Actualitatea literară 56-57

actualitatea literară

nr. 55-56, anul VII

ianuarie-februarie 2016

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE

n Vasile ANDRU

Despre preţul cuvintelor şi preţuirea Cuvântului

de

n proză:

cu

les

asi aV

rel

Mi

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Radu CIOBANU, Cristina ŞTEFAN, Ionel BOTA

c lu

n ia

a v n meridiane n

afie

ogr

Fot

Ionuţ CARAGEA Dan FLORIŢA-SERACIN

“Rollerii II”

n Magda URSACHE

Eminescu, de la Nistru pân’ la Pacificul de Sud

e l is

u c s

n poezie: Radu CÂRNNECI, Nichita DANILOV

Katarzyna Smyk

Traducere de Al G. ŞERBAN

Sofía Rodríguez García Traducere de Elisabeta BOŢAN

2 actualitatea literară

Edi tor i a Despre l

Nicolae SILADE

preţul cuvintelor şi preţuirea Cuvântului

Da. Şi cuvintele au un preţ. Ele sunt marfa pe care o vinde scriitorul. Iar preţul lor este direct proporţional cu preţuirea lor de către scriitor. Din această ecuaţie rezultă şi preţuirea scriitorului.

Se mai poate însă vorbi de preţuirea scriitorului în ziua de azi? Cu siguranţă nu. Dimpotrivă. Cine să-l preţuiască şi pentru ce? Când prin limbajul imoral, vulgar pe care îl foloseşte, scriitorul de azi reface oglinda societăţii în care trăieşte, omul nu simte nevoia să se privească în această oglindă, nu vrea să se vadă, pentru că se cunoaşte mai bine decât îl oglindeşte scriitorul. Aici e problema.

Scriitorul ar trebui fie să creeze o altfel de lume, una ideală dacă se poate, în care ceea ce-i lipseşte omului aici să găsească acolo, să se regăsească, adică, într-o lume în care ar vrea să trăiască şi nu poate, fie să-l facă să se descopere pe sine, să se cunoască în orice fel de lume ar trăi. Pentru că ele, cuvintele, spre deosebire de celelalte mărfuri, au darul de a transmite un mesaj, de a trasa o cale, de a îndruma. În acest dar este adevărata lor valoare.

Când nu îţi transmit nimic, când nu îţi dau de gândit, când nu te determină să-ţi schimbi viaţa, când nu te îndeamnă să te cunoşti, să fii, ele sunt doar vorbe în vânt. Despre valoarea lor, în acest caz, nu mai poate fi vorba. Şi nici despre valoarea scriitorului. Dacă nu preţuim cuvintele, cum am putea preţui Cuvântul? În opinia mea, scriitor adevărat este doar acela care a devenit el însuşi din Cuvânt, prin Cuvânt şi pentru Cuvânt, cel care se cunoaşte pe sine, cel care este, cel care te îndeamnă să fii. Dar cine mai crede astăzi în Cuvânt, când nimeni nu mai crede nici măcar în propriile cuvinte, în puterea lor? Până nu demult, scriitorii erau închişi, ucişi pentru cuvintele lor, pentru că ele, cuvintele, aveau o putere mai mare decât puternicii zilei. Şi aveau această putere pentru că încă mai exista credinţă în valoarea lor. “Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?”, se întreba, la 1883, Mihai Eminescu. Astăzi, totul parcă se reduce la o vorbărie goală, la o textare/textuire fără sens, cu pretenţii de estetică. Într-o lume fără valori morale, nimic nu mai are preţ. Trebuie, aşadar, să schimbăm foaia, să preţuim din nou cuvintele, pentru ca ele să redobândească valoarea şi puterea pe care le-au avut dintotdeauna.

„Căci există o Românie profundă”, care nu se vrea cuprinsă în chingi ideologice. […] Morala: să ne unim întru salvarea noastră.“ – Petru Ursache

„De dincolo de Styx, Petru Ursache ne transmite, profetic, mesajul din motoul acestui articol. Lui „i-au stat lângă inimă” nume mari ale culturii române, despre care de-a lungul vieţii a referit“

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Angelica Hîrju (web: angelicahirju.com)

opiniile noastre

nr. 55-56 n ian.-feb. 2016

Om bun, om iubit, om frumos

Când tânărul bogat s-a apropiat de Mântuitorul, I s-a adresat cu „Bunule Învăţător”. Iar replica Sa neîntârziată: „De ce Mă numeşti bun?... Unul Singur e Bun, Dumnezeu! (Dar Iisus Domnul chiar era bun cu majusculă, fiindcă era Dumnezeu.) Ideea este următoarea: omul, oricât ar fi de bun, nu se poate apropia de Bunătatea întruchipată, care e (doar) Dumnezeu.

Dar, pe de altă parte, în istoria acestei planete, cu toate relele şi racilele ei, apăruse Iov, cel care ne-a dovedit că se poate! Se poate să te apropii cu fiinţa ta slabă de bunătatea lui Dumnezeu – să fii bun, iar nu rău. Iov, cel „de jos”, de pe planeta Terra – din locurile cele mai de jos ale universului, ne-a dovedit-o... Dacă însuşi Iehova se laudă cu el în faţa potrivnicului?: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. El este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău”(în scurte cuvinte: un om bun). În ce mă priveşte, nu am avut harul, binecuvântarea de a-l cunoaşte pe Petru Ursache mai dincolo, dinspre tinereţe.

N-am beneficiat de sfaturile şi îndrumarea sa de tată (nu i-am fost student) – ci tocmai depărtat în timp şi spaţiu.

Dar m-am bucurat totuşi de câteva clipe de neuitat: câteva întâlniri în Copou, la poalele nemuritorului tei, am stat cu el la masă, la un restaurant, o terasă – ba chiar pe urmele celor doi buni prieteni ai culturii române, Mihai Eminescu şi Ion Creangă, la Bolta Rece. Am fost oaspetele casei sale... Şi abia atunci am realizat ce-am pierdut: a creşte spiritual, a fi preajma unui om minunat (uitaţi-vă numai la fotografia de pe coperta acestui album, care este un regal tipografic şi veţi vedea un om deschis la suflet, un om frumos; şi la celelalte, din conţinutul cărţii).

Am făcut această lungă introducere, cum puteţi constata, spre a găsi nişte echivalenţe potrivite unui titlu atât de şocant. Un duşman virtual (o fi avut şi dintr-ăştia?... parcă nu-mi vine să cred!) ar putea mormăi în barbă, cârtind: care „omul bun” – doar n-o fi/ n-o fi fost el singurul OM român, şi cult, dar şi bun.

Eu zic ba!... Mata ai dreptate, că nu a fost numai bun, ba chiar şi frumos. Adică profund: omul tipic al României profunde...

Dar e timpul să ne apropiem cu sufletul de acest Apaos – albumul dedicat lui Petru Ursache de soţia sa Magda, un alt om bun & frumos al culturii române (am pus intenţionat acest semn, „et”,ca s-o stârnesc, fiindcă ştiu că nu-i place; nu-i place abuzul pe care-l fac unii – abuz de anglicisme/anglicitate, în loc să facă uz şi abuz de latinitate!). Petru Ursache este „Dalbul de Pribeag” – cel-care-trece-Dincolo (vezi articolul de debut al cărţii, semnat Magda Ursache, care semnează în cuprins în total opt intervenţii – majoritatea preluate din presa vremii, începând cu data fatidică... În conţinutul albumului semnează mari oameni de cultură ai acestei ţări, care i-au fost dragi şi apropiaţi (în ordinea numărului de articole): Iordan Datcu – şapte, Adrian G. Romila, student apreciat şi confirmat ca scriitor – cinci (el chiar îl numeşte pe Dl Profesor „magistrul meu”), Gheorghe Grigurcu – patru, Leonard Gavriliu, Ion Lazu, Ionel Necula – trei. Sunt prea mulţi (şi prea buni) spre a-i putea menţiona pe toţi, cum se află ei, aşezaţi de Dna Magada, în ordine alfabetică. Iar la începutul cărţii - după Ioan Adam şi Valentin Ajder Adrian Alui Gheorghe, cel care a iniţiat la Piatra Neamţ, împreună cu soţia Profesorului un Premiu Naţional „Petru Ursache” are o secţiune consistentă, una dintre cele mai, prezente în volum. La fel, se remarcă între celelalte poemul său Preadevremele şi Preatârziul. Poem numai şi numai pentru Petru Ursache. Caldă şi prietnenoasă este şi evocarea lui Valentin Ajder, editorul cărţii şi director al editurii EIKON, intitulată „Rămâne amintirea caldă” – numai potrivită

pentru un om cald la suflet ca pâinea caldă. În principiu, articolele conţinute sunt ecouri de la apariţia în timp a cărţilor lui Petru Ursache şi de la lansarea lor, majoritatea însoţite de un necrolog, în proză sau în versuri, după cum i-a fost mai la îndemână autorului.

Se remarcă între celelalte şi poezia lui Marin Ifrim, CĂRTURARUL (Lui Petru Ursache). Cum remarcabilă este şi graba cu care scriitorii cei mai apropiaţi familiei s-au adresat Dnei Magda în acele zile ale anului „cu 13” cu vorbe de suflet şi mângâiere întru durere. ...Sunt mulţi în zilele noastre care-şi regizează cu grijă din timpul vieţii posteritatea: omagii, busturi nemuritoare, îşi pregătesc ediţii critice şi definitive. (Unii beneficiază încă din viaţă de câteva monografii „spontan” comandate...)

Petru Ursache nu este dintre aceştia. Şi nu pentru că s-ar fi crezut nemuritor, dar moartea i-a luat stiloul din mână, cum s-ar zice: n-a avut timp de automăguliri şi omagii. Şi chiar dacă timpul ar fi fost mai... îndelung răbdător cu dânsul – nu-i stătea în fire. Aşa că i-a rămas Dnei Magda sarcina (nu uşoară – dar nici pe departe povară!) să-i reediteze cărţile în ediţie definitivă : a doua, a treia, să i le publice pe cele rămase în manuscris.

De dincolo de Styx, Petru Ursache ne transmite, profetic, mesajul din motoul acestui articol. Lui „i-au stat lângă inimă” nume mari ale culturii române, despre care de-a lungul vieţii a referit: greii Exilului românesc: Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horia, Paul Goma (alături de Eminescu, Blaga, Iorga, Pârvan), dimpreună cu sfinţii închisorilor: Gh. Brătianu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Monsenoirul Ghika, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc... Pe toţi aceştia, Bătrânul Profesor (veşnic tânăr) îi aranjează frumos, restrictiv, în cele trei categorii distincte – distinse de Dânsul în Micul tratat de estetică teologică: sfinţi, eroi şi martiri. Lui Eliade îi dedică Arta de a muri (antologie întocmită împreună cu Magda Ursache), Camera Sambό, a lui Eminescu DOINA, lui Paul Goma Omul din Calidor. Scrie cărţi despre Maiorescu, Sadoveanu, „don Cezar” (Înamoraţi întru moarte. ErosPoesis la Cezar Ivănescu), despre capodopera populară Mioriţa. Şi multe altele, mai toate legate de domeniul său: antropologie (culturală) şi folclor, de soarta istorică şi eternă a ţării. Fiindcă un etnolog fără un acut sentiment naţionalist (patriotic) ar fi, nu o simplă contradicţie în termeni, ci un organ împotriva naturii... Putea chiar Petru Ursache să fie excepţia: adică să fi tratat trecutulprezentul-viitorul naţiunii „pur ştiinţific” (cum au pretins unii despre M. Eliade, că ar fi tratat istoria religiilor)?? ...„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte”... Nu ştiu dacă Arghezi s-a numărat printre preferaţii Profesorului, dar cunosc condiţiile (voit) modeste în care au trăit împreună toată viaţa „Ursăcheştii”, cum îi numeşte Radu Mareş. Nu că ar fi fost ei chiar săraci, dar nu s-au lăsat traşi în jos, preocupaţi de cele pământeşti (cum zice un poet creştin: „Când m-ai chemat eram şi eu ca Petru/ Preocupat de cele pământeşti/ Nu-nţelegeam ce gânduri ai cu mine/ Nici nu ştiam prea bine cine eşti...” Iar, că veni vorba, este absolut demn de remarcat proiectul Antologiei de poezie creştină (de la origini până-n prezent), intitulat DUH ŞI SLOVĂ, la care au lucrat pe brânci cei doi soţi. Dar Doamna Magda rămâne cu acest nume gata adunat şi cu datoria de onoare de a-i promova şi perpetua opera în posteritate, eventual de a finaliza unele proiecte începute şi nedefinitivate.

Ajunsă la ediţia a Doua, Antologia îşi aşteaptă forma definitivă într-o a Treia ediţie (iar dacă nu ne aude nimeni am să vă vând un pont: are deja ocupată o poziţie într-un plan editorial – nu altul, ci chiar al Editurii Eikon). ... Aşadar: requiescat in pace, Petru Ursache... Moştenirea culturală a Domniei voastre (chiar dacă în viaţă bonomia şi modestia vi s-a exprimat între oameni printr-o acută smerenie creştină) se află pe mâini bune! Fiindcă e mare lucru a fi om, om adevărat; om între oameni.

R.V. GIORGIONI

revista revistelor literare

Cafeneaua literară este cel mai frumos nume de revistă, care te duce cu gândul la anii tinereţii noastre, când literatura era mult mai vie într-o cafenea decât este astăzi pe internet. Revista Cafeneaua literară, aşadar, care apare lunar la Piteşti de vreo treisprezece ani, condusă de poetul Virgil Diaconu, şi care a găzduit în paginile sale nume de primă mărime ale literaturii contemporane, a ajuns, iată, cu prima apariţie din acest an, la numărul 156. Considerată revista anului în 2012 şi premiată de APLER, Cafeneaua literară oferă de vreo patru ani ea însăşi premii, la cea de a IV-a ediţie fiind premiaţi, aflăm din nr. 1/ianuarie 2016, Corneliu Antoniu - Premiul Opera Omnia, Ioan Moldovan, Valeria Manta Tăicuţu şi Marius Dumitrescu - Premiul pentru Poezie. Mult apreciatul Club al Cafenelei literare a fost înlocuit de ceva vreme cu suplimentul “Arte poetice”, ajuns deja la nr. 23, în care Virgil Diaconu predă adevărate lecţii de poezie celor care au urechi de auzit şi ochi de citit: “Este dificil să defineşti poezia. Însă atâta vreme cât îi recunoşti bătaia de inimă, cât distingi corect între poezia autentică şi poezia contrafăcută, între poezia de valoare şi

poezia mediocră, nu eşti departe nici de înţelesul poeziei, de posibilitatea de a-i dezveli, teoretic, fiinţa”. Preocupat aşadar de fiinţa poeziei şi de misterul ei, Virgil Diaconu a iniţiat şi a găzduit în paginile revistei, vreme de trei ani, în perioada iulie 2012 - august 2015, o amplă anchetă despre poezia postmodernă, care s-a transformat la finele anului trecut într-o carte de 300 de pagini, un adevărat manual de literatură, dacă e să luăm în considerare opiniile celor 66 de poeţi şi critici care au încercat să dezlege “ghemul încâlcit al acestei literaturi”. Dintre cei 66, amintim cât încape: Liviu Antonesei, Paul Aretzu, Mircea Bârsilă, Ionel Bota, Ilie Chelariu, Ion Cocora, Theodor Codreanu, Daniel Corbu, Octavian Doclin, Gellu Dorian, R. V. Giorgioni, Adrian Alui Gheorghe, Gheorghe Grigurcu, Lucian Mănăilescu, Ioan Moldovan, Olimpiu Nuşfelean, Alexandru Petria, Adrian Dinu Rachieru, Nicolae Silade, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Suciu, Robert Şerban, Alex Ştefănescu, Radu Ulmeanu, Magda Ursache, Lucian Vasiliu.

Nu ştim care a fost tirajul cărţii, dar credem că este un demers util, care ar trebui adus la cunoştinţa publicului larg, iubitor de literatură.

cronica

nr. 55-56 n ian.-feb. 2016 Virgil NEMOIANU

Despre Virgil Nemoianu. Şi ai săi

Câteva cărţi recent apărute pot să ne atragă atenţia asupra „momentului Nemoianu” în scrisul românesc. N-a scris nimeni până acum de volumul Amintiri de P. Nemoianu (2012) Scrieri de Iosif Nemoianu (2013) şi nici de monumentala Trilogie a romantismului

(2014) de Virgil Nemoianu.

Primele două volume ilustrează istoria, geografia, etnopsihologia bănăţeană ca nici una dintre cărţile (mai) vechi. Cărţile lui Virgil Nemoianu – ediţia completă apare la Spandugino – ne atrag atenţia asupra unuia dintre marii noştri cărturari (critic, istoric literar, comparatist etc) care, iată, a împlinit 75 de ani. Fiindcă asupra operei lui Virgil Nemoianu vom reveni, să scriem că Petre Nemoianu

s-a născut la Petrilova în 1889, a urmat liceul (şi) la Biserica Albă (azi în Serbia) facultatea, doctorate la Cluj, înrolat în armata austro-ungară, prizonier la Krasnoiarsk, participant la Unire, prefect al judeţului CaraşSeverin, ministru, condamnat în 1949 la închisoare. Moare în 1951 în penitenciarul de la Aiud.

Amintirile sale recuperează imagini ale Banatului, ale prizonieratului în Rusia ş.a.m.d.

Paginile despre Banat rămân

miniepistole 21 pentru mine românia a devenit literară îmi duc viaţa printre litere sunt un om de litere aşadar îmi duc viaţa printre cuvinte sunt un om de cuvânt aşadar un om de litere un om de cuvânt printre cuvintele limbii române aici în românia mea literară şi limba română este cea mai frumoasă dintre toate limbile pământului şi cuvintele limbii române sunt cele mai frumoase mai melodioase cuvinte şi dumnezeu este român şi ce mi-am zis eu mie hai să-mi fac un imperiu un imperiu al limbii române da şi o armată de cuvinte care să cucerească lumea să o facă mai bună mai frumoasă un popor de cuvinte care să se înmulţească să dea naştere cuvântului să scrie istoria doamnelor şi domnilor istoria limbii române istoria româniei mele literare istoria acestei

actualitatea literară 3

împărăţii care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire da pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire va fi

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

Adenium va publica şi anul acesta câte o antologie a celor mai frumoase poezii şi proze scurte care au apărut în anul 2015 în revistele literare româneşti, în format print sau electronic, precum şi pe site-uri şi bloguri.

Precedentele antologii, Cele mai frumoase poezii ale anului şi Cele mai frumoase proze ale anului, apărute în 2014, au inclus ceea ce s-a publicat mai valoros în anul 2013. În volumul Cele mai frumoase poezii ale anului au apărut texte semnate de Adrian Suciu, Alice Valeria Micu, Andrei Mocuţa, Andrei Zanca, Andrei Zbîrnea, Anton Jurebie, Aura Christi, Aurel Pantea, Clelia Ifrim, Daniel D. Marin, Daniel-Silvian Petre, Doina Uricariu, Dorin Tudoran, Echim Vancea, George G. Asztalos, Gheorghe Grigurcu, Igor Ursenco, Ion Cristofor , Ionel Ciupureanu, Leo Butnaru, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Menuţ Maximinian, Mihai Curtean, Mihail Gălăţanu, Mihail Vakulovski, Nicolae Coande, Nicolae Sava, Nicolae Silade, Ofelia Prodan, Paul Vinicius, Petronela Rotar, Ștefan Doru Dăncuş şi Vlad A. Gheorghiu. În Cele mai frumoase proze ale anului au fost antologaţi: Alina Nedelea, Ana Barton, Aurora Cristea, Bogdan Munteanu, Cezar Pârlog, Cristina Nemerovschi, Doina Ruşti, George Arion, George C. Dumitru, Horia Dulvac, Ioan Florin Stanciu, Ion Nete, Ladislau Daradici, Lucian Pop, Maria Niţu, Marian Drumur, Marian Ilea, Nicolae Iliescu, Radu Țuculescu, Raluca Bătănoiu, Răzvan Petrescu, Robert Nuţu, Ștefan Jurcă, Teodora Matei şi Voichiţa Pălăcean-Vereş.

Autorul antologiilor este scriitorul şi publicistul Alexandru Petria. Cei care doresc să contribuie la realizarea celor două antologii sunt rugaţi să trimită creaţiile pe care le consideră cele mai semnificative, în format electronic, până la data de 30 martie 2016, pe această adresă de e-mail (apetria@ gmail.com). Mesajul trebuie să conţină trei poezii sau o proză, precum şi o prezentare bio-bibliografică de maxim 1500 de semne, însoţită de o fotografie.

Vor fi menţionate obligatoriu data şi locul apariţiei textului/textelor. Pentru certificare, aşteptăm link-uri, PDF-uri sau fotografii ale paginilor unde au fost publicate creaţiile. Nu contează apartenenţa sau neapartenenţa la uniunile de creaţie, singurul criteriu de selecţie fiind valoarea textelor.

citabile: „Banatul de ieri avea tradiţii cari în multe privinţe îl deosebeau de Ardealul propriuzis. O situaţiune politică particulară l-a îndrumat spre o altă evoluţie, în urma căreia au rezultat atitudini care, deşi din punctul de vedere sufletesc erau de acord cu sentimentul general românesc, totuşi, din punct de vedere tactic, nu o dată se deosebeau. Amintirea vechilor chineji români din Banatul Severinul, ocupaţiunea turcească de peste 150 de ani a Banatului, conştinţa vie a penetraţiunii „bufanilor” din Oltenia, îndelungata administraţie imperială austriacă, cât şi greul jug al jurisdicţiei bisericii sârbeşti, au ridicat probleme şi au lăsat urme pe care Ardealul nu le-a resimţit”.

Iosif Nemoianu (n. Petrilova, 1894), cu studii liceale la Biserica Albă şi Lugoj, universitare la Budapesta, Cluj, Viena, Director al Centrului pentru ocrotirea copiilor(1925-1948), Secretar general al Institutului Social Banat-Crişana propune, între pagini despre Banat, amintiri ale dialogurilor cu Dimitrie Gusti, care pot oferi o imagine a Timişorii după Unire. De ce, îl întreabă profesorul Gusti, vrei să faci o cercetare la Belinţ şi nu la Timişoara?” ”Cred că Dumneavoastră ştiţi că

Timişoara este un puternic centru comercial şi industrial, dar nu şi cultural. Politehnica trăieşte într-o splendidă izolare; contactul ei cu societatea se reduce la organizarea unor conferinţe, conferenţiarii fiind aduşi de cele mai multe ori din centre universitare...,. conferinţe frumoase, captivante uneori, dar luate la întâmplare şi fără legătură cu realităţile locale şi, în consecinţă, fără urmări practice”. Aşa că prima anchetă a Institutului Social Banat-Crişana va avea loc la Belinţ şi nu la Timişoara. Cele mai importante studii despre Banat şi despre Europa Centrală rămân ale lui Virgil Nemoianu – ultimul (?) dintre Nemoienii iluştri: „Întâi de toate aş spune că întreg imaginarul cultural al secolului al XIX-lea românesc ţine de Europa Centrală.

Transilvania, Banatul, Crişana cu precădere, însă aş vrea să fiu temerar şi să afirm că şi din aşa numitul „Vechi Regat” o bună parte ţine de Biedermeier şi de Europa Centrală: de la Odobescu la Calistrat Hogaş, de pildă. Dar oare dascălii ardeleni care se îndreptau mereu dincolo de Carpaţi nu aduceau influenţe palpabile ale Europei Centrale?

Cazul cel mai vizibil, cel mai palpabil este cel al lui Slavici. (...) În perioade mai recente aş lua drept emblematic Cercul literar de la Sibiu, care prin amalgamul formidabil de latinitate şi germanitate. de cosmopolit şi de naţional, de tradiţie şi de inovaţie, rămâne în continuare una din verigile care leagă romanitatea de universul central-european. Aici nu e vorba numai de literatură şi de cultură (de altfel exemplele se pot înmulţi considerabil!), ci şi de politică. Central-europeni mi se par mulţi dintre corifeii secolului al XIX-lea: Mocioni, Babeş, Pop de Băseşti, Mihali, mai târziu Iuliu Maniu şi, Doamne, câţi încă!” (A treia Europă, nr. 1/1997) Este evident pentru noi că Virgil Nemoianu descoperă în Statele Unite ale Americii lumea Imperiului de odinioară. Cărţile sale se hrănesc şi din lecţiile acestui Imperiu. Omul de ştiinţă Virgil Nemoianu este o fiinţă suficient de sentimentală ca să-şi forjeze conceptele prin recuperarea unor orizonturi culturale uitate. În sensul larg al cuvântului, Virgil Nemoianu propune Americii imaginile patriei bunicilor săi.

Imperiul Austro-Ungar n-a fost altceva decât o Americă ratată.: Imperiul n-a reuşit să se emancipeze într-o federaţie.

Statele Unite ale Austriei Mari, gândite de înaintaşul său bănăţean A.C.Popovici au rămas o ficţiune.

MemorialisticadinArhipelag interior (1994) nu este, în scrisul lui Virgil Nemoianu, o premieră. Fiecare dintre cărţile sale (Structuralismul, 1968, Simptome, 1969, Calmul valorilor, 1971, Utilul şi plăcutul, 1973) numea şi aventura intelectuală care definea întemeierea cărţii. În Calmul valorilor, relaţia cu Cercul literar de la Sibiu, dar şi cu neoficialii literaturii evocă un stil de a fi în cultură. Eseul despre regionalism din acelaşi volum nu ezită a cita, cu mândrie,

Cornel UNGUREANU nume uitate, precum acela al lui Victor Vlad Delamarina.

Cu unele revendicări: „La noi, fenomenul culturii provinciale este, cum s-a mai remarcat, mai puţin pregnant. El s-a manifestat mai cu seamă la nivel folcloric, în artele decorative şi în muzică, apoi, într-o anumită măsură, în poezia şi arhitectura populară. În literatura cultă nu se poate vorbi, credem, de un autonomism provincial, cu o singură excepţie, literatura bănăţeană – fapt recunoscut de marii comentatori ai culturii române, de la Maiorescu la Blaga”. Şi , concluziile: „Aş vrea să propun... spre meditaţie două imagini paralele: prima este cea a unei cupole sferice imperfecte, bogat încărcată de imagini, de culori puternice şi vii, de mişcare; a doua reprezintă un traseu neregulat, întortocheat, poate periculos, traversând peisaje variabile, pe care aleargă cu îndemânare o fiinţă cu contur incert. Fără nici o pretenţie ştinţifică, ci strict ilustrativ, îmi îngădui să avansez ipoteza că o bună parte din specificul Banatului, respectiv al Olteniei, ar putea fi grupat în jurul unor imagini de acest fel”. (Despre specificul regional) Paginile lui Virgil Nemoianu ar putea ilustra, mai bine decât altele, spiritul bănăţean.

Conservatorismul polemic, trufia, gustul pentru lucrul bine făcut, voinţa de specializare, autoironia care veghează hotarele bunului simţ ţin nu doar de statutul de marginal al provinciei, ci şi de reminescenţe imperiale.

Un Imperiu crepuscular respiră pe multe dintre paginile eseistului, memorialistului, omului de ştiinţă. Putem detecta în scrisul lui Virgil Nemoianu, ca şi în scrisul lui Petre Stoica sau Sorin Titel urmele unei lumi care a agonizat pe parcursul întregului secol XX. Ca şi în scrierile lui Musil, Broch, Kraus o voinţă demistificatoare animă paginile lui Virgil Nemoianu care, şi el, pofteşte alţi zei. O teorie a secundarului, carte de o impresionantă erudiţie este inaugurată de întrebarea: „Este literatura întotdeuna reacţionară?” şi de fraza: „Marii scriitori ai secolului XX sunt consideraţi reacţionari din punct de vedere politic şi pe bună dreptate”. Prima ediţie a cărţii e însoţită de recomandarea elogioasă a lui Mihai Spăriosu, alt ilustru bănăţean stabilit în Statele Unite: „Pledoaria elocventă pentru jocul liber al energiilor creatoare, pentru descentralizare şi pluralism, pentru o dialectică „locală” (iar nu una centralizantă sau totalizatoare) – iată fără îndoială, lucrurile pe care cititorul le va găsi cu adevărat stimulatoare în argumentarea lui Nemoianu”. În opera lui, am spune. Am spune, cu întârziere.

Revista Convorbiri literare, alături de câţiva iluştri ieşeni, au realizat un volum închinat celor 75 de ani ai lui Virgil Nemoianu.

La Timişoara, nici Universitatea de Vest, nici Filiala Academiei şi nici (vai! ) a Uniunii scriitorilor nu şi-au adus aminte.

Nu-i rău să-l omagiem pe Virgil Nemoianu nici la 76, 77, 78, 80 sau 100 de ani.

Mai e timp.

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Studiile şi eseurile profesorului Eugen Negrici sunt veritabile pepiniere de expresii, formulări, „ziceri” sintagmatice insolite în asemenea măsură, încât se cer irezistibil furate, intrând astfel în uzul curent, fără a mai păstra amintirea genitorelui. Exempli gratia, „expresivitatea involuntară” a făcut cea mai eclatantă carieră, fiind însuşită cu dezinvoltură de te miri cine, ca un bun devenit de uz obştesc. Nu altfel a procedat şi susscrisul acum, însuşindu-şi sintagma titulară a acestor însemnări. Am ales-o după un laborios survol retrospectiv peste opera profesorului, deoarece mi se pare că sugerează cel mai exact profilul intelectual al d-sale. Chiar dacă însemnările de faţă se limitează doar la recentul jurnal, Sesiunea de toamnă, care, ca specie şi pondere a autoreflexivităţii, e oarecum excentric faţă de itinerariul urmat de operele care l-au consacrat, titlul acesta rămâne tot definitoriu pentru autor.

Aşadar, după studii de referinţă asupra stilisticii şi literaturii vechi, după eseuri atipice pentru cercetarea academică, trădând interesul pentru teritorii mai puţin explorate ale creaţiei, unele provocând „scandal” - Expresivitatea involuntară, Figura spiritului creator, Imanenţa literaturii, Iluziile literaturii române - dl Eugen Negrici se repliază brusc, şi îşi devoalează „viciul” practicat vreme de patruzeci de ani: frecventarea celei mai banalizate, la-ndemâna oricui, dar mereu captivantei specii, - jurnalul. Într-o prezentare de pe copertă, d-sa încearcă să-şi minimalizeze demersul, prevenindu-şi cititorii că, de fapt, „Nu este vorba despre un jurnal în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă m-am silit să reconstitui date şi să sugerez continuitatea. Aceste însemnări sunt... nişte însemnări.” Singurul lor merit, care explică şi titlul - Sesiunea de toamnă - ar fi acela că ar oferi „oportunitatea unor reexaminări” prin inserţia unor reflecţii şi comentarii ulterioare, care vizează „însemnările” din illo tempore. Până la urmă însă, se dovedeşte că tot acest balans între ieri şi azi depăşeşte evident statutul unor simple însemnări şi devine o treabă serioasă, cu drept de rezidenţă pe tărâmul literaturii. O recunoaşte însuşi autorul care, în nota liminară din 29 noiembrie 1975, pare a-şi contrazice avertismentul citat, de pe copertă: jurnalul „rămâne un act de literatură, adică unul respectând convenţiile acesteia şi, adesea, pe cele sociale. Când nu poate fi vorba de sinceritate - şi nu poate fi - voi continua să fac

ceea ce ştiu: jocul de-a măştile...” Or, a face jocul de-a măştile, înseamnă a face literatură, a fi scriitor. Iar principala revelaţie a acestor „însemnări” este apariţia în filigranul lor a siluetei discrete, elegante, a unui subtil prozator refulat, dar care se înscrie perfect în definiţia rezolută rostită de Adrian Marino: „Se numeşte scriitor adversarul înnăscut şi ireductibil al locului comun scris.” O suită de episoade epice memorabile se ivesc pe parcursul lecturii, schiţe de caractere şi situaţii ori adevărate proze in nuce, care deconspiră un remarcabil prozator a cărui neîmplinire e de regretat. Astfel, episoade precum redactarea telegramei de felicitare către „tovarăşul”, pentru care e convocat la Primăria Craiovei laolaltă cu „un adevărat stat-major: tipografi, ziarişti, poeţi-loco, redactori de la ziarul Înainte, scriitori de discursuri oficiale...” ; povestea repartiţiei după terminarea facultăţii; Conferinţa Naţională a USR, cea de pomină, din 1981; vizita „de lucru” din 1981 a tovarăşului, precedat de maşina cu „Labradorul [...] care se bucura de-adevăratelea...”; atmosfera din vila de la Neptun, după ce USR s-a umplut de neaveniţi, în contrast cu cea de pe vremea vedetelor şi monştrilor sacri. Memorabile sunt apoi episoadele de vânătoare în compania activiştilor de odinioară sau a parveniţilor de azi, culminând cu momentul notat scurt în 1979 - Cumpăna mea. Mlaştina Bălţii Bistreţ - dar reluat amplu în 2011 cu acute efecte de dramatism şi suspans. De altfel, multe însemnări, simple note concise, eliptice, uneori sibilinice, sunt reluate peste

comentariu

nr. 55-56 n ian.-feb. 2016

Inconfortul lucidităţii

ani, reconsiderate în câte o „sesiune de toamnă”.

Silueta aceea discretă şi elegantă, întrezărită în filigranul acestor însemnări este indubitabil aceea a unui spirit aristocratic, sesizabil de altfel, chiar din propensiunea, în operele sale capitale mai sus numite, înspre explorarea unor domenii insolite ce ţin de intimitatea creaţiei şi care l-au ispitit cu aceeaşi intensitate poate doar pe Lucian Raicu. La fiecare pas însă, în aceste însemnări, poate fi percepută fibra elitară a autorului. În primul rând în evocările recurente ale ascendenţilor: tatăl, fost ofiţer în armata regală, suferind consecinţele după instaurarea comunismului, femeile aprige ale familiei, care revin prin neaşteptate asociaţii de idei, resuscitate fără a face mare caz, dar insistent, cu o seniorală discreţie care permite totuşi percepţia unei subtextuale nostalgii împovărate de afecţiune şi respect pentru semnificaţia genealogiei.

Tot aristocratică prin excelenţă şi mărturisită explicit ca atare este şi alergia la „complacerea în devălmăşie” suscitată de imaginea intelectualilor care bântuie cu damigeana în preajma sărbătorilor: „Nu ne-ar strica,

poate, o cură anuală de sictir aristocratic: mănuşi, servantă, discrete interdicţii, ignorarea civilizată [subl. RC] a celor de altă condiţie şi a faptelor de speţă joasă.” Rigori visate mai în glumă mai (mult) în serios, care se reactivează aproape de fiecare dată în clipele de contemplare a vieţii sociale cu consecinţe directe asupra stării literaturii. Scrie domnul profesor în 1977: „Cât a pierdut societatea - literatura nu mai puţin - prin familiaritatea în adresare, prin stilul direct, camaraderesc şi involuntar simplificator al conversaţiei. / Prin politeţe - înapoi la complexitate şi mister.” Salvarea misterului? Aspiraţie utopică, de vreme ce dezideratul rămâne activ, fiind exprimat şi în 1992: „Plebeizarea voluntară şi involuntară a literaturii în aceşti ani postdecembrişti. Va urma, cred, vulgarizarea ei şi decorarea campionilor acestui proces de actualizare, modernizare, obscenizare.” Uimitoare premoniţie, a cărei împlinire o trăim azi în formulare leninistă: zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă.

Tot de sorginte aristocratică este şi neputinţa refuzului, caracteristică a omului politicos şi onest - binecrescut, carevasăzică: „...devierile, cedările neliniştitoare de traseu intelectual se explică prin caracterul conciliant.

Sunt consecinţa directă a moliciunii, a neputinţei de a zice nu.” Neputinţă provocatoare de stres, tipică unei anume familii spirituale, de regăsit, bunăoară, tot recurent, şi în jurnalul lui Livius Ciocârlie.

O surpriză pentru mine a fost pasiunea cinegetică a dlui Eugen Negrici. Surpriză doar de moment, căci pe parcursul lecturii lucrurile s-au lămurit: vănătoarea se înscrie în acelaşi sindrom aristocratic, ea nefiind accesibilă vulgului care nu poate aspira decât la condiţia de hăitaş. Cu nuanţarea necesară însă: una e vânătoarea snoabă, cum era cea cu activişti vorace sau cum e azi cea cool, care „dă bine”, de tip Țiriac, alta e vânătoarea mitică, asumată ca un ritual, cum o practicau Sadoveanu şi Topîrceanu, din stirpea cărora face parte şi dl Eugen Negrici: „Căci vânătoarea” scrie d-sa - „nu e un hobby oarecare, e chiar meseria mea secretă şi mitologică [subl. RC] şi tot ce se întâmplă să săvârşesc în rest, adică în afara ei (cursuri universitare, cărţi...), e spre a o proteja şi a o face, prin amânare, mai dorită.” Disting aici şi o subtilă intuiţie a ponderii aşteptării care poate spori farmecul vieţii, el, farmecul, putând fi chiar potenţat prin deliberată amânare a împlinirii. Este, se pare, şi o chestiune de predestinare, căci „Sunt la urma urmei un Săgetător şi prima imagine, primul lucru de care îmi amintesc sunt cizmele din piele roşie, înalte cât mine, ale tatălui meu care citeşte, pe zăpada proaspătă, atent, o urmă de dus şi-ntors de iepure, o urmă de pusoare.”

O altă ipostază a dlui Eugen Negrici, întrezărită în însemnările acestui jurnal şi care ţine de aceeaşi distincţie a spiritului, este cea de homo viator.

Călătoriile d-sale, câte au fost reţinute aici, n-au fost numeroase, dar s-au făcut de la altitudinea călătorului reflexiv şi nu a turistului celui de obşte, fascinat doar de shopping şi delicii culinare, văzând fără a şti să privească şi auzind fără a şti să asculte.

Ceea ce consideră demn de notat, cu abilităţi de

prozator versat, sunt tot detaliile subtile, care sunt de obicei, la alţii, excedate de aspectele spectaculoase ale călătoriei. În Cehoslovacia, bunăoară, îl contrariază catedralele: „arhitectură gotică, interior baroc [...]

Sublimul îndopat, infinitul obez, soarta creştinismului birocratic.” Şi apoi, brusc, aspiraţia irealizabilă: dacă ar avea „timp, bani şi voie de sus să călătoresc”, l-ar interesa să studieze „toate soluţiile găsite de goticul european în acest loc nevralgic.” Locul, exact intuit ca nevralgic, fiind evident Mitteleuropa. Tot aici, (suntem în 1976), graţie unui bilet de protocol la Nabucco, are (ne)şansa unei perspective directe asupra fosei orchestrei, cu toată prozaica mişcare browniană de acolo, dinaintea ridicării cortinei - „duhoarea de maţe a lumii din care se iveşte, uneori, minunea”. Priveliştea s-a dovedit memorabilă, de vreme ce simte nevoia să revină asupra ei peste 35 de ani, într-una din „sesiunile de toamnă”, cu o reflecţie dezvoltată asupra unei probleme care continuă să rămână actuală, ducându-l la concluzia rezonabilă: „E, cred, mai înţelept să luăm lucrurile aşa cum sunt şi să admitem că, practic, nu vom putea face abstracţie de referinţele inconfortabile despre viaţa artiştilor”, dar, totodată, „învăţând să iubim grăuntele divin cu îngrăşământul lui cu tot.”

Am recurs la acest exemplu, deoarece mi se pare reprezentativ pentru modul în care dl Eugen Negrici percepe şi stochează impresiile asupra noilor realităţi în reflecţii întotdeauna surprinzătoare nu doar prin expresivitate, ci şi prin singularitatea lor, în comparaţie cu ale altor călători prin aceleaşi locuri. Cum în China, de pildă, unde cred că e singurul care observă că, în noile aglomerări urbane care se conturează proliferant, nu a reuşit să identifice „nicio veleitate estetică.”

Sigur, în Sesiunea de toamnă, ca în orice jurnal onest, care nu vrea să apară altceva decât e, există şi un palier anecdotic savuros, un interes aparte suscitând cel privitor la colegii scriitori. Destul de puţine pasajele acestea, atestând şi astfel discreţia funciară a autorului, mai insistente totuşi cele referitoare la prietenii Marin Sorescu şi Mircea Ciobanu. Evocaţi cu afecţiune şi tandreţe, aceştia nu sunt scutiţi totuşi de ochiul şi reflecţiile lucide ale autorului. Episodul vizionării de către cenzorii oficiali, în avanpremieră, a unei piese de Sorescu, cu efect dezastruos asupra acestuia, va rămâne astfel un punct de referinţă al acestui jurnal, prin purele sale calităţi de proză beletristă. Dar luciditatea concluziei, lipsită de menajamente, rămâne exponenţială pentru „inconfortabila luciditate” a profesorului Eugen Negrici: „Marin nu are stofă de disident. S-a opus, uneori, abuzurilor şi erorilor evidente, dar, cu şiretenia lui ţărănească, a evitat, cu succes, până azi, toate gesturile fără întoarcere ale unui veritabil oponent al regimului.”

Dar câţi dintre noi am fost veritabili oponenţi ai regimului? Luciditatea domnului Eugen Negrici e inconfortabilă în primul rând pentru d-sa, prin efectele resentimentare pe care le suscită celor vizaţi, dar şi pentru cei vizaţi, cărora adevărurile retrospective nu le sunt întotdeauna prielnice. Inconfortabile, dar salutare ca gest de igienă morală, şi prielnice societăţii. ____________________________ Eugen Negrici, Sesiunea de toamnă. Jurnal. Bucureşti.

Cartea Românească [Jurnale & Memorii], 2015.

nr. 55-56 n ian.-feb. 2016

polemici

actualitatea literară 5

Un caz de “necrofagie culturală”? (I) polemici de tranziţie

Recent apărut, volumul Existenţa prin cultură (Editura Polirom, 2015) va stârni, bănuim, dezbateri aprinse şi replici tăioase. Autorul, Gabriel Andreescu, beneficiar al bursei oferite de Fundaţia Robert Bosch (în colaborare cu Literaturhaus Berlin şi Herta Müller) îşi continuă mai vechile cercetări asupra fenomenelor de represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală în comunism, sperând să ne ofere, prin dipticul propus (mai tipărise, în 2013, tot la Polirom, Cărturari, opozanţi şi documente), o „doctrină de lucru”, utilă, negreşit, în efortul laborios de „deconstruire a manipulărilor”,

culturală. Iar G. Andreescu, sedus cândva de „nobleţea” omului Doinaş (mărturisea într-o emisiune TV), va purcede la discreditarea lui G. Neagoe şi a cărţii sale („o diatribă”), denunţând această campanie de declasare morală şi profesională, vinovatul prim fiind N. Manolescu, cel care a girat doctoratul lui G. Neagoe, devenit carte, premiată apoi de Uniunea Scriitorilor.

Să ne înţelegem: în discuţie, aici, nu poate fi scriitorul Şt. Aug. Doinaş, chiar dacă revizitarea operei, antrenând reevaluări, rămâne o cerinţă „igienică”; refuzând, desigur, copilăreasca aserţiune a

având ca resursă empirică Arhiva Securităţii, transferată la CNSAS. Constatând că sintagma-alibi „rezistenţa prin cultură”, folosită inflaţionar, are o largă circulaţie, aproape folclorizată, dar, prin laxitate, „o relevanţă restrânsă”, semnatarul opului găseşte, îndreptăţit, că existenţa prin cultură, identificând „nişe culturale ale existenţei” (explorând cazuri reprezentative), ar fi „un concept mai bogat şi mai adaptat”. Cum însuşi creatorii (scriitorii) vizaţi (şi atâţia alţii) vădesc diferite „grade de adaptare” la condiţiile represive ale fostului regim comunist, retraşi întrun discutabil confort etic, asigurat de strădaniile întru „împlinirea operei”. Categoric, acest pachet problematic, implicând delicata temă a colaboraţionismului, cu rezolvări diferite, defineşte „o realitate complicată”, recunoaşte autorul, investigând un trecut netrecut.

Am remarcat şi în alte împrejurări calităţile de hermeneut ale lui Gabriel Andreescu, semnatar al unor studii şi cărţi de referinţă. Aici, în Existenţa prin cultură, pune sub lupă câteva nume grele, analizate acribios şi insistă, în partea a doua a volumului, pe „recuperarea etică a trecutului”, documentând cazul Doinaş, scandalizat de strategia de condamnare, asumată instituţional, la care a fost supus marele poet.

Evident, se războieşte, în primul rând, cu George Neagoe, cel care publicase Asul de pică (2013), un volum „scandalos”, adunând „o colecţie de afronturi”, alunecând, prin simplificări grosolane, în fabulaţii şi derapaje. Ar fi putut fi această carte a tânărului critic, admite – cu oarece clemenţă – G. Andreescu, un „accident de tranziţie”, pus în seama „energiei şi nerăbdării vârstei”. Dar volumul, constată mâhnit, chiar oripilat, exegetul, s-a bucurat de entuziaste „reacţii de susţinere”, vizând un uimitor proces de declasare a omului şi a scriitorului, „denaturând sensul Memoriei”. Încât, în ochii lui V. Nemoianu, această tenace maculare devine un caz de necrofagie

lui G. Neagoe, după care relaţiile lui Doinaş cu Securitatea ar fi condus la „pierderea talentului”. Chestiunea priveşte cercetarea „meandrelor vieţii”, cu documentele pe masă, fără a ignora contextul şi probele contrare, afişând, concluziv, pe ton mentoral, o siguranţă suspectă. Nu excelenţa intelectuală a lui Doinaş stăruie sub semnul dubiului. Şi nici documentele de arhivă, din păcate, nu asigură infailibilitate.

Din stirpea liricilor intelectualişti, cu o poezie „construită” şi tălmăciri exemplare, venind după aridul interludiu proletcultist, Ştefan Augustin Doinaş (1922-2002) debuta târziu (Cartea mareelor, 1964), aproape odată cu Ana Blandiana, după ce principalii protagonişti şaizecişti ocupaseră scena. El anunţa, însă, recuperator, o altă vârstă lirică, ţinând, prin poemele cerchiste, de o altă atmosferă culturală. Dar acel debut editorial, jinduit, amânat, forţat, blocat şi, mai târziu, regretat, ascundea un şir de frustrări şi, desigur, o dramă, tăinuite în subteranele creaţiei, dar, mai ales, în intimitatea creatorului.

Fiindcă, reamintim, manuscrisul Alfabet poetic (iniţial, cu titlul Manual de dragoste), încununat, în 1947, cu premiul Sburătorul, n-a mai apărut (prin desfiinţarea Fundaţiilor Regale). Peste un deceniu, alt manuscris, Poezii, trezise reticenţa lui Petru Dumitriu, director la ESPLA, în pofida unor referinţe favorabile, semnalând un posibil debut major în acel context vitreg. Ovid S. Crohmălniceanu, de pildă, în Referatul său (15 ianuarie 1957) menţiona că avem de-a face cu un poet orfic, „un talent rar”, „puţin obişnuit”, e drept, cam inaderent la cotidian prin producţiile sale „atemporale”, insistând, finalmente, pe stăruinţa editurii de a recompleta tematica. Volumul, fireşte, n-a văzut lumina tiparului. Între timp, Ştefan Popa (Doinaş) fusese reţinut la 4 februarie 1957, târât în proces (februarie-mai) pentru „omisiune de denunţ”, încarcerat în Bucureşti („la Securitate şi la Uranus”, va

(Dosarul DOINAŞ) povesti lui Emil Şimăndan) şi, peste un an, „pus în libertate”, după ce oferise angajamentul olograf sub numele conspirativ Andrei Golfin, folosit informativ, supravegheat, livrând – spun sursele – „materiale de valoare”. Dar Andrei Golfin, scria George Neagoe, nu-l scutea pe Ştefan Aug. Doinaş de unele „obligaţii literare”, încât poetul va achita „un tribut dolofan”, doritor a îmbrăţişa, reabilitant, limpezindu-se, „ideologia progresistă”. Încât, abia în decembrie 1961, providenţialul G. Ivaşcu îi va deschide porţile Contemporanului (v. Istorie, Toamnă refuzată) după interdicţii, umilinţe şi memorii patetice, dând asigurări că este „cu totul ataşat Partidului şi Guvernului”.

Reintegrarea sa a fost greoaie şi monografia lui George Neagoe, mai degrabă o biografie politică (sesiza Paul Cernat), developează acribios astfel de episoade, ocultate de poet, foarte reticent, ne amintim, şi cu desecretizarea Dosarelor, convins că „sunt (acolo) adevăruri care trebuiesc îngropate”. Noua istorie literară nu le poate, însă, ignora. Mai ales că Doinaş şi-a interzis Jurnalul, dorind – cu îndârjire, mărturisea – a fi „o prezenţă ireductibil artistică” (imagine), alungând biograficul.

Bineînţeles, cercetarea dosarelor din fondul CNSAS presupune prudenţă (sub asaltul mistificărilor) şi expertiză ştiinţifică, respectând ferm legislaţia deconspirării. Or, şi în cazul Doinaş, pornind de la declaraţia lui Adrian Păunescu (în 2003), primită cu mari rezerve, plus dezbaterile de la Clubul Prometheus, în cadrul „întâlnirilor României literare” (26 noiembrie 2003), „valorificând” zvonistica din interiorul CNSAS (unii membri aplicându-i grosier eticheta de turnător, fără „acoperire procedurală”, cum va obiecta Gabriel Andreescu), procesul de necrofagie, iscând furtuni în media, s-a precipitat; unii l-au apărat „cu mult aplomb”, zicea N. Manolescu (cazul lui G. Dimisianu), alţii s-au străduit să-i ruineze statutul de „reper

eseist, dramaturg, traducător, o conştiinţă lucidă, negreşit, autorul Cărţii mareelor (adunând acolo şi producţii dezonorante) nu putea fi taxat, sub faldurile neoromantismului, drept un poet al elementarului, „beat de cosmos”, cum credea, într-o anume fază, Ion Negoiţescu. Bineînţeles, creaţia sa lirică poate fi etapizată. Voce fermă, dar nescutită de dileme, refuzând efuziunile, Doinaş înţelegea poezia ca anti-mimesis. Combustibilul livresc încuraja meditaţia lirică asupra poeziei înseşi, încât, reflectând (barochizant) asupra limbajului, abstractizarea era inevitabilă. Dar ultimul Doinaş recunoştea că poezia sa s-a „pătat”, culegând, din unghi etic-politic, ecourile vieţii imediate, ca poet-martor. Încât ipoteza manolesciană a celor „trei Doinaş” (v. România literară, nr. 32/1987) pare a se confirma, chiar dacă Alex Ştefănescu descoperea „patru vârste poetice”; după prelungita etapă mitologic-baladescă (coabitând, subteran, cu producţiile „pe linie” încredinţate lui Ion Motoarcă, devenit vedetă a realismului socialist) a urmat efortul abstractizării, cu accent ontologic şi, în fine, puseul moralist-polemic, scuturând, în „palidul receptacol al zilei”, „praful orbitor al banalităţii”. Dar dincolo de astfel de compartimentări (discutabile), poetul încearcă a descifra, sub spectacolul aparenţelor, „al lucrurilor tainic chip”, ca pecete definitorie a travaliului său liric. Să înţelegem că, dacă îl recunoaştem pe Doinaş ca poet mare, ne restrângem doar la prima etapă, de claritate clasicistă, cum sugera N. Manolescu?

Sau că poetul însuşi, îmbrăţişând Ideea ca „amantă fără patimă”, trasă într-o imagine îngheţată, însoţită de „muzica verbului”, îşi va fi contemplat eşecul? E drept, efortul sisific de a fixa „o vaporoasă nălucă”, aspirând la „a prinde fiinţă”, rămâne doar „o prezenţă imaginară din oglindă”.

Altfel spus, un eşec acceptat, recunoscut, precum în Poemul

moral”, inventariind „meandrele unei cedări”. Până şi Gelu Ionescu era obligat să constate că acel Doinaş rigid, ceremonios, suferind de „academism”, om fără ezitări, spirit aulic (cum se dorea), se dovedea „profund ascuns”.

Este evident că poetul Doinaş află în cultură un principiu genezic, nota M. Niţescu; e vorba despre o „condiţionare cultă”, inspiraţia fiind intelectuală (exterioară).

Stăpânind modalităţile prozodice, cu un tehnicism impecabil şi având fascinaţia Formei, el înţelege poezia ca techné, asigurând filtrul cultural, implicit răceala distanţării. La Doinaş, s-a spus repetat, poezia se hrăneşte din poezie. Deopotrivă

exorcist, fără a se înnămoli într-o „logocraţie găunoasă”. Baladesc, parabolic, imnic, chiar oracular, Doinaş scrie în replică, se aşează în intertextualitate, experimentează tema metamorfozelor, vrea supunerea Logosului. Îşi doreşte o modificare a imaginii, deşi evoluţia i-a fost contestată, luând, se ştie, un start înalt. Chiar declinantă, dacă e să-l credem pe George Neagoe, prea convins că relaţiile cu Securitatea ar fi condus la pierderea talentului. „Confiscat de regim”, alături de ceilalţi cerchişti „capturaţi”, Doinaş, „îndestulat de cultură”, s-a dovedit un politician al literaturii, încât, după 1958, stricându-şi stilul, „nuşi va recupera vocaţia”. Rămânând

Adrian Dinu RACHIERU

„un mare scriitor mediocru”, afirmă tânărul critic (lucr. cit., p. 308). O definire de sine ne vine în sprijin: „Detestat de oamenii dintr-o bucată şi / învinuit întotdeauna cu dovezi, / eu nu mă aflu nicicând acolo unde apar şi / nici nu sunt aşa cum mă vezi” (v. Autoportet).

Evident, nu poate fi vorba de proteismul imposturii; sau de texte plate, incriminate, deseori, de Doinaş însuşi. El a cultivat discursul mixt, la confluenţa filosofiei, poeziei şi religiei, dobândind identităţi alternative. Şi, pe merit, elogii pentru intelectualismul ermetizat, deghizamentul alegoric, semnificaţiile simbolice etc., fără a fi aderent la poezia momentului.

Mai mult, era „un eretic al modernismului”, uitat oficial (cf. Mircea Cărtărescu), forţând „fruntariile postmodernismului” cu o poezie conştientă de sine, doar aparent „demodată”, prezentând, sub aparenţe iluzorii, măştile sinelui răsfrânt în proteismul înfăţişărilor; diversitatea înşelătoare a întrupărilor întreţinea,însă,subuncerplatonician, foamea de Unu. Ceea ce nu excludea şi rezerva unor critici, sprijinitori entuziaşti ai neomoderniştilor congeneri, în „conflict” cu cerchiştii recuperaţi după carantină (cf. C. Regman), deveniţi, totuşi, „aliaţi de conjunctură” (cf. George Neagoe).

Chiar C. Regman insinua ideea că Doinaş ar fi „refuzat de critici”, întrun serial din Tomis (1968).

Cititor înrăit, având cultul cărţii şi aflând acolo un „concentrat de tâlcuri” (înviate prin lectură), Ştefan Aug. Doinaş reprezintă, neîndoielnic, tipul poetului cult (cf. I. Negoiţescu), cu o biografie spirituală „mascată”.

Doar dulcea tiranie a clişeelor, prelungind, în câmpul exegetic, un confort lenevos, face din Ştefan Aug. Doinaş un poet „împietrit”, „îngheţat”, „prins” într-o formulă, contrazicând ori sărăcind eul plural.

Autorul Alfabetului poetic locuieşte în spaţiul clasicităţii, ne anunţa, cu ani în urmă, Ion Pop. Evident, criticul avea dreptate. Rostirea sa, „iubitoare de clarităţi”, educată prin experienţe istoricizate, efortul de limpezire şi disciplinare, în fine, severa ordonare a materiei rebele, haotice, vădesc – în epoca fragmentarismului – o fermă, vigilentă şi cuprinzătoare conştiinţă poetică. Dar Omul cu compasul (1966), geometrizând în strădania de a desluşi „eternul chip / al lucrurilor lumii trecătoare” vrea să poposească în „timpuri frugale”, palpând esenţele sub pojghiţa fenomenalului.

Spirit reflexiv, Şt. Aug. Doinaş nu este doar un hărăzit „mânuitor de cuvinte”. Chiar dacă poezia poate fi un „descântec al condiţiei umane” şi cuvântul, pe urmele lui G. Benn, se vrea un totem modern. Fostul „traficantdeireal”sedeclarăscârbitde vocale şi pare interesat de cotidianul frust şi realul „gros” (vezi Interiorul unui poem). Se dezice, oare, şi de proteism, recunoscându-şi, odată cu spectacolul degradării, al căderii din rosturile sacre, „inconsistenţa”?

E confiscat de „desfrâul limbajului” şi sedus de „zgomotul natural al Fiinţei”? Astfel de interogaţii nu clatină, bineînţeles, statutul / statura poetului, dar ne obligă să repunem în discuţie măcar câteva din afirmaţiile congelate, pretins-infailibile, care îl aşezau (definitiv?) într-o formulă poetică, cinstind ceremonialul şi altitudinea rostirii. (va urma)

6 actualitatea literară

Eros şi dans primordial în lirica lui Eminescu

Ela Iakab

E imposibil să vorbeşti despre Eminescu şi să faci abstracţie de lirica sa erotică. Întâlniri iluzorii la hotarele nefiinţei, îmbrăţişări în nălucirea unei amintiri care piere, chemări mute şi zbateri în gol conturează sfâşierea unui nomad rătăcit în deşertul iubirii. Mereu departe de beţia extatică a contopirii, îndrăgostiţii rămân doi străini răpiţi într-o apropiere ciudată, de vreme ce nu sunt niciodată un cuplu. Solitarul se risipeşte pe sine într-o tandreţe a plăsmuirii, goală, oarbă, femeia vine spre el din lumi onirice, din valurile vremii, din noianul de neguri.

E atâta sfâşiere în chemarea de taină a celei depărtate, atâta volbură interioară într-o existenţă obosită de marea şi ritmica absenţă a iubitei. Călător spre moarte, energie mută măsurând o tristeţe care nu e şi a lumii, îndrăgostitul devine el însuşi o fantasmă. Un cavaler nocturn, pierdut pe căile lumii, într-un tărâm al arderilor. Pare că nimic nu spulberă ademenirile crescute cu eterna alergare a solitarului care nu-şi iubeşte solitudinea, dar nici nu poate renunţa la ea. Şi totuşi, nomadul este un sculptor-poet care iubeşte zadarnic chipul de marmură, frumos dar îşi exorcizează tristeţea într-o rostire solitară. Crepusculul iubirii e şi apa nefiinţei din care ţâşneşte, sonor, fiinţa poeziei. Între lirica erotică şi cea cosmogonică există o legătură subtilă, dar indisolubilă.

Eminescu celebrează în lirica sa fulgere lunare, fuga, prăbuşirea, moartea stelelor solitare, fluvii mişcătoare de foc şi sori încremeniţi, sunetele de sus, ale sferelor, zvonurile de jos, ale mărilor, lumini pustiitoare şi raze îngheţate, zei ascunşi şi zei rătăcitori. Dar peste toate, frumuseţea unui Zeu singular („El singur zeu stătut-au, nainte de-a fi zeii”) care a creat lumea ştiind că nimic nu e mai frumos decât marea tenebră, fluidă, tăcută, lipsită de prezenţa omului. Către acest Zeu orfic, mişcându-se deasupra noianului de ape în ritmul propriei solitudini, o solitudine plină de sunetele Purităţii Divine, tânjeşte rugăciunea unui dac. Intrarea în veşnicul repaos, nu este strigătul sufletului atins de cea mai neagră deznădejde, ci o rostire secretă, ţâşnită dintr-o pecete pe care nimeni pe lume nu o poartă în sine. E pecetea zbaterii într-o iubire a Zeului intangibil pentru că El nu mai există decât între hotarele vedeniei. Zeul Pur a renunţat la plinătatea purităţii Sale în actul creaţiunii. Ieşit din cercul Singurătăţii, Zeul nu mai este Unul, ci fluxuri de văpăi luminoase ţâşnind din Focul originar. Şi cum altfel ar reveni Zeul la Sine decât cu stingerea eternă? Numai poezia lui Emniescu a putut plăsmui ascensiunea fără seamăn în IUBIRE. Ascensiunea fără seamăn, mistuirea fără seamăn! Rugăciunea e singura răspântie în care îmbrăţişarea umană cu Zeul adoraţiei devine posibilă. Nomad în cer, nomad şi pe pământ, omul universului liric eminescian întinde, hieratic, mâna spre VEDENIA a cărei fugacitate e, în mod paradoxal, singura noimă a existenţei sale. Dacă şi trupul carnal şi cel astral se sting, în alergarea eternă spre Zeul vedeniei, atunci să rămână pe chipul pietrelor semnul straniu care ascunde speranţa unui rătăcitor cum rar a mai fost vreunul pe pământ: fără să poată fi îmbrăţişat, să danseze, din nou, peste marea de întuneric Zeul-Foc. Şi dacă vama tulbure ar împiedica, nu omul, ci sufletul său, să-şi cheme divinitatea cu toate vocile din sine, atunci să zacă etern încremenit în contemplaţia acestui Dans de dinainte de Începuturi.

mozaic

Impresii de lectură: APA de Mirela-Ioana Borchin Motto: “...Apa, cartea de proză scurtă, atât de frumos, de simplu şi de misterios intitulată, pe care mă încumet a o prefaţa acum, este, după convingerea mea, Paradisul pierdut”… (ED)

Cartea de proză scurtă Apa, apărută, recent, la Editura Mirton, Timişoara, şi scrisă de Mirela-Ioana Borchin, are toate şansele să cucerească publicul cititor şi critica elitistă. Argumente? Să vedem… O primă bună impresie ţine de structurarea acestei cărţi, care, la prima vedere, pare un jurnal, confesiunea unei femei sensibile, cu o memorie teribilă a detaliilor. Dar nu este un jurnal, şi voi motiva! Textul începe cu o amintire din copilărie: “Aveam patru ani. În zori de zi, în pijama, am pornit spre lume. Doar de câini îmi era frică. Se năpusteau la garduri, se izbeau de porţi, de parcă n-ar fi fost pentru ei nicio greutate să treacă prin ele şi să mă sfâşie.

Dar Bunica mă învăţase să vorbesc cu câinii răi. Şi, oricât de tare lătrau, şi oricât de fioros îşi arătau colţii, eu le spuneam că sunt fetiţă cuminte, mă cheamă Mireluţa/ Şi mă duc la Bunicuţa...’ M-am oprit la Troiţă”. (Fuga) Mă aşteptam, ca lector, la o continuare, cu povestiri plăcute, cu tâlc, despre viaţa fetiţei de la ţară şi despre întâmplările ei, de zi cu zi, ca într-o carte de proze scurte…Nu, nici o carte de proze scurte nu este, pentru că intervine noutatea structurii. Autoarea opreşte, brusc, firul naraţiunii, printr-un… să-i zicem ingambament (de ce nu şi la proză, ca fir continuu?) original: Autodialogul. Conceput ca un dialog între două persoane, ea şi el, sau poate animusul animei eului creator, sau poate idealul masculin al spiritului auctorial, sau poate visul însuşi al acestui dialog sau, de ce nu?, chiar bărbatul idolatrizat, jumătatea, perfecţiunea complementară femeii, acest autodialog constitue axa de rezistenţă a discursului, ca întreg.

Există, în expunere, o funcţie grafică a sinelui, trasată pe axa verticală a evenimentelor povestite, şi sentimentalitatea personajului, expusă pe axa orizontală a autodialogurilor, douăsprezece la număr, în acest parcurs biografic şi de motivare a iubirii în sine.

Astfel, autodialogul este, în fapt, o replică la povestirea biografică, este un dialog dublu între întâmplare şi aprofundarea întâmplării, translarea acesteia în iubirea faţă de bărbat, influenţa ei, urmările pe care le lasă, răni sau fericiri, temeri şi îndrăzneli, senzaţii şi culmi senzuale. Fiecare istorisire din trecut pare a marca un motiv de sensibilizare a partenerului, în cercul astfel creat, cu trei raze principale: femeia, trecutul său şi bărbatul interlocutor. Oniricul autodialogurilor se transferă, subtil, şi asupra povestirilor, şi nu cred că Freud, cu interpretarea sa celebră a viselor, ar fi reuşit o decelare mai fină a transpunerii realităţilor, trăite de o femeie, în modul ei de a iubi, trupeşte şi sufleteşte, un bărbat. Iată de ce susţin această întrepătrundere a fiinţei cu amintirile sale marcante, prin graficul ascendent al autodialogului. În acest balans, perfectat, bine articulat, lectorul ar fi în eroare să caute cronologia naraţiunii -(să caute un jurnal)-, cadrele sunt rupte din timp, scurt-metrajele vin să justifice şi să explice trăirea iubirii, şi nu pentru a o cronometra, amintirile sunt trambulina saltului în apa dragostei, sunt, dacă aprofundez, decorul necesar căldurii, arderii pasionale, confundării bărbatului iubit cu visele inocenţei, dar şi cu întâmplările sale. Omul de care este îndrăgostit personajul feminin al autodialogurilor va primi aceste confesiuni întru aprecierea femeii iubite, este un joc pur feminin, ludicul cunoaşterii între îndrăgostiţi, de atracţie şi alint. Bărbatul are nevoie de această sensibilizare, pentru a-şi preţui femeia, are nevoie de albumul de familie al iubitei, de motivarea evenimentelor dureroase, de chinul ei, de loviturile, prin care a strâns această mocnire a iubirii, care explodează acum, la momentul relatării.

Bărbatul, aici, devine predestinat şi, în acelaşi timp, hiperbolizat, la rang de motivaţie existenţială. “Şi mă ridici, cu ambele braţe, ca pe o fetiţă, de pe fotoliu. Iar eu te urmez, ca în vis. Cuminte şi serioasă. În paltonaşul gri. Strâns pe talie. Cu un cordon. Ferm ca braţele tale. Încordate. Pe canapea, pilota acoperea urmele fostelor îmbrăţişări. Scoţi o perină. Îmi aşezi capul pe ea. Te apleci deasupra mea. Ne privim în ochi, ne mirosim, ne zâmbim. Ca ultimii doi oameni de pe planetă, ce se iubesc cu toate simţurile. Ce straniu! Ce minunat! „Unii ar spune că e imposibil”. „Lasă lumea să vorbească! Noi să ne iubim...” (Revenirea)

Ionel BOTA: În faţa cărţilor deschise O fizionomie adânc interogativă, ca o veritabilă ceremonie într-un discurs al unei formule originale elaborate, adaugă noi argumente experienţei lirice purtând marca inconfundabilului Ion Cocora şi defineşte volumul Într-o elegie cu obloanele trase (Bucureşti, Editura Palimpsest, 2011, 116 p.). Cartea ne propune să re-trăim enunţul vieţii de după viaţă şi să ne re-dobândim, prin poezie, un timp efectiv în care câmpul semantic al eului să fie validat în substanţa nevăzută a elegiei fără sfârşit.

Sigur că avem şi acum un lirism bogat în sensuri, aşa cum este de la debut poezia lui Ion Cocora. Dar această sărbătoare târzie trebuie savurată atent pentru că omul, fără orgoliul autorului canonic (!), îşi dispută spaţiul previzionat în propriu-i deconstructivism în contra abandonurilor oraculare şi noilor acreditări ale unui real contorsionat între pietatea percepţiilor şi brutalitatea evanescenţelor de-mitizate.

Mereu la capătul zilelor (la un capăt al zilelor), eul resoarbe contemplarea semnificanţilor în relaţie, despărţirea de concret e asemuită tuturor provocărilor iar

nr. 55-56 n ian.-feb. 2016

visceralitatea fructului decorticat al esenţelor pure exprimă un paradox, finitudinea matricială: „Să nu uiţi dragă doamnă pistruiată din hulubărie/ fără tine chiar dacă blamezi această artă poetică/scrisă cu devoţiune de cealaltă parte a scrierii/imaginaţia nu atinge starea de graţie a delirului/ nici simţurile nu reînvie în sângele nisipos instinctul/ lecturii gustul morfinei dar şi plăcerea decapitării/într-un limbaj cinic părăsit de îngerul său fanatic/să nu uiţi oricât de dilataţi ar fi ochelarii şi nervii/fără tine voluptuoasa noapte a himenului nu mai e/o piatră de hotar a unui imperiu în ascensiune/e ca şi când m-aş afla totdeauna acolo unde nu trebuie/la marginea unei borne în spatele căreia cineva/te aşteaptă să-ţi strivească degetele/e ca şi când nu aş fi decât o realitate/de gulaguri şi confuzii într-o viaţă captivă/din care tot ce-mi aduc aminte e că uneori/mă confundai cu altul şi mă strigai cu alt nume/mănâncă-mă dacă

Cred că aceste autodialoguri sunt piesa de rezistenţă a cărţii, iar Mirela-Ioana Borchin performează o artă a conversaţiei lăuntrice cu iubirea însăşi, o artă a replicilor, ca dialog profund de dragoste, cu tot ce ţine de acest sentiment complex, îndoieli, dăruire, fior şi visare, până la apogeu, viaţă şi moarte. Structurarea textului este unitară, gradată, şi, aşa receptând-o, am perceput Apa ca pe un roman de dragoste, alcătuit din momente motivaţionale de viaţă, trecute sau actuale, şi nu au nicio importanţă anii când s-au petrecut, dacă sunt menite să apropie îndrăgostiţii. Textul decurge, până la final, ca un puzzle din două culori, din două fiinţe, una explicându-se prin cealaltă, pe fundalul povestirii erotice, cu precădere, un erotism cerebral, care, citit, te face participativ, prin sensibilitate şi un anumit firesc, te regăseşti în problematica dragostei, te cuprinde şi te uimeşte, ca un déja-vu. Apa este un film, un bilanţ existenţial, provocat de iubire, până la nevoia acută de a fi comunicat acest sentiment arzător. Iubirea ne determină să explodăm, pentru a nu ne preface în implozii, pentru a deversa acest râu de trăiri unice, când transferăm în persoana iubită toată fiinţa noastră, cu trecut, prezent şi viitor, cu bune şi rele…când iubeşti iei în tine fiinţa destinatară integral, cu tot cu destin. Prin această focalizare inspiraţională îmi explic şi ponderarea reuşită între cele două matrici narative, eros şi thanatos. Povestirile black, în general despre moartea unor persoane dragi, “Fotografia”, “Directorii”, “Câinii învăţătorilor”, cu tot convoiul de trăiri la marginea disperării, a fricii, a suferinţei lamentate, concură cu brio dialogurile erotice, în fapt un erotism lucid, lipsit de inhibiţii, un erotism firesc, sugerat a fi între doi literaţi, dar cu atât mai profund. Pornind de la această alternanţă, am optat pentru roman şi nu pentru proza scurtă la cartea Mirelei-Ioana Borchin. Erosul este atât motorul naraţiunilor, cât şi firul roşu, conducător, al relatărilor de viaţă. Personajul feminin îşi creează, astfel, propriul cadru, în care iubeşte desăvârşit, îşi pictează atent decorul lăuntric, motivaţia iubirii şi împlinirea sa ca fiinţă, pe care acest cadru o obţine întru iubire. O femeie care iubeşte nu a căzut din cer, ea a fost copil, a învăţat, a trăit 1000 de experienţe, a iubit şi alţi bărbaţi, a născut copii, a profesat, ei bine, toate acestea converg spre desăvârşirea fiinţei, care, acum, se dăruieşte deplin omului aflat din iubire. Femeia, prin iubire, dăruieşte o viaţă, ar fi mesajul acestei cărţi.

Eu, în Apa, văd tehnică de roman şi arta convingerii cititorului printr-un intertextualism rafinat, transpus la persoana I, prin folosirea rolurilor literare, iar ca metodă dramatică, prin evocarea realităţii unui vis din compunerea unui personaj. Mirela-Ioana Borchin îndrăzneşte să portretizeze femeia cultă de azi, o eliberează de prejudecăţi, nu o justifică, ci o expune. Titlul, Apa, este o metaforă frumoasă, explicată, la final, de personajul interlocutorului misterios, căruia nici nu trebuie să-i afli identitatea, ca lector, căci el este ermetizat în integralitatea acestor povestiri, venite de peste timp: “Eşti, la propriu, şi la figurat, intangibilă. Puritatea dragostei tale e cea a apei curgătoare, la confluenţa cu fluviul.

Fără astâmpăr. În fierbere. Nimeni nu va îndrăzni să te întrebe cine e, de fapt, iubitul tău”. „Nici nu îşi închipuie careva că ar afla de la mine”... (Autodialog XII) Am găsit în cartea Mirelei-Ioana Borchin sumedenii de bijuterii literare, unicitatea povestirilor, dar şi întregul lor de parcurs existenţial, am găsit umor şi tradiţie, am găsit oniric, dar şi realitate şi pragmatism, am găsit poezia şi dramatismul iubirii. Este o carte complexă! Aş conchide cu modul de a fi citit-o rapid, m-a prins bine acest stil original, acest limbaj accesibil, dar mai ales scurtimea frazelor, în manieră JD-Salinger. Este o proză romanţată accentuat, cu precădere axată pe un dialog liricizat - nici nu se putea altfel de la un profesor, de la un lingvist. Sper ca volumul să aibă recunoaştere, în special la tânăra generaţie, atât ca proză original concepută, cât şi ca didactică a textului, simplu şi captivant, dar complet ca mesaj şi lecţii de viaţă.

Felicitări şi mulţumiri, Mirela-Ioana Borchin! Voi încheia cu un corolar, pe care l-aş folosi cândva, ca motto, într-o altă carte de iubire: “Stop cadru: doi copii pe o bancă. Viaţa e un vis. De copil.

Ce personalităţi? Copii. Şi vise. Şi joacă”. (Aleea personalităţilor)

Cristina Ştefan, Bacău, ianuarie 2016

Realul fisurat sau antiparadisul. Lirica lui Ion Cocora

tot ai de gând să pleci/altfel nu e de trăit”.

(Altfel nu e de trăit, p. 48) Poemul e consensul absolut, mirajul, pârguirea, poemul este insaţiabilul şi, totuşi, relativul. Dincolo de imagine, ideile, veşminte auratice ale cuvântului explorând un fel de anti-paradis, devin naturi devoratoare, manipulează rescrierea, re-creaţia. E o istorie a însuşi de-constructului, şfichiul savant de Gavroche al veacului XXI manevrând emoţiile noastre, stupefacţia, imaginarul, toate rebeliunile fiinţei.

Jocurile temporalului/temporalităţii, teme mai vechi, mimarea maniheismului cu jovialitatea conservatorului de fronde, invazia în meta-poetic, reprezintă, altminteri, mijloace artistice ale brokerului de badinerii şi deopotrivă încântări la purtător. Ion Cocora nu este, desigur, un poet cu program dar poemul său este revanşa smulgerii măştii, evocă un dresaj autentic al instinctului, investighează temele omului

din ipostaza contemplaţiei ca un insolit citat al vieţii. Ideea lirică devansează un spectacol, al superstiţiei infirme că dincolo de tăcere ne acaparează neantul.

Eul liric, însă, reabilitează fascinantul imaginativ utopic şi numai poezia, ca un „vis falsificat”, ne ajută să dobândim un alt trup: „Nu întreb pe nimeni unde eşti/ în ce exil în ce depărtare/în ce cavou deasupra căruia cheile de la uşile/pe care încă nu le-am deschis împreună/ sunt nişte dansatoare perfecte//îmi dilat pupilele până devin/una singură şi tu dormi de-a curmezişul lor/ca într-un pat matrimonial//urăsc moartea/oricât de binefăcătoare ar fi/atunci când curmă o durere/insuportabilă din trup//nu pot să o iert pentru că vine/înainte ca iubirea să plece din noi”. (Urăsc moartea, p. 95) Într-un real fisurat, elegia dezrădăcinată antrenează în mişcarea browniană a lumii buimace miza ordinii, armoniei. Dar în devălmăşie, descotorosirea devine ea însăşi parabolă, a întâmpinării „noului organon”.

A poeziei, desigur, fiindcă volumul lui Ion Cocora îi re-acreditează autorului opţiunile.

nr. 55-56 n ian.-feb. 2016

invitatul revistei

Lucian Vasilescu *

*

*

ieri am vorbit despre poezie mai mult decât de obicei, mai mult chiar decât la vremea îndepărtată când visam că într-o bună zi mi se va îngădui să-i sărut picioarele. noaptea, apoi, am visat cel mai frumos poem care ar fi putut fi scris vreodată. m-am trezit, m-am dus la icoană şi i l-am spus în şoaptă. când m-am trezit nu mai ţineam minte decât că visasem cel mai frumos poem care ar fi putut fi scris vreodată. în seara aceleiaşi zile, a doua, m-am dus la icoană să-mi spun rugăciunea – o uitasem însă şi pe aceasta. am stat aşa, în tăcere, privindu-l în ochi pe dumnezeu. am tăcut împreună, ca doi buni prieteni. ca şi cei mai buni doi prieteni. între noi se mişca aerul într-un asemenea fel încât nu se lăsa auzit de urechile oamenilor. între noi vibra aerul ca la un cutremur devastator, imperceptibil. şi, în clipa aceea, gândacii mei din bucătărie s-au prăbuşit, definitiv, în genunchi.

*

*

*

în nopţile când spirtul mi se prelinge pe suflet. atunci cred că vine. ţărână cu viaţă, praful se va alege din tine. pulberea şi nisipul! dar eu sunt departe. plutesc printre îngeri. le spun că sunt mare, puternic şi bun. că sufletul meu doar pe mine mă are. că mă iubeşte. cu mânie şi cu disperare. ţărână cu viaţă, pulbere umblătoare! – îmi strigă-n ureche din ce în ce mai tare. dar eu sunt departe. plutesc printre îngeri şi-i chem la o bere. din plăcere ne naştem, ne vom întoarce-n plăcere. viaţa, ca o boală, îţi trece. ca o boare, ca o adiere. ţărână ingrată, nerecunoscătoare! – strigă din nou –, noroi cu picioare! dar eu sunt departe. beau bere cu îngerii. le cânt: între ape numai ea era pământ. şi ei plâng ca nişte copii, se împiedică-n aripi şi cad înapoi în cer, câte unul, frumoşi şi uşori cum e fumul. pământ păcătos, viespar de păcate! aşa-i: zi după zi şi noapte de noapte. trăiesc în păcat şi în rugăciune. printre cuvinte. din obişnuinţă şi deşertăciune. mai ţii minte? parcă ieri şedeam amândoi la o masă, privind asfinţitul. acum, peste noapte se aşterne sfârşitul.

*

*

*

ca printr-un ochean, prin fundul paharului lumea-mi apare mai aproape, mai mare. îmi port nemurirea la cingătoare. în raniţă – bastonul de mareşal. papuci şi pijama albastră – aşa cum am fugit din balamuc, pe fereastră. acum, de pe puntea cea mai înaltă scrutez depărtările. cutreier neobosit psihozele, depresiile, nevrozele, mările. pe trup port răni adânci rămase din lupta cu perfuziile, cu electroşocurile, copilăria, iluziile. echipajul s-a răsculat într-o zi şi m-a părăsit. sunt singur pe oceanul făr’ de sfârşit. am credinţa că voi descoperi odată şi-odată cuvântul promis. trup din trupul meu, carne din carnea mea. ştiu că-l voi găsi: voi îngenunchea, şi deasupra cerul, împrejururi apă, voi săpa într-însul, cu mâinile, groapă. apoi m-oi aşede şi voi aştepta pân-o să se-ndure domnul să mă ia. ca printr-un ochean, prin fundul paharului lumea-mi apare mai aproape, mai mare. îmi port nemurirea la cingătoare. în raniţă – bastonul de mareşal. sunt cel mai bun poet din acest spital.

*

*

*

câte şi mai câte-am văzut. mâna cum scrie, vagoanele, pe mine, pe domnul, îngerii cum îmi veghează somnul.

actualitatea literară 7

viaţa cum rămâne în urmă. ca o gară. unde m-au întâmpinat cândva cu muzică de fanfară. cu femei care vorbeau franţuzeşte despre însemnătatea macazurilor, despre dragoste, despre teoria cazurilor. câte şi mai câte-am văzut de acolo, de sus. mâna cum scrie, gara fardată cu motorină şi hârtie velină. pe care desenam şine, vagoane şi stâlpi cu neoane. doamnele susurau de plăcere. să le desenez pălării, mă rugau, să le scot la o bere. să le scriu, că până la mine le-a fost frig şi pustiu. că aşteaptă acolo de-o noapte întreagă, de-o viaţă, să vină trenul de dimineaţă. să le scriu, să rămân. să fiu peste gara asta stăpân.

faraon peste civilizaţia de neon. venerat la toate casele de bilete, în sălile de aşteptare, în toalete, unde-mi scriseseră numele, spre neuitare, pe pereţi, la pisoare. rămâi, implorau, şi-aş fi rămas, dar din megafoane s-a răstit un glas:

nici să nu te gândeşti. ia-ţi moartea ta şi umblă! când am privit în jur, totul dispăruse fără urmă. gara, şinele şi toate luminile. pe întuneric, abia de-mi mai puteam vedea mâinile. una scria, cealaltă făcea semne de rămas bun. apoi împreună, în cor:

viaţa asta-i ca un scrum. pe urmă s-a făcut din întuneric – lumină. şi-am văzut cum îmi putrezesc mâinile, una câte una, vină cu vină. de durere, cu lacrimi cu tot, ochii mi s-au scurs pe obraz. şi linia asta n-are nici un macaz.

*

*

în scorbura mea de hârtie se pogoară lumină. scriu în cercuri concentrice. câte unul pe an. cu ochii închişi. semn după semn. literă după literă. lumea prinde contur. creşte, de jur-împrejur. e o lume frumoasă, plină de viaţă: un loc cu lumină, un loc cu verdeaţă. cât vezi cu ochii e numai plăcere. nici întristare şi nici durere. tărâm de îngeri. nici suspine, nici plângeri. încă puţin, spun, încă puţin, mai am de făcut cerul senin. şi pe dumnezeu. pentru ca totul să fie deplin. încă visez. în scorbura mea se strecoară lumină.

am scris despre tine, ai aflat că eşti, şi lumea s-a acoperit cu poveşti. de dragoste, dulci şi amare. ca gustul pielii tale atunci când ieşi din mare. am scris cuvântul mereu şi m-a dojenit dumnezeu. am scris împreună şi te-ai ascuns în partea nevăzută, pe lună. am scris vreau, dar nu pot. am scris noi şi ai plecat de tot. ce hârtie frumoasă, ce dreptunghi alb, desăvârşit, pe unde te-am căutat de la început la sfârşit. de la cer la pământ. zi după zi, cuvânt de cuvânt. ce lume frumoasă, încăpătoare. ce hârtie albă, sfâşietoare.

*

*

ce hârtie frumoasă. ce dreptunghi alb, desăvârşit, ce pedeapsă. ce lume încăpătoare pentru cuvinte, pentru aduceri aminte. am colindat pe aici de la munte la marea cea mare. am făcut bine şi rău am făcut – am băut, am mers mai departe şi iar am băut. am căutat lucruri uitate în viitor, am găsit praful şi pulberea. n-a fost uşor. prieteni mi-au fost scrumiera, paharul

*

*

cu preţul ochilor am cumpărat lumina. cu preţul cuvintelor – mângâiere. cu preţul gurii am cumpărat liniştea pe care o ascult în tăcere. cu preţul lucrurilor în care cred mi-am închiriat şi eu, aproape nou, un dumnezeu. puţin cam trist şi cam adus de spate, dar căruia-i mai iese, din când în când, mersul pe ape. cu preţul inimii am cumpărat o carte, cu preţul vieţii mi-am arvunit o moarte, pe care o trăiesc noapte de noapte. îmbrăţişez pe dumnezeul meu şi tremurăm de frică. aş face o minune, îmi spune, una mică. ne strângem în braţe şi încercăm, din toate puterile, să uităm. şi doare atâta de tare că ni se desprinde carnea de os. plângem în hohote, în cotlonul nopţii cel mai întunecos.

*

în viaţa asta de moarte plină. *

am scris cer, şi cer s-a făcut. altădat-am scris soare, şi s-a făcut lumină. am mai scris verde şi s-au făcut copaci, am scris spune-mi, tu ai citit şi taci. am scris albastru, şi-a fost mare cu valuri, am scris corăbii şi s-a stârnit vântul, am scris vino – m-a înghiţit pământul.

*

încă puţin. mă întorc pe partea cealaltă. în scorbura mea se strecoară lumină. încă visez în scorbura mea cu moartea vecină. cu ochii închişi văd mai bine. oraşe, ape, munţi şi câmpii. uneori şi pe tine. plutind deasupra acestei fantezii colorate. visul e-aici, realitatea – departe. soarele se opreşte o clipă: priveşte şi el cum se face lumină. stelele s-au adunat laolaltă, iar luna le-nvaţă că lucrului acesta ciudat i se mai spune şi viaţă.

*

şi-o carte pe care-am citit-o: abecedarul.

*

*

am ajuns şi aici, iar această întâmplare este lipsită de orice însemnătate. am citit câteva cărţi şi nu mi-a folosit la nimic. am scris alte câteva cărţi şi tot degeaba. m-am răsfirat prin mai multe vieţi, prin mai multe locuri, întâmplări şi obsesii. am crezut că lucrurile astea contează. am crezut că merită să încerc. am trăit de pe-o viaţă pe alta, m-am învârtit în cerc. astăzi sunt fericit – aştept ca răgazul să mi se încheie. acum ştiu că lucrurile, toate, n-au absolut nici o însemnătate. zac părăsite, în magazia de obiecte uitate. printre umbrele, pălării, chei, telefoane mobile, mănuşi ponosite şi libertate.

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

Radu Cârneci

Ziditorul de himere 1 - Jocul de-a Facerea (contemplaţie)

„... Să mai aşteptăm, i-am şoptit în tăcere tăcând soarele încă nu a trecut în alt spaţiu crepusculul pare un uriaş sărut: o mare roşie pe cer!... Să mai aşteptăm, i-am şoptit ce fericire să pluteşti deasupra simţurilor să te dezbraci de tine rămânând în edenul în care atât te-ai dorit, închipuindu-te la începutul luminii, la naşterea aerului...”

Dar Ea tăcea în tăcerea-i precum o taină iar eu îndrăzneam adoraţia: răstignirea de duh eu însumi aşezându-mi pe frunte cununa de spini, în timp ce amurgul îmi pironea palmele şi gleznele, însuliţându-mi apoi coasta de dor; da, şi Ea tăcea ameţind ceaţa propriei tăceri tăcea zicând: “... Tu, bogatule de timp, cuceritorule, tu care m-ai adus de la marginea lumii din nefiinţă fiinţându-mă asemenea chipului tău înălţându-mă, duh întru Frumos: dorinţă şi dor, cu seminţe veşnice însămânţându-mă, rodindu-mă întru fructul îmbietor; pentru ce să mai aşteptăm?... “... Precum Binele în Adevăr se adună armonios Frumosul în aşteptare stă, i-am răspuns numai aşa închipuirea se îmbogăţeşte iar nopţile, se ştie, devin de împodobire; iată, la îndemnul cerului, sângele se cucerniceşte iată sosind întunericul în ascunse lumini îndemnându-ne spre Marele Dincolo, dar să mai aşteptăm...”

Ci, Ea tăcea, doar gândurile-i luminau împrejurul pătrunzându-mă, încoronându-mă: “... Bogatule de timp, Ziditorule de himere până când te vei juca de-a Facerea, până când chipul, prin care te împarţi tuturor, te va sluji până când? Ştiu, noaptea nu te supune! în degetele tale ard ochii de duh, de fiecare dată recreându-mă din inocentul Nimic!... La ce aşteptarea?...” “... Ah, da! o clipă doar să mai aşteptăm până la trecere...” Şi amurgul se mistui nopţii care cu miriadele-i de ochi ne îndemna, şi, acolo în Ţinutul Tainelor, în Catedrala de Dor sufletele ni se topiră contopindu-se; acum

Sofía Rodríguez García s-a născut în 1976, în Buca-ramanga, Columbia. Poetă, activistă pentru drepturile omului, corespondent al radioului Frecvenţa Alternativă din Barranquilla - Columbia. A studiat Dreptul şi Istoria, iar în prezent studiază Psihologie socială. Finalistă în numeroase concursuri literare. Poemele sale au fost publicate în mai multe reviste din Chile, Argentina, Portugalia, Spania, România şi au fost traduse în română, portugheză şi catalană.

Versurile traduse aici fac parte din volumul ”De fiecare dată când adăposteşte focul”, 2015, Editura Ambivalente, Columbia.

Furie de poeţi Poetul duce dorul departe distanţa sufocată.

Nu o doreşte pe ţărmurile sale, bufon în papucii lui destin cu arome de sare În rugul său aruncă picioare de rac cu numele ei şi repetă cu gingăşie: suge sânge insidioasă femeie ce vopseşti în vocabula-ţi balconul tristeţilor amăgitoare sirenă, fie ca o aromă-născocire să te aromatizeze cu floarea-soarelui să te ducă departe, blestemată desfătare a ochilor Cu o lacrimă de vene îşi dă furia poetică cu pumnii strânşi îşi îmbrăţişează fluidele căzute poetul îi scrie visând îmbătat de ţipetele sale, cu o hienă de râuri în gâtul său, cu umbrela-i de soare de ţepi trişti aşezat în scaunu-i acoperit de ochi

nr. 55-56 n ian.-feb. 2016 Radu Cârneci, unul dintre cei mai profunzi creatori de poezie de dragoste din literatura română, a împlinit la 14 februarie 88 de ani.

Actualitatea literară îi urează multă sănătate, recunoaştere deplină şi un sincer La mulţi ani!

eram noi, făptura dorită în două chipuri vechi unul fiind, da, şi acolo, de acolo începu Marele Zbor: intrasem în...

2 - Clipa eternă (vis) ... Bijuterii! însemne de minune se-aprind în cer şi auresc frumos la Clipa ce pe toate le supune cu clipele curgând nesăţios ca o putere tainic-infinită în ample arderi cu luciri adânci şi palid mire-ochiul meu, ispită surâsul tău şi nu mai poţi să plângi şi taci ca nerostitele cuvinte aştepţi un semn spre a ne izbăvi: un semn înmiresmat cu cele sfinte spre a ne-mpodobire şi a fi înalt Adâncul şi adânc Înaltul intrând în miezul Timpului-izvor: unite aripi şi zvâcnind în saltul de necuprins al zborului - uşor de pământescul trupurilor noastre ne despărţim! ce rost mai are-acum chinul de dor în oasele-alabastre: intrăm superbi în Marele Postum un zbor e totul, inundând Tăria în stranii lumi cu fără-de-opriri când praf se dovedi vremelnicia pierdută-n trecătoarele-i zidiri; e duhul nostru limpede ardoare spre nesfârşit esenţelor de timp: aici nu naşte nimeni şi nici moare Iubirea-i zee-n veşnicul Olimp!...

3 - Alungarea din Rai (blesteme) ... din vis am coborât în plină zi: superbă, Ea, şi tristă dintre stele fără-de aripi inşi, spre a trăi sub cenuşiu de veştede drapele şi nu puteam să înflorim de ei cei ce tăiau şi spânzurau visarea: deasupra ceruri triste, fără zei iar dedesubt în valuri disperarea!

O, draga mea! unde fugim şi cum şi care-i umbra verde să ne-aţină: aş vrea zăpezi şi brazi şi-un proaspăt drum iar împrejur o mare de lumină... câmpii plângând ... dar împrejuru-i câmp sălbăticit: pelin, urzici şi pălămidă neagră ciulini rânjind sub aeru-ncropit

Ea nu-i va sta pe umerii cu sânge sedus suicid

Chemare Îşi fac vânt diafani cu cremă de mâini pentru a sfâşia trupul (Cârpa nu e în plus la această curăţare) Fiecare se îmbracă cu haine noi: ar părea că uneori timpul ar relua mângâierile şi pieile din orbire.

El, obişnuit cu fugitive-iubiri, vibrează textele cu strigăte de evadări.

Ea smulge pereţii care fără ferestre observă.

Se abandonează mersului pe corzi invizibile, sfori pe care pământul le scuipă cu rost Ea dezlănţuie râuri şi cascade din pleoape.

El, ca un escapist al tâmplelor, şi le bea: creion etilic îi încercuieşte tristeţile Nu sunt buni pentru noduri acei ce încolăcesc absorbiri şi-şi spală perdelele de piele

Letal Scapă-mă de râsete absurde săruturi dulci şi texte biciuitoare Tâlhăreşte muşcăturile sufletului.

Când vei putea strigă-mi demonii pe care îi îmbrăţişăm cu râvnă Trage-mi hainele de mâna a doua copleşeşte-mă ca să te văd ajută-mă ca pe-o bolnavă terminală acestui bun sfârşit ce vrea să nădăjduiască în tine Fă din lume

ce puri eram şi fără de duşmani zei de frumos în fără-de ispită!...)

un spaţiu pregătit pentru viagră spre-a se-nmulţire şerpii veninoşi şi guşterii şi corbi tehui pe zare şi râuri seci visând la nori ploioşi şi soarele, jeratic de-ntrebare iar peste-ntinderi hohotul nebun al diavolului pătrunzând în toate ca-n pârjolite lanuri de tutun: e Răul-rău! şi încă se mai poate... grădini şi vii ... aici foşneau grădini în verde grai albine hărnicind purtau polenul iar fructele ne îmbiau ca-n rai în toamnele ce le-aureau însemnul; vii distilând al vinurilor gând şi-a’ nunţilor alcoluri înstelate şi al botezurilor fast născând şi-a’ horelor chilimuri nestemate unde sunteţi, pe unde v-aţi ascuns voi, doine de tămâie şi de vrajă! stă vremea-n urmă cu obrazul plâns şi sărăcia sărăciei strajă... păduri pierind ... cum vă retrageţi codrii mei bătrâni (de joagăre-alungaţi şi de topoare) nu mai sunteţi minunilor stăpâni: procesiuni în verde, mortuare sălbăticiuni şi păsări s-au răznit şi-n repezişuri lunecă pământul deasupra nori de flăcări s-au ivit şi vânturi seci îşi bubuie frământul (ah, dor îmi e, iubito, de-acei ani când ne primea pădurea fericită:

restul golului porul jăratecului irosirea care ne învăluie toate astea la recurenţa la care ajungem

Poem redus

oraşul-caracatiţă ... oraşul-caracatiţă buimacă cu braţe otrăvite ne-a primit era lumina de lumini săracă şi bubuiau cântările cumplit; un bâlci imens, o zloată fără nume: minciuna şi prostia stând pe tron înjurături se revărsau în spume mizeriile-n balans năucitor vuiau maşini în străluciri de lună pe cerşetori zărindu-i ca în vis şi totul era forfotă nebună iar Sfatul Ţării-areopag ucis... .............................................................

Ea, Trista ... şi Ea mi-a zis privindu-mă-n privire: “Aici, Apocalipsa e în toi să trecem, dar, în ceealaltă fire a spiritelor fără de nevoi să ne ascundem de aceste toate şi să visăm! atât ne-a mai rămas! aici domneşte Răul care poate a ne zdrobi al gândurilor glas nu-i loc aici de năzuiri şi ode a le-ndrăzni e zbatere de vânt pe zări se-arată şiruri de golgote spre-a răstigni Cuvântul prin cuvânt...”

4 - Ziditorul de himere (speranţă) “Eu vreau aici, vreau Soarele şi Luna vreau Aerul, ca iar să-l miresmez cuvântul Dor îl vreau pe totdeauna vreau să-i învăţ pe oameni asprul Crez al gândului spre gând şi pentru faptă vreau să-i purific şi din rău să-i scot să luminez a Legii cale dreaptă flori albe vreau peste imensul glod Sărutul, vreau să fie imn de viaţă reînnodând al traiului deşir vreau să ieşim din sumbra nopţii ceaţă vreau să mă răstignesc şi să mă mir de-al Duhului tezaur în putere de învierea peste învieri să cer din cer Acelui ce mă cere lumina demnă-a sfintelor averi şi s-o împart acelor ce asudă acelor care fac din noapte zi vreau fructa coaptă peste fructa crudă vreau să zidesc pentru a-nveşnici...”

Bucureşti, iunie 2010 / februarie 2014

Sofía Rodríguez García

Delirurile din grote sunt martirajele poeţilor: Amanţi ai puzderiei de sărutări şi muzică ce goneşte prin culoarele braţelor

Rugăminte Înfăţişează-mi dimineaţa sub umbrele dalei, du-mă spre corzile viorii pictate, destramă trei fraze roşii cu căldura pardoselii lasă candela tremurătoare să ţi se sufoce în piele.

Nu îmi da indicaţii, sudoarea îmi acoperă loviturile trupului, copitele îţi lungesc tentaculele şi zborul ţi se încarcă de motoare cu ace Ce conteză dacă trădarea mă împodobeşte?

Aduce adieri ce mă îndeamnă spre tine Şi dacă minciuna te spoieşte? vântul întunecat nu e lamentarea ta nici o taină în delir Poate că aici - în marea mea de valuri atât de şovăielnice puţina înţelepciune te nesocoteşte mişcarea îndepărtată într-o paraşută de sarcasme cu o îmbrăţişare rece îţi salvează privirea

Privire Dincolo de logică şi aventuri mă poţi lua de gât şi respira.

Fuga de mine într-un triunghi de mâini şi îndrăzneala speculantă a trilurilor Privirea ta e la fel din lumină şi aici: locul oglinzilor, unde repudierea îţi acoperă o parte a chipului

Suflet lipit Sărutările în spic sunt foc în ochi.

De raze albe par a o învălui, mângâierile lui urmăresc drumeţi prin calvaruri.

Legături de sânge îi acoperă chipul înţepenind în buzele sale de rod al viţei-de-vie.

Prezentare şi traducere de Elisabeta BOŢAN

nr. 55-56 n ian.-feb. 2016 Anotimp Această tristeţe sacră a norilor zugrăvită pe fereastră.

Acest sfîrşit de secol împroşcat pe pereţi!

Ca o apă grea se scurge pe străzi seara... ... Cine ne-a deschis în frunte aceste ferestre, cine ne-a zidit în piept aceste scunde uşi?

Prin mine umblu ca printr-un anotimp bolnav.

Glasul mamei îl aud prin zidul întunecat: De ce ai venit aici, pentru ce te-ai întors?

Pleacă, ieşi cît mai ai timp.

Glasul fratelui îl aud stins, ca prin apă: Ieşi cît mai repede din această lumină şi lasă-mă singur să respir în umbra mea...

şcoala de poezie

Nichita Danilov

Feţele cui se păstrează aici, în această putredă lumină de seară?

O mie de capete retezate aşteaptă ce anotimp?

Braţele cui vor fi semănate pe cîmp, dinţii cui vor răsări din iarbă?

Prin mine trec ca printr-un ciudat anotimp.

Cu ţeasta lui Yorick în mîini, mă întreb: Dacă am secerat unde şi ce am secerat? Şi dacă adun, cînd şi pe cine adun?

Recviem pentru zaruri şi clavecin Căram pumni de pămînt dintr-o ţară în alta, le vărsam în grămăjoare mai mari şi mai mici în piaţa publică.

Cu ochii aţintiţi la cer, ne rugam în faţa steagurilor mereu coborîte în bernă la morţii noştri rătăciţi în cer să coboare din nou pe pămînt, sfinţind ţărîna pe care le-o aşterneam la picioare.

Scormoneam mereu sub trunchiurile copacilor, brazi şi molizi, şi stejari cu coroana arzîndă: le pipăiam cu buricul degetelor rădăcinile ca pe nişte frînghii, ca pe nişte artere (sau ca pe nişte corzi de harfă la care trebuia să cîntăm) stăteam cu urechea ciulită la foşnetul frunzelor şi la cîntecul păsărilor pitulate printre crengi; priveam luna şi semnele zodiacale, Calea lactee încrustată în palmele noastre bătătorite de muncă; odată cu pămîntul aduceam şi firele de iarbă răsărite pe cîmp, norii îi mutam dintr-un loc în altul, şi vîntul; număram totul – fiecare pumn de pămînt trecut dintr-o parte în alta a graniţei îl consemnam aliniindu-l frumos în coloanele unui catastif deschis la o pagină moartă.

Vameşii ne priveau în treacăt consemnînd în registrele lor sacii de pămînt căraţi cu migală.

Coloane de cifre răsăreau în registre, aliniindu-se ca nişte soldaţi înainte de luptă; cîinii adormiţi pe fîşia arată îşi ridicau botul adulmecîndu-ne de departe umbra, lătrau scurt şi lugubru, după care se cufundau din nou într-un somn ce nu avea parcă nici început şi nici sfîrşit.

Odată cu pămîntul căram şi firele de iarbă, firele de păr şi mucurile de ţigări adunate de pe străzi, duceam într-o parte şi alta mormintele morţilor noştri ca să ne binecuvînteze ţărîna, duceam şi apele, şi vîntul, momeam norii de pe cer şi păsările ce-şi fîlfîiau aripile deasupra sîrmei ghimpate; dresam porumbeii călători să facă drumul acolo şi îndărăt; le legam sub aripi cenuşa străbunilor adunată în urne ce fumegau încă, le legam de gheare bucăţi de prapuri şi cruci şi le trimiteam ca pe nişte soli, ca pe nişte arhangheli luminoşi în ţara străină şi apoi îi chemam înapoi.

Cărînd saci de pământ dintr-o parte în alta, refăceam ţara noastră din vis, ţara noastră pierdută, pe care duşmanii noştri nevăzuţi ne-o traseră de sub picioare ca pe un preş, transformînd spinările noastre în cîrpe, în mopuri de şters murdăria şi praful; cărînd pămînt cu sacii şi pumnii, le arătam copiilor noştri, celor născuţi şi celor nenăscuţi încă, calea cea dreaptă ce duce spre lumină; înarmaţi cu credinţă şi răbdare, înaintînd un pas şi făcînd doi îndărăt, apoi iarăşi înaintînd,

reuşisem să-i îmblînzim încetul cu încetul pe duşmanii noştri ce-şi făceau simţită prezenţa în umbră…

Singurii duşmani rămăseserăm noi înşine, căci ceea ce clădeam ziua, noaptea distrugeam, ca nişte somnambuli, fără milă, călcam în picioare pămîntul cărat, adus cu trudă în saci şi în pumni peste graniţă, adunîndu-l în căuş îl duceam îndărăt, strecurându-ne umbrele prin sârma ghimpată; tîrîndu-ne în genuchi pe urmele strămoşilor cărora le luam, fără să ne dăm seama, pămîntul fumegînd de sub creştet, pentru a-l duce în ţară străină şi-a-l aşeza în faţa steagurilor coborîte în bernă. Închinîndu-ne la idoli străini cu picioare de lut, îl duceam îndărăt sub privirile pline de ură ale cîinilor ce-şi făceau somnul de veci tolăniţi pe fîşia arată.

Tinerii se lăsau în genunchi în faţa urnelor; rotulele lor pîlpîiau ca nişte candele aprinse de lumina lunii: îndepărtîndu-ne în noapte, le spuneam: ”Pentru voi am adus pămîntul acesta, pentru voi am îndurat umilinţa şi frigul unor vieţi fără rost, ca să aveţi parte de o viaţa mai bună…”

Iar ei, renunţînd o clipă la plăceri, la tinereţea lor zbuciumată, se gîndeau la noi, la vitregiile sorţii pe care le-am avut de îndurat, şi se rugau pentru noi, pentru liniştea noastră, pentru bucuria pe care trebuia s-o simţim înainte ca firele de nisip ale vieţii să ni se scurgă din clepsidra desenată în palmă; părul lor, ochii lor luminau ca nişte leduri în noapte.

Căram pumni de pământ dintr-o ţară în alta, găseam într-o parte cîte un braţ, în alta o claviculă cu epoleţi sau o gambă cu tot cu vipuşcă; într-o parte găseam o sabie, în alta un tun sau o puşcă; pe toate le înghesuiam în saci împletiţi din rafie le luam cu noi peste graniţă plecînd pe urmele cailor morţi luminaţi de razele reci ale lunii ce ne lungea umbrele proiectându-le pe fâşia proaspăt arată.

Timpul părea că se oprise în loc, iar spaţiul se revărsase scurgându-se tăcut dintr-o parte a clepsidrei în alta; eram aici şi dincolo, plecând rămâneam pe loc; întorcându-ne, ne regăseam siluetele ghemuite în jurul focurilor pâlpâind tăcut în piaţa publică: tot ce era aici, se afla şi dincolo schimbat într-o oarecare formă.

Cine suntem noi, ne întrebam şi rămânem cu întrebările în palmele răsfirate peste chipurile noastre contorsionate de teamă.

Reclamele luceau stins luminând capete îngenuncheate ale mulţimii. Îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare, idolii cu picioare de lut

actualitatea literară 9 îşi ridicau faţa din cenuşă.

Ne tîram scheunînd ca nişte cîini la picioarele lor înfăşurate în steaguri fumegînde, uitînd de Dumnezeul nostru bun, uitînd de noi şi de ţară, în timp ce pămîntul cărat se transforma într-o mîzgă cleioasă, ne ungeam trupul cu el, încingînd un dans în jurul idolilor ce vegheau groapa comună….

Cînd treceam înapoi cu pumnii strînşi graniţa, veneau vameşii buni şi ne dezlegau desagile, scormoneau ca nişte cîini în pămîntul pe care-l duceam îndărăt (aici şi acolo ne era ţara promisă; aici o jumătate de rai, dincolo altă jumătate) purtată de balanţele unei sorţi ce nu vroia să se încline nici la stînga, nici la dreapta, şi rîul ca un braţ, ca o cumpănă albea în lumina calmă a lunii, scuturîndu-şi ciuturele goale; ne desfăceam sacii, traistele, sacoşele murdare, tăgîrţele pline de oseminte şi pumnii plini de pămînt.

Ne întrebau ce ducem cu noi, iar noi, bîlbîindu-ne, răpundeam că nimic, ei însă nu se lăsau convinşi cu una cu două şi desfăcîndu-ne pumnii găseau cîte un ochi mort, îngheţat, cîte o ureche murdară de var sau ţărînă.

Ei, vedeţi, ne spuneau rînjind pe sub mustăţi, de ce ne minţiţi, de ce vreţi să ne duceţi în eroare?! Şi în timp ce noi, poticnindu-ne, bîiguiam cuvinte fără sens, căutînd în minte un răspuns cît de cît plauzibil, ei ne închideau în tăcere pumnii la loc, şi lîngă ochiul mort îndesau şi unul de sticlă.

Să mergeţi pe drumul vostru, ne îndemnau, orbecăiţi în continuare prin beznă, nicăieri nu veţi găsi ţara pe care o căutaţi, ţara voastră din vis, ţara voastră eternă, peste tot pe unde vă veţi duce, veţi da numai de beznă…

Printre ochii orbi strînşi în pumni, noi ascundeam şi cîte un zar, cîte un ochi care ne putea schimba destinul.

Băteam zarurile în palmă şi le aruncam la picioarele idolilor falşi, la picioarele manechinelor potopite de reclame, sperînd de fiecare dată ca din cupa palmelor noastre să se rostololească ochiul cîştigător, ochiul menit să ne lumineze destinul; de fiecare dată însă din căuş se rostoleau zornăind surd ochii orbi, ochii nemişcaţi, acoperiţi de-o peliculă albă, opacă, care ne priveau fără să ne vadă şi înlăuntrul cărora imaginea noastră răsturnată se proiecta peste lume; trăiam o nesfîrşită şi dulce iluzie.

Fără să ne dăm seama, noi singuri ne ignoram soarta, cărînd pămînt dintr-o ţară în alta, ne săpam şi într-o parte şi în cealaltă parte a rîului groapa comună….

Reclamele luceau stins luminînd capete îngenuncheate ale mulţimii. Îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare, idolii cu picioare de lut îşi ridicau faţa din cenuşă.

Ne tîram scheunînd ca nişte cîini la picioarele lor înfăşurate în steaguri fumegînde, uitînd de Dumnezeul nostru bun, uitînd de noi şi de ţară, în timp ce pămîntul cărat se transforma într-o mîzgă cleioasă, ne ungeam trupul cu el, încingînd un dans în jurul idolilor ce vegheau în beznă.

Fără să ne dăm seama, noi singuri ne ignoram soarta, cărînd pămînt dintr-o ţară în alta, ne săpam şi într-o parte şi în cealaltă parte a rîului groapa comună.

Şi Şi am văzut casele omului risipite ca nişte cochilii de scoici jupuite de carne pe malul nisipos al răului le-am cules în palme am sădit câte o flacără înlăuntrul lor şi apoi le-am aşezat din nou la locul lor pe străzi îngenuncheat lângă semafor am văzut pâlpâind în dreptul ferestrelor câte un chip omenesc, câte un suflet.

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

“Rollerii II”

„Trebuie odată ca poporul românesc să-nţeleagă cum că, totdeauna, omul are ceva, omul care are ce pierde, fie nume istoric, fie avere, fie razimul moral al unei mari inteligenţe sau a unei mari culturi, numai acela cumpăneşte când face legi, judecă cu precauţiune şi nu are interes de a sta neapărat la putere, numai şi numai pentru a se hrăni din buget”

M. Eminescu, Nu suntem dispuşi

a reveni, Timpul, 30 septembrie 1878 Cum repetitio mater memoriae est, repet: intenţia de a deconstrui, ca să nu spun de a demola etnicul, ca şi cultura noastră, e de sorginte proletcultistă. Dovezi, cu duiumul: torţionari cunoscuţi (sau încă nu) sunt condamnaţi (sau încă nu) ca zeloşi executanţi ai crimelor dirijate de la Kremlin, nu şi cei care le-au ordonat. Şi pentru că ororile dictaturii proletare nu sunt prescrise, i-am aşteptat răbduriu pe torţionari să se hrănească din pensii nesimţite, în timp ce foştii deţinuţi politici au făcut foame, cum au mai făcut; să sfârşească nederanjaţi în paturi confortabile. Îl parafrazez pe etnosof, făcând apel la tiparul de gândire ţărănesc, etichetat vetust, perimat, inactual: „Nici salcia pom, nici torţionarul om”. Vişinescu deţine doi avocaţi, n-are nevoie să fie prezent în săli de judecată; cei torţionaţi, de el, bătrâni şi bolnavi, stau cu ceasurile prin tribunale: „Dreptate, ochii plânşi vor să te vadă!”. Martorul principal al acuzării a şi murit.

Am îngropat comunismul? Simbolic, poate; în fapt, doar „la jumate”. Veteranul Brucan, ins cu vocaţia răului, care ceruse, în „Scânteia” anului 1947, moartea lui Maniu şi Coposu („osânda”, vorba lui preferată, s-a abătut peste „capii PNŢ învechiţi în rele”, aşa cum a dorit slujitorul Anei Pauker) s-a vrut (şi a fost) înlocuitorul lui Ceauşescu, deşi, pentru faptele sale de arme staliniste, un proces real, nu tismănizat, al comunismului l-ar fi condamnat pe viaţă la temniţă. Cu contribuţie brucană, elita ţării a fost masacrată. A intrat în cele peste 300 de închisori şi-n lagăre de exterminare, neîndestulătoare pentru nealiniaţii dogmei, care trebuiau puşcărizaţi. Un vertical nevăitareţ l-am numit pe Vladimir Streinu, vorbea, eufemistic, despre „accidente de libertate”. Or, noi îi datorăm profetologului directivarea postceauşistă. Gaura din steag a fost gaura în avuţia ţării: în economie, dar şi în avuţia primară: istoria românilor.

Paralel cu atacurile la imaginea etnică, în scopul de a ne simţi ruşinaţi de ţară şi de neam, aflăm că leninismul a fost romantic, iar proletcultismul nici mai mult nici mai puţin decât… avangardist! Comuniştii ruşi, organizaţi în Partidul Comunist din Rusia, fac treabă la centrul lor din Penza privind reabilitarea lui Stalin: „Am deschis centrul pentru a slăvi numele lui Stalin, după decenii de calomnie”, zice liderul lor. 2016 a fost declarat „Anul Stalin”. Ţarului roşu i-ar datora ruşii „biruinţa în al 2-lea Război Mondial”, „măreţia URSS”, protecţia socială desăvârşită, ştiinţa cea mai mare, cultura cea mai adevărată. Noroc că în anii ’50, marii scriitori ruşi, Tolstoi şi Dostoievski şi Cehov, erau indexaţi în biblioteci ca sovietici, de i-am putut citi; o reminiscenţă a acestui fapt, de tot hazul: Dimitrie Cantemir, după Dicţionarul literaturii române al Institutului „A. Philippide”, a murit în… URSS. Închid paranteza.

Revenind la tătucul popoarelor, ce contează execuţia a zeci de milioane, acolo? Cât despre români, ar fi fost nimica toată să-i încarce pe toţi în bou-vagoane, să-i ducă-n Siberia şi să colonizeze ţara. În Basarabia, colonizarea a şi reuşit. Aşa că Stalin trebuie scos personaj pozitiv în Rusia lui Putin, iar Horty, în Ungaria. Noi, dimpotrivă: dărâmăm bustul lui Antonescu din curtea unei biserici, darămite din gara pietreană, unde a ordonat trecerea Prutului, în războiul antisovietic. Ceea ce poate fi prilej de haz ieftin în „Academia Caţavencu”: „Vă ordon sugeţi Prutul!”. Şi Ion e tot mort fără mormânt, cu toate că Shimon Peres a mulţumit României pentru salvarea a 400.000 de evrei; nu i-a salvat statul Mareşalului, refuzând să-i trimită în lagăre naziste?

Secuii pot intona imnul Ţinutului Secuiesc; românii nu. CNA-ul nu vrea imn în televiziuni. În alte cuvinte, secesionism da, unire, nu! Iar etnicismul e cu plus pentru cel unguresc şi cu minus pentru cel românesc, ba chiar e slăvit comportamentul antinaţional. În dreptul roman, salvarea patriei (Salus patriae, suprema lex est) era legea supremă. Nouă nu ne pasă de Eroul Necunoscut, susţinem chiar că tinerii au dreptul să nuşi cunoască istoria. Aşa că, din ignoranţă, suspină după regim comunist. Şi mai observ că tinerimii de stânga, în creştere, îi place să scrie comunist cu k şi doi m, fără a şti de „Kommunist”, revista din URSS, ani cincizeci.

Am fi mai fericiţi fără memorie, ne bazăm pe memoria celor care îngroapă? Şi cum să nu vrea uitare preşedintele Iliescu? Doar îi epura din facultăţi pe fiii celor socotiţi duşmani ai poporului şi ai democraţiei populare. Asta făcea şi Ileana Vrancea, alias Heda Katz, devotată cauzei de a epura studenţi „reacţionari”. Reacţionar vine de la reacţie, acţiunea cerând reacţiune. Şi-i din aceeaşi familie de cuvinte cu reactiv.

Vârful terorii şi ororii comuniste, al sadismului, cumplitul Experiment Piteşti, lipseşte din cartea lui Vladimir Tismăneanu, ajunsă la ediţia nr. 3 şi intitulată Arheologia terorii. Iar raportor prim în procesul comunismului a fost Tismăneanu, nu Goma, cel mai dign anticomunist.

Dacă nu vă place cuvântul anticomunist, folosesc altul: necomunist.

Nu, nu putem fi iertători şi neresentimentari cu călăii, cum cere Sandra Pralong, acum consilieră prezidenţială pentru problemele diasporei. Doamna a găsit alt vehicul: nu tancul bunicului, revenit din URSS cu divizia trădătoare, ci al monedei Soros. De reţinut: manualele alternative de istorie au fost, spune presa, iniţiativă Soros. La Facultatea de Istorie se predă oare disciplina Martiriologie? Se vorbeşte tinerilor despre alţi tineri care s-au jertfit în lupta cu dictatura anticreştină şi antidemocratică? Un grup de elevi din Turnu Severin a fost supus Experimentului Piteşti pentru că strânseseră ceva bani ca s-o ajute pe soţia profesorului lor, arestat.

Unde sunt monumentele martirilor, monumentele memoriei? Un genocid s-a produs contra moţilor din Apuseni, care luptau în munţi contra colectivizării. Şi-au apărat cu viaţa cureaua de pământ. Iar foştii agitpropi de serviciu (şi în servicii) se arată gata să vorbească despre tehnica neputinţei la români, despre laşitate la români.

Luptătorii din munţi? Moşu Ogoranu? A, ei au fost fazcişti”, în pronunţia prim-secretarului de Iaşi.

Ce facem? Îi socotim în continuare pe Mircea Vulcănescu, pe Vintilă Horia, pe N. Bălan (1882-1955) mitropolitul Ardealului „criminali de război”. Ultimul a fost în anii grei ’41-’44, mitropolit al Odessei. L-a scăpat de glonţ rabinul şef Alexandru Şafran cu argumentul că salvase mii de evrei de la deportare. Pe profesorul Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, nu l-a salvat nimeni. Fiul său, Şerban Alexianu, a auzit împuşcătura. Citez după discursul rostit la redeschiderea Universităţii din Odessa, 7 dec. 1941: „Fiţi corecţi şi buni, fiţi credincioşi, iubiţi oamenii, credeţi în dreptate şi adevăr (…) Lucraţi cu îndârjire, cu înţelegerea greutăţilor de acum, nu uitaţi că astăzi aici s-au deschis uşile acestei universităţi pentru voi. Cu dorinţă, credinţă, disciplină şi înţelegere, veţi putea creşte şi progresa moral şi intelectual”. Par cuvintele unui „criminal de război”?

Fiul său nu are drept la tăcere: „cu cât trec anii, cu atât mi se pare nedreptatea mai teribilă şi mai de neiertat” (File din viaţa tatălui meu, ed. Chişinău, 2007). Când a căzut, în 1946, cu grupul Mareşalului, Mihai Antonescu a mai apucat să-şi arunce, cu un gest larg, pălăria în faţa morţii. Urma dictatura şepcii proletare, a „lumpen-intelectualilor”, spre a le spune ca Horia Stamatu. În momentul de faţă mergem pe sârma legii 217, liberticida lege promulgată în regim de urgenţă. Va fi închis oare Centrul Sighet (Elie Wiesel n-a vrut să-l viziteze), vor fi indexate colecţiile „Analele Sighet”, „Biblioteca Sighet”, „Ora de istorie”, „Comemorări”? Se vor pune lacăte fără chei la documente? Nu se va mai scrie despre LăteştiBărăgan, pentru că acolo a fost deportată Maria Antonescu?

N-am mai avea voie, după criteriile lui Alexandru Florian, să numim străzi Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Petre Ţuţea… Bine că Petre Roman a fost scos la vopsea de liberali.

Scenariul cu Valeriu Gherghel, „sfântul închisorilor” după Steinhardt, propus cetăţean de onoare al oraşului Tg. Ocna, s-a repetat cu Vintilă Horia: i s-a retras titlul de cetăţean de onoare al oraşului Segarcea. Deh, „criminal de război”. Întreb: oare ce crime de război a comis Vintilă Horia? Sau a devenit Institutul „Elie Wiesel” un Tribunal al poporului? Acela care l-a condamnat, în 21 februarie ’46, pentru că a afirmat că au fost evrei basarabeni care au asasinat ofiţeri români în „săptămâna roşie”, cum o numeşte Goma. N-a fost aşa?

Cu chiu cu vai, în Timişoara, s-a păstrat strada Petre Ţuţea. A făcut închisoare politică 13 ani, între 1948-1954 şi 1956-1964; a considerat până la sfârşit comunismul „crimă continuă”. Îl citez: „La comunişti, dacă nu eşti cu ei, atunci eşti legionar”. S-ar putea ca, aplicându-se nesăbuit Legea anti-legionară, să fie rasă plăcuţa cu numele unei valori naţionale: „un Socrate român”. Ion Lazu mi-a scris că placa memorială pusă de el pe blocul unde a locuit Nichifor Crainic a dispărut deja. Şi nici măcar n-a fost legionar Crainic, dimpotrivă. Îi scoatem din cartea culturii noastre pe Eliade, pe Cioran, pe Noica? Ce modele? Mircea Mihăieş a dat verdict în „România literară” că Eliade, Cioran, Noica „nu pot, fireşte constitui modele de onorabilitate ideologică”. Superb acest fireşte.

Noica e acuzat că a fost căpitanul, guru al Gărzii, ca apoi să devină „ideolog al naţional-socialismului”. În opinia mea, adevăratul patriotism nu-i socialist, cum nici naţiunea n-a fost socialistă. Cât despre patrioticii poeţi ceauşişti de pagină întâi, ei au făcut un deserviciu enorm conştiinţei etnice, virusând-o, intoxicând-o propagandistic.

Urmărind atent cursul istoriei, se vede limpede cum internaţionalismul proletar şi-a pus masca globalizării în ritm forţat. Ni se tot spune că nu mai există soluţii naţionale, ci transnaţionale. Probă că ideea Europei postnaţionale este susţinută în Parlamentul european de comunistul italian Spinelli, iar Europa fără graniţe sau cu graniţe moi aduce a internaţională capitalistă; altă îndoctrinare, după ce URSS era steaua roşie călăuzitoare în

nr. 55-56 n ian.-feb. 2016 întunericul imperialist. Nu clasele sociale, conform luptei de clasă, sunt acum departajate, ci popoarele barbare care vor independenţă statală. Vrei stat puternic? Eşti antieuropean! Satul global ar fi formula justă (just şi injust sunt termeni luaţi din dicţionarul dictaturii proletare), nu poporul-naţiune, considerat invenţie rea. Cât despre patriotism, e acceptat local (HarCov), nu la nivel de ţară. „Mantra” protocronistă a profesorului Edgar Papu, cum i s-a spus în zeflemea, e mai blamată decât zvastica; la fel, estimea noastră, ca să apelez la formula lui Noica.

Amorţiţi etic şi etnic, amnezici privind propria noastră istorie, politicienilor decăzuţi din calitatea de om cu răspundere în folosul cetăţii nu le pasă de aşezarea steagului în bernă, de ziua naţională; de 24 ian. a.c., la Sfântu Gheorghe flutura steag negru pe primărie, lângă tricolor.

Iar astfel de fapte se petrec perseverent şi „la vedere”. Nu se sancţionează, cum ar trebui, terfelirea steagului României, ba chiar se tolerează. Ce-i mai de preţ decât steagul? Nu degeaba se spune: a închinat steagul, atunci când moare cineva. Nu ne pasă de simbolurile identităţii, de vreme ce drapelul de luptă al unei legiuni a lui Avram Iancu e scos la licitaţie recent, pentru 5.000 de euro, nici cât o şpagă modestă.

Ca-n timpuri proletcultiste, se operează cele mai nedrepte eliminări din marea carte a culturii. O constelaţie de nume a fost contestată de INSHR-EW. În lista de „personalităţi controversate” (e formula lui Alexandru Florian) sunt, după presă: Eliade, Cioran, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Noica, Steinhardt, Ion Barbu. Arghezi, Ţuţea, Crainic, Gyr, Justin Pârvu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc… Şi Blaga.

Luat din nou la refec, aşa cum o făcea Paul Cornea (în articolul Titu Maiorescu şi paşoptismul, „Viaţa românească”, nr. 8 şi 9, ’63), când Liviu Rusu încerca reconsiderarea: „Există, scria medaliatul recent, o familie socialistă, în care Titu Maiorescu nu poate fi membru, iar articolul lui Liviu Rusu este o regretabilă recrudescenţă a spiritului maiorescian”. Acum, se spun vrute şi nevrute în legătură cu presupusa cauză a morţii lui Eminescu: acelaşi Maiorescu.

Radu Voncu are dreptate când afirmă că nu s-a ales la întâmplare Uniunea Scriitorilor de dincolo de Prut pentru un atentat cu bombă (fals sau real?), dat fiind că USM „a jucat rolul central în mişcarea de renaştere naţională” din anii optzeci. Dincoace de Prut, unde tema identităţii naţionale a ajuns una incorect politică, Eliade, Blaga, Stăniloae, Anton Golopenţia, Ernest Bernea, Tiberiu Brăileanu, Ion Petrovici sunt minimalizaţi cu sistemă. De ce? Pentru că sunt „stâlpi ai nădejdilor noastre”, ca să-l citez pe C.D. Zeletin?

Din Timişoara, a dispărut un nume de bulevard: Vasile Pârvan. Şi câţi răzgândaci, suferind de Alzheimer politic, nu vor să rescrie istoria, să instituie alte interdicţii, alte tabuuri. Mihai Roller, ajuns academician în Republica Populară Română, „binecuvânta” numirile şi excluderile: filologul Gavrilă Marcusohn în loc de Gh.I. Brătianu, avocatul Marcu Onescu în loc de P.P. Panaitescu, profesoara de franceză Charlotte Krakuner şi arhitectul Aronovici, în loc de Giureşti. Toţi, „specialişti” şi coautori ai manualului de istorie. Iar rolerii s-au multiplicat, sediul fiind activul Institut „Wiesel”.

Ce să facem? Putem opta: stăm liniştiţi pe locurile noastre, cum îndemna Ceauşescu de la tribună sau urmăm soluţia Dan Puric, în planul educaţiei: Un Mărăşeşti familial. Pe aici nu se trece! În alte cuvinte, ca şcoala să fie şcoală, să-i facem pe elevi conştienţi de identitatea lor, să nu mai considere că-i pedeapsă a fi român. Să nu le prezentăm istoria ca ficţiune ieftină, ci aşa cum a fost. Altfel, Unirea va fi „muzeu pângărit”, rezistenţa anticomunistă (şi cea din munţi, şi cea prin cultură) va fi continuu negată. Iar aplicarea nesocotită, ca să nu spun tiranică, a Legii 217 va deschide uşa altor şi altor „accidente de libertate”. În locul statuii lui Lenin, sculptorul Mihai Buculei, fiu de deţinut politic, a proiectat şi înălţat monumentul Aripi, al rezistenţei anticomuniste. Va protesta INSHR-EW, propunând tăierea aripii drepte?

nr. 55-56 n ian.-feb. 2016

evocări

actualitatea literară 11

Eminescu, de la Nistru pân’ la Pacificul de Sud Evocare făcută în cadrul comunităţii de români din Sydney, Australia

Vasile ANDRU

În casele de emigranţi români prin care am intrat, am văzut că este nelipsit un volum de poezii de Eminescu. Am văzut şi volume noi, dar şi ediţii interbelice, de pildă ediţia apărută în Editura Fundaţiei Regale, carte rară astăzi. În casa unui nou prieten australian, domnul George Petre, am văzut un volum de Eminescu ediţia 1950, apărut la Salamanca.

George Petre, sosit în Australia în anii cincizeci, avea în traista de emigrant, două cărţi: Biblia şi Eminescu. Petre este un om cu o biografie zbuciumată, ca şi istoria acestei jumătăţi de veac. Prigonit politic, alege exilul. Ca să-şi plătească biletul de vapor din Europa în Australia, a fost obligat printr-un contract prealabil să lucreze doi ani într-o mină de uraniu, unde s-a îmbolnăvit, iradiat. A fost operat, a supravieţuit, s-a însurat, fiul său astăzi este o autoritate ştiinţifică australiană...

Astfel că, de la o ediţie Eminescu, sunt tentat să vorbesc despre posesorul ei, el însuşi un personaj de poem. Ediţia Salamanca este bine făcută, conţine poezii care, la acea vreme, nu se publicau în ţară (Eminescu a fost cenzurat în România comunistă); conţine poemele Învierea, Rugăciune, pe care generaţia mea le-a cunoscut târziu.

Emingranţii români îl iubesc pe Eminescu De ce această opţiune Eminescu, la emigranţi? Pentru noi, el este un document psiho-etnic (memoria originii). El este fapt de identitate: rezumă acel acasă, acel arhetip al patriei lăuntrice. Omul fără identitate, fără memoria rădăcinilor, este sărac şi singur. Poemul Sara pe deal ne aminteşte oricând de dealurile de acasă, care ne-au modelat ceva din sufletul „mioritic” care are un „relief” cu dealurile natale, dealuri ardelene sau bucovinene, sau ancestrale. Conectarea la origini este un fapt de putere. În legătură cu aceasta, vom aminti de importanţa genealogiilor pentru omul de azi. Românii s-ar părea că nu au avut o preocupare predilectă pentru heraldică, pentru genealogii. Pentru răzeşul român, nobleţea a fost o stare naturală şi nu i s-a părut necesar s-o demonstreze. Românii au datina, au pomelnicul, au praznicele şi parastasele – prin care întreţin o evlavioasă relaţie cu strămoşii şi tot neamul. Când faci un pomelnic, când dai un acatist, nu scrii rangul unei persoane. Pomeneşti fiinţa, nu funcţia. Şi, de aceea, românii n-au cultivat obsesiv disciplina heraldicii. Dar emigrantul, aruncat în lume, este smuls din datină, el reuşeşte cu mare dificultate să împlinească rânduielile reparatorii psihic. Un mod de întărire este să-şi rememoreze genealogia, înaintaşii, mitul natal. Orice reconectare la origini, te încarcă de puterea originii. Aici, în Australia, vedem că englezii pun mare preţ pe cunoaşterea provenienţei. Fie din vanitate, fie din securizare psihică, fie să-şi justifice ascendentul asupra altora. În replică, aborigenii îşi etalează şi ei genealogiile.

Există o descendenţă biologică şi una spirituală, culturală.

Când îl evocăm pe Eminescu, noi simţim că vorbim despre propria noastră biografie spirituală, de sufletul românesc.

Eminescu conţine o sinteză de specific românesc. Îl simţim emblematic. Sublinierea identităţii, prin cultură, ne întăreşte.

Dar efectul este bipolar. Adică el ne ajută să ne particularizăm etnic, dar şi să ne articulăm la planetă, la condiţia de convieţuire multietnică, aici, în dominionul englez. Temele universal-umane din poezia sa activează în noi şi un sentiment tonic al apartenenţei universale. Asta ne ajută la integrare în noul spaţiu în care ne-am strămutat. Arta genială este şi o tămăduire de trauma dezrădăcinării. Revelând un destin universal. Aşa Eminescu, alături de alte piscuri culturale româneşti, ne mântuie de străinie şi ne dă putere de a trăi în această lume aspră. Şi totuşi emigrantul, la prima generaţie, nu este niciodată vindecat sau mântuit de străinie, fie că a plecat de bună voie din patrie, fie că a plecat alungat de vrajba politică, economică sau de nădejdea realizării personale.

G.B. Show îl admira pe Eminescu Ziceam că Eminescu a ajuns în Pacificul de Sud prin români pribegi şi prin limba engleză. Cele mai multe traduceri din poezia lui Eminescu sunt făcute de românii din emigraţie.

Dar Eminescu a ajuns pretutindeni prin propria lui putere de pătrundere. Adică el călătoreşte şi prin noi, compatrioţii, dar şi fără noi: prin propria lui valoare. El este tălmăcit în limbi străine şi de către români nativi, dar şi de traducători care au învăţat româneşte, cum voi arăta. Astfel că el există azi în toate limbile importante ale planetei. În engleză, una din primele versiuni de care avem cunoştinţă este cea apărută la Londra, în 1930: Poems of Mihai Eminescu, traduse de Sylvia Pankhurst şi I.O. Ştefanovici. Ediţia are 120 de pagini şi trei prefeţe: una de G.B. Show, cu aprecieri elogioase la adresa poeziei lui Eminescu; o introducere de N. Iorga; şi o introducere a traducătoarei. Această versiune a Sylviei Pankhurst a circulat şi în dominioanele engleze.

130 de sponsori pentru un Eminescu american Trec peste numeroasele traduceri englezeşti apărute în deceniile din urmă. Semnalez însă versiunea lui Săhlean-junior din Boston (Adrian George Săhlean, n. 1951), fiul cunoscutului antropolog bucovinean Victor Săhleanu. Volumul are 50 de pagini, format mare, conţine doar Luceafărul, în ediţie

bilingvă (The Legend of the Evening Star). Este ilustrat cu gravuri de pictorul şi sculptorul Traian Alexandru Filip (19551993), emigrat în SUA, care s-a sinucis la 38 de ani. (Era fiul prozatorulul Traian Filip) Epopeea tipăririi acestui volumaş, într-un tiraj de 2000 de exemplare, este interesantă. Pentru a acoperi costul tipăririi, traducătorul, Adrian George Săhlean, a trimis 3500 de scrisori căutând sponsori individuali. I-au răspuns 130 de susţinători, dând câte 50 de dolari.

Poeme ca nişte versete biblice În Israel a apărut un volum de traduceri din Eminescu, realizate de Auva bat Hanna. Un cunoscător, Nicu Horodniceanu, ne spune: „În ebraică, versurile lui Eminescu sună ca nişte versete biblice. Când parcurgi Scrisoarea I, ai impresia că citeşti din Evanghelie”.

Ce suflet trist... În latineşte, poezia lui Eminescu sună frumos. Câţiva traducători au transpus pe Eminescu în latină, chiar dacă nu mai există cititori în latină. Au tradus pentru ei înşişi. Artă pentru artă. Nu-i amintim pe cei foarte cunoscuţi. Îl amintim doar pe Prof. Emil Ursu, din Suceava (om de mare puritate şi rectitudine exemplară, mutat la Domnul de tânăr, în 1996). Emil Ursu a tradus din Eminescu pentru sine şi pentru fiicele sale Deianira şi Hyacintha. Iar acum, iată, şi pentru cititorii revistei „Actualitatea literară”. Dăm mai jos traducerea poeziei Ce suflet trist (Se citeşte scandând aşa cum ai citi o elegie din Ovidiu): Quem spiritum tristem Donaverunt patribus patres, Ut caperetur solum in illo Quanti dolores?

Triste, quid cor et sine sensu Immobili luto, Ut iterum sperat post Tantas illusiones?

Non sentit nefastum ducere Pondera semper?

Apportate me sancto vobiscum Aequora maris! În mediul german „matern” În spaţiul de limbă germană, Eminescu ar trebui să circule „ca acasă”, căci poetul s-a simţit în limba germană ca în a doua limbă maternă. Dar o bună receptare, acolo, încă lipseşte. Există traduceri disparate. Mite Kremnitz a tradus din Eminescu încă pe când poetul era în viaţă. Poetul Ioan Alexandru a făcut mult pentru răspândirea lui Eminescu în germană. Printre traducerile mai recente, amintim pe cele ale lui Klauss Hetmann. Cea mai bună versiune germană a Glossei este cea realizată de Zoltan Franyo. Poemul Memento mori este expresiv tradus de Dieter Paul Fahram.

Din Québec la Christchurch În Franţa, Eminescu este puţin cunoscut, deşi diaspora română l-a tradus consecvent, iar Alain Guillermou l-a relansat prin exegeze. Dar mai bună este soarta lui Eminescu în Canada, în Québec, răspândit prin diaspora română. La Montréal şi la Sheebrooke am asistat la dezbateri speciale consacrate poeziei române. Participarea era multietnică. În Italia există şi traduceri bune din Eminescu şi, fapt interesant, există eminescologi. Printre aceştia, la începuturi stau Ramiro Ortiz şi Carlo Tagliavini (contemporanul nostru care cunoştea 127 de limbi străine, între care şi româna); şi, mai aproape de noi, Rosa del Conte. Frumos sună Eminescu în limba greacă, mai ales în traducerea lui Dimos Rendis Ravanis. Notabil este că versiunea greacă din Eminescu se întâlneşte şi în comunităţi greceşti din Australia şi Noua Zeelandă, cum am aflat aici.

Eminescu în Noua Zeelandă de Elisabeta BOŢAN Prezentare şi traducere Când mijea Noul Mileniu, s-a întâmplat că am sărbătorit Anul Eminescu (150 de ani de la naştere) în capitala Noii Zeelande, la Wellington. Cu 11 ore înainte de sărbătorirea de la Bucureşti, din cauza fusului orar. Am organizat evocarea Poetului la Biserica ortodoxă română din Wellington. Conferinţă, audiţii muzicale pe versuri de Eminescu, lecturi din poemele sale în română, în engleză, dar şi în limba maori. Pentru prima dată, atunci, Eminescu a fost tradus într-o limbă polineziană.

Iniţiativ ne aparţine. Traducerea a fost făcută de polinezianul Phanui Puri. I-am sugerat să traducă în primul rând poezia La steaua, pentru că numele traducătorului, Whanui, în maori înseamnă chiar steaua. Steaua figurează şi pe stema maorilor.

De la zidul Kremlinului la zidul chinezesc Traducerile în limba rusă sunt foarte numeroase, unele pornite din Basarabia, altele de la Moscova. În comunitatea română din Wellington, Noua Zeelandă, am aflat volume de Eminescu în ruseşte la emigranţi din fosta Uniunea Sovietică. Pornind de la faptul că pe poet îl chema la naştere Eminovoci, unele principate slave vor să-l anexeze, cum au făcut, la răstimpuri, cu toată istoria noastră. În Japonia, este gustat un Eminescu al limbajului aforistic şi paradoxal. În China, scriitorul Xu Wen De ne spune pur şi simplu că: „Eminescu aparţine Chinei!”

Amita Bhose devine româncă pentru Eminescu În India, există versiuni din Eminescu datorate mai multor traducători, iar revista Biblioteca Indica nr. 6/2000 din Bucureşti consacră un număr întreg acestei probleme. Noi vom aborda numai un aspect. Şi anume: traducerile realizate de Amita

Bhose, în limba bengali. Amita Bhose a învăţat limba română tocmai pentru a-l traduce pe Eminescu! Aflase de poet de la prietena ei mai mare, Maitreyi Devi. În 1959, Amita s-a înscris la un curs intensiv de limba română, la Universitatea din Bucureşti. „Şocul” Eminescu l-a avut când a citit, întrun manual, poezia Ce te legeni.

Spirit imaginativ, cercetătoarea a vizualizat intens legătura codrului „fără ploaie fără vânt”: Imaginea i-a apărut de-o puritate vedică, sugerându-i dansul cosmic al lui Şiva Nataraja. Amita Bhose a găsit în multe poezii eminesciene un spirit analog cu cel hindic, vedantin. Multe din aceste viziuni „vedantine” Eminescu le-a preluat din propria sa percepţie arhetipală, pe altele le-a luat din contact direct cu surse indiene. În deceniile care au urmat, Amita Bhose a tradus consecvent din Eminescu şi a scris trei volume de exegeze despre poet. Ea a publicat atât în limba bengali, cât şi în limba engleză materiale privind toată cultura română. În 1972, ea a publicat studiul „Eminescu, un poet indian”, provocând protestele „cordiale” ale unor literaţi români, care asistau la o nouă „răpire” a poetului nostru (după „răpirile” poloneze, ucrainene).

Amita Bhose, după un doctorat în Filologie, cu o teză despre Eminescu, se stabileşte la Bucureşti. Lucrează în învăţământ, se românizează (chiar dacă a purtat mereu sariul ei tradiţional, şi chiar dacă afişa un aer de castă înaltă, orgolios şi plăcut). A obţinut cetăţenie română. Scrie cărţi în româneşte. Recompune direct în româneşte epopeea Radha şi Krishna, îmbogăţind literatura noastră cu această operă, pe care literatura bengali, ca s-o recupereze în această formă, va trebui s-o traducă din română. Aceste lucruri minunate au avut ca premisă pasiunea pentru Eminescu.

Amita Bhose a publicat exegeze eminesciene până la moartea ei, survenită prematur în 1992. Devoţiunea ei, fluiditatea traducerilor ei, făceau să creadă că există o „legătură de sânge” şi de cultură proto-istorică între poporul indian şi cel român.

Tot Amita Bhose l-a tradus pe Eminescu în sanscrită.

Pentru termenul „poet”, traducătoarea foloseşte cuvintele kavi şi darsanik. „Kavi” înseamnă „înţelept”; în concepţia indiană, poetul este un înţelept care cunoaşte adevărul şi îl aduce omenirii. Termenul „darsanik” pune accent pe factorul intuitiv şi vizionar, se traduce prin „cel care vede departe”.

Interesante sunt paralelismele pe care le face Amita Bhose între Eminescu şi Tagore. Tagore a trăit 80 de ani, dar are ceva juvenil în versurile sale. Eminescu a trăit doar 39 de ani, dar a fost totdeauna „mult prea matur pentru vârsta sa”. Lui Eminescu, 80 de ani i se pare o vârstă matusalemică; poetul nostru, la ceas de excedare, scrie: „Optzeci de ani pe lume îmi pare c-am trăit, / Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit...”. Mai consemnăm faptul că la New Delhi există, din anii 80, o Academie Eminescu înfiinţată şi animată de poetul şi indianistul Dr. George Anca.

O statuie Eminescu la Pacific Ce va fi cu generaţiile de după noi? Cum va fi citit Eminescu mâine, de la Nistru pân’la Pacificul de Sud? Soarta poeziei lui ţine şi de soarta culturii în genere, tot mai periclitată în epoca „triplu W” (wide world web). Dar miturile şi piscurile gândirii au viaţa lor antumă şi postumă: când totuşi sunt sortite să dispară, ele nu mor, ci se îngroapă în straturile fiinţei noastre. Noi conţinem multe mituri refulate din care, la limită, se nasc reacţii şi comportamente de salvare. Într-o zi de Martie, eram cu australienii Tiberiu Iancu şi George Popp pe mal de Pacific, pe acel ţărm numit Malabar... un nume venit din Asia. Vedeam ţărmul specific australian, cu faleze înalte, abrupte, cu broderii de stânci lucrate de ape şi vânturi, cu straturi roşii-portocalii de roci în care oceanul se izbeşte, de milenii. Şi profesorul Popp zice: „Am descoperit un loc potrivit pentru statuia lui Eminescu aici, la Pacific. În faţa oceanului...

Un loc unde să ne adunăm, cunoscuţi şi necunoscuţi.

Scriitorul Vasile Andru şi prof. George Popp din Sydney caută locul amplasării unei statui Eminescu pe mal de Pacific Va fi o statuie cioplită după asemănarea poetului, sau va fi doar un stâlp de piatră, netezit de om sau de ocean, în felul brâncuşian sau în felul geologic cum sunt „apostolii” de rocă din statul Victoria… Și acest stâlp de rocă roşcată va fi botezat Eminescu. Astfel, aceste pământuri îndepărtate, această planetă de migranţi unde ne este dat să trăim, vor deveni mai intime, mai familiare, mai îmblânzite, mai ale noastre.

Ionuţ CARAGEA

12 actualitatea literară

proză

nr. 55-56 n ian.-feb. 2016

„Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele”

Capitolul VI - Cineva care seamănă cu mine

Vine o vreme în viaţa asta scurtă şi complicată când trebuie să tragem o linie şi să decidem ce trebuie făcut mai departe. O alegere necesară pentru a evita monotonia cu care se scurg clipele, zilele, anii.

Dar cât de greu este să alegem atunci când inima şi mintea o apucă pe drumuri diferite! Şi dacă mai ai şi „norocul” emigratului, să te împarţi mereu între două patrii şi două civilizaţii, ce chin! trăiesc durerea unei patrii ca într-un sacru legământ; printre ventricule şi atrii îmi curge-acelaşi sânge sfânt. trăiesc, privirea mi-e departe, spre marea mea, spre răsărit; trăiesc şi în această carte, de-atâtea versuri răstignit. trăiesc aceeaşi melodramă prin vise şi prin alte vieţi, ca plânsul dorului de mamă, ca roua unei dimineţi. trăiesc cu ochii şi cu gândul la ce a fost şi ce va fi; trăiesc, când se termină rândul, pe firul unei agonii. trăiesc blestemu-nstrăinării urmat de-acelaşi aprig dor; necunoscut sau dat uitării, pe care limbă vreţi să mor?

Cât ai fost sub „zodia poetului”, din 2006 până în 2011, nu aveai alte ocupaţii mai importante ca scrisul.

Mesajul pe care îl aveam de transmis era tot ce conta. Traiul în Canada şi munca pe care o desfăşuram îmi ofereau condiţiile ideale pentru practicarea unei activităţi artistice. O activitate care a fost impulsionată de episoade dureroase, aproape sinucigaşe, de iubire neîmplinită. Eram în locul potrivit, la timpul potrivit şi treceam prin stările sufleteşti „potrivite” pentru a crea.

Chiar şi iernile crunte, cu ger de până la minus 30 de grade Celsius şi troiene ce îngropau maşinile de pe trotuare, te determinau să scrii. Ierni care începeau la începutul lui noiembrie, după cântecul de lebădă al verii indiene, şi se prelungeau până la ziua primăvăratecă a naşterii tale, pe care ţi-o petreceai întotdeauna de unul singur… aici fiecare poet îşi are propria identitate cu palmele ca nişte frunze de arţar în culorile verii indiene cu metastaza zăpezii în suflet cu Dumnezeu aflat prea departe în timp ce frigul arctic îşi agaţă sutana la uşi orbesc de atâta zăpadă, orbesc şi tot ce-mi rămâne este marea mea cea neagră ca un corb cu gingii însângerate ca un corb cu lacrimi în ochi zburând în fiecare seară la marginea viselor mele redându-mi vederea de-altădată aici fiecare poet îşi are propria identitate nici măcar vinul nu mă mai lasă să mă pierd în apoteoza delirului nici măcar fumul cu miros de cireşe sau piersici nici măcar pozele cu iubirile pe care le-am zidit în poeme matusalemice nimic, nimic, nimic încet, încet, metastaza zăpezii mă transformă într-un om trist de zăpadă căruia nicio primăvară şi nicio zi de doisprezece aprilie nu-i va topi zâmbetul lipsă În 2011, odată cu volumul de poezii „Suflet zilier”, se închidea un ciclu al transformărilor tale. George Filip şi ceilalţi prieteni îţi reaprinseseră dorinţa de a scrie, dar te simţeai stors până la ultima picătură de inspiraţie. Trebuia neapărat să te reinventezi, problema fiind de ordin sentimental...

Dragostea rămăsese întinsă ca un cadavru pe marginea drumului. Mă îndepărtam, dar încă-i mai simţeam mirosul adus de vânt. Acelaşi vânt care nu demult îi răsfira părul. Căutam prin creier ceva de care să mă agăţ. Căutam un cuvânt sau o idee salvatoare, aşa cum caută gunoierul o bucată de pâine printre resturi. Mi-era ruşine să urlu şi nici nu voiam să cer mila cuiva. Ştiam bine că toţi m-ar arăta cu degetul, ca şi cum aş fi un neadaptat, un ciudat căruia, în cel mai fericit caz, i se pregătea un loc la spitalul de alienaţi. Aceasta era societatea perfectă în care îmi duceam veacul. Ţineam în mine

durerea şi încercam să fiu de folos cuiva, începând cu mine însumi. Trebuia să-i dau vieţii un nou sens şi trebuia să lupt cu toate greutăţile care îmi aplecau trupul la pământ. Îmi priveam umbra. Tăcută, impasibilă, mimându-mi neputinţele. Oricâte fiinţe m-ar fi iubit, în contopirea noastră am fi fost doar o singură umbră. Îmi închideam ochii şi mă scufundam în lumea gândurilor mele, lăsând doar respiraţia şi bătăile inimii să-mi fie călăuze. Apoi zăream un flux luminos, ca o autostradă cu multe benzi pe care treceau, în ambele sensuri, cu viteze ameţitoare, oameni şi amintiri. Pe una din benzi îmi recunoşteam dragostea. Aş fi vrut s-o ating, dar nu puteam trece dincolo.

Deodată, cineva te ridica la suprafaţă, fără voia ta. Pentru o clipă, nu mai ştiai ce este vis şi ce este realitate. Inima îşi făcea munca silnică în ocnele de sare ale durerilor tale lăuntrice şi mă întrebai: Ce facem cu restul de iubire? să nu fumăm toate ţigările să nu bem tot vinul să nu mâncăm tot ce avem pe masă să mai lăsăm şi pentru mâine vom fi din nou fericiţi dar cu iubirea ce facem cu această nevoie de a ne dărui până la ultima respiraţie până la ultimul strop de plăcere până la ultima firimitură de carne cum putem lăsa iubirea pentru mâine dacă de atâtea ori ceilalţi nu-şi mai amintesc de noi ne părăsesc, ne lasă goi şi nu mai privesc niciodată înapoi ce facem cu această iubire rămasă singură la masa tăcerii oftând, plângând strângând în palmă lacrimile ca pe o ultimă comoară ce facem cu această iubire cui să o dăruim când nimeni nu se mai hrăneşte cu resturi când toţi sunt politicoşi ca la o masă străină cerându-ne pentru sentimente chenzină ce facem cu această iubire când pasărea neagră a morţii vine şi bate cu ciocul în fereastră pe ea să o hrănim?

Publicarea romanului de ficţiune „Uezen”, la o editură americană, îţi rămăsese singurul firicel de speranţă de care te agăţai cu disperare. Încercam să-mi înfrâng eşecul sentimental printr-o realizare de mari proporţii în domeniul literar. Însă, în momentul în care mă loveam de refuzul agenţilor literari…

Te invadau din nou sentimentele negative şi începeai să-mi pui întrebări legate de viitorul tău care, dintr-o dată, părea şi mai sumbru… …dar mă gândeam şi la tata, deoarece boala lui avansase cu repeziciune. Mama căuta un loc în care să fie tratat corespunzător însă costurile erau exorbitante. Ar fi trebuit să câştig dublu pentru a-l putea ajuta. Neavând studii în alt domeniu, fără de care nu puteam găsi un job mai bine plătit, îmi doream, pentru prima oară în viaţa mea, să pot face bani din scris.

Aceste neîmpliniri te reinventau ca poet, dar judecai lumea, nesuportându-i pe cei care erau fericiţi, pe cei care se mulţumeau cu „nimicurile” lor… chiar şi peste o sută de ani oamenii tot îşi vor pierde vremea cu nimicurile lor tot va ploua după ce-şi vor spăla preţioasele vehicule iar buruienile vor continua să crească nestingherite în grădinile ticsite cu flori ajung să cred că viaţa mea nici nu contează stau în casă şi scriu despre goana acelor de ceasornic privind vecinul cum îşi plimbă câinele sau femeia pe stradă cu aceeaşi fală, cu aceeaşi dorinţă de control din păcate foamea mă-ndeamnă să muşc din prezent acest sandviş cu singurătate între două felii de timp împărţit frăţeşte cu umbra poţi trece prin viaţă anonim ca un râu pe sub pământ nimeni nu va şti din ce apă îşi potoleşte setea poţi trece prin viaţă ca Saul pe drumul Damascului nimănui nu-i va păsa că te-ai schimbat că spiritul tău are nevoie de un mediu propice înaltei comunicări dar nu-i nicio tragedie ce ne mai miră nici moartea nu mai impune respect a devenit o simplă măturătoare care ascunde oasele sub preşul celui fără câine la uşă prea scump serviciul de salubrizare al acestei lumi datoare sie înseşi dar şi acestea sunt tot nişte nimicuri despre care n-ar trebui să vorbesc

Întoarcerea acasă nu era o soluţie?

Mă gândeam deseori să mă întorc, dar viaţa era şi mai rea ca atunci când plecasem. La cât erau salariile în România, nu mi-ar fi ajuns banii pentru chirie şi restul cheltuielilor, darămite să le mai dau ceva şi părinţilor. Să fi stat toţi trei într-o garsonieră, în condiţiile în care tata făcea nenumărate crize şi nu dormea nopţile, ar fi fost un chin şi mai mare.

Cu toate acestea, voisem să-mi fac bagajul de mai multe ori, dar mai lipsea ceva care să mă determine să plec…

Cumva, distanţa te proteja şi puteai să-ţi vezi de viaţa ta. Îţi ajutai părinţii aşa cum puteai însă pe mama ta cădea tot greul... sunt drumuri care merg către stele drumuri care coboară-n infern şi drumuri pe care tatăl meu le-a făcut pentru oameni dar tatălui meu nimeni nu i-a mulţumit vreodată cu toţii se miră de gropile care apar odată cu trecerea timpului vino, tată, şi repară drumurile te aşteaptă îngerii cu lopeţi şi cazmale în mâini te aşteaptă maşina de piatră te aşteaptă vagonul, te aşteaptă fadroma te aşteaptă asfaltul încins şi betonul dar tatăl meu merge de-a buşilea prin casă pe un drum plin de gropi pe care mama mea le astupă cu lacrimi şi iubire Când te aşteptai mai puţin, ai primit o veste foarte bună de la reprezentanţii editurii Wildside Press.

Hotărâseră să îţi publice romanul.

Dacă nu era traducătorul Petru Iamandi, nu ştiu dacă aş fi reuşit. Acesta a luat legătura cu redactorul-şef de la editura americană, domnul Robert Reginald şi, în mai puţin de două zile de la trimiterea manuscrisului, am primit un răspuns favorabil. Mi-au trimis contractul prin poştă şi l-am semnat pe 4 august 2011. Visul meu era pe cale să se împlinească: acela de a fi publicat în S.U.A., ţara făgăduinţei pentru orice scriitor, ţara celei mai puternice industrii science-fiction din lume.

Nu mai trebuia să aştept decât şase luni până la apariţia cărţii de hârtie. Deja îmi făceam planuri, sperând ca din banii vânzărilor să îmi ajut familia mai mult decât o făcusem până atunci. Eram foarte încrezător în forţele proprii, în calitatea romanului meu, şi aveam sprijinul verbal al multor prieteni care îmi promiseseră că aşteaptă cu nerăbdare să cumpere cartea pentru a o promova şi a mă ajuta să fiu cunoscut în lumea întreagă.

Această veste ţi-a dat aripi. În plus, ai mai primit un mesaj care te îndemna să zbori…

Pe 7 august 2011, am primit pe Facebook un mesaj de la Nicoleta, care îmi citise cartea “Gândul meu.

Cum am devenit poet”, şi mă felicita pentru modul în care reuşisem să îmi expun “gândul” şi trăirile.

Ea era născută în zodia berbecului, la fel ca mine, şi mă descoperise cu 2-3 luni în urmă, atunci când îmi urmărise unele comentarii postate pe wall-ul unui prieten comun…

Ai recitit mesajul cu atenţie. Nu ştiai ce să mai crezi.

Nicoleta avea profilul sufletesc pe care îl căutaseşi de atâta amar de vreme, dar se afla la mii de kilometri depărtare. Fotografia ei ţi se părea extrem de familiară, atrăgându-te, în special, zâmbetul cald şi ochii plini de strălucire. Meseria pe care o practica era de expert contabil, restul informaţiilor fiind protejate de setările de confidenţialitate. I-ai răspuns a doua zi, mulţumindu-i pentru lectură şi aprecieri. Foarte scurt, foarte protocolar, mai mult din obligaţie…

Aveam un blocaj, chiar dacă imaginaţia şi dorinţele îmi sugerau că pot încerca imposibilul.

M-am întors în lumea mea reală, mai fericit ca scriitor, dar mai trist ca fiinţă umană. Într-una din seri, ai retrăit unul dintre cele mai frumoase momente ale copilăriei tale.

Mergeam pe strada Earnscliffe şi mai rămăseseră câteva sute de metri până la Hampstead Tower.

Earnsclifee, ca şi multe din străduţele interioare ale cartierului Notre-Dame-de-Grâce, avea o frumuseţe aparte. Pe timpul sezonului cald, curţile duplexurilor în stil american aveau mereu iarba tunsă, fiind minunat împodobite cu fântâni arteziene, aranjamente de flori şi pietre decorative.

Pe 31 octombrie, de Haloween, le invadau extratereştrii, zombii şi bostanii sculptaţi, iar în preajma Crăciunului se aprindeau instalaţiile luminoase şi figurinele religioase alcătuite din sute de beculeţe. Cea mai stresantă perioadă pentru locatari era când cădeau frunzele, obligându-i la corvoadă zilnică. Într-o astfel de zi de toamnă, pe înserate, mă îndreptam spre locuinţa mea, pierdut printre gânduri. Neglijam peisajul din jur, poate şi din cauza celor opt ani petrecuţi în Canada.

Deodată, un miros ancestral mi-a invadat simţurile, un miros pe care îl mai întâlnisem în copilăria mea, atunci când îmi petreceam vacanţele la bunici: mirosul de lemn ars.

Pentru moment erai fericit, dar pe 13 octombrie, în timp ce te întorceai de la muncă, nostalgia, neîmplinirile, durerile şi oboseala psihică, te-au stârnit să-mi pui noi întrebări.

Ce trebuia să fac cu viaţa mea? Cât trebuia să mai îndur? De ce nu-mi arătai, pur şi simplu, ce cale ar fi trebuit să urmez? Ţi-am adresat o grămadă de întrebări, fără să primesc vreun răspuns. Toate vocile interioare, care mă avertizaseră ori de câte ori aveam nevoie, dispăruseră şi mă simţeam complet abandonat. Oare ceream prea mult? Oare nu meritam să fiu fericit, aşa cum şi alţii erau? Am ajuns acasă complet dezamăgit. Mi-am luat câteva ţigări cu aromă de vanilie, o sticlă de vin roşu, m-am uitat la un film şi am adormit. A doua zi am avut o surpriză.

Nicoleta îmi scrisese din nou pe Facebook, ca şi cum auzise mesajul meu de la mii de kilometri depărtare.

Mi se părea prea de tot, mai ales că trecuseră două luni de la ultima noastră conversaţie. Era nemulţumită de comportamentul unui tânăr pe care îl promovasem în lumea literară. Îl împrumutase cu bani într-un moment de cumpănă, dar el, apelând la tot felul de tertipuri, nu îşi mai onora înţelegerea avută. I-am răspuns Nicoletei, promiţându-i că o voi ajuta să-şi recupereze banii. Mai mult de atât, fiind împins de la spate de vraja coincidenţei, fără să cred că poate fi doar o iluzie a destinului care-mi joacă feste din pricina vulnerabilităţii mele sentimentale, nu am mai fost protocolar şi i-am cerut prietenia pe Facebook.

Apoi a urmat o altă discuţie în care Nicoleta ţi-a povestit într-o succesiune ordonată, rânduindu-şi cuvintele cu deosebită graţie pe firul amintirilor, despre copilăria ei, despre cât de mult muncise pentru a avea o condiţie socială mai bună, despre cinste şi alte calităţi pe care trebuie să le aibă un om, mulţuminduţi, totodată, că o înţelegeai şi îi vorbeai atât de frumos. Îmbătat de aburul posibilităţilor fictive, ai apăsat şi mai mult pedala de acceleraţie, spunându-i că este o femeie curajoasă, directă, tăioasă, ba mai mult de atât, că este foarte frumoasă, aşa cum îi stă bine unui nativ din zodia berbecului. Iar ea, plină de bunătate sufletească şi fără să ia în calcul lungimea şi puterea intenţiilor tale, îţi spunea că eşti un om minunat pe care orice femeie normală, indiferent de circumstanţe, şi l-ar dori aproape şi ar lupta pentru el.

Mi-a povestit apoi despre trecutul ei sentimental şi, la un moment dat, mi-am pus întrebarea: să renunţ sau să nu renunţ?

Atunci ai decis: totul sau nimic! eu îţi spuneam că dragostea e totul sau nimic tu îmi spuneai la fel, dar mai păstrai o doză de confort în locul acţiunii necesare în locul riscului pe care îndrăgostiţii şi-l asumă întotdeauna totul sau nimic nu înseamnă să-ţi fie frică de despărţire, singurătate sau de gura lumii totul sau nimic nu înseamnă procente, probabilităţi sau blânde tranziţii totul sau nimic nu înseamnă să te complaci în aceeaşi lipsă de comunicare în aceleaşi minciuni sau în alte minciuni frumos inventate totul sau nimic nu înseamnă să te rogi să fii iubit, alintat, mângâiat sau înţeles aşa cum numai tu vrei să fii înţeles totul sau nimic nu înseamnă să-ţi pună mâna pe umăr cel de lângă tine doar pentru a demonstra celorlalţi că ţine la tine sau că eşti o frumoasă proprietate de care a profitat mereu printr-un joc dublu de control şi manipulare totul sau nimic înseamnă instinct, intuiţie, stare de graţie cuvinte care ajung direct la suflet cuvinte care te fac să plângi şi deopotrivă să râzi priviri care te îmbată dinainte să le sorbi sau lacrimi care te fac să tremuri din cap până-n picioare totul sau nimic înseamnă clipe petrecute împreună care par ore şi ore care se scurg în câteva clipe şi multe amintiri care rămân mărturie incontestabilă a iubirii totul sau nimic înseamnă încredere oarbă, sacrificiu, ajutor, compasiune să crezi şi să nu renunţi niciodată la şansa de a trăi încontinuu un miracol alături de omul de lângă tine totul sau nimic înseamnă să laşi în urmă tot orgoliul şi egoismul toată frica şi pesimismul să alergi după cineva şi să i te oferi ÎNTRUTOTUL şi chiar dacă vei fi rănit să accepţi durerea ca pe un dar divin pentru că acolo unde nu iubeşte omul iubeşte Dumnezeu şi dacă nu renunţi niciodată la iubire nici Dumnezeu nu renunţă la tine şi îţi va da într-un final ceea ce meriţi

nr. 55-56 n ian.-feb. 2016 Pe 3 noiembrie 2011 am hotărât să merg la expoziţia pictoriţei Raluca Pilat. Am luat metroul de pe linia portocalie, am coborât la staţia Place D’Armes, am mers pe strada Viger până la bulevardul St-Laurent, apoi am luat-o la stânga, am trecut de bulevardul René Lévesque şi am ajuns la Monument-National, locul unde se ţinea expoziţia.

M-am uitat la picturi, chiar mi-au şi plăcut, am băut un pahar de şampanie, apoi m-am aşezat la o masă, ascultând discursul organizatorilor. Lângă mine s-a aşezat Octav, un tânăr cam de seama mea. După câteva discuţii protocolare în care el îşi manifesta admiraţia faţă de pictoriţă, am început să bem bere.

Am vorbit peste 2 ore, atingând tot felul de subiecte, printre care şi viaţa din Canada. Octav era realizat pe plan material, dar pe plan sentimental era un om neîmplinit, la fel ca mine. Ajunsesem să facem fiecare o analiză a lucrurilor bune şi rele din acea societate, iar el părea că nu voia să renunţe sub niciun chip la Canada. Totuşi, îmi povestea că fusese în România, întrucât cunoscuse o tipă de care îi plăcea foarte mult. Vorbiseră câteva luni pe Net înainte de a se cunoaşte „face to face”, totul fusese superb între ei, se plăceau la nebunie din toate punctele de vedere şi hotărâseră să facă următorul pas. Povestea lui se asemăna, parţial, cu a mea, atunci când fusesem după Ioana, şi părea un prospect pentru ce s-ar fi întâmplat dacă m-aş fi dus, din nou, după Nicoleta.

Aşadar, s-au cunoscut în realitate, s-au plăcut, dar după două săptămâni totul s-a năruit. La ei situaţia explodase, se ajunsese la discuţii contradictorii, la certuri, în fine, experienţa fusese atât de traumatizantă pentru Octav încât îmi tot repeta să nu fac aceeaşi greşeală ca el.

După această întâlnire, ai plecat confuz spre casă.

Discuţia cu Octav îţi diminuase mult optimismul.

La întoarcere am ales alt traseu, ca să mai schimb peisajul. Mergeam pierdut pe strada St. Catherine şi priveam clădirile. În ciuda frumuseţii şi aspectului lor impunător, toate mi se păreau străine şi nu mă puteam ataşa în niciun fel de ele.

Mă gândeam la istorie şi tradiţii… Ce legătură aveam eu cu istoria şi tradiţiile acelui popor?

Chiar dacă mă integrasem ca poet în comunitatea francofonă şi fusesem invitat la diverse festivaluri şi spectacole, nu simţeam că aparţin acelor locuri, iar limbile şi chipurile străine ale trecătorilor puneau capac la toate. Poate că erau şi români printre ei, dar ce-aş fi putut face, să strig în gura mare, băi care sunteţi români, n-aţi vrea să stăm un pic de vorbă? Parcă trăiam în filmul Matrix. Ajunsesem într-unul din cele mai frumoase locuri din lume, plin de istorie, cultură, vegetaţie, curăţenie şi condiţii de viaţă mai mult decât decente, dar nu mă puteam conecta sufleteşte cu mediul înconjurător. Doar prietenii mei buni îmi schimbau uneori dispoziţia însă nici cu ei nu-mi plăcea să stau prea mult. Tot în singurătatea mea voiam să mă retrag, acolo unde se auzea doar ticăitul ceasului de pe perete, dorindu-mi să scriu şi iar să scriu.

Tot gândindu-te la aceste lucruri, ai ajuns la staţia de metrou Place-des-Arts.

M-am urcat în metrou şi priveam în jos, către niciunde. Voiam să ştiu ce trebuie să fac pentru a putea merge mai departe şi ţi-am cerut din nou un indiciu. Iar tu mi-ai răspuns, la fel de clar şi puternic precum o făcuseşi de atâtea ori înainte…

Ridică-ţi ochii şi priveşte atent în faţa ta!

M-am cutremurat la auzul glasului tău. În interiorul meu se trezise aceeaşi prezenţă străină şi totuşi familiară care mă salvase de multe ori în momentele de cumpănă. Am ridicat ochi încet-încet până când s-au intersectat cu un afiş publicitar pus pe peretele vagonului. Mesajul afişului m-a lăsat cu gura căscată: „RÉALISE TES RÊVES” (Împlineşteţi visele). notă: fragment din romanul „Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele”, editura eLiteratura, Bucureşti, 2016. Mai multe detalii: www.ionutcaragea.ro Fragment din prefaţa romanului: Ascultăţi gândul şi împlineşte-ţi visele! – cum se numeşte cartea de faţă – e o reconstrucţie biografică scrupuloasă, asistată de o memorie acută, aproape de verva detaliilor şi a preciziei, şi proiectată în convenţia unui dialog introspectiv, un fel de divan, doar că nu al sufletului cu trupul, ci al poetului cu propria conştiinţă (sau, cum zice autorul, cu propriul ”gînd” ca daimon). (...) E o confesiune de sine cu miză decisivă pe ”sinceritate”, pe acurateţea concretă a peripeţiilor şi pe interpretarea lor în orizontul unui destin. Ionuţ Caragea îşi retrăieşte scriptural biografia, nu doar şi-o reaminteşte, în sensul că plonjonul în amintire e atît de adînc şi de ”imediat” încît pasajele reamintite par de-a dreptul retrăite. (...)

Dialogul autobiografic e presărat cu salturi în poezie, dar aceste intercalări de poeme nu şi-au propus să fie o antologie ilustrativă pentru drumul parcurs de Ionuţ Caragea; ele se produc acolo unde temperatura afectivă a discursului anamnetic şi introspectiv pus pe două voci se ridică şi e nevoie de o sublimare a lui. (...) Aşadar, de la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. (Al. Cistelecan)

actualitatea literară 13

Când în 1959 Radu Theodoru a avut iniţiativa creării unui cenaclu literar la Lugoj, nu prea aveam habar de dumnealui. Îmi amintesc numai că venise cineva în clasă şi ne spusese că se intenţiona aşa ceva, înfiinţarea unui cenaclu, apoi ne întrebase dacă se aflau între noi dornici să participe la şedinţele acestuia, iar eu nu mă înghesuisem deloc să dau un răspuns afirmativ. Erau atâtea aşa-zise acţiuni la care tineretul utecist trebuia volens-nolens să participe, încât de o activitate opţională eram oricând dispus să mă dispensez. Abia la îndemnul lui Ghiţi Beltechi, colegul meu de clasă, care mă admonesta din priviri, prin ochelarii lui cu multe dioptrii, că tărăgănam să ader proiectului, mi-am formulat cu jumătate de gură acceptul.

Cine era Radu Theodoru la data respectivă, m-am edificat curând. În primul rând, scriitor, autor al romanului în două volume Brazdă şi paloş, o evocare a personalităţii lui Mihai Viteazul şi a epocii lui.

Fusese membru al Cercului literar de la Sibiu, pe care, după cum se ştie, comuniştii, veniţi la putere, s-au grăbit să-l desfiinţeze, în ideea că o asemenea grupare a unor intelectuali de elită, şcoliţi în trecute vremuri (între aceştia Radu Theodoru, prin formaţie şi profesie, era o excepţie însă), putea crea dificultăţi implementării programului lor în domeniul artei şi literaturii. Mai mult chiar, le-au impus membrilor cercului să părăsească Sibiul, ostracizându-i în diferite colţuri de ţară. În al doilea rând, ofiţer de aviaţie în retragere, calitate de care era aproape la fel de mândru ca de aceea de romancier. Optase să se stabilească la Lugoj, fiindcă soţia sa de atunci provenea dintr-o familie de lugojeni, Popovici pe numele ei, cu reşedinţa pe strada Magnoliei, cea care porneşte din dreptul clădirii teatrului şi dă în parcul mare, denumit ulterior George Enescu.

Avea pe atunci vreo 37 de ani, o ţinută în care recunoşteai de departe militarul, crea impresia un om sigur pe sine, neafectat de situaţia care îl făcuse să-şi aleagă, mai vrând, mai nevrând, domiciliul în urbea de pe Timiş. Faţa îi era măslinie, cu o aluniţă mare pe obrazul drept, iar părul îi strălucea negru, adus puţin pe o parte. Vorbea cam peltic, sau cepeleag, cum spun transilvănenii, dar nu părea afectat de această meteahnă, care pe unii îi face să devină reţinuţi în a se adresa publicului mai larg. Negăsind în Lugoj niciun serviciu adecvat pregătirii sale, fireşte, îşi petrecea timpul scriind, deşi mă îndoiesc că ar fi publicat pe vremea aceea vreun rând, ori bătând coclaurile cu arma pe umăr, ca un pasionat vânător ce se afla, însoţit mai mereu de căţeaua lui, Braica. Legase prietenii cu vânătorii localnici, mai ales se ataşase de medicul Zeno Ioanovici, călătorind împreună cu motocicleta acestuia, un MZ de 175 cmc, cu câinii purtaţi în raniţe, pe la Chizătău, unde sunt bălţi populate din belşug de diverse înaripate, ori prin diferite alte locuri din preajmă. Mai mergea el şi pe la Nădrag, unde era stabilită familia cumnatului său, angajat la întreprinderea de acolo, prilej cu care obişnuia să cutreiere cu puşca pe umăr prin imensele păduri.

Odată, se povesteşte, după mai multe ore de hălăduială, s-a tolănit pe muşchiul de la rădăcina unui copac pentru a se odihni. Ostenit cum era, a dormit. Deodată a tresărit din somn cu senzaţia că este privit de cineva. Mare i-a fost spaima când s-a văzut înconjurat de câţiva oameni înarmaţi, cu nişte mutre de adevăraţi bandiţi. Crezuse că i-a sunat ceasul, că regimul îi trimisese nişte gealaţi pe urme să-l lichideze. Dar oamenii aceia nu erau decât nişte bieţi braconieri din partea locului, şi ei înfricoşaţi de omul necunoscut atât de ciudat îmbrăcat, de fapt, într-o perfectă ţinută vânătorească, peste care tocmai dăduseră, întins cât era de lung în calea lor. Şedinţa inaugurală a cenaclului a avut loc în sala Casei de cultură a oraşului, aflată atunci pe strada Bucegi, colţ cu strada Eminescu, mai degrabă o stradelă, întotdeauna m-am gândit că poetul naţional ar fi meritat să-i poarte numele în Lugoj, unde, de altfel, a şi poposit vreo trei săptămâni, o stradă mai acătării decât pasajul acela de nici o sută de paşi. A venit multă lume, care însă, la scurtă vreme, şi-a slăbit interesul pentru activitatea cenaclieră lugojeană, încă o dată confirmându-se vorba că într-un mediu provincial (îndeosebi) nicio minune nu durează mai mult de trei zile. Dar Radu Theodoru a perseverat în demersul său, nedezarmând nici măcar atunci când aceia care îl onorau cu prezenţa puteau fi număraţi pe degetele unei singure mâini. Nu trebuie trecut cu vederea însă faptul că dintre cei care au trecut, cu mai multă sau mai puţină consecvenţă, pragul sălii de cenaclu a lui Radu Theodoru din Lugoj, unii sunt reprezentanţi cu recunoaştere naţională (se spune astăzi) ai vieţii literare: Nicolae Breban, Gheorghe Schwarz, Crişu Dascălu, Simion Dănilă. În afară de aceştia, şi alţi cenaclişti lugojeni de atunci ar merita să fie amintiţi, precum Lucian Bureriu, poet de real talent, Gabriela Ioan, care a scos în anul 1969, în colecţia Luceafărul a Editurii Tineretului, volumul Versuri albe şi a publicat poezie, proză şi critică literară în Orizont ori în alte reviste din ţară, Carmen Bisterschi, autoare de proză pentru copii. Din nefericire, atât G. Ioan, cât şi C. Bisterschi, au pierit înainte de vreme.

Pe mine se pare că m-a remarcat între junişcani, cum le spunea celor mai tineri membri ai cenaclului Radu Theodoru, poate şi pentru faptul că fusesem întâiul dintre aceştia care publicasem, încă la vârsta de 16 ani, câteva prozişoare în nişte reviste pentru copii şi tineret din Bucureşti. Ajunsesem să-l vizitez acasă, pe strada Magnoliei, prilej cu care i-am cunoscut frustrările şi indignarea ce îi mocneau bine disimulate în suflet. Se simţea nedreptăţit fiindcă era obligat să stea în surghiun la Lugoj, cum spunea, dar, mai ales, pentru că i se luase dreptul de semnătură. Însă nutrea speranţa că lucrurile vor lua în cele din urmă o turnură favorabilă, şi că, zicea, „va veni ea vremea aceea când cei ce m-au ostracizat îmi vor spune: tovarăşe Theodoru, vă rugăm să vă coborâţi puţin pantalonii pentru a vă pupa niţel în fund!” Chiar dacă nu publica, Radu Theodoru stăruia, aşadar, să scrie, interesându-mă eu la ce lucra, mi-a răspuns că la un ciclu de povestiri intitulate, dacă bine ţin minte, Din însemnările unui scutier bearnez, în care relua motivul străinului, se pare, impus în literatura universală de Montesquieu, în Scrisori persane, iar la

Dan FLORIŢA-SERACIN

Discuţiile între voi au continuat, fără să vă faceţi promisiuni. Numai că ţie îţi era teamă de un eşec similar cu cel din trecut. Aveai nevoie de un nou indiciu.

proză

noi de M. Sadoveanu în Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă.

Nu am aflat de ce cartea nu a fost finalizată şi nici nu am ştiinţă ca ea să fi apărut sub un alt titlu ulterior. Obişnuia să-mi povestească cu mare plăcere şi despre viaţa sa de pilot militar, de imensa satisfacţie pe care i-o procura stăpânirea din vârful manşei a motorului celor 600 de cai cu a căror elice sfredelea văzduhul.

Dar surghiunul lugojean al aviatorului-scriitor va lua doar după un an sfârşit, lui Radu Theodoru fiindu-i îngăduit să se mute la Timişoara, centru cultural unde se simţea mult mai în largul său. Cenaclul lui a dăinuit însă la Lugoj, graţie strădaniei lui Gheorghe Luchescu, care, devenit director al Casei de cultură a municipiului, s-a străduit să îi calce în această privinţă pe urme.

La Timişoara aflându-se, ori, poate, mai devreme, nu am aflat asta, Radu Theodoru s-a apucat să scrie teatru. Părea că, în calitate de dramaturg, a cam dat cu tifla, mă gândeam cu mintea mea de atunci, celor care îi interziseseră să publice, dar pierduseră din vedere că, chiar şi fără a fi tipărite, operele sale puteau vedea lumina rampei. Prima sa piesă s-a intitulat Nedeia inimilor, iar a doua Cazul studentului Mihai Lotreanu. Despre altele nu am ştire şi nici nu-i apar în vreo bibliografie. Amuzant e că şi eu avusesem ocazia să adaug câteva rânduri, tocmai cele de încheiere, la ultima sa piesă. Îl vizitasem pe autor la Timişoara, locuia într-un cartier select, într-o vilă cu parter înalt, până la nivelul căruia se ajungea pe o scară exterioară. Am sunat la uşă, iar Radu Theodoru îmi deschisese având o mână învelită într-un ştergar plin de sânge. „Dar ce-aţi păţit, maestre?”, am strigat înspăimântat. „Nimic, nimic, m-a liniştit, tocmai am reuşit să-mi sparg în palmă, vrând să-l spăl, recipientul de sticlă al cafetierei…”

Problema era că nu mai putea scrie şi tocmai voia să noteze replicile finale ale piesei la care lucra, de aceea m-a rugat să i le aştern eu pe hârtie, pentru a nu-i fugi din minte cuvintele de efect ale sfârşitului, pesemne, căci, nu-i aşa, finis coronat opus. Premiera dramei Cazul studentului Mihai Lotreanu, o piesă din care, spre regretul meu, nu-mi mai amintesc prea mare lucru, a avut loc la Teatrul Naţional din Timişoara, asistasem şi eu la spectacol, eram deja student pe atunci, în pauza căruia, în foaier, i-am cerut pe program un autograf autorului. Acesta m-a refuzat însă cu necaracteristică pudibonderie, invocând argumentul că nu doreşte să atragă atenţia asupra lui.

Devenise pentru moment atât de pasionat de teatru, încât încercase să mă includă şi pe mine în sfera slujitorilor Thaliei, insistând să scriu piese pentru teatrul de păpuşi. Mai mult, mă însoţise personal până la sediul Teatrului de păpuşi din Timişoara, directoare a acestuia fiind însăşi sora lui, pentru ca dânsa să-mi dea toate indicaţiile necesare iniţierii în acest gen literar. Însă teatrul nu m-a prins, după o primă tentativă renunţând eu la orice încercări de a scrie pentru scenă. Dar şi alte proiecte literare le-am abandonat în vremea aceea pe rând, fiind încurajat de profesorul Victor Iancu să mă dedic cercetărilor în domeniul literaturii universale şi comparate, cu perspectivă de a face carieră universitară. Aceasta m-a cam înstrăinat o vreme de mediul scriitoricesc, lucru pe care îl voi regreta cu vârf şi îndesat mai târziu. În anii pe care i-a mai petrecut la Timişoara, Radu Theodoru a izbutit două lucruri: a căzut la împăcare cu factorii politici, care l-au scos definitiv de pe lista indezirabililor, permiţându-i să publice din nou, şi şi-a refăcut căsnicia. Primele cărţi în noua conjunctură le-a scos la Editura militară, în care şi-a valorificat experienţa dobândită în cariera de pilot în aviaţia de vânătoare, urmate de voluminosul roman Muntele, Editura pentru Literatură, 1963, şi de romanul istoric Steaua de mare, Editura Tineretului, 1966, dedicat noii sale soţii. Se pare că ultimele apariţii editoriale au îmbunătăţit substanţial, prin drepturile de autor încasate, condiţia materială a prozatorului, fapt care i-a permis să-şi achiziţioneze, între altele, o maşină Fiat 1100 albă, printre primele de fabricaţie occidentală importate la noi, cu care străbătea dezinvolt străzile cu circulaţie încă anemică a urbei de pe Bega, spre invidia abia ascunsă a confraţilor scriitori.

Tânăra care i-a căzut cu tronc de-acum reputatului scriitor era studentă a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara, fată frumuşică dar de condiţie relativ modestă, fapt care nu îi permitea să se cazeze decât într-unul din căminele studenţeşti din vecinătatea străzii Cluj. Îndrăgostit până peste urechi, Radu Theodoru venea aproape zi de zi cu Fiatul său pentru a-şi scoate iubita la plimbare, neţinând seama de ironiile studenţilor atârnând ciorchine la ferestre, imediat ce se făceau auzite sunetele insistente de claxon, prin care nerăbdătorul şofer îşi făcea anunţată prezenţa. Mai mult, într-o zi mănoasă de iarnă, cu multă zăpadă adică, Radu Theodoru, romantic incorigibil, după cum şi scrierile sale dezvăluie, îmblănit din cap până în picioare, şi-a făcut apariţia lângă treptele căminului într-o sanie trasă de nişte cai focoşi, pe care îi stăpânea din hăţuri în picioare stând, ca muscalii, după modelul unor personaje, poate, din filmele de epocă în vogă. În cele din urmă cei doi s-au căsătorit şi s-au stabilit la Braşov, unde lui Radu Theodoru i s-a oferit conducerea recent înfiinţatei reviste Astra.

Dar nu atât prin comportamentul uşor extravagant m-a dezamăgit mentorul meu de la cenaclul din Lugoj, fiind eu de-a dreptul deranjat de ironiile ce i le adresau colegii de cămin când îşi făcea insolita ivire în zonă, cât prin tematica aleasă în romanul Muntele, început la Lugoj în 1960 şi finalizat la Timişoara în 1962, apărut, după cum am mai menţionat, la Editura pentru Literatură, cea mai prestigioasă a momentului, în anul 1963, urmat de un al doilea volum în 1967. Prin această scriere, model de proză angajată, pactul său cu prea-puternicii vremii a fost reîntărit. Pe scurt, autorul elogia campania de stârpire a lotrilor, cum îi numea, din Munţii Banatului, adică a partizanilor care se împotriviseră regimului comunist cu armele, de către trupele de securitate. Astfel Radu Theodoru se înscria fără echivoc în pleiada reprezentanţilor atât de dezavuatului şi desuetului deja, la vremea aceea, curent al realismului socialist.

Acum e general în rezervă, apărând mai peste tot în impunătoarea uniformă albastră cu o stea mare pe umăr de care e foarte mândru. E pretutindeni cinstit pentru opera sa însumând circa 45 de volume. Tocmai a adunat 92 de ierni, căci e născut în ianuarie. Îi urez, din toată inima, la încă mai mulţi şi spornici ani vechiului meu maestru!

Cândva, la Lugoj

Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară Din culisele formulei „Lumea ca teatru“ Masca are căderea de a fi urlet de fiară şi curcubeu

Amato Cristinel, profesor de filosofie la un Colegiu Silvic din Dis­trictul Zoo, îndeaproape ocrotit, ca să-şi bucure elevii de la clasa un­de era diriginte, la sfârşitul anului şcolar rodnic încheiat, i-a înso­ţit într-o excursie, cum se zice în textele de literatură, „peste mări şi peste ţări“, adică într-un ţinut exotic, mai mult ca să-şi cunoască planeta. Imediat, de la sosire, ei s-au instalat în căsuţele amenajate de gazde la o margine de pădure şi, apoi, au pornit la drum ca să întâl­ nească băştinaşi în situaţiile lor de viaţă. La început, prea multe nu au avut de văzut, le ştiau din ţara lor de obârşie. În schimb, au avut ocazia să audă suficiente şi să-nţeleagă destule. Ajunşi pe un debarca­der, elevii s-au regrupat în mici „bisericuţe“ şi-şi povesteau câte şi mai câte, iar Amato începu discuţia cu omul ce manevra odgonul de la debarcader.

Aşteptând sosirea bacului de traversare a lacului, elevii şi profesorul au fost surprinşi să afle că respectivul om este un conaţional de-al lor şi se numeşte Suficianu.

- Trec mulţi pe aici? Au ce vedea? se interesă Amato.

- Chiar dacă au ce vedea, aşa cum vin, aşa pleacă. Mult nu stau, răspunse convenţional omul.

- De ce atunci e foiala asta? Oprire în loc nu-i?

- Aşa-i călătorul! El vine şi pleacă. Şi altul îi ia locul. La ce oprire în loc? Nu-i este deajuns oprirea în el? Şi apoi de atâta oprire în el, călătorul vine din plictis şi curiozitate în alte şi alte locuri. Spun cumva ceva de neînţeles?

- Nu, nu! izbucniră sonor şi Amato şi elevii. Ascultăm cu interes.

- Călătorul vede şi poartă cu el amintirea locului. Cu ce are locul mai aparte, chiar dacă îi place sau nu.

Schimbând tonul, Amato întrebă din dorinţa sa şi a elevilor de a şti.

- Are locul în care ne aflăm ceva mai aparte?

Deşi căzut pe gânduri, ceea ce ar fi însemnat o clipă de pauză, omul imediat îşi reveni, deoarece se vedea printre ai săi.

- Oricât de apropiaţi ne-am simţi, pot să spun că nu vă cunosc suficient ca să glăsuiesc despre „apartele” locului.

Dar ceva aparte locul are şi prin acest „ceva” locul atrage.

La noi în ţinut când moare un rău, soseşte dorul şi ne face să tânjim după alt rău. Aşa rodim cu spor, numai aşa. Nu ştim ce-i binele, dar, imaginându-ne că există undeva, îi lustruim faţeta ce ne apare ca o mască pe care o aşezăm la porţile caselor sau pe chipurile noastre. Iar viaţa ne-o ducem mai departe în rău. Numai în rău.

Amato se-ntoarse către elevii săi şi-i privi pe fiecare.

Toţi tăceau. Şi ca să spargă momentul în care toţi căzură, profesorul încercă o exprima­re simplă şi clară.

- Vă mulţumim pentru cuvinte! Au fost destule şi pline ca să ne aşeze pe gând. Dar nu mai stăm. Ne-a sosit bacul şi trecem dincolo. La bună vedere!

Dincolo însemna de fapt o insulă cu vegetaţie multă, arbori semeţi şi răcoroşi, animăluţe de tot soiul, foarte prietenoase cu mulţimea călători­lor, şi o sală de proiecţie.

Odată ajunşi pe insulă, Amato, alături de ele­vii săi, intră în sală, grăbindu‑se să închirieze un ecran şi un compact disc despre vegetaţia şi lumea zoo din ţinutul ce urma să fie vizitat. La indicaţia omului de la monitor, Amato şi elevii săi ocupară locurile şi aşteptau să apară pe ecran imagini cu peisajele pe care, apoi, să le par­curgă cu piciorul.

Probabil din eroare, pe ecran au apărut doi indivizi şi, într-o englezească pe-nţelesul tuturor, începură să converseze.

Une­ori mişcările lor erau încetinite şi greoaie, de parcă erau filmaţi cu încetinitorul, dar se făceau nostimi după felul cum le era pusă în imagine litera de pe tricou. La unul apărea A, iar la celălalt apărea B. A: De acest preparat să nu ne atingem! Aşa a fost stabilit şi nu-l clin­teşte nimeni din loc.

B: Ba ne atingem că e un rău.

A: N-auzi că-i un ordin! Oricât de rău ar fi, îl preferăm.

Trăim în rău, dar nu-l clintim din loc.

B: Mulţimile nu-l mai vor. S-au săturat. Vor altceva.

A: Să-şi pună pofta în cui mulţimile. Nu e după cum vor mulţimile. Pot fi potolite. Le întindem capcane. Vom construi noi module de trăit după do­rinţa lor şi le manevrăm după cum vrem noi. Lăsăm mulţimile să se bălă­cească în edificii noi, dorite de ei, dar supravegheate de ai noştri. Aşa le vom veni de hac!

B: Stai, stai! Tot eu trebuie să fiu cap limpede... Nu ai în calcul un amănunt esenţial... Elementul întâmplare care intervine şi-n viaţa mulţi­mii şi-n viaţa noastră!

A: Cum totul se află sub control, îi vom aştepta sosirea spre a-i întoar­ce efectul împotriva mulţimii care, în inconştienţa sa, îl va considera de trebuinţă. În ţinutul în care ne aflăm, nimic fără voia noastră nu se face! Nihil sine nos! Scurt şi cuprinzător! Numai cu simţ practic vom învinge.

B: Vom învinge până la un punct sau până la punctul de neatins! Simţul nostru practic face parte din şuvoiul general al stării de spirit ce a generat mulţimea. Şi se mişcă odată cu ea. Iată că mulţimea dă semne că se schimbă, iar noi am rămas aceeaşi închişi în şuvoiul general al stării de spirit ce a generat mulţimea acum o sută de ani sau chiar mai mult!

A: Dar noi avem un avantaj. Suntem conştienţi de mişcare, mulţimea nu. Ea simte nemulţumirea, noi deţinem soluţia. Şi de aceea o vom manevra după cum vrem. Noi schimbăm

mozaic

Planetari de ocazie

mulţimile în folosul punctului de vedere ce nu se schimbă. Şi când discuţia era mai întoi, imaginea se-ntrerupse brusc, probabil dintr-o defecţiune în circuit.

- Iată cum se face lumea la un alt capăt al ei! strigă Amato ca o con­cluzie, dar care putea fi şi o impresie în ambianţa unei clipe de percep­ţie discutabilă. Am asistat la un dialog despre societate şi lume, cum nu oriunde poate fi auzit.

Cred că v-aţi convins de ceea ce poate fi cuvântul spus în anumite împrejurări?

Pe moment, o tăcere se aşternu şi senzaţia de singurătate, într-un prag de netrecut, părea să-i cuprindă pe toţi.

- Credinţa mea îmi şopteşte, sparse tăcerea un elev, că lumea de atât ce se face, pe atât ea nu este. Spun aşa ca să-i contrazic pe filosofi.

- Numai că filosofii susţin clar, interveni profesorul.

Realitatea în forma ei liberă în comportare se-nconjoară de oglinzi. Depinde în care se regăseşte fiecine. Realitatea în forma ei regulă consimţită înseamnă comunicare întrunul cu celălalt. Depinde cum se implică fiecare. Lumea este ceea ce este, iar ceea ce este trebuie înţeles şi demonstrat.

- Mi-ar plăcea să înlocuiesc termenul realitate cu

nr. 55-56 n ian.-feb. 2016 LiteraTURA oraşului Lansarea Enciclopediei Banatului şi simpozionul „Spiritualitatea română. Contribuţii bănăţene”

n Academia Română - Filiala Timişoara, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” şi Societatea Enciclopedică a Banatului au organizat, în 15 ianuarie 2016, de Ziua Culturii Naţionale, lansarea primului volum, Literatura, al Enciclopediei Banatului şi simpozionul „Spiritualitatea română. Contribuţii bănăţene”, dedicat aniversării unui secol şi jumătate de existenţă a Academiei Române. Au luat cuvântul: academicianul Păun Ion Otiman, prof. Crişu Dascălu (directorul Institutului de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române - Filiala Timişoara), Costa Roşu (membru de onoare al Academiei Române), prof. Doina Bogdan-Dascălu (coordonatoarea principală a Enciclopediei Banatului, vol. I: Literatura) şi scriitorul Ioan David (directorul Editurii David Press Print); au urmat recitalul eminescian susţinut de actorul Vladimir Jurăscu, vizionarea filmului documentar Eminescu în Banat, realizat de scriitorul şi jurnalistul TV Vasile Bogdan, şi concertul Corului „Ion Vidu” din Lugoj, dirijat de prof. dr.

Lucian Oniţa. Evenimentul a fost marcat de prezenţa copleşitoare a scriitorilor şi oamenilor de cultură din întregul Banat.

Conferinţele de vineri de la Lugoj

n În 29 ianuarie 2016, în Sala de Consiliu a Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu”, s-a desfăşurat prima ediţie din acest an a „Conferinţelor de vineri”. Iniţiatorul acestei manifestări, traducătorul Simion Dănilă, a susţinut conferinţa cu tema „Numele Oraşului Lugoj”. n A doua ediţie a „Conferinţelor” a avut loc vineri, 27 februarie 2016, şi a fost susţinută de dr. Anda Neagoe, care a vorbit despre „Medicină şi artă-Interdisciplinaritate Umană”.

Lansări de carte

Scenă din spectacolul Trei gemeni veneţieni de Antonio Collalto, vizionat de profesorul Amato Cristinel şi elevii săi în ţinutul exotic de peste mări şi ţări.

termenul democraţie şi apoi să încep demonstraţia, preciză elevul cel mai tăcut din grup.

- Din demonstraţie, afirmă un alt elev, eu pot să înţeleg că lumea e o scenă unde pe viu se joacă viaţa. Nu cu măşti, nu cu iluzii, ci cu simţ practic într-un cuprins numit realitate şi-n care trebuie să fim.

- Ceea ce va trebui să fim, încă nu s-a arătat, comunică sec Amato şi privi în direcţia apei. Până atunci va trebui să aşteptăm cu răbdare. Uite că soseşte bacul şi ne va duce în locul de unde am plecat! Înainte de a părăsi încăperea sălii de proiecţie, grupul de elevi şi profesorul lor fusese acostat de omul de la monitor care, cerându-şi scu­ze pentru incident, îi invită să mai rămână sau, eventual, să încerce o plimbare prin peisaj fără nicio informare în prealabil. Profesorul mulţu­mi pentru invitaţie şi mărturisi că, din cauza oboselii, elevii dau semne de nervozitate, iar, spre a evita vreun necaz, el este nevoit să grăbească plecare în schimbul unor clipe de odihnă.

Când bacul ajunse la mal, elevii se grăbiră să fie primii şi trecură unul câte unul, urmaţi de profesor. În timpul călătoriei de traversare înapoi, ei observară că nimeni din cei de pe insulă nu se alătură lor.

- E mai bine că suntem noi între noi, spuse elevul ce privea ţintă că­tre debarcader.

- Ţi-e frică de apă? îl înghionti un altul şi surâse ironic. Ţi-e frică, ţi-e frică! Abia aştepţi să ajungi pe uscat.

- Abia aştept? Abia aştept, ca noi toţi, se exprimă elevul, să ajungem la căsuţele noastre şi să tragem un pui de somn.

- Scuipă în sân şi fă doi paşi, spuse altul, poreclit „hipster“, da’ vezi să nu aluneci în apă, că profesorul, când ajungem, ne face program de voie.

- Cum adică? întrebă elevul cu căşti în urechi, ştiut drept iubitor de muzică underground.

- Adică face fiecare ce-i place, se propagă o voce.

Auzind conversaţia elevilor, profesorul veni în apropierea lor şi-i atenţionă: - Nu putem face orice vrem noi. Suntem pe un teritoriu străin despre care încă nu ştim prea multe.

La debarcader, elevii şi profesorul au fost întâmpinaţi de omul cu odgonul, de data aceasta surâzător şi deschis la faţă. Elevii trecură u­nul câte unul pe uscat, salutându-şi conaţionalul, apoi o zbughiră spre căsuţele de la marginea pădurii. Impresia de singurătate, de tăcere molcomă a zonei îl făcu pe Amato să-ntrebe: - Ceva băştinaşi prin împrejurimi pot fi văzuţi?

- Din cauza numeroaselor invazii, începu omul cu odgonul, în ţinuturile de baştină, oamenii înspăimântaţi au părăsit pământurile lor, rămânând pe teritoriul altor state şi stabilind cu cei de acolo aşa numite legături de rudenie.

Cele mai multe exemple pot să dau de la mine din târg când fa­milii întregi s-au refugiat la vecinii lor de peste Obnuz.

Apa care se ve­de în jur se numeşte astfel.

- Încă multe sunt de clarificat, gândi Amato. Lumea pe cât este, pe atât nu este.

Dând din cap şi clipind din pleoape, el se-ndreptă spre căsuţele în care se retraseră elevii.

- Ne facem lejeri şi ne pregătim pentru servirea mesei, strigă profesorul. Apoi, după un program de odihnă, ne vom duce la teatru.

n Joi, 21 ianuarie 2016, în cadrul “Colţului de Cultură” de la English Pub Lugoj, Cristian Ghinea şi-a lansat volumul “Zece pentru Lugoj - O istorie neconvenţională a Lugojului”, o carte-document care adună între coperţile ei personalităţi din trecutul, prezentul şi viitorul oraşului nostru. n Vineri, 5 februarie 2016, în Sala „Orizont” a USR Timişoara, Viorel Marineasa şi-a lansat volumul „Lecturi parţiale. Librăria de nişă” (Colecţia Agora, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2014). Despre carte au vorbit: Cornel Ungureanu, Adriana Babeţi, Daniel Vighi, Mircea Pora, Eugen Dorcescu, Lucian Vasile Szabo, Dana Gheorghiu, Radu Pavel Gheo şi Eugen Bunaru. n Joi, 11 februarie 2016, în cadrul “Colţului de Cultură” de la English Pub Lugoj, a avut loc lansarea volumului “Revoluţia din Decembrie. 25 de ani de libertate: 1989-2014” (Editura Eurostampa, 2015), semnat de Cornelia Mariş. n Marţi, 16 februarie 2016, în Sala de Consiliu a Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu”, Viorel Marineasa a prezentat publicului lugojean cartea de eseuri „Lecturi parţiale. Librăria de nişă”, iar Daniel Vighi a prezentat romanul “Trilogia Corso” (Cartea Românească, 2015). n Scriitorul Dan Negrescu a lansat marţi, 23 februarie 2016, în Sala de Consiliu a Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu”, volumul “Terminologie latină”. Invitat de onoare a fost jurnalistul Laurenţiu Nistorescu. n Miercuri, 24 februarie 2016, la Cinematograful “Bela Lugosi”, jurnalista Lia Lucia Petric Epure, din Timişoara, a lansat volumul “Politic şi apolitic”. Despre carte au vorbit: Luminiţa W. Bărbulescu, Cristian Ghinea şi Henrieta Szabo.

Regal cultural-artistic: “Poezie vie” şi muzică folk

n Sâmbătă, 20 februarie 2016, Aula „1 Decembrie 1918” a Primăriei Caransebeş a găzduit o amplă manifestare culturalartistică, sub genericul „Poezia vie”, organizată de Casa de Cultură “George Suru”, Primăria Caransebeş şi Asociaţia Culturală “Direcţia 9” Bucureşti. Invitaţii acestui regal culturalartistic au fost: Iosif Caraiman şi Valeriu D.G. Barbu (cenaclul „Sorin Titel” din Caransebeş); Ion Oprişor, Remus Valeriu Giorgioni, Adriana Weimer, Mircea Anghel, Ionel Panait, Nicolae Toma (cenaclul „Anotimpuri” Lugoj); Adrian Suciu, Marius Dumitrescu, Ciprian Chirvasiu, George G. Asztalos („Direcţia 9” Bucureşti); Gheorghe Jurma, Iacob Roman, Nicolae Sârbu, Costel Stancu, Costel Simedrea (cenaclul literar „Semenicul” Reşiţa); scriitorii Mihai Chiper şi Ion Răşinaru (cenaclul „Virgil Birou” din Anina). Invitaţi de onoare: Cornel Ungureanu (preşedintele Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România) şi Ilie Chelariu (directorul revistei “Orient Latin). Au fost prezentate cărţile: InfraRouge, de George G. Asztalos; „Ciocolată cu lămâie”, de Valeriu D.G. Barbu; „Ultima gară”, de Iosif Caraiman; „Nimeni, nimic, niciodată”, de Ciprian Chirvasiu; „Târziu, dar neînserat”, a lui Marius Dumitrescu; „Fereastra care nu mă ştie”, de Ion Oprişor; „O căsnicie infernală”, de Nicolae Sârbu; „Profetul popular”, de Adrian Suciu. Microconcertele de muzică folk au fost susţinute de cantautorii Vasile Gondoci şi Radu Cârstea.

Gala de muzică de operă şi operetă „Parafraze muzicale”

n Joi, 25 februarie 2016, pe scena Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu”, a avut loc Gala de muzică de operă şi operetă „Parafraze muzicale”, susţinută de: Nicoleta Colceiar (soprană), Cristian Bălăşescu (tenor), Alin Stanis (tenor) şi studentele Melita Botezatu şi Cristina Grbici, tinere pianiste aflate sub îndrumarea conf. univ. dr. Maria Bodo, de la Facultatea de Muzică şi Teatru a Universităţii de Vest din Timişoara. Programul a cuprins creaţii ale compozitorilor: G. Grigoriu, G. Donizetti, U. Giordano, A. Dvorak, S. Castaldon, Fr. Lehar, E. Kalman, A. Gruenfeld, G. Puccini, S. Rachmaninov, R. Leoncavallo, Fr. Lehar, E. de Curtis, R. Casalino, T. Ferri, E. di Capua, G. Capurro, G. Verdi. Promotorul galei a fost prof. Simona Avram.

Adriana WEIMER

Remus V. GIORGIONI

nr. 55-56 n ian.-feb. 2016

Octavian Doclin, Baletul de noapte – poeme – Ed. Gordian, Timişoara 2015

Cu o prefaţă de Marcel Pop-Corniş şi un Portret al autorului de Luigi Varga (un titlu inspirat - parcă mai inspirat ca altă dată!

- şi o copetă frumoasă reproducând un

Edgar Degas), cartea lui Tavi Doclin, cum este mai cunoscut poetul în lumea literară, este complet echipată spre a fi lansată…

Aici intră, cu siguranţă, alături de prefaţa prestigiosului profesor american (semnată Decembrie 2015, Richmond, Virginia) şi prezentările lui Marian Odangiu şi Al. Ruja, plus poemul olograf de pe coperta a patra. Dar cine dintre scriitorii în viaţă se mai bucură de două-trei monografii dedicate operei ca poetul reşiţean?...

Cuprinzând aproape 100 de pagini, cartea lui O.D. este împărţită în trei secţiuni: I. Baletul de noapte, II… şi alte jocuri, III. Vise. viziuni. halucinaţii. Dar să facem noi înşine o cuvenită imersiune în materialul inefabil al cărţii, să ne prindem în baletul, jocul şi viziunile ei… Piesele ciclurilor sunt şi numerotate – şi iată că dăm la pagina 19 peste o “Închinare la Ela”: “Iacobe, Iacobe, tu umbli cu scara îngerilor după tine”/ aşa se pare că te-a întâmpinat cu acest reproş/ înţeles ca o aspră mustrare/ când de fapt a fost o închinare la tine…” (4. Mustrarea).

Parcă am recunoaşte personajul! Iar cât priveşte autorul, este de mult aşteptat la noi la o promisă lansare.

Cristina Onofre: Să mergi călare. Să întinzi arcul.

Să spui adevărul. Tracus Arte, 2015

Mai rar o asemenea carte – un asemenea titlu, compus dintr-un minipoem! (se găsesc unii - am semnalat şi noi aici - să-şi boteze cărţile cu tituri de tratat eseistico-filosofic...).

Cu un moto-program pe frontispiciu, cartea este dedicată „Filozofului Titus Maxus” – pe care îl vom prezenta şi noi în numărul următor - , şi beneficiază de un Cuvânt-înainte semnat de Eugen Simion.

Membră în „Societatea Poeţilor Francezi”, Cristina Onofre, despre cărţile căreia noi am mai dezbătut în spaţiul acestei rubrici, cultivă în ultimul timp o poezie interesantă prin exotismul ei, de care dă socoteală şi ilustraţia coperţii (un zeu african ecvestru), cât şi poemul-martor de pe coperta a treia: „Ben Zeeb cerşeşte/ Cerşeşte florilor/ drumurilor,/ zorilor (...) Ben Zeeb cerşeşte în somn.” O poezie ataşată unei „geografii exotice”, presărată cu „simboluri tribale, simboluri ale unei mitologii culturale” (E.S.). În această poezie albă, de notaţie culturală pură, marele critic vede o formă de minimalism postmodern, dar acest gen a existat chiar în sânul fenomenului liric modernist (să ne gândim numai la poezia caraibiană a secolului trecut). În orice caz – cutezăm să ne pronunţăm, destul de timid, noi înşine - ne aflăm în faţa unui fenomen scriptural interesant, care depăşeşte nivelul experimentului.

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Vasile Dan, Lentila de contact, Mirador, 2015

„Despre Vasile Dan n-au scris mulţi critici, dar au scris cei mai bune”, spune N. Manolescu în Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc. Cu toate acestea, am întâlnit prin reviste, după apariţia cărţii, multe cronici la această carte care marchează o treaptă mai sus în evoluţia unui poet important. Şi, pentru că este (şi) şeful unei reviste, ne îndreptăm mai întâi către poemul Arca: „Cineva vorbea cald/ despre tine ţie însuţi/ fără să te cunoască [...] acum îl văd cu numele scris/ din când în când într-o revistă/ care se spune că e doar aşa,/

Nicolae Panaite, Secetă, Ed. Charmidesc, Bistriţa, 2015

Editor el însuşi, poetul ieşean apelează de această dată la seviciile editurii unui alt poet cu nume de ţărm (Gavril Ţărmure), care ţine o editură din ce în ce mai vizibilă în spaţiul editorial autohton. Şi nu greşeşte defel, pentru că obiectul finit este de o artisticitate ieşită din comun - care însă nu poate estompa strălucirea numelui prezentatorilor de pe coperta a patra. Al Cistelecan şi Constantin Pricop (prefaţatorul cărţii). Dar un volum de versuri deosebit, bine realizat, se cere să fie şi frumos ilustrat: lucru care se întâmplă în cazul de

cu gândul la poezia suprarealistă. Un vânt de progres liric suprarealist bate de fapt în poetica lui I.O., care se înnoieşte de la volum de la volum. Dincolo de a fi „o poezie a notaţiilor din realitatea imediată” (S.D.), există în această poezie şi unele întâmplări din irealitatea imediată – în sensul acredidat de Max Blecher („faţa nevăzută a lumii”, vorba poetului). Dar să ne apropiem cu puterile proprii de pătrundere de obiectul tratat: „pe strada nopţii/ faţade înnegrite/ ca nişte lupi cu gura plină de cărbuni/ îmi străpung venele...”; „... fulgerele se adapă din fântâna iluziilor/ şi ceaţa nevăzutelor orizonturi/ ţine ascunşi în palme îngeri”; „dacă aş putea să văd mai clar/ te-aş închide într-un alt vers/ cu ferestrele spre sud...”

una de ăştia/ care se ştiu/ ei între ei”. (De, zicem noi, cititorii „Arcăi”, se pot întâmpla în viaţă şi unele întâmplări „de ăştia”, cu valoare de destin....) Dar, dicolo de toate, poetul se poate simţi La Săvârşin singur ca regele: „La Săvârşin singur ca regele printre platani uriaşi/ despuiaţi ce-acoperă cu totul bolta/ (...) un incendiu viu, vegetal, de nepotolit/ în dimineaţa aceasta rece de toamnă...” Dar încetul cu-ncetul, către final, poemul destinat a-l face pe poet un mic rege al poeziei (care decernează anual la Săvârşin premii tinerilor poeţi, săvârşind lucrare de mentor) se transformă în meditaţie existenţială: „... sub arcade imense de lemn viu... pe care sar încă iuţi, ameţitor, acele unui ceas vegetal înapoi/ spre clipa ce-a fost, spre ziua de ieri.” Iată o clipă fastă din viaţa poetului, materializată într-un jurnal poetic (salut la poetul prieten, pe lângă talent, acel bun simţ – benevolentia arătat cititorului, de a nu încifra intenţionat poemul, ca apoi să arunce cheia în lac... Asta nu înseamnă defel un demers populist, ci o atenţie respectuoasă faţă de cititorii săi).

faţă datorită lucrărilor lui Dragoş Pătraşcu.

Avem o singură nedumerire: de ce şi-o fi intitulat poetul (şi prietenul) nostru cartea în felul acesta, când ea abundă de poezie?

Dar ia să ne dumirim împreună: „Mergea la o anume adresă, la ore mici./ Slujbele care se făceau/ nu potoleau nicidecum seceta...” (Seceta). Dar dacă seceta din noi nu poate fi potolită – arca poeziei continuă să plutească pe ape şi acum, la mii şi mii de ani de la încheierea potopului lui Noe: „Parcă trăiesc într-o casă de apă/ al cărei tavan este/ arca unui nesfârşit naufragiu.// Croncănitul corbului îmi stârneşte/ un nou alfabet al sângelui/ prin venele gata să plesnească” (Arca). O poezie modernă, cu intarsii şi filigrane de filon postmodern.

Pentru cine cunoaşte (doar) începuturile tradiţionalist-moderne ale poetului nostru, asemenea versuri par incredibile!

Ioan Matiuţ, după perete (cu desene de Doru Păcurar), Mirador, 2015

Poetul este propriul său editor - fapt care nu reprezintă o cădere din har... - iar D.Păcurar realizează şi coperta acestei plachete de versuri. (Apropo de ce tocmai am afirmat: sunt scriitori care au înfiinţat câte-o editură să-şi publice preponderent opera proprie - ceea ce nu este cazul prietenului arădan, la a cărui editură apar tot mai multe cărţi bune, de scriitori importanţi.) Descoperim în cuprinsul unei cărţi frumos - şi colorat - ilustrate 50 (fără două!) minipoeme numerotate, din care nouă, personal, ne-au atras atenţia câteva: 9, 16, 25, 34. Şi primul, desigur, pe care-l cităm integral, nefiind nici el foarte mare: „marginea dinspre/ tine/ se ridică deasupra/ cealaltă cu/ mine/ se lasă grea// la mijloc/ viaţa/ ca o apă curgătoare”.

Poeme scurte, de notaţie sau atmosferă, dar toate cu schepsis: meditaţii existenţiale cu final hotărât – astfel încât ne face impresia că Ion Mureşan s-a doar jucat (cu cuvintele) când a declarat, ca moto pentru carte: „Ioan Matiuţ scrie o poezie gen trambulină. Te aruncă şi apoi te lasă în aer. Nu ai decât să te descurci:” Noi, credem că, dimpotrivă, fiecare poem vine cu inteligenţă artistică şi entuziasm în întâmpinarea cititorului.

(La un moment dat, în „cârdăşie cu autorul”, ilustratorul scrie titlul notaţiei poetice în josul textului: „17. m-am trezit/ cu o nouă jucărie/ în braţe”; iar înscrisul titulatoriu: „ziua de azi”.)

Teodor Sandu, Cartea reculegerii, Eikon, 2015

Aurelian Titu Dumitrescu într-o convorbire cu Teodor Sandu – este subtitlul cărţii, afişat pe copertă. Cunoscutul poet bucureştean, interlocutor al lui Nichita Stănescu pe parcursul unei faimoase cărţi în epocă, Antimetafizica, este la rândul lui intervievat astăzi de pietreanul Teodor Sandu. (Este vorba de înregistrări transcrise de pe o bandă audio.) Cartea are patru – plus una – secţiuni: Partea I până la IV reprezintă întâlniri ale protagoniştilor în vederea realizării interviului, iar secţiunea a cincea (Proba discipolului) constituie o poetică addenda. La întrebarea „de baraj”: Era... prieten curat Nichita Stănescu?, A.T. Dumitrescu dă un răspuns antologic: „Mi-a fost mamă şi tată Nichita Stănescu, e prea puţin spus prieten curat. Mi-a fost un frate mai mare, m-a inventat din tâmpla lui (subl. n.), din creierul lui, din coasta lui...” Cartea se mai bucură, în plus, de o prezentare caldă a lui Geo Vasile pe coperta a patra, din care spicuim: „O mărturie a propriei arte poetice şi scripturale înduhovnicite...”

Ion Oprişor: Fereastra care nu mă ştie, Mirador, 2015

Este a doua carte de poeme a poetului lugojean apărută anul trecut, de data aceasta în prezentarea lui Simion Dănilă.

Autorul preferă titlurile de volum ample, cu subînţeles (amintim cititorului că precedentul volum s-a intitulat Toamna a plecat într-o singură zi şi a fost prezentat pe coperta a patra de Cornel Ungureanu şi Daniel Cristea-Enache). Dacă volumul anterior adoptase punctuaţia „0”, cel de faţă este văduvit şi de titluri! – ar zice cititorul grăbit. De fapt avem de-a face cu un singur poem amplu purtând – cum era şi firesc un singur titlu: cel afişat pe coperta cărţii.

Un titlu sugestiv şi interesant, care te duce

Parodii, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015

(Volum publicat în colaborare cu Asociaţia Culturală Direcţia 9 şi coordonat de Adrian Suciu.) Tot poetul bucureştean prezintă volumul şi pe coperta a patra. Descoperim în conţinutul lui autori celebri de poezie (şi parodii), începând cu Lucian Perţa, continuând cu George G. Asztalos, Ciprian Chirvasiu, Marius Dumitrescu, Valentin Leahu, Alina Naiu şi Adrian Suciu însuşi fiecare grupaj fiind însoţit de o prezentare a autorului. (Să mă ierte cei nemenţionaţi, dar ar fi trebuit să umplu cu ei tot spaţiul afectat cărţii). Coperta este realizată de Adrian Ilina - ilustrată cu caricaturi adecvate de Iulius Bicsi. “Trăim într-o ţară fundamental parodică - zice poetul Adrian Suciu în prezentarea sa. Aici totul e parodie: de la clasa politică şi economie la mediul academic şi universitar, de la scriitori la curve şi de la fotbalişti la filosofi. Aici, şi când plouă, plouă la mişto...” De acord cu poetul (cu mici amendamente: curvele noastre “naţionale” chiar sunt mai serioase decât cele de altă naţionalitate, nu le jigni!) Să purcedem, aşadar, la lectură! Să râdem cu noi, aşadar!, ne mai îndeamnă A. Suciu. Să mai râdem şi DE NOI, frate! Poate aşa mai exorcizăm duhurile rele (dracul) din noi!

Iosif Caraiman, Ultima gară, Eubeea, 2015

Este ultima carte de versuri pe care ne-o furnizează (zice el!) poetul caransebeşean - volum lansat la ultima întâlnire de la Caransebeş a cenaclurilor din zonă, cu participare naţională. Dar nu întotdeauna poeţii se ţin de cuvânt în această privinţă şi bine fac că nu se ţin (de aceea noi l-am îndemna pe Iosif/ Iosum, cu clasicul “Autor, dragă, mai fă păcate”!). Iosif Caraiman este un caz, caz destul de rar în literatura română, când un autor exploatează liric graiul arealului natal - în cazul lui, “Ţara Feneş”. Poetul a rămas o viaţă consecvent acestui stil semi-parodic, în care poezia cultă se îmbină cu expresii şi exprimări (poezii întregi sunt scrise) în grai.

Dar să cităm din chiar poezia care dă titlul volumului, pe care o descoperim pe coperta a patra, sub cunoscuta fotografie a poetului (în costum deschis): “Dacă n-ai văzut pâinea din sfinţenia sfântului spic/ Păi cum o poţi citi din gara ta, din gara/ Universului Nimic?/ Ştiu, ca-n talcioc eşti în zilele tale/ În care un poem e cu mult mai puţin/ Decât păcatul din sărutul ce-ţi pune pe frunte/ Cununa de spini.” (Ultima Gară – 2).

16 actualitatea literară

nr. 55-56 n ian.-feb. 2016

meridiane

Katarzyna Smyk Katarzyna Smyk s-a născut în 1988 la Elbląg, în nordul Poloniei. A locuit din copilărie la Pieniężna, un mic orăşel din voievodatul Warmino - Mazurian. În prezent este studentă la secţia de limbă germană la Universitatea Jagiellonă din Cracovia. A primit şi o bursă de un an la universitatea franco-germană din Fribourg-Elveţia. Este laureată a celei de-a 30-a ediţii a concursului naţional literar J. I. Kraszewski. De asemenea, a fost eviden-ţiată la al 21lea concurs literar Maria Pawlikowska - Jasnorzewska. Povestirile Katarzynei

Smyk au fost publicate şi de revista „Podlaski Kwartalnik Kuluralny”, din Biała Podlaska, ca şi în revista literară lunară „Akant” din Bydgoszcz. În octombrie 2015, câteva poezii i-au fost publicate la Minsk, în Belarus (revista literară „Maładost”). În creaţia sa predomină motivul călătoriei spre izvoare, ca şi rădăcinile familiale şi ale ei „Mici Patrii”. Călătoria aceasta se împleteşte cu sentimente de iubire, de singurătate, cu amintirile. Creaţiile sale, atât povestirile, cât şi poeziile, sunt o literatură fină, plină de lirism.

Pantocrator

Potolire

Tu, care dimineaţa îndrepţi umerii mei

Stejarii şi teii m-au umplut de simţire Parcurile bătrâne m-au obişnuit cu oftaturi Dacă prinzi o suflare se urcă la înălţimi

mă îndepărtezi de lucruri inutile de probleme goale

Câinele se ascundea în tufişuri O clipă am crezut că tocmai acolo au zburat cuvintele tale despre iubire

intrarea şi ieşirea le faci cunoscute

Vântul învăluia călduros vechile obligaţii Pâinea şi cafeaua miroseau a dimineaţă sigură Tot ceea ce a murit şi-a căpătat dreptatea

condamni aparenţele arăţi dreptatea rămâi până la deces

Probabil azi pentru prima oară sub un arbore aplecat cu umbra sa am privit fotografia ta fără jale

Te uită la noaptea ce mi-a fost dată sosesc ca o frunză

Memorie pastelată

aşează-mă între paginile tale închide cartea cea mare şi nu-mi permite să spun cuvinte inutile

Simplificare Dacă te-ai aşeza aici alături parcă n-ar fi nimic într-o singură clipă aş deveni lăcrămioară de mai mesteacăn pe insula ta o ceaşcă de ceai cald Soarele pe chip fata la curăţenie pâinea caldă Dar nu vei fi reuşit să mă răneşti

Bunicul privea pe fereastră Şedea lângă foc sau umbla pe câmpuri Iubea florile pe care i le aduceam şi uite-aşa pe încetul a dispărut Au rămas ochii săi albaştri-cenuşii Trebuia să citesc şofând fără cuvinte Serile să rămân în casa pastelată Să aranjez porţelanurile Să hrănesc câinii Să-mi spăl faţa în tăcere Iar azi am visat iarăşi sărutări Vedeam fruntea sa albă Buclele răsucite pe ceafă Mă întorc cu florile În depărtate constelaţii albăstresc oftaturile Sunt una dintre acelea care privesc la mine Plecând

Rugăciunea Malgorzatei

Moştenire

În zile liniştite vreau să mă apropii să sărut fruntea-nnegurată

Din nou atâtea chipuri la anul 1415 printre câmpuri Casa mea aparţinea cândva unui cavaler al Ordinului

ridichea pe care o vom semăna va fi bună pentru gustările noastre modeste

Precum aurul luminii palide şi albul dimineţii Palmele ochilor gândirii se prezintă în numele său

ne va înghiţi cotidianul îmbrăcat în pulover

Eu am pierdut numai dragostea

voi privi copiii care caută ouăle în coteţe şi vor adormi repede după zile lungi şi pline

Trebuie să păstrez crucea

m-aş bucura dacă palmele noastre ar avea mult de lucru

1415 – în iulie, la Konstanz, o parte a delegaţiei poloneze a protestat contra condamnării şi arderii pe rug a lui Jan Hus

iar dacă vor veni serile reci lângă sobele de teracotă aş aşeza pentru somn şoaptele Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com) Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Prezentare şi traducere de Alexandru G. ŞERBAN Adresa redacţiei: web: www.actualitatea.eu Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Tiparul: West Tipo International Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediul USR Bucureşti