu”, Ploieşti), proporţionează acţiunea cu imaginea unei familii aflată între banal şi înnoire.

Metafora focului de­rivă din revigorarea necesară a relaţiei părinţi-copii. Opinia că zămislitul din foc se dizolvă în foc, în devenirea vieţii ce nu are încetare, aduce înţelesul că respectivul revine la viaţă printr-o altă naştere. Bine distri­buiţi în rol, cei cinci actori: Ionuţ Vişan, Florentina Năstase, Delia Nartea, Ioan Coman, Cristian Popa conturează personajul, dar şi descoperă personajul, adică prin mintea, sufletul şi trupul lor dau noi expresii teatrale jocului. n Monodrama În trafic de şi regie Alina Nelega (Teatrul Naţional Târgu- Mureş, Trupa Liviu Rebreanu), apreciată pentru expresivitatea rostirii scenice, şi-a găsit în Elena Purea (admirabil secondată de grupul ritmic de mişcare: ALexandru-Andrei Chiran, Claudiu Banciu, Simon Kalman Attila, Cristian Tomşa) interpreta pe măsură. Cu rostirile din colţul gurii sau cu privirea prelungă aruncată spre sală şi mişcată panoramic la coborârea în sală, actriţa înfăţişează fiinţa femeii în vremurile de viclenie, de­gringoladă şi fără căpătâi prin care trece azi România. Rar mi-a fost dat să văd un joc actoricesc la o asemenea dimensiune: trăirile prezentului configurate din mărturisiri, stopate de necesarele pauze ca nişte respi­rări, conlucrează cu ecourile venite din trecut, de undeva. Oricât de multe s-ar întâmpla, vorbe de prisos nu sunt când personajele, încheinduşi monologul, parcă, se-ntreabă: Să-mi schimb trecutul care nu are prezent? n În Fazanul de Georges Feydeau (Teatrul Nottara), Alexandru Mâzgăreanu revigorează comicul după o reţetă ce-l defineşte scenic: prospeţime în joc (costumele Alexandrei Mâzgăreanu, decorurile lui Ştefan Caragiu, noua tra­ducere a lui Doru Mareş contribuie la acest aspect) şi aderenţă la cotidian. În aparenţă, personajele se atrag între ele prin misterul ce-l degajă. Dar când se cunosc de-a binelea, ele dau impresia că se refuză din lipsă de interes (Cupidon se plictiseşte repede). Şi cum încurcătura este stăpână la ea acasă, din prea multă agitaţie, personajele încearcă disculparea, însă acceptă lecţia proximă de a rămâne de „fazan”. Actorii, aparţinând genera­ţiilor diferite, se desfăşoară în rolurile lor ca într-un recital de mă­iestrie (Gabriel Răuţă, Şerban Gomoi, Cătălin Babliuc, Alexandru Suciu, So­rina Ştefănescu, Raluca Gheorghiu, Laura Vasiliu, Diana Roman, Ion Haiduc, Crenguţa Hariton, Ioana Calotă, Liviu Chiţu, Alexandru Mike Gheorghiu).

Drept răsplată, spectacolul a primit Premiul revistei VIP. Fazanul de G. Feydeau (regia: Al.

Mâzgăreanu) este un element de bază, alături de Noul locatar de Eugéne Ionesco (regia: Tompa Gabor) şi Trei nopţi cu Madox de Matei Vişniec (regia: Mihai Lungeanu), ce întemeiază tripticul de un rafinament aparte din repertoriul românofrancez sau franco-român de la Teatrul Nottara. n Suferinţa din cruzime, patosul din senzualitate se-ntâlnesc dramatic în spaţiul închis aflat sub ameninţarea unui exterior duşmănos. Acolo, în acel spaţiu închis, camera de hotel din spectacolul Cel care închide noap­ tea, regia: Nona Ciobanu (scenariu inspirat de filmul Portarul de noapte de Liliana Cavani), se reîntâlnesc un fost ofiţer SS şi o fostă deportată în lagăr şi-şi rememorează trecutul. Cuplul Max-Hanna îşi retrăieşte po­vestea de dragoste şi de sacrificiu, oglindindu-se fiecare în ochii celui­lalt ca într-o relaţie în care unul poate fi în acelaşi timp şi agresor şi supus. Acest transfer de trăiri, în felul unei rătăciri lăuntrice prin destin, se datorează jocului alert şi gradat al celor doi actori: Enikö Gyorgyjakab (Premiul pentru interpretare feminină) şi Gábor Viola de la Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca. n Fictivul în spectacolul Vestul singuratic de Martin McDonagh, regia: Cristi Juncu (Teatrul Nottara) se dezvăluie prin figurile concrete venite dintr-un anumit cotidian, fiind reper pentru un real posibil şi probabil. Numai că o prea mare zăbovire în fictiv, fără o izbăvire de realul incrimi­nat, poate duce la diluarea imaginii sau la compromiterea noţiunii de real.

Vestul singuratic te copleşeşte, atât doar. Fraţii Connor, Coleman (Florin Piersic Jr.) şi Valene (Vlad Zamfirescu), sunt cantonaţi într-un prag al devenirii lor: prelungita infantilitate le împiedică maturizarea. Interfaţă le stă părintele Welsh (Andi Vasluianu) care, eşuând, sfârşeşte prin înec, iar prezenţa frumoasei Girleen (Ioana Calotă/ Corina Dragomir) nici pe de­parte nu le îmblânzeşte firea. Personajele n-au nimic tragic în funcţio­narea lor. Nu stârnesc milă (nu te urcă în sublim, te coboară în abis), ci doar provoacă fiori, de care te eliberezi prin râs. Se râde la acest spectacol nu în hohote, ci mocnit. Spectatorul, optimist prin fire, nu crede în ceea ce vede şi fuge.

Când nu-ţi place un personaj, te speli pe mâini şi pe ochi şi-ţi trece. Când personajul devine agasant şi vrea să te „locuiască”, fugi şi te speli pe suflet. Fugi de un spaţiu închis ce te sufocă.

Cristi Juncu nu este un regizor oarecare, eu îl consider de linia întâi. Păcat de timpul ce şi-l pierde cu texte ce nu-l reprezintă. Spectacolul ar fi fost convingător dacă regia ar fi plasat acţiunea în registrul comico-ironic, îmbrăcând personajul în grotesc şi caricatură. În cazul personajelor de mai sus, nu venele umane sunt ultragiate, ci tarele ereditare sunt lă­sate în voie. Nefirescul, neomenscul stârnesc râsul (nu râsul scontat), persiflarea şi, în consecinţă, fuga spectatorului.

Referitor la premiul înmânat în Festival, trebuie să ţin seama de opţiunea juriului, ca un soldăţel cuminte în front, ce mă consider, însă fac o observaţie. Un spec­tacol foarte bun, din repertoriul unui teatru, intră în competiţie pentru a primi distincţia de cel mai bun.

Schimbă, cum s-ar spune, superlativul absolut cu unul relativ. Cristi Juncu demult trebuia să primească pre­miul pentru cel mai bun spectacol, dar n-a fost să fie. L-a primit pen­tru acest Vest singuratic, discutabil şi cu un anume impact la spectator. Uite, că şi-n vremurile tehnologice, Puck funcţionează şi încurcă minţi­le oamenilor.

Bine le face? Ca o revanşa sau ca un paradox?

Cert este că FestIn pe Bulevard, 2015, în cele zece zile de manifestare, a oferit privitorului, în funcţie de percepţie şi de gradul de cultură, spectacole ce au declanşat moduri de privire şi moduri de înţelegere, altfel spus, evenimentul artistic, graţie tandemului directorial Marinela Ţepuş – Dan Marius Zarafescu, a fost un Festival de Teatru cu tolbele pline. „Teatrul nu poate înlocui viaţa – spune Andrei Şerban în Prefaţă la Fără se­crete, gânduri despre actorie şi teatru de Peter Brook (Nemira, 2012, p.

10), dar poate fi o metaforă care să ne ajute să revenim în experienţa vieţii mai puternici”. _________________ * Există legături ascunse care dirijează drumurile.

După moartea colectivă din Clubul „Colec­tiv”, despre care am aflat de la televizor, chiar în noaptea tragediei, am fost atât de şocat încât am avut impresia că toată memoria mea, în care am adunat şi date şi imagini de o viaţă, s-a stins dintr-odată. Mă aflam atunci în Festivalul Naţional de Teatru şi a doua zi, 31 octombrie 2015, aveam în program vizionarea spectacolului arădean Ai mei erau superi! Simţeam că „totul începe de la zero”. Acest spectacol de improvizaţie (regia: Cristian Ban) aducea în scenă pe minunaţii actori Alina Danciu, Carmen Vlaga-Bogdan, Roxana Sabău-Nica, Robert Pavicsits, Ştefan Statnic, ce povesteau întâmplări din copilăria lor şi despre părinţii lor. Scenele erau lipsite de acel „ego” inerent.

Fiecare dintre „poveşti” (de aici, unul dintre meritele spectacolului) devenea platformă pentru următoarea „poveste”, stimulând-o, iar actorii se audiau între ei, de parcă s-ar audia pe ei înşişi. Uite, mi-am zis, cum se-ncheagă un colectiv, iar viaţa îşi continuă mersul!

Memoria mea se trezea dintr-o trecătoare adormire.

Remus V. GIORGIONI

nr. 53-54 n nov.-dec. 2015

Pierre Louŷs, Cartea cu frumoasa Bilitis, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014

Având un subtitlu poetic-interesant („poezii de purificare”) şi o explicaţie în care ni se spune că avem de-a face cu prietena vestitei Sapho, poemele din

această carte apar tălmăcite în româneşte de un mare poet, un clasic în viaţă al poeziei româneşti, Radu Cârneci. Coperta (Les chansons de Bilitis) reproduce ilustraţia copertei originale - acesta fiind şi titlul cărţii în franceză. Cartea despre iremediabil frumoasa amantă a grecoaicei antice din insula Lesbos este ea însăşi o alcătuire de frumuseţe, fiind ilustrată cu xilogravuri de Jean Lébédeff. „Oferindu-vă aceste pagini lirice, tălmăcitorul are bucuria de a vă purta închipuirea într-un timp străvechi, când totul se întâmpla firesc...”, ne introduce în chestiune traducătorul, făcând un scurt istoric al ediţiilor şi traducerilor cărţii (în limbile germană, cehă, suedeză etc.). Apoi autorul cărţii, francezul Pierre Louýs, face un istoric - semnat: Constantina, august 1894 - al vieţii celor două protagoniste care au trăit în sec. V î.Hr. Cu un conţinut de 168 de pagini, cartea cuprinde următoarele cicluri: Bucolice în Pamphylia, Elegii la Mytilene şi Epigrame în insula Cypru , care are trei epitafuri. Ei, după atâtea epitafuri, o carte care se respectă are obligatoriu şi un Cuvânt de închidere al traducătorului, care să ne facă a o închide cu mult regret... (deşi repetă cam aceleaşi cuvinte din celălalt „cuvânt”). Aflăm că primul traducător român al cărţii şi-a intitulat versiunea Bilitis cântă, iar versiunea originală - Les chansons de Bilitis - a apărut la Editura Fayard et. C., Paris, 1894.

Uniunea Scriitorilor din România - Filiala Bacău - SUB SEMNUL LUI BACOVIA, antologie pentru „mâine şi mai mâine”, Ed. Artbook, Bacău, 2015

Sub îngrijirea poetului Calistrat Costin şi situată sub patronajul poetului care a hălăduit o vreme pe Bacho-via, antologia este reprezentativă pentru cei circa 100 de scriitori ai Filialei Bacău (la începutul secolului: vreo 20. După întâmpinarea îngrijitorului, urmează în cuprins o prefaţă a ilustrului critic literar Theodor Codreanu, dedicată „careului de aşi” ai liricii româneşti - „cei trei iluştri B interbelici”, Blaga - Barbu - Bacovia. Cum era şi firesc, antologia începe cu câteva din celebrele poezii ale lui George Bacovia, continuându-se apoi alfabetic (din lipsă de spaţiu nu vom menţiona decât un singur nume la fiecare poziţie): Sergiu Adam, Mioara Bahna, Radu Cârneci, Ion Dinvale, Ioan Fercu, Ovidiu Genaru, Dan Bogdan Hanu, Ion Tudor Iovian, Doru Kalmuski, Ion Lupu, Emilian Marcu, Ionel Necula, Vasile Proca, Ancelin Roseti, Viorel Savin, Valeria Manta-Tăicuţu, Culiţă Ioan Uşurelu, Maria Zavati Gardner. Cunoscutul critic timişorean, atât de legat de întregul

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

spaţiu modovean (şi până la urmă... ungurean-vrâncean etc.) este prezent în carte cu pertinentul studiu „Mitografii lirice, cei doi Labiş”. (Iar dacă eşti curios, cititorule, să afli cine sunt - şi de ce - doi, te invităm să frecventezi conţinutul cărţii, căci dacă te uiţi doar la cuprins, poţi deduce eronat că ADR este singur printre poeţi! Dar nu este defel singur, fiindcă antologia este presărată cu proză eseistică sau/şi poetică – vezi C.I. Uşurelu, pe care noi l-am „prins” la poeţi, fiind singurul ocupant al poziţiei literei U!). Dar ce-am putea noi scrie în spaţiul acestei rubrici despre o carte frumoasă şi completă, în plus şi aşa de groasă: (exact) 550 de pagini!? Decât s-o recomandăm

- de astă dată. Dar nici d-lui, autorul, nu este un oarecare, ci un cunoscut jurnalist şi scriitor timişean; născut la Sânnicolau Mare. D. Baiski şi-a pus semnătura pe vreo zece titluri de autor, plus traduceri etc.)

vreunui coleg spre o adevărată recenzare şi tuturor cititorilor spre lecturare!

Mircea Petean, se cuvine întâi şi-ntâi să ţinem cont de exprimările dumisale vizavi de volumul în discuţie. M. Petean remarcă trei asemenea modalităţi lirice: „consecinţa unei revelaţii” (franciscanul „frate corp”), vizionarismul; estetica poeziei populare, de la care împrumută ritmul şi muzicalitatea; „poemul filiform” şi reflexiv. (Dar lasă că nici antologia de autor menţionată aici nu duce lipsă de prezentatori, nume importante ale literaturii române din toate timpurile: Virgil Teodorescu, Iv Martinovici, Valeria Manta Tăicuţu, Ion Itu, care sunt de părere că este vorba despre poeme remarcabile.

Marele avangardist, care i-a citit poetului nostru în manuscris volumul de debut Aventurare în marele refuz - are numai cuvinte de laudă, fiind de părere că ne-am afla în faţa unui „poet stăpân pe mijloacele sale”, modern şi conectat la noul val. „Un neomodernist însingurat”, iată şi titlul numitei prefeţe semnată de M. P.) Dar să ne apropiem noi înşine de conţinutul acesor tăieturi sigure în carne vie: „Prin spectru prin aură laser între veghe şi vis/ libere vivisecţii – ritmul izvorului zvâcnetul inimii [...] transfuzii ambuscade explorări învieri [...] prin ale văzduhului cathartice vămi; fiecare pe-al său genomic unic drum...”

(Vivisecţii). Se pare că – dacă e să ne luăm după unele titluri - autorul are chiar vocaţia aceasta a secţionării realităţii cotidiene: Corpul secţionat, Pe custură, Apeiron prin eoni etc., iar poezia lui R. C. merită o tratare pe măsură, care depăşeşte spaţiul şi intenţiile restrictive ale acestei rubrici de semnal editorial.

Toamna bacoviană, Şi plângă poeţii poema lor vană, Ed. Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2015

Avem - iată, scoasă în acelaşi an - o altă antologie de poeţi, situată tot sub semnul lui Bacovia (găsim pe reversul coperţii interioare chipul poetului; chiar titlul e dat de un vers bacovian), antologie întocmită de Ioan Prăjişteanu şi redactată de Petru Scutelnicu. Avem în cuprins, antologate 12 poete (din păcate, nu le putem numi pe toate...), iar studiile finale despre opera bacoviană: „Tema bahică în poezia lui George Bacovia: violetul anacreontic” şi „Amorul de plumb (defunct) bacovian” sunt semnate tot de două dive: Maria Gavriliţă şi Cristina Croitoru. Cartea se termină tot cu un vers bacovian („Viaţa e mai tare decât mizeriile ei”, însoţit de un alt portret, al artistului la tinereţe. În rest, ca mai toate antologiile, cartea în discuţie lasă o uşoară, iremediabilă impresie de mixtum compositum.

Duşan Baiski, LUGOJ Studii monografice Artpress, Timişoara, 2015

Iată că s-a încumetat cineva să facă un amplu studiu monografic - fără pretenţii de pură monografie -, legat de oraşul de pe Timiş. Cartea, de peste 250 de pagini, are în cuprins capitole interesante despre monumentele oraşului, cazul Traian Grozăvescu - cu adevărat un caz, nu numai al epocii sale, ci chiar peste timp. Un altul tratează despre Naţionalisn, antisemitism, Mişcarea Legionară, altele despre problema religioasă şi cea evreiască (remarcăm faptul că mai întâi este tratată problema antisemită iar abia după, cea semită).

Găsim în cuprinsul cărţii de asemenea informaţii utile şi interesante despre populaţia municipiului nostru de-a lungul timpului şi naţionalităţile care l-au populat, economie şi aspecte edilitare, educaţie şi cultură. Alte capitole se referă la aspecte mai apropiate de contemporaneitate: poliţie, circulaţie, realităţi postbelice. Cartea a fost lansată şi la Lugoj, într-un spaţiu de mult consacrat culturii (English Pub), în prezenţa autorului şi a multor concetăţeni, prezentată de personalităţi marcante ale urbei. (La unii dintre ei, în alocuţiunea prezentată, s-a remarcat un uşor tremur în glas - regretul că nu s-au grăbit ei înşişi să facă această întreprindere de onoare, ci tocmai un locuitor al metropolei de pe Bega

Raul Costantinescu, Periplu prin neant (poeme), antologie de autor, Tracus Arte, 2014; VIVISECŢII (poeme), Limes, 2015 (Prefaţă de Mircea Petean) Dacă este să ne apropiem de acele moduri ale lirei, sesizate de un alt poet şi editor - editorul cărţii acesteia care apare în colecţia „Magister” a editurii clujene -

Maria Pilchin, Poeme pentru Ivan Gogh (poezii), Paralela 45, 2015 (Avanpost)

...Coordonată de directorul editurii, cunoscutul poet opzecist Călin Vlasie, colecţia Avanpost se vrea probabil a fi chiar avanpostul Paralelei 45. În prezentarea sa de pe coperta a patra, C. V. remarcă alături de ironia poeziei Mariei Pilchin şi dramatismul ei, puternica implicare în social, poezia aceasta exprimând „o realitate duală, contradictorie”. Titlul însuşi este ironic-parodic, ca şi alte titluri de poeme din conţinut: „ţii minte în parcul/ lung ca o alee/ ca o viaţă de om/ ca râul lui heraclit// când eu firea mea/ toată o gură eram/ buze însetate de tine/ heracle de bibliotecă”.

Iată o interesantă profesie de credinţă - în situaţia când puţini poeţi tineri de azi mai practică aşa ceva (de remarcat punerea în oglindă alui heraclit cu heracle... Iar un Hercule „şoarece de bibliotecă” este şi mai greu de imaginat în prezent). - Am citat din poemul liminar, Memento (a)mori.

Marian Ifrim, Blocat în lift spre cer, Teocora, Buzău, 2015

Având pe copertă faimoasa Lecţie de anatomie a lui Rembrandt, subintitulată „Puzzle lirico-est-etic”, cartea buzoianului Marin Ifrim este o curioasă şi interesantă con-jectură de poem şi jurnal, în care are preponderenţă partea despre spital şi boală, care alternează cu cealaltă, existenţială. Cât priveşte poemele, dacă este să te iei după titluri (adică să nu depăşeşti superficiile), se remarcă propensiunea către meta-fizic (lumea de dincolo, de care autorul s-a simţit probabil aproape, în situaţii-limită ale vieţii sale de poet): Tot cerul, Loc primordial,

Coloana Abisului, Fabricile Cerului etc etc. Dacă până la pag. 24 poemele sunt pe partea stângă a paginii, de acolo începând lucrurile se inversează: intenţie vădită, sau inconsecvenţă a editorului? Dar iată ce aflăm - dincolo de viaţa lui M.I. povestită în jurnal - din poemele intercalate: Dacă este să facem nişte jocuri de cuvinte din titlurile cărţii, am putea spune că poemele lui M. Ifrim sunt... la limită: „... În fine, pot vorbi cu fruntea sus:/ din fundul prăpastiei” (La limită); iată şi „codul numeric personal (poate chiar ADN-ul) autorului: „...Sunt în mine/ în Conştiinţă/ un gol îmbrăcat/ în sâmbure... (s.n.)” (CNP). Fiind încă în viaţă/ pe pământ, poetul se simte, conform titlului, „Blocat în liftul spre cer” – cer pe care-l proslăveşte în poemele sale.

Emil Niculescu, Vanitas Levantina, Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2015

Gândindu-ne că aşa se va fi botezat între timp Editura Militară, întoarcem la început cartea pe toate feţele şi descoperim pe coperta a patra prezentarea marelui poet Gheorghe Istrate (pe care avem, orşicâtuşi, datoria să-l credem!): „Emil Niculescu face parte din stirpea celor rari, din tagma poeţilor „nocturni”, din eventaiul amurgic mathein. De o artificialitate savantă şi o seducătoare arhitectură barocă, poezia lui E. N. cultivă un livresc rafinat, prin draperiile căruia transpare ironia lucidamară dimoviană.” Descoperind noi şi o oarecare asemănare fizică a figurii poetului cu cea a lui Leonid Dimov - un alt mare pot român - am pornit la drum să desoperim evantaiul amurgic (sună ca „liturgic”), pierzându-ne noi, cititori de duzină, prin draperiile livrescului rafinat al(e) poetului... Şi iată ce-am constatat despre livrescul seducător-rafinat al acestor „vanităţi levantine”: „Au gâtuit şi vechiul parc Marghiloman,/ Împrejmuit cu piatră câtă n-a fost furată/ Cel îngrijit, pe vremuri, de-un grădinar german/ Grilaje stau proteze - pe-o falcă edentată.// Nechează-n foste grajduri fantomele de cai...” (După acest vers splendid urmează unul care rupe ritmul poemului)... “În răvăşit domeniu, cândva senioral...” – un alt vers splendid al poemului liminar, care dă titlul volumului.

Ne-a mai atras atenţia, printre altele, un Apocalips (având ca moto cunoscutele vorbe ale cronicarului despre „cetitul cărţilor”; vorbă de învăţat pe de rost precum un verset biblic!) şi Recuperatorul de cărţi.

Dar ne-ar fi interesat să aflăm două vorbe şi despre identitatea... civilă a autorului, o prezentare acolo, cât de succintă!

16 actualitatea literară

nr. 53-54 n nov.-dec. 2015

meridiane

n David Cronenberg: “Mistuiţi”, un roman tulburător, palpitant

Mistuiţi, fulminantul debut literar al celebrului regizor de film David Cronenberg, a apărut în colecţia „Biblioteca Polirom”, traducere din limba engleză şi note de Iulia Gorzo, şi în ediţie digitală.

Mistuiţi îi aduce în prim-plan pe Nathan şi Naomi, un cuplu modern de jurnalişti, a căror viaţă este atît de haotică, încît se întîlnesc doar în hoteluri, cînd drumurile li se intersectează. Ea scrie despre crime, el - despre intervenţii medicale speciale.

Viaţa de cuplu le este mediată de internet, smartphone-uri, laptopuri şi camere video. Cei doi au, de asemenea, în comun gustul pentru aventuri sexuale, în special cu subiecţii articolelor la care lucrează. O lume halucinantă, impregnată de erotism, în care virtualul pare să submineze constant realitatea, o lume extrem de plastică, amintind de filmele regizorului Cronenberg.

Luis Tamarit

Luis Tamarit, născut în anul 1961, Puzol (Valencia, Spania). Profesor, predă Semiotica Artei la Universitatea din Valencia şi Filozofia în învăţământul general. Nu a participat niciodată la concursuri literare. Metastază

e singura sa lucrare –inedită- pe care o scrie şi rescrie din anul 1980.

Fiecare dintre numeroasele sale poeme are un înţeles propriu şi în acelaşi timp e parte din poemul Metastază (”work in progres”).

[16] Cuvintele stăruie în rostirea nerostitului pietrele arată durerea corpurilor Fiecare umbră este o lumină incompletă o pasiune îndoliată Un schimb de perspectivă în spaţiu şi timp

n Ioan Petru Culianu: Marsilio Ficino (1433-1499) şi problemele platonismului în Renaştere

Susţinută la Universitatea din Bucureşti în 1972, Marsilio Ficino (1433-1499) şi problemele platonismului în Renaştere este lucrarea de licenţă a lui Ioan Petru Culianu şi inaugurează cercetarea sa asupra Renaşterii şi a imaginarului ei.

Volumul a apărut la Editura Polirom, în traducerea lui Dan Petrescu. Se înţelege că o teză de licenţă care

Metastază

[86]

[1]

Laude şi condoleanţe îmbrac de doliu zilele ce vor veni când tu nu vei mai fi

Adevăratul poem e o viziune şi un rug în flăcări la miez de noapte

Cărbunele nopţilor ce vor arde fără noi

A nu ţine seama de nuanţă duce la orbire

Euforia vegetală neînvinsă încă de moarte

Nu va fi jumătatea luminii dublul unei umbre

[88]

[2]

Ne întrec mute statui care îşi smulg ochii ca să nu vadă ceea ce rămâne sângerând

Adevărul poemului hrăneşte un foc ce nu se mistuie înăuntrul ochilor Incendiul unde ard la nesfârşit toate pădurile Încă mai e corp pentru durere grăbeşte-te

Mâinile pecetluiesc în marmură timpanele deschise Silabă cu silabă dispare pământul pe care călcăm [177]

[3] Fiecare corp exprimă o existenţă neterminată fiecare generaţie dispare incompletă

Înălţarea şi coborârea văzutului în nevăzut înaintarea şi întoarcerea diversului la identic

Culoarea fericirii nu reflectă locul unde suntem

Nu găseşti nişă unde să nu fie posibilă resurecţia

Nici poemul corpului corpul poemului

Un corp e un oraş un oraş e un cimitir

[4] [180] Corpuri şi poeme vorbesc despre mariajul lemnului şi cenuşa despre divorţul chibritului ţintea aproprierea unei filosofii văzute ca mîntuire şi considera arta ca formă a experienţei interioare nu putea trece neobservată în anii dominanţei unei vulgate marxiste. Stigmatizat ca „mistic” şi interzis de la publicare încă din 1970, cu un volum oprit de cenzură şi probabil dat la topit în 1971, după „tezele din iulie”, Culianu avea să-şi vadă refuzat, prin intervenţia omniprezentului „căpitan Ureche” şi a antenelor sale, şi postul de la catedra de italiană, pentru care avea recomandările profesorilor săi.

Plecat în exil pe 4 iulie 1972, Culianu îşi va continua cercetările asupra Renaşterii şi a imaginarului ei, devenind unul dintre autorii care au schimbat, în secolul XX, paradigma studiilor renascentiste.

n O carte minunată, ilustrată artistic: Micul Rege Decembrie

Un basm modern, minunat ilustrat de Michael Sowa, pentru copii şi părinţi laolaltă, înrudit cu Micul Prinţ, semnat de Axel Hacke şi apărut la Editura Pandora M, în traducerea lui Mircea Dragoman. Axel Hacke este scriitor şi semnează articole pentru revista Süddeutsche Zeitung din München.

Este unul dintre cei mai cunoscuţi autori germani, cărţile sale fiind traduse în numeroase limbi.

Michael Sowa locuieşte la Berlin şi este pictor şi desenator independent din 1975. În 1995 a fost recompensat cu premiul Olaf Gulbransson.

Seminţe fără speranţă în deschizătura rocii

Linişte în linişte ţărmuri unde mutele furtuni acumulează umezeală în lut

Văzutul în nevăzut parte din tot

Cuptoare unde trupul fierbe pe dinăuntru la foc lent

[5]

Chiar şi aşa să continui să rămâi treaz să continui să rămâi uman

Nesupusă lumină păsări arzând luminează cerul nopţilor fără mâini Un pian îmi urmăreşte trupul prin memoria muzicii Ochiul calcinat între inexprimabil şi inaccesibil [6] Copaci rătăcitori dumbrăvi fugitive focul dăinuie în ceea ce îngropat respiră Unde morţii luminează visele nenăscute Unde morţii încă mai cresc pe dinăuntru [11] Carne şi oase vorbesc despre ceea ce nimeni n-a văzut despre un soare necunoscut O limbă fără a cărei prezenţă durerea nu ar fi completă Şi tu vorbeşti pentru cei care încă mai au ochi şi urechi Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

Prezentare şi traducere de Elisabeta BOŢAN

Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro) George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacţiei: web: www.actualitatea.eu Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Tiparul: West Tipo International Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediul USR Bucureşti