Actualitatea literară 58

actualitatea literară

nr. 58, anul VII

aprilie 2016

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n Nicolae SILADE: Despre

Poezia, eterna poveste

n Vasile ANDRU

Cine-şi mai aminteşte de Eliade în India?

cu Adam Ledgeway

n Danijela Bakić: Interviu

n Magda URSACHE:

Exerciţii de adevăr şi de libertate

sfârşitul veacurilor şi regăsirea veşniciei

n Remus V. GIORGIONI

n www.actualitatea.eu n

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Radu CIOBANU, Victor RUSU, Ionel BOTA

vasile barbu

n poezie: Ion COCORA, Medeea IANCU, Mariana CODRUŢ, Geo GALETARU n meridiane n

Heberto de Sysmo

Traducere de Elisabeta BOŢAN

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Nicolae SILADE

Despre sfârşitul veacurilor şi regăsirea veşniciei

Ziua Zeului e lungă cât o viaţă de om. Iar viaţa omului este foarte lungă. Cu toate acestea, ziua Zeului şi ziua omului nu pot fi asemuite. De aceea, ziua Zeului am numit-o Ziul, iar viaţa omului am numit-o noapte. Viaţa omului şi viaţa Zeului, împreună, dar numai împreună, dau naştere Luminii, dau naştere Vieţii. Viaţa Zeului şi viaţa omului, împreună, dar numai împreună, sunt însăşi Lumina, sunt însăşi Viaţa. Când viaţa omului şi viaţa Zeului se despart, Zeul continuă să existe, ca adevăr adevărat, în timp ce omul începe să rătăcească prin întuneric în căutarea sinelui care nu poate fi decât Zeul. În momentul când omul îşi întâlneşte sinele se face Lumină, se sfârşeşte noaptea şi începe Ziul. Aceasta e şansa omului, sensul existenţei lui, speranţa lui împlinită, de a trăi o zi din zilele Zeului. Şi atunci se simte ca un zeu, fără a fi, însă, Zeul. Atunci începe să cunoască, să se cunoască pe sine, să cunoască totul, fără a fi, însă, totul, pentru că totul este doar Zeul. Iar dacă are puterea să se stăpânească pe sine, atunci va birui lumea şi o va stăpâni, aşa cum Zeul stăpâneşte totul. Iar El, cel care cunoaşte totul şi stăpâneşte totul, Zeul adică, îl luminează şi îl face să lumineze, îi dă o viaţă nouă şi îl face dătător de viaţă nouă.

Pentru ca omul să devină zeu, pentru ca Zeul să devină om. Un om între oameni, asemenea lor, pentru a le arăta că între cei de sus şi cei de jos există o singură deosebire, credinţa, şi o singură asemănare, iubirea. Credinţa, cea care dă putere, şi iubirea, care învinge tot. Dar pentru ca Zeul să devină om, pentru ca omul să devină zeu, omul trebuie să aspire spre înălţimile sale spirituale, să se înalţe la cer adică, pe măsură ce Zeul coboară pe pământ. Iar locul în care se întâlnesc este Lumina, iar momentul în care se întâlnesc este sfârşitul veacurilor, este veşnicia regăsită, este moartea morţii şi învierea vieţii, este viaţa adevărată, viaţa celor aleşi, împăcarea şi liniştea celui care a căutat şi a găsit, bucuria celui care a crezut şi s-a salvat. Atunci ziua lui devine Ziul, lumina lui devine lumina lumii, iar el, cel care a fost, devine cel care este, cel în care înţelepciunea şi iubirea şi lumina şi-au găsit un adăpost vital. În el cuvântul este viu, şi el însuşi este viu înlăuntrul cuvântului. Şi cuvântul luminează în întuneric şi întunericul nu l-a biruit niciodată!

Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Petru GALIŞ şi expuse la Englis Pub Art Club Lugoj

opiniile noastre

“Arta în genere, nu doar cea literară, urmează de multă vreme acest trend: în epoca noastră,

Poezia, eterna poveste

O revistă vizibilă în peisajul gazetăresc autohton, Cafeneaua literară, atrăgea nu de mult atenţia opiniei publice culturale printr-o anchetă realizată, între anii 2012-2015 pe tema postmodernismului. Iar la sfârşitul anului trecut am primit la redacţie un volum masiv (300 de pagini), format mare, care uneşte între două coperţi studiile poetului-director de revistă, Virgil Diaconu, despre artele poetice existente în lume (cam 100 de pagini, o treime din conţinut); urmate de ancheta propriu-zisă, care antologhează 66 de poeţi-critici. Cu alte cuvinte, cartea este împărţită în două mari părţi: prima parte, teoretică, iar cea de-a doua - practică.

Dac-ar fi după mine (să mă-ntrebe cineva), un poet n-ar trebui să fie peste măsură preocupat de chestiuni teroretice referitoare la artele poetice, ci să-şi urmeze steaua sa lirică. Totuşi, iată că s-a găsit unul - poet în toată puterea cuvântului, care să facă o anchetă naţională legată de poezia/literatura postmodernă, precum şi cercetări proprii în domeniu, după ce realizase o sinteză în chestiune a mai tuturor părerilor autorizate. Această anchetă este de rezonanţa celor (şi aminteşte de cele) realizate cândva în revista „Flacăra” de Alex Ştefănescu - el însuşi prezent acum la „masa dezbaterilor”, deşi de-a lungul timpului nu s-a arătat foarte interesat de fenomen, ba mai degrabă l-a dezavuat.

Obsedat textual (şi ficţional). „Geamătul” lumii apăsate de poezie

văzută de unii ca „postcreştină”, postmodernismul a pătruns până şi în teologie. Artele plastice - chiar arta fotografică sau cea cinematografică - nu mai bat monedă de mult pe figurativ...”

n ilustraţiile numărului n

nr. 58 n aprilie 2016

„Fenomenul poetic actual este… impresionant; dacă ne-am ghida după miile de cărţi de poezie…, numărul mare al manifestărilor (etc.) am fi tentaţi să spunem că lumea geme de poezie, sau că unele naţiuni (românii - primii, n.n.) au poezia în sânge” - îşi începe poetul demersul şi pledoaria. Cu toate acestea - îşi continuă el ideea - poezia lipseşte!...

Nu chiar cu desăvârşire, dar în orice caz „Poezia contemporană nu este nicidecum la înălţimea atenţiei pe care şi-o acordă, a aurei pe care şi-o pune singură.” În foarte multe aspecte poetul-teoretician are dreptate: doza de artificialitate, lipsa unui concept/ proiect propriu („generaţia poetică postmodernă îşi face poezia din toată poezia predecesoare, ea reciclează, reelaborează toate tipurile de poezie de până acum”), lipsa unui laborator propriu/proprie creativitate etc.

Dar în demersul său - magistral, în sinea lui, totuşi V.D. uită câteva aspecte esenţiale: În opinia/viziunea noastră de nespecialişti, poezia generaţiilor următoare (2000, bunăoară, şi următoarea - că mai nou generaţiile se numără din 10 în 10 sau din 5 în 5!) s-a cam îndepărtat de poetica optzecistă, iar dacă şi-a păstrat doza de minimalism mizerabilist, se străduieşte să confere unor banale aspecte cotidianbiografice o semnificaţie - un sens cât de cât înalt.

După aceea: arta în genere, nu doar cea literară, urmează de multă vreme acest trend: în epoca noas-

tră, văzută de unii ca „postcreştină”, postmodernismul a pătruns până şi în teologie.

Artele plastice - chiar arta fotografică sau cea cinematografică - nu mai bat monedă de mult pe figurativ. (Trăim inerent epoca literaturii din literatură - dusă de mult e vremea „peisajului după natură”! În plus, viaţa social-politică s-a alterat în aşa măsură (hal) că arta, care nu face decât să reflecte viaţa, nu poate fi decât una pe măsură. Când vezi în jur numai mize-rie, pornografie şi scatologic - în loc de ESCATOlogie… cum ai putea să scrii altfel?

Alex Ştefănescu, cel care mă… descoperise cândva acoperindu-mă ulterior la loc - mi-a reproşat o dată că prea mă aflu sub semnul Nichita. Iar eu i-am răspuns: Dar Nichita pluteşte în aer, toţi inspirăm o „atmosferă Nichita”… Aşa era pe atunci: deşi erau tot anii optzeci!)

Intervine apoi, inerent, ne „izbim” vrând-nevrând de o problemă spinoasă: morala în artă. Într-o recentă conferinţă, Nicolae Breban spunea apăsat: „Noi, scriitorii, nu ţinem cont de morala curentă; noi descriem ce vedem în jurul nostru. Arta îşi are mora-la ei!” Şi acest lucru nu se petrece de ieri-de alaltăieri, ci de la marele Joyce încoace - şi de la Oscar Wilde. Iar literatura textualistă, postmodernistă - ori cum veţi vrea să-i ziceţi: cosmotranssexualistă - , literatură artificială, livrescă, seacă şi teoretică: de la marii Ezra Pound şi T.S. Eliot - mari teoreticieni la rândul lor, nu numai poeţi.

Poetul autentic care este V.D. (născut, iar nu făcut!) doreşte spiritualitate în artă… Dar ce fel de, ce mai înseamnă spiritualitate când societatea devine pe zi ce trece sub ochii noştri indiferenţi secularizată, demistificată: fără mituri-mister). Demonetizată.

Demoralizată. Uitaţi-vă numai la tendinţă, trend: ce mai înseamnă astăzi morala în lume, ce legi mai dau Statele Unite ale Americii - cât şi cele ale Europei hiperemancipate? Iar asta se întâmplă încă de pe vremea „Poetului din Debara”: „... Lumea-i cum este/ şi ca dânsa suntem noi!” Noi şi literatura/arta noastră.

Culegem roadele seminţelor pe care le-am cultivat, ce putem să aşteptăm altceva? …Într-o altă recentă conferinţă aulică, M. Cărtă-rescu încerca, poate inconştient, să-i aburească pe studenţi în legătură cu „mântuirea prin literatură”. Dar ia să vedem ce zice Nae Ionescu în această privinţă - nu „plastograful” Martei Petreu, nu ideologul legionar; şi nici logicianulmetafizician. Ci filozoful religiei: „mîntuirea prin creaţie e o poziţie magic-panteistă şi nu creştină”. (Posteritatea fără Dumnezeu este urmarea firească a unei vieţi trăite în totală nepăsare faţă de El.)

Remus V. GIORGIONI

(PS:… Dragă Virgil, îmi cer iertare, m-a luat - cu totul penibil - pana/peniţa/pixelul pe dinainte şi am deviat de la subiect: despre cele 11 „chipuri ale literaturii postmoderne”, despre modul exemplar cum dezvolţi canonul literar bloomian şi cel hassanian - data viitoare!

Iar - deşi găsim folositor şi benefic gestul antologării lor - părerile celor anchetaţi le cunoaştem din revistă). *Virgil Diaconu, Poezia postmodernă.

Anchetă, Editura FEED BACK, Iaşi 2015

revista revistelor literare

Arca, una dintre cele mai elegante şi mai moderne reviste din vestul ţării, fondată în februarie 1990 la Arad, de către poetul Vasile Dan, a ajuns, în al douăzecişişaptelea an de existenţă, la numărul 312, din care aflăm că “revista de cultură „Tekstualia” din Varşovia traduce şi publică integral, în luna iunie a.c., „Arca” , (275 pagini A5, ediţie specială).

E un semn de apreciere şi interes din partea prestigioasei publicaţii poloneze de cultură aflată şi ea, precum „Arca”, în proiectul central-european destinat culturii scrise, Review within Review, alături de „Literatur und Kritik” (Salzburg), „Jelenkor” (Pécs), „Romboid” (Bratislava), „Studium” (Cracovia), „Tekstualia” (Varşovia), „Host”(Brno),„Apokalipsa”(Liubliana) ş.a. [...] De peste cinci ani „Arca” a intrat, fără complexe, în circuitul cul turii scrise central-europene fiind tradusă deja în maghiară (în „Jelenkor”, Pécs) şi slovenă (în „Apokalipsa”, Liubliana), publicând, la rândul ei, cele două reviste în ediţii româneşti”. În numărul despre care facem vorbire, Vasile Dan scrie despre volumul lui Şerban Axinte, “lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut”, ediţia a doua, editura „Vinea”, 2015, şi despre “poemele pentru Ivan Gogh” ale basarabencei Maria Pilchin, iar Gheorghe Mocuţa despre noul

volum al lui Robert Şerban, “Puţin sub linie”. Despre Andrei Terian şi volumul său “Critica de export” scrie Romulus Bucur, după care Ciprian Vălcan intră în dialog cu Agustín Gutiérrez Canet, Ambasadorul Mexicului la Bucureşti. Urmează paginile de “Arte vizuale”, semnate de Victor Neumann şi Ioan Paul Colta, cele de muzică, cele de poezie, iar aici ne oprim pentru a cita un poem de Olimpiu Nuşfelean: “Îmi închipui cît e de greu/ chiar Cel Atotputernic fiind,/ ca, dimineaţa,/ după o noapte petrecută în barul de fiţe,/ după o noapte de stat în tipografiile băncilor,/ după o noapte de şters oglinzile în sala tronului,/ să-i sufli fiecăruia cîte un grăunte de simţire în inimă,/ să-i pui iarăşi fior în sîngele spălat de stele,/ să-i faci degetele iarăşi tactile,/ şi niciodată să nu-ntrebi, pe niciunul,/ cum deşi pierde atît de repede sufletul...”

(Dimineaţă fără întrebări). Poezie mai semnează Ioan Barb, Lucia Cuciureanu, Mihaela Oancea, Geo Galetaru, Miruna Mureşanu şi Lazăr Magu. Cea mai bogată secţiune a revistei, Lecturi paralele, include cronici literare semnate, printre alţii, de Radu Ciobanu, Ionel Bota, Felix Nicolau, Lucia Cuciureanu.

O revistă complexă, aşadar, stilată, voluminoasă (220 de pagini A5), pe care ţi-ai dori-o lunară.

cronica

nr. 58 n aprilie 2016 Lecţia de deschidere rostită de Ion Breazu la Universitatea din Cluj-Sibiu în ziua de 10 martie 1943 începea cu frazele: “Metoda cercetării regionale în istoria unui popor s-a dovedit deosebit de rodnică în anii din urmă. Avem credinţa că, dacă va fi aplicată literaturii româneşti cu perspicacitate şi obiectivitate, va lămuri procesul de dezvoltare şi va contribui la determinarea şi înţelegerea originalităţii ei”. România Mare fusese amputată, profesorii şi studenţii, în exil, trăiau sub sentimentul urgenţei. După Stalingrad, bănuiala că soarta războiului s-ar putea întoarce şi că ţara ar putea să dispară devenea presantă. Ce s-ar putea face pentru a supravieţui?

“E necesar, credem, să arătăm în ce măsură a contribuit la definirea acestor aspecte regionale, orientarea spre valorile locale; întrucât influenţele streine, care variază de la o regiune la alta, au fost asimilate şi uneori sublimate în valori literare superioare; ce rol a avut în provinciile noastre spiritul panromânesc, tot mai viu şi mai omniprezent de la începutul secolului al XIX-lea încoace; în fine, întrucât aceste contribuţii regionale au fost acceptate în patrimoniul literar comun, îmbogăţindu-l sau determinând atitudini şi curente în sânul lui”, spune, la 10 martie 1943, Ion Breazu.

Analizele Manifestului Cercului literar evită contextele anului 1943. Şi le evită şi mai târziu, în virtutea inerţiei. Într-un interviu frumos, luat de Janos Farkas lui I. Negoiţescu şi Ştefan Aug.

actualitatea literară 3

Geografia literară - repere noi, pornind de la Ştefan Aug. Doinaş

Doinaş la 3 martie 1990 la Budapesta şi publicat, în mai, 2013 în Orizont, Janos Farkaş îl întreabă “dacă există o anume dimensiune, o anumită spiritualitate ardelenească în gândirea dumneavoastră literară”. “Odată ce mi-am găsit atât de puţine aderenţe la specificul românesc, îmi cereţi acum să-mi găsesc aderenţa cu un specific şi mai limitat, acel transilvănean. Nu cred că acesta există, decât în măsura în care, venind din Transilvania, păstrez ceva, în structura mea din ceea ce mi-a dat în primii ani, ani de formare, care sunt fără îndoială importanţi în viaţa unui om, o atmosferă generală a gândirii mele, în ceea ce scriu despre poezie şi în felul în care am scris poezia: ceva din care cosmopolitismul despre care vorbea Negoiţescu şi care este un cosmopolitism de Mitteleuropa”.

Da, desigur, acest răspuns nu e nou: Doinaş a repetat şi în alte dialoguri că are puţine aderenţe la spiritul ardelenesc, şi are aderenţe şi mai puţine la spiritul transilvănean. La prima vedere, nu are nici o legătură cu poezia lui Goga, Şt. O. Iosif, Aron Cotruş, e departe de literatura viguros afirmativă a rostirii “la persoana

întâi”. Nu funcţionează în paradigma “subconştientului imperial”. Noutatea şocantă pe care au propus-o cerchiştii după 1965 a eliminat orice cercetare mai amănunţită asupra proiectelor Cercului literar, aşa cum funcţiona el între 1943 şi 1953. Şi mai târziu.

Nimeni n-a încercat să descopere în poezia lui Doinaş modelul triumfalist, aşa cum funcţiona el în anii patruzeci. Cum va funcţiona el în anii cincizeci, şaizeci sau şaptezeci. Doinaş era, în anii 40, 50, 60, dar şi mai târziu, un poet al triumfurilor nesfârşite. Modelul lui (între alţii) era Wagner. Balada întrebării lui Parsifal e una dintre poemele croite pe un discurs wagnerian.

Harul de versificator fără egal al lui Doinaş poate prelua lesne modelul Şt.

O. Iosif, cel care a tradus, într-o versiune excepţională, Lohengrin. Iată victo-ria lui Parsifal, versiunea Doinaş: Doar Parsifal, uitând ce se cuvine, Il întrebă pe regele-n delir Care tânjea de zece ani mai bine De dorul întrebării ce nu vine: - Messire, unde-i misticul potir?...

Atunci, deodată, codri înfrunziră,

miniepistole

Cetăţile ţâşniră din noroi, Şi apele albastre năvăliră Jucându-şi spumegarea ca o liră Pe care umblă degete de ploi.

Iar Regele, sărind din aşternuturi, Privea uimit în aerul verzui Cum holde noi rodeau în vechi ţinuturi, Şi flori, şi păsări, bete de săruturi, Cântau liturgic învierea lui. (Ştefan Aug. Doinaş, Balada întrebării lui Parsifal, 1948)

Şi iată monologul Lohengrin (traducător Şt.O. Iosif): Departe, într-o misterioasă ţară, E un castel ce-i spune Montsalvat, Şi-un templu sfânt, ca o minune rară, Cu pietre scumpe şi-aur îmbrăcat.

Acolo este un potir de aur Adus de-un stol de îngeri pe pământ, Păzit ca un nepreţuit tezaur Din cel ce-i dintre oameni cel mai sfânt.

Din an în an o porumbiţă vine Spre-a-l înzestra cu proaspete puteri: E Graalul care dă virtuţi divine Fidelei sale străji de cavaleri. Şi-acel Graal ales să-i ţie strajă Cu daruri peste fire-i înarmat, Ferit de orice necurmată vrajă Şi de puterea morţii apărat. Şi cel trimis să lupte-n ţări străine Luând virtutea sub viteazu-i scut Din orice lupte neînvins revine Dacă de nimeni nu e cunoscut.

60

în joia mare sătenii merg la cimitir să pună flori şi lumânări şi câteva gânduri la mormintele morţilor lor. numai că morţii nu mai sunt de mult acolo. au înviat de mult şi au plecat. în pământ în soare în apă în vânt şi mai departe. fiecare în numele său. scris pe o cruce pe care abia se mai văd literele. pe care abia se mai văd, între paranteze, anii de sosire şi anii de plecare: galffy regina (1890-1958) galffy ferenc (1884-1975) silagie aurelia (1932-2001) silagie ioan (1928-1992). paranteză deschisă viaţa. paranteză închisă moartea. şi între ele, între paranteze adică, nişte cifre care nu spun nimic despre zbuciumul vieţii. despre desfătările ei. nimic despre acel nimic care a fost totul şi s-a risipit de tot. în flori în lumânări în gânduri. în litere în cifre în aduceri aminte. e plin cimitirul de aduceri aminte. e chiar aducerea aminte a vieţii. şi viaţa de apoi a amintirii. să luăm aminte aşadar. să luăm aminte.

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

Silit vă spun dar, rostul tainei sfinte: De sfântul Graal trimis aice vin, Şi Parsifal este-al meu părinte Sunt cavalerul lui – sunt Lohengrin.

Cavalerii înzăuaţi apar în toate baladele lui Doinaş. Chiar funeraliile, cortegiile funebre definesc existenţe strălucitoare: “Căci loviturile cădeau în valuri/ în ritmul grav al ritmului duios;/ iar valurile suspinând la maluri/ loveau nostalgic marile chimvaluri/ vibrând de-un sunet orfic, unduios,/ Zeiţa mării se-ntrecea cu focul/ purtând acest erou macedonean/ spre liniştea în care-şi află locul/ ambiţia, durerea şi norocul/ stârnite-n viaţă, tragic, an de an.

(Funeraliile lui Demetrios). Scrisă în 1944, Cvinta ar figura o cumpănă: ce vrea poetul? Iată dorinţele în 1944: “Când ţara mea arde, eu ies să privesc/ extatica noapte de vară./Eu caut cu ochii sub cortul ceresc/o tânără cvintă stelară./Aproape, deasupra hotarului meu/ mă-ntâmpin-această figură/ a cărei văpaie arată mereu/ o forţă albastră şi pură”. Poate nu suntem lămuriţi de semnificaţia finalului cvintei. Să fie steaua în cinci colţuri care îşi anunţă apariţia? Ce vrea să însemne “Când

Templierul în Salonul poesiei. O nouă carte a lui George Schinteie

Într-un acord aproape general, ceea ce nu trebuie să surprindă, dată fiind realitatea acestei creaţii, poezia lui George Schinteie, construcţie solidă în care exprimarea unei iconoclastii echilibrate şi a unei atitudini repudiind convenţionalismele sterile şi ostentativul marginalităţii, onorează mereu o funcţie prospectivă, reprezintă o biografie solidă în evoluţia liricii postbelice din Banat. Debutul său din 1976 anunţa semne bune pentru propria evoluţie iar târzia revenire în arena marelui turnir al cuvintelor din cultura noastră postdecembristă reconfirma acest pozitivism pragmatic, demersul unui radicalism al înnoirii limbajelor defigurative şi al obsesiei unificatoare definind în totul o formulă novatoare şi originală în aventura lirică românească.

Recentul volum, 67, poeme deznodate (Timişoara, Editura ArtPress, 2016, 98 p.), cu acel titlu care ţine de specia autoreflexivă, exprimă la un mod amintind mai ales de antropologia poemului, o altă etapă din ceremonialul creaţiei acestui liric. Interogaţiile spiritului evocă tocmai această tiranie a unor disparităţi osmotice („de câteva nopţi stelele trec prin venele mele”) definind în primul rând un imperialism al poeziei ca epifenomen. Altminteri, George Schinteie consacră, iar şi iar, actul „înzăpezirii” metaforice a unei secunde, el exercită în termenii unei noi expansiuni a modernităţii propriei lirici chiar numărătoarea unui timp al său

care poate fi un timp al nostru, al tuturor. Şi nu înseamnă această solemnizare seninludică, eteric-ideatică şi germinativă în sensuri parabolice a canonului lumii eului captiv, asistăm doar la o regăsire, o „dez-nodare”, o recuperare spectrală sub semnul cifrei („sania copilului uitat într-o vârstă”) în măsura în care mai ales noeticul şi poeticul execută viziunea transfigurată a

tot în acest volum o supremaţie a imaginii, mult îndepărtată însă de ispitele sezonului elegiac, pe care de altfel autorul nostru l-a depăşit de mult, arată un curaj al nuanţei aproape pliat pe axul ideatic al cărţii.

Dacă nu cumva, o dată săvârşită, mai spuneam, re-ordonarea tuturor revelaţiilor în creaţia sa, poetul e mult mai atras acum de ceea ce ar fi foşnetul evenimentelor din propriul

Ionel BOTA: În faţa cărţilor deschise lumii ecorşate în poemul unei texturi, cum spuneam mai sus, autoreflexive, anotimp vectorial. Totul, chiar şi dragostea arată provocarea edenului, promisiunea spiritului adânc filocalic, evocarea poeziei ca proiectare în destin. Poezia desţeleneşte spiritul, sângele poemului restructurează crusta realului, poezia este canonul restrictiv, registrul vieţii şi al morţii, moartea himerică şi renaşterea, misterioasă şi ea, a magnanimului „esoterikos”, deopotrivă tristeţea graţioasă şi bucuria jocurilor arbitrare ale fiinţei care scrie intersectând sferele ontice, spaţiul şi timpul resorbţiilor. În noua carte a lui George Schinteie, dragostea e cosmologia geocentrică, toposul lumii pierdute şi regăsite, cartografierea iniţiatică a miracolului fără sfârşit. Peste

cotidian, de fulguirile parabolei între calea apofatică şi discursul spasmului existenţial. În prefaţa lui Marian Odangiu (Rotund despre dragoste şi timp) avem un bilanţ semnificativ asupra ecourilor liricii lui George Schinteie printre contemporanii care-i suntem dar şi o impecabilă prezentarea a traseului biobibliografic al poetului.

Dar cartea actuală nicidecum nu e o trimitere la o mistică numerofilă („într-o ploaie de zbor amânând punctul”) ci mai degrabă o invocare a contemplaţiei propriului sine, gest „ridicat” la puterea unei structuri discursive de inflexiuni ludic-nostalgice şi nedisimulate nelinişti crepusculare. Şi nici nu putem asemui frenezia spirituală, evidentă peste tot în aceste pagini mustind de lirism autentic, cu ternul

unor madrigaluri interogative. Eboşa unor senzualităţi afişate, cavalcada aurorală a paşilor iniţiatici, oracularul spiritului permeabil (permeabilitatea, un „cusur” al voluptăţii cinice, ar mai spune hermeneutul din mine) şi, desigur, spectaculoasele mutaţii spre un posibil orfism generalizat dau fiinţei vulnerabile şansa unor restaurări. Poemele insistă şi într-o coerenţă am zice aristotelică, ele execută mutilări radicale în melancolia paseistă, dau lovituri zdravene afectării fals-retorice şi un climax al poieticii devorant-circumstanţiabile arată alte argumente ascensionale solide în creaţia poetului şi indică irevocabil coacerea fructului maturităţii depline a lui George Schinteie: „e o dimineaţă plină de întrebări/după zbaterea timpului în somn/[...]/încerc să mut ziua în mâine/ şi mâna dreaptă rămâne înţepenită/pe clanţa unei idei/ca o arteziană amiaza neprihănită/făcându-mă vinovat//dimineaţa fără speranţe/îmi leagă mâinile la spate/şi nu mai pot să-mi desenez chipul/ cu secundele ce mi-au fost aruncate/peste umăr” (Impas, p. 52-53).

Prezent de multă vreme la uşa templului, eul auctorial e gata să fie primit în marele, incomparabilul Salon al poesiei cu toate drepturile la purtător. 67 este cartea unei alte etape germinative din creaţia lui George Schinteie, mărturisind că în continuare se scrie poezie importantă pentru bilanţul dintotdeauna al literaturii române în Banatul istoric.

Cornel UNGUREANU

ţara mea arde, eu ies să privesc/o tânără cvintă stelară”. Există şi o Odă: ”Mărire ţie, Patrie ascunsă!//O, ce văpăi scrumindu-se-n secret/ sau ce delir în marmură şi frunză/ Dau frumuseţii tale trup concret?” Nici faimoasă Baladă a mistreţului cu colţ de argint nu iese în afara acestor patternuri. „Şi cornul sună, însă foarte puţin” evocă triumful poe-tului: aşezarea lui în tiparul eminescian al victoriei. Scriitorul parafrazează texte celebre, unele dintre ele repere goetheene sau schilleriene.

Nu ştiu din ce motive nimeni (sau n-am citit eu un studiu temeinic), nimeni nu s-a oprit temeinic asupra unuia dintre marile poeme ale lui Doinaş, Satul, în care continuitatea e vizibilă, iar linia triumfalistă presupune succesiuni vizibile. Aş cita poemul întreg, rămân la transcrieri care abordează cheia comică - surâsul celui care a învins: „Aici mă deştepta un crunt văcar Sunând din goarnă. Desluşeam prin ploaie, Roşcat, cu pete mari, cu pasul rar, Un taur falnic frămătând noroaie: Pătrată, fruntea legăna o stea Venea ca o biserică să-şi moaie Catapeteasma-n fulgere, vestea Un ev încălecat. Între picioare Purta o dublă, aprigă testea.

Un lent balans de clopote-fecioare.

Ieşeau cu muget vacile din curţi Şi se-nşirau greoi pe ulicioare.

În preliminariile unui studiu necesar, George Vulturescu conturează „două limburi paradisiace - cu tiparele lor de energetică a locului privilegiat - Aradul şi Sibiul ca topos al spiritului doinaşian ocultat de scriitura sa”. Şi adaugă George Vulturescu: „Teza pe care o susţinem aici este următoarea: tiparele eterne din poetica lui Doinaş sunt dintr-un areal rural. Satul este adevăratul izvor de tipare ale esenţelor, el stă după sticla mată a intelectualului scorţos, fără efuziuni, precum izvorul sub straturile de pământ.

Substanţialitatea adevăratului decor din poetica sa îşi are corespondenţa într-o sorginte rurală a unor semne stabile, semne ale eternului: copacul, bufniţa, roua, roiul de albine, cerbul, ghinda, luna, zmeurişul, caii, mistreţul, frunzişul pădurii, grâul, cânepa, râul, nămolul, drumul, şarpele, furnicarul etc. etc.”

Tiparele eterne dintr-un areal rural - iată una dintre căile cercetării acestui mare poet, atât de preocupat de emanciparea Mitteleuropei periferiilor.

Vitalismul lui Doinaş (ardelenesc, desigur) poate fi confruntat cu unele tonuri funebre ale lui Radu Stanca: “Fiecare cimitir devine un parc. La Sibiu fiecare parc este un cimitir. Astfel călătorul cunoaşte viaţa oraşului mai mult prin morţii lui. Şi într-adevăr, parcă nicăieri solidaritatea dintre moarte şi viaţă nu e mai puternică decât în oraşul acesta cu braţe tăiate pe chenarul orizontului şi cu inimi sfâşiate sub portaluri. Dumbrava îşi are cimitirul ei, parcul teatrului pe al său; cimitirele se ivesc în Sibiu odată cu parcurile lui. Morţii străjuiesc oraşul, pătrund în el, îl poartă”.

Nici o definiţie a Mitteleuropei nu poate face abstracţie de această întâlnire. E foarte greu de despărţit modelul cerchist de imaginea lui Lucian Blaga.

Din imediata apropiere, Blaga pare un dascăl inexpert, legat de tăcerile sale, de căderea într-un sine-însuşi care refuză dialogul suprafeţelor. Un volum al lui Doinaş se cheamă „Foamea de Unu” (cred că e necesară majuscula: e vorba de Unu) şi arată felul în care Doinaş năzuieşte către altfel de înţelegere a celui care scrie. O poezie a Scriitorului, a celor scrise numeşte alt nivel al descoperirii lui Faust, Hoelderlin, Nietzsche.

Doinaş a încercat să se regăsească în ei prin traduceri, „rescrieri”, eseuri care trăiesc Foamea de Unu. Felul în care comentează Mircea Braga, exeget al lui Nietzsche şi al lui Blaga, poezia lui Doinaş, felul în care antologhează poezia şi propune întâlnirile cu comentariile critice mi se pare a defini prestanţa unui comentator de seamă al lui Doinaş. Şi a unei regăsiri a poetului, foarte necesară azi.

Medeea Iancu

4 actualitatea literară Albinele iubirii, vinete şi Încercănate Îmi smulg din stern polen.

Suflul îmi picură în bălţi.

Cuvintele mele în faţa ta sînt Întuneric. Şi cuvintele mele în faţa ta sînt Întuneric.

Pe manualele de Limba romînă voi scrie numele tău, Libertate, Viitorul meu nu este un Obiect, Mintea mea nu va fi Dresată, Îmi voi flutura în faţa ta vălul cel negru, Lipsită de ruşine, lipsită de Ruşine şi de teamă Scriu numele tău, (...)

Nu Mai merg împreună cu cei cărora le e Frică, Mamă şi tată ai minţii mele, Fata-cea-bună nu Mai este Obedientă Relaţia mea cu Autorităţile s-a Rezumat la: Noi nu, Noi nu Avem ce să Facem,

(...)

Dvs. Sînteţi de Vină.

Şi dacă vezi o femeie tîrîtă de Doi bărbaţi Împotriva voinţei ei Să nu faci nimic, să Nu spui nimic, Cel mult Să întorci capul, Să-ţi faci o Cruce, Doamne dumnezeule, Nu te uita, că e Ruşine, Întoarce-ţi şi Arhaghelii cu Spatele Spune-le: Noi nu, Noi nu Avem ce să Facem, Tu eşti de Vină.

Vasile Barbu

ABSENŢA TA mă umple de flori, Ca pe un mormînt.

(...)

Libertate.

poezia

Testament

În viaţa-aceasta viu sau mort trebuie să ajung la Verona.

Am să mă ajut cu puterea credinţei trecând ape şi munţi, învingând furtuni, înnoptând în peşteri, numai şi numai să pot ajunge la Verona.

Vreau s-o mai întâlnesc pe Cintia ce locuia pe strada pavată cu cărămidă cleioasă, la etaj de crâşma lui Bartolomeo grăsanul.

Vreau să-mi mai văd odată măgăruşul cu care călătorem la piaţa din Verona unde vindeam ceapă şi usturoi.

Acolo trebuie să mai fie bătrâna de cinci sute de ani, Cintia, trebuie să-i întâlnesc şi pe vecinii ei ştirbi, beţivi, nespălaţi şi hoţi.

Trebuie să mai trăiască şi sihastrul de lângă baltă ce se hrănea cu broaşte.

La Verona mai trebuie să atârne într-un cuier şi lăuta mea cu sunete de neadormire.

Acolo şi numai acolo eu îmi voi da întâlnire cu Cintia, cu sufletul ei, spre a nu mai fi uitaţi pe continente străine.

Beţie de Uzdin Sunt beat aici la Uzdin într-o crâşmă rostogolită pe un trup cu vers frumos.

Aici se visează în tunete, se bea vulcanic, se plânge pe umeri firavi şi din rănile sângerânde se doreşte încă un pahar cu semnul crucii, încă o privire cu ochi umeziţi, încă o zi şi o noapte vlăguită…

Sunt beat… de viaţă.

De acum încolo

piele de şarpe, hrean şi falcă de porc.

Zânele muntelui mi-au luminat calea până la ea şi tot fluierând stelelor vlăguit şi vălmăşit de somn, muiat cum numai ceara se moaie într-o noapte a zdrahonilor am regăsit-o şi am furat-o, de năluci ne-am făcut drumul lung până în ţara mea.

Mai apoi am ţinut-o legată încât i s-au sleit toate puterile... Şi ţinând-o aşa, închisă, ea plângea zi şi noapte şi-şi blestema noaptea când iarăşi s-a legat de mine.

Tânjea după perechea de cai albi, după Muntele verde, după primăverile cu pomi înfloriţi după tot ce-i amintea de cătunul ei.

Se sfârşise biata de ea cântând cântece vrăjite şi bolborosind blesteme. În zilele ce au urmat morţii Ineii eu, umblând prin munţi şi sate, prin păduri şi văi, din gândurile mele răsucite i-am cioplit trupul şi repiraţia ca într-o nouă viaţă să o pot găsi.

Pictorul Emil - Pictează şoapta, i-am spus pictorului de răni şi muşcături.

- Nu pot, a zis el, fără să-şi ridice ochii.

- Pictează umbra, cea cu mădularele vătămate.

Dar răspunsul pictorului era mereu acelaşi: - Nu pot!

- Pictează lacrima, Pictează zborul, Pictează lumina!

- Nu şi nu şi nu şi nu… se împotrivea Emil, pictorul.

Iar gândul lui începuse să coloreze tăcerile de pe aripile îngerilor.

Epifania

Inea

Am fost la medic şi mi-a însănătoşit trupul.

Am petrecut o zi şi-o noapte la producătorul de hrană şi mi-a săturat mădularele.

Am trecut şi pe la savant şi mi-a lămurit mintea.

La gânditor mi-am hrănit sufletul.

Am vrut să trec şi pe la ostaş dar imperiul lui hain se năruise între timp.

Pe Inea, dragostea mea dintotdeauna am găsit-o într-un bordei înfăşurată în usturoi

Iubita se năruie şi ea.

Cred că restul zilelor am nevoie să le petrec cu Dumnezeu împreună.

Într-o noapte adormisem cu gândul la Dumnezeu.

Când m-am trezit era deja sfânta duminică a Învierii.

De acum încolo ne vom recunoaşte după Epifanii.

nr. 58 n aprilie 2016

Insularul se trezeşte singur Despre tine cscriu folosesc cuvinte din dicţionar.

Ale mele, nu le înţeleg.

Dacă şi adorm, atunci pare că vremea încremeneşte.

Dar în secunda următoare durerea se trezeşte.

Deocamdată Uzdin, un orologiu singuratec…

Pentru Adam Pusloici şi Ionel Stoiţ Adame şi Ionele, sfârtecaţii mei prieteni de o viaţă ce vă port în pălărie, frică-mi e să vă recunosc că nu veţi cunoaşte niciodată căutarea cântecului brotăceilor de la Uzdin, din strada a şasea căci tot aşteptând betonaţi de gânduri va trece şi această noapte beată pe care au numit-o nălucile flori de cireş, poate idilă nocturnă, idilă aici în Banatul Uzdinului.

Noi, Adame şi Ionele, în această noapte vom cânta din fluier, din oase şi din limane, din nevoile orologiului singuratec, din acest pârjol al inimii.

Pe noi, aici şi întunericul ne luminează şi nu zăboveşte în pragul izbăvirii din amintiri, căinţă şi pipet.

Of, Doamne, întăreşte-mă şi măsoară acest timp numai cu sufletul să pot să-i înving pe Adam şi Ionel în lacrimile lor neplânse, în rănile ce nu vor zdrobi niciodată prăpăstiile dintre Uzdin şi davele lor în fiecare dimineaţă şi-n fiecare noapte a greierilor.

* Viaţa este mai mult decât un miracol.

Miracolele nu se petrec în fiecare zi. * Plec la ospăţ cu Ana. Mă-ntorc de la ospăţ cu Ana. Rana. * Şi când beau eu tot cu tine închin. * Eu m-am născut în Verona, în Aminciu, şi-n Uzdin.

Unde voi muri, copiii mei?

* Milostivirea nu se învaţă Din tradiţie… …Ci din maică. * Nici nu mai pot să plâng.

Mi-e lehamite de lacrimi. * Mergem domol şi suntem obosiţi Tragem către strămoşi. * Atât de dragă ce mi-ai fost că eu şi viitorul tot în trecut l-aş trăi. * Să bem şi să uităm. Şi apoi iarăşi să bem.

nr. 58 n aprilie 2016

polemici

actualitatea literară 5

Radu Cosaşu, un “colportor” bonom polemici de tranziţie

Trecut de 85 de ani, Radu Cosaşu îşi păstrează vioiciunea spiritului şi iată, într-un proaspăt epistolar imaginar (Viaţa ficţiunii după o revoluţie, Polirom, 2016), îşi recuperează dublul (Oscar Rohrlich), cel care, de vreo patru decenii, încearcă – fără a reuşi – „să-l sugrume pe scriitorul Radu Cosaşu din Bucureşti”. Sunt pagini spumoase, de rememorare şi autoflagelare, în această ficţiune epistolară, mixând, pe reţeta ştiută, istoria personală şi evenimentele politice, scrutând, cu o privire lucidă, propriu-i trecut (pe alocuri ficţionalizat), cu trena de angajamente, iluzii şi deziluzii. Introspecţia suportă, la tot pasul, corecţii ironice; şi, desigur, autoironice. Plus dezacordul cordial, „împăciuitorist”, sub tutela marelui Caragiale, introspectivul Cosaşu rămânând, într-o lume lipsită de nuanţe, un hotârât adversar al fanatismelor de tot soiul. De fapt, un seducător modelaj jurnalistic, învăluind în relativism pofta nesăţioasă de mărturisire, calibrează „memoria demiurgică” (cf. H. Zalis) a lui Radu Cosaşu, cinefil împătimit, de meserie nuvelist, cum se recomanda (prin 1980). Mânat de un irepresibil „zbenghi publicistic”, valorificânduşi secvenţial, cu francheţe, trecutul (tinereţea) şi avântul revoluţionar, autorul Supravieţuiri-lor a fost şi a rămas un febril reporter, trecut - cu arme şi bagaje - în tabăra ficţionarilor, topind scrisul şi trăitul într-un amalgam inconfundabil.

Această „productivitate evocatoare”, desferecând izvoarele memoriei, încheagă, prin colaj, un fabulos autoportret. Dar Radu Cosaşu (adică Oscar Rohrlich), dezvăluindu-şi, fără pudori inutile, educaţia politică şi sentimentală, rămâne detaşat, ferit de ispita mărturiilor încrâncenate, tratând, cu înţelegere bonomă şi voioşie ironică, aberaţiile epocii.

Frenezia asociativă, căzând în patimă antinomică, abundenţa referinţelor livreşti, spiritul dilematic, gustul calamburului, inventarul de trimiteri, elanul demistificator (scutit de cruzimi), în fine, glazura umoristică şi autoironia, dozate savant, conferă textelor sale (o lungă şi fragmentară depoziţie despre sine) un cinstit tratament democratic (subiecte şi genuri). Şi asigură, spunea Dan C. Mihăilescu, un „scut bibliografic”, filtrând asaltul emoţiilor, protejânduşi amintirile, radiografiind circumstanţele. „Reporter în primul rând”, cum l-a taxat prompt I. Vitner, debutând la Revista elevilor (1948), trecut prin Şcoala de literatură, redactor la Scânteia tineretului, mai apoi la revista Cinema (1968-1987) şi, din 1993, la Dilema, Radu Cosaşu a văzut, şi el, în reportaj „un gen mândru”. Ritmul trepidant „i-a intrat în sânge”, a devenit o amprentă stilistică, aprecia I. Vitner, pledând pentru „dreptul egalei consideraţii” şi subliniind rolul său fertilizator în procesul creaţiei. Mai mult, Radu Cosaşu însuşi sublinia, cu „mândria naturală a reporterului”, meritele realismului socialist, reabilitând şi înălţând definitiv genul (vezi Viaţa Românească, nr. 10/1961), reportajul încetând a mai fi „o şcoală de alfabetizare într-ale literaturii”. Încât, inevitabil, la începuturi, Radu Cosaşu a scris în ton festiv, „în spiritul şi limbajul timpului”. A străbătut ţara în construcţie, s-a vrut monografist al Bicazului, a salutat entuziasmul vieţii libere şi voluptatea muncii; a cules din „preaplinul vieţii” un şir de portrete, scene, întâmplări (v. Nopţile tovarăşilor mei, 1962), elogiind pasiunea constructivă, „sudura umană”, poezia nocturnă a atâtor întâmplări, subscriind

pedagogiei sociale pe avântat vector propagandistic, de la benistul Anton la seralistul Alecu (v. Noapte sub balonseid), acesta învăţând sârguincios „în ce constă valoarea poeziei Mariei Banuş”. Interesat de cunoaşterea vieţii, tânărul scriitor se documentează. Teoria adevărului integral, lansată la Conferinţa tinerilor scriitori (1956) îi asigură „o incomodă celebritate”, nota D. Micu, devenind peste noapte un personaj negativ. Supravieţuirea (ca scriitor)

cu mediul familial, se dezicea de rămăşiţele mic-burgheze, lepădânduse de „materialul iudaic”. Modelul putea fi un Pavel Korceaghin şi, desigur, caracterul „ilimitativ” al Revoluţiei. Această selecţie, în serialul Supravieţuiri-lor (19731989), probează, însă, asumarea evreităţii; cu mobilitate, inteligenţă şi cochetă prefăcătorie, comentând, fără menajamente, în politică şi erotică, eşecurile din lumea nouă.

Un itinerar accidentat, bornat

în acel „eroic” deceniu (cu valul de şedinţe şi prelucrări, cu numeroasele percheziţii, excluderi, reeducări şi reabilitări) trece în memorialistică, oferind o spovedanie tragic-comică.

La oaste fiind, vigilentul soldat fruntaş, de pildă, o va critica, în Scânteia, pe Maria Banuş pentru „imaginaţie lâncedă”. Antifascist, comunist fără de partid, extremist de centru, savurând „plăceri burgheze”, cu o familie renegată, Cosaşu a debutat „ca fricos”, sub semnătura lui Radu Costin, prin „cărticica” de 76 de pagini, cu titlu cazon, Servim Republica Populară Romînă (1952).

A scris mult, febril, tributar viziunii reportericeşti, încât abia bufonada din Maimuţele personale (1968), adunând proze satirice, anunţă cumva benefica schimbare la faţă. Avalanşa editorială continuă, cu piese de teatru (Mi se pare romantic, 1961; Un surâs la 6 dimineaţa, 1964), cu versuri (Poveşti pentru a-mi îmblânzi iubita, 1978), elanul confesiv devenind simpatic-sincer (Mătuşile din Tel Aviv, 1993), până la Autodenunţuri şi precizări (2001). Reţeta pare simplă: volubilul Cosaşu culege o puzderie de întâmplări, îmbrăcate în halou fictiv: de la Un August pe un bloc de gheaţă (1971) la Viaţa în filmele de cinema (1972), Ocolul pământului în 100 de ştiri (1974), Cinci ani cu Belphegor (1975) sau O vieţuire cu Stan şi Bran (1981) şi Sonatine (1987). Toate, cu lăcomie de concret, îndatorate paginii de ziar, cu ştiri aglomerate, îngurgitate, metabolizate, în irepresibilă poftă asociativă, vorbind despre viaţă şi literatură, muzică şi politică, cinematograf şi fotbal.

O primitoare Arcă a lui Noe, sesiza Dan C. Mihăilescu, şi o şansă de a-şi epiciza, cu ironie cordială, tinereţea furtunoasă, experienţele de lectură şi cele sentimentale, mărturisinduse „cu fulgi cu tot”. E de remarcat (v.

O supravieţuire cu Oscar, 1997) că lumea lui Oscar Rohrlich revine în forţă; cândva, gazetarul revoluţionar, retezându-şi rădăcinile, apt de „hotărâri fundamentale”, în conflict

de convingeri ferme, fervoare revoluţionară şi şocante excluderi, dezvăluit fără încrâncenare şi pusee resentimentare, probează această ofensivă a celui care, sub imboldul revoluţiei interioare, rămâne, irevocabil, un mic burghez (v. Sapho şi Schubert). Logica (1985), bazată pe motive biografice, decupează – cu sinceritate – o perioadă grea, trădând o „conştiinţă sfâşiată”. Dar „răfuiala” cu trecutul se deschide relativist spre nuanţări bogate, topeşte într-o formulă proprie candoarea, tandreţea şi sarcasmul, corectează patetismul prin ironie şi oferă, până la urmă, chiar o „biografie a epocii”. Încât, pornit „în căutarea consistenţei”, cum spera L. Raicu, lansând formulări percutante şi folosind tehnica inventarului, Radu Cosaşu cuprinde totul, atent la adevărul psihologic (integral).

Dincolo de corsetul speciei, ziarul său „autobiografic”,„înghiţind”viaţalumii, percepută - sub bombardamentul ştirilor - fragmentarist, refuzând macroepia, impune un palpit personal şi, în egală măsură, un stil inimitabil, în care – suntem avertizaţi – nu contează „despre ce se vorbeşte”.

Cosaşu, deloc persecutat de temeri, întreţine în savuroasele sale pagini o relaţie oximoronică şi armonizează antinomiile, aliind adevărul cu ficţiunea, sentimentalismul cu hedonismul ideologic şi cinismul, sub cupola unui filo-caragialism care strecoară, insinuant, umorul; şi care vizează media. „Facem o medie”, propune nonşalantul autor, rubricant – sub deghizament – în multe locuri, citând copios, calamburos, cu vervă şi naturaleţe. Fostul Belphegor îşi asumă lumea, are opinii, le expune săltăreţ, în eseistica jurnalieră, compozită, salvând onoarea unui extremist de centru. Iubeşte intertextualitatea, dar, evident, natură livrescă fiind, nu are răbdare epică şi nici nu pariază pe ficţiune. Are, în schimb, constata Paul Georgescu, „o seninătate a pneumei”, în filiaţia veneratului Caragiale„Babacul”.

E de observat că, folosind abundent

pastă autobiografică, Radu Cosaşu nu se comportă ca un diarist. El nu notează, ci rememorează (selectiv), calculând savant / dezinvolt efectele; cheamă în sprijin personaje fictive (truc vechi al „autobiografiştilor”), se întoarce „la firescul vieţii” (cf. Alex Ştefănescu), trecând în revistă, cu o tandreţe caustică, autopersiflantă, „luptele” de altădată: mândria vârstei revoluţionare, extirparea („fără metodă” a) rădăcinilor mic-burgheze, fuga de acasă, normalitatea pierdută şi recuperată, briza scepticismului matur, traversând – din unghiul faptului divers – medii felurite.

Dincolo de „proteismul onomastic”, „denunţat” de Marian Popa (Ben, Beniamin, Câmpeanu, nea Radu, Roric), Radu Cosaşu reabilitează şi o tipologie scriitoricească, în care intră unii dintre congeneri (T. Mazilu, I. Băieşu, N. Ţic), trecuţi prin dramatice experienţe similare. Rescrierea trecutului, lăsând senzaţia confesiunii, pendulând între dramatic şi comic, inventariind clişeele epocii, procură pagini de calitate, mascând tragismul de fundal. Fanatismul adolescentin s-a volatilizat, scriitorii preferaţi s-au substituit familiei, autorul însuşi, îmbătat de „aerul de ficţiune”, vrea să trăiască „ca în cărţi”, ştergând graniţele. Păcatele tinereţilor, reluate mereu, repovestite capricios, din alte unghi, sunt îmbrăţişate cu o tandreţe sarcastică. Epoca însăşi, deloc veselă, prin istoriile picante şi experienţele erotice ale lui Roric, „un revoluţionar picaresc” (cf. M. Ungheanu), dedicat cauzei, devine un comunism hazos, cu Stan şi Bran (cf. Luminiţa Marcu). Cosaşu, biciuit de stimulii vârstei tinere, s-a aruncat „în braţele Revoluţiei”. Retrospectiva priveşte cu umor scenele de altădată (trăite, întrun mediu opresiv, fie cu fanatism, fie cu frivolitate). Cosaşu, acceptând în ultimele volume ale Supravieţuiri-lor identificarea onomastică, părăsind deghizamentul, se livrează fără rest.

De la distanţă, intervalul comunizant, scuturat de frisonul doctrinar, devine doar informaţie istorică, ne asigură C. Ciotloş.

Afirmaţia repune pe tapet o întrebare chinuitoare, de neocolit: cum e citit azi Radu Cosaşu (şi nu doar el?). Slalomând printre lozinci şi sentimente, privind îngăduitor şi iertător tinereţea „dogmaticorevoluţionară-erotică”, Radu Cosaşu scrie sub o respectată deviză: „nici

un om serios nu poate lua totul în tragic”. Încât, detaşat, va învălui, cu o voioşie tragică, o epocă de teroare şi privaţiuni, ani turbulenţi, cu şedinţe exemplare. Biografia lui şi a generaţiei devine, ciudat, ficţiune, o lume imaginară, descoperită / redescoperită cu o jucată uimire şi curiozitate. El însuşi personaj, refuză încrâncenarea ideologică, nu poate fi o conştiinţă scindată; bineînţeles, nu îşi reneagă adeziunile, colecţia

Adrian Dinu RACHIERU

de întâmplări şi opera de tinereţe, dar unda afectiv-romanţioasă reevaluează şi reinventează acei ani, evocaţi persiflant-caleidoscopic, cu o bonomie strunită, hrănită de triumful vital al biologiei, „la capătul sincerităţii”. Ca mare cititor (implicat), „insisificat”, cu lecturi trăite, trecute în viaţă, autorul poate nutri, abolind graniţele şi încrucişând genurile, un vis estetic. Toate genurile, zice apodictic Radu Cosaşu, „sunt animale libere”. Aşa fiind, tangajul dizolvă orice contradicţie, minciuna ficţională devine document, evenimentele biografice (ca motive obsesive) poartă o aură livrescă. Evident că reficţionalizarea, chiar marcată de obsesia trecutului, rămâne o istorie personală, fără mari ambiţii literare, cum maliţios s-a remarcat. Cândva, încolonat în armata reporterilor „harnici şi talentaţi”, Radu Cosaşu, cinstind stilul publicistic, „pune istoria în fabulă”, concluziona Eugen Simion. „Ficţionarul” (vocabula infamantă fiind rostită de o femeie de serviciu, la sediul Gazetei Literare, mărturiseşte însuşi „beneficiarul”) se dovedeşte un ins avid, lăcomos, absorbind realitatea, deşi nu are superstiţia romanului; dar ecumenismul său textual, edenizant, atras de „sonoritatea cuvintelor”, ne îngăduie să citim o epocă, cu toate vitregiile ei, din unghiul „râsofiliei”, bucurându-ne de o scriitură „năzdrăvană” (aprecia Lucian Raicu), în tovărăşia umorului („obligatoriu”, după vrerea autorului), tăvălit cu tandreţe în acizii ironiei. Colportor, divagant, exhibându-şi competenţa, cu antene mobile, pensând faptul divers în eseistica jurnalieră, povestind cu haz încurcăturile tinereţii sale zbuciumate, lovindu-se de rigorile Revoluţiei, Radu Cosaşu (n. 1930, Bacău) înţelege, de fapt, literatura ca existenţă, trăind-o intim, erotizant.

Se rescrie, se priveşte cu înduioşată detaşare, devine un el; povesteşte, de fapt, devenirea lui Radu Costin, sedus de convingeri stângiste, dar şi de apoliticul Anatole France, prea încântat de stil, cercetând perplexant viaţa frazei. Şi încercând să-şi concentreze „iepica” în fragedii (v.

Sonatine, 1987), transformând în text şuvoiul evenimenţial, filtrat livresc.

Fiindcă, doar ca fapt literar, prezintă importanţă.

De numele său se leagă momentul „adevărului integral”, un moment „luminos”, aprecia Luminiţa Marcu, o idee „înfricoşătoare” atunci, rostită – ca ieşire singulară – de la tribuna Conferinţei tinerilor scriitori; o idee împărtăşită, însă, şi de alţi reporteri tineri, „trecuţi bine prin proletcultism” şi pentru care, ca „luptător cinstit”, cum îl calificase M. Beniuc, s-a ales cu o „exterminare mieroasă”. Acum, după (încă o) Revoluţie, depoziţia sa are încărcătură dramatică şi îngăduie, „pe matriţă epistolară” (cf.

Paul Cernat) şi filtru ficţionalizant, o lectură a epocii. Fie că se mărturiseşte unui fiu inexistent (hălăduind prin Islanda şi Groenlanda), fie că primeşte, din spital, epistolele lui Artur Reznicek, un fost şef al cenzurii (umanizat, ins rafinat şi problematizant, convins că, „fără el”, Oscar Rohrlich nu ar fi supravieţuit), aflat în pragul sfârşitului, fie că, în fine, contrapune exaltatei Mihaela cinismul arhitectei Ioana (desluşind, „din Hossegor”, fennomenul Piaţa Universităţii), Radu Cosaşu rămâne un ficţionar patetic, bonom, trecut, fără a-şi pierde seninătatea, printr-o Istorie tenebroasă.

Radu CIOBANU

6 actualitatea literară

comentariu

La drum cu Nicanor

Călătorii constituie o categorie aparte a tipologiei umane, care n-are nimic de-a face cu turismul. Didactic vorbind, ei sunt de două feluri: sociabilii, cei care caută să comunice cu oamenii, interesaţi de modul lor de a-şi gândi şi trăi propria civilizaţie, şi solitarii, cei care fug de oameni şi de civilizaţia lor, căutându-şi împlinirea în direcţia opusă, în spaţii cât mai neumblate, uneori chiar cu riscul vieţii. Determinarea tuturor deopotrivă este aceeaşi: neastâmpărul, refuzul sedentarismului perceput ca stagnare şi vocaţia libertăţii şi a depărtărilor, frizând în unele cazuri dromomania. Dl Mircea Petean, a cărui nouă carte, La drum! *), mi-a suscitat aceste reflecţii, foloseşte în legătură cu toţi aceştia sintagma călători profesionişti. Desigur, pentru a-i delimita de turiştii ocazionali, în general ignari şi snobi, dependenţi de agenţii, ghiduri, ghizi şi shopping. D-sa însuşi se consideră un călător profesionist şi aparţine fără îndoială categoriei sociabililor, deşi de câteva ori recunoaşte că iubeşte singurătatea, dar, e drept, cu nuanţa camusiană, solitar şi solidar. Singurătatea sa e mai curând o propensiune înspre introspecţie, aceasta presupunând o relativă izolare, căreia i se şi dedă în orice împrejurare prielnică.

Cartea de faţă, prezentată ca „o suită de jurnale de călătorie”, nu este o surpriză, întrucât rudimente ale speciei sau chiar ipostaze poematice ale ei au anunţat-o încă din apariţiile anterioare **). În 2014, apărea şi volumul Nicanor, ultimul om, în paginile căruia, Mircea Petean, disimulat sub masca acestui Alter Ego pe nume Nicanor - etimologic, „vestitor de victorie” - îşi făcea, din varii unghiuri de interes, propriul portret. În prima pagină a noii cărţi, La drum!, ni se vesteşte, că, deşi funciarmente sedentar, Nicanor e animat de un ataşament empatic faţă de călătorul de profesie, pentru ca în paginile următoare să constatăm că în cele din urmă a pornit el însuşi la drum. Chiar dacă e un călător pe distanţe scurte sau medii - singura mai îndepărtată a fost în Vietnam Nicanor deţine toate calităţile definitorii ale călătorului de soi.

Prima dintre ele este vocaţia. A simţit-o întâia oară în copilărie, când, supus unei dureroase ignorări punitive de către tatăl său, a trăit senzaţia intrării în neant. „Să fie şi aceasta - se întreabă autorul de azi - o pricină a dorinţei de a «dispărea» a călătorului de profesie de mai târziu, furat de ispita plecării, obsedat de noi orizonturi, tânjind după zăbave în locuri îndepărtate, visatendelung şi rămase necercetate?” Plauzibil, dar copilul, încă înainte de momentul evocat, gusta deja fiorul furişărilor solitare prin locurile mai neumblate, cu o aură de mister, din agrestul areal natal. În astfel de escapade el caută întotdeauna o limită de imprevizibilul căreia se şi teme. Împrejurare care îl conduce azi spre o reflecţie uşor sibilinică: „Între căutarea marginii şi fuga de marginea marginii pare a se desfăşura întreg periplul existenţial al unuia ca mine.” Periplu şi căutare care nu se pot traduce decât prin vocaţia călătoriei „profesioniste”, ale cărei semne distinctive se recunosc peste tot în aceste texte care oscilează între însemnări şi jurnal propriu-zis. „Ce-i drept - scrie azi Nicanor despre sine călător de profesie a fost de când se ştie, căci drumul la şcoala din comună, în toţi cei patru ani de gimnaziu, l-a făcut pe jos.

Erau circa 3-4 km.” Într-adevăr, de cele mai multe ori, virusul deambulării se contractează ireversibil de pe urma mersului pe jos. Călătorii extremi nici nu-şi concep în alt fel chemarea, chiar dacă majoritatea „profesioniştilor” sunt mai concesivi, la toţi deopotrivă fiind de regăsit însă aceleaşi semnalmente categoriale.

Mircea Petean jubilează când descoperă poemul Itaca, scris în

1911 de Konstantinos Kavafis, „unul dintre cele mai frumoase elogii aduse călătoriei din câte cunosc”, zice d-sa. Chiar dacă e un poem cu teză. Dar teza, devenită principiu al Călătorului, pe care şi Nicanor şi-o asumă, e aceea că „într-o călătorie, importantă nu e ţinta, ci călătoria ca atare, drumul, calea.” Iar drumul, cum mai peste tot prin opera sa dă de înţeles şi Sadoveanu, trebuie să fie iniţiatic, lung şi netulburat de grabă.

Alături de care distingem şi altele, comune călătorului dedicat, pe care, deliberat sau intuitiv, Nicanor şi le-a asumat: nevoia de a face însemnări, de a ţine un jurnal, de a scrie, scrisul fiind conceput el însuşi ca o călătorie; orgoliul de a se şti un priceput făcător de foc; reacţia resentimentară la turism; descoperirea, când e singur, că bucuria nu poate fi deplină dacă n-ai cu cine s-o împărtăşeşti. Se mai adaugă şi nobila nevoie de a lua cu sine la drum cel puţin o carte. Dl Mircea Petean-Nicanor îi are în gentuţa de voiaj, căreia îi şi dedică un poem, pe Giono, pe Marguerite Yourcenar, pe Houellebecq („N-aş zice că e cinic omul, dar că nu lasă loc nici unei iluzii e adevărat”), pe Gabriel Petric, pe Simone de Beauvoir.

Dar şi Tratatul despre disperare: „Câtă lipsă de inspiraţie. În atmosfera relaxată, tonică de aici, evident că nu am niciun chef de subtilităţile lui Kierkegaard”. Am citat această opinie abruptă deoarece o găsisem nu de mult şi în jurnalul siberian al lui Sylvain Tesson, călător de cursă lungă şi împătimit purtător de cărţi în pustietate, care avusese exact aceeaşi „lipsă de inspiraţie”: „...nu recomand nimănui o asemenea lectură când trebuie să stai închis într-o cabană pe timp de ploaie”. E vorba, de fapt, de o altă comună însuşire a călătorului dedicat: el e străin de tipul blazat, acru şi croncănitor, şi, chiar dacă şi-a luat lumea în cap din lehamite sau disperare, rămâne un optimist, ştie să admire şi să se bucure de ceea ce vede, având „în dotare”, ca dar de mare preţ, şi un ireprimabil simţ al umorului.

Sunt, mai ales acestea din urmă, calităţi pretutindeni regăsibile în drumurile dlui Mircea Petean. Care face parte, cum ziceam, din categoria sociabililor. „Oriunde ajung, doresc a cunoaşte pe om”, scria George Bariţ. Explicit sau subtextual, aceasta este şi aspiraţia sa. Rareori călătoreşte singur, însoţit fiind de obicei de soţie, de familie, de colegi scriitori. Atenţia îi este concentrată cu precădere asupra acestora şi a celor pe care îi întâlneşte: observaţii caracterologice, mici polemici, cordialitătăţi, resuscitarea unor amintiri din mitologia familiei. Din fericire, ca autentic călător, nu ţine să compileze de prin ghiduri istoricul locurilor, iar peisajul, monumentele nu-i suscită exaltări turistice, dimpotrivă. Pisa, bunăoară, nu-i place şi nu se sfieşte s-o spună: „Nu mi-a plăcut deloc oraşul, când l-am vizitat, cu copiii, acum doi ani: catedrala nu avea nimic deosebit într-însa, şi turnul ce dacă-i înclinat?” Ceea ce nu înseamnă că ar fi insensibil la ambianţă şi peisaj. Acolo unde „le simte”, notaţia devine concisă, pregnantă şi evident afectivă, suscitându-i amintiri de acasă: în Vietnam, „La marginea drumeagului cresc un fel de costrei, un fel de troscoţel şi un fel de răchiţi. Am simţit cum toată copilăria îmi urcă în creştet.” Pe când în Danemarca, „Plouă mărunt, o pulbere de ploaie mocănească, sâcâitoare. Peisajul este de o monotonie exasperantă. Iar femeile arată ca nişte bărbaţi cu ţâţe.

Dar şi exemplarele alese, blonde, suple, cu ochi albaştri, sunt răpitoare. Ca pentru a le răzbuna pe celelalte parcă...” Alteori apare fulgurant câte o privelişte pe care o reţine în tuşe rapide,

nr. 58 n aprilie 2016 fine, tabloul fiind de regăsit apoi, după câteva pagini, într-unul dintre poemele care însoţesc notaţiile: „În mijlocul unei piaţete, pe un piedestal de piatră, între case de piatră, o mâţă galbenă în soarele amiezii.”

Dar constat că zadarnic încerc să izolez un aspect sau vreun interes prioritar al călătorului în drumurile sale. Nicanor e interesat de tot ce îndeobşte nu interesează turistul. Inclusiv de aspectele politice. Ele îi reţin atenţia mai ales în Danemarca, unde reacţiile sale amintesc iar de Sadoveanu, cel din volumul Olanda (1928), prin admiraţia pentru nivelul de civilizaţie al locului în ciuda precarităţii resurselor, dar şi de Dinicu Golescu, prin irezistibila sa propensiune de a compara ceea vede cu ce ştie că a lăsat acasă. „Primul semn al întâlnirii cu noutatea e nevoia de a compara cu ceva”, scrie dl Mircea Anghelescu în impunătorul studiu Lâna de aur ***), referindu-se la una dintre caracteristicile generale ale tipului de homo viator care tocmai se năştea la noi în veacul al XIX-lea. Şi, într-adevăr, propensiunea comparatistă se manifestă de-a lungul întregului veac.

E o consecinţă a ceea ce Alvin Toffler avea să numească „şoc cultural”, cu atât mai puternic şocul, cu cât noutatea e mai contrastantă cu ceea ce călătorul a lăsat în urmă. Din motive lesne de înţeles, tendinţa aceasta s-a diminuat treptat după Primul Război, pentru a recidiva, tot din motive lesne de înţeles după 1990, când românii au putut din nou să călătorească în largul lumii şi să vadă cât de dezastruos crescuse decalajul dintre patria lor şi restul lumii civilizate. Astfel, în Danemarca, Nicanor constată scurt şi elocvent că, sub aspectul civismului şi democraţiei, de această mică şi vrednică ţară „ne despart sahare şi siberii”.

De-ar fi numai pentru că „Parlamentarii beneficiază, dar nu uzează de imunitate. Unul dintre ei, care a produs un accident minor conducând sub influenţa alcoolului, şi-a dat demisia din partid şi s-a retras din Parlament. Cine are urechi de auzit să audă!”, zice Nicanor. Numai că la noi nimeni n-are urechi să audă, ci doar gheare să apuce.

Un palier important al acestor însemnări de călătorie îl aflăm în cele câteva „jurnale genoveze”, unde Nicanor apare excedat de bucuriile familiale. Jurnalele acestea cuprind şi escapade înspre sudul Italiei şi una chiar până la Barcelona, dar „baza” e la Genova, unde i se află fiica, ginerele italian şi nepoţica Daria. Naşterea ei apare în aceste însemnări, cum şi e, ca un eveniment crucial. Nicanor devine şi rămâne euforic ori de câte ori subiectul e micuţa sau, în timp, tot mai mărişoara Daria. Plimbări, isprăvi, bucurii de tânăr bunic aduc o infuzie de intimism şi tandreţe în această carte care, la urma urmelor, este un fel de cuceritor mixtum compositum, prin paginile căreia n-ai cum să te plictiseşti, întrucât autorul te poartă cu neprevăzute viraje, nu doar dintr-un loc în altul, ci şi dintr-un registru în altul, din proză în poezia introdusă contrapunctic, din amintire în prezent, din relatare realist-admirativă sau sarcastică, la tonul vibrant de introspectivă îngândurare, de umor sau de exultanţa sincerei bucurii a descoperirii frumuseţii. „Căci la urma urmei - mărturiseşte Nicanor - altceva nu vreau să fiu decât o umbră luminoasă picată lin peste chipurile semenilor mei rânduiţi frumos în jurul focului etern al prieteniei.” A reuşit. E biruinţa lui Nicanor, prevestită prin sensul numelui său. _____________ *) Mircea Petean, La drum!, Floreşti-Cluj, Limes, 2016. **) Mircea Petean, Catedrala din auz. Poeme ligure. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Floreşti-Cluj. 2014. Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române. ***) Mircea Anghelescu, Lâna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română. Bucureşti. Cartea Românească, 2015.

Virtuţile micropoemului de factură gnomică, aforistică Un volum de versuri de o frumuseţe aparte, elevată, percutantă, sugestivă a publicat, anul acesta, poetul Mirel Radu Petcu, la prestigioasa editură timişoreană BRUMAR, purtând titlul „Inelele credinţei”.

Autorul este un poet prin excelenţă cerebral, care cultivă cu incontestabile reuşite în plan estetic un lirism reflexiv, concentrat, esenţializat şi expresia lapidară, aforistică, investită cu plurale virtuţi sugestive şi cu capacitatea rară, fecundă, de a genera revelaţii de o pregnantă originalitate, de factură gnomică, sapienţială. O modalitate poetică pretenţioasă, dificilă şi destul de puţin abordată în ultima vreme, dar care ne aduce totuşi în memorie micropoemele lui Gheorghe Grigurcu, din volumul „Natură moartă şi vie” şi „Un trandafir învaţă matematica”, de autorul remarcabilului volum „Zoria”, Ion Pachia-Tatomirescu sau de poeţii români din Serbia, Ioan Baba, autor al unor superbe „distihuri paradoxiste” şi Vasile Barbu, care, în volumul „Crucea lui a fi”, a inclus şi un număr apreciabil de micropoeme, cu titlul sugestiv de „Clipite”. O menţiune aparte, în acest sens, se cuvine lui Florentin

Victor RUSU

Smarandache, „inventatorul” „distihurilor paradoxiste” şi al curentului paradoxist.

Micropoemele lui Mirel Radu Petcu, formate din unu, două sau trei versuri, cu foarte puţine excepţii, chiar patru sau cinci, prezintă o surprinzătoare diversitate a motivelor tematice, precum şi a mijloacelor de expresie lirică. Cele mai multe dintre ele au valoare estetică de revelatoare, expresive definiţii lirice, cu strălucire aforistică: „Fluturi albi - constelaţie a trecerii”, „Crengile înflorite - secunde - geneză/ Icoană a sufletelor”, „Urnele de pământ/ Ochiuri de credinţă”, „Visele copilăriei/ Flori în copacul veşniciei”, „Sălile de aşteptare/ Oglinzi ale sufletelor”, „Statuile/ Clipe înmărmurite”, „Prejudecăţile/ Fântâni secătuite”, „Tăcerea amurgului/ Carte întredeschisă/ pe altarul sufletului”, „Insule de lumină - păsări solitare/ se retrag în noi”, „Rădăcini/ ca joc al asemănărilor”, „Cărţi de rugăciune/ Amfore - lumină”, „Spaţiul interzis/ Foc aţâţat” sau „Imagini deformate/ Apă înşelătoare”.

Apreciabila condiţie estetică a „definiţiilor lirice” ale lui Mirel Radu Petcu se întemeiază, desigur, pe ascuţita, prodigioasa sa inteligenţă asociativă, pe fineţea şi mobilitatea unor observaţii de viaţă, pe rafinamentul aluziv al expresiei, pe nota constant reflexivă, meditativă, de profunzime, a eului poetic. Exact pe aceste calităţi se mizează cu succes şi în

crearea unor aforisme de o reală capacitate de revelaţie gnoseologică, memorabile: „Flacăra este ca timpul/ Metamorfozând/ dă sens”, „Secundele iau culorile sufletelor”, „Carele dorm sub povara semnelor”, „Decide umbra asupra rădăcinii”, „Ploaia spală treptele întunericului”, „Sisifii regândesc lumea viului”, „Umbrele străbunilor/ Stârnesc frunzişul sinelui”, „Torţa sacră/ Dispersează neliniştea”, „Înscrisul/ Amplifică misterul”, „Jocul ciudat al imaginilor/ Devine izvor/ Parte din desăvârşire”, „Umbra nu poate umili copacul”, „Căci nu umbra/ se usucă la soare”, „Anonimul îşi îmbracă destinul/ Cu haina peticită a tăcerii”, „Împovăraţi de conflicte/ Rămânem goi în faţa eternităţii”, „Elemente contrare/ Amplifică/ infernul întoarcerii”, „Greutatea umbrei este aceeaşi” şi ar putea continua considerabil această parcimonioasă selecţie de mici, veritabile bijuterii aforistice, lucrate în filigran.

Remarcabile, de asemenea, micropoemele care se apropie mai mult de structura unui haiku sau de mesajul reflexiv şi de virtuţile de ordinul sugestiei poetice ale unor crochiuri rapide, esenţializate, ce surprind expresiv fie imagini naturiste, ridicate la rang de simbol şi „emblemă” postmodernistă, fie stări de spirit meditative, uşor elegiace, cu predilecţie, pe tema timpului în inexorabilă trecere: „Umbre/

Jurnal de lectură

Ce-şi târăsc prin milenii/ Coborârea de pe cruce”, „Îmbătrâniţi/ De culorile reci ale lumânării divine/ Căutăm limbajul - balsam”, „Tatuaţi/ De loviturile de bici/ ale timpului”, „De neînţeles/ Semnul/ Încremenit/ În cenuşa timpului”, „Ne învăţăm/ Eul cu/ anotimpurile celuilalt timp” sau „Răbdători ne aşteptăm/ La marginea orizontului/ Sentinţa”.

Caligrafiate cu un plus de fineţe şi expresivitate ni se par, însă, micropoemele de inspiraţie naturistă, înfiorate, adesea, de un lirism tulburător, inefabil: „Apus de soare/ Însângerat/ de atingerile/ Aripilor de păsări”, „Ţipetele pescăruşilor/ Legate/ cu raze de stele”, „Atâta linişte/ pe ţărmul aduceriloraminte/ Încât auzim/ lacrima lotusului/ Căzând în toamna devenirii”, „Regăsim/ Apusul/ Răsfirându-şi peste întinderi/ mânji de aur”, „Foşnetul frunzelor/ Coboară în suflete/ Parfumul copilăriei”, „Miresmele despuiate/ de toamnă timpurie/ Adulmecă prada/ prin hăţişul ploilor”, „Focuri de tabără/ Cuiburi sacre/ Ce-şi asmut puii de aur/ În iarba verde/ a iubirii” sau „În nisipul umed/ adormit/ Sub cerul/ încovoiat/ de albastru/ Cresc umbrele paşilor noştri/ Asemeni frunzelor/ în copacul/ Veşniciei”.

Volumul de versuri „Inelele credinţei” face parte, după opinia noastră, din categoria stenică, fastă, a cărţilor care pot consacra cu justeţe un poet autentic.

nr. 58 n aprilie 2016

invitatul revistei

Ion Cocora

Nu mai e loc de întors

Nu mai e loc de întors pe pământ Aerul e atât de rarefiat şi noi atât de mulţi Dumnezeu ne priveşte scrâsneşte din dinţi şi haţ între două oftaturi aruncă lasoul şi dispărem astăzi unul mâine altul Nu se arată îngăduitor preabunul nici cu fiii lui cei mai credincioşi La el nu merge cu mită Nu se ştie dacă o face pentru că ţi-a venit rândul şi trebuie să te bifeze pe o listă sau poate pur şi simplu din întâmplare Unii pleacă de acasă pe drum ocolit ca morţii din copilărie cu popasuri la răscruce de străzi şi în biserica satului Alţii ca să scurteze drumul o iau direct spre cimitir Se zice că aceştia sunt cei care suportă cel mai greu plecarea şi de aceea sunt grăbiţi să se isprăvească dracului totul cât mai repede Ba atunci când trec prin faţa unei cârciumi se mai zice că-şi pun palma la ochi să nu o vadă şi să le scape vreo lacrimă la gândul că la masa din colţ a rămas un scaun liber şi un pahar gol pe jumătate

Un mort boem ion cocora va fi un mort neîmpăcat cu sine va ieşi în fiecare noapte din groapă să-şi lingă numele de pe cruce până când dispare şi rămâne un mort fără nume dacă viu nu s-a ştiut cine a fost sau dacă a fost cu adevărat la ce i-ar folosi mort un nume i-ar place să spună morţii despre el că e un mort boem chiar dacă nu a aflat de la nimeni cum trebuie să se comporte un mort boem se gândeşte că până la urmă va găsi şi acolo vreun subsol cum era acela al motanului eugen suciu de la muzeul literaturii cu mese acoperite de feţe pătate arse pe alocuri pline de sticle şi pahare cu ţigări fumegând în scrumiere peste care pluteşte absentă privirea melancolică a unei iubite de poet în care încă se mai vede depresia deşi cicatricile de la încheietura braţului stâng îi sunt vindecate i-ar plăcea ca dumnezeu să fie la fel de mărinimos cu morţii ca şi cu viii să le aşeze şi lor în cale o cârciumă să-l împiedice să rişte cumva vreo escapadă între băieţii aceia guralivi care îşi beau ratarea şi dezamăgirile şi aşteaptă să se vorbească despre ei ca despre o farsă dintre cele ce fac suportabilă monotonia vieţii cine e insul acela ce-şi poartă sufletul ca pe un chipiu decolorat sau ca pe o pasăre neagră pe creştet se vor întreba mulţi regretând că nu au o praştie şi câteva pietricele la îndemână să-l ia la ţintă unora părându-li-se că l-au văzut altora că e o arătare suspectă şi înainte să bage cineva de seamă că nu şi-a achitat halba cu bere el să plece grăbit temându-se să nu întârzie cumva la ora stingerii şi mortul de serviciu să nu-i bifeze prezenţa în groapă

Pe capacul de la wc Să scrii poezii esenţial e să ai cuvinte la îndemână în coşul cu gunoi în maşina de spălat rufe pe capacul de la wc pe mânerul ibricului de cafea sub plapuma ce încă mai păstrează căldura trupului de femeie ce ţi-a dormit alături peste noapte nu contează că stau cu capul plecat ori şi-l înalţă pe gâtul trufaş al girafei ori că sunt împăcate cu gândul că între a fi şi a nu fi nu există cooperare ori că sunt mai umile decât o furnică într-o escapadă cu un greiere alcoolic ori că se adună în stoluri pe corzile unui contrabas şi fac vocalize cuvintele nu se-ntreabă ce sunt şi unde sunt sunt cuvinte şi atât chiar dacă acum e amiază iar afară e ninsoare şi viscol de cod roşu oriunde s-ar afla pentru că au fost obligate să se afle acolo sau au ajuns din întâmplare cuvintele sunt oricând apte să însceneze un joc de-a poezia e de ajuns să fie strigate şi se şi grăbesc să se gudure pe lângă pix pe lângă preistorica maşină de scris erica pe lângă monitoarele calculatoarelor în care speră să păşească şi să fie văzute în mărime naturală de o lume întreagă cuvintele sunt nişte pasageri oarecare într-o călătorie colectivă în care şi-ar pune capul la bătaie dacă vor putea s-o descrie minuţios cu nonşalanţa cu care în fiecare clipă ciupesc moartea de fund

Bolnav de sperietură Sunt bolnav mamă de sperietură de parcă aş fi copilul plâgând şi răcnind noaptea în somn când bunica îngenunchea dinaintea patului şi se ruga să vină odată ursarii că le-ar da oricât pentru cîteva fire de păr de pe urs pe care să le aprindă şi să mă afume ca să alunge duhurile rele şi vedeniile din mine

Nu e acelaşi lucru Nu e acelaşi lucru să duci în spinare o uşă sau umbra unei uşi în uşa propriu-zisă dacă vrei să te convingi că există poţi izbi cu pumnii până încep să se învineţească să se umple de răni şi să strige cât îi ţine gura deschide-te nu fii nemernică nu vezi că omul căruia aparţinem suferă de mania

uşilor închise nu e acelaşi lucru să inventezi o scriere spaţioasă cît un pat matrimonial să faci dragoste în ea cu o femeie inventată pentru un astfel de ceremonial şi gândindu-te la femeile alături de care ţi-ai trăit viaţa să te întrebi cum va fi ce chiote vor scoate literele virgulele semnele diacritice şi celelalte pauze dintre halucinaţii şi stările tale critice

actualitatea literară 7

Între antichităţile vieţii Îmi scriu poeziile cu tot mai puţine cuvinte la vârsta la care am ajuns nu se mai ţine minte se uită des nici pe glorioşii poeţi contemporani nu-i mai număr aşa cum număram în copilărie vagoanele mărfarelor ce treceau prin halta unui sat bănăţean mi-e teamă să nu greşesc să nu omit pe cineva fără să vreau să nu produc la necaz sau voie bună în extazul atâtor capete încoronate o deraiere de scleroze şi trufii pe distanţa de la virgulă la punct vai de cine nu ştie că are cârciuma lui la loc de cinste între antichităţile vieţii

Partea proastă a bătrâneţii Presimt că mai am de trăit un an doi trei şi gata ar fi ideal îmi zic dacă ar fi şapte nu-i văd dar îi privesc fără să reuşesc să-i număr până la capăt ca şi când aş privi un cârd de cocori în delta dunării partea proastă a bătrâneţii e că îţi doreşti să trăieşti cât mai mulţi ani deşi când te trezeşti dimineaţa te întrebi de fiecare dată ce voi face cu ziua de astăzi

Cimitirul fără morţi Dumnezeu nu cred că m-a visat vreodată nici atunci când eram copil de ţâţă nici când am crescut şi am început să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu umbra lui sau să mă caţăr în copaci sperând că dacă va fi să se arate să-l văd mai de aproape şi totuşi ce fericit eram doar la gândul că sunt una dintre vieţuitoarele sale pe pământ îmi închipuiam că mama şi tata vor trăi veşnic fie şi aşa despărţiţi fie şi împărţind zilele când cu unul când cu altul chiar dacă mă simţeam la fiecare musafir despre bunica ştiam că într-o bună zi va trebui să plece cum pleacă de când e lumea toate bunicile de aceea am învăţat să scriu să citesc cărţi drespre bunici să pun iarna lemne pe foc să scot apă cu găleata din fântână cum eu nu aş fi vrut ca nici bunica să plece vreodată în după amiezile de vară chemam copiii vecinilor să ne jucăm de-a cimitirul în capătul grădinii să săpăm împreună groapă după groapă să aruncăm înapoi pământul în ele şi să nu ne mai oprim din bocit întocmai cum am văzut că fac oamenii mari „gheorghe gheorghe stai în sicriu cu ziarul acoperit colectiv ţi-a trebuit” să rămân singur apoi şi să râd cu gura până la urechi bucuros că am inventat cimitirul fără morţi

Partaj amiabil Am început decuseară să ne împărţim boarfele asta mie asta ţie nu are rost să stricăm cu fleacuri ceea ce am crezut că va merge perfect cândva printre sticle şi pahare te vedeam numai pe tine goală îţi trăgeam cu ochiul îmi trăgeai cu ochiul şi nimeni habar nu avea erai după bunul meu plac o votcă gonflabilă o bere cu guleraş gonflabilă un vin cu arome de răni cicatrizate gonflabil uite acum am ajuns la partea cea mai delicată glezna din poem e ta sânul e al tău unghiile de pe faţa mea sunt ale tale al meu e sufletul de pe covor pe care tocurile pantofilor tăi continuă să calce ah era să uit ai tăi sunt şi bikinii ce i-am ascuns în caseta cu medicamente ai putea să mi-i laşi mi-ar folosi de minune în morţile mele ilicite

Transplant de îngeri Îmi treci precum o nălucă muzicală pe dinaintea ochilor ce laşi în urma ta sunt aripile îngerilor mei păzitori sucombaţi într-o eră fatidică în care tu nu te născuseşi şi eu nu ştiam de la cine voi primi un transplant de îngeri

În poemul de mâine În poemul de mâine singurătatea mea foşneşte hârşâit ca staniolul într-un ochi de geam spart o aud de când m-am născut cum te strigă să vii să mă primeşti în memoria urechii în taina aburoasă a nărilor să vii să-mi dărui în vârful providenţial al pixului o adiere de cărnuri diafane şi o moarte senzuală râzi cât vrei eu sunt un suflet plin de busole debusolate o iarbă care aşteaptă să fie călcată de tălpile poemului de mâine eu scriu într-o limbă în care cuvintele nu-ţi găsesc urma

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

Geo Galetaru

mă simt vinovat de această eroare care ne încălzeşte încă vieţile

nu impresia aceasta cineva şi acel cineva să râdă lipit de zid o dimineaţă mov ca o falie şi încă ceva am fost acolo spuse mesagerul spuse autorul unui titlu posibil cuvântul dar nu calea aceasta şi întunericul pe deasupra el a înţeles că lucrurile merg într-o direcţie greşită dar nu acum nu impresia aceasta care nici nu mai contează

poate era mai bine ce mai, eram fericiţi eu n-am întinat înaltele idealuri ale socialismului pur şi simplu nu le-am văzut în ograda alor mei nu le-am simţit pe propria piele mergeam oricum pe drumuri paralele când ele îmi băteau la geam cu degete diafane eu ridicam zmeie în furca cerului sau adunam ouă din cuiburile agăţate în copacii de pe uliţa noastră plină de praf şi de vrăbii mai târziu (mult mai târziu) îl citeam pe lucian blaga despre care la început crezusem că este fiul unui gospodar din şomcuta mare sau mică un prieten al lui tete fratele bunicului dinspre tată cu care făcuse armata sau războiul dar idealurile acelea tropăiau în cărţile de citire şi de istorie ne priveau cu ochi insistenţi din dosul unor lentile fumurii în tot acest timp tata mergea la coasă cu pălăria dată pe ceafă înota ca un peşte minuscul în lanul cu spice uriaşe în vreme ce mama şi noi cei doi copii ai lor unul de opt ani celălalt de şase făceam snopi în urma lui îi stivuiam în căpiţe iar după aceea tata ducea snopii la arie şi plecam cu toţii acasă cu câţiva saci în căruţă ce mai eram fericiţi la şcoală făceam analize literare sau exerciţii din care nu înţelegeam mare lucru cine era ca noi ziua scuturam cerul de păsări şi de vise făceam baie în balta de la capătul uliţei arătându-ne fundurile goale femeilor care treceau pe acolo seara citeam la lumina lămpii cu petrol sau jucam şah cu tata sau cu fratele meu pe care îi băteam invariabil asta era viaţa noastră sau măcar o parte din ea dar vă spun cu mîna pe inimă eu n-am întinat niciodată idealurile socialismului nici nu aveam timp de asta din când în când vedeam îngeri trişti zburând în pupilele mamei

mă simt vinovat din când în când îmi amintesc ceva nici eu nu ştiu prea bine ce parcă cineva îmi şopteşte pe unde să calc şi ce fel de haine să port e toamnă şi lămpile ard ca gutuile desigur nu suntem singuri câteva umbre forfotesc pe lângă casă plantează lalele şi trandafiri în grădiniţa umilită de vacarmul greierilor duminica e o pată strălucitoare pe un peisaj cvasinecunoscut (cred că am mai spus cândva asta) nu vreau să cad în ispita trufiei şi să car zăpada în casele oamenilor ca şi când le-aş duce cărţi poştale ilustrate nu e nevoie să-i păcălesc în halul ăsta şi-aşa viaţa asta abia ne mai încape între coperţile ei sunt mereu copilul cu temele nefăcute pariez că a bătut cineva în poartă s-ar putea să fie fratele mamei ca-n povestea aceea cu ferestre îngheţate şi ierni ambalate-n pungi de plastic mama muşcă dintr-un măr şi mă priveşte cu o îngândurare firească

nr. 58 n aprilie 2016

am ascultat mereu ce mi s-a spus m-am adaptat la temperatura aerului de afară am ştiut că va veni cineva să mă recunoască (faţă-profil) după culoarea absentă a umbrei mi s-a tot repetat că percepţiile mele nu valorează doi bani pe lângă axiomele domnului nicolicea care editează fraze cu dus şi întors învăţam imponderabilitatea din mers pentru a face faţă imperativelor de bună purtare “nu mai da atâta din lăbuţe nu întoarce capul după decolteuri şi scafandri” poate era mai bine în burta peştelui-minune o afacere de care ne apropiem râgâind ce îngeri domnule nu vezi că le atârnă cravata până la pământ şi nu ştiu să dea bună ziua am pedalat fără milă am ucis prosperitatea în faşă dacă m-aţi întreba când respir v-aş amenda naivitatea ştiu sigur că în amonte era mai uşor pentru pinguinii vânzătoarei de iluzii hei, iată că vine mecanismul acela hibrid şi ne papă din nou imaginaţia

astfel ne întâlnim şi noi plânsul e un pământ fericit în care mă nimeresc din când în când cu bocancii mei de dincolo de copilărie pe când istoria se dă în scrânciob la mijloc e o albină fără memorie ea trece prin toate terapiile veacului ca un slogan al utopiilor însângerate dar întâmplarea face ca albul acela din visul miresei să învie într-un alfabet târziu precum o cană de somn pe pragul celui plecat astfel ne întâlnim şi noi prin sofisticate oraşe agăţate de cer unde vorbim zi şi noapte despre grenade şi fluturi

fericirea ca un val roşu bunicul dinspre tată căra zăpada în pod poate era un anotimp de care nu-şi mai aminteşte nimeni mieii duceau în nări continente albastre de frig iar miresele împachetau plictisul în muzee apocaliptice acum liniştea e un animal în penumbra ferestrei o minge incandescentă pentru caii sălbatici ai zilei în vara aceasta am găsit un miracol sub grindă fratele meu zicea că e bine să fugim uneori pe câmp acolo creşte lumina direct din gura păpădiei şi mecanismul atroce se caţără doar pe crucile seci cineva rostogoleşte numere când palma copilului tace e simplu să te ascunzi când vin apostolii pâinii şi sapă galerii sub lebăda care miroase a scrum cu un gest de celuloid coafăm himera în peşteri când revelaţiile scâncesc cu capul pe butuc poeţii descântă steaua cu un deget înmuiat în venin ei, atleţii acestui aer irespirabil licenţiaţii de ocazie ai unei retorici inexistente am ascuţit topoare într-un tandru anonimat să-ntâmpinăm melancolia în ultima iarnă dilematică manuscrisele noastre sunt piane ascultătoare pete de sânge care salvează pleonasmul singurătăţii contemplăm desfolierea anarhică a gloriei de ieri gata să înfruntăm pedanteriile clipei trufaşe şi fulgerul neauzit pe versantul iluziei cândva ştiam lecţia amânărilor succesive prietenii se-ntorceau la chipurile îngropate-n nisip relicve sonore în brazdele unei alte realităţi privirea întoarsă în sine ca-ntr-un marsupiu de aur

o casă pitică pe pământul pitic atât şi fericirea de după colţ ca un val roşu trupul rămâne singur în afara memoriei

din când în când din când în când ieşim din pagini privim lumea cu ochi inocenţi sau sfidători (după caz) “ia uite cât a crescut iarba ia uite cât au crescut copiii” mirarea noastră e cheia cu care deschidem trapa fericirii pe care năvăleşte o stea căzătoare desprinsă dintr-un cer de carton îngerii sunt la locul lor intonează acelaşi cântec cu care ne-au cucerit simpatia şi adeziunea din când în când ieşim din pagini afară e iarnă zăpada îşi face de cap pe străzi lovite de o amnezie precoce trebuie să fim atenţi să nu ne intre apa la galoşi să nu strănutăm în biserică azi vom da speranţele la remaiat vom hrăni porumbeii apoi vom duce pisica în parcul cu păsări şi flori e bine încă nu avem probleme digestive încă mai credem în micile filosofii de cartier care sunt cel mai sigur remediu pentru insomniile noastre întâmplătoare din când în când ieşim din pagini viaţa ne găseşte în aceeaşi piele ascultătoare

de toate ce uşor se vorbeşte despre moarte eu văd lumina stau cu faţa la zid o pasăre vine şi mi se aşează pe piept acolo găseşte de toate e un cuib pentru copiii fericiţi

un alt pământ o altă lumină trec prin camere cu ţigara în mână mă-ntreb când o să plouă când o să ningă dar asta nu mai are importanţă scrisorile zboară pe lângă tâmpla mea asemenea unor gloanţe cu termenul expirat poate aş vrea să vină o pasăre mică să-mi ciugulească din palmă dar nu aici nu se întâmplă nimic aici nu sunt păsări nici păpădii nici iepuri cu urechile ciulite resemnarea e o lecţie bună simt nevoia să dau limbile ceasului înapoi să îndes perna în capul îngerului din colţ dincolo de gustul blasfemiei se roteşte parcă o sărbătoare tăcută cineva ne acoperă cu o linişte albastră ne întoarcem din gările din care am plecat batiste incolore silabe ca nişte pâini aruncate în vânt cine să mai alerge după cărăbuşul de ieri cine să inventeze pentru noi un alt pământ o altă lumină

totul e bine vreau să dorm lucrurile curg parcă invers iepurii se întorc să ronţăie luna la colţuri stăm de-o vecie aici într-un pahar cu melancoliile vărsate pe podea un tren pe câmpia nudă un copac ca o improvizaţie a iernii nu mai ştiu ordinea celor ce pierd vecinii îmi spun că totul e bine oraşul e un glob spânzurat de cer în curând voi prinde şi ultimul tramvai

Mariana Codruţ

concepţia mea despre lume şi viaţă

până la douăzeci de ani toţi s-au simţit datori să-mi formeze o concepţie despre lume şi viaţă. alţi douăzeci de ani m-am cocoşat sub astă concepţie despre lume şi viaţă. acum sunt un câmp de pe care s-a smuls pielea de bitum fiindcă într-o zi am dat naibii concepţia mea despre lume şi viaţă.

cast ca iraţionalul inima ta, marginalul umilit dormind pe sub poduri (totuşi, creierul i-a scris povestea cu toată cruzimea). acum baleiezi cu gândul orizontul ei cast ca iraţionalul. ca şirurile clare ale semănăturilor tinere. vântul îţi plesneşte cu palme uşoare obrajii, sparge pe ei o cărare sărată, fierbinte.

juneţe purpurie

juneţe purpurie din curcubeul morţii boltit peste mine – cine de sânge te satură, cine te ţine departe de amiază? la trap pe gheţuri trăgându-l tu, oare craniul meu inima ţi-o păstrează?

viaţă comunitară 1. deşi februarie, aerul e de lapte. şi-atât l-a bătut toată noaptea vântoasa cu palele ei, că-n zori nu m-au mirat trandafirii – nişte calupuri de unt gălbui – înfloriţi sub ferestre.

2.

nu sunt o tăietură precisă

sub ochiul blocat al bucătăriei, nişte bărbaţi vorbeau ce vorbeau apoi se stricau de râs. ignorându-i, o păsăruică din frigul blând şi puţintel umed arunca ba spre dreapta, ba spre stânga unduitoare panglici sonore.

nu sunt o tăietură precisă în carnea zilei colective, viaţa mea nu e o tăietură precisă în carnea istoriei comune.

nu e o pasăre a iernii, clar, (cum nici copacii grăbiţi să se dea-n stambă alb-roz nu sunt ai iernii mi-am zis). dar ce bine că umblă pe-aici!

când mă apropii prea mult de un om, inima lui se pulverizează iar eu cad în gol.

3.

vântul ciripeşte, pasărea bate, soarele inundă, ploaia arde în gol.

dar cu atâta putere a disperării ştiu să mă-ntorc spre cerul şi pământul din mine, încât le fac să vorbească.

iluzia cea de toate zilele uneori ziua îmi pare o fantă prin care cineva ne pândeşte din altă lume. închid ochii strâns şi mă rog: oricine ai fi iluzia cea de toate zilele dă-mi-o mie şi astăzi.

perspectivă luminoasă mă uit din pat pe geam: soarele s-a îndurat şi-a apărut. gaşca de porumbei strânsă-n salcâmi îl salută cu ochi roşii. pe pereţi răsar păduri limpezi, tremurătoare. azi n-o să mă mişc de-aici – am o perspectivă luminoasă.

actualitatea literară 9 Foto: Florin Lăzărescu

şcoala de poezie

nr. 58 n aprilie 2016

cum e să fii îngropat de viu? – am întrebat într-o noapte în faţa geamului cât palma al bucătăriei (strecuram abilă fumul ţigării printre borcanele şi pungile din grătarul de-afară iar plopii şi salcâmii din crâng fumegau şi ei). a fulgerat brusc, nu mi-am răspuns.

4.

corabia întoarsă

(variantă)

ziua de vară era împietrită: numai uguitul turturelelor din salcâmi îi dădea pulsul. nu întrebam pe nimeni nimic, de frică să nu aflu şi să mă trezesc. noaptea, casa noastră despica lin cu carena acoperişului oceanul de întuneric. în frunziş, peste tot, ochi şi ochi şi ochi...

tractorul jucărie mă duc la sora mea. ea îmi dă să mănânc, apoi îmi pregăteşte bagajul pentru vizita la părinţii de sub pământ – patru flori, câteva mere şi lumânări. din urmă, îmi strigă ascuţit: spune-le c-o să trec şi eu pe la ei când mai termin din treburi! la întoarcere, mai vorbim una-alta sub nuc. în timp ce mă uit peste gard la grădina sălbăticită a mamei, sora se uită curioasă la capul meu ca la un tractor jucărie. uneori, aduce din lădiţa cu scule ciocanul şi, din două lovituri măiestre, îl sparge să vadă ce-i în el. după care înghite pe furiş şuruburile şi sârmuliţele, îngro­pând ce rămâne. toate astea îi dau mult de lucru.

jos în curtea interioară copacii freamătă ca nişte cili sub apă. simplul fapt de-a şti că ei, orice s-ar întâmpla, ajung întotdeauna în vârf (chiar dacă se pierd în crengi mai mari, mai mici şi în frunze) mă linişteşte.

sfinte explozii, lumi în gălbenuş undeva în spatele blocului bănuiesc deja soarele: o lumină fumegândă pipăie pereţii. însă curând-curând (sfinte explozii, lumi în gălbenuş) o mie de milioane de ochi se vor deschide pe geamuri, pe salcâmii şi plopii din zări. iar eu am să sap şi-am să sap să-i scot la iveală, netulburată şi plină de speranţă ca un câine scormonind în pământ după osul îngropat tot de el.

corabia întoarsă demult, ziua de vară era o împărăţie şi puls de ocean îi dădeau porumbeii sălbatici ascunşi în salcâmi. slabă ca un ţipar, înotam fără astâmpăr între hotarele ei. în jurul casei de lut cu acoperişul de forma unei corăbii, milioane de ochi mă pândeau. dar eu nu-i întrebam nimic, de frică să nu-mi răspundă şi să mă trezesc... când cădea noaptea, îmi ţineam răsuflarea în patul de lemn ca să aud: cu fragila carenă în vânt, casa noastră despica încordată valurile de întuneric în drumul spre soare.

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 58 n aprilie 2016

Exerciţii de adevăr şi de libertate

„Iubite Pan, şi voi, zeităţi de aici, câte sunteţi, faceţi să dobândesc frumuseţea lăuntrică. Iar dinafara mea să fie toate prietene celor din mine. Fie, apoi, să-l socotesc pe înţelept bogat. Şi să am parte de o avere nici mai mare, nici mai mică decât aceea pe care numai omul cumpătat poate s-o poarte.”

Platon, Phaidros, Opere, IV, Buc., 1983 „Apolitic activ”, ca şi Luca Piţu, Gh. Grigurcu s-a opus şi se opune constant, continuu doxelor-noxe, ieri, ideologic corecte, azi, corecte politic. Spune un nu decis denigratorilor culturii româneşti, începând cu prototipul Eminescu (vezi Nae Ionescu la stâlpul infamiei, Vintilă Horia sau „exilul pur”; Mircea Eliade şi tradiţia, Un „trăist” Arşavir Acterian, Extraordinarul Petre Pandrea, Dialoguri cu Goma (Flori Bălănescu), Atitudinea Anei Blandiana, O expertiză a răului (Bujor Nedelcovici), O evocare a lui N. Steinhardt (Ioan Pintea), Vaticinarul I. D. Sîrbu, Analizele Ilenei Mălăncioiu), dar şi numelor tabu, umflate cu pompa de critica socialistă. Asta pentru că „în viaţa publică, spiritul critic e oricând necesar”. Şi nu mă refer aici numai la Exerciţii de libertate (ed. Timpul, Iaşi, 2011), din care am cules titlurile de mai sus, ci la întreaga sa Operă (majuscula îmi aparţine) şi la reperele sale. Am numărat doar 80 (câţi ani împlineşte în acest april), dar m-am oprit: pentru a face o enumerare completă miar trebui multe pagini de revistă. Şi câte personalităţi cu adevărat academice şi literare n-au fost şi încă sunt marginalizate ori de-a dreptul (şi de-a stânga!) puse la index, de la necenzurabilul Goma până la C. D. Zeletin, de la Pavel Chihaia, N. Catanoy, Radu Petrescu, la Petru Ursache..., profitându-se de indiferenţa, de apatia noastră, de ignoranţa programată. Marche arrière iarăşi? Procesul de recuperare a valorilor a fost lung şi greu. O s-o luăm iarăşi de la capăt, dacă Radu Ioanid nu vrea monumente şi plăci memoriale pe teren public (a lui Nichifor Crainic a căzut), dacă Al. Florian controlează nume de străzi şi titluri de cetăţeni de onoare (conduce cumva o instituţie devenită anexă a Tribunalului Poporului?), dacă Norman Manea dă notă proastă lui Eliade, personalitate legendară, scârbit de „confuzia între cultură şi cult”. Proletcult, nu? Confuzia dintre cultură şi proletcultură durează, de vreme ce în parcul Carol din Bucureşti sunt păstrate statuile lui Theodor Neculuţă, poetul cizmar, academician RPR şi a lui Al. Sahia, obraz gros, proletar, care se războia cu cefele groase, burgheze. I-am „studiat” obligatoriu la primară, când recitam tot obligatoriu, la serbări şcolare, din Maiakovski: „Noi avem un tătic maremare / Clasa muncitoare – De oţel.”

Trei sute de scriitori exilaţi din România nu-i puţin lucru, nici 53 de scriitori şi ziarişti morţi în puşcării (închişi - 403). À quoi bon quitter Coasta Boacii (recte Amarul Târg), când a fi poet în cetate, scriitor în agora e mai mult decât necesar? În epoca noastră, în cel mai bun caz minima moralia, dacă nu a-moralia sau i-moralia, e nevoie de caractere. Ana Blandiana a cuvântat în discursul de acceptare a DHC UBB Cluj, cu titlul Istoria ca viitor : „Rezistenţa prin cultură, eficientă ieri în absenţa libertăţii, este însă mai necesară azi, în overdoza de libertate, când nu mai este doar un mijloc de a salva poeţii, ci chiar scopul în sine al salvării civilizaţiei.”

Regret, dar trebuie să-l contrazic pe Dinu Flămând: s-a putut trăi şi à l’ombre des Carpathes cu demnitate.

Au făcut-o şi „hitleristul” Blaga, pus pe muchia de cuţit a lui Beniuc, şi V. Voiculescu, şi I. D. Sîrbu, şi Petre Ţuţea, şi Arşavir Acterian, şi Steinhardt (cine şi-a mai păstrat, în închisoare, libertatea şi fericirea ca monahul Nicolae?), şi Petru Caraman, şi Dinu Pillat, şi Marcel Petrişor, şi Florin Constantin Pavlovici, şi Şerban Foarţă, şi Luca Piţu... N-au băut, n-au mâncat, n-au cântat la mese, ca Femios pentru peţitorii soţiei lui Ulise, deşi femioşi, condiţionaţi de dogmă şi obţinând, prin „Ştefan Gheorghiu”, şefii diverse, am avut destui.

Spirit liber mort după funcţii şi onoruri? Nu cunosc. Îmi aduc aminte că un şef de revistă politizată la maximum sub Ceauşescu (Liviu Antonesei le spune bine: nu presari, ci presaţi) afirma postsocialist că n-are nelinişti etnice şi că naţiunile vor intra în metamorfoză. Diferenţe etnice, cultură cu amprentă etnică? Noul canon voia altceva: absorbirea diferenţei şi diversitate totală. În fapt, politrucul îşi amintea de articolele proletar-internaţionaliste, scrise în „Iaşul nou”, anii cincizeci. Cei obişnuiţi să înveţe pe dinafară teze, acum le învaţă pe din afară. „Memory as a form of justice” a intitulat Ana Blandiana expoziţia itinerantă a Memorialului Sighet.

Să fie cauza pentru care a fost supusă recent unor ironii nu numai nedrepte, dar şi stupide? Ca „sfânta bătrâneţe legionară” a poetei? Ni se pregăteşte anestezia memoriei, dacă inenarabilul domn Mircea

Toma batjocoreşte discursul epocal de la Cluj, exemplu de exerciţiu civic, opus spiritului laisser aller. Dictatul (political correctness), la fel ca dogma marxistă, se execută, nu se discută, a spus Ana Blandiana. Te costă dacă vrei să (mai)ai drept la memorie. Şi Gheorghe Grigurcu s-a ales cu acuze grele. Cum să-l contrazici pe Norman Manea, care-l punea la îndoială pe savantul Mircea Eliade, om de Nobel, fără să fii considerat antisemit? Iar „moda” incriminării opiniilor, relansată postsocialist durează de câţiva luştri. Victimele stalinismului rămân veşnice victime. „Inculpaţii” Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Crainic, Gyr sunt iarăşi invinuiţi, supuşi unor proceduri proletcultiste.

Fără plăci memoriale pentru „criminalii de război”, decretează directorul INSHR-EW. Cum a fost, aşa rămână! Plăci pentru criminalii de pace ar fi de acceptat? Dacă procesul comunismului s-a făcut de fii ai foştilor propagandişti comunişti (de ce s-au lăsat daţi la o parte anticomuniştii veritabili, de la Doina Cornea la Goma?), ei înşişi activând o vreme în maşinăria de propagandă, orice e posibil în afară de condamnări penale pentru politruci. Asta nu!

Eliade a fost scos primul din cultura românească, de semi-analfabetul Chişinevschi, sub acuzele de fascist şi antisemit. Pentru Răutu, hitlerişti au fost Gh. Brătianu, Ş. Cioculescu, V. Streinu, Traian Brăileanu – „antisovietic şovin”.

De minimis non curat lex. Legea (217) nu se ocupă de mărunţişuri, ca diabolicul experiment Piteşti, de-o pildă. Şi de ce i-am comemora la infinit pe martirii închisorilor morţii când au fost hitlerişti şi fascişti? Zoe Petre, Dennis Deletant, Cristian Pârvulescu – anunţă presa – s-au autosuspendat până la demiterea lui Radu Preda, preşedintele IICCMER. Motivul? Atitudinea sa despre aşa – numita lege antilegionară.

Un supravieţuitor al luptelor din munţi (legionar? fascist?) povestea că miliţienii îi legau pe cei ucişi ca pe oi, de un par şi râdeau: „Na, că ăştia au luat ţara-n braţe!” Ţara în braţe a luat-o şi Mircea Vulcănescu, decedat la Aiud, în 29.X.´52, condamnat 8 ani de temniţă grea pentru delictul „dezastrul ţării prin crimă de război”.

Anchetat (citiţi: umilinţi, bătăi la sânge, torturi greu de imaginat) de Securitatea înfiinţată în 30 august ‘48, şef Panteleimon Bodnarenko (Gh. Pintilie), secondat de Boris Grünberg (Al. Nicolschi) şi de Wladimir Mazurow (Vladimir Mazuru). Toţi, Doamne, şi toţi trei ofiţeri KGB, succesoarea NKVD. Ce efecte deţinea deţinutul Mircea Vulcănescu? O pătură particulară uzată, 4 cămăşi uzate, o pijama uzată, o batistă uzată, 3 prosoape uzate, o vestă uzată, un fular uzat... Margareta, soţia lui Vulcănescu, a fost scoasă din casă afară, cu cele două fetiţe; mica, modestă avere - confiscată; el – la groapa comună; iar Pantiuşa bea ferice vodkă în Cartierul Primăverii. Îl văd pe Mircea Vulcănescu ca pe un Socrate al nostru: întâmpinând moartea senin, împăcat, ca să nu se păteze etic; moare demn, ca demnitar în guvernul Antonescu.

La fel, Mircea Cancicov, mort la Râmnicu Sărat, în 25 dec. 59, fost ministru al Economiei Naţionale. S-o fi aflat la „Wiesel” că există un parc cu numele lui?

Atitudinea conştient / inconştient antinaţională e acceptată, iar exersarea adevărului pare a fi iarăşi riscantă. Gh. Grigurcu îşi asumă riscul, atrăgând repetat atenţia: „Totul e să punem corect accentele”. „Hitlerist” a fost considerat şi Petru Strihan, deţinut în lotul II Antonescu. Şi asta pentru că a întrebuinţat întrun discurs „expresiunea Unser Kampf” despre războiul antisovietic. Reductio ad Hitlerum (o spun şi mulţi dintre cei care combat şovinismul păgubos şi tâmp), e un mod fals de a pune problema. Hitler a compromis ideea păstrării identităţii, cum a compromis Ceauşescu patriotismul firesc. Şi de ce n-am vrea ca elementul românesc, aşa cum cerea Eminescu, să rămână cel determinant? Din teama de a nu intra, ca Ana Blandiana, în pamflecăreala lui Mircea Toma ? În spusa lui Cioran despre „eşecul continuu românesc”, eseistul Gheorghe Grigurcu vede „o deplângere”, atât de departe de „o mimare pe «coarda» paroxistic grotescă a modelului cioranian”, întreprinsă de numitul Heidegger dâmboviţean.

Maîtres censeurs (parafraza unei eseiste după titlul lui André Glucksmann, Les Maîtres penseurs) veghează. Nae Ionescu era nazist după Cameleonea Răutu şi plagiator după “bacilul Croh”, cum l-a poreclit Ion Barbu pe Ovid S. Crohmălniceanu; Marta Petreu s-a străduit “de-a proba ceea ce nu se poate proba”: raptul intelectual. Şi câţi “emancipaţi” atinşi de “resentiment deformator” (analizaţi de Gh. Grigurcu) nu văd vasul gol al literaturii române; eh, Dumnezeu nu umple toate străchinele româneşti. Oricum, şi Eliade, şi Cioran, şi Iorga, şi Vintilă Horia tot ar fi murit în puşcăriile comuniste.

Oare de aceea le dezavuăm comportamentul naţionalist şi îi mediatizăm precar? Cât despre Vintilă Horia, trăitor jumătate de veac în exil, este exilat a doua oară, cuprins într-un circ mediatic fără precedent. Nu ştie Alexandru Florian sau nu vrea să ştie că Vintilă Horia şi-a „exprimat public regretul pentru angajamentul său ideologic sau politic.” Dar Florian şi l-a exprimat pe-al său?

În 26 de ani de la evenimentele decembriste, doar doi torţionari (Vişinescu şi Ficior) au fost judecaţi şi condamnaţi. Şi asta pentru că nu numai “conducătorul suprem” trebuia dat jos, ci toată nomenclatura. Ar fi trebuit să fie prioritate naţională, de la începutul începutului, condamnarea barbarilor. Noi i-am lăsat pe ilegaliştii comunişti să devină i-legali financiar şi să se îmbogăţească.

Mircea Vulcănescu rămâne şi-n groapa din Dealul Robilor condamnat de justiţia stalinistă: criminal de război. Într-un interviu pentru revista “Facla”, răspundea la întrebarea “– De ce scrieţi? – Ca să-mi menţin continuitatea eului.” Şi-a menţinut-o până la capătul capătului. În acele vremi infernale, Vladimir Streinu a fost anchetat de torţionarul Iosif Crăciun pentru că avea în bibliotecă Ispita de a exista (Cioran). Îi citise pe “legionarul” Mircea Eliade, Pădurea interzisă şi pe “misticul” V. Voiculescu, plus romanul lui Dinu Pillat, În aşteptarea ceasului de apoi (după Ileana Iordache, “Litere” nr. 1, ian. 2015). Mă întreb dacă nu va fi poprit şi romanul lui Radu Mareş, Când ne vom întoarce, intitulat cu un vers din Radu Gyr. Mama lui Nicolae Manolescu a scris Iisus în celulă pe o bucată de săpun, s-o spună copiilor după ce ieşea, dacă ieşea din închisoare. De reţinut: poemul Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane a circulat prin temniţe. La Gyr s-a întors în mai multe variante. A ales una, ca Alecsandri Mioriţa. Parantetic spus, când Asociaţia Anti-Mioriţa a cerut ca balada – capodoperă să fie scoasă din manual: vezi, Doamne, îi deprimă pe elevi, replica lui Mircea Platon n-a întârziat: Mioriţa, Irozii şi Nerozii.

Incriminări peste incriminări nu mai contenesc, după metoduri (formă voit incorectă) vechi, marca Ov. S. Crohmălniceanu. Crainic n-are drept la placă memorială, Croh – da. În ‘45, s-a început cu procesul ziariştilor: „Criminali de război”, „vânduţi”, „vinovaţi de dezastrul ţării” au fost declaraţi Pamfil Şeicaru, Romulus Dianu, Stelian Popescu, Ioan Dumitrescu, Alexandru Hodoş, Gabriel Bălănescu, Radu-Demetrescu-Gyr, Ion Dobre (Nichifor Crainic), Pan Vizirescu, Grigore Manoilescu. Au fost etichetaţi la hurtă „propagatori ai fascismului şi hitlerismului”.

Alexandra Sidorovici, nevasta ştim cui, acuzatoare în Tribunalul Poporului, trăgea cu fraze ciomag (sintagma îi aparţine lui Petru Ursache) în Crainic, „otrăvitor de suflete”. Iar frazele-ciomag sunt refolosite. Sentinţa, casată în 1995, îi pare reactivului reprezentant al Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA „abuz judiciar scandalos”, pentru că Nichifor Crainic ar avea „palmares oribil”. Stat etnocratic? Cum să pledezi pentru aşa ceva, ca Nichifor Crainic, într-o lume globalizantă, de poliglobi (mulţumesc, Vasile Gogea, pentru vocabulă!), iar opinia contrară nu-i de acceptat, ba chiar îl delegitimizează, îl demonetizează pe cel de altă părere. Goma, mai-mult-decât-exilatul din Belleville, o ştie mai bine: este o tactică de luptă veche, foarte veche: cominternistă.

Din aproape în aproape, vom ajunge să considerăm anticomunismul crimă, aici, la noi. Sunt semne rele dacă se cer sentimente de îndurare creştină pentru torţionarii care nu s-au căit o clipă. Unui invitat nesăbuit al Antenei 3 (10 febr. 2016) torţionarul Vişinescu i s-a părut „un bunic perfect”. A luat o condamnare de 20 de ani, dar cât ar fi luat Drăghici dacă justiţia şi-ar fi făcut datoria cu celeritate? „Aceste semne de rău augur, notează decis Gheorghe Grigurcu şi-l urmez, sunt amnezia, dezinteresul faţă de problemele reale, un anume oportunism fie şi cu faţă «intransigentă», un anume cinism în tratarea atât a trecutului cât şi a prezentului.”

Iată de ce avem obligaţia de a face exerciţii de adevăr, după regulile, după codul libertăţii de opinie.

Să eliminăm cenzura şi autocenzura.

Vasile ANDRU

nr. 58 n aprilie 2016

evocări

actualitatea literară 11

Cine-şi mai aminteşte de Eliade în India?

– În India, Vasile Andru, ai avut intenţia să mergi pe urmele lui Mircea Eliade?

– Nu, n-am avut. Am fost în India cu o bursă Sivananda, am avut un program de lucru, zi-lumină. N-am avut intenţia să merg pe urmele lui Eliade! Dar când mergi în India, întâlneşti obligatoriu urmele lui Mircea Eliade, pentru că a lăsat urme adânci, şi la propriu, dar mai ales în imaginarul românilor. Urmele sale sunt mai apăsate în Nord, la Calcutta, la Rishikesh.

Eu am bătătorit întâi Sudul; am făcut două stagii de Vedanta-Yoga, în doi ani, în Sud, în Munţii Sahiadri, lângă Trivandrum. Sunt ataşat fierbinte de Sudul Indiei. L-am îndrăgit într-atât încât era să mă stabilesc definitiv acolo. Fireşte, am călătorit şi în Nord, şi în Himalaya.

Ziceam, Eliade a lăsat urme fosforescente în Nord, le-am simţit. Am simţit şi urmele ascetului Alecu Ghica, care o dobândit în India o anvergură de sfânt. Şi urmele aviatorului Radu Beller, cel care s-a prăbuşit cu avionul, lîngă Varanasi (Benares), unde a şi fost înmormântat, aşadar avem un mormânt românesc la Benares, asta înseamnă o legătură definitivă cu Bengalul. Am simţit şi urmele discrete ale lui Sergiu Al-George, care tot întâmplător, adică fără să-şi propună să meargă pe urmele lui Eliade, a avut o întâlnire spontană, memorabilă cu Maitreyi Devi.

– Ai făcut mai multe călătorii în India. Când a fost prima călătorie?

– Prima a fost după Revoluţie, când s-au deschis graniţele. Atunci am ieşit noi în lume, cu sete, reparând frustrări de jumătate de veac. Aveam 49 de ani. Am obţinut bursa indiană ca şi Mircea Eliade: am aflat dintr-o publicaţie străină despre stagiile de VedantaYoga, am aplicat, am fost admis. Erau cursuri pentru formare în filosofia Vedanta, la Neyyar Dam. Eram o serie de 144 de cursanţi, din 22 de ţări, eu eram singurul bursier şi singurul din Estul Europei proaspăt eliberate.

Un tânăr din Canada îmi zice: „Mă aflu aici datorită unui român: Mircea Eliade”. Întreb: „Cum aşa?” Zice: „Am citit cartea lui Eliade despre Yoga şi asta mi-a dat aripi spre India!” Iată o mărturie semnificativă. Un străin venea în India stârnit de Eliade.

Eliade a fost savant, nu ascet/practician – Înainte de a lua decizia plecării în India, ai cunoscut opera indianistului Mircea Eliade, iar memoriile şi jurnalele sale, probabil, ţi-au servit drept ghid spiritual…

– Nu tocmai. Citisem nuvelele sale, citisem tratatul despre Yoga. Practicasem 4 ani Yoga, în cercul profesorului Mario Sorin Vasilescu. Dar jurnalele şi memoriile lui Mircea Eliade nu le-am cunoscut, aşa că n-au putut să-mi servească de „ghid spiritual!”.

De altfel, eu m-am apropiat de India ca un practician.

M-am ferit de erudiţie, căci mare e ispita erudiţiei. Am învăţat sanskrita cât să-mi pot lua examenele acolo (cu „foarte bine”, totuşi), dar nu aspiram la erudiţie, ci la practica sapienţiei. Eliade a mers pe calea erudiţiei. Avea o memorie vastă, făcută pentru erudiţie. Ştim că, după experienţa sa tantrică cu focoasa Jenia, maestrul său i-a interzis să mai practice yoga-dharana. Avertizându-l că sunt mari riscuri şi urmări primejdioase după excesele tantra; la junele practician român deja apăruse o cefalee, durere în vertex. Şi Eliade n-a mai practicat.

Eliade este prin excelenţă un savant, iar nu un ascet! Se pare chiar că undeva i-a şi avertizat pe europeni asupra unor neadecvări la practici yoghine. S-a fript cu Jenia şi sufla şi-n iaurt, zicând că yoga nu-i pentru europeni! Pentru mine, Eliade n-a fost un mentor, dar a fost o autoritate, un omniscient. Îi admir mintea vastă. O minte românească mare. O cuprindere religioasă mare. Cineva s-a speriat că eu l-aş fi propus pe Eliade pentru canonizare (alături de Eminescu…) Nu era o propunere, ci era o provocare, cu tâlcul ei.

„Absolutul” meu e mai aproape…

– Ai plecat şi tu, ca şi Eliade, „în căutarea absolutului”, şi te-ai întors „însetat de relativităţi” (aşa cum declara Eliade către Arşavir Acterian, la întoarcerea din India)?

– A fost diferit. Eliade a plecat în India foarte tânăr, la 23 de ani. Dacă aş fi mers şi eu la 23 de ani, se putea vorbi că merg să caut absolutul. Eu sunt născut nu departe de chilia lui Daniil Sihastrul şi cred că aici întrezăream absolutul meu. La 11 ani, la Putna, tata nu mă putea smulge de la chilia lui Daniil Sihastru, care mă fascina. În India, aveam 49 de ani când terminam primul stagiu. În alt an, după alt stagiu de Vedanta, o jună din Grecia mi-a zis înflăcărată: „Ananda (aşa mă strigau acolo), eu rămân în India! Am găsit Calea, aici. Tu nu rămâi?” I-am răspuns: „Athina, eu am venit în India cu Calea găsită de-acasă!” Şi juna m-a întrebat: „Atunci de ce-ai mai venit aici, dacă aveai Calea?” I-am răspuns: „Am venit aici ca la neamuri indoeuropene!”

Rishikesh-ul se lumeşte

– Ai ajuns la ashramul din Rishikesh, locul unde Eliade îşi căuta liniştea după ce Dasgupta l-a dat afară din casa lui, pentru că i-a sedus fata. Cum ţi s-a părut acel loc?

– Magic. Fiecare zi a şederii la Rishikesh a fost un eveniment psihic. Totul era eveniment acolo: întâlnirile cu maeştrii, meditaţia la sat’sanga, Gangele… Simt pătimaş nevoia să mă întorc la Gange, „ca şi cum soarele aici l-aş fi îngropat”, cum zicea poetul. Pe vremea lui Eliade, acolo era mai sălbatic, mai tăinuit.

Acum, acolo este un adevărat oraş călugăresc, un conglomerat de aşezări pentru practică; este un fel de Vatican al Indiei. Eliade a stat la o mănăstire de pe malul drept al Gangelui: la „Swarga ashram” (swarga înseamnă „cerul”, în sanskrită). Eu am stat pe malul drept al Gangelui, în ashramul Sivananda, numit „Divine Life Society”.

Aproape zilnic vizitam Swarga Ashram. Şi schitul „Lakshmi”, unde Eliade stătea de vorbă cu Sivananda.

Pe Sri Sivananda eu nu l-am prins în viaţă, ci pe ucenicii acestuia, swami Vishaudevananda, swami Brahmananda, legende vii.

atunci schimbi numele reale! Iar dacă faci proză nonfictivă, atunci nu fabulezi pe marginea personajelor…

Chitrita Devi crede că Eliade n-a mai revenit în India de ruşine pentru dezastrul produs în familia Dasgupta. În acelaşi timp, Chitrita e uimită de răceala cu care Eliade a primit-o pe Maitreyi Devi care, spre bătrâneţe, după 4 decenii de la evenimentul tinereţii, i-a făcut o vizită neaşteptată la Cicago. Eliade a primit-o rece, sobru, profesoral; asta a decepţionat-o încă o dată. Şi Maitreyi a zis: „Am văzut un om cu luminile lăuntrice stinse! Un suflet mort.” Maitreyi a venit la Bucureşti, în decembrie 1973, iar Mircea Eliade s-a înfuriat când a auzit aşa ceva. Sergiu Al-George îl împacă, într-o scrisoare foarte inteligentă. La urmă, Maitreyi Devi a scris o carte excepţională: Na hanya te („Aceasta nu moare”, adică dragostea nu moare).

Am scrisorile lui Maitraye (aşa grafiază dânsa) către Sergiu-Al George din perioada aceea: 1972-1973. Leam tradus şi publicat în „Viaţa Românească”. Sunt emoţionante. Dar iată, astăzi, toate aceste personaje ale dramei sunt amintiri… Sau, cum zice un oriental: actori dintr-o piesă care ţine nu mai mult decât un vis…

Un film după romanul Maitreyi a fost respins de indieni ca „ofensator şi pornografic” – S-a făcut şi un film după acest roman?

– S-au făcut două filme, adică eu ştiu de două filme. Primul, The Bengali Night (Noapte bengaleză), făcut la Calcutta în 1988, chiar după moartea lui Eliade. Numele eroinei a fost schimbat, la cererea lui Maitreyi. În rolul lui Allan/Eliade a jucat John Hurt. Indienii au privit cu ostilitate acest film, l-au considerat ofensator şi pornografic. În India, acest film a fost proiectat o singură dată, cu huiduieli… Altă ecranizare (nedeclarată) a romanului, foarte liberă şi anapoda, a fost făcută la Bollywood, în 1999, titlul în hindi este Hum dil de chuke sanam (am auzit că a fost difuzat şi la noi, cu titlul: Din toată inima).

Un schit ortodox în Himalaya Andru la Rishikesh, cu un maestru indian

Nimeni nu-şi mai amintea de Eliade – Cu cine ai stat de vorbă? Îşi mai aminteşte cineva de el?

– Nimeni. Eliade este cunoscut numai la Universitate, la catedra de Istoria religiilor, ca… bibliografie! Dar în medii sapienţiale, yoghine, nu-i cunoscut deloc!

Nici măcar la Rishikesh! În biblioteca ashramului Sivananda – nici o carte de Eliade. Le-am vorbit, au fost impresionaţi, mi-au cerut să le trimit cărţi de Eliade. Cineva trebuie să întreţină vie memoria unui om mare, altfel este dat uitării. Nici Eliade nu s-a preocupat să-şi menţină vreun contact acolo. Nu s-a mai întors niciodată în India. Am fost uimit de acest fapt. În ce mă priveşte, eu sufăr mult, când trece ceva timp fără să revăd India. Sufăr ca un exilat. Şi mereu pregătesc o nouă călătorie.

De ce Eliade n-o fi simţit nevoia s-o mai revadă?

Poate fi acelaşi motiv pentru care Cioran n-a vrut săşi revadă Răşinarii. L-am întrebat pe Cioran de ce nu vizitează Sibiul, pe care l-a iubit atâta. Mi-a spus că Sibiul din mintea lui este atât de viu, încât crede că ar fi decepţionat de revedere. Locurile natale din minte erau mai vii, mai strălucitoare, decât toposul geografic… Cred că este o scuză, o metaforă, o justificare a lenii, a dezertării. De ce Eliade n-am mai revenit în India? Nu voia s-o facă geloasă pe soţia sa, Christinel?

Ziceam, Eliade este cunoscut doar de specialişti în istoria religiilor, în lumea largă. De la New Delhi până în… New Zeeland. În episodica mea rezidenţă în Noua Zeelandă, am mers la Universitatea „Victoria” din Wellington, căutam un post şi, la catedra de antropologie, am cunoscut un lector care studiase cu Eliade, la Chicago. Îl iubea pe Eliade. Şi mi-a deschis multe uşi, pentru că eram compatriotul lui Eliade. Neam simţit deodată „consăteni”, pentru că eram tutelaţi de Eliade. Şi am simţit acolo, în Oceania, că planeta devine domestică pentru mine, când avem un Mircea Eliade!

Eliade a fost blamat necruţător de familia lui Maitreyi Devi – Singura persoană în viaţă, care este legată de India lui Eliade, este o soră a lui Maitreyi. Ai căutat s-o întâlneşti, să vorbeşti cu ea?

– Despre sora lui Maitreyi, Chitrita Devi, am aflat prin prietenii mei Adelina Patrichi şi Vlad Şovărel. Aceştia au vizitat-o pe Chitrita Devi, alintată Chabu. În romanul lui Eliade, Chabu moare la 11 ani. Şi iată, în realitate, tocmai dânsa a supravieţuit tuturor. Chitrita Devi este scriitoare, traducătoare, editoare. Ea vorbeşte cu obidă despre Eliade.

Acesta a lăsat o amintire deprimantă în familia ei. Eliade, în roman, a păstrat numele reale ale prototipurilor, deşi are multe pagini ficţionale, fantazate. Chitrita Devi găseşte scandalos acest lucru. (Şi eu!) Dacă faci roman de ficţiune,

– Am înţeles că intenţionezi să ridici un schit ortodox în India, să fie un spaţiu de meditaţie isihastă, într-o ţară unde există deja o mare tradiţie a căutării înţelepciunii prin meditaţie…

– Da, un schit ortodox. Am discutat proiectul cu Mitropolitul indienilor ortodocşi, Gheevarghese Mar Osthathios. Financiar, am o promisiune de susţinere din partea unui mitropolit grec. Şi asta ar trebui s-o fac repede, cât India mai este o ţară realmente tolerantă, îngăduitoare faţă de alte religii… Aş vrea ca schitul să fie un loc unde călătorii sau pelerinii români să adăsteze, să aibă un adăpost, o laiţă unde să pună capul, un pronaos, să simtă un acasă. Nu sunt expres misionar, deşi pentru întărire, sunt în relaţie strânsă cu misionariatul grecesc. Văd că India e primitoare. Când Înaltul Mar Osthathios m-a luat, o săptămână, prin dioceza sa (Niranam), şi când vedeam biserici creştine în plină junglă, mă trezeam repetând propoziţia acelui împărat-mithrofag, Iulian Apostatul, care zicea predându-se: „Ai învins, Galileanule!”.

Dacă proiectul unui schit creştin în India îmi va reuşi, aceasta mi-ar fi mai mult decât orice succes scriitoricesc. Dar dacă nu voi reuşi să-l fac eu, voi preda proiectul unui urmaş, să zic: unui ucenic. E important că am pus piciorul acolo, că am demarat, schitul îl va face altcineva. Când aud că, astăzi, în ţară se construiesc sute de schituri şi biserici, am aşa o linişte, si-mi zic: bine că le-au făcut alţii, m-au scutit pe mine de osteneală… Bag de seamă că nu-i greu să faci un schit, mai greu este să găseşti asceţii care să stea în el.

Sacru în profan – Crezi că teza lui Mircea Eliade potrivit căreia „sacrul este cel mai adesea camuflat în profan”, rămâne actuală pentru vremurile de azi? Sau e valabilă doar la nivel teoretic?

– Este o intuiţie esenţială. Dar sacrul este la vedere pentru cei cu ochii minţii deschişi. Sacrul stă camuflat pentru omul opac, grăbit, hăituit de griji, drogat de funcţii mari, somnolent, nevrozat, alienat. Enunţul lui Eliade are rol de şocare iniţiatică, naşte impulsul căutării, propulsare spre o cale revelatorie. Dar Eliade relansează o intuiţie a lui Vasile cel Mare care, în secolul IV, scria în Hexaemeron: „Toată lumea văzută este şcoală şi imagine a lumii nevăzute!”

Acest aforism spune acelaşi lucru: sacrul este peste tot, trezeşte-te la cunoaşterea lui, la dulceaţa lui. Ziceam, este un enunţ care prilejuieşte un şoc iniţiatic. Restul, depinde de noi.

– Cu ce sentiment te întorci din călătoriile tale în India?

– Cu sentimentul că am a treia patrie pe lume, pe lângă cele două (România şi Raiul) pe care le aveam dinainte. * (A întrebat: poetul Gabriel Stănescu, în 2006. Retranscris de pe bandă magnetică, şi revăzut, de Vasile Andru, în 2016: la comemorarea a 30 de ani de la plecarea lui Mircea Eliade la cele veşnice.)

12 actualitatea literară Virgil DIACONU

Revolta poeziei

Fenomenul poetic contemporan este, prin amploarea manifestărilor lui, impresionant; iar dacă ne‑am ghida după miile de cărţi de poezie care apar anual într‑o geografie culturală sau alta, ori după numărul mare al manifestărilor poetice de aici sau de aiurea – lansări de carte, lecturi publice, site-uri speciale de poezie, competiţii şi festivaluri, cluburi literare „pe viu” sau pe net, premii anuale pentru „cele mai bune” cărţi de poezie etc. –, am fi tentaţi să credem că lumea geme de poezie sau că unele naţiuni au poezia în sânge...

Poezia contemporană nu este însă nicidecum, în cea mai mare parte a ei, la înălţimea atenţiei pe care şi‑o acordă, a aurei pe care şi‑o pune singură. Cunoscută îndeosebi sub numele de postmodernistă, poezia de azi are un destul de ciudat şi neavenit mod de a fi, pentru că ea nu exprimă viziunea poetică a creatorului ei, ci este concepută de acesta din poezia predecesoare: poetul postmodern îşi face poezia prin reciclarea, prin reelaborarea tuturor tipurilor de poezie predecesoare sau contemporane – a poeziei tradiţionale, a poeziei avangardiste, a poeziei moderne – şi a tuturor speciilor poetice – sonet, baladă, odă, catren etc…

Poetul postmodern „revizitează trecutul”, toate tipurile mai mult sau mai puţin poetice ale trecutului, el încearcă să „împace” concepte poetice (poetici) total contradictorii, deci „sintetizează” poezia de până la el; de aici poetica reciclărilor (Scarpetta), poetica influenţelor literare (T.S. Eliot şi Harold Bloom), poetica retro ironică (Nicolae Manolescu), poetica literaturii indetermanente (Ihab Hassan), adică a literaturii pseudoestetice şi estetice în acelaşi timp…, etc. Toate acestea sunt poetici care compun şi ilustrează poetica postmodernistă.

Poetul postmodernist nu are o viziune poetică atât de puternică încât să mizeze pe ea, nu are revelaţii, uimiri, căutări proprii. El are în schimb experienţe textuale, are experienţa textelor parcurse cu intenţia expresă de a le valorifica în propria creaţie, el concepânduşi poezia din piesele şi subansamblele poetice pe care i le oferă biblioteca: poetul postmodernist îşi face cărţile din cărţile citite.

Poezia lui este de cele mai multe ori un produs al lecturilor, este o poezie culturală, livrescă, din care viaţa, tensiunea, lirismul, emoţia poetică s‑au retras… Înţelegem astfel că poetul contemporan nu are experienţa unui creator, ci a unui cititor care a decis să facă poezie din poezia citită, din lecturile sale poetice. Este vremea poeţilor care se înfruptă copios din rafturile bibliotecilor, din patrimoniul poetic. Tocmai de aceea o bună parte a poeziilor de azi sunt un fel de prelucrări, de replici, pastişe, rearanjări, imitaţii, împrumuturi literare, reciclări, rescrieri ale poeziilor care constituie patrimoniul poetic. Reciclarea acestui patrimoniu, aşadar a operelor poetice care îl constituie, înseamnă de cele mai multe ori fie parodierea şi persiflarea acestor opere şi a oricărei teme sau problematici existenţiale importante, de destin, fie colarea formulelor poetice predecesoare, deci sincretism. În mare, reciclarea patrimoniului poetic înseamnă devalorizarea lui şi fraudă literară. Propriul izvor a secat; izvorul cultural este în schimb plin de oferte, de un număr nesfârşit de oferte. Iată semnul epuizării, al crizei poetice de azi.

Atunci când se încumetă să surprindă totuşi realitatea, existenţa, viaţa cea mare a lumii sau propria viaţă, poetul contemporan se desfăşoară la marginea fiinţei, preferând aspectele existenţiale derizorii, minimaliste, comune, superficiale, ironice, vulgare, porno... Această poezie abundă de extremismele unei libertăţi neartistice, aşadar de extravaganţe lingvistice şi compoziţionale, fragmentarism, prozaism accentuat, vulgaritate, stridenţe ficţionale, sincretism, care plasează cu toate discursul poetic în afara poeziei, în afara artei poetice autentice, a canonului poetic autentic, deci a oricăror principii poetice.

De cele mai multe ori, poetul contemporan instituie, canonizează şi oficializează o poezie care, pe de o parte, ignoră problematica existenţială destinală, persiflează valorile umane, amputează speranţa, credinţa, visul, exclude metafora şi miraculosul, iar pe de altă parte legitimează experienţele derizorii, superficialitatea, spiritul negativ, nihilist, pseudovalorile. În general, poezia contemporană nu mai crede în nimic; – tocmai de aceea ironizează şi batjocoreşte totul.

Nu de puţine ori, poezia contemporană ne comunică banalităţi de ordin casnic‑social, experienţe absolut comune sau fantasme vide spiritual, un amalgam de elemente reale şi ficţionale, care nu reuşesc să producă în noi acea tulburare, fascinaţie sau emoţie poetică, pentru care un text ar fi îndreptăţit să poarte numele de poezie. Astfel de texte, care ne spun atâtea lucruri, însă niciunul semnificativ poetic şi existenţial, deci vibrant, fac din poezie o creaţie eşuată, precară estetic, iar din cititor o culme a dezamăgirii. „Franţa nu e poetă”, spunea la vremea lui Baudelaire, iar asta ne arată că poezia poate să eşueze ieri sau azi, în orice parte a lumii şi în orice limbă.

Suntem, negreşit, sub dictatura poeziei proaste! Imaginarul poetic postmodern este fie saturat de livresc, fie compromis de viziuni şi biografii minimaliste, de jurnale care inventariază nimicul sau de showuri poetice, în timp ce viziunea poetică şi lirismul înalt sunt puse la zid, ca fiind desuete. În loc să mă implice în problematica fiinţei mele, în freamătul şi tensiunea umanităţii mele destinale, în loc să îmi ofere teritoriile fabuloase ale viziunii, experienţele inedite, emoţia poetică, cea mai mare parte a poeziei de azi mă scoate la periferia fiinţei, mă închide în cuşca unei gândiri sărace, fără orizont, şi a unor experienţe derizorii. Aceasta este poezia postmodernistă în vogă, care s‑a oficializat şi îngrăşat în mai toate cărţile, antologiile, dicţionarele şi istoriile literare de azi; aceasta este poezia care ocupă poziţii literar‑administrative strategice şi îşi acordă anual cele mai importante premii.

Eduard Ovidiu Ohanesian a lansat volumul “Anatomia unei diversiuni - 10 ani de la răpirea din Irak”, la Lugoj

Academicianul Eugen Simion, la Congresul Internaţional de Istorie a Presei, la Academia Română Filiala Timişoara

n Miercuri, 13 aprilie 2016, la Cinematograful “Bela Lugosi”, lugojenii s-au întâlnit cu jurnalistul Eduard Ovidiu Ohanesian, cu ocazia prezentării cărţii “Anatomia unei diversiuni - 10 ani de la răpirea din Irak” (Editura Miranda, Braşov, 2015). Despre carte au vorbit: Eduard Ovidiu Ohanesian, Andrei Novac, Simion Dănilă şi Mircea Anghel; moderatori: Henrieta Szabo şi Maria Rogobete.

Poezia autentică

Spunând toate aceste lucruri, vom înţelege totuşi că poezia precară estetic despre care am vorbit până acum este doar o secţiune a poeziei contemporane şi că, alături de ea, există şi o altfel de poezie – poezia autentică, estetică sau de valoare.

Ce este poezia autentică? Poezia autentică este un discurs structurat artistic în toate dimensiunile sale – în dimensiunea formală, ideatică (semantică) şi referenţială. Un studiu asupra poeziei autentice ar trebui să trateze despre postura artistică a celor trei dimensiuni ale discursului poetic, aşadar despre arta formei (expresiei, scriiturii), arta structurării ideatice (semantice), şi arta abordării realităţii, a existenţei, deci a referentului, care se constituie ca lume a poeziei.

Pornind de la dimensiunea semantică, putem spune că poezia este o viziune specifică asupra realităţii, aşadar o interpretare lirică şi poetică a realităţii, a existenţei. Viziunea lirică şi poetică asupra realităţii/existenţei este de fapt arta poetică a dimensiunii semantice.

Poezia este totodată o creaţie configurată de un set de principii specific poetice (estetice), precum unitatea ideatic-vizionată şi stilistică, coerenţa, autenticitatea, tensiunea existenţială, lirică şi poetică, nonnarativitatea, originalitatea, miraculosul, insolitul…

Dimpreună cu arta celor trei dimensiuni ale discursului lingvistic/poetic, principiile poetice se constituie ca artă a poeziei, ca poetică autentică sau canon (concept) de poezie. Atât poezia autentică, cât şi poezia postmodernistă eşuată estetic, ambele desfăşurate în perioada 1960-azi, reprezintă secţiuni ale poeziei moderne (1790-azi).

Poetica autentică (modernă) este poetica performanţei poetice.

Spunem că un text de aici sau de aiurea este poezie tocmai pentru faptul că el exprimă arta poetică autentică, iar nu artele poetice generaţioniste, născocite şi schimbate de generaţiile poetice din zece în zece ani, sau artele poetice strict individuale, practicate de poeţii modeşti în afara oricăror principii poetice. Poezia contemporană trebuie aşadar să răspundă în faţa modului general (universal) de a fi al poeziei moderne autentice, a spiritului poeziei, deci a criteriilor universale de performanţă, iar nu în faţa unor criterii particulare, fie acestea ale unui autor modest sau ale unei generaţii poetice. Abandonarea principiilor generale, universale ale poeziei, deci abandonarea artei poetice autentice înseamnă pierderea poeziei.

Poetul modern contemporan nu produce poezie decât în măsura în care exprimă excelenţa poeziei, spiritul poeziei, modul general, universal de a fi al poeziei, mod exprimat de arta poeziei.

Fireşte, poetul nu îşi teoretizează principiile poeziei, însă, dacă este un poet autentic, el exprimă aceste principii chiar prin fiinţa sa poetică. Ideea că poezia este o creaţie absolut liberă, deci eliberată de principiile poetice, ideea că poezia autentică,

n Academicianul Eugen Simion, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române, directorul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” din Bucureşti, a onorat cu prezenţa cea de-a IX-a ediţie a Congresului Internaţional de Istorie a Presei, desfă-şurată vineri, 15 aprilie 2016, în Aula Filialei Timişoara a Academiei Române, în prezenţa unui public numeros, tema fiind „Condiţia presei scrise azi”.

Acad. Eugen Simion a făcut referire la ideea de unitate, de naţiune şi de limbă română pe care presa românească ar trebui să le promoveze mereu. În continuare, au luat cuvântul: Înaltpreasfinţia Sa Ioan Sălăjan (Mitropolitul Banatului), acad. Păun Ion Otiman, conf. univ. Ioan David, prof. univ. dr. Ilie Rad şi redactor dr. Ionela Mergher. Apoi, prof. univ. dr. Mircea Martin, membru corespondent al Academiei Române, a prezentat volumele “Ion Agârbiceanu” - Opere III şi IV - (ediţie de Ilie Rad şi Ioan Alexandru) şi Opere (ediţie de Alexandru Ruja). În cadrul congresului au fost decernate premiile anuale ARIP, iar Premiul Naţional pentru Jurnalism „Nicolae Sever Cărpinişan” i-a fost acordat jurnalistului Vasile Bogdan, redactor şi realizator la TVR Timişoara.

LiteraTURA oraşului

Eugen Dorcescu şi Mirela-Ioana Borchin, la “Conferinţele de vineri de la Lugoj”

n Distinsul poet timişorean Eugen Dorcescu şi conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin au onorat cea de a treia ediţie din acest an a “Conferinţelor de vineri de la Lugoj”. Astfel, vineri, 25 martie 2016 - în ziua sfântă a Bunei Vestiri -, în Sala de Consiliu a Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu”, conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin a susţinut, admirabil, conferinţa cu tema: „Eugen Dorcescu în spaţiul literar hispanic”; de-a lungul întregii conferinţe a doamnei Mirela-Ioana Borchin, spre exemplificare, poetul Eugen Dorcescu recitat poezii traduse în limba spaniolă, dar şi versiunea originală – creând un adevărat regal poetic.

nr. 58 n aprilie 2016

eseu

Adriana WEIMER

performantă, poate fi creată de oricine, deci în afara competenţei poetice, este desigur falsă. Discursul obţinut în urma unei astfel de libertăţi este un text care mimează poezia. Poezia presupune fără nicio îndoială o competenţă, un har, o anumită „ştiinţă”, care nu îi este accesibilă oricui.

Exercitarea competenţei poetice, aşadar crearea poeziei în spiritul poeziei autentice, nu conduce la opere poetice standard, pentru că fiecare poet autentic exprimă, configurează spiritul poeziei, arta poeziei, într-un mod propriu, original. Întocmai aşa este produsă, de exemplu, secţiunea performantă a poeziei lui Baudelaire, a poeziei lui Rimbaud, Whitman, Trakl, Yvan Goll, Rilke, Esenin, Perse, Arghezi, Eminescu, Bacovia, Blaga, Sorescu, Nichita Stănescu. Poeziile autentice ale acestor poeţi au aşadar, în spiritul mare al poeziei, spiritul şi glasul lor propriu, inconfundabil. În mare, poezia ne apare ca fiind tratarea artistică, aşadar interpretarea lirică şi poetică a unui conţinut existenţialemoţional, a cosmicităţii umanului. Eu, ca artist, pun lumea, realitatea, existenţa, omenescul într-o postură poetică şi, în acest chip, îi ofer lectorului un obiect artistic/poetic prin care el are posibilitatea de a trăi, o clipă, poetic... De a locui poetic în acea clipă. Prin poezia sa, poetul de valoare lărgeşte orizontul poeziei. Poezia, marea poezie, este făcută aşadar de poeţii care, lucrând în spiritul poeziei, diversifică şi îmbogăţesc poezia, de poeţii în urma cărora poezia are de câştigat. Iar dacă spiritul poeziei moderne îl cucereşte pe poetul contemporan, dacă acest spirit îşi deschide orizontul în poezia lui, este pentru ca poetul să îşi deschidă la rândul său, creativ, orizontul în spiritul, mare, al poeziei moderne. Însă pe daimon îl ai, sau nu îl ai… Dar iată câteva dintre străfulgerările poeziei: Nu credeam să‑nvăţ a muri vreodată; Era pe când nu s‑a zărit,/ azi o vedem şi nu e; Okeanos plânge pe canale; Unde‑s şirurile clare din viaţa‑mi să le spun?

Ah! – organele‑s sfărmate şi maestrul e nebun; Şi timpul creşte‑n urma mea, mă‑ntunec; Şi tare sunt singur, şi n‑am mai murit; Aud materia plângând; Tristeţea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră; Femeia mea de Parma; Celulele mele sunt îndrăgostite; Eu te iubesc din tălpi până la steaua; Apocalipsa, această Facere cu beregata tăiată.

Poezia autentică este poezia care a depăşit atât formulele poetice strict individuale, cât şi formulele poetice generaţionist„curentiste” născocite de generaţiile poetice. Faţă de poezia generaţionistă migratoare, deci care se schimbă (şi totodată se învecheşte) la aproximativ zece ani, poezia autentică are o oarecare stabilitate de-a lungul modernităţii şi de aceea ea configurează un fel de tradiţie poetică modernă. Oricum, poezia contemporană/modernă autentică, aşadar poezia viziunii poetice şi a fascinaţiei poetice, se instituie ca o lecţie de poezie. Iată câteva dintre întrupările ei: Melancolie (...)

Pe inima‑mi pustie zadarnic mâna‑mi ţiu, Ea bate ca şi cariul încet într‑un sicriu. Şi când gândesc la viaţa‑mi, îmi pare că ea cură Încet, repovestită de o străină gură, Ca şi când n‑ar fi viaţa‑mi, ca şi când n‑aş fi fost.

Cine‑i acel ce‑mi spune povestea pe de rost De‑mi ţin la el urechea – şi râd de câte‑ascult Ca de dureri străine?... Parc‑am murit de mult.

Mihai Eminescu Două stepe O stepă jos, o stepă neagră sus.

Se-apropie-mpreună şi sugrumă Calul de lut şi câinele de humă Şi omul lor, din umbra de apus.

Drumul s-a strâns din lume ca o sfoară, Gheme de drumuri zac în heleşteu.

Hambarul n-a lăsat nimic afară.

Noaptea-ncuiată e, cu lacăt greu.

Noi, singuri trei, dăm lumii-nchise roată, Cercăm, strigăm… Nici-un răspuns.

Că oboseala pribegiei ne-a ajuns Şi n-avem loc să stăm şi noi odată.

Unde ne ducem? Cine ne primeşte? În poarta cui să cerem crezământ?

Hai, calule, hai, câine, pământeşte, Să batem, frânţi, cu pumnii în pământ.

Poem

Tudor ARGHEZI

Spune‑mi, dacă te‑aş prinde‑ntr‑o zi şi ţi‑aş săruta talpa piciorului, nu‑i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu‑mi striveşti sărutul?...

Nod 13 N-am ştiut niciodată când am trăit, de ce am trăit am să uit cum uită ochiul spart lumina. Ţin încă în mână un ciob de amforă al cărei vin l-am băut chiar eu şi al cărei lut este chiar mâna mea.

Văd un vulture marin, dar poate că eu sunt văzut de el, – poate că el vede un vultur marin. Nichita Stănescu

nr. 58 n aprilie 2016 Pe profesorul doctor Adam Ledgeway l-am cunoscut în vara anului 2013, la Şcoala de vară de limba şi cultura română, organizată la Facultatea de Litere din Bucureşti. Pe vremea aceea, domnul Ledgeway era profesor de lingvistică romanică la Facultatea de Limbi Moderne şi Medievale a Universităţii din Cambridge, iar, curând, a urcat treptele în ierarhia universitară, devenind şi decanul acestei facultăţi. Înainte cu şapte ani, a iniţiat introducerea cursurilor de limba română la facultatea respectivă.

Unul dintre cei mai cunoscuţi romanişti din Europa, Adam Ledgeway, face parte din Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din România. În anul 2012, Institutul de Lingvistică ”Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române i-a acordat titlul de Membru de Onoare, iar în ianuarie a acestui an, Universitatea din Bucureşti i-a oferit distincţia doctor honoris causa.

De curând, studenţii Universităţii Cambridge pot învăţa limba română, o ofertă la care aţi contribuit mai ales dumneavoastră. Sub ce formă şi la ce nivel pot învăţa această limbă?

Cursul de limba română pe care-l predau la Universitatea din Cambridge reprezintă o iniţiativă pe care am institut-o acum şapte ani în cadrul cursului meu de lingvistica romanică comparată, frecventat de studenţi specializaţi în domeniul lingvisticii, care studiază la un nivel avansat mai multe limbi romanice. Chiar dacă acest curs de limba română este conceput pentru debutanţi, date fiind cunoştinţele studenţilor de alte limbi romanice cu care româna este strâns înrudită, cursul se derulează într-un ritm accelerat şi conform unui program didactic intensiv, care constă în lecţii săptămânale şi în „tutorial-uri” bilunare, precum şi în prelegeri şi în seminare ţinute de diferiţi profesori români în vizită la Cambridge, în cursul anului academic. Aşadar cursanţii progresează foarte repede şi la sfârşitul cursului se pot lăuda cu cunoştinţe temeinice de limba română pe care ştiu s-o înţeleagă, s-o scrie şi s-o vorbească în mod competent.

Cum şi când aţi ajuns la ideea să introduceţi cursuri de limba română?

Precum am explicat în răspunsul meu anterior, am început să predau un curs de română la Universitatea din Cambridge cu şapte ani în urmă în cadrul cursului meu de lingvistică romanică.

Conştient de importanţa românei pentru studiul comparativ al limbilor romanice, dar frustrat din cauză că, în privinţa limbii române, studenţii, fie nu ştiau nimic, fie făceau afirmaţii complet greşite, mi s-a născut ideea de a preda un curs de limbă română ca studenţii să-şi dea seama de însemnătatea dovezilor lingvistice româneşti pentru a întelege în mod aprofundat dezvoltarea limbilor romanice. În acelaşi timp, studenţii profită de o ocazie rară de a studia o mare limbă a unui mare popor caracterizată de o tradiţie literară şi de o cultură care, din păcate, se învaţă şi se studiază prea rar în Marea Britanie.

Când aţi intrat în contact cu această limbă şi de ce v-aţi interesat pentru învăţarea ei?

Legătura mea cu România a început acum mulţi ani, când aveam vreo cincisprezece ani: deja ştiam 4-5 limbi romanice şi am avut norocul să găsesc singura carte de limbă română pentru englezi care exista pe vremea aceea în Ţara Galilor unde trăiam. Aşadar am început să studiez limba română singur acasă şi trebuie să admit că la început n-am făcut multe progrese pentru că acea carte n-a fost ideală şi în perioada aceea era imposibil să am vreun contact cu România şi cu românii sau să aud limba vorbită – din păcate internetul încă nu fusese inventat şi trebuia să mai aştept mulţi ani pentru a studia în mod mai aprofundat şi satisfăcător limba română.

Totuşi, acele prime lecturi neprofesioniste de adolescent au fost suficiente ca să înţeleg imediat că nici un romanist serios nu poate neglija importanţa datelor din română şi că o cunoaştere profundă a faptelor de limbă română este o condiţiune sine-qua-non pentru studiul comparativ al familiei romanice. Aşadar, ca romanist profund doritor ca studenţii mei să aibă o bază comparativă solidă pentru întreaga familie romanică, a fost inevitabil ca mai devreme sau mai târziu să încep să predau limba română fiindcă, în afară de România, româna încă este limba romanică cu care romaniştii şi studenţii sunt cel mai puţin familiarizaţi.

Prezintă studenţii interes pentru învăţarea limbii române şi câţi cursanţi aveţi?

Bineînţeles că studenţii sunt foarte interesaţi de limba română, mai ales pentru că în multe privinţe româna li se pare exotică întrucât se deosebeşte foarte mult de celelalte limbi romanice, nu numai din punct de vedere lexical şi fonologic, ci chiar din punct de vedere morfologic şi sintaxic. Pe scurt, cursul a fost fructuos şi, în ultimii ani, numărul de studenţi a crescut foarte mult: în medie sunt 25 de cursanţi, dintre care mulţi şi-au cultivat un interes special pentru română şi pentru România. De pildă, în fiecare an mai mulţi studenţi de-ai mei hotărâsc să participe la cursuri de limbă română oferite de şcolile de vară din Bucureşti şi din Braşov ca să perfecţioneze cunoştinţele lor.

Scriitorul Hans Dama, din Viena, A lansat la Lugoj O nouă carte: “Dornenpflaster” (“Drum pavat cu spini”)

n Duminică, 17 aprilie 2016, în Sala Festivă a Şcolii de Arte “Dimitrie Stan”, iubitorii de literatură au avut din nou ocazia de a participa la un complex eveniment literarartistic, organizat de Biblioteca Municipală, în colaborare cu Şcoala Gimnazială de Muzică “Filaret Barbu” şi Casa de Cultură a Municipiului Lugoj: întâlnirea cu scriitorul Hans Dama, care şi-a lansat la Lugoj noul volum de poezie “Dornenpflaster” (“Drum pavat cu spini”), apărut recent la Viena. Cartea a fost prezentată de prof. Simion Dănilă, care a tradus în limba română poeziile cuprinse în volum. În cadrul întâlnirii, poeţii lugojeni au recitat din creaţia proprie; de asemenea, momentele literare au fost însoţite de momente muzicale, la care şi-au dat concursul elevi şi profesori de la Şcoala Gimnazială de Muzică “Filaret Barbu” din Lugoj: Bogdan Iovan, Andreea Iovan, EusebiuThomas Florea, Flavius Gârbuleţ, Ioana Giurgiu, AnaIlinca Pfeiffer, Evelyn Bordea, Radu Ciurel, Alex Tudora, Patricia Roşca, Alecsia Căpraru, Iasmina Teslevici, Aron Budulan, Alexandra Szilaghi, Adriana Florea, prof. Lavinia Furdui, prof. Andreea Florea.

interviu Studenţii de la Cambridge pot învăţa limba română Interviu cu Adam Ledgeway, profesorul care a introdus limba română la Universitatea Cambridge

Profesorii, de obicei, transmit cunoştinţele din domeniul abordat studenţilor, ceea ce, nu mă îndoiesc, că aţi făcut, dar mă interesează dacă aţi reuşit să-i transmiteţi unui student şi pasiunea nemărginită pentru limba română.

Precum am menţionat în răspunsul anterior, cred că reuşesc să transmit pasiunea mea şi interesul meu pentru limba şi cultura română întrucât am tot mai mulţi studenţi în fiecare an care decid să urmărească cursul de limba română. Într-adevăr, pe lângă studenţii care studiază cursul meu de lingvistica romanică comparată şi care au cel mai evident motiv pentru a studia româna, întâmpin adesea şi din ce în ce mai mulţi studenţi înscrişi la alte cursuri, curioşi să cunoască România şi limba ei.

Pentru că v-aţi ocupat şi de alte limbi romanice şi aţi publicat cartea, care se preocupă de tranziţia latină - limbi romanice din punct de vedere gramatical şi tipologic, care va apărea şi în limba română, puteţi să ne spuneţi ce este specific pentru limba română în comparaţie cu alte limbi romanice? Care probleme, mai precis, abordează lucrările dumneavoastră din domeniul limbii române? În ultimii ani, în timp ce am început să studiez din ce în ce mai mult limba română, mi-am dat seama, tot mai adesea, că cunoştinţele de limba română rămân într-adevăr esenţiale pentru a înţelege în totalitate dezvoltarea limbilor romanice şi amploarea variaţiei lor diacronice, diatopice, diafazice şi diastratice. Din nefericire, în afară de România încă se întâmplă prea frecvent că lingviştii generali şi romaniştii presupun o viziune prea îngustă despre istoria şi structurile limbilor romanice, limitându-se la o selecţie de varietăţi care exclude româna, deşi tocmai limba aceasta furnizează în multe cazuri cheia necesară pentru a înţelege de ce şi cum s-au schimbat limbile romanice. De fapt, trebuie să recunoaştem că, fără a lua în considerare limba română şi celelalte varietăţi daco-romane, nu se poate face lingvistica romanică comparată. Nu doar limba română ne furnează adesea forme şi explicaţii care altfel nu ar fi posibile pe baza celorlalte limbi romanice – de exemplu supravieţuirea, cel puţin în anumite funcţii nominale, a supinului latin în limba română (de pildă spălatul podelelor), supravieţuirea unui sistem cazual de tip o ţară vs unei ţări, sau folosirea verbului auxiliar fi pentru formarea viitorului compus (voi fi citit cartea) şi a condiţionalului compus (aş fi citit cartea) conform unui model care nu se găseşte în celelalte limbi romanice care recurg în cazurile acestea la verbul auxiliar avea (fr. j’aurai/aurais lu le livre; it. avrò/avrei letto il libro)-, dar, de asemena, limba română ne furnizează forme şi structuri pe care putem să le considerăm din punct de vedere panromanic chiar exotice, de pildă aşa-zisul articol posesiv sau genitiv al, a, ai, ale (spre exemplu, un prieten al lui Marius), formă care nu găseşte niciun echivalent în celelalte varietăţi romanice, unde este total intraductibilă, şi care ridică numeroase probleme şi dificultăţi

LiteraTURA oraşului Mircea Cărtărescu, cu şi despre “Solenoid”, la Timişoara

n Vineri, 1 aprilie 2016, în Aula Magna “Ioan Curea” a Universităţii de Vest din Timişoara, Mircea Cărtărescu a susţinut conferinţa «Despre “Solenoid”», cel mai recent roman al autorului, apărut la Editura Humanitas. Din Lugoj au participat scriitori, jurnalişti şi profesori: Simona Avram, Ela Iakab, Adriana Weimer, Nicolae Silade, Remus Valeriu Giorgioni, Mircea Anghel, Ionel Panait.

Nora Iuga, cu o dublă lansare de carte la Timişoara

n Luni, 18 aprilie 2016, la Librăria Cărtureşti - Mercy, scriitoarea Nora Iuga, în vârstă de 85 de ani, a prezentat publicului iubitor de literatură cele mai recente volume care-i poartă semnătura – volumul de poezie “ascultă cum plâng parantezele” (Editura Cartea Românească, 2016) şi romanul “Lebăda cu două intrări” (Editura Polirom, 2016), cărţi care au fost prezentate de scriitorii Daniel Vighi, Robert Şerban şi Tudor Creţu. În timpul

actualitatea literară 13 pentru străinii care tot uită să-l folosească corect.

Cunoaşteţi şi sârbo-croata (cum se numea pe atunci).

Cum aţi ajuns în contact cu această limbă şi ce puteţi spune despre ea? Aţi vizitat vreo dată Serbia sau fosta Iugoslavie?

Fiind început să învăţ franceza şi germana la şcoală, în adolescenţă am devenit extrem de interesat de limbile străine, mai ales când la biblioteca locală am descoperit mai multe cărţi şi manuale despre limbi străine prin care am început să învăt singur italiana, spaniola, portugheza, precum şi limbi din alte familii lingvistice ca neerlandeza, norvegiana, japoneza, rusa şi ceea ce se numea pe vremea aceea sârbo-croata. Aşa a fost primul meu contact cu ‚sârbo-croata’ şi încă astăzi cunoştinţele mele de această limbă rămân, din păcate, teoretice mai degrabă decât practice, fiindcă încă n-am avut norocul să vizitez Serbia.

Aţi învăţat multe limbi. Care sunt acestea şi să ne spuneţi pe care dintre ele le puteţi analiza ştiinţific şi în care dintre ele puteţi comunica?

Limbile pe care le-am învăţat sunt, din familia romanică, catalana, franceza, italiana, occitana, portugheza, româna, spaniola şi multe dialecte italieneşti de sud (mai ales dialectele din Napoli şi din Calabria). Le cunosc pe toate foarte bine pe planul teoretic şi ştiinţific şi în plus le vorbesc pe toate cu excepţia catalanei şi a occitanei (de fapt nu există o limbă occitană întrucât aceasta etichetă se referă la o mare serie de dialecte înrudite, vorbite în sudul Franţei). În afara grupului romanic, cunosc şi vorbesc de asemenea germana, greaca şi galeza. Şi mai sunt alte limbi pe care le-am studiat, dar pe care le cunosc într-o mică sau mare măsură numai la nivelul teoretic, adică latina, neerlandeza, norvegiana, sârba, rusa şi japoneza.

Puteţi să ne deţi mai multe detalii despre colaborarea dintre dumneavoastră şi Universitatea din Bucureşti? În cursul ultimilor ani, cunoştineţele mele de limba română au profitat foarte mult de numeroasele ocazii în care am avut onoarea să fiu invitat la Universitatea din Bucureşti, unde am fost întâmpinat mereu în mod călduros: în special am avut plăcerea să vorbesc la diverse colocvii internaţionale ale Departamentului de lingvistică şi acum 3 ani Facultatea de Litere, cu generoziate şi amabilitate, mi-a oferit ocazia să particip la a cincizeci şi treia ediţie a şcolii de vară de limba română, unde am putut să profit de mulţi profesori extraordinari ca să aprofundez cunoştintele mele de limbă şi de cultură românească. Dată fiind importanţa incontestabilă a limbii române şi a tuturor varietăţilor dacoromane, la care am început să lucrez din ce în ce mai mult în ultimii ani, este intenţia mea fermă să continui să lucrez în viitor în domeniul acesta şi sa promovez limba şi cultura românească pe cât posibil prin activitatea mea ştiinţifică, prin învăţămintele mele la Universitatea din Cambridge şi prin colaborarea mea cu Universitatea din Bucureşti: deja cu colegii bucureşteni de la Facultatea de Litere ne bucurăm de câţiva ani de un acord Erasmus care permite un schimb la nivelul cercetărilor şi al învăţămintelor între universităţile noastre. În plus, în cadrul şcolii de vară de limba română, în ultimii ani Facultatea de Litere a oferit câteva burse unor studenţi de-ai mei care au putut să profite de cursul de limbă ţinut de Universitatea din Bucureşti. Pe lângă aceasta, din octombrie 2015, cu Domnul Doctor Marios Mavrogorgios am început la Cambridge un proiect de cercetare finanţat de Fundaţia Marie Curie, care are ca scop examinarea şi analizarea dialectului aromân care se vorbeşte la Metsovo din nord-vestul Greciei; datorită acestui proiect am început să colaborez cu anumiţi colegi bucureşteni - experţi în dialectologia aromână. În final, cu nişte colegi din Bucureşti am programat în vara viitoare un colocviu la Cambridge asupra lingvisticii daco-române. Pe scurt, prezenţa culturii româneşti la Cambridge este tot mai evidentă, se vorbeşte şi se învaţă limba română din ce în ce mai mult, şi raporturile între universităţile din Cambridge şi din Bucureşti sunt tot mai strânse.

Aţi primit recent titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii din Bucureşti. Obligă el la realizări şi mai mari, dacă mai este loc pentru aceasta şi ce trăiri sufleteşti aţi avut în momentul când vi s-a oferit acest titlu?

De fapt, dacă acum 30 de ani, în adolescenţă, când am început să studiez limba română, mi-ar fi spus cineva că într-o bună zi eu mă voi afla la prestigioasa Universitate din Bucureşti ca să primesc titlul de Doctor Honoris Causa, nu l-aş fi crezut niciodată. Într-adevăr nu-mi ajung cuvintele să exprim cât de emoţionat şi de privilegiat m-am simţit în acea ocazie specială să fac parte din comunitatea academică bucureşteană. Pentru mine decernarea acestui titlu reprezintă nu numai o onoare personală şi, în acelaşi timp, o sursă de bucurie inimaginabilă, dar, de asemenea, reprezintă o apropiere tot mai strânsă între Universitatea din Cambridge şi Universitatea din Bucureşti şi, sper, o consolidare a raporturilor de colaborare şi de prietenie care există între universităţile noastre de câtva timp. Danijela Bakić prezentării cărţilor, scriitoarea Nora Iuga a recitat din poezia sa şi a stabilit un viu dialog cu cititorii şi admiratorii săi, prezenţi în sală, fascinând publicul cu dezinvoltura, farmecul, energia ei pozitivă şi creatoare. Autoare a mai multor volume de poezie şi de proză, Nora Iuga a tradus peste 30 de titluri din Nietzsche, Strindberg, Celan, Junger, Gunter Grass, Elfriede Jelinek, Herţa Muller etc, fiindu-i decernat, în 2007, Premiul “Friedrich Gundolf”, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, o distincţie acordată celor care aduc servicii speciale în promovarea literaturii germane în lume.

Tudor Creţu, dublă lansare de carte la Lugoj

n Joi, 17 martie 2016, în Sala de Consiliu a Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu”, scriitorul Tudor Creţu, directorul Bibliotecii Judeţene „Sorin Titel” din Timişoara, a fost prezent la Lugoj cu o dublă lansare de carte: „Casete martor” -II- (proză) şi „Studio live” (antologie de poezie, 2000-2015). Despre cele două volume au vorbit scriitorul Eugen Bunaru, criticul literar prof. dr. Ela Iakab, prof.

Simona Avram​ şi Henrieta Szabo (directoarea Bibliotecii Municipale Lugoj).

Adriana WEIMER

Privirea discretă a histrionului

Trei nopţi cu Madox, de Matei Vişniec Regia: Mihai Lungeanu Teatrul Nottara din Bucureşti De „trei nopţi cu Madox“ încoace, locuitorii unui orăşel, denumit em­blematic „staţia terminus“, au amintiri comune şi-n baza lor îşi susţin conversaţiile, ajungând cu toţii la acelaşi înţeles: imposibilul poate fi deodată în locuri diferite. Pe acest traseu de convergenţă a trăirilor şi percepţiilor se-ncheagă misterul dramatic Trei nopţi cu Madox de Matei Vişniec, transpus scenic la Teatrul Nottara de Mihai Lungeanu. În dramaturgia lui Vişniec, individualitatea lumii şi individualitatea personajului apar ca două entităţi. Una, derivând din alta, dar păstrându-se de sine stătătoare, poate provoca situaţii ce nu sunt conforme cu lu­mea iniţială, iar prin răsucire face să se ivească negări sau transfigu­rări de personaje. Comicul, într-un imaginar ce se-ntemeiază pe relaţia dintre întreg şi parte, dintre general şi particular, se naşte din rostirea vorbelor care trimit la o situaţie nostimă, dar şi din mirarea personaje­lor faţă de vorbele rostite. În astfel de situaţii, personajul este ca de gutapercă, prea greoi, dar moale, prea tipicar, dar flecar. Din reflex, el se va îndoi din toate încheieturile, fără să-i dăuneze cu ceva. Regia lui Mihai Lungeanu, ca de obicei, grijulie cu actorul, distribuindu-l perti­nent în rol şi veghindu-i îndeaproape jocul, a reuşit o performanţă spectacologică demnă de interes (amintind de spectacolele sale din anii’ 90: Elisabeta, din întâmplare, o femeie de Dario Fo, Teatrul Mic, şi Arthur osânditul de Matei Vişniec, Teatrul Foarte Mic). Trei nopţi cu Madox, de acum, purtând însemnele unei elaborări scenice în spiritul textului, dezvăluie o regie proporţional alocată în actori şi temperând, prin viziune, liniile posibile şi probabile ale unei polifonii dramatice pe care textul lui Vişniec îl conservă (inspirată mi s-a părut muzica lui Pedro Negrescu, pentru că textul inspiră).

A rezultat un spectacol al ambiguităţii trăirilor, al râsului în balans care i-a ţinut pe fiecare, şi pe actorul ce joacă şi pe spectato­rul ce priveşte, în starea bunei dispoziţii.

Se spune că direcţiile de forţă într-un spectacol sunt date de regie şi întreţinute de actor. În funcţie de ceea ce vede şi iluzionează acto­rul, vede şi spectatorul. Or, ceea ce vede actorul se datorează poziţiei ochiului pe orbită. Cum jocul scenic presupune o ieşire din firesc, din cotidian, se produce o glisare a poziţiilor. Personajele devin inconfundabile prin modul lor de a privi. La Bruno (Alexandru Jitea consensual cu

Capete de expresie în Trei nopţi cu Madox. Alexandru Jitea în Bruno, Ion Grosu în Grubi, Paul Chiribuţă în Sezar, Victoria Cociaş în Clara.

interiorul ce-i dirijează jocul), ochiul stă ascuns în adâncimi de orbită, ceea ce îi aproximează ştirea, iar spre elucidare apare necesară confirmarea celuilalt (care, spre a stârni hazul după cum se-ntâmplă, întârzie confirmarea). Grubi (Ion Grosu mişcă nevăzutul ca dintr-un impuls ancestral), partenerul histrionic al lui Bruno, schimbă unghiul de vedere. La el, ochiul iese în afara orbitei şi zăboveşte. Dacă nu reuşeşte o explicaţie clară, în­seamnă că privirea îi joacă feste, dar îl ţine în luciditate, resimţită de celălalt drept măsură a realităţii. Sezar (Paul Chiribuţă amestecă îndoiala cu obişnuinţa de a se îndoi) stă aşezat undeva la mijloc, ochiul său se află cantonat pe o margine (chiar de prăpastie) şi, deci, poate declanşa catastrofa în orice moment (este şofer), dar amână fatidicul. Fiind în dependenţă de alţii, el rosteşte alături de ei că imposibilul apare în mai multe locuri deodată. La Clara (Victoria Cociaş imprimă, înfăţişărilor sale diferite, surâsul clovneresc, acelaşi prin veselia pusă la îndoială de mâhnire), femeia visătoare şi ispită, ochiul e pretutindeni şi bine orientat. De prea multă visare, privirea Clarei abate privirea celorlalţi, căutând un rost în Sud, în timp ce restul, rămas pe poziţii din orgoliu, preferă Nordul, oricât ar fi de contorsionat. La sosirea lui Miciurin (Ion Haiduc avansează în situaţie dar, de fapt, se ia pe sine în răspăr), privirea se diversifică printr-un ochi aflat la hotar de bine şi rău, de nu şi da, deci, între un dincolo oprit în fire şi un dincoace în noi. Am remarcat grupul celor patru debutanţi: Iulian Burciu, Lucian Bârsan, Iulian Guza, Veliko Velikov în Măturătorul străzii. Ei toţi priveau spre un punct comun, dar fiecare se avea pe sine şi se juca diferit prin mişcare şi trup.

Nostimada se năştea din contrast: poţi aspira spre ceva, chiar cu gândul să te schimbi, dar nu poţi ieşi din particularul ce ţi-a fost dat. O anumită amabilitate sau politeţe a rostirii îi făcea să spună la fel cu ceilalţi: Asta-i, domnule! Imposibilul năstruşnic apare în mai multe locuri deodată. În cadrul scenografic, imaginat de Luana Drăgoiescu, un amestec între co­tidianul plat, interiorul unui birt, şi metafora de fundal, o cale ferată ce urcă spre ceva nesigur, în felul unei scări dezlânate ale cărei trep­te oscilează între „sud“ şi „nord“, Madox nu apare. Deşi toţi vorbesc despre el şi-l consideră un apropiat, personajul rămâne mobilul invizibil ca­re întreţine în fiecare iluzia stării ca un gaj al vieţuirii. Iar ca un paradox al fiinţei, Madox este siguranţa păşirii pe un gol ce nu surpă, ci edifi­că. Este întocmai ce-i lipseşte „trestiei gânditoare“ ca să fie trestie.

Nicolae HAVRILIU

teatru Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

Din culisele formulei „Lumea ca teatru“

nr. 58 n aprilie 2016

Puieţi deja veştejiţi pentru mult visata grădină

Vălin şi Potecaru, întreţinând conversaţii pe teme diferite, fie în gră­dină, fie în pădure, fie la un mic şi o bere pe terasă la debarcader, erau convinşi că nu-şi spuseră chiar totul. După ce din obişnuinţă, ei citiră anunţurile de la afişier, se pare că spectacolul anunţat îi interesa pe amândoi, mai rămaseră un timp în curtea Palatului cu statui de la Ababnuz. Noaptea venită cu o căldură stânjenitoare, abia suportată peste zi, încât părea să fie tropicală, îi făcu pe cei doi să mai zăbovească împreună şi să respire aerul proaspăt adiat de arbori, iar, în loc de vorba de la despărţire, să se gândească la ceea ce şi-ar mai putea spune. Totuşi, Potecaru se uită la ceasul de la mână şi înţelese că până la staţia lui 342 avea doar vreo zece minute. La douăzeci şi unu şi treizeci pleca din staţie ultimul maxi-taxi şi dacă-l pierdea n-ar fi avut alt mijloc de întoarcere acasă. Vălin, observând indecizia lui Potecaru, se văzu îndreptăţit să des­ chidă conversaţia.

VĂLIN: Eh, ce zici? Vrei s-o vezi şi pe asta? O comedie în plus nu strică. Stăncuţele în iarbă sau Preistoria cea de toate zilele o joacă ăştia de la Teatrul ambulant. Rămâi să dormi la mine şi mâine venim amândoi la comédie. Sunt singur cu femeia. Ca­mere am destule, însă fără suflete în ele. Copiii sunt plecaţi prin lume şi mai aflu ce-i cu ei, când îmi dau câteun telefon. E nostim! Totul e nostim! Ştii ce devine în lume nostim? Când crezi că te manifeşti liber, vorbeşti liber, gândeşti liber, te consideri liber, însă, de fapt, alţii îţi admini­strează libertatea, strecurându-ţi, fără să-ţi dai seama, iluzia libertăţi. Şi tu continui să crezi că eşti liber şi pe toate le faci în limita bunu­lui simţ. Marele Inchizitor e performabil. Are nevoie de noi exemple ale ma­nifestării în libertate. De bunul tău simţ depinde naturaleţea Inchizitoru­lui. Cum ai decis, rămâi?

POTECARU: Aş rămâne, zău! O noapte la ţară, pe căldura asta, cum îmi închipui că-i la mine în cartier, nu-i ceva rău. Dar să nu apară vorbe, ştii cum e lumea!

VĂLIN: Lumea-i cum e lumea, noi suntem noi! Ce-l interesează pe unul, pe altul discuţia noastră? Parcă noi suntem curioşi ce discută alţii? Nu! Uite, am o întrebare şi vroiam mai demult să ţi-o adresez! Ce părere ai de actualele branduri de tunsori masculine?

POTECARU: Ce-i drept, nu mă uit după bărbaţi şi băieţi pe stradă. Îi văd abia când trec prin faţa mea. Ce să zic? Probabil că-n consiliul superior al acestor branduri există o tendinţă spre mutilare şi caraghioslâc. Trebuie făcut totul spre a se dovedi că bărbatul e bun doar pentru prăsilă, în rest să rămână tâmpitul absolut.

VĂLIN: Când vorbeai mă gândeam că multe se fac doar de formă. Nu există un interes pentru miez, pentru ceva trainic.

Uite, de pildă, puieţii din grădina Palatului cu statui, pe lângă care am trecut, au fost sădiţi anul trecut. S-au şi veştejit deja, or, ei au fost plantaţi ca să facă grădina de mâine.

POTECARU: Dacă aici e aşa cum spui, la intrare în Ababnuz, pe unul dintre maluri, unde cresc arbori şi arbuşti din voia lor, semănaţi de natură, am văzut un adevărat măcel vegetal. Un zarzăr, pe care-l ştiu de ani buni şi la umbra căruia stau şi citesc sau mă odihnesc, a fost, pur şi simplu, cu răutate în două tăiat.

O jumătate este aruncată în apă, iar cealaltă, smulsă cu furie, stă aruncată pe iarbă, ca nu cumva să stea cineva la soare. Nu mai spun de arbuştii, unde gâzele, fluturii şi libelulele îşi desfăşoară „ritualul” de împerechere. În ce stare jalnică se află! Cred că-n semn de răzbunare s-au săvârşit asemenea decimări.

VĂLIN: Sunt om al locului şi le văd pe toate. Cele mai multe dintre fărăde­legi sunt puse la cale de veneticii de pe malul celălalt, ce şi-au ridi­cat, peste noapte, casele. Eu le numesc măgăoaiele. Din ce bani, numai ei ştiu! Până mai ieri, aici era împărăţia veşnică a naturii de la Ababnuz. Dacă aceşti neaveniţi, în conflict cu duhul pământului ce-i suportă ca pe o povară, distrug cu atâta furie natura, au, desigur, motivele lor.

Le este frică să nu se ascundă în spatele acestor specii de ar­bori şi arbuşti, prăduitori de ocazie sau răuvoitori pe termen lung şi să le studieze mişcările.

POTECARU: Ceea ce înseamnă, după cum spun ceasloavele, că hoţului real îi este frică de hoţul imaginar şi-l sperie de moarte. Nu-l ştie la înfăţişare şi nu-i cunoaşte puterea spre a se înfrunta sau feri de el ca într-o altă hoţie.

VĂLIN: Că ăştia de acum, numai asta ştiu… Să strice tot ce au făcut alţii, să lovească în mama natură, şi să spună că numai ce fac ei e bun. Ababnuz este atracţie, dar şi de­zamăgire! Depinde pe ce mizezi când îţi propui să-ţi petreci timpul aici. Numai o simplă discuţie cu un minor, începută, chipurile, chiar, de el, spontan şi nevinovat, dar în spatele căruia se află persoane „bine intenţionate”, îţi poate aduce învinuirea de pedofil. Sunt, la noi, în comună, spaţii comerciale unde foarte uşor eşti păcălit la casă cu o sumă importantă de bani sau ofensat, fără ca nimeni să sesizeze gestul, eventual tu ce te afli la mijloc. Şi, apoi, nu poţi aştepta autobuzul, în anumite staţii, fără să fi luat în vizor, provocat sau hărţuit, cum se spune, de anumite persoane. Asta este localitatea mea astăzi, sertarul cu iscoade şi pândari! Să nuţi închipui că ar fi o scorneală de-a mea. Priveşte mai sever în jur şi ai să-mi dai dreptate! Când stai în staţia Palatul cu statui, fii atent la Patronul şi calfele lui, de la bodega „Micul şi berea”! Ştii cum te iau la ochi, mamă, mamă! Fereşte-te de ei cât merge!

POTECARU: Nea Văline, am simţit şi eu că se-ntâmplă ceva.

Nu mai poţi ocupa niciun loc pe vreo bancă din grădina Palatului cu statui, de bişniţarii şi provocatorii ce s-au înmulţit precum ciupercile. Mai zilele trecute, era într-o duminică, vine la mine un pezevenchi şi-mi cere nişte bani, motivând că-i de la casa de

(conversaţii nocturne)

copii şi că n-a mâncat nimic pe ziua respectivă. M-am făcut, bi­ neînţeles, că nu l‑am auzit şi am întors capul. Îl văd, apoi, intrând şi ieşind cu treburi dintr-o sală de mese, improvizată dintr-un cort, ce slu­jeşte unor nunţi sau botezuri de chilipir.

VĂLIN: A, da! Improvizaţia din preajma Palatului cu statui.

Cât cunosc ei din istorie sau ce le pasă lor de istoria neamului!

Să-şi umple burţile şi ceafa să-şi lăţească. Asta ştiu! În rest, Dumnezeu cu mila! Scriu prin reclame, „Ababnuz, centru de cultură şi spiritualitate strămoşească”, dar, în fond, îi interesează „Ababnuz, centru de afaceri oneroase şi bişniţăreală”. Pentru că nu eşti ca ei, se vântură prin jurul tău, trimiţând iscoade şi provocatori. Le agiţi apele sau le tulburi mocirla.

POTECARU: Da’ hai să nu dăm vina pe autorităţile de pripas, azi sunt, mâine nu sunt, că şi localnicul e cum e. Să fie o săptămână, două. Văd un pescar pe mal, dând la peşte. „Merge, merge! Trage ceva?” îi zic. „Nimic!” îmi spune. „De dimineaţă sunt aici, până la prânz nu e mult, şi n-am prins

Ca să-şi mai potolească din văicăreli, Potecaru şi Vălin s-au dus la teatru, la „Naţionalul” bucureştean, şi au văzut After Hours de/şi regie: Radu Iacoban. După vizionare, alta le-a fost starea.

decât o fâţă. Uite-o în găleţică!” „Păi nu vezi ce murdară este apa”, îl atenţionez. „Crezi că peştii sunt aşa de proşti ca să se lase prinşi într-o astfel de apă!” „Fugi de-acilea!”, se repede el. „Sperii, bre, peştii cu asemenea vorbe şi se duc învârtinduse, numai să nu te audă!”. „Eh, până să mă audă pe mine, îi spun, te văd pe matale şi râd. Prea îi crezi proşti. Schimbă apa, schimbă-ţi năravul şi ai să vezi cum se-nnădesc pe lângă matale! Altfel rămâi de co­costârc.” „Fugi de-acilea, bre! Nu vezi că nu ştii ce spui”, reia el vorba pe un ton schimbat. „Nu ştiu, nu ştiu! Aia e!” mă arăt de acord cu el. „Da’ ai să vezi că tot la vorba mea ajungi. Când soseşti acasă cu găleţica goală, femeia te va lua cu mătura de la uşă. Că ea în omul ei şi-a pus întreaga nădejde, iar el, bietul, a făcut ce a făcut şi a dezamăgit-o.” „Păi asta i-am spus şi eu”, se auzi un flăcău scoţând capul din apă. „Cu amăgeli să ţii muierea? Nu mai merge. Vine altul şi ţi-o ia!” „Huo de-acilea, arătări­lor!” strigă pescarul şi scoase din apă un crap cât un purceluş. „Sărăcie la casa omului! Pieze rele!” strigă el de bucurie şi chiui. Dar când să dea undiţa peste cap şi s-o aducă pe mal, peştele se desprinse şi căzu în apă. Flăcăul începu să râdă, lovi apa la suprafaţă, apoi, scufundându-se, înotă către celălalt mal. „Când e să fie, orice ai face, e toarcere fără întors. Aşa-i când norocul te ocoleşte!” mi-am zis.

VĂLIN: Uite, bre! Eu n-am şcolile pe care le ai. Nici n-am citit atâtea cărţi pe care le-ai citit. Eu citesc în oameni şi în natură. Şi spun… Vremurile noastre, în numele dialogurilor ce sunt întreţinute la toate nivelurile, se vor ale împăcării, ale apropierii celor ce se duşmănesc, ale conlucră­rii celor ce sunt opuşi prin felul lor. Şi aşa mai departe, şi aşa mai de­parte până-n pânzele albe, spre a se deosebi de celelalte vremuri. Ceau fost! Dar ceea ce le face speciale faţă de precedentele, net speciale, sunt amurgurile ce ţin sub control răsăritul.

POTECARU: Vorbele matale, nea Vălin, parcă vin dintr-un roman ştiinţifico-fantastic. Nu cred că-i interesează pe ăştia, nici spuse, nici scrise, pentru că ei şi aşa nu citesc nimic. Au clădiri amenajate pe care flutură inscripţia Biblio­teca sau Casa Artelor, dar stau închise. La ce bun? Burta e plină, iar cea­fa se lăţeşte, vorba ta. Au mulţi paznici… Trei, patru pe metru pătrat. „Hoţului îi este frică de hoţ”, după cum spune un proverb.

VĂLIN: Să nu ne repetăm că stârnim hazul! Uite, din vorbă în vorbă, am ajuns la mine acasă! Văd că femeia doarme şi nici habar n-are despre ce vorbim noi.

POTECARU: Las-o să doarmă! O fi obosită după munca din zi. E gospodină! Se ve­de cum arată bătătura. Şi casa toată.

VĂLIN: N-o lăuda, că n-o ştii! Îi merge gura meliţă, mai ceva ca o moară. Îmi pare că se aude… Ascultă!

FEMEIA: Vălin! Unde eşti, Vălin? Treci şi te culcă să nu-ţi cânte iar cocoşii la ureche. Că tu numai asta ştii. Să vorbeşti!

Om bun ce eşti lângă el! Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu-l mai asculta! El multe vede şi spune cum le înţelege. Vălin, ne pomenim din nou cu o amendă de la Primărie că n-ai scos apa din şanţ. Şi slavă Domnului! Ploi vor fi destule, iar tu vorbeşti cât pentru două veri ploioase, de zăpăceşti lumea. Ştii că nimic nu se schim­bă! Vălin, Vălin! Drag mi-e de tine, da’ uite că nu te potoleşti. Bine că niciunul dintre copii nu-ţi seamănă! Ce m-aş fi făcut atunci, nu ştiu!

VĂLIN: Ai auzit-o? Strigă ce strigă şi adoarme repede. Asta-i salvarea mea! Haide în casă că nu după ea mergem! Şi când în tăcere ei intrară în casă, Potecaru se gândi la consoarta sa pe care o lăsă singură acasă. S-a desprins să-i fie iertate dispariţiile de-o seară sau două şi, de aceea, de câte ori ea îl certa, el îi dădea dreptate. „Ştiu ele, femeile, ce spun când spun!”, rosti în gând Potecaru şi nu putu să uite cele auzite de la femeia lui Vălin.

Cineva, în noapte, bătea într-o tamburină şi striga sacadat: „Zunbaba, zunbaba, zunbaba!”.

nr. 58 n aprilie 2016

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

din importanţi scriitori străini (secţiunea Traduceri). Epigramist, autor de versuri şi proză, Corneliu Vasile a scris şi un roman: Primul tren spre Craiova.

Maria Pal, Noapte în oglinzi, Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj, 2015

Autoare a 15 volume de versuri, unele cu titluri interesante (Măşti de opal, 2006, Cu lumina în palme, 2009, Pasărea greier sau pseudonimul unui poet, 2012), Maria

Pal este o autoare prolifică, scoţând la lumină şi câte două cărţi de poeme pe an.

Au referit despre domnia sa Marian Barbu, Mircea A. Diaconu, Irina Petraş, Adrian Ţion, Ion Cristofor. Cartea pe care o avem în faţă, a 16-a în economia operei poetice, este un volum elegant de 100 de pagini, cu un moto din Ion Caraion. Ştiinţa titlurilor se remarcă şi în volumul de faţă: Munţi de iluzii, Cineva nevăzut, Mai cade în oglindă, Ca un om îmbrâncit în oglindă: „Cu profilul ei de opal/ mama zâmbeşte arborilor cu aripi/ încărcaţi de nume vlăguite/ ce sempleticesc ca un om îmbrâncit în oglindă.”

M.P. cultivă un suprarealism discret, nu tocmai pe placul nostru, dar (poate - cine mai ştie)) cu atât mai mult, poezie!

Daniela Păun, Selfie, Tracus Arte, 2015

Recomandată - şi „lecturată” - de poetul, profesorul (de poezie) Mircea Bârsilă, debutată în 2013, Daniela Păun se află în reală ascensiune. Prezentatorul-lector de carte remarcă substanţa confesivă a poemelor (care sunt centrate pe „tematica solitudinii”), vibraţia emoţională. „În prezentul volum... scriitura se împlineşte sub semnul unei atente coordonări dintre prospeţimea imaginilor şi fulguraţia meditativă. Dimensiunea „intimistă”... are valenţele unei mature... insurgenţe de tip feminin.” Avem în faţă o poezie „de dragoste” în sens clasic, poezie a eternului feminin.

Intitulată după obiceiul postmodern de a te poza singur cu camera din faţă a telefonului, cartea de 90 de pagini a Danielei Păun este şi ilustrată pe măsură cu lucrări tip colaj de Dalina Bădescu. Şi conţine o poezie cu sevă şi miez în care rareori mai găseşti şi câteun vers ezitant: „Nici una din verighetele/ Din vitrina magazinului de bijuterii/ Nu mi se potriveşte/.../ Nimeni nu mă va face să cred/ Că voi purta şi eu/ ... O verighetă adevărată/.../ „Cine-i iubitul tău? Care-i numele lui?”/ Mă întreabă adesea/ Fetiţa care eram pe atunci:// Una din fetiţele fascinate/ De frumuseţea mireselor în rochie de voal,/ Când intrau pe poarta bisericii.”(Verigheta din vitrină). O poezie spumoasă, plăcută, citibilă.

Corneliu Vasile, În umbra literei, Buzău, Editgraph, 2015

„În umbra literei” tipărite a acestui volum găsim scurte recenzii despre scriitori români contemporani, adunaţi în secţiunea Cărţi româneşti de azi (Ion Georgescu, Petre Isachi, Lucian Mănăilescu, S.-G. Dima, Nicolae Oprea, Andra Rotaru, Florina Isache), cât şi despre patru cărţi traduse

Octavian Doclin – Ada D. Cruceanu, Faţă în faţă (3), publicistică; Gabriela Şerban, Bibliografia Revistei „Reflex”, Ed. Marineasa, 2015

Împărţită în aceleaşi secţiuni: Atitudini, Anchete literare, Portrete sentimentale, Interviuri, Restituiri, Cronici literare şi plastice, acest volum trei cuprinde şi bilbliografia cunoscutei reviste cărăşene,

dintre anii 2000-2014, realizată de G. Şerban, directoarea bibliotecii bocşene. Şi, pentru că avem în faţă o carte care se respectă, întâlnim la final şi un important Indice de nume (în care umilul făcător al acestei rubrici a avut onoarea/plăcerea de a se regăsi în mai multe poziţii). La rubrica Interviuri îi regăsim pe Ion Marin Almăjan la 75 de ani, şi Dorina Sgaverdia. La Anchete literare („Ce este poezia”) răspund: Iosif Băcilă (cu un poem), Christian Bistriceanu - cu un singur cuvânt: Labirint; Zenovie Cârlugea, Ion Cocora, Vasile Dan etc. La secţiunea următoare (Prefeţe, postfeţe, crochiuri), Ada D. Cruceanu combate despre A.D. Rachieru, prefaţă la volumul colectiv Albastru de Bee etc. Iar Bibliografia Revistei ocupă un spaţiu consistent în economia volumului, rod al unei munci mai mult decât susţinute (felicitări, Gabriela!).

Bela Nicolae Farcaş, Amalgam, Poemele Lupului Alb, Editura StudiS, Iaşi, 2015

Cu o prefaţă de Ciprian Marian şi o prezentare de Ioan Gelu Crişan, cartea lui B.N.F. iese în lume nu grozav echipată, luând în calcul şi deficienţele editoriale, nu puţine, dar pe care nu mă apuc acum să le (e)număr. (Deşi are o copertă frumoasă, cartea nu are pagină de gardă, copertă interioară, subtitlul apare - numai - pe copertă, când ar trebui să apară, eventual, numai în interior. Etc.) Prezentat ca un amator de poezie clasică şi un creator de atmosferă, autorul nu prea convinge publicul cititor, dacă volumul (de o sută de pagini) începe pe un asemenea ton: „O poezie bună e făcută/ Ca niciodată-n viaţa ei firavă/ Să nu sfârşească scrisă pe-o fiţuică/ Uitată undeva pe-o policioară”. Citată şi de prefaţator, această strofă şi altele de acest fel nu-l ajută prea tare pe poet să-l câştige de partea sa pe cititor!

Ion Răşinaru, Cearcănele Saharei, Grinta, 2015

Dedidacă soţiei sale, cartea (de 80 de pagini, a) prietenului anineanţ beneficiază şi de un moto impresionant: „Doamne, când atât de bine mă simt singur, de ce-i (atât de grea) singurătatea?”; coperta e realizată prin dublarea - punerea faţă în faţă - a „Rugăciunii” lui Brâncuşi, sugerând ruga reciprocă a celor doi soţi. Simion Dănilă îl prezintă, cu binecunoscuta-i competenţă, pe poet pe coperta a patra: „Din jale s-a-ntrupat această nouă carte a poetului Ion Răşinaru... spre a potenţa nedoritul suspin al liricii noastre elegiace.”

Speranţa întoarcerii moare ultima în inima

sensibilă a poetului: „Sprijinit de pervazul nimicului/ aştept să te întorci odată cu briza/ ori cu boncăluitul cerbilor/ patinând dintr-un înger în altul” (poemul cu acest titlu). Multe din titlurile poemelor sunt monoverbe, unul singur e compus din mai multe cuvinte: Crucificarea cântecului de greier: „Parcă a fost ieri, când stângace/ mi-ai dăruit inima întinsă/ pe o felie subţire de noapte/.../ aura de rouă topeşte felia de noapte/ scufundă curcubeul în adânc de cer/ ... crucifică ultimul cântec de greier.”

Dar iată şi explicaţia titlului: „Mă îndepărtez de naşterea mea/ cu şapte riduri adânci de clepsidră (70 de ani de viaţă –n.n.)/.../

nală şi plină de substanţă, în fiecare din poeziile sale” - ne informează, pe coperta a patra, un enigmatic nume (B.K. Şi tot e ceva, faţă de autori despre care nu ştim chiar nimic!). Apărută în Colecţia Lyra a editurii timişorene, cartea concitadinului nostru aduce un aer proaspăt în lirica bănăţeană: „La poarta cerului aşteaptă/ să intre multă lume/ În lumea lor bună şi dreaptă/ nu intră fiecine” (La poarta cerului).

trăiesc printre bucurii alterate/ de cearcănele Saharei (Cearcănele Saharei).

Cu un titlu interesant, care îl dumireşte pe cititor prin explicaţia din subtitlu, prietenul haţegan, poet şi prozator, eseist, vine în faţa cititorilor săi cu un nou volum, de critică (de data asta). Sunt luaţi sub lupă mai mulţi autori contemporani, mâna şi gustul poetului simţindu-se în unele titluri manifest metaforice: Cuvinte de luminat ochiul (un soi de prefaţă, urmată de poezia Ziua), Penumbra trandafirului, Rădăcină înstelată etc. Dacă te apuci să citeşti cartea constaţi că e vorba despre următorii: Aurel Pantea, Constantin Marafet, Eugen Dorcescu, Mircea Stâncel, Nina Ceranu, Octavian Doclin ş.m.a. În opinia noastră, avem de-a face cu medalioane critice implicate afectiv (adică poetul-prozator din Haţeg scrie cu sufletul mai mult despre apropiaţi - autori cu care rezonează).

Adela Peicuţi, Albastru impur, Mirton, 2016

După ce a debutat în revista noastră, Adela Peicuţi, studentă la Timişoara, se hotărăşte să debuteze şi în volum. Un volum îndrăzneţ, o copertă deosebită - un mare curaj dovedeşte autoarea însăşi care, în loc de a cere girul unui critic, alege să se explice singură pe coperta a patra, cu câteva gânduri despre poezie: „Poezia este o modalitate de a-mi lua revanşa pentru aspectele realităţii pe care nu le pot influenţa... Astfel, poezia devine o confruntare a mea cu mine însămi.” Din această confrun-tare a ieşit o plachetă cu vreo 50 de poezii. Deşi nu suntem siguri că poeta este fan Nichita, poemul care dă titlul volumului (de altfel, bine ales) se situează sub semnul marelui poet care a scris capodopera Floare verde de albastru: „’mi-era lună de tine,/ ’mi-era şi floare şi aţă,/ timp, copil, stilou;/ soare-mi era de tine/ -De albastru de tine -;/.../ Mănânci albastru şi miroşi verde/ atât de verde miroşi, sărmano...” (sărmană e marea - n.n.). După părerea noastră, un semn benefic este inclusiv faptul că poeta nu renunţă la punctuaţie. Îi urăm la mai multe volume, felicitând-o pentru îndrăzneala cu care îşi face intrarea în lume.

Luminiţa Cojoacă, Untdelemnul norocului, Editura Axa, Botoşani

O poezie simplă, folclorică scrie Luminiţa Cojoacă. Spre exemplu, pe coperta a patra a cărţii, în loc de o minimă prezentare, găsim poemul cu titlu frumos Cu faţa la înger: „Am învăţat în gând să ning/ Amarul fără de speranţă/ Ideile strigând în frig/ Urlau iubirea fără viaţă...” Remarcăm şi frumuseţea titlului general al volumului, cât şi propensiunea autoarei pentru îngeri şi câini: Cu faţa la înger, Rostul din înger, Sete de înger, Aripi de înger etc; Haitele, Suspinul câinelui, Talpă şi câine, Blestemul câinelui... (titluri de poeme). În ce ne priveşte, ne-am oprit la alt titlu frumos, Scrisoarea îngerului din om - titlu, din păcate, nesusţinut de conţinutul poemului: „Înfloare-mă ciutură/ Poarta când mă scutură/ Să s-aprindă ochi duios/ Ceasul candelei în os.” Versuri sonore, desigur...

Alexandru Frimu, Împlinire, Poezii, Editura Mirton, Timişoara 2016

Deşi inginer mecanic, lugojeanul (prin adopţie) A. Frimu a fost întotdeauna o „fire romantică, iubitor de natură, artă, muzică, poezie... Viziunea sa despre creaţie şi Creator se regăseşte într-o formulă origi-

Constantin Stancu, Geamantanul cu privire (texte după texte), Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2015

Ion Moşteoru, Bastonul (toiagul) lui Toulouse-Lautrec, Editura Marineasa

Ediţie bilingvă, româno-italiană (traducere de Elena Daniela Sgondea), are 90 de pagini - aşadar conţine cam 40-45 de poezii.

Este a doua carte a reşiţeanului umblat prin cele străinătăţuri, după Singur în livada cu irişi, Editura „Caietele Observator”, Munchen, 1990. Avem în faţă o poezie ironic-protestatară, lirism social, cu tentă uşor suprarealistă: „români vă ordon treceţi carpaţii/ câte popoare au trecut munţii/ unii spre alţii? (Mihalache/ Michele – pe ultimul pat); „bolovane de ioane („stupido Giovanni”)/ neziditule-n icoane/ toate-s scumpe/ nu sunt baloane...” (dublu refuz).

Cele mai interesante ni s-au părut poemele cu titluri ample, de genul: orice pâine mâncată/ este un rotund un oval/ cu un picior sigur coborât de pe cal.

Mariana Moga, Tăcerea albastră, Emma Books, Sebeş, 2013

Cu un moto din Francesco Aretino şi încă unul de Rebeca Walker (?), cartea se bucură de o prezentare serioasă şi folositoare semnată de Cornel Udrea. Cităm din această prefaţă, intitulată Recurs la amintiri despre viitor: “Poeta îşi structurează inspiraţia pe trei capitole cu tematici distincte...”.

Scriitorul Cornel Udrea decelează în poezia poetei sebeşene tristeţi existenţiale, diversitatea modalităţilor, confesiune în colocviale agreabile. Pe coperta din spate descoperim, sub fotografia autoarei, următoarea strofă: „Lipiţi-vă de geana mea,/ lăsând câte o lacrimă pentru/ a-mi putea clăti ochii./ Aşa poate voi vedea limpede/ ceea ce nu voi a vedea.” Dar, din păcate, sinceritatea deplină în poezie nu este prea productivă.

16 actualitatea literară

nr. 58 n aprilie 2016

meridiane

Heberto de Sysmo

Heberto de Sysmo este pseudonimul lui José Antonio Olmedo López-Amor (Valencia, 1977), scriitor, critic literar şi de film, eseist, cronicar, ziarist, licenţiat în audiovizual, dedicat popularizării ştiinţei. Redactor la mai mult de treizeci de publicaţii tipărite sau digitale. Membru al mai multor reţele şi asociaţii literare spaniole sau mondiale. Deţine o colecţie impresionantă de premii literare, dintre care unele naţionale sau internaţionale. Parte din poemele sale sunt traduse în engleză, germană, italiană, română etc. Autor al cărţilor: Testamentul trandafirului, Floarea vieţii (Elogiu geometriei sacre), Preaiubit şi blestemat bibelou. Coautor al volumelor Lumini de antimoniu şi Singurătate aprinsă (haiku). Poezia sa a fost inclusă în mai multe antologii. A publicat, de asemenea, mai multe eseuri.

Pagină cheie Propolis de cerneală cel ce scalzi această pagină de umbră, azi mă topesc în tine.

Mă insultă onestitatea ta; refugiul acestui mizerabil nonconformist. Îmi explorează conştiinţa şi rosteşte numele vântului.

Paginile mele sunt universul, pagina mea, lumea mea, pagina-trup. Vocea mea îşi sângerează angoasa nesfârşită, eul meu caută pagina pătată cu sângele celui pe care-l înlocuiesc.

Ce eu se răscumpără, ce voce, ce pagină, a acestei părelnice fiinţe ce nu se mai găseşte? Pagina e barca, e vela şi oceanul, ea e cea care adăposteşte aceste nenumărate pleonasme.

Apostrofări ale eului

contemplarea vestirii grotescului; e devalorizarea persoanei şi a artei, sărbătorirea pe ascuns a autismului Frumuseţii.

Dicotomie saussuriană Această patrie, tranşee şi adăpost, această unealtă, această armă, această genială invenţie, un argou a ceea ce n-a existat, argoul hoţilor care glosează, dialect în alambic; e mai mult decât pot să dau, este peste puterile mele.

Acest complicat şiretlic, străin omului, caută interacţiunea, vulgară, profană, a celui care -prin exprimare- e răsplătit.

Acest jargou pentru toate şi al nimănui; arhitectură înrudită cu conştiinţa, felul acesta de a crede că suntem şi spunem, această acumulare de semne fără duioşie este limbajul meu?

Gătire

Scrisul, virusul ce se propagă în cerneală; gramatic şi semantic, ermetic şi gol; sonul alfanumeric, lichidul şi cupa, lumina andro-telurică.

Ştii că retorica maschează viciile şi defectele scribului, tehnica sa mai fertilă decât instinctul, însuşirile sale, mai reduse; de aceea îndrăzneala iscusitului găseşte forma de a eschiva riguroasa cercetare cucerită de adevăr.

Cu cât frumuseţea lui ne pătrunde în viaţă, cu cât ne stăpâneşte şi câtă durere ne-ar aduce... niciodată nu vom evita posibila contagiere cu el.

Ştii că în metaforă se întâmplă ceva nemaipomenit; că ficţiunea este osul ce susţine scrisul cu cerneală de altă minciună; ştii că în scriere frumuseţea este olografă.

Izomer incalculabil

Dacă apreciezi adevărul de ce continui să citeşti?

Răsărit în chiparosul vrăbiilor Noaptea trece, iubire, şi eu gol contemplu în ghemul cărnii tale cât de mizerabil sunt, şi frumuseţea.

Contemplu în tulul superbei coapse lumina zdrenţuită de mângâiere, îmbucătura rafinată de foame.

Noaptea trece, iubire, şi eu blestem

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

Această elocvenţă străină, necăutată, mortifică pacea laicului, mă apropie fără voie de ceea ce-mi doresc şi-apoi mă depărtează, mă depărtează atât.

Această avalanşă de celest pe buză, aceaste crude cătuşe mă resemnează, această manie, felul acesta de a trăi

Într-o tristă noapte din secolul al nouăsprezecelea, cu glas de plumb se tânguia o chitară. Într-o prăvălie de cidru, de noapte, închisă acum, inimile martirizate închinau în tăcere.

Douăsprezece coarde au întrerupt pacea din lumina lunii, o jale stăruitoare a atins inimile, noaptea şi aducerea aminte au adus cu ele cenuşa bieţilor nechibzuiţi subjugaţi de cânt.

Metrică nefastă, adună versul - supurarea inimii pentru ciupirea coardelor sonul lor ineligibil.

Traiul în reversul poemului, cântarea uscăciunii şi decadenţei, prin intermediul cristalului

S-ar zice că sunt, atât de implacabil, acest a nu fi şi a fi independent, bârlogul acesta sau lumina ce reconfortează, acest vulcan ce fără veste erupe.

Fado pentru Ignavi

Invocarea Bestiilor, Invocarea Zeilor; fiecare rugă aspiră la rugăciunea ei lăuntrică.

Traiul de cealaltă parte a poemului, în nestatornica ţară a făgăduinţei - acest regat utopic de legendă pe care aed şi trubadur îl cântă şi-l visează, trebuie să fie atât de greu ca traiul fără poezie.

Tot ceea ce sunt

ce traducător, apostat al fumului, acest zbor al sufletului fără moarte; e tot ce sunt, nimic nu mai vreau.

Iubim.

Urâm.

Ne pare rău.

Ne doare.

Astfel rana îşi caută spaţiul literar.

Oaspete

clipele rămase dintr-un timp greşit, blestem extraordinarul la eternitate; să te iubesc mereu, şi binecuvântez mirajul visării să nu se lumineze de ziuă.

Noaptea trece, iubire şi nimeni nu ştie de această rană de neînlăturat ce ne uneşte.

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com)

Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Ritmul furtunos al rănii şi suferinţa, profunzimea unui vers, etern cataclism de emoţii prinse în horă. În noaptea aceea mistică de muzică şi aducere aminte a fost botezat cu lună primul fado.

Dramaturgia morţii Drama nu e viaţa, e traiul singur.

Drama nu e mersul, ci mersul spre nimic.

Drama nu e plânsul, ci plânsul pentru nimeni.

Drama e existenţă pentru a muri.

Drama nu e iubire, ci absenţa sa.

Dramă nu e amintirea, e uitarea.

Drama nu e vis, e veghea.

Drama nu e cântul, ci tăcerea.

Drama e adevărul care era minciună.

Drama e a nu iubi şi-a fi iubit rugă aşteptând cenotaful.

Drama e aşteptarea inaccesibilului.

Drama e durerea celui care trăieşte şi Timpul... Dramaturgia Morţii.

Prezentare şi traducere de Elisabeta Boţan

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: www.actualitatea.eu Tiparul: West Tipo International Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediul USR Bucureşti