Actualitatea literară 59

actualitatea literară

nr. 59, anul VII

mai 2016

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Adrian Dinu RACHIERU

Despre întrebările şi răspunsurile vieţii

n proză:

Horia UNGUREANU

n Magda URSACHE:

Tableta ca o bombă cu ceas

Ion Marin Almăjan şi programul bănăţean

ioana duda

n meridiane n

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Constantin CUBLEŞAN, Radu CIOBANU, Ionel BOTA

n poezie: Daniel CORBU Silvia BITERE Viviana Milivoievici Diana Adriana Matei

Miguel Veyrat

Traducere de Elisabeta BOŢAN

David Kudykov

Traducere de Al G. ŞERBAN

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Nicolae SILADE

M-am întrebat adeseori ce am realizat că am câştigat toate competiţiile posibile şi imposibile, ce am realizat devenind un om singur şi liber în singurătatea sa, un om al bunului Dumnezeu, un om înţelept, un om pe care Dumnezeu l-a înălţat la ceruri şi l-a coborât pe pământ, şi iar la ceruri şi iar pe pământ, un om care priveşte oamenii şi i se face milă şi nu ştie ce se mai poate face după ce toate au fost făcute şi desfăcute, şi refăcute iarăşi, şi iar, ce am realizat eu care acum realizez că a trecut timpul realizărilor şi timpul speranţelor, timpul iubirii şi timpul gândirii, şi toate timpurile care mai trec prin timp, în timp ce tu te faci tot mai frumoasă, viaţă a mea, şi tot mai străină, ce am realizat eu înălţându-te pe cele mai înalte culmi din cele mai adânci abisuri, gustând din toate frumuseţile deşertăciunii, ce am realizat, mă întreb, acum când carnea e pe sfârşite, sufletul e pe ducă şi niciun înger nu mă mai poate păzi, Dumnezeule, ce-o să se întâmple acolo unde nu se întâmplă nimic, acolo unde doar eu, doar tu şi lumina neîncepută, lumina fără de sfârşit. Şi mi-am răspuns de multe ori că totuşi e frumos aici şi bine, soarele răsare la aceleaşi ore ca în anii când eram copil, când alergam după fete, când alergau ele după mine, ce frumos era şi ce bine, luna apărea ca şi acum în pătrare şi lua câte ceva din calendare, din strălucirea stelelor după care mă dădeam în vânt, şi vântul e acelaşi vânt, acelaşi vânt care îţi răsfira părul, care îţi mângâia chipul, acelaşi vânt pe care nu îl vedem, dar îl simţim, aşa cum simţim existenţa lui Dumnezeu pe pământ, şi pământul e acelaşi pământ din care venim, în care ne ducem, din care ieşim prin cuvânt, ce frumos e aici şi ce bine, ce frumos şi ce bine, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, nu ştiu ce sentimente aveţi, ce gânduri, dar aici, aici e frumos şi bine, şi va fi mereu frumos şi bine pentru cel ce rămâne în cuvânt, apa e aceeaşi apă în care ne scăldăm pe rând, o singură dată, şi nu e mai frumos niciunde şi nu e mai frumos nicicând, ca acum, ca aici, pe Pământ.

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, de ce ne tot întrebăm, de ce tot căutăm răspunsuri, când ştim că nu ştim nimic, de ce ne pierdem vremea gândind în loc să trăim cu adevărat iubind, de ce nu ne iubim ca lumea-n lumea asta?

De ce nu ne iubim? Pentru că din iubire venim, în iubire existăm şi doar în iubire vom găsi toate răspunsurile la întrebările noastre.

“Până la urmă aceasta-i întreaga poveste a scrisului, rezumată de un poet-filosof: o întâmplare trăită undeva, departe (la capătul galaxiei) într-o cumplită singurătate, care este chiar mediul ei ideal; o întâmplare/ poveste coborâtă pe Terra în momentele faste care nu depind nici de UNDE - nici de CÂND - nici de CUM...

Ci pur şi simplu de har îngeresc, întâmplare fastă conjuncţia aştrilor.”

n ilustraţiile numărului n

nr. 59 n mai 2016

Spune-mi unde, când şi cum... „Scriu numai la birou, în jilţul florentin moştenit de la părintele meu...”

(Teodor Baconschi)

Despre întrebările şi răspunsurile vieţii

Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Igor Isac, expuse La Galeria Armi din Lugoj

opiniile noastre

aşa aduc, pe cât posibil, un plus de nerv scriiturii mele”). Ilinca Ilian este „bucuroasă că prima anchetă scriitoricească la care particip nu reia întrebarea „de ce scrieţi”...”

Din punctul meu de vedere, ancheta devine cu adevărat interesantă începând cu pagina a doua: „Scriu atunci când cred că am să-mi zic ceva mie însumi. Că ar fi păcat să mă las să trec pe lângă mine în tăcere”, declară Borco Ilin. „...Scriu să nu mor, moarte în sens de finalitate a unui ceva... căci dacă rămâi indiferent la ceea ce vrea să iasă din tine, adică la modul tău de a sculpta lumea... asta înseamnă moarte” (idem). Angelo Mitchievici e de părere că inima trebuie înţepată puţin, spre a lăsa în pagină (doar) o picătură de sânge - nu o hemoragie! - „o picătură de sânge îi conferă (scrisului, n.n.) viaţa de care are nevoie.

Iar ea se află uneori într-o melodie, alteori într-un loc unde lumea ia sfârşit şi scrisul poate începe”.

Iar dacă Ioana Pârvulescu consideră că „au trecut vremurile în care scriitorii îşi făceau dintr-o masă de restaurant birou de lucru”, „elveţianul” C.D.F. (amintit mai sus) tocmai asta face: nu

doar răspunsul la anchetă, ci chiar romanele şi le scrie în gălăgia cârciumei, care însă nu trebuie să depăşească numărul suportabil de decibeli!

(Unul dintre repondenţi aducea vorba despre tristeţe; tristeţe care, ca şi singurătatea creatoare, conduce trestia gânditoare la actul creator.)

Cel mai tare ne-a plăcut însă răspunsul Gildei Vălcan, de aceea din el am şi selectat cele mai multe citate. După câteva locuri comune, dna profesoară de filosofie irumpe subit într-un panseu care-ţi dă de gândit: „Când eşti citit, când ceea ce ai scris îşi găseşte ecou în cineva, se naşte o prietenie care nu are nevoie de prezenţa simultană a acelor doi, scriitor şi cititor, într-un spaţiu dat. Cititorul face din tine un personaj readus la viaţă cu fiecare lectură” (s.n.) Deducem de-aici - noi aşa înţelegem!

- că un bun cititor te poate resuscita, pe tine autor, chiar dacă ai fi murit de mult. Chiar dacă te-ai afla la ani-lumină distanţă, eventual pe altă planetă...

Apoi poeta mai evocă „febra caligrafiei” şi obiceiul de a-şi asocia poemele cu desene – „desene care nu vor însoţi niciodată versurile tipărite, dar care îmi vor păstra intactă povestea despre cum s-a născut un poem sau altul”. (Aceasta ne aduce aminte de „poemul desenat”, rubrică aflată în fruntea unei excelente noi reviste de la noi: „Scriptor”.) Scrisul „este o aventură, o călătorie în timp, o rescriere în termeni actuali a unor idei fără vârstă (s.n.).

Această muncă (n.n.: adunarea de material pentru o lucrare) te privează de libertate...”, ne luminează doamna profesoară.

Mai cu seamă în domeniul filosofiei, munca ta se leagă de numele (cele mai) mari din domeniu, dar înseamnă şi curajul de a cânta cu vocea ta proprie: „O voce care falsează uneori, care este obosită după o noapte grea, poate fi de neuitat dacă o stăpâneşti cu măiestria celui ce a exersat în fiecare zi sau care şopteşte ca într-o mantră o poveste pe care a trăit-o departe, la capătul cerului, undeva într-o cumplită singurătate (s.n.), din care n-a mai putut ieşi decât inventând o lume a romanului, a poeziei, a dialogului cu personaje invizibile şi contradictorii”.

Până la urmă aceasta-i întreaga poveste a scrisului, rezumată de un poet-filosof: o întâmplare trăită undeva, departe (la capătul galaxiei) într-o cumplită singurătate, care este chiar mediul ei ideal; o întâmplare/ poveste coborâtă pe Terra în momentele faste care nu depind nici de UNDE - nici de CÂND - nici de CUM... Ci pur şi simplu de har îngeresc, întâmplare fastă - conjuncţia aştrilor. ... De aceea, vedeţi, nu doresc eu să particip la anchetele literare, ci mai degrabă să meditez în tăcere la răspunsurile altora!

P.S. Propunem „Orizontului” o temă (poate chiar) mai interesantă: Unde, cum şi când citiţi?... Şi vom putea constata că unii citesc pe colacul - sau în cada - din baie, alţii la fereastra care dă spre grădină, în vreo poieniţă din codru... Unii vor lua cu ei e-reader-ul în excursie, la cabana de la Cota 1400, (la munte, la mare) - alţii vor prefera să buchisească în continuare ediţii vechi şi rare procurate de la buchinişti. La bec sau la lumânare... Dar iată că am anticipat, iar ancheta cu pricina (încă) nu s-a întâmplat!

Remus V. GIORGIONI

Una dintre cele mai longevive reviste literare româneşti, Convorbiri literare se află în anul 150 al existenţei sale. Nu cred că există scriitor român care să nu fi publicat în paginile acestei reviste şi să nu se mândrească cu acest lucru.

După România literară, Convorbirile au fost şi sunt revista care consacră un scriitor. Cei mai în vârstă îşi amintesc, cred, formatele prin care a trecut revista, ajungând să fie astăzi, la nr. 245 din noua serie, o revistă-carte sau o carte-revistă, cum vreţi să-i spuneţi, însă una de calitate din toate punctele de vedere. Până şi mirosul literei tipărite, de care parcă nu te mai saturi, dovedeşte că şi tipografii folosesc cerneluri de calitate. Dar să spicuim din sumarul numărului pe mai 2016, în care apare, la “Biblioteca revistei”, şi colegul nostru Nicolae Silade, cu binecunoscutul său grupaj “vindecarea de iluzii şi alte felurite vindecări”.

Cum ne-am obişnuit până acum, lectura începe cu Cassian Maria Spiridon, directorul revistei, care scrie despre Erorile fatale, urmează un interviu cu Sorin Dumitrescu, realizat de Diana Coriciuc, Virgil Nemoianu scrie despre Catedrale şi Biserici, Elvira Sorohan ne arată că Vosganian poetul nu e altul, iar Gheorghe Grigurcu ne îndeamnă la

meditaţie cu ale sale cugetări poetice. În căutarea revelaţiei, Vasile Andru înregistrează O victorie la turci, Alexandru Zub scrie despre acad. Valeriu D. Cotea, iar Mircea A. Diaconu îi analizează în diagonale pe Ion Agârbiceanu şi I. Negoiţescu. Ioan Holban scrie despre poezia lui Liviu Ioan Stoiciu. Revista consemnează două evenimente importante: 80 de ani de la naşterea lui Marin Sorescu şi 100 de ani de la naşterea lui Constantin Ciopraga.

Poezia acestui număr este semnată de Silvia Chiţimia, Monica Pillat şi Sterian Vicol, iar proza de Viorel Bucur. La Cronica literară Cristian Livescu scrie despre Gheorghe Grigurcu, poetul travestit în critic literar, iar Adrian Dinu Rachieru despre Magda Isanos, la centenar. În Actualitatea literară, Emanuela Ilie scrie despre proza lui Mihai Ursachi, Şerban Axinte despre memoriile lui Lucian Blaga, iar Adrian G. Romila despre cartea Mariei Pilchin, Poeme pentru Ivan Gogh. Foarte căutat de către tinerii debutanţi în literatură, Gellu Dorian scrie despre Anca Dumitru şi prima sa carte Piese rãsfirate pe o placã electricã, apărută în 2015 la Editura Tracus Arte. Mai consemnăm poemele lui Dileep Jhaveri, în traducerea Olimpiei Iacob.

„Unde, când, cum scrieţi?” - este ancheta realizată în numărul 4 al revistei „Orizont”...

Mărturisesc că nu sunt un mare adept al anchetelor literare. Ba (când trebuie să mă obiectivez la răspuns) n-am timp, ba sunt acordat pe altă frecvenţă, ba mă apucă puseuri grandilocvente, fiind tentat să bravez... (Cum i se întâmplă în cazul de faţă lui T.O. Bobe: răspunsul lui e o mică proză umoristică.) Nu ştiu ce-aş fi răspuns eu la această întrebare triplă, dar unele formulări ale scriitorilor solicitaţi sunt chiar memorabile - este şi cazul celei alese drept moto.

Unii scriu în linişte, alţii în gălăgie - pe muzică sau în zumzetul mulţimii dintr-o cafenea din Zürich (Cătălin Dorian Florescu). Pe unii îi stimulează muzica proastă, „kitchioasă”, „ce pe jumătate mă enervează, şi pe jumătate îmi umblă la corzile emoţionale” (Alexandru Condurache: „Sper că

revista revistelor literare

cronica

nr. 59 n mai 2016

actualitatea literară 3

Tudor Arghezi şi ceilalţi Am scris de mai multe ori despre cercetările lui Ferenczes István, despre admirabila sa carte/cercetare care iluminează o biografie: Arghezi = Ergézi - Kétnyelvű kiadás, Ediţie bilingvă, Hargita Kiadóhivatal, Editura Harghita 2015, Csíkszereda - Miercurea Ciuc.

O cercetare care, după multe încercări de a descoperi arborele genealogic arghezian,

realizat de exegeţi importanţi, descoperă documente decisive pentru regăsirea unor opere sau atitudini argheziene. În Istoria secretă a literaturii române am ezitat să-l introduc pe Arghezi în întinsul capitol Arta paricidului la români care se ocupa de Sadoveanu, Călinescu, Camil Petrescu, Matei Caragiale, Hortensia Papadat Bengescu, Eugen Barbu, mari scriitori, definitorii pentru înţelegerea literaturii române. Sunt „fii naturali”, „din flori”. Sunt mari scriitori care, într-o societate tradiţională, propuneau o biografie accidentată: trebuia să-şi regăsească, prin scris, persoana întâi. În ediţia a doua a „Istoriei secrete...”, intitulată „O istorie secretă a literaturii române”, am consacrat un

capitol lui Tudor Arghezi, cu anumite ezitări: nu voiam să „citesc” în romanele sale, în publicistica sa, în scrisul său, impulsuri confesive prea puternice.

Observ că ediţiile mai noi consacrate lui Arghezi ezită să retipărească 1907. Peizaje, Cântarea omului, volume care ar arăta pactizarea lui Arghezi cu puterea comunistă.

A pactizat Arghezi? Dar Camil Petrescu, Călinescu, Sadoveanu? Un şir de texte încruntate apărute după 1990 au cerut excluderea marilor scriitori care au scris pagini în care au criticat ”burghezia”. De ce numiţii au elogiat noua lume?

Ar trebui să scriem – şi trebuie să scriem – că în „vechea lume” ei erau indezirabili: în „vechea lume” copiii naturali erau fiinţe

miniepistole 35

negresa din scrumieră un bibelou de porţelan prima ţigară prima cafea şi importanţa unui lucru în aparenţă fără importanţă cum ar fi spre exemplu faptul că mă trezesc dimineaţa la ore ciudate compuse dintr-o singură cifră 2:22 3:33 4:44 5:55 şi brusc mi-amintesc de lucruri în aparenţă fără importanţă în dimineaţa asta de pildă mi-am amintit de profesorul meu de istorie din anul trei de liceu despre cum ne vorbea el despre nabucodonosor al doilea despre războaiele sale în timp ce eu mă gândeam la grădinile suspendate ale semiramidei ţin minte că ţinea minte toţi anii importanţi din istoria antică avea o memorie fantastică şi cu toate acestea când l-am vizitat la spital înainte să moară abia m-a recunoscut şi când m-a recunoscut a început să plângă plângea ca un copil nu ştiu de ce poate pentru anii ce s-au dus ca istoria antică poate pentru lucruri fără importanţă sau poate pentru memoria lumii acest depozit infinit de cuvinte

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

întâmplătoare. „Vechea lume” poate fi citită şi în romanele („poemele”) lui Arghezi scrise înainte de 1955.

Scriam că Ochii Maicii Domnului (1934) e o autobiografie. Este o carte în care el face dreptate Mamei. Sabina, Mama din romanul Ochii Maicii Domnului, se trage din cea mai înaltă aristocraţie.

Călătoreşte, se iniţiază, trăieşte într-o lume înaltă care încearcă să răspundă marilor întrebări ale identităţii. E între medicii unui mare Sanatoriu unde se încearcă vindecarea naturii umane. Directorul se numeşte Marc Gauthier şi e „un mare medic şi un mare latinist”.

“El cânta Metamorfozele în original, pe o bancă în parc, însoţindu-se din ghitară, savant niţeluş detracat prin contactul cu bolnavii lui atinşi de confuzie şi de halucinare”.

Sabina rămâne o perioadă între bolnavii „cuprinşi de confuzie şi halucinare”.

Doctorul Ax stă împreună cu cadavrele - studiază longevitatea. Nemurirea.

După o călătorie (într-un tren de lux, pe măsura condiţiei sale şi a Bărbatului pe care-l întâlneşte, înalt ofiţer englez) se căsătoreşte printr-un ritual al Iubirii. Ofiţerul - ilustru aristocrat - moare într-un accident şi Sabina îi naşte fiul: pe Vintilă.

Vintilă, la 22 de ani, e o minte excepţională. „Autobiografia” argheziană oferă imaginea unei generaţii - a relaţiei scriitorului cu ea: „Vintilă se găsea de acord cu toată generaţia lui, născută dintr-odată, prin fenomenul inexplicabil al strămutării, cu o pasiune pentru gândul crud şi cu adevărul urmărit cu prinzătoarea şi cu săgeata. Ea nu mai cerea nimic, respingând autoritatea dreptului de a împărţi gradat şi limitat şi socotindu-se aşezată deasupra cântarului în funcţiune pentru drămuirea miligramului de licărire interioară. Vroia să înlocuiască lumea găsită la

Cornel UNGUREANU cântare, grătare şi suite, cu lumea ei, pricepută să discearnă şi să cumpănească”.

Sunt anii „tinerei generaţii” sub semnul căreia ar trebui să se împlinească scriitorul: „E un noroi adânc, de maţe şi bojoci, se gândea Vintilă”. Întrebările privind naşterea revin şi răspunsurile se îndreptă către credinţă: „Chestiunile în legătură cu originile noastre o tulburau atât de vizibil pe mama, încât am înţeles că trebuie evitate...

Despre mine personal aş putea răspunde cu legitimaţiile Noului Testament, că sînt fiul lui Dumnezeu”.

Cimitirul Buna-Vestire (1936) e mai necruţător cu “tânăra generaţie”, lângă care ar trebui să trăiască Gulică, după ce şi-a dat doctoratul.

Cu tânăra, dar şi generaţia “vampirilor bugetivori”, Gulică a muncit, ceilalţi...”.

Geniul arghezian al deformării nu trăieşte doar în publicistica de zi cu zi a marelui scriitor, ci şi în romane.

Aparţinând unei familii bogate, mumia lui ar fi putut să se alipească de o fată de naştere bună. Toate fetele, toate văduvele, mătuşile, bunicile au fugit de el. L-au alungat servitoarele şi l-au batjocorit prostituatele, lăsându-i o foame de femeie care-i muncea măruntaiele aprig. Acestui vampir bugetivor, care se cojeşte permanent, ca o bubă uscată, frumoasa cucoană a unui bărbat care nu a putut nici să o îmbrăţişeze i-a dat cu mare belşug tot ce i-au refuzat femeile slute...”

O lume infirmă, care trebuie înţeleasă şi prin sensibilitatea excepţională a unui scriitor care “a fost aruncat pe lume”.

Sadoveanu, Arghezi, Camil Petrescu, Călinescu, Hortensia Papadat Bengescu trebuie recitiţi şi sub semnul unei treceri prin lume “altfel”.

Printr-o lume “altfel”.

Un cronicar al dinamicilor literaturii române postbelice. „Fiziologia” comentariului critic la Maria Niţu

Sunt lucruri bine spuse/scrise în cartea Mariei Niţu, Cu afecţiune cronică (Focşani, Editura Pallas Athena, 2015, 168 p.). Sunt de semnalat şi un profesionalism al opiniei de lector, ca să spunem astfel, dar şi mult discernământ şi obiectivitate în discursul comentatorului de literatură contemporană, aspecte şi realităţi care, din păcate, încep să lipsească îngrijorător din exerciţiul critic al unor distinşi contemporani ai autoarei, mult mai interesaţi de cultivarea propriilor vanităţi decât de sincopatele (valoric vorbind) combustii ale fenomenului literaturii, astăzi. Maria Niţu scrie cu aplicaţie şi fără prejudecăţile provincialului despre autori şi cărţi aparţinând geografiei literare naţionale iar textele ei probează, dintr-o factologie a perspectivării diacronice cu totul specială, un condei redutabil şi un echilibru aparte al opiniei în comentarii, nu o dată incitante, de întâmpinare ori de situare, de evaluare şi de evidenţiere.

Prozatoare admirabilă, autoarea are, în această carte de eseistică şi critică literară, o preocupare constantă pentru discursul epic al momentului. De pildă, evidenţiind romanuldezbatere al capriciosului Al. Ecovoiu, După Sodoma, socotit o distopie social fiction în care omul, „subiectul suveran”, nuanţări şi de-nuanţări ale unei idealităţi în continuă fermentaţie însoţesc trena şi gloriola unei proze altminteri laureată (în 2012) pentru autenticul ei. Sau analizând, în nuvelele din Iarna în rai şi în romanul Proprietăţi în paradis, cărţile unui remarcabil povestitor contemporan

precum Gheorghe Zincescu, unde ochiul criticului depistează, între atmosfera kafkiană şi „fiziologia” realului, tematici asumate de comentariul literar, profilul unui demers epic cu rezonanţe valorice în evoluţiile prozei româneşti postbelice. În continuare, pagini relevând prospeţimea neviciată ideologic a unui prozator veritabil, din categoria marilor inconfundabili mântuiţi, sunt închinate Altarului de nisip, op-ul de debut al lui Ştefan

Poeţii, autorii aceia veritabili căutând dintotdeauna să cuprindă lumea în unicitatea cuvântului, între mimetism şi noutate, timp imemorial şi viaţa de zi cu zi, preocupă scrisul autoarei care, în presa bănăţeană, mai ales, a publicat comentarii dedicate evoluţiilor liricii noastre din ultimii cincizeci de ani. Între bucuria de a re-vizita poezia Ninei Ceranu din bilingvul Pulberea de sub piciorul tău/La polveresottoilpiedetuo şi intempestivul

Ionel BOTA: În faţa cărţilor deschise

Goanţă. E o narare dinamică, scrie Maria Niţu, roman al descifrării himerogoniei decupată din contextul vicios al societăţii destinelor anihilate, spunem noi. Un autor care marchează şi el, dinspre Banat, o bornă valorică în epicul românesc, Mihai Moldovan, beneficiază de un capitol esenţial în cartea Mariei Niţu care discută autonomiile scrisului în romanul acestuia, Anotimpurile graţiei, temperamentul unui eu narativ/narator pe cât de contemplativ pe atât de reflexiv. Poetul Sorin Smărăndescu, prezentat acum cu prozele sale din provocatoarea Reverse motion, este abordat între nedeterminatul kafkian şi reactivii postmoderni ai unei epici devoalate, credem noi, în turnesolul devălmăşelii cotidianului. Altminteri, momentul de proză Smărăndescu e salutat, corect, am zice, sub semnul spectacolului scrisului.

Nicolae Sârbu pentru care „poezia e foaia de palimpsest pe care se scrie suferinţa vieţii”, fulguranţele suprarealismului la Marcel Turcu şi nostalgia paradisului din lirica lui Ion Pop, volumul Mariei Niţu punctează judecăţi de valoare, opinii, idei şi semnificaţii, în analize pertinente şi recurge, uneori, la subtile descifrări ale unor bucurii ascunse în aceste creaţii literare. Sunt comentarii revendicând, în bună măsură, semnele unei revelaţii prin care poeţii şi cărţile lor întreţin climatul cultural într-o societate bulversată, buimacă. De aceea putem acum cita o secvenţă care cu siguranţă creşte cota cărţii şi care este capitolul înglobând o problematică incitantă, altminteri, desprinsă din tema antologării autorilor de limbă germană ai „Echinox”-ului de până la 1988. Astfel, Maria Niţu izbuteşte să dea contur subiectuluimiză, Aktionsgruppe Banat, această grupare

de energie vitală, nu întotdeauna risipită, prin care s-a mai estompat din timpul pierdut în interrelaţionările şi sincronizările noastre cu literatura europeană, cu ceea ce se întâmpla, în urmă cu decenii, acolo.

Iar pe cititorul interesat de circulaţia ideilor, nu doar pe cititorul specializat, desigur, nu se poate să nu-l atragă abordările pertinente şi, adesea, emise în viziune proprie şi într-o notă originală, comentariul la cartea de notaţii calchiind, în registru ironic-reportericesc, a realului, volumul Masca lui Che, al lui Ilie Chelariu, aparţinând, deci, genului proteic al scrisului; la fel ca antologarea editorialelor lui Mircea Dinutz, carte iarăşi comentată cu o sete bovarică a autoarei, şi ea un redutabil condei gazetăresc. Dar Maria Niţu e destul de convingătoare şi în prezentarea eseului erudit şi aplicat al lui Remus Valeriu Giorgioni, Lumi paralele. Universul durerii în cartea lui Iov, în abordările aplicate insolitei monografieri a ludicului în opera lui Ion Creangă, eseu al lui Adrian Dinu Rachieru dar, mai ales, ne poate entuziasma, păstrând limitele, o interpretare originală, mult peste cota de maturitate a altor abordări din partea colegilor de promoţie, având ca ţintă opinia critică, de nealterată prospeţime şi astăzi, a poetului Marin Sorescu.

Iar capitolul dedicat criticului literar bănăţean Constantin Buiciuc, un laborios şi un analist copleşitor al textului literar, e mai mult decât un gest omagial.

Maria Niţu adaugă cărţilor sale de eseistică şi critică literară a lucrare de maturitate împlinită axiologic.

Diana Adriana Matei

4 actualitatea literară

poezia

nr. 59 n mai 2016

Viviana Milivoievici

Timp... infinit...

Trecut...

aaa

Blocaj Uitându-te prin mine e ca şi cum m-ai întreba de ce nu-mi rup un deget în locul unei flori de câmp şi ca şi cum ţi-aş răspunde că florile cresc oricum decupate în petale egale pe cât de inegale sunt degetele ce le privesc chiar şi prin noi amândoi cu o unghie oarbă!

Smoke Nu ştiu să explic nuanţa aceea de luceafăr în cădere din ochii tăi dar cu fiece senzaţie de ţigare aprinsă din care mă priveşti îmi simt culoarul linear fumând în portrete de toate felurile o despicătură ondulată în care Dorian Gray încă îşi mai caută cu atâta amar de nezaţ chipul!

Sub nurii amarilor cireşi Nu mai ştiu de câte ori am lipsit din gândul celei ce urmam să fiu dar mai ales din gândul celei ce urmam să fii cât am lipsit, ah nu mai ştiu Poteca mi se deflorase dinainte de a-şi pierde fibra-n trupul existenţei mele Toată calea mi-a fost străbătută de paşi care nu au învăţat vreodată piciorul să îşi alerge pielea de pe os pe dos şi mă mir că încă mai cresc prin crengi umbrele florilor de tei gândite aproape o dată sădite niciodată că încă mai pot mirosi unghiurile unui poliedru fără ca să mă-nţep în vreo dreaptă şi de m-oi fi întrupat cândva în vreun oarecare cireş să nu-l priveşti, îţi spun să nu îţi guşti din el are inima avortaţilor prunci alăptând un sân din coasta lui Adam!

Pas plutitor Nu ştiu cum e cu dragostea oarbă dar lumina albă a pielii tale îmi intră tot timpul în ochi ca o a doua pupilă strivind-o pe prima într-o beznă mult prea pătrată de zahăr şi nu ştiu câtă vreme va mai trece până ce se va desprinde din mine câte un cub din acesta nisipos dar apa pe care o va înghiţi va purta întotdeauna gustul rece al culorilor pâlpâitoare de genunchi din care încă mai extrag multiple variante de picior ale aceluiaşi pas plutitor

Mă deşteaptă din stradă un plânset divin legănat în cântec de clopote surde...

Pe fereastră se preling străluciri tot mai plăpânde e un cer senin -... iar în jur se surpă alte urme ale trecutului... nu se mai văd locurile unde m-am jucat sub lună, cândva,...

Ce privelişte!

E doar o amintire a unui pământ dezvelit de veşminte!...

Cântec de dor

Într-un dor ne vom împleti gânduri ca într-un leagăn de vise, vom zbura cu aripi deschise spre mijlocul mării, în adâncuri.

Lumina va fi calăuză în raza difuză spre valuri de mătase, printre firele arse ale unei clipe din viaţa începutului de lume.

Şi în liniştea nopţii luna ne va cânta un cântec de dor, să-l purtăm cu noi în viitor, să-l avem pentru clipa de-apoi...

Măşti...

În urma mea îţi las un pas înspre tărâmul unui eden al măştilor nocturne, prin cerul ca de ceară din visele diurne.

Umbre prin lumină îţi desenez cu gândul Şi curcubeu de slove-şi aşteaptă de-acum rândul spre focul speranţei, pe portativul vieţii...

Gând... în oglindă...

Minute-n şir privesc în oglinda gândului ce nu mai vrea să vină...

S-a rătăcit pe culmea timpului pierdut printre meandre... Îl chem adesea, dar e un rebel... Şi nu mai vrea s-asculte nici rugile din cer pe care îngerii tăcuţi le-adună în fuioare, apoi le fac ghem...

Mi le trimit pe roua culeasă de pe flori, să-mi fac din ea oglindă... Şi chem din nou gândul, iar el nu vrea să vină, se pierde în lumină,... prin timpul regăsit...

Suflet... naufragiat...

În cartea amintirilor caut enigma somnolentă a unui portret pe jumătate întunecat...

Dau mereu peste flori presate de timp şi pânze de păianjen întinse spre gânduri răzleţite...

Iar vântul răsfiră aducerile-aminte în praful dizolvat al unei izbucniri imaginare a sufletului naufragiat în ecourile mării...

Parfum de iasomie...

Te iau cu mine în caruselul amintirii, să ne mutăm în altă viaţă...

Acolo e primăvară mereu în frunze – petale rebele...

Parfum de iasomie străbate până-n gând, departe, în noapte... prin şoaptele timpului scurs în clepsidra clipelor înşirate caligrafic pe filele cerului...

Ecouri... într-un curcubeu...

Se nasc cuvinte din tăcerea singurătăţii şi-alunecă spre-albastrul cerului învolburat...

Visează printre nori şi poartă-n ele ecouri ale unei lumi trecute...

Le prind în picături de ploaie şi-mi fac din ele lacrimi pentru atunci când nu voi mai putea plânge...

Le-mbrăţişez, apoi le dau drumul în curcubeul ce mângâie privirea, şi visul, şi iubirea...

Suflet şi sânge...

Am rupt o bucată de suflet şi-am prăvălit-o de pe stânci...

S-a spart în fărâme ce lucesc în noroiul îmbibat cu sânge...

Mă-ntreb: Sufletul musteşte de sânge sau sângele are suflet?...

Melancolii...

Din cioburi de stele îmi făuresc trecutul... şi chemările unui bătrân mă însoţesc spre marginea anotimpului pierdut... sunt clipe trecute prin filtrul orologiului, la miezul nopţii, când doar inocentele melancolii îşi mai fac loc în mintea-mi goală... şi cântă nostalgic...

Zori de mai

Vreau s-alerg printre jocuri de umbre şi lumini, s-ating nemărginitul razelor de soare în zori de mai, când cerul deasupră-mi se deschide într-un tremur dulce de nori.

Clipa fericită o încrustez pe-o stâncă şi valurile o dezmiardă într-un leagăn al amintirilor din noi, când totul e poveste - de scris în stele şi mireasma veciilor cutremură fiinţa, în magica-i tăcere din lumea de apoi...

nr. 59 n mai 2016

profil

actualitatea literară 5

Ion Marin Almăjan şi programul bănăţean

Ostenind acum la rescrierea Tornadei, un ambiţios roman ivit în anii ’80, închipuind un documentat puzzle banatic al interbelicului, Ion Marin Almăjan şi-a asumat riscul, mărturisit, dealtminteri, de a cădea în ispita istorismului, lărgindu-i încadramentul temporal, împins înspre primii ani de după Unire. De fapt, plazvainicul venit din Vale, ca bănăţean „înrăit”, crezând ţărăneşte în steaua lui, se mişcă, epic vorbind, pe două planuri, interesat – alternativ – fie de ruralitate (prin ciclul cărăşean, de culoare etnografică), fie de neaşezata lume citadină, explorând o Timişoară cosmopolită (ca erou colectiv). Negreşit, prozatorul are „fascinaţia ţinutului” şi face din afirmarea Banatului o tentativă supratematică, cum bine observase Gh. Jurma, atât prin aventura prozastică, cât şi în bătăliile purtate de jurnalist şi editor (la Facla, întrun deceniu greu, 1979-mai 1989) şi, mai nou, ca harnic internaut, în agora electronică. Nerefuzând impulsul unor explorări monografice, el va fi mai cu seamă receptiv la „vârstele prozei noastre”, sincronizându-se cu formulele de succes ale momentului literar, propunând „replici bănăţene”.

Vom adăuga că Almăjan nu practică o literatură strict evocatoare, îmbogăţind lista „povestitorilor din Banat”. Dimpotrivă, acordă politicului rol coagulant; scriitorul îşi asumă nu doar spaţiul (ţinutul său literar fiind lesne recognoscibil), ci şi timpul generaţiei sale, înţelegând că politicul este chiar „aerul” epocii.

După debutul girat de Sânziana Pop prin volumul Sînt dator cu o durere (1970), interesul pentru lumea rurală (implicit, pentru baladescul degajat de unele pagini remarcabile, precum în Absenţa) face loc (fără a dispare) preocupării de a desluşi capcanele citadine, rezistenţa Cetăţii. Scriitorul „trece”, cu alerteţe narativă, prin medii felurite, vorbeşte despre implicaţiile morale ale „sentimentului puterii”, condiţia gazetarului ori inocenţa contrariată (vezi bildungsromanul lui Crivobara, Spune-mi unde duce acest drum, în care descifrăm elemente autobiografice), e interesat de soarta ţăranilor (Neîmpăcaţi în mânie), dezbate cazurile de criză ale „furioşilor” săi, abuzurile unei perioade, epica gravitând în jurul conceptului-focar: puterea. Vechea propensiune pentru tragic, exersând tema maculării, nu se stinge. În acelaşi ritm sincopat, cu unele complicaţii artificioase, neeliberat de pecetea jurnalismului, Ion Marin Almăjan e atras de actualitatea vie, transferând-o în document. Fiindcă impulsul recuperărilor şi experienţa gazetărească îşi spun cuvântul, favorizând fixarea scriitorului în albia romanului-document.

Să ne amintim că Mircea Iorgulescu, întâmpinând debutul prozatorului, pe lângăobservaţiinedrepte,deoexcesivă severitate ţintind „vagile semne de înzestrare”, vorbea de împrumutul unor formule la modă. Într-adevăr, Ion Marin Almăjan a fost atras de strălucirea unor formule (impunând mode literare) şi aceste preluări au lăsat impresia că prozatorul se caută.

Oricum, era vizibilă intenţia de a sparge graniţele provincialismului sau, altfel spus, după vechiul îndemn al lui Virgil Birou, de a ieşi din chingile autoidolatrizării. Deşi, nu mai puţin evident, preferinţa sa merge spre monografism; Ion Marin Almăjan vorbeşte despre o lume binecunoscută, cu o precisă identitate, cu o geografie „reală” (recuperată). Dar a scrie despre acest ţinut nu înseamnă, prin chiar această localizare, a face o literatură provincială. Acest „hinterland” al romancierului nu e limitat la realitatea rurală. Un bun roman precum Tornada era o cronică a Banatului interbelic, având ca personaj tocmai Oraşul; acel oraş construit pe mlaştină, pe mormintele exilaţilor,

loc al dezrădăcinării, privit cu ochi de moralist, interesat de evenimentele mari ori mondene, de întâmplările străzii, reverberând în medii felurite şi la diferite nivele. Tornada surprindea fizionomia unei epoci de violenţă şi confuzie (1919-1944); era un romanfrescă, recapitulând istoria, un roman al oraşului, dorind a cuprinde şi a spune totul, precipitat. Fireşte că Ion Marin Almăjan s-a oprit în arhive şi a răscolit documentele pentru a restitui atmosfera coşmarescă şi dramatismul unei perioade, având ca ecran viaţa oraşului. El a visat Oraşul, gândind la marea şansă a afirmării literare, la intrarea triumfală în urbe; n-a putut uita, însă, ostilitatea primei întâlniri, adopţiunea grea, tirania gândului reîntors mereu la Cetatea cunoscută toamna târziu, când oamenii, va mărturisi scriitorul, îşi zăvorăsc zâmbetele şi oraşul e un stăpân: „L-am simţit cetate sau mănăstire cu porţi peste care au căzut zăvoarele” (Spune-mi unde duce acest drum).

Indiscutabil, Ion Marin Almăjan nu îmbogăţeşte lista „refuzaţilor Oraşului”, precum un Camil Petrescu sau, mai încoace, G. Călinescu, aceştia (şi încă alţii) animaţi de mari proiecte bănăţene.

Interesul pentru eveniment, asaltând „celula” familială e copleşitor la Ion Marin Almăjan; toate mediile reflectă evenimentul, dar autoritatea mediului, observa Eugen Dorcescu, sporeşte faţă de cărţile de început. Ficţiunea suplineşte sau suplimentează vocea istoriei, tocmai pentru a nu trăda atmosfera „întregului”. Ion Marin Almăjan dădea un roman al Timişoarei, văzută într-o epocă convulsivă, de apocalipsă, bântuită de „tornada verde”; oraşul nu putea fi un spaţiu ocrotitor. Cartea poate fi citită, însă, ca o continuare a Oraşului pierdut în ceaţă, romanul-depoziţie al lui Joszef Méliusz, interesat (cu antipatie, pe linia refuzului unui V. Birou sau StoiaUdrea) de burgul începutului de veac, recuperând imaginea sfârşitului unui imperiu. Méliusz vorbea de prăbuşirea unei lumi, anunţând Învierea; ecuaţia romanescă propusă de Ion Marin Almăjan pleacă de la aceleaşi premise şi vesteşte un nou început.

Tornada rămâne o carte explicită, cu personaje „dominate violent de capriciile temporalului”, nota Ionel Bota. Fie în secvenţe festiv-eroice, Dumitru Corbuleanu, noul prefect de Timiş, întâmpinând armata română, fie coborând în realitatea domestică sau gustând mondenităţile la salonul Elsei Tascher, romanul „prinde” aerul baroc al urbei şi atmosfera entuziastconfuză a epocii. Folosind, pentru „a trece” de vigilenţii cenzori, şi jurnalul ilegalistei Eva Rangheţ, Tornada a fost în atenţia lectorilor CC (Mircea Muşat, Ion Ardeleanu); iar prin gazetarul Pan, adus la foaie de Damaschin Linţa, scârbit de compromisuri partidiste, se plia cerinţelor propagandistice ale momentului. Încercarea de a-l apropia Delirului, s-a făcut. Tornada, într-adevăr, stă în umbra romanului lui Preda şi a tetralogiei barbiene Incognito, interesate – şi ele – de aceeaşi perioadă.

Delirul este un roman al individului ce cucereşte viaţa, confruntat cu anevoioasa nevoie de limpezire într-o epocă ce acuza tocmai pierderea sensului. Concreteţea acelei cărţi de vigoare evocativă nu se explică doar prin absorbţia masei documentare; iar „serialul” lui Barbu, ca roman popular, vădeşte ştiutele calităţi ale unui prozator de culoare, cultivând frenezia senzorială. Şi provocând scandal. Ca şi exemplele invocate, Tornada – o naraţiune obiectivată, folosind tehnica monologului, în care acumularea evenimentelor conduce la accelerarea ritmului şi progresivă tensionare – făcea necesară transgresiunea narativă, înmulţind mediile umane. Chiar fără personaje memorabile, propunând o

virulentă frescă socială, abia sugerând psihologiile, Tornada era, categoric, o carte matură, concepută mozaicat şi atinsă, uşor, de aripa retorismului.

Proza cinematică (H. Zalis) pe care o practică Almăjan, panoramând o epocă confuză, prin proiecţii de tip episodic, scrutează, cu un ochi ce a citit atent arhivele, varietatea tipologiilor umane şi a mediilor. I s-ar putea reproşa „căderile” în melodramatic.

E o nepotrivire între asprimea cerută de împrejurări (epica sa angajând firi voluntare, semeţe, ori timide şi rigide, oameni vanitoşi, revendicativi ca outsideri, manifestând încrâncenare, dârzenie şi duşmănie surdă, mocnită, precum un Chia ori impulsivităţi de „mânz încăpăţânat”, ca Bogdan) şi rezolvarea dată de autor, plonjând, pe alocuri, în sentimentalism. Cu ştiinţa titlului memorabil (cf. Artur Silvestri), creator de caractere, Ion Marin Almăjan, ca poet reprimat, anemiază textul printr-o undă afectivă, eliberând rezerve de duioşie.

Ori, dimpotrivă, manifestându-se mânios, ca pamfletar, lovind cu „bici de foc” (Vremea hahalerelor, 1996; Ca mierea, ca fierea, cuvântul, 2007).

Cert, în plutonul prozatorilor bănăţeni, reabilitând cultural o zonă (acuzând lungă vreme – să recunoaştem – setea de mari personalităţi), el ocupă un loc distinct, cu aspiraţii de leader.

Dacă Întoarcerea spre asfinţituri (1984) procura surprize, înnoirile de ordin tematic fiind sprijinite de o binefăcătoare diversificare procedurală, îmbogăţind profilul unui scriitor de extracţie rurală, aparent monocord, interesat acolo de un analitism deschis socialului, În afara gloriei (2006), roman la care scriitorul trudea de mult, confirma saltul valoric. Vom reaminti că opţiunea, răspicată la Ion Marin Almăjan, refuzând net experimentalismul jucăuş, literatura „de retortă”, pentru proza de factură modernă, complexă, nu intră în conflict cu „problematica ţărănească”. În fond, constata cândva Marin Preda, o promoţie a ruralilor apare în fiecare epocă a literaturii noastre. La Ion Marin Almăjan, despovărat de artificiile livrescului (textele nefiind trecute prin alambicurile estetismului), impresionează buna cunoaştere a satului. Prozatorul discuta curajos implicaţiile morale ale „sentimentului puterii”, reînvia o lume dură prinsă în ţesătura unor vechi rivalităţi, fixa ciocnirea unor caractere viguroase, cu rădăcini înfipte în istoria colectivităţii.

Observam altădată că Ion Marin Almăjan vede lumea „ţărăneşte” şi preferă regimul discontinuităţii epice. De pildă, Neîmpăcaţi în mânie, roman apărut în 1974, impunea prin colorit, dialog vervos şi acuitate problematică. Satul bănăţean montan, cu oameni „caraghios de mândri” traversa epoca cooperativizării. Ochiul romancierului scormoneşte detaliile, sevele concretului gâlgâie, violenţele şi semeţia oamenilor de aici răzbat în limbajul frust ce pigmentează pagina, hrănind cărţi cu potenţial subversiv (cu „ţinte mascate”).

Fireşte că aceste „achiziţii” romaneşti, filtrate printr-o acumulare lentă, sedimentate prin muncă şi documentare, urmau a erupe cândva. Îndelungata gestaţie a romanului În afara gloriei a fost benefică. E vorba de un puternic roman „de maturitate”, impresionând – deopotrivă – prin efortul documentării şi scriitură.

Prozator vânos, împlântat în concret, ataşat prozei „rurale”, Ion Marin Almăjan încerca o reparaţie şi o „recuperare”. Dacă nu uităm că manuscrisul a fost definitivat, într-o primă formă, prin ’89, înţelegem că prozatorul pătrundea pe un teren tabuizat, defrişând teritorii pe care nici istoricii nu le stăpâneau. Şi, în acelaşi timp, Ion Marin Almăjan infirma supoziţia că nu ar avea suflu

epic. Această prejudecată, alimentată de interesul său predilect pentru proza scurtă şi maniera „caleidoscopică” de a-şi gândi romanele, i-a însoţit cărţile, suspectate de „gâfâială epică”. Or, În afara gloriei, deşi, iniţial, roman „rupt”, urmând a continua printr-un promis volum secund, ne obligă să regândim statutul prozatorului; aşa cum însuşi romancierul, pătrunzând în cotloanele epocii, desluşea „gândurile Murgului” (nedreptăţitul Eftimie Murgu fiind chiar personajul central al cărţii) şi încerca o regăsire, urmărind îndeaproape destinul acestui om pentru care „mintea şi inima n-au ars degeaba”.

Cartea se vrea „un dialog cu un portret încremenit”. Cu aplecare spre meditaţie, Efta se va dovedi un student revoltat (ca dovadă, printre altele, lecţiile de istorie predate contesei Mihaly şi înfierbântatele discuţii cu Bojâncă). Creşte, din paginile cărţii, un ins trunchios, cu fire năvalnică şi gânduri în clocot, un „bănăţean din graniţă”, gata să se lupte cu cei care sugrumă „sufletul şi limba” neamului său. Un ins hamletian, de fapt, scindat, măcinat de chemările spiritului şi amintitul duh al slobozeniei; un „mântuitor”, readus prin strădaniile romancierului la adevăratul său rol din epocă, convins că se vor ivi zorile şi pentru „oropsitul nostru neam”. În afara gloriei probează că avem în Ion Marin Almăjan un prozator animat de mari proiecte. După ani de efort documentaristic (gestaţia „acoperind” intervalul 1988-2005), scotocind arhivele şi fişând o bibliografie luxuriantă, Ion Marin Almăjan dădea la iveală, chiar în Anul Eftimie Murgu (2006), un roman masiv, într-o ediţie revăzută şi adăugită, „topind” şi primul volum. Nu mai era vorba, aşadar, de un diptic, anunţat cândva. În afara gloriei încerca să repună în drepturi o figură vitregită, despre care au mai depus mărturii prozastice şi alţii. Aceste „învieri” romaneşti n-au clintit, însă, clişeele istoriografice, posteritatea lui Murgu asilimând greoi retuşurile. Iar succesul cărţii pare a se restrânge la spaţiul banatic, câtă vreme circulaţia greoaie, desfacerea haotică şi preţurile interdictive obstrucţionează accesul cititorilor. Oricum, Ion Marin Almăjan, afişând un program bănăţean, nu este (doar) un autor zonal, iscând discuţii şi dincolo de fruntariile ţinutului. Autorul merită o altă vizibilitate literară iar romanul, ivit într-un context animat de aprige furii demitizatoare, reabilitează (mitizând, invocând cuvinte, azi, de ocară, „hingherite”, cum zicea cineva) o figură majoră a convulsionatului secol al XIX-lea, cu ideologiile şi idealurile lui, îmbrăţişate cu fervoare de protagonişti.

S-ar cuveni să observăm că Ion Marin Almăjan „se ţine”, într-adevăr, de Banat, respectând sârguincios îndemnul lui Nicolae Stoica de Haţeg. Fireşte, nu e singurul. Dar programul său epic urmează o altă direcţie, convieţuind cu alte – la fel de posibile, valide axiologic – orientări, complementare, de fapt, şi oferind, doar împreună, o imagine întregitoare, consfinţind dreptul acestui spaţiu de a exista în literatură. Lângă Sorin Titel cu a sa „ţară îndepărtată”, mângâiată de o viziune feeric-domestică, lângă Livius Ciocârlie, aşezând un filtru retrospectiv livresc, lângă volubilii povestaşi aduşi în scenă din „enclava gugulanilor” de Florin Bănescu, iată, prozatorul din Dalboşeţ dezvoltă – pe o altă linie epică – perspectiva eroică.

Evident, lumea Banatului, colorată şi ciudată, proiectată pe fundalul mittel-european a colectat şi pagini zeflemitoare, de un cinism tandru, impregnate de o viziune satirică (cazul textelor lui Viorel Marineasa ori Mircea Pora). „Bănăţenismul”, o erupţie identitară la „margine de imperiu”, tradus – culturaliceşte – în excesele provinciei, întreţinând un complex de superioritate poate

Adrian Dinu RACHIERU

deveni / a şi devenit „o marcă de soi” (cf. Vasile Popovici). În epoca globalizării, interesul pentru local (sau, preluând o sintagmă dragă sociologilor, pentru glocalism) înseamnă o şansă pentru conservarea zestrei identitare. Eliminând, însă, încăpăţânatele etichete care au făcut carieră. Ca spaţiu de interferenţă, adăpostind multiculturalismul, Banatul exprimă, în specificitatea sa, o istorie comună, definită nu doar de convivialitate. Stările conflictuale, întâmplările „rele” au existat şi ele, nu doar buna înţelegere de care se face atâta caz. E drept, asperităţile s-au estompat în timp, dar Banatul, nota Cornel Ungureanu, „n-a fost un paradis liniştit”.

Din acest unghi cercetează Ion Marin Almăjan istoria locurilor.

Evident, În afara gloriei este un roman istoric. El se înscrie docil pe linia evenimentelor (în avalanşă) şi lasă puţin loc, credem, zbuciumului protagonistului, „un ins fantast şi periculos”. Europa dăduse în clocot şi cu mintea aprinsă de „duhul veacului”, Eftimie Murgu, gândind strategic, croind alianţe, „plânge în adâncul său pentru toţi”. Şi mama Cumbria va încerca să obţină „îndurarea kaizărului”, testând milostivia kezarocrăiască, vizitându-l pe „preagraţiosul împărat”; fiul său fusese pedepsit pentru „necredinţă”. Iar Kossuth, opac la argumentele bănăţeanului, era convins că singura soluţie ar fi „să hotărască sabia”. Plonjăm în vâltoarea evenimentelor şi prozatorul, atent la contexte, luând pulsul epocii, descrie taberele în conflict. Şi o face minuţios, cu probele la îndemână, atât în numele „gasconismului bănăţean” (cf. Iosif Popovici), eruptiv pe alocuri, cât şi a „subconştientului imperial”. * În diverse împrejurări, chestionat asupra destinului său literar, Ion Marin Almăjan (n. 16 noiembrie 1940) răspundea, cu ştiuta-i francheţe, că a visat să ajungă scriitor. Dovedind îndărătnicie, cheltuind energie şi ambiţie, construindu-se cu tenacitate, cel care, cu ani în urmă, ca „elev sălbatec” de la Anina, intra „clandestin” în cetatea Timişoarei, şi-a împlinit visul. Venea dintr-o lume chinuită, ridicându-se din frumoasa Ţară a Almăjului, acolo unde „banul era puţin şi nevoile mari”; simţinduse dator cu o durere, cum ne anunţa prin romanul publicat în 1970, el a adus în literatură, nemurind-o, lumea unui ţinut, cu firi aspre, voluntare, închise, trudind, în „chinuri tantalice”, un pământ care dădea roade puţine.

Important e că scriind despre această lume magică a Banatului sudic, Ion Marin Almăjan şi-a păstrat „straiele de-acasă”, cum nota, memorabil, într-o epistolă, Radu Theodoru. Or, reunind „epistole dintre două veacuri”, cum îşi subintitulase un volum (Biruit-a gândul, 2014), adunând scrisori primite, putem cerceta şi devenirea sa scriitoricească, examinând, cu ochi vigil, contextele în prefacere. Acelaşi Radu Theodoru, sever cu încercările de juneţe, îi cere lui Marin din Almăj „dârzenie de ocnar”; îl invită la treabă („nu te lenevi, stăruie, năduşeşte” etc.), dar îl aşteaptă să se „coacă” într-un volum. Şi constată că această lume „bolovănoasă”, cu oameni aspri şi făloşi, are nevoie de un povestelnic, găsind, iarăşi îndreptăţit, similitudini cu proza / tipul lui Ion Lăncrănjan. n Continuare în pagina 11

Radu CIOBANU

6 actualitatea literară

Dacă e iunie, e Eminescu. E cea mai respectată dintre cutumele noastre culturale. Nu poate trece nici ianuarie, nici iunie fără ca peste tot în ţară, într-un fel sau altul, patetic şi lălăit sau auster şi avizat, să nu fie celebrată amintirea lui Eminescu. Dar, de fapt, nu e vorba de amintirea, ci de prezenţa lui Eminescu. Fiindcă, în ciuda numeroaselor parastase care i s-au oficiat mai ales din 1990 încoace, el e mereu în centrul atenţiei, contestat sau reconfirmat, cum numai o prezenţă mereu incitantă poate fi. Şi, cu toate că, după 150 de ani în care s-a tot vorbit despre el necontenit, în fel şi chip, nu prea mai poţi să spui ceva nou şi inteligent în astfel de împrejurări ocazionale, dovada de necontrazis a prezenţei sale stă în fluxul constant al cărţilor care-i sunt consacrate. Lucrări fanteziste sau studii demne de tot respectul, ele continuă să apară şi rămân expresia unui interes mereu activ. Din ultima categorie, având nu doar girul competenţei autorilor, ci fiind şi recente, se cuvin salutate două iniţiative. Prima este, de fapt, o serie de eseuri, Eminescu, poem cu poem, semnată de criticul Alex Ştefănescu, cealaltă e o investigaţie asupra creşterii şi descreşterii unui spectaculos fenomen cultural, numit generic „Mitul Eminescu”, întreprinsă de istoricul Lucian Boia. Asupra celei dintâi nu voi insista deoarece este în plin proces de configurare. Ce se poate însă spune de pe acum este că revizitarea lui Eminescu „poem cu poem” de către un critic cu respect pentru arta literară, cu stil şi cu umor, se anunţă ca un demers salutar, în sprijinul desprinderii de proza lemnoasă şi soporifică a manualelor care au reuşit sinistra performanţă de a-l face pe Eminescu urât de elevi. Numai de-ar afla şi, în general, cam defazatele „cadre didactice” de existenţa acestei rezerve de oxigen...

Putem, în schimb, să aruncăm o „răpide ochire” asupra cărţii dlui Lucian Boia, mai ales că nu e opera unui literat şi priveşte lucrurile oarecum din afara breslei, cu detaşarea omului de ştiinţă, deşi, considerat sub aspect stilistic, expresiv, şi d-sa tot scriitor este. Merită apoi pentru că şi de data aceasta, melanjul dintre istoric şi literat a stârnit controverse. Nici nu se putea altfel, dl Lucian Boia fiind bestia neagră a patrioţilor naţionalişti care ştiu nesmintit că d-sa e un trădător, plătit de Soros, năimit de KGB, probabil şi... băsist. Doar e deja ştiut cum, cu fiecare nouă carte, Boia e pus să dărâme ceva. Curios este că şi oameni serioşi, rezonabili, probi, se simt uneori afectaţi de abordările dlui Lucian Boia. În cazul de faţă, m-a surprins interpretarea unui important om de cultură şi eminent poet, dl Adrian Popescu, care îi reproşează istoricului „...tabloul de o răceală clinică a anatomiei unui sentiment al identităţii româneşti.

Nimic nu e greşit ca document strict, totul e greşit ca

abordare, datele sunt exacte - operaţia a reuşit, dar pacientul a decedat. Eminescu este rigid, exsanguu, mort în paginile lui Lucian Boia.” (Steaua, nr. 1/2016) N-am avut aceeaşi impresie. Fiind deja cunoscute metodele de lucru ale dlui Lucian Boia, ştiam de la început că voi urmări investigaţia metodică, într-adevăr rece, a unui fenomen socio-cultural şi nicidecum o biografie romanţată sau un nou panegiric.

Nici nu era greu de prevăzut, întrucât eseul se intitulează „Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit”. Sublinierea îmi aparţine: cuplarea celor două antonime anunţă cât se poate de explicit intenţia autorului.

El însuşi precizând apoi (zadarnic!) că lucrarea sa „...nu e o carte (decât tangenţial) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene.” De altfel, şi dl Adrian Popescu recunoaşte că „... opţiunile ideologice ale ziaristului sunt fireşte discutabile, dar stau sub semnul vremii în care a trăit, erori care nu ar trebui exacerbate, ci explicate.” Or, aceasta - explicarea - este exact ceea ce face dl Lucian Boia, identificând şi delimitându-se de toate tentativele de exacerbare ivite de-a lungul timpului. „Sub semnul vremii în care a trăit...” În această precizare a colegului Adrian Popescu rezidă şi principala calitate a tuturor scrierilor dlui Lucian Boia. În toate studiile şi eseurile d-sale, principiul de bază al istoricului este judecarea lucrurilor prin prisma contextului epocii lor şi nu de la cota la care el însuşi se află. Astfel, bunăoară, e lipsit de sens să-i osândeşti pe cei ce încă de la început l-au contestat pe un poet de talia lui Eminescu, reproşându-i inadvertenţele, stângăciile şi sfidarea canoanelor literare ale vremii sale, deoarece - scrie

comentariu

Dacă e iunie...

istoricul - „..noi ştim că Eminescu este Eminescu şi îl privim cu alţi ochi decât contemporanii săi.” Care îl evaluau după textul concret, apărut sub ochii lor, fără a beneficia, fireşte, de vreo perspectivă. Totuşi au existat şi oameni care i-au intuit valoarea şi evoluţia, iar cel mai prestigios, a cărui opinie s-a impus până la urmă, a fost Titu Maiorescu: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern [...] dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului.” Cuvinte care şi-au păstrat până azi valoarea de sentinţă definitivă, la ultimă analiză Eminescu nefiind nici mag, nici prooroc, nici filozof, nici economist, nici savant, eventual precursor

al unor Einstein sau Planck, ci un om care şi-a dobândit o vastă cultură heteroclită, care, intrând în conjuncţie cu propriul geniu, a dat naştere unui „poet nepereche”, singura sa ipostază indestructibilă. Căci dintre toate superlativele cu care a fost încununat - poetul naţional, luceafărul poeziei româneşti, românul absolut, omul deplin, etc. - cel de „poet nepereche” e singurul inatacabil, întrucât fiecare poet autentic este realmente un unicat al vremii sale, capabil uneori, precum Eminescu, s-o şi devanseze. El poate avea epigoni cât de mulţi, dar niciodată vreun seamăn.

S-ar zice că Titu Maiorescu a stat la baza configurării mitului Eminescu. Istoricul recunoaşte că cuvântul acestuia „avea greutate”, încât contribuţia sa „nu e deloc neglijabilă”, precizând totuşi că procesul de naştere a unui fenomen de natura mitului e mult mai complex. Şi pentru o corectă înţelegere a sa, dl Lucian Boia are prevederea de a numi pe parcursul demersului său câteva caracteristici, după opinia sa definitorii, pentru conceptul de mit. Astfel, „geneza oricărui mit presupune o emoţie împărtăşită. Nu se nasc mituri la rece.” Dar, îmi permit să adaug, pot fi şi trebuie analizate la rece. Mai departe: „...mitul ajunge să aibă o viaţă proprie, care nu e subordonată realităţii înconjurătoare”.

De aceea „un mit - un mit adevărat, este inepuizabil” şi nici nu se acordă vreodată cu calea de mijloc. De asemenea, „...o mitologie răspunde sentimentului general, nu doar gustului unui cerc de rafinaţi”, ceea ce înseamnă că „Un personaj este mitificat atunci când o comunitate se oglindeşte în el, apelează la el ca la un spirit călăuzitor.” Şi, ceea ce mi se pare foarte important, „Excesele interpretative, dispuse în versiuni contradictorii, se prind însă perfect în logica mitologică, nelăsând subiectul să cadă în banalitate, întreţinând disputa şi necesara stare de tensiune.” Iar atunci când contestarea atinge cote aberante, ca în cazul unor Aron Densusianu, Grama sau, recent, a unui Dan Alexe, „ea nu face decât să confirme amploarea mitului.” Toate acestea se verifică în cazul mitului Eminescu, ca tablou de fundal. În plus, dl Lucian Boia identifică „ingredientele” care compun specificitatea acestuia, acumulându-se în timp până la a-i conferi amploarea şi prestigiul cunoscute, de la care a început apoi „desfacerea”. Primul element, big-bangul care a generat mitul, a fost poezia sa, unanim inteligibilă şi eufonică, şocul noutăţii sale: „Toată mitologia eminesciană, spune istoricul, s-a înălţat pe celebritatea dintâi, izvorâtă din muzicalitatea obsedantă a versurilor.”

Celebritate care s-a păstrat până azi, ca sursă de admiraţie, dar şi de vulnerabilitate, oricum, singura care-i garantează unicitatea artistică. S-a adăugat apoi foarte curând ceea ce dl Lucian Boia numeşte „accidentul biografic”: „Tinereţea, ca şi nebunia, e parte integrantă (şi puternic valorizantă) a mitului său.” Au produs acestea o puternică impresie în opinia publică, agitată şi de episodul Veronica, atât cât era deocamdată cunoscut, dar în spiritul romantic al vremii, cum şi de impactul nefericitei epigrame a lui Macedonski, acest „neîntrecut specialist al gesturilor inoportune.” Apariţia

nr. 59 n mai 2016 apoi, în 1883, în selecţia şi din iniţiativa lui Titu Maiorescu, a primei ediţii a poeziilor sale, a fost decisivă. Facerea mitului se pornise şi era de acum de neoprit, întocmai ca rostogolirea şi creşterea bulgărelui de zăpadă. Fenomenul e obiectiv, „sub vremi”, determinat de acestea, şi nu are nimic condamnabil, după cum subiectul său nu are nicio vină, fiind stupidă deopotrivă hiperglorificarea ca şi minimalizarea sau ironizarea sa. „Excesele interpretative”, indiferent din ce direcţie ar veni, sunt, de altfel, numite de istoricul cercetător ca factori de primă importanţă ai creşterii mitului, iar amintirile contemporanilor, de multe ori îndoielnice, cum şi romanţările, cu mare priză la publicul neavizat, sunt şi ele „componente mitologice” în cazul de faţă.

Cu acribia cercetătorului profesionist, evitând interpretările emoţionale, dl Lucian Boia urmăreşte astfel în succesiunea lor cronologică, dar şi logică, toate etapele prin care a trecut „mitul Eminescu”, până la zi, demonstrând astfel în termeni de necontrazis amploarea mitului, aşa cum o schiţa într-un interviu: „Eminescu e bun la toate. Din moment ce e „românul absolut”, el foloseşte tuturor ideologiilor. E atât de important în conştiinţa românească, încât fiecare încearcă să se justifice şi să se legitimeze cu Eminescu.” Nu sunt eludate nici momentele eruptive de după 1990, cum a fost acel număr de pomină al ”Dilemei” din 1998, care n-a fost iniţiat cu intenţia de a-l demola pe Eminescu, ci de a provoca o revoltă împotriva absurdităţii, stereotipiilor şi banalităţilor care-i împovărează posteritatea precum aglomerările de alge parazitare etrava marilor corăbii. Absurdităţilor le este dedicat capitolul Complotul, unde e devoalat fără menajamente modul în care „Eminescu e preluat de fabrica de mituri conspiraţioniste, una din puţinele industrii prospere din România de după 1989.” Succesul acestei „literaturi” e explicat prin faptul că „...ficţiunile conspiraţioniste sunt tentante şi molipsitoare”, iar, mai ales când sunt adaptate unui mit deja constituit, sporindu-i astfel anvergura, „Miturile conspiraţioniste sunt indestructibile”. În cazul de faţă, absurditatea lor se poate susţine printr-o observaţie simplă, evidentă şi de bun simţ: „Eminescu nu era un personaj chiar atât de important încât să pună în alertă cancelariile europene. Era doar ceva mai mult decât un necunoscut [...] Dar să nu-l atragem în joc pe Eminescu. Tot ce se petrece astăzi e problema noastră, nu a lui.” Printre cele ce se petrec astăzi şi sunt problema noastră, se pare că insolubilă, este şi reiterarea cu o constantă vigoare a locurilor comune, stereotipiilor şi solemnelor banalităţi care pervertesc toate ocaziile omagiale în festivisme pioase şi vidate de respectul autentic şi sobru pe care-l merită şi i-l datorăm lui Eminescu. Dl Lucian Boia dedică şi acestui fenomen savurosul capitol Comemorare la Academia Română, cu exemple concrete din alocuţinile unor personalităţi cu ştaif, de la Preşedintele Înaltului For până la Prea Fericitul, cu toţii bine intenţionaţi, desigur, dar nu şi „în chestie”.

Bineînţeles, ducând investigaţia până la focalizarea articulaţiilor şi detaliilor fenomenului, nu întotdeauna confortabile pentru protagonişti, oricare ar fi ei, dl Lucian Boia îşi atrage o mulţime de adversităţi. Şi ce dacă? A devoala adevărul, mai ales când o faci cu argumente şi dovezi, e infinit mai important decât reacţiile umorale ale unora sau altora. Mai ales că niciun cititor de bună credinţă al acestei cărţi, nu poate învinui autorul de ipocrizie când, de nenumărate ori de-a lungul ei, îşi declară preţuirea faţă de subiectul mitului: „Şi totuşi Eminescu nu e doar un mit.

A existat, există încă şi un Eminescu adevărat, care abia se întrevede acoperit de imensa construcţie mitologică al cărei prizonier a devenit.”

Chiar aşa: abia se mai întrevede. De aceea mă gândesc ca, în încheierea acestui comentariu să vă propun să medităm o clipă şi asupra a ceea ce Eminescu a zis despre sine în nişte versuri pe care sunt sigur că foarte puţini din vocalul său alai de azi le cunosc: „Pe mine nu mă ştie nime Nici chiar tu însăţi, doňa Sol...” ________________________ Lucian Boia, Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea şi desfacerea unui mit. Bucureşti. Humanitas, 2015.

mozaic

Nicolae SÂRBU

nr. 59 n mai 2016

Aşa cum atestă şi o recentă ”carte de identitate”,

Reşiţa literară chiar există

Asta era şi concluzia unui articol publicat de mine în revista clujeană „Tribuna” despre cartea „Reşiţa literară” de Gheorghe Jurma. Recenta ei dezbatere la sediul timişorean al Filialei U.S.R. (au contribuit: Cornel Ungureanu, Marcu Mihail Deleanu, Vasile Bogdan, Eugen Bunaru, Nina Ceranu, Ion Medoia, Maria Niţu şi subsemnatul) îmi prilejuieşte ocazia de a reveni. Mai ales că, tot la Reşiţa, s-a încheiat nu demult a şasea ediţie a Festivalului Internaţional „Porţile Poeziei”. Ceea ce înseamnă că avem de-a face cu un fenomen viu, în curs de cristalizare şi într-o expansivă exprimare.

Eu încercînd şi aici o necesară decriptare a liniilor de forţă spirituală ale acestui fenomen, care întreţine speranţa perpetuării pe alte coordonate a „Brandului Reşiţa”.

Pentru că azi nu mai scrie pe baliza de foc a C.F.R.: Reşiţa. Sau, ca pe coperta cărţii lui Gheorghe Jurma, Resicza. Imagine ce poate fi văzută doar în muzeul în aer liber dintre cele două cartiere ale oraşului de pe Bârzava. În condiţiile în care nu mai scrie niciunde, pe nici un produs industrial de vârf, numele Reşiţei, am ajuns, incredibil, să ne gândim cu o oarecare nostalgie la „Cetatea de foc”, metafora proletcultistă lansată de Mihai Davidoglu. De unde poate veni speranţa?

Sărăcită de această fundamentală trăsătură tradiţional-industrială, Reşiţa se caută pe alte coordonate, îmbogăţindu-şi „brandul” cu alte valenţe. Profesorul şi scriitorul Marcu Mihail Deleanu a tipărit „Reşiţa filologică”. Gheorghe Jurma are antecedente în volumul „Reşiţa muzicală”. Pentru ca acum să tipărească, la editura sa, această „Reşiţa literară”. Fiecare din aceste trei titluri abordând cu probitate o dimensiune a creaţiei spirituale, în care tradiţia constituie un sol favorabil până când fructele creaţiei sunt coapte şi foarte atrăgătoare. Un fel de monografii spirituale pe anumite domenii. În ceea ce priveşte „Reşiţa literară”, acest lucru este foarte convingător, conducândune treptat şi argumentat spre momentul fast al performanţei şi afirmării. O documentaţie bogată, aproape pedantă, cu o riguroasă demonstraţie întru susţinerea ideii că viaţa literară din acest fost centru industrial are o puternică individualitate şi merită pe deplin o carte. Şi nu una oarecare. Un volum de 370 de pagini, bine structurat şi semnificativ ilustrat. Începând cu coperta simbolică, pe care locomotiva nr. 2, prima construită la Reşiţa în 1872, duce parcă în viitor o antologie „Oraşul cu poeţi” (sintagma de renume a Reşiţei), gardată de revistele „Semenicul” şi „Reflex” (care duce azi greul publicisticii literare de aici).

Primele trei capitole, („Reşiţa industrială”, „Reşiţa-sinteză de istoria literaturii”, „Presa şi tiparul la Reşiţa”), dar şi „Reşiţa ca temă de istorie literară”, constituie un fel de introducere doctă în temă. Un eşafodaj pentru demonstraţia finală. Trecerea de la cenaclul „Maxim Gorki” (1949) la „Semenicul” ultimilor 40 de ani nu a însemnat doar o schimbare de nume, ci un considerabil salt calitativ.

De mare interes sunt capitolele „Au trecut prin Reşiţa”, „Fişe de emoţie” şi „Mărturii ale devenirii”, unde nume cunoscute ale literaturii române lasă texte sensibile şi convingătoare privitoare la Reşiţa şi fenomenul literar de aici.

Nu e vorba doar de T. G. Maiorescu, Ion Cocora, Mircea Martin, legaţi prin naştere şi sufleteşte de acest oraş. Aron Cotruş, Gala Galaction, Adrian Păunescu, Petre Stoica, Petru Poantă, Cornel Ungureanu, Laurenţiu Ulici, Arthur Silvestri (naşul de botez pentru „Oraşul cu poeţi”) semnează texte convingătoare, susţinând cu brio ideea cărţii. În 1972, Gabriela Melinescu avea cuvinte măgulitoare despre participarea la o şedinţă „de lucru” a cenaclului „Semenicul. În acelaşi an, Stelian Vasilescu, de la revista „Familia” din Oradea, vedea în „Semenicul” cel mai serios cenaclu din ţară. Un an mai târziu, T.G. Maiorescu decreta gruparea reşiţeană „unul din cele mai bune cenacluri profesioniste din ţară”. Până şi poetul Ion Gheorghe, care nu poate fi bănuit că se joacă cu laudele, recunoştea

că a avut, în 1982, o întâlnire de referinţă cu acest cenaclu. Căruia pictorul reşiţean Petru Comisarschi i-a închinat, pe pânză, un frumos tablou, care poate fi, la o adică, pentru o viitoare istorie literară.

Deocamdată, Gheorghe Jurma scrie o cartemodel de geografie literară. Ideea lansată, cu mulţi ani în urmă, de criticul Cornel Ungureanu şi de regăsit într-un excelent volum dedicat literaturii Banatului.

Devenirea organică, de la tradiţie la actualitate, se reflectă în capitolul final „Scriitori reşiţeni”, care reprezintă mai mult de jumătate din economia cărţii.

Avem ca punct forte al demonstraţiei volumului un fel de fişe de dicţionar. În 200 de pagini, întâlnim 150 de nume. Este varianta pe care a ales-o autorul. În loc de a miza pe câteva nume de vârf, despre care se poate spune că au o operă, Gheorghe Jurma optează pentru o oglindire exhaustivă, în care, pe lângă scriitorii pur-sânge, se regăsesc şi unii pentru care scrisul literar e o ocupaţie de duminică, un hobby. Este riscul pe care şi-l asumă Gheorghe Jurma. Acela de a fi subiectiv, de a aplatiza cumva lucrurile şi de a crea impresia de inflaţie literară.

Totuşi, subiectivismul de care vorbeam se manifestă şi într-un sens îmbucurător pozitiv.

E vorba de felul cum sunt prezentaţi scriitoriiscriitori pe care Gheorghe Jurma mizează cu argumente şi căldură. Istoricul literar îi cedează locul criticului literar. În loc de fişe de dicţionar, avem de-a face cu schiţe ale unor portrete critice, embrioane ale unor posibile viitoare studii, în care descoperim odată cu autorul trăsăturile definitorii ale unei personalităţi. Mă refer aici la Mircea Cavadia şi Gheorghe Zincescu, plecaţi nu demult dintre noi. La regretaţii Ion Chichere şi Constantin Brânduşoiu. Dar şi la nume a căror operă se scrie încă, putând să producă multe surprize: Octavian Doclin, Costel Stancu, T.G. Maiorescu, Mircea Martin, Ion Cocora, Marcu Mihail Deleanu, Nicolae Irimia, Constantin Rupa, Iacob Roman, Liubiţa Raichici şi Nicolae Sârbu. Dar şi alte nume se bucură de empatia autorului, care le trasează cu dexteritate liniile definitorii ale scrisului lor literar.

Făcând aici aceste succinte observaţii, îmi devine şi mai clar că, pentru ceea ce şi-a propus Gheorghe Jurma, în „Reşiţa literară”, varianta aleasă este mai convingătoare. Un fenomen se ilustrează printr-o bogăţie şi o diversitate de nume. Avem şi un aspect pedagogic ce demonstrează continuitate şi devenire organică.

Scriitorii şi cititorii de astăzi trebuie să ştie că înaintea academicianului Mircea Martin a fost Petru Broşteanu, tot membru corespondent al Academiei Române. Înaintea celor care azi se iau la luptă dreaptă cu scrisul, au fost Sofia Arcan şi Romul Fabian (care beneficia de cuvintele de întâmpinare ale lui Sorin Titel), fraţii Horaţiu şi Mircea Bandu, Ion Miuţa şi Claudiu Miron Işfan, precum şi mulţi alţii.

Presa epocii (între războaie şi după) a susţinut, în anumite limite şi competenţe, viaţa literară în curs de încropire, apoi devenire.

Cu „Reşiţa literară” putem spune că i-a reuşit lui Gheorghe Jurma o carte de pionierat în Geografia literară. Documentată şi riguroasă, bogată şi bine organizată, interesantă şi, pe alocuri, palpitantă. Ea te implică, te atrage, te provoacă şi te pune pe gânduri. Într-un tradiţional şi puternic centru industrial, literatura reşiţeană n-a fost o naştere fără durere. Şi totuşi, „Reşiţa literară” a lui Gheorghe Jurma te face curios, nostalgic, optimist cu măsură. Breasla pătimită şi pătimaşă a pălmaşilor de aici ai spiritului îşi are astfel o monografie recuperatoare, o binemeritată oglindă integratoare. Cu care scriitorii bănăţeni din Reşiţa se pot legitima cum cu o carte colectivă de identiate.

Spun asta pentru cei care au curiozitatea şi conştiinţa receptivă de a afla că într-un oraş din Banat există un ferment creator de anvergură, unde Poezia e la ea acasă.

Constantin CUBLEŞAN

actualitatea literară 7

Banalul realităţii ca poezie (Nora Iuga)

Întotdeauna vapoarele, ca de altfel toate ambarcaţiunile, în înaintarea lor pe apă lasă în urmă, stârnit, un drum de valuri mai mari ori mai mici, purtând pe crestele lor - care oricum se pierd apoi pe-ncetul în largul cuprins al mării - alte ambarcaţiuni, de dimensiuni reduse- şi ele având siajul lor, puţin însemnat - într-un spectacol ce poate fascina atenţia observatorului de pe mal, interesat de evoluţia fenomenului în sine. Ceva asemănător s-a întâmplat, pe la începutul secolului trecut, cu apariţia şi prezenţa crucişetorului mişcării de avangardă, care a tulburat violent liniştea apelor, stârnind în urma sa alte şi alte mişcări ale altor ambarcaţiuni rebele, orientate pe acelaşi drum, care însă, pe măsură ce rămâneau în urmă, distanţându-se faţă de violentul spărgător de valuri, continuau să se legene, cu anume graţiozitate, pe mişcătoarele cărări, fără a conta cu adevărat în tălăzuirea implacabilă a întinselor ape. Aşa se face că dispariţia bumului avnagardei a lăsat în urma sa destui continuatori, nonconformişti, care s-au exersat, sub diverse forme artistice, rezonând într-un demers creator ce aducea puţine noutăţi reale în expresie (mă refer acum strict la formula scrisului). Cei care au căutat să dezvolte urmuzianismul, bunăoară, au căzut în capcana pastişei, din care puţini s-au salvat onorabil. La fel s-a întâmplat cu dadaiştii, cu futuriştii etc, ulteriori, prea puţini dintre ei impunând autentice experienţe lirice viabile/valabile.

O excepţie fericită a fost, la noi, Gellu Naum, care a adus o undă de umanizare în trăirile abstracţionismului pur, cultivat cu devoţiune până la capăt. Volumul recent al poetesei Nora Iuga, Ascultă cum plând parantezele (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016) reiterează, în felul său, metoda suprarealismului poetic, într-o frumoasă alăturare, confraternă, autorului Drumeţului incendiar. De altfel, domnia sa preia, pe coperta a patra a volului, o mărturisire a lui Gellu Naum, ce poate servi, pe drept cuvânt, ca o veritabilă profesiune de credinţă pentru scrisul său: „…ce vă spun eu e purul adevăr, câteodată mă aflu într-o stare din care vreau să comunic ceva şi atunci pac! vin cuvintele, iar starea aceea, dacă mă las furat de ele, se duce dracului”. E ceea ce i se întâmplă şi doamnei Nora Iuga, mereu dispusă a comunica, a scrie cuvinte care să transleze poetic stări emoţionale, concretizate în imagini insolite ale unui banal cotidian devenit, prin contemplare, ferment în sine al rostirii prozodice: „au plecat. pe strada Frumoasă/ fostele mele picioare. în pantofi de lac/ ciorapi de mătase cu dungă la spate./ într-o noapte toridă. portjartierele/ Ţin în frâu. pulpele frenetice. năbădăioase/ o iau pe Şelari. urcă pe Gabroveni binoclul/ lui Tomi. nu e nicăieri violoncelul tatei./ şi-a rupt gâtu-n lift. plouă/ cu confeti. peste-un vechi bordel pe Witting/ în jos. pe un mal frumos. a fost/ odată un hipodrom. trece o patrulă/ pe la Naţional. plânge şi birjarul./ i-a murit un cal. mărăcinii-s/ mov. ies conspirativ pe trotuar./ şi-mi intră în ochi. parcă-s Liz Taylor/ noaptea. nu mai ştii. ce e un oraş./ vorbeşti singur c-un depou. c-o gară. cu un cuib/ de cuci. ciocuri-ciocolate de 50 de volţi/ corul băieţeilor din Viena. pe scena Ateneului/ şi pe strapontine. fetiţe dulci ca-n Bucureşti./ bitte bitte noi cu cine? uşile./ uşile ambasadelor cu înţelepciune. să le deschidem/ la morga Matthëus-Passion. ninge şi plouă” (lights/ camera/ action).

Această descriere/ enumerare de lucruri şi fapte, sugerate a exista într-un cadru abracadabrant, evocate cu o ritmicitate prozodică producătoare de melos interior (căruia i se adaugă trimiterile insinuate la opere ori la sintagme din opere devenite clasice sau numai arhicunoscute), are o anume căldură afectivă, totuşi, stârnind o emoţie livrescă autentică, recunoscând aici poezia banalului ca atare, stârnit ostentativ: „pe limba mea aleargă un cal. în galop. dacă e alb/ ninge. dacă e negru.

are un picior cangrenat. auzi-l/ cum cântă decembre. şi liliacul a înflorit” (pe limba mea aleargă un cal).

Procedeele discursului liric sunt cele ale avangardei, care nu ţine seama de ortografie sau de punctuaţie, ceea ce de-acum e o practică destul de curentă în literatura postmodernă (postmodernistă), adesea mizându-se pe o retorică a macabrului („înfig furculiţa în ochiul mielului. picură negru./ stropi mari pe geam” - noaptea îmi alunecă pe gât), ori a sinistrului („trei câini tăiaţi de tramvai. poartă ochi/ albaştri. i-au cumpărat de la Cora sau de la/ Mega Image” - Câte arătătoare vor învia), absurdul metaforic marcând universul poetic al unei lumi maculate şi derizorii din care se extrage esenţa unei contemplări cinice („eu sunt/ gheata. tocmai am ieşit de sub pat” - plouă cu capete de porumbei), exultând fapte libidinos-erotice („armăsarul respira sacadat. venea/ de la montă. de sub coada iepei. îl privea un crin/ imperial. când alb.

când roşu. l-am auzit nechezând” - am citit în ziar). Parodicul nu lipseşte nici el, ba sunt tentat a crede că abia astfel poezia autentică se validează în totul: „sus la cărămidărie. îşi agaţă ‘n fereastră/ Florica fusta albastră. într-o joi la cină./ au sosit boxerii. şi sub autobuz oare cine bate?/ eu sunt bună mamă. Florica ‘ntre roate./ vine dimineaţa ca un cintezoi. şi cu fusta Florichii/ doarme ‘n păpuşoi. trei halate albe au băgat-o ‘n/ dubă. şi-au tăiat-o ‘n trei. doi bojoci şi-o fiere./ doi boboci şi-o floare. că din asta nu se moare” (Florica ‘ntre roate). Insinuarea epicităţii duce poemele spre un halou baladesc, cu umor subtil, savurat desigur de o anume categorie rafinată a intelectualităţii, şi ea postmodernă. Lectura acestui tip de poezie produce - ca să preiau expresia dintr-un text al volumului - „bucuria cepei mici când se sparge/ să nască un ghiocel” (the end).

Figură aparte în literatura noastră actuală, Nora Iuga a suportat privaţiunile unei cenzuri obtuze (ca orice fel de cenzură), în anii ‘70 când a avut interdicţie la publicarea operelor originale, volumul Captivitatea cercului (1970) fiind retras din librării, sancţionat pentru cerebralitate excesivă. A publicat mai apoi numeroase alte volume de versuri, de o remarcabilă sensibilitate şi predispoziţie ludică, debordând imagistic, Opinii despre durere (1980), fiind distins cu premiul Uniunii Scriitorilor.

A tradus mult, cu predilecţie din scriitori germani, (August Strindberg, Abraham Peter, Knut Hamsun, Barbara Bronnen, Elfriede Jelinek, Herta Müller, Günter Grass, Oskar Pastior, Ernst Wichner ş.a.) fiind ea însăşi tradusă în mai multe limbi (italiană, germană, spaniolă, franceză, bulgară ş.a.).

Fără îndoială, poezia cultivată de Nora Iuga este una distinctă în peisajul liricii noastre actuale, fie şi numai prin tonalităţile suprarealiste ale unui discurs elevat prin tocmai nonconformismul său susţinut.

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

Daniel Corbu

Nu-i nimeni s-alunge poeţii din cetate

Deşi poate nu-i nimeni s-alunge poeţii din cetate totuşi vă rog, prieteni ai mei: De mă vor căuta arătînd fotografia sau portretul robot sau poate o pagină cu versuri din Poema sfîrşitului sau din Documentele Haosului spuneţi-le că nu m-aţi văzut deşi cutreieraţi oraşul în lung şi-n lat şi victorioşi ieşiţi din parcuri din cîrciumi sau din muzee ale vechilor timpuri sau din odăile unde iubiţi femei aprinse ca nişte iepe de Pomerania – vorba bunului Ioanid – spuneţi-le că nu mi-aţi văzut chipul.

Într-o Europă bătrînă şi tristă Prin urmare ştiam că nu sunt decît o mică înflorire a Nimicului o efemeră protuberanţă

a golului un fel de zi mai lungă decît veacul dintr-un eon agitat ca o încălecare de timpi.

M-am născut tîrziu într-o Europă bătrînă şi tristă fardată ca o actriţă la ultimul ei bal.

M-am născut tîrziu hărăzit a citi cuvînt cu cuvînt cartea întîmplărilor în aerul sacerdotal al dimineţilor mele.

Era tîrziu.

Cu o piatră ca privirea tăioasă a morţii Cain îl omorîse deja pe Abel Corabia lui Noe îşi aflase sfîrşitul pe muntele Ararat cu mare zgomot Sodoma şi Gomora

se prăbuşiseră şi implozia florii păcatelor încă mai persista pe coridoarele lumii.

Iisus scrisese pe nisip misteriosul nedescifratul cuvînt şi-l împărţise în patru zări prin cele

o mie de vînturi.

Don Quijote învinsese morile de vînt ale Europei iar Hamlet îşi dădea obştescul sfîrşit anunţînd doritorii de breeking news că mereu e ceva putred în Danemarca.

Imnele vedice - dulci jelanii ale fiinţei încurajatoare de iluzii - erau cărate cu rikşa la curţile traducătorilor din München şi Manchester.

Cu o fără de armă biruinţă Beethoven scrisese Simfonia a noua - Oda Bucuriei. În sfîrşit, Robinson Crusoe părăsise

sălbatica insulă grecii probau oboseala zeilor Raskolnikov abia-şi ascunsese toporul pătat de sîngele crimei undeva în Kilimanjaro puşca lui Hemingwai îşi cheltuise ultimul glonţ iar după un veac de singurătate prietenul Marquez îşi rostea declaraţia de adio.

M-am născut într-o Europă bătrînă şi tristă.

Era tîrziu. În zadar căutam să dau zadarului un sens.

Visele îmi erau un Eden împodobit cu mirare. În fiecare zi încrustam ceva pe dantela unei furtuni.

Ferestrele oarbe Oricînd un vers amar va-ntîrzia în mine.

Trec orb şi surd prin toamna cu fantomatice suspine pe-aceleaşi străzi călcate de sclavi şi de-mpăraţi.

Mulţi zice-vor: Uite-l pe Daniel Corbu poetul blestemat ce scrie despre fiinţă univers despre necunoscute glorii şi istorii ale sinelui despre agonii cetăţi obosite şi alte aiureli metafizice şi este duşmanul de moarte al poeziei roz!

Iată-l pe cel jefuit de îngeri şi nopţi pe cel ce poartă în vers holograma ruinii !

Se spune c-ar admira potopiţii de haruri hohotul cruciadei divine că ar putea purta în fiecare rană un sacerdot al sardanapalnicei vorbiri.

Dar eu sunt trecătorul posac pe-aceleaşi străzi printre aceleaşi zădărnicii sunt cel ce şterge cu grijă ferestrele oarbe ale desăvîrşirii.

ORICÎND UN VERS AMAR VA-NTÎRZIA ÎN MINE.

nr. 59 n mai 2016

Şi de vă vor întreba dacă-am vorbit vreodată a lepădare de lume voi să negaţi cu tărie iar de vă vor întreba de instaurarea plictiselii în unele unghere ale fiinţei mele de oboseală, întristare sau lehamite voi să le răspundeţi: Poetul este al cerurilor şi al surîsului şi bătăliile sale sunt ca ale bunului templier iar profilul eroic de care vorbiţi e doar platoşa de cuvinte înfăţişată-n cîntecele sale – glorie a harului şi singura avere.

Iar de vor întreba dacă-aţi auzit un plîns o hohotire sau dacă aţi întrezărit vreo mîhnire ivită din binecuvîntate pricini asemenea să negaţi spunîndu-le că în lupta cu Neantul cel rău victoriile mele vor triumfa şi chiar dacă zilele mi-s adunături de ne-mpliniri şi vise retezate nevăzutele-mi aripi de ceaţă cu iubire acoperă sanctuarele oraşului şi întotdeauna Poezia ia locul absenţei.

Prin urechile acului duios cămila trecea Doamne, nu tulbura apa fîntînii în care m-am oglindit ani la rînd !

Pentru că nici acoladele nici stressul nimicului din tirbuşoanele nopţii nici luna uitată pînă tîrziu în pahar nici vreo gloriolă amanetînd metropolele lumii (pe lîngă care minunea de la Cana Galileii pare un scîncet) n-o tulbură.

E ora astrală în care vin semne din capitala unui blestem.

Se poate prinde-un atom dintr-o clipă de geniu o strigare de gînd ieşit din canonicul rînd.

Printre ne-nţelese euhrastii văd îngerul şi aspectul copulativ al verbului a fi fiinţă.

Cui îi pasă că zac în zădărnicii ca o icoană uitată prin ierburi. În fiecare noapte visez nişte caravane-n deşert.

Nu vreau să uimesc.

Acesta e chiar SFÎRŞITUL.

Homer cel orb Moto: ”Zeii au inventat atîtea întîmplări pentru ca oamenii să aibă ce povesti” (Homer) Niciodată Elada nu mi-a fost mai aproape.

Dar după cum se vede degeaba aştept pe Afrodita să răsară din mare în dimineaţa clătinată de valuri uşoare şi în zadar aştept să aterizeze pe plajă un zeu oricît de rebegit cu care-aş schimba o vorbă despre reumatismele lumii în una din cele douăzeci şi şase de limbi vorbite aici.

Niciodată Elada nu mi-a fost mai aproape: o livadă de măslini un catîr o stîncă dafinul visător sau chiparosul semeţ ca frunţile vechilor regi.

Dar degeaba mă holbez să-l văd pe Dedal construind labirintul pe Icar cu aripile-i de ceară şi degeaba privirile aţintite spre majestuosul Olimp nimic nu se poate zări decît o livadă de măslini un catîr o stîncă dafinul visător sau chiparosul semeţ ca frunţile vechilor regi.

nimic nu se poate zări din ceea ce altădată atît de uşor vedea Homerul cel orb pe pămînturile şi mările bătrînei Elade.

Îngerul oboselii E cenuşiul existenţei, Max! Sau poate un gol care se-ntinde ca o pecingine mută de-aici pînă-n ţara de nimeni ştiută.

E îngerul oboselii sau poate plictisul depus ca rugina pe scuturi ca uitarea pe margini de gînd.

E cenuşiul existenţei, Max! În cele din urmă n-ai încotro: Cobori. Urci. Iar cobori. Laşi în urmă o mare de zgură.

E cenuşiul existenţei, Max! Şoarecii timpului rod fără-ncetare.

Libertatea de-afară e plină de ziduri.

Spre seară prin sufletul măreţ auzi cum şuieră a pagubă pustiul.

Purtătorul de tăcere Doamne, atîta deşert în clepsidra pe care mi-ai dat-o să mă lecui de timp!

O, înviere de fiecare zi a păcatului fără de veste a venit toamna.

S-a defectat şi maşina de fabricat petunii.

De undeva de prin ceţuri a apărut şi îngerul meu peltic şi tomnatic îngerul păzitor — Sfîntă vecinătate a Nimicului – începu îngerul - aşa de livid şi fărîmiţat de absenţe doar în vorbe vei mai fi fiind fericit!

— Dragule, — i-am răspuns îngerului privindu-i aripile tot mai tocite mai blegi şi mai răsfrînte în sine — de-acum îmi voi potrivi monadele tăcerii voi rămîne printre fotonii şi frumusonii tăcutei tristeţi şi voi mînca din aceiaşi pesmeţi ai poeţilor blestemaţi.

Azi de exemplu sătul de psalmi şi ode tremurînde voi mai scrie şaizeci şi patru de versuri la cutremurătoarea mult aşteptata epopee a secolelor cu provizoriul titlu Aşa s-a călit batista (pentru ea voi fi răsplătit cu greutatea trupului meu în aur!) voi primi în tăcere vizita zeului barbar Asclepios voi admira sînii azurii ai cerului şi voi întoarce clepsidra.

CU ALTĂ DEŞERTĂCIUNE VOI RĂSPUNDE DEŞERTĂCIUNII.

Monologul îngerului căzut în visare Poezia ce e? întrebă uşor retoric îngerul cel căzut atît de adînc în visare atît de căzut că visele îi ieşeau prin vedere prin coaste prin omoplaţi. Domnule, îmi zise îngerul, idealul nu-ţi fie mireasma deşartelor glorii trecătoare ca apa prin cada de baie a frumoasei madone sau ca fidelitatea neofiţilor.

Poezia ce e? zise iar îngerul cel căzut în visare perfect conştient că fiind aşa transparent s-ar putea sfărîma de primul fir de lumină sau preface-ntr-o licărire ca florile de hiacint.

Poezia ce e?

Poate ruga poate fîntîna din tine albastră cu patru izvoare POATE ARIPA ASTA STRĂVEZIE URCÎND ÎN ÎNALT POATE DRUMUL CU VISE PAVAT SPRE CELĂLALT.

La charette bleue Lasă-mă naibii, Vicenţiu rostii dezarmat de dizarmonica farsă lasă-mă să-mi urmez nesmintitul program

al ruinii!

AICI SILABELE TĂCERII-S MAI LUNGI ŞI PĂCATUL ENDECASILAB

nr. 59 n mai 2016 aici în satul celest nu sunt crabi nici amoebe nici punţi de prihană şi nici doctori în filozofie plini de grandori metafizice nu-s.

Lasă-mă deci să mă plimb mai bine în această şaretă a sorţii asaltat de gânduri cum străzile Veneţiei de gondole strălucitoare!

Cât despre prietenul Salustius (fie-i slava mediocrităţii aproape) i-am trimis de curând prolegomene de şoapte urându-i O PNEUMĂ LINIŞTITĂ ŞI UN RINICHI FĂRĂ DIALIZĂ.

Aşa cum şi vouă vă spun: lăsaţi-vă hrăniţi cu trecerea timpului şi din săraca înţelepciune a karmei până vă vor trage de bretele demodaţii bătrânii sofişti iar eu aici unde mă aflu în satul celest în numele unei prietenii milenare şi ca semn de civilizaţie metatextuală fără de milă am să vă laud.

Mirimah Recunoaşte că te gîndeşti tot mai rar la sufletul meu ca la un alb patinoar.

Altfel ai fi văzut bucuria, un fel de totem întors, rătăcind prin regatele mele, de Sus şi de Jos pline de magii şi apoteoze de mirări, de şoapte, de crini, tuberoze!

Nu-i nimic, Mirimah, nu-i nimic e-aceeaşi luptă cu marele Nimic. Înfrigurări danteşti, aprinse herminii Împodobesc aleea pe care n-ai să vii.

Nu-i nimic, Mirimah, sunt tot eu cel care duce cu sine divina, invizibila cruce.

şcoala de poezie

Silvia Bitere

Marile iubiri

am scris o seamă de poezii proaste despre suflete şi alte chestii m-am gândit adesea la nemurirea sufletului şi la alte chestii şi nu am ce să vă spun ca să vă liniştesc setea de cunoaştere am sucombat în suflet şi el nu mi-a dat o cafea că nu are că viaţa e tristă şi a început că iubirea e legată de suflet că băutura întunecă mintea şi de aici poezia că nu credem în el destul şi nu-i dăm ofrandă adică iubire adică orbire adică durere de unde i-am spus pe mine nu mă interesează nemurirea sufletului şi alte chestii nici marile iubiri nici marile războaie când şi cum s-a murit de-alungul timpului pe mine mă interesează dacă azi am iubit un om el să nu mă certe

Nemuritorii poetului i-am spus într-o zi la o cafea prietenului meu poetul tot ce vine din tine ca şi din mine sunt lucrurile care ne împlinesc spaţiul interior al obârşiei noastre de aceea crezi tu că eşti nemuritor precum sean connery desigur nu este nicio aluzie la peliculă sau o anecdotă poetică de prost gust însă prin felul lucrurilor la care suntem zi de zi supuşii unei noi iubiri a globalizării sentimentelor adunate cum stau ele între femeie şi bărbat vorbele mi se par străine de facerea noastră ca poeţi şi iar desigur nu avem niciun sens pe acest pământ ca femeie şi bărbat însă poeţii vezi tu prietene întrebările noastre izvoare de înţelepciune sunt cu grădinile suspendate cu zidul nostru chinezesc pentru noi destinul de poet e măsurat în ani lumină precum la steaua unui mare mare poet identificat şi după moartea luminii apoi suflul ăsta viu din care suntem moşmondiţi veşnici în ale noastre simţiri uite dragul meu poet şi draga mea cafea vă beau cu poftă şi nu mă mai satur de viaţă

Noi suntem ce nu suntem

Străzile

Fiicei mele Cassandra

Nimeni n-a dat ordin şi totuşi magnolia a-nflorit.

Mai semeaţă decît chiparoşii din sud mai tandră ca rododendronii şi mai prestantă decît imperialul crin. În aprilie pe strada Zlataust e albă ca neaua pe strada Rallet rozalie pe strada Veronica Micle are străluciri violete.

Ah străzile! Străzi ce dau buzna în viaţa mea tremurîndă străzi fumurii străzi cu cîini slăbănogi şi speriate fantome străzi cu îndrăgostiţi şi pătimaşe săruturi străzi ce înghit străzi: bulevardul Carol I înghite strada Eminescu, strada Gane înghite strada Pogor strada Bălcescu înghite strada Grigore Vieru strada Cimitirului strada Libertăţii...

Străzi ce înghit visele trecătorilor străzi pentru cei fără casă şi făr’ de coltuc friguroasele străzi ale săracilor străzi aşezate-n creierul ologilor lumii inefabile străzi ale memoriei străzi ale celor care-şi scandează singurătatea străzi care duc în ceruri străzi care duc în pămînt străzi inerte şi întrebătoare străzi cîntate de poeţii romantici melancolice străzi străzi de pierdut coroana de spaimă străzi pentru cei fără de zbor străzi adormite străzi revoltate de orbitoarea lumină a zorilor.

Atîtea zile şi nopţi în care mă dor străzile de mers.

actualitatea literară 9

Doamne poţi să mă cerţi tu cât vrei că uneori minte nu am şi nici la cap nu-mi vine însă tot Doamne mai ştii că am luciditate pentru semenii tăi că sunt în toate facultăţile mintale când nu fac poezie mărturisesc am rău de înălţime şi avioanele sosesc cu întârziere pe aeroportul meu dar sunt eu vinovată? vezi bine am ajuns într-un punct pe care dacă pun degetul mă doare Doamne mă doare până la coastă de ce mi-ai făcut coastă şi mai cu seamă de ce m-ai trimis aici ca să fac poezie când ştii bine că ea nu există decât în mintea semenilor tăi aici se trăieşte din amintiri din altă viaţă şi nu mai ştim dacă tu chiar trăieşti acolo sau dacă o persoană Lazăr o fi trecut pe la noi că nu mi s-a arătat niciodată mulţumit de salvarea lui de la moarte

Notează în continuare nu cred că mai trebuie să explicăm ceva cuiva sau să ne propunem exerciţii de imaginaţie nu foloseşte la nimic părerea de rău când răul este făcut când te lovesc în stomac şi din el ies fluturi hiperbolizaţi metafore şi multă ură frumosul dispare o floare smulsă din mediul ei oferită cadou unei fiinţe dragi nu este soluţia pentru a trăi m-ar ajuta cu ceva distanţa dintre două lumi sau apusul de soare când ai mitraliera la cap? desigur ţi se vor arăta hărţi imense explicaţii cum că deoarece vezi tu însă tu nu vei asculta pentru că nimeni nu s-a născut ştiind că va fi şi orice zgomot care vine din exteriorul tău e o formă autistă de exprimare o cremă de tort făcută rapid

cu reţeta renumitului doctor trăim un secenariu băiete acum întoarce foaia notează în continuare

Ei nu au fost scriitori tata nu a fost scriitor mama nici ea de ea ştiţi a fost aruncată din rai pe pământ pe vremea ei nu exista scrisul cu timpul tata a învăţat-o să facă mucenici şi copii iar eu am ieşit din burta ei într-o zi când pământul se mişca în ‘77 după cum ştiţi din notiţele mele atunci s-a născut fericirea şi zilele au curs fără calendar la tata pe genunchi cu mama la cules de iasomie şi era aşa o pace în suflete că nu mai aveam nevoie de scris şi iubeam atât de mult cerul apa şi iarba încât nu mai aveam nevoie de scris cândva am iubit un om mult de tot şi nu era mama şi nu era nici tata l-am descoperit într-o carte şi m-am îndrăgostit apoi am început încet să scriu şi eu am făcut un copil apoi n-am mai scris un an doi trei până când l-am auzit pe unul că scrisul este pentru cei singuri fără părinţi neamuri sau alte rude rahat! şi-am început să scriu din nou

Sentimente, idealuri, minciuni despre ce mai scriu despre nimic doamna mea adun aşa ca o nebună de prin viaţă îndes totul în mine sentimente idealuri minciuni moarte nu am doar morţii din partea părinţilor mei e bine să ai ceva din partea cuiva în rest dacă mai văd vreo icoană pe drum mă închin la ea şi ei îi dau lacrimile e de la vopseaua proaspătă îmi spun iarba nu se ia pe degete aşa uşor icoanele nu plâng dintr-o dată pentru nimeni nu nu plâng ce-ţi veni doamnă cu batista mai bine saltă-ţi genunchii la gură poate ai rămas grea cu mama am fost în cimitir azi noapte şi era atât de bucuroasă de-au ieşit toţi morţii pe alee la plimbare vedeţi doamnă eu am uitat că la naştere se plânge

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 59 n mai 2016

Tableta ca o bombă cu ceas

„Şi, vorba românului victorios, de fiecare dată am ieşit numai şi numai pe locul doi.”

Marin Ifrim, Totul până la premii…

Marin Ifrim poate scrie cu „un condei muiat în smirnă” (cum apreciază Marilena Lică Maşala); o face, însă, şi cu cerneală simpatetică, şi cu acid nitric, niciodată cu condei muiat în limonadă roz.

Nu se blochează când ia liftul spre cer, nici în metaforă (deţine un cartel întreg numit chiar „Cartelul metaforelor”, o revistă editată la Buzău sub egida Casei de Cultură a Sindicatelor, pe care o distribuie gratuit); nu se blochează în vidul cuvintelor, dimpotrivă, are darul conciziei expresive.

E un autor proteic Marin Ifrim, împărţindu-se între poezie şi gazetărie cotidiană, unde se luptă cu pleava mafiotă, între critică est-etică (precizare necesară pentru ne-connesseuri că fericita formulă e luată de Monica Lovinescu, cum o mărturiseşte, de la Timothy G. Ash) şi memorialistică, între proză scurtă şi foileton. Ignoră turnul de fildeş, cum ignoră cuşca de papagal, botniţa, ivănşaua. Nu ştiţi ce este?

Un dispozitiv rural folosit ca să stea calul la potcovit. Sigur că, pentru curajul opiniei, când curajul a cam atins limita de jos, i se întâmplă să fie ici-colo bălăcărit, vorba poetului, altul decât Marin Ifrim: „Nu latră caii când vor câinii”. Pus pe sinceritate şi pe controversă, îşi asumă consecinţele demersului (are „duşmani, dar mulţi” care îi duc intens grija, îi poartă sâmbetele), fără să se teamă că îl vor pune sub embargou: „Am consumat aşa de multă frică, încât cămara e goală”.

Nu spune Paul Goma, Omul din Belleville (mă gândesc mult la el şi mă rog să-l ţină Dumnezeu drept în nedreptate) că „nu poţi scrie doar cu talent”? Pentru mine (şi cred că şi pentru Marin Ifrim) scriitor pasiv înseamnă scriitor parşiv. Încercaţi: refuzaţi funcţia, refuzaţi flamurile, pentru a vă păstra demnitatea şi ramurile. Nu-i aşa de greu.

Marin Ifrim se află în buna companie a scriitorilor minimalizaţi (cu exegeţii lor cu tot), oneşti profesional, pe motiv că se opun aşa-numitului „nou canon”. Nu cad la „pactul învoielii” (sintagma lui Ion Gheorghe, pe care Marin Ifrim îl admiră). Mi s-a întâmplat de multe ori (şi mai des în ultima vreme) să aud că nu trebuie să-i discriminezi etic pe scriitori (idee speculată răzbit de cei mai compromişi politruci), că toate apele trec, numai opera-piatră rămâne.

Ba nu: e necesar să citeşti şi opera, şi biografia, câtă vreme mulţi „îşi trădează propriul trecut. Sunt în stare să-şi schimbe anul naşterii, secolul în care s-au născut, viaţa de zi cu zi”, doar doar or apărea (stră)luminaţi şi (stre)curaţi. În ce priveşte rezistenţa prin cultură, abia acum (sau şi acum) ar fi utilă o rezistenţă unită: împotriva mediacretinizării, a teledependenţei de divertisment ieftin,

a neoanalfabetismului TV, pentru care foiletonistul Marin Ifrim are ac de cojoc (cojoace). Scrie Vintilă Mihăilescu: „Nu prea avem intelectualitate” şi înclin să-l aprob după ce deschid televizorul ca să-l închid repede şi să scap de teleintelectuali (termen preluat de Adrian Dinu Rachieru de la P. Bourdieu şi utilizat caustic). Nulocraţia luptă (si dă-i si luptă) cu meritocraţia; literatura cu fusta generos ridicată cu literatura înaltă, înecată în ciupercăria otrăvicioasă. Tot parantetic spus, în preferinţele lui Marin Ifrim intră LIS întâiul, urmat de Dumitru Ion Dincă, de Dumitru Pricop, dând mereu Cezarului ce-i al Cezarului. Şi-i excelent portretul literar intitulat Postumitate urgentă…, unde Mitiţă Pricop e prezentat „un fel de avocat al literaturii adevărate”. Laurenţiu Ulici, zice Marin Ifrim, referindu-se la O mie şi una de poezii româneşti, „a inventat antologarea contra cost”.

Unele tablete sunt bombe cu ceas, pentru alţii, dar şi pentru Marin Ifrim însuşi, care nu acceptă răsturnarea scării de valori. În fapt, această confuzie a valorilor s-a instalat spornic pentru vechii parti(d)nici (Spornic şi Aneta se numea o ministresă a Învăţământului) şi fiii lor: reconsiderata Nina Cassian, reconsiderata Maria Banuş (pe când şi reconsiderata Veronica Porumbacu?). Un amănunt hazos: Marin Ifrim şi-a numit găinile de la casa din str. Scânteii (aşa-zisa Casa Scânteii) cu numele acestor dive ale Şcolii de literatură.

Dar la cronica războiului propagitatori din nou agresivi versus refuznici voi reveni, mai ales că avem de-a face cu o nouă/ altă politizare a breslei. În 1946, PMR, prin Legea 596, a instituit controlul statului asupra editurilor. Nu se publica fără aviz de la partidul unic, PMR, apoi PCR, care „s-a ocupat” de cei care nu erau pe linie. Şi „s-a ocupat” mult şi bine: sistemul era gândit dincolo de o viaţă de om: pentru eternitate. Acum scriitorii au de ales … între partide.

Unii au luat miliardul lui Năstase fără să (s)clipească; alţii au încercat să scrie. Jurnalul de la Neptuniş, existând şi posibilitatea de-a o lua pas cu pas spre Cotroceni. Vai de cei care fac şovăielnic un pas înainte şi doi înapoi: Les Maîtres Censeurs (Elisabeth Lévy) ştiu totul despre noi şi ale noastre gânduri, mai ales că pot fi ajutaţi de liberticida Lege 217, să ne şi pedepsească.

Marin Ifrim rămâne însă neintimidat de Circum stanţe (e titlul unei cărţi mici de stat, dar mare la sfat), apărută la o editură conjudeţeană, în 2009. Carte de tablete pe teme inconfortabile ca „haosul literar actual”, sărăcia scriitorului profesionist (v. Marfă gratuită: deşi scrisul la revistă, spus în limbă de lemn, e „muncă patriotică”, se cer texte nepublicate, „treburi virgine”, ca şi cum s-ar oferi drepturi de autor. „Nu e nimic imoral în a-ţi face cât mai cunoscute ideile”, crede Marin Ifrim. Şi-l urmez. Mult peste un deceniu am avut un singur cititor: Petru Ursache şi nu din vina mea), avalanşa de scriitori cu cotizaţia la zi, falsurile literare, dispariţia redactorilor de carte avizaţi şi apariţia editurilor cu răspundere limitată. Ddemiurge şi noele avem şi noi, în Târgul Ieşilor, dulcele. Ifrim refuză ferm „alfabetul tranziţiei” (titlu de volum de versuri din 1995), traseismul căruia îi spune (de)sfinţit politic, dar şi cel literar, în trend. „Taclapievici”, numit aşa de Valentin Coşereanu? Nu serveşte.

Câţi nu se reinventează în memorii, naşul tuturor (şial GDS) fiind, n’aşa, Silviu Brucan, trecut de pe metereze comuniste, pe metereze neocomuniste şi, la nevoie, anticomuniste. Pavel Apostol, hop şi el; însuşi Tovarăşul Dumnezeu înjură de seceră şi de ciocan. Sau, ca să-l citez pe Marin Ifrim: „literaţi care îşi schimbă pur şi simplu ciorapii religiei” au fost repuşi în circulaţie. O să ne ceară iarăşi „biletul la control”?

Tableta nu-i specie uşor de scris după Arghezi. Nu pot intra în ea nici vorbe de clacă, nici vorbe în 2-3 peri, nici vorbe de „debara electronică”; se lucrează cu acul fin de broderie, dar şi cu foarfeca de tăiat unghii, bine ascuţită. În 1984, Radu G. Ţeposu i-a acordat premiul revistei „Flacăra” la Festivalul Naţional de Poezie de la Oradea, deşi Marin Ifrim era în conflict deschis cu Adrian Păunescu. Şi pentru că sunt, în războiul româno-român al scriitorului şi momente faste, Bucur Chiriac i-a girat debutul editorial, fără ca autorul să ştie ceva despre asta; la lansare au fost prezenţi şi el, şi Marin Sorescu (titlu: Spre oraşul cu un milion de ferestre, versuri, 1986).

La rândul său, Marin Ifrim e generos (uneori prea) cu scriitorii concitadini: Gheorghe Ene, Ion Stanciu, Lucian Mănăilescu, Dumitru Istrate Ruşeţeanu, Corneliu Ştefan, Tudor Cicu; speră în „Renaşterea culturală buzoiană”, Semnalăm apariţia publicaţiei bucureştene “Ciripit de păsărele” (ziar de cultură, teatru, proză, poezie şi umor), care apare lunar şi este condusă de Dinu Grigorescu, director fondator şi executiv. Suntem întru totul de acord cu domnia sa în ceea ce priveşte concluzia la care ajunge în finalul editorialului Trăiască România!: “Dacă monarhia a fost abdicată fără referendum de Republica comunistă, de ce nu s-ar proceda astăzi şi invers? Abdicarea Republicii în favoarea Monarhiei pare a fi mai aproape decât oricând”. Ne-a plăcut şi precizarea că din “cuibul redacţional” fac parte semnatarii articolelor, dar şi faptul că un “Ciripit” costă 3 lei.

De menţionat că publicaţia este asociată Clubului Dramaturgilor al Uniunii Scriitorilor din România.

ba chiar – utopie bună – în înfiinţarea unei filiale USR la Buzău, proiect nerealizat din cauza unor grafomani de casă şi de clasă. Ei, dacă ar fi intrat pe calea politichiei umăr în umăr cu olteanul de armean Vosganian, vicele USR, poate că Buzăul n-ar avea numai universităţi, ci şi Filială. Mai bine nu. Ifrim nu ştie să numere: un varujan, doi varujani, din pricina asta, nu-i sărac lipit, ci fericit lipit, în grădina cu ştevie şi urzici.

Caleidoscopul autor face din tabletă spectacol şi la spectacol mediatic mă refer, deşi a comis şi spectacol de scenă, la teatrul „George Ciprian” din Buzău, al cărui prim sunet de gong l-a produs chiar Marin Ifrim, cu mâna lui, „Omul cu mârţoaga” poate fi mulţumit de prestaţie. Dar câte evenimente culturale n-a organizat buzoianul nostru, până să ajungă Cetăţean de Onoare al Municipiului, la propunerea directorului Bibliotecii Judeţene „V. Voiculescu”, pe numele lui, nedrept ocultat, Alexandru Oproescu. Din păcate, biblioteca a cam intrat în umbră, din Buzău au dispărut librăriile (era una pe Unirii, care se numea ultrademagogic comunist Cartea la locul de muncă, dar era). Revistele de cultură lipsesc total (e de-o mirare cum a făcut Dumitru Ion Dincă, DID, pentru prieteni, rost de nr. 15 al „României literare”, unde Gh. Grigurcu scrie despre albumul meu, Petru Ursache, Omul bun al culturii româneşti) din chioşcurile unde ne zâmbesc de pe coperte filosoafa Mihaela, revoluţionara Esca, domnişoara Pistol şi doamna Tatoiu, profa de mate care distribuia prin şcoli rujuri Oriflame, pesemne ca material didactic, cum zicea presa. Inevitabila coniţă se lăuda la TV cu faptul că, prin casă, circulă goală, până când fiul adolescent i-a cerut să se acopere cu ceva, că a venit toamna peste dumneaei.

Marin Ifrim deţine, hotărât lucru, gena binelui. Şi vă aduc aminte că Buzăul a dat un mare martir, dar şi un mare torţionar, Al. Drăghici. Poetul nu-i educat să urască.

Fire miloasă, iartă şi uită creştineşte atacul urât al lui Horia Gârbea din „România literară”, înainte de alegerile din 2004. Ştie bine de unde vine, uneori, răul: „de la eterna, fascinanta şi repetabila facere de bine”, dar nu ezită să facă bine, chiar să-i iubească pe confraţi, lăsând iernii de mai an vrajba noastră. Pe profesorul Stelian Grigore, fiinţă „ataşată de semeni până la starea de altruism”, îl iubeşte.

Lui Marin Ifrim îi displace sincer grafomania megalomană şi-i scoate în faţă pe cei marginalizaţi (invizibilizaţi e vocabula sa) decent ori de-a dreptul indecent, ca Fănuş Neagu, ca Marin Sorescu, ori ca Ion Gheorghie: „Sunt convins că cel mai mare poet român în viaţă este buzoianul Ion Gheorghe”; „Ion Gheorghe este un scriitor cu un picior în paleolitic şi cu unul în viitoarele zece veacuri, iar acestor zilieri ai neantului le vin creştetele pe undeva prin dreptul buricului acestui Gigant”. Însă un „elefant cultural” greu de vânat este Alex. Ştefănescu, având un cuvânt greu de spus contra conspiraţiei incompetenţei, a literaturii trash. Şi nu-i uşor să citeşti cărţi proaste, ba chiar bune, când există cărţi foarte bune. Ce-i drept, Marin Ifrim are umor cu caru’ atunci când concurează la un titlu pentru o carte care va recenza cele mai proaste (500) de cărţi apărute postsocialist. Iată-le: „1) Asasin în serie; 2) 500 de cărţi pentru sfârşitul lumii; 3) De 500 X Ştefănescu. Numai că şi criticul luat în tărbacă are umor cu cubu’, nu cu caru’.

Nu-l urmez pe Marin Ifrim nici în cazul Zubaşcu, după cum cred că în literatură îşi are locul chiar doi Cristea: Cristea şi Cristea-Enache, deopotrivă. À chacun son livre/ auteur! Dar dincolo de circumstanţe şi de subiectivisme (ale noastre şi ale alterilor), Marin Ifrim este, cum spune el însuşi, „un cititor bine «asamblat»”, descoperind şi cărţi bune, şi cuvinte bune despre ele. E rândul său să aibă parte de gând şi de cuvânt bun. Şi-l văd, sub rafalele de ploaie tipografică (pe măsură ce nu se citeşte, pe atât de mult se tipăreşte), vâslind tenace, ajutat de Curentul marin ( titlu de volum din 1995), în subţirea luntre literară pe care Mihai Ursachi a numit-o Metamorphé, spre albia regală a poeziei antologice. Încercaţi să-l citiţi pe Marin Ifrim. Cititul nu dăunează.

nr. 59 n mai 2016 După debutul din 1976, în revista „Orizont”, Titus Crişciu continuă aventura scrisului, ca jurnalist fidel oraşului Reşiţa şi Banatului, specializat în interviuri culturale şi portrete cu emblema, definită chiar de el într-un titlu de volum, „identitate şi destin cultural”. În cariera de publicist, volumul „Aniversaţi şi alte scrieri”.

Editura David Press Print, Timişoara 2015, este a 16-a carte în palmaresul său de „istoric al clipei şi al locului”(Ioan David).

Cartea este structurată în 3 părţi: Interviuri, Portrete şi Articole diverse – secvenţa finală cuprinzând de fapt tot diverse portrete, fulgurant creionate.

Interviurile constituie partea de calibru greu, atât prin dinamica lor, fiind un teritoriu bine stăpânit profesional, cât şi prin prestanţa personalităţilor intervievate, autorităţi în domeniile vizate.

Sunt 12 interviuri, publicate recent în revistele „Cultura” sau „Banat”, cu personalităţi diverse (10 la număr): în afară de un medic (Gh. Borcean), adiacent un lingvist (Marius Sala), şi tot adiacent, un preot - poet (Th. Damian), toţi ceilalţi sunt din domeniul literaturii şi criticii literare, Cornel Ungureanu critic literar şi prozator, Ion Pop - critic şi poet, Mircea Pora prozator, Adrian Dinu Rachieru - critic şi prozator, Jeana Morărescu, eseistă şi critic teatral, Cassian Maria Spiridon, poet şi editor de reviste, Livius Ciocârlie, critic şi scriitor, iar în final, un interviu surpriză, „În faţa oglinzii - interviu cu mine”.

Părerile proprii din acest interviu imaginat cu sine însuşi, despre absenţa valorilor morale în societatea actuală, argumentează de ce optimistul de ieri a renunţat, descumpănit, la articolele de atitudine civică, cu senzaţia „de a ne plânge în deşert”. Este o dezamăgire similară cu a unui alt jurnalist al Reşiţei, împătimit cronicar al Banatului, la fel din ambele epoci - de dincolo şi dincoace de malurile lui ’89, Nicolae Sârbu, care şi-a intarsiat perserverenţa în supliciu chiar în titlu: „De o sută de ori Banat.

Patima şi pătimirile unui publicist în pustie” ( 2003).

Consideraţiile autorului în definirea naturii interviului explicitează modul propriu de abordare, ca practicant consecvent al acestui gen publicistic.

Printre altele, punctează autorul, interviul este un gen în care etica jurnalistică îţi cere să consemnezi corect opiniile celuilalt, chiar dacă sunt contrare alor tale. Este un exerciţiu de modestie, de sacrificiu să ridici mingea la fileu celuilalt, dar în acelaşi timp este şi o artă să ştii cum să-l provoci, astfel încât să-ţi destăinuie ce doreşti, întru realizarea scopului interviului, de a ajunge la esenţa lucrurilor. Profesionalismul implică de asemenea o pregătire prealabilă, informare temeinică privind subiectul abordat.

Mărturiseşte satisfacţia pe care i-o provoacă interviurile, ca formă de cunoaştere şi autocunoaştere, cu valenţă dublă deci, pentru sine dar şi pentru ceilalţi, prin rolul implicit de promovare a valorilor: „îmi face plăcere să discut cu semenii mei şi mă bucur de fiecare dată când aflu lucuri noi, necunoscute de mine şi pot să le transmit altora.”

Aceste considerente, ca o profesiune de credinţă, le pune just în practică, prin întrebări la obiect, precise, particularizate după preocupările fiecăruia, despre care se dovedeşte solid informat.

O carte cu adevărat bună de interviuri se citeşte ca un roman, cu diverse personaje şi întâmpări, idei şi opinii multiple, frescă a societăţii epocii, prin modernismul pluralităţii perspectivelor, un roman de idei, eseistic, polifonic, pe mai multe voci auctoriale.

Cu atât mai interesante devin acele personaje pentru cititorii care ştiu ceva date generale de dicţionar despre intervievaţi şi află lucruri noi, neoficializate de pagini de wikipedia.

Despre Jeana Morărescu, preponderent critic teatral, aflăm despre prietenia intelectuală cu Camil Petrescu, Constantin Noica şi admiraţia deosebită pentru D. R. Popescu.

Despre Cornel Ungureanu, preşedintele Filialei USR din Timişoara, criticul întâlnit în fiecare vineri la sala Orizont, care pare greu abordabil, dificil şi imprevizibil, afli surprinzător că e afectuos, sensibil, legat de ţinuturile natale (a scris un roman despre Vilişoara), că o emoţie excesivă l-a împiedicat să scrie despre Holender acasă...

Dacă în conştiinţa publică Livius Ciocârlie este definit ca un important eseist şi critic literar, aflăm din confesiunile sale că această parte a scrisului său a fost ca o datorie didactică, „m-am simţit ca un mercenar”, „lecturile n-au fost focalizate şi sistematice”. De la o scriere cu creierul, doar cu intelectul, s-a reîntors la jurnal, unde poate consemna viaţa ca un diletant, cu capul „din corp”.

Ion Pop, reputat analist al avangardismului românesc, explicitează dubla manifestare ca poet şi critic, cu satisfacţiile cuvenite pe ambele fronturi, într-o simbioză reciproc avantajoasă: poetul l-a făcut pe criticul de poezie să înţeleagă mai bine mecanismul intern al poeticului şi viceversa.

A.D. Rachieru, cu vocabularul lui spumant, dens în formulări concise, pornind bineînţeles de la formaţia de sociolog, vorbeşte despre trecutul cultural care nu trebuie deşertificat, ci trecut prin sita unor relecturi juste şi nepărtinitoare, despre critica sa prea binevoitoare etc. Între aceste simbioze complexe, poate exista şi un prozator în stare pură, Mircea Pora şi în plus, fidel unei singure specii, proza scurtă. Acesta accentuează în confesiuni spiritul său nonconformist, continuu nemulţumit, neadaptat nici la Paris, din subtextul scrisului acidulat ironic.

Maria NIŢU

cronica

La Belvedere

Cassian Maria Spiridon, ca poet, vrea să fie el însuşi, cu timbrul propriu, convins că la poeţi nu e vorba de o evoluţie, ci eventual de o rafinare a mijloacelor de expresie, căci artistul se exprimă de la început pe sine: „Eu cred că poetul de la naştere este sau nu este poet. ” Theodor Damian, preot şi poet, vorbeşte cu credinţă despre cele două vocaţii, compatibile firesc, pentru că „ambele vin de la Dumnezeu, preoţia prin vocaţie, iar poezia prin inspiraţie”.

Dialogul cu academicianul Marius Sala, lingvist, are ca punct central bineînţeles soarta limbii române. Acesta nu se îngrijorează de romgleză, care va trece precum toate modele , ci de folosirea greşită a limbii române, de degradarea ei prin incultura „instituţionalizată” de lumea vipurilor de mucava.

Cu medicul Gh. Borcean (care a condus Spitalul Municipal din Caransebeş, din 1989 până-n 2012) suntem familiarizaţi prin două interviuri. Printre altele, aflăm că medicul nu poate fi un personaj fericit, când se confruntă în spital cu pierderi de vieţi: „medicul este încărcat de o tristeţe incomensurabilă.(...)Sigur, nu te duci pe stradă să spui că eşti trist, mergi înainte, dar tristeţea se adună.”

Accidental, calcă şi pieziş, cu întrebări neinspirate, păguboase, în sensul irosirii de timp oferit de oportunitatea de unicat a dialogului, cu solicitări de date care se pot găsi oricând pe pagini de istorie literară, strict informative, fără vreo personalizare inedită dată de intervievat. Astfel, începutul interviului cu poetul Cassian Maria Spiridon este irosit din plin, preţ de vreo trei întrebări consecutive (despre istoricul revistei „Convorbiri literare”, despre denumirile din perioada comunistă etc.) O întrebare balast în economia interviului, fără plus valoare în creionarea personajului, este şi în cel cu dr. Gh. Borcean, preşedinte al Colegiului Medicilor din România („vă invit să punctaţi principalele atribuţii ale C.M.R.-ului”). În tensiunea şi vârtejul întrebărilor şi ale cumulului informaţional, o altă scăpare jurnalistică este în cumulul de întrebări într-o singură formulare. Este un tip de interogare evitat, pentru că, cel mai frecvent, nu se va răspunde la toate întrebările, ci la cele mai comode, ori, în cel mai fericit caz, unele vor fi expediate, în „două cuvinte”, privând lectorul de eventuale detalieri cu câştig spiritual. ¤ Ultimele două părţi cuprind portrete şi semnalări de apariţii editoriale ale unor diverşi autori din zonă - adnotări de lectură care prin ele însele sunt nişte portrete, în faza de crochiuri, fără pretenţia, cum mărturiseşte în interviul cu sine, de a fi critică literară: sunt fulgurante recenzii, cu impresii de cititor avizat şi prieten. Scopul este de a stârni curiozitatea şi interesul pentru lectură, de a le salva din puhoiul de apariţii editoriale sub indicaţia: „Merită citit”: „prin notele mele de cititor pasionat nu fac decât să dau unele jaloane, să stârnesc curiozitatea, să stimulez interesul, chiar să discern de ce ar merita să fie citită cartea respectivă”, pentru bucuria şi a altora de rodul minţii şi sufletului celor din imediata apropiere.

Recenziile alcătuiesc un catalog de cărţi, în care prezintă structura, tema, ideile centrale ale cărţii recomandate, care o fac meritorie şi fundamentală în bibliografia Reşiţei şi a Banatului.

Sunt mini-tablete ocazionale, la aniversări sau comemorări, vernisaje, consemnări la zi ale unor evenimente ale zonei, publicate în mare parte în „Jurnal de Caraş-Severin”, cu adevărat ca un jurnal sentimental, afectiv cărăşean.

Aceste circumstanţe determină şi natura scrisului, un stil encomiastic, în superlative (e drept, temperate, fără excese ridicole), ca un album memorial şi o panoplie de diplome, o carte de onoare a Reşiţei şi a Banatului Montan, cu fii ai locului, cărturari de seamă din diverse domenii, cu nume şi renume, prin care orgoliul bănăţean cuantifică valoarea zestrei spirituale a zonei.

Portretele au ca antet un CV al personajului, comprimat în punctele esenţiale, minifişă de dicţionar, ca o intrare în scenă de tip balzacian, obligatoriu cu locul de naştere - vatra părintească şi locul de stabilire, vatra proprie, domenii de afirmare, succese, generos în superlative, care să justifice aşezarea în Panteon.

Unii au rămas locului, întru promovarea valorilor locale (ca Velişcu Boldea „Tata Boldea” , director al Casei Judeţene a Creaţiei Populare,) alţii au plecat şi s-au afirmat pe plan naţional (academicieni - Mircea Martin, I. Păun Otiman), ori internaţional (ca matematicianul Ciprian Ilie Foiaş, fiul primarului Reşiţei în perioada Tătărescu, ajuns profesor la diverse universităţi din SUA etc.) Conform dialecticii forţelor centrifuge şi centripete, alţii sunt bănăţeni prin adopţie, veniţi din alte părţi şi rămaşi glorios aici, în ideea că cine bea apă din Caraş se încetăţeneşte locului (ca Ionel Bota, din Valea Jiului , Ada Cruceanu din Sibiu). Între somităţi multiplu premiate, doctori şi academicieni, (autorul nu prea scrie despre „fitecine”) este emoţionantă comemorarea unui director de şcoală, profesorul Trandafir Tămaş (ca Dl. Trandafir al lui Sadoveanu!) din Marga.

Observaţiile critice proprii sunt mai rare, nu se avântă „pe tărâmul lunecos al interpretărilor”, aşa că apelează la citate din autorităţi critice în domeniu, întru dublă promovare de valori. Dintre personalităţi, bineînţeles că tutelar este Gheorghe Jurma, care, parafrazând pe Sorescu, dacă n-ar fi fost ar fi trebuit inventat, adevărat cronicar meticulos al Letopiseţului Ţării , precum unul din corifeii Şcolii Ardelene pe vremuri.

Spre final, sunt câteva tablete ieşite din peisaj, insolite, detaşate de restul textelor în sensul că sunt fără legătură cu

actualitatea literară 11 vreun personaj aniversat sau comemorat, dar şi că sunt total subiective, „marcă proprie”, în care îşi ia revanşa după scriitura „la mâna a doua” şi îşi exprimă acum propriile opinii, de angajare civică. Atitudinea din subtext, acuzatoare, transformă textele („Anii lui Întâi Aprilie”, „Viaţa în gri”) în pamflete amare, despre promisiunile mincinoase ale celor aleşi, despre faptele condamnabile care rămân nesancţionate... Altele sunt în cheie mobilizatoare, precum („Adevărul mai presus de orice”), despre rostirea adevărului, necesară chiar dacă doare, precum o operaţie „fără anestezie”, ori textul final, de fapt ca un port-drapel, („Să depăşim hibernarea”) despre necesitatea implicării în viaţa publică, ieşire din „mlaştina nepăsării”.

Fiind în anul de graţie 2015, într-o carieră de zeci de ani de jurnalism, multe consemnări de acum, prin referiri la notiţe mai vechi, sunt ca un arc în timp de prin’70, ’80 până-n 2015.

Este o revenire instinctivă la articolele de atitudine, pentru că un jurnalist „ pur sânge” scrie conform unui crez politic, social, profesional, care, slujit cu devoţiune, îi determină personalitatea. *Titus Crişciu, Aniversaţi şi alte scrieri, Ed. David Press Print, Timişoara, 2015.

Ion Marin Almăjan şi programul bănăţean

n Continuare din pagina 5

Aflat în cătănie, la Radna, primeşte (prin august 1965) sfaturi de la Mihai Nadin, cu observaţia – de reţinut – că schiţa ar fi „un bazin prea scurt” pentru orgoliul şi putinţele tânărului aspirant la glorie. Din sihăstria transilvană vin lungi epistole semnate de afectuosul Ion Arieşanu, un sceptic rănit, doritor, însă, de a visa pe hârtie; şi lăudând firea celui răsărit „din Vale”, un om dintr-o bucată, intrat, în forţă, în rândul plaivaznicilor.

Acest bogat buchet epistolar reconstituie filmul unei vieţi.

Când „ortacul Ion”, cum se exprima, cu frăţie cărăşeană, din Ticvaniul „mititel”, Gheorghe Azap (cel „necuviincios de sărac”) devine important (şi prin funcţiile deţinute), tonul unor expeditori se catifelează măgulitor-mieros, cu interese precise.

Dar un Vasile Ranga Versavia dovedeşte, de pildă, amiciţie sinceră, lăudând, cu „iubire stimătoare”, pe Ionică „cel muntos”.

Putem inventaria pomelnicul celor care cer (insistent, uneori) ospitalitate editorială la Facla (director, din 1979) sau, mai apoi, la Paralela 45, lăudând „suflul nou” (cum scrie Florin Bănescu).

De la Lucian Valea, H. Ţugui, Timotei Jurjica, George Suru, Pavel Bellu, Al. Ruja, V. Bârgău, Sabin Opreanu, Petrică Oallde ş.a., corespondenţa e febrilă şi solicitantă; alte scrisori vin din partea celor „provocaţi” (A. Buzura, Radu Ciobanu, Titus Popovici), construind posibile colaborări, prinzând (au ba) chip editorial. Cu italianul Rolando Certa se pun la cale admirabile întâlniri culturale (la Mazara del Vallo), închegând o prietenie rodnică, curmată doar de moartea poetului sicilian.

Dacă prin Mătuşa mea Maria Theresia (2003), Ion Marin Almăjan „crea o limbă” (va recunoaşte, încântat, Al. Nemoianu), Vremea hahalerelor dezvăluia un pamfletar, folosind „grenada cu fiere” (cf. Mircea Mihăieş). Dacă într-o cronică luceferistă, discutând Întoarcerea spre asfinţituri (1984), un volum care anunţa întoarcerea la proza scurtă, M. Ungheanu lansa o profeţie, văzând în scriitorul timişorean „un posibil şi interesant autor de proză istorică”, ea se va împlini peste zece ani, cu În afara gloriei, roman consacrat „conspiratorului din Rudăria”, reluat într-o ediţie revăzută şi adăugită. Dacă, în fine, Fascinaţia ţinutului (2013) ne punea la îndemână dialogul lui Ion Marin Almăjan „cu critica literară”, va trebui să fim de acord că avem de-a face cu o proză aspră, cinematică, economicoasă, anticalofilă, cu unele căderi în melodramatic, dezavuând experimentalismul jucăuş.

Evident, sub armura durităţii, vom descoperi în Ion Marin Almăjan un poet reprimat. Sondând memoria afectivă, Amintiri despre ţărani (2011) era o carte-surpriză, recuperatoare, scrisă sub pecetea nostalgiei, citită ca un strigăt de durere (pentru Chidran, de pildă, un cal „de fală”, cu trap regesc, omorât din ordin) sau frisonată erotic (precum în Frumoasa de pe clisură).

Dar acest „pui de ţăran”, o „jivină de pădure” îmbătată de literatură, ajutor de miner o vreme, şcolit la Universitatea timişoreană, în preajma unor mari spirite, trecut prin experienţa gazetăriei etc., se simte dator să ia atitudine. Spuneam că Ion Marin Almăjan este un reactiv; frazele sale mânioase devin „bici de foc” (v. România, cu pistolul la tâmplă, 2013), denunţând mitocănia şi jaful, scoţând, în vacarmul postdecembrist, ţara la mezat; desigur, prin „cârdăşia unor Iude”. Degradarea, oportunismul, indiferenţa lăbărţată îi mobilizează condeiul.

Dar tot acolo vom descoperi figurine afectuoase (V. Birou, B. Ţirioi, Marius Munteanu) care îl deconspiră. Sunt în fiinţa acestui scriitor mari rezerve de duioşie, tăinuite. Şi dacă Baruţu T. Arghezi vedea, de la Lausanne, în truda lui I. M. Almăjan pe „însufleţitorul Paralelei”, poate că Octavian Doclin nu se înşela considerându-l „cel mai important prozator al Banatului”.

Volumul pomenit reconstituia, prin mărturiile preţioase ale atâtor contributori, anii de ucenicie ai celui care, în copilărie, întrebat asupra intenţiilor sale, răspundea hotărât: „Am să mă fac scriitor”. Ceea ce chiar s-a întâmplat. Ridicându-se din Ţara Almăjului, fără a fi un autor zonal, Ion Marin Almăjan a urmat îndeaproape sfatul lui Nicolae Stoica de Haţeg, „ţinându-se” de Banat şi ctitorind tenace o operă, respectând un program ferm.

Adrian Dinu RACHIERU

Mă prostituez şi îmi place Mă „vând“ la birou, în timp ce fac rapoarte. O „fac“ în şedinţe sau în pauza de prânz. Acasă, întinsă în pat.

Fac ochi dulci şi mă dezgolesc chiar şi când sunt la o şuetă, cu prietenele. Mă ofer pe stradă, fără niciun fel de jenă. Mă dezbrac şi ofer tot. What you see is what you get. Nici nu trebuie să rostesc vreun cuvânt. Mişcările lascive, de o siguranţă precară, vorbesc de la sine: „Ia-mă. Toată. Acum. Oricând. Oriunde. Oricât.

Fără rezerve sau bariere. Sunt a ta. De aceea m-am născut. Să îţi ofer plăcere“. Îmi place să mă „vând“. Îmi oferă o senzaţie de alunecare în mine. Mă prăbuşesc în adâncurile sufletului meu cu fiecare partidă. Iar ce descopăr mă năuceşte.

Lumi întregi de trăire, pe care le explorez cu frenezia unei curtezane care trăieşte o noapte de amor, singura, cu cel pe care l-a ales drept iubit. Singura noapte de adevăr, printre atâtea simulări şi disimulări. E ca un drog ce anulează efectele conştiinţei. Şi ce rămâne e doar simţire. Dau dependenţă. Şi sunt dependentă de clientul meu. Sunt o prostituată. De lux. Preţul e mare. Şi mi-l plătesc de fiecare dată. Pentru că am ales să mă vând mie. Sunt propria-mi curvă. Cu fiecare nevoie de zbor şi de visare, aleg să îmi plătesc preţul. E sfâşietoare trezirea la mine, cea adevărată. Fie că-i fericire epuizantă ori durere sfâşietoare. Îl accept. Îl vreau. Şi tocmai de aceea uneori îmi chem prostituata de lux. O iubesc. Iubesc acea femeie uşoară, care mi se oferă de fiecare dată când o doresc, fără să mă întrebe „de ce“.

Mă iubesc şi mă vreau. Mă chem. Şi intru în mine cu o forţă tumultuoasă. Ea urlă, sfâşiată. Dar se predă, firavă. E în braţele mele, alintată, sărutată, mângâiată.

Sunt în siguranţă. Cu mine. În mine.

Ioana Duda

Piele

Nu actul, ci pielea în culcuş e cel mai sfânt legământ dintre doi oameni. Piele peste piele. Poate nu tocmai pe măsura cărnii tale. Un pic prea lungă. Şi atunci tragi de ea, ca atunci când aştepti tramvaiul, pe la 7 dimineaţa, prin 20 decembrie, e frig de îţi crapă oasele şi te încotoşmăneşti în palton. Şi când s-au încălzit pereţii apartamentului, transpiri stând, în timp ce fumezi şi bei cafea, fără a face mişcări prea lungi, de teama de implozie. Şi atunci, parcă, într-un fel ciudat, când te acoperă pielea aia care-i a ta, fără a fi de fapt a ta, nu-i prea cald. Şi te întrebi ce dracu’ a fost în capu’ lumii când le-a zis grade Celsius ori Fahrenheit, când, mai degrabă, sunt grade Piele? Îţi aşezi pielea celuilalt peste a ta. Pe coapse, pe sâni, pe stern, pe abdomen, pe pulpă şi câlcâi. Călcâi peste pulpă, de ţi se reordonează trupul. Din piept iese o mână şi de sub tâmpla stângă alta. Dintre genunchi apare un al treilea. Din ureche iese un nas. Şi parcă-i gură. A ta sau a lui. Habar nu ai. Şi simţi că ăla e, de fapt, trupul în care trebuia să te naşti. Din doi, s-a făcut unul: al vostru. Şi aşa, ireal, totul e perfect. Ar fi.

Dar e noapte. Te aşezi în pat şi arde. Patul. Aşternutul.

Te foieşti. Să îl smulgi de sub saltea, că prea-i întins şi aranjat. Te rostogoleşti. Cauţi urme. Umăr de atins cu nasul. Şi braţ pe braţ. Şi arde golul ăla cald, înăbuşitor.

Aprinzi ventilatorul, să te mai răcoreşti. Dar e prea gol să îţi fie bine. Ce bine ar prinde nişte grade Piele…

Te ridici. Fumezi. O ţigară, miez, trei sferturi, apus de noapte. Noapte înzorită. Şi e gata pachetul.

Nici nu mai trebuie să mergi la non stop, că a deschis super-market-ul. Te arde şi pe dinăuntru. Atâtea ţigări aprinse ai mâncat. Rapoarte, meeting-uri, cubicul, totul arde. Acoperă-te, dacă ai cu ce. Şi femeile nu cumpără piele decât în filme. Şi aia nu-i piele. E carne.

Dar ce nevoie ai tu de carne? Ai. Kile multe şi grele de carne. Ai nevoie de unmetruoptezeci şi ceva fix de piele. Ar ajunge să îţi acopere trupul. Să îl apere de arsuri.

Ar… Al naibii condiţional şi cu cine l-a inventat.

proză Horia UNGUREANU

12 actualitatea literară

nr. 59 n mai 2016

Izvorul vieţii

Era o clădire înaltă, masivă, fără personalitate, dizgraţioasă ca o femeie lipsită de talie. Tipică pentru arhitectura aiurită de la jumătatea secolului XXII. O clădire de birouri care, de pe la ora 18, devine pustie ca un deşert în care nici măcar ciulinii nu cresc. Dar acum era ora 11 şi mă zgâiam la lista interminabilă de la intrare şi nu găseam numele căutat. Un ins trona în spatele biroului său masiv, din aluminiu lustruit, lung cât o zi de post. Când m-a văzut, a închis revista la care privea, a căscat ducându-şi la gură o palmă cu unghiile degetelor atent lăcuite şi s-a uitat plictisit undeva, cam pe lângă urechea mea stângă. Şi-a strâns buzele boţ, dar n-a spus nimic. În faţa lui, eu nu eram decât o mică gânganie, total lipsită de importanţă.

- Barbu şi fiii, am spus.

M-a măsurat cu privirea de sus până jos, apoi de jos până sus şi, în sfârşit, am putut să-i aud splendida voce şi să-i văd dintele de aur din dreapta gurii, în care se reflecta, ca într-un bob de apă, lumina aurie a imensului candelabru din hol.

- Etajul treizeci şi şase, birourile de la capătul culoarului, a zis. Şi apoi: Liftul de lângă cactus. Vorbea afectat, lungind cuvintele, dându-ţi de înţeles că timpul lui e prea preţios pentru a fi consumat cu tipi mărunţei, cum eram eu. Şi cam atât. Eu nu mai existam, am dispărut în neantul din care, fără voia lui şi fără să fie anunţat din timp, m-am întrupat. Cactusul avea cam un metru şi jumătate înălţime şi se chinuia să nu moară într-un vas de lut ornat cu linii şerpuite, orizontale, parcă trasate cu mâna stângă de un ceramist beat, la fel de reuşite ca discuţia mea cu ilustrul personaj de la intrare.

Am trecut pe lângă cactus fără să îl salut şi m-am oprit în faţa liftului, nehotărât. De fapt am pornit nehotărât încă de acasă. Încă de când am citit scrisoarea cu antetul casei de avocatură „Barbu şi fiii”, scrisoare care stătea acum liniştită în buzunarul sacoului meu în carouri mărunte, cam uzat şi peticit la coate. Uşile liftului s-au deschis chiar în faţa mea şi din el au ieşit, vorbind tare şi gesticulând, o doamnă cu o coafură înaltă şi un domn chel, cam trecut, care târa după el un pudel nervos. Am păşit înăuntru, am apăsat pe buton şi uşile s-au închis pe tăcute. Nu am simţit când liftul s-a urnit din loc şi, în secunda următoare (aşa mi s-a părut) uşile s-au deschis la fel de silenţios, iar eu m-am trezit păşind pe un covor galben-pai, gros ca un gazon care ar trebui tuns în zilele următoare.

Ieşisem cam la jumătatea culoarului. Am pornit spre dreapta şi bine am făcut pentru că, exact la capătul lui, am văzut firma, scrisă cu litere negre pe fond galben, înrămată şi atârnată pe perete, în stânga uşii. Nu era niciun buton vizibil, aşa că am încercat clanţa cromată şi am intrat.

O încăpere sordidă, un birou cocoşat sub povara dosarelor îngrămădite unul peste altul, o veioză verde, aprinsă, menită să mai înveselească atmosfera stătută din cameră, un fotoliu cu spătar înalt şi, în fotoliu, un ins. „Barbu şi fiii” era un domn între două vârste, gras, cu un ciuf încâlcit în vârful capului, cu mânecile cămăşii suflecate până la coate şi cu o vestă verde, de mătase, cu nasturii descheiaţi. Guşa şi burta îi trădau plăcerile zilnice: mâncatul pe săturate şi statul pe scaun. În scrumieră fumega o ţigară. Pe partea dinspre uşă a biroului mai era un scaun. „Barbu şi fiii” s-a ridicat şi mi-a făcut semn spre scaunul acela, nu înainte de a stinge ţigara în scrumieră şi a se trânti la loc, cu un lung oftat de uşurare. Faţa buhăită i s-a înroşit, ca la capătul unui efort intens solicitant, neobişnuit pentru el.

- Domnul? a zis, cu un glas gâjâit, de om epuizat. Fruntea îi era plină de broboane de transpiraţie.

M-am aşezat şi eu deşi, ceva mai târziu, aveam să regret.

Am scos plicul din buzunarul sacoului, l-am aşezat pe tăblia mesei şi l-am împins spre el, privindu-l în ochi. Nu părea să se simtă în apele sale. Privea la plic şi nu se hotăra dacă să îl deschidă sau nu. Şi-a frecat bărbia unsuroasă cu vârful degetelor sale scurte şi butucănoase, apoi a întins palma şi a apucat plicul. Nu l-a deschis. Şi-a ţuguiat buzele şi şi-a ridicat privirea spre mine. Nu i-am spus cine sunt. Nu i-am spus nimic. Nici măcar bună-ziua nu i-am spus când am intrat în încăpere. Nu-mi plăcea insul. Nu-mi plăcea nici ce vedeam acolo. Adevărul era că nu-mi plăcea nimic din afacerea aceea. Omul puţea de departe a ghinion. „Barbu şi fiii” părea a face parte din soiul acela de indivizi care târâie după ei, oriunde s-ar duce, un sac plin cu necazuri. Şi eu eram sătul până peste cap de necazuri. În urmă cu câteva zile am primit un fel de înştiinţare scrisă în care mi se cerea să mă prezint de urgenţă la birourile casei de avocatură „Barbu şi fiii”, de pe strada cutare, numărul cutare, zilnic între orele 10-17 (exclusiv duminica), pentru a „regla” (aşa scria acolo) o chestiune de moştenire, eu fiind singurul urmaş al domnului Iulius Prodan, fratele tatălui meu. E adevărat. Tata a avut un frate, un fel de paria al familiei, pe care eu nu l-am întâlnit decât în scurtele vizite pe care ni le făcea o dată la câţiva ani, de regulă la Crăciun. Îmi aduc aminte cum bunicul, în clipa când auzea soneria, mergea şi se închidea în camera

lui, de unde nu ieşea decât după ce mama îl anunţa că „nemernicul” a plecat. Din puţinele vorbe pe care le-am auzit despre el, am dedus că unchiul Iulius Prodan a fost un fel de savant aiurit, cercetător de succes, în primii ani ai activităţii sale, şi apoi dat afară (în ce condiţii şi din ce cauză nu mi s-a spus) de la „Institutul de Biochimie a Vieţii” de la Sibiu. Mama îl compătimea sincer. Trebuie să-l înţelegem, zicea, nimeni nu a trecut prin ce a trecut el. Mie nu mi-a spus nimeni „prin ce a trecut” unchiul, aşa că nu am avut decât să iau de bune aprecierile alor mei la adresa lui. Acum, când nici bunicul, nici tata şi nici mama nu mai trăiesc, nu mai am pe cine întreba despre viaţa acestui ciudat unchi, despre care aflu acum că s-a dus şi el acolo unde mergem cu toţii, până la urmă. Adică la dracul, cum spunea un prieten al tatălui meu, când era supărat pe viaţă.

Ce ştiusem despre el era faptul că a fost sărac toată viaţa.

Poate nu chiar sărac, dar sigur a avut o situaţie materială măcar modestă, dacă nu chiar precară. Nu a fost căsătorit şi, deci, nu a avut urmaşi direcţi. A trăit singur într-un apartament situat undeva, în centrul Sibiului, într-un bloc al IBVS, clădire ocupată exclusiv de angajaţii acelui institut a cărui activitate mie îmi era total necunoscută. Ai mei se fereau să vorbească despre fratele tatălui meu, în faţa mea, ca de un lucru ruşinos care trebuie ascuns de urechile copiilor. Însă mie mi-a fost drag unchiul Prodan. Mereu am aşteptat cu emoţie sosirea lui, poate şi pentru faptul că îmi aducea de fiecare dată nu bomboane, nu dulciuri, ci cărţi sau jucării năstruşnice făcute din lemn, chiar de mâinile lui, jucării cu care îmi petreceam serile, după ce mama îmi dădea sărutul de noapte-bună. Unde mai pui că era mare meşter în mânuirea cărţilor de joc, cu care făcea o sumedenie de scamatorii neînţelese de mine atunci, dar care mă lăsau, de fiecare dată, perplex.

Iar acum, iată-mă aici, în acest birou sordid, aşteptând să aflu cum, când şi unde a murit unchiul Iulius Prodan, fratele tatălui meu. O clipă nu m-am gândit la ce mi-ar putea lăsa după moarte. Ce avusese, bietul de el? Nişte haine şi ceva cărţi.

- Mi-ar trebui un act, ceva, să fiu sigur că sunteţi chiar dumneavoastră, a zis avocatul, cu o jumătate de voce, ca şi când s-ar fi ferit să nu fie auzit de cineva ascuns în camera învecinată.

Am scos carnetul de asigurat şi i l-am întins peste masă.

- În regulă, a spus, dar nu s-a uitat la el, ci a deschis sertarul biroului şi a scos din el un plic mare, maro, cam uzat, ca şi când plicul ar fi trecut prin mai multe mâini înainte să ajungă acolo. L-a privit îndelung, l-a cântărit în mână, l-a întors pe o parte şi pe alta (mă aşteptam să-l ducă la nas şi să-l şi miroase, dar nu a făcut-o) şi, în timp ce mi-l întindea, a spus: Să ştiţi că eu nu am nicio vină. Chiar i-am spus să vă lase în pace, dar nu m-a ascultat. Evident, a mai spus, după o pauză, cam jenat, când încă era în viaţă.

De fapt, nu mi l-a întins, plicul, adică, ci mi l-a aruncat de-a dreptul în faţă, ca şi când s-ar fi grăbit să scape de un obiect fierbinte care îi frigea palmele.

- Ce mai trebuie să faceţi acum este să semnaţi aici, a spus, şi ne putem vedea fiecare de ale lui. S-a ridicat în picioare, mi-a întins o hârtie şi a pus un deget pe locul în care urma să-mi scriu numele. Cel mai bine ar fi să uităm unul de altul, m-am gândit în timp ce semnam, să uităm că a trebuit să stăm împreună, preţ de câteva minute, şi să respirăm aerul din aceeaşi încăpere. Gânduri deşarte, desigur, dar atunci nu aveam de unde să ştiu. Şi asta a fost tot, în ziua aceea când, naivul de mine, crezusem că niciodată nu voi mai avea de a face cu biroul de avocatură „Barbu şi fiii”. Aşa că am înşfăcat plicul, l-am îndesat în geanta de umăr cu care venisem şi am ieşit, oarecum uşurat, din încăperea aceea, din aerul ei stătut, plin de praf. Te salut, biet grăsan, rămâi cu dosarele tale şi cu veioza ta verde!

La ieşire i-am făcut cactusului un gest amical, cu mâna fluturândă, şi m-am făcut că nu-l văd pe insul important din spatele biroului său de aluminiu, ins care mă privea cu un ochi exigent, să nu care cumva să substitui vreun obiect preţios din preţiosul lui hol mochetat. Îi ştie el prea bine pe alde ăştia ca mine.

Am ieşit bucuros în aerul curat de afară, dar nu am mai apucat să păşesc pe covorul rulant din faţa clădirii pentru că ceva dur şi nemilos m-a pocnit în moalele capului şi am căzut într-un dulce şi lung somn fără vise.

(Fragment din povestirea cu acelaşi titlu)

traduceri Bunicii mei glonţ au primit fără cuvânt, În cei ucişi, sacrificii fără arest…

Sub stele, în placaj de mormânt, La Moscova, la Elno şi la Brest.

Nopţile aud gemete fireşti, Aduse de vântul ce bate în fereşti, Cântă rănile vechi ale tatei, De la Rovno şi de la Bucureşti…

Cine a spus că sunt contra Rusiei ? În faţa Patriei cad în genunchi...

Rădăcinile mele au cusut ţărânile...

Eu izbesc ucigaşi şi canalii în rărunchi.

Pentru ce?

David Kudykov Poet şi textier, ziarist, luptător pentru drepturile omului, editor. S-a născut în Letonia, la 16 iulie 1947. Este membru al mai multor Academii de cultură şi artă - Palermo, SanFrancisco; membru al Pen-Clubului. Este preşedintele APIA - Uniunea Internaţională a Literaţilor şi Ziariştilor, membru al Uniunii Scriitorilor din Israel. A primit numeroase medalii şi distincţii, printre care - medalia de aur Franz Kafka, 160 de ani de navigaţie pe fluviul Irtâş, Pentru renaşterea căzăcimii (Donul Superior), Medalia literară Oleg Afanasiev, Cupa Olimpică de argint a Academiei Italiene de artă şi cultură. În Federaţia Rusă, în 2009, a fost inclus în volumul academic Antologia Poeziei ruse contemporane. A publicat trei culegeri de versuri:«Купола, падающие крестами вниз» (Cupole care cad cu crucile în jos), «Sabbie Mobili» (Nisipuri mişcătoare), «Из глубины моей души (Din adâncul sufletului meu). Este coautor la volumul «Политический эмигрант»(Emigrantul politic). A fost tradus în italiană. Participă la concerte şi spectacole de poezie. A fost invitat de onoare la Ziua mondială a poeziei / UNESCO, 30 martie-4 aprilie 2016. În prezent, locuieşte la Londra.

Cine a spus...

Cine a spus că sunt contra Rusiei ?

Bunicii mei, câmpii şi lunci fără sfârşit Cu sânge şi sudoare au stropit, Iar pe ogoare zorile-au privit.

Aleksandr Block (1880- 1921) Fata din Spoleto Zveltă ţi-e ţinuta, ca în biserică lumânările.

Privirea ta ca săbiile pătrunde şi scapără.

Fato! Nu aştept întâlniri orbitoare Dă-i tu monahului intrare la foc de tabără!

Fericirea nu-mi trebuie. Mângâieri să nu vină.

Oare cu alintări grosolane te jignesc?

Doar ca pictor privesc dincolo în grădină, Unde tu culegi flori şi… te iubesc! În ciudă, în necaz, la toate - vântul te goneşte Soarele fierbinte te arde - Maria! Permite o părere Deasupra ta, privirea - un heruvim zăreşte, Inima va cunoaşte cea mai dulce durere!

Pe-ncetul, în buclele întunecate, împletesc Tainice versuri, în preţioase diamante.

Lacom, inima îndrăgostită strivesc, În izvorul întunecat al privirii ardente.

Serghei Esenin (1895- 1925)

De ce te-ai căţărat, Volodea, pe auto-blindat?

Eh! N-ai apucat să te răzgândeşti la timp...

Acum distrug marmură şi granit înfundat, Schimbă nume de străzi în alt chip.

Ai fi graseiat la Capri ca un baron, Despre sărăciile Italiei necunoscute…

Noi n-am fi construit acel Volgo-Don, N-ar fi crăpat milioane, pe tăcute.

Nimeni n-ar fi tras, Volodea, în tine Şi nici un fel de ”isme” nu s-ar fi pomenit, Şi Ţarul ar fi trăit, Petersburgul ar fi fost bine, Portretul tău, pe căminul mamei, ar fi încremenit.

Din tine n-ar fi făcut sperietoare, Nu te-ar fi păzit ca pe un arestat în mausoleu, Iată cocorii zburând peste ogoare Iar doi mesteceni albesc pe câmp a jubileu!

Totul se dărâmă!… scorogeşte!... scârţâie!

Suntem purtaţi în spume puturoase…

Iarăşi cineva trebăluieşte pe auto-blindat!

Nu te căţăra, hulube - să nu fii geniu fără oase!

Tânără eşti, cu zâmbet afectat, Cu tine nu-s gingaş, nici grosolan.

Spune-mi doar pe câţi ai mângâiat!

Câte guri ai sărutat avan? Ştiu: trecut-au toţi ca umbre pale.

N-au atins ei pârjolul din tine, Multora te-ai aşezat la poale, Iar acum la mine-n braţe-i bine.

Nu se va-ntâmpla nimic din vreri asasine…

Pământul părinţilor

Acolo, unde în trestii stau ascunse raţele Şi cerul începe să se întunece, Hălădui cu pas şovăitor, agale, Pe miriştea plină de descântece.

Paiele s-au uscat ca praful.

Cărarea aleargă ca o panglică.

A crescut în greutate ca burduful Pământul strămoşilor de vârstă antică.

M-am întors în meandrele umezite, Unde-s fâşii de arătură înnegrită, Mesteceni cu vârfurile-ncărunţite Şi crucile strămoşilor de vechime împătrită.

Oraşul meu

Dimineaţa. Străduţele din Soho.

Se prefiră zorii Aurorei.

O poftă de nepotolit, oho!

Ne scoate lumina rozei.

Moţăie bărcile pe Tamisa, Ascunzându-se în ceţuri, Unde îi primeşte cu missa Ciumăfaia prinsă-n colţuri.

Unui singuratic chebu Îi trimit un gest de salutare.

Se trage Westminster cu cerul, Împinge crucea sa de-abandonare

O foame nostalgică Mă frământă dintr-o dată, Iubesc oraşul, fără frică, La ceas de dimineaţă turmentată.

Să nu te temi, iubito, pentru mine... În loc de epigraf

Sunt soldatul conştiinţei, al adevărului.

Nu te întrista, nu te-grijora, vezi bine!

Cartea vrăjitoarei nu-i purtătoarea răului !

Cu norişorul, cu scrisorica mea sunt cu tine...

Spre cinste şi dreptate mă goneşte setea, De, sunt păcătos, în viaţă nu sunt sfânt…

Dar setea de libertate, de voinţă, de vieţile acestea, Rămân a mea trăsătură masculină până la mormânt.

Dimineţile, ca mai-nainte, va răsări Soarele Ca înainte, pe nisip, se vor târşâi valurile…

Să nu te temi, iubito, pentru mine,

Secolul douăzeci nu i-a desfăcut pe toţi, URSS devenise deosebit de înghesuit…

Globul s-a arătat prea mic pentru nepoţi, De aceea prin oraşe şi sate ne-au distribuit.

Într-un colţ depărtat al Pământului Puteţi auzi vorbire rusească.

Pâine neagră, votcă, poezii…

Veţi afla unde pinguinii stau să bârfească.

Prezentare şi traducere de Alexandru G. Şerban

Fie, ţine ochii închişi - te dor, Poţi gândi - la altul pe oblânc, Chiar nici eu grozav nu te ador, Deşi mă-nec în dragoste adânc.

Aste focuri zici că sunt destine, Uşuratică şi-aprinsă des-unire!

Neaşteptat m-am întâlnit cu tine, Voi zâmbi tăcut la despărţire.

Vei pleca şi focul se va stinge, Risipind acele zile dragi, Doar pe feciorelnici nu-i atinge!

Pe cei nearşi să nu-i atragi!

De vei ieşi cu altu-n strada mare, Vei trece, de iubire vei bârfi, Voi fi şi eu, se poate, la plimbare, Şi iar noi doi ne vom ţinti. Întorcând spre altul umerii ca para Şi-aplecându-te, aşa cu glasul stins, Îmi vei spune în tăcere: ”Bună seara”!

Iar eu voi răspunde:”Bună seara, miss”! Şi nimic nu-mi va mişca în suflet, Cu nimic inima nu s-a întins!

Cel ce a iubit nu mai iubeşte-n umblet, Cel ce a ars nu poate fi aprins!

Nu mă iubeşti, n-ai milă de mine Nu mă iubeşti, n-ai milă de mine, Ori m-ai văzut atâta de slut?

Nu mă vezi! Topită de pasiune, Laşi mâinile pe-un umăr pierdut.

actualitatea literară 13

Alexandr Sergheevici Puşkin (1799- 1837)

În chinurile tristeţii fără de speranţă, În frământarea forfotei zgomotoase, Îmi suna îndelung o voce delicată, în absenţă Şi visam trăsăturile dragi, delicioase.

Au trecut anii. Rafala furtunii, damnată, A risipit visele anterioare, tinereşti, Şi am uitat vocea ta delicată, Trăsăturile tale dumnezeieşti. În hăţiş, în neagra închisoare, S-au trăgănat tăcute zilele mele, Fără divinitate, fără inspirare, Fără lacrimi, fără viaţă, fără iubire.

Mi-aduc aminte clipa minunată

În suflet a venit trezirea minunată: Deodată, iar ai apărut, Ca o vedenie străluminată, Ca frumuseţea ce nu s-a născut.

Mi-aduc aminte clipa minunată: În faţa mea deodat-ai apărut, Ca o vedenie străluminată, Ca frumuseţea ce nu s-a născut.

Inima bate de încântare Pentru ea au înviat în simţire, Divinitate şi inspirare, Şi lacrimi, şi viaţă, şi iubire.

Traducere de Alexandru G. Şerban

nr. 59 n mai 2016

Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

teatru / diverse

Nihil sine histrione

„Se-ntâmplă cum se vrea, nu cum vrem.”

DAVID ESRIG, 14 aprilie 2016

Spectacolele (D)efectul Placebo, creaţie colectivă, concept şi core­grafie: Ştefan Lupu, şi Eden de Eugene O’Brien, regia: Cristina Giurgea, vizionate în Programul 9G (Noua Generaţie) de la TNB, sunt două moduri de a vizualiza alcătuirile vieţii în funcţie de sistemul democratic de apartenenţă. Îndrăzneţ şi percutant, (D)efectul Placebo transpune spec­tral (acea aparentă discontinuitate a ludicului, prin reluarea unor măr­turii personale, diferite în formă, dar aceleaşi în fond, justifică spec­trele) eşantionul „democraţie originală” de tip dâmboviţean, înţeles fă­ ră cap şi fără coadă, adică prin degringoladă socială, experiment în absenţa suportului natural şi dispreţ pentru fiinţa naţională, dar presupu­nând, în spatele cetăţeanului, postarea vicleanului de profesie ce mânuieşte sforile pentru interesele de grup şi personale, adâncind ruina şi căderile din fiecare. La orizont apar semne că regia autoritară se pregă­teşte să-şi facă bagajele.

Dacă însemnele regiei îndemnată să acapareze actorul (obligându-l să se supună unor ambiţii şi interese regizorale) sunt discreditate, atunci e de preferat creaţia colectivă.

Din însumarea forţelor singulare, devotate punctului de vedere comun, şi reuşind prin conexiune unitatea, se pot atinge unele valori spectacologice. Când spui valoare spectacologică, te gândeşti la un teatru al firescului, adică al sensibilei fiinţe a firii ce nu poate fi pervertită, al naturii ce nu poate fi profanată, al omului, în general, ce nu poate fi mutilat. Iar dacă viaţa funcţionează împotriva omului, teatrul este dator să ofere soluţii pentru ispăşirea omului.

Spectacolul intenţionează să fie „o şedinţă terapeutică, unde singurul psiholog este teatrul”.

Publicul fuge de spectacolul ce fotografiază realitatea. E sătul de ceea ce vede pe stradă, în încăperile insti­tuţiilor, prin târguri şi la întâlniri de nivel înalt sau chiar în propria casă. (D)efectul Placebo nu adoarme spectatorul şi nici nu-l face impasibil, ci îi întreţine moralul, scoţându-l din „iraţionalul” cotidianului potrivnic.

A dramatiza artificialul vieţii sau a face din această „temă” o platformă pentru spectacolul de teatru presupun responsabilitate, dar şi asumarea unui risc. Tinerii artişti din (D)efectul Placebo au intrat în scenă însoţiţi de maturitatea creaţiei şi, prin ironie, dans şi melos, au mărturisit, nu zdrobind falsul, ci denunţând falsul de viaţă

Ioan Potop şi misterul cotidian

Când am văzut titlul volumului de versuri al lui Ioan Potop, Curgerea simţirii în firea trăirii, apărut la Editura Enesis, din Baia Mare, mi s-a părut prea sofisticat, chiar pompos. Începând să citesc, însă, rând pe rând, câte o poezie, mi-am dat seama că de fapt titlul este cheia ce descifrează întregul labirint al cărţii.

Volumul, conceput la anii senectuţii, nu impresionează prin spontaneitate, ci printr-o atitudine chibzuită ce conştientizează propria stare creatoare. Pornite spre lume, cuvintele, aşternute pe hîrtie, stârnesc interes prin teme şi o anume atitudine, autorul lor, sobru şi elegant în societate, dându-le ceva din aura personală. Tenace în demersul său creator, Ioan Potop se devoalează în faţa cititorilor săi fideli. Primenirea sufletului nu se poate face decât cu iubire, căci ea naşte bucuria de a trăi, sugestiv marcată în poezia În coardă de curcubeie. Bine realizată şi din punctul de vedere al plasticităţii (calitate întâlnită destul de frecvent în volum, realizată cu ajutorul unor cuvinte din sfera geologiei, profesie pe care autorul a onorat-o zeci de ani) este emblematică pentru ceea ce înseamnă, în viziunea sa, cel mai frumos sentiment uman. Iubirea trezeşte toate simţurile căci nu se limitează doar la aspectul carnal, ci cuprinde toate sferele existenţiale: raportul cu divinitatea, dragostea şi ocrotirea naturii şi un gând bun pentru semenii merituoşi. Referindu-mă la prima fateţă a iubirii, am remarcat la Ioan Potop un adevărat cult pentru Biserica ce-i stârneşte amintiri unice ale copilăriei petrecute într-un sat moldovean, păstrător fidel al tradiţiilor ancestrale.

Acolo, în acel Paradis terestru, la Măgura Odobeşti, a descoperit divinitatea şi a simţit prima dată pulsul naturii ocrotitoare, descris amănunţit în Sub clopote şi toacă. Moldoveanul, ajuns la Baia Mare datorită meseriei, reinventează peisajul ţării natale, redându-i binemeritata sacralitate, într-o perioadă în care mulţi părăsesc România pentru câştig material. Impulsionat de nobile sentimente patriotice, dovedeşte că se poate trăi confortabil în această ţară care se cere a fi iubită pentru frumuseţea sa, în ciuda tuturor relelor abătute asupra ei. Şi nu puţine sunt cele pe care le expune în câteva poeme cu iz de satiră, relevante fiind Candidatură sub puhoaie, Machiavelicul traseist, Discordia Măririi Pământene. Lucid, introspect şi moderat, înţelept şi atent la pulsul vieţii, Ioan Potop simte şi gândeşte lăsându-se în voia vremurilor ce îi sunt hărăzite, pendulând cu graţie între cele lumeşti şi cele cereşti, fascinat la vederea scurgerii zilelor îngemănate în lumini şi umbre. Iubitor de oameni, nu este nepăsător la soarta lor, mărturie în acest sens fiind poeziile: Craca de sub picioare, Răzbunarea Naturii, Dezvoltarea Străvezie, Victimele mineritului, Discordia Măririi Pământene.

Lectura cărţii, facilă, la prima vedere, este de o complexitate greu de penetrat pentru cititorul superficial sau grăbit, căci acesta nu va fi în stare să cuprindă, în primul rând, tot arealul tematic, iar în al doilea rând, nu poate să-şi dea seama, pe deplin, de expresivitatea multor pasaje ale cărţii. Antoaneta Turda

în care au crescut. „A fi răsplătit fără merit” (expresie auzită în spectacol) este o sintagmă detestabilă prin care o societate îşi creşte tinerii. Cei cinci actori, întrecându-se pe sine: Vlad Nemeş, Alina Petrică, George Bârsan, Florin Rareş Stoica, Ioana Predescu, prin jocul aureolat de pro­ speţime şi vioiciune, îşi mişcau personajele în scene cu haz şi dansan­te (îndeaproape vegheate de Ştefan Lupu şi-n light designul clarobscur al lui Cristian Clopată). La un actor adevărat apare în timpul jocului simţământul că este personajul întruchipat, excluzându-se impresia că ar imita modelul cotidian al personajului. La actorii din spectacol acest simţământ era viu şi pregnant (fiind suplimentat de biografie). Prin textele ce le aparţineau, ei, jucându-se pe sine însuşi, dezvăluiau personajul, din frageda lor fiinţare, obligat să oscileze între natu­ral şi artificial. Întristarea de pe feţele actorilor lua amploare când se iluminau momente din „emanciparea” fiinţei lor. Emanciparea fiinţei nu se face imediat. Presupunând mai multe faze, una ar fi, datorită fragilităţii stării, nedefinirea ce duce la debusolare. În mărturisiri­le actorului-personaj, obsedant apare acel „nu ştiam” de care s-au fo­losit alţii, atingându-şi interesele, dar mutilând psihic nevinovăţia fiinţei. Ca fenomen,

emanciparea fiinţei, în absenţa unei metode educa­ţionale care să corecteze devierile, poate accentua pe debusolare unde fiinţa are şansa să rămână definitiv acolo, iar starea (prin deviaţii a minorului şi a adultului de mai târziu) să-i fie percepută un firesc de comportare. Libertăţile fără control (sau fără regulă) şi ofensele aduse natu­rii provoacă mari crize interioare, unele fiind fără niciun remediu.

Spectacolulse-ncheieîntr-onotăoptimistă.Încrâncenarea de pe feţe­le actorilor este înlocuită cu privirea eliberată de coşmar, scuzând, parcă, prezenţa lor (dar invitând la revizionare: dacă v-a plăcut actorul, mai poftiţi şi-n altă seară!), pe fundalul unor ciripituri de păsărele şi de melos reconfortant.

Ioana Duda şi cartea de debut, “Instinct”,

n Vineri, 13 mai 2016, Ioana Duda a lansat la Lugoj - oraşul natal - volumul autobiografic “Instinct” - cartea ei de debut, apărută în acest an la Editura Herg Benet.

Evenimentul a avut loc la “Blum Café”. Despre autoare şi despre carte au vorbit prof. Simona Avram şi Henrieta Szabo. Ioana Duda a activat o scurtă perioadă în presa lugojeană; în 2006, a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Limba Engleză din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara; apoi s-a angajat într-o multinaţională; după o experienţă tristă de viaţă, la

nr. 59 n mai 2016 „Egometrie-Egometria”, de Elisabeta Boţan, a fost lansată la Universitatea din Alcalá

Vineri, 27 mai 2016, Facultatea de Filozofie şi Litere, Universitatea din Alcalá, a găzduit, în Sala de reuniuni, prezentarea oficială a cărţii bilingve (română – spaniolă) ”Egometrie – Egometria”, de Elisabeta Boţan, poetă şi traducătoare, colaboratoare a revistei Actualitatea Literară. Cartea, apărută la Editura Limes, Cluj Napoca, colecţia ARCA, 2016, mai are prevăzute şi alte prezentări în oraşe ale Spaniei, ca Segovia, Valencia etc.

Prezentarea cărţii a fost susţinută de domnul Antonio Castillo Gómez, doctor în Istorie, prodecanul Facultăţii de Filozofie şi Litere din cadrul Universităţii din Alcalá.

Despre carte şi autoarea sa au mai vorbit scriitoarea Lumi Bravo Herranz şi Diego Muñoz Carrobles, doctor în Filologie Romanică, traducător, profesor titular la Universitatea Complutense Madrid, iar fiica poetei, Bianca Boţan, a recitat în limbile română şi spaniolă.

Din partea Ambasadei Române la Madrid a fost prezent la eveniment şi a luat cuvântul domnul ministru Ilie Bănică, Ministru Consilier, Prim-colaborator al Ambasadorului României în Regatul Spaniei.

Alături de publicul numeros, în sală a asistat şi doamna Ioana Ofileanu, coordonator de proiecte la Institutul Cultural Român din Madrid.

Annamaria Damian, reporter la Radio România Actualităţi, a realizat pentru acest post de radio un scurt interviu cu Elisabeta Boţan, Antonio Castillo Gómez şi Diego Muñoz Carrobles, interviu ce s-a transmis în cadrul emisiunii ”Radio matinal” în data de 30 mai 2016.

Seara s-a încheiat cu o sesiune de autografe.

Dintre cei trecuţi pe afiş, a lipsit doamna Ioana Zlotescu, director al ediţiei Operei Complete a lui Ramón Gómez de la Serna, care cu puţin timp înainte de începerea evenimentului a anunţat telefonic că nu va putea să ajunge dintr-un motiv neprevăzut. legate de Palatul familiei nobiliare Athanasievici - Bejan din Lugoj, una dintre cele mai reprezentative clădiri din municipiu, construită în anii 1901-1902, a cărei arhitectură include nenumărate simboluri.

LiteraTURA oraşului

îndemnul unui psihoterapeut, a început să scrie: “Şi am început să scriu. De atunci nu m-am mai oprit. A fost ca şi când am început să curg din mine. Am explodat. Şi o fac în fiecare zi. […] E cauza mea finală. Mă scriu. Şi sper să mă opresc doar când o să mor”, măruriseşte Ioana.

Patricia Manea: “Palatul familiei nobiliare Athanasievici - Bejan. Atlas de geometrie sacră”

n După “Egregora de la Lugoj”, lugojeanca Patricia Manea (Ghemeş) a adus în atenţia publiului o nouă carte; este vorba despre volumul „Palatul familiei nobiliare Athanasievici - Bejan. Atlas de geometrie sacră”.

Organizată de Primăriei Lugoj, în parteneriat cu Biblioteca Municipală şi Editura Nestor din Bucureşti, lansarea cărţii semnată de Patricia Manea (Ghemeş) a avut loc miercuri, 4 mai 2016, la cinematograful „Bela Lugosi”. Despre carte şi despre autoare au vorbit: Francisc Boldea (primarul Lugojului), Horia Nestorescu-Bălceşti (directorul Editurii Nestor), dr. Răzvan Pinca (directorul Muzeului de Istorie, Artă şi Etnografie Lugoj); moderator: Henrieta Szabo (directoarea Bibliotecii Municipale Lugoj). Cartea Patriciei Manea tratează cele mai importante aspecte

Silviu Orăvitzan: vernisaj de pictură la Lugoj

n “Colţul de Cultură” de la English Pub Lugoj a găzduit joi, 5 mai 2016, un eveniment mult aşteptat de lugojeni, şi anume expoziţia de pictură semnată de maestrul Silviu Orăvitzan (fostul director al Galeriei de Artă “Pro Arte” din Lugoj). Lugojenii prezenţi la eveniment au avut ocazia să vizioneze filmul “Oravitzan”, realizat de Radu Preda şi Virgil Babuşcov (documentar realizat în limba franceză, cu o durată de 34 de minute). Sculptorul Marius Bacriu (preşedintele Filialei Lugoj a Uniunii Artiştilor Plastici din România) şi Dan Haica (iniţiatorul “Colţului de Cultură” de la English Pub) au prezentat atât lucrările expuse la Lugoj, semnate de maestrul Silviu Orăvitzan, cât şi albumul “Oravitzan”, editat de Muzeul de Artă din Timişoara.

Silviu Orăvitzan este considerat unul dintre marii maeştri ai artei sacrale, lucrările sale fiind expuse alături de cele ale lui Salvador Dali (la Museul Naţional de Artă şi Istorie Catolică din New York), dar şi în Franţa şi Austria. “Opera de artă îşi atinge scopul nu oferindu-se pur şi simplu contemplării, ci insinuându-se la însăşi temelia fiinţei noastre, dându-ne formă şi conţinut în acelaşi timp. Iată de ce, arta autentică, mai mult decât să ne convingă, ne pune în ordine. Altfel spus, puterea artei stă în capacitatea ei de a zidi”, este mărturia de credinţă a mastrului Silviu Orăvitzan.

Adriana WEIMER

Remus V. GIORGIONI

nr. 59 n mai 2016

Medeea Iancu, Cîntarea care a biruit toate cîntările, Paralela 45, 2015

În colecţia Avanpost a cunoscutei edituri piteştene - colecţie coordonată de însuşi poetul -director Călin Vlasie - apare un nou volum al Medeei Iancu. Uitându-ne la Cuprins, con-

statăm că acesta e împărţit în două secţiuni: Nocturn I şi II - titlul cărţii nefiind dat de vreun poemdinconţinutulcărţii,cialesînmodaleatoriu (obicei interesant, pe care l-am remarcat şi la Paul Vinicius). „Medeea Iancu are cea mai dramatică scriitură din toată poezia tânără. Şi nu atât datorită temei sale nucleare (fragilitatea aflată în gheara bolii şi a morţii)... cât datorită unui imaginar ce abreviază în senzaţii extrem de concrete... o scală oximoronică..., un volum făcut numai din puncte de maximă tensiune imaginativă şi existenţială” (din prezentarea lui Al. Cistelecan de pe coperta a patra). Fără pretenţia specia-listului, noi, în calitate de cititor, opinăm că e vorba mai degrabă de un delir verbal suprarealist, străluminat pe alocuri de câte-o imagine luminos-biblică. Exemple (pentru primul aspect): „Lumina latră, mă/ resuscitează” (p.12); „Un cîine molfăie lumina,/ Mă împroaşcă cu/ Adevăr”(17); „sângele meu în martie, / Prins cu bold de rochiţă”(17); (... pentru al doilea): „Şi mirele vine în miezul/ Nopţii” (p.68: ca în Parabola cu Cele Zece Fecioare); „Sînt limpede ca o/ lacrimă.// O văpaie sînt în care tu/ sufli”(92); „Un snop de grîu legat cu tămîioare-mi este trupul./ O crăpătură-n stîncă sînt cuvintele mele” (48).

Dar aceasta nu exclude posibilitatea unor porţiuni pregnante din poemele mai întinse – sau chiar existenţa câte unei mici capodopere, cum este cea de la pagina 16!

Geo Galetaru, Fericirea ca o dimineaţă ploioasă, Limes, 2016

În Colecţia Magister a editurii poetului Mircea Petean - şi în cadrul Proiectului „Pro Cultura” iniţiat (şi finanţat) de Primăria comunei timişene Dudeştii Noi - harnicul şi talentatul poet GG scoate la iveală a 27-a apariţie editorială celelalte fiind enumerate pe coperta a patra, majoritatea cărţi de poezie sau poezii pentru copii. Descoperim în listă şi două romane, un volum de proză scurtă - avem aşadar de-a face cu un autor complex. Iar dintre titlurile de poezie, primite cu dedicaţie de-a lungul timpului, remarcăm următoarele: Înduplecareanopţii, Epifanii pentru Daniel, Lecţia despre îngeri, Apele nopţii spre dimineaţă, Memoria fulgerului, Mesagerul obscur... (Un poet bun deţine şi ştiinţa titlurilor!) De peste două sute de pagini, volumul de faţă este împărţit în două cicluri: Cireşe amare şi Trecutul ca un semn.

Avem aşadar un poet egal cu sine, cu un univers (areal liric) definitiv apropriat, despre care nu te poţi exprima în două cuvinte. Cităm din poemul care dă titlul volumului, pe care-l găsim la pag.11: „Stai în genunchi şi priveşti/ răsăritul de soare. Floarea de colţ/ te ocoleşte, cineva îţi face semn şi dispare/ între ape. E timpul cireşelor, al mesajelor/ indescifrabile, scrise pe pielea mesagerului străin./.../ ...Fericirea are/ mirosul unei dimineţi ploioase...”

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Domnica Pop, Viadeserta, Editura Trinom, 2016

Aflăm cu această ocazie despre o nouă carte a arădencei Domnica Pop - cât şi despre existenţa unei noi (pentru... noi) edituri! Cartea de 84 de pagini este fără cuprins: nici nu era nevoie, findcă - fără secţiuni - textele sunt numerotate: de la aqua 1 la aqua 80. (Iar noi, când am purces la lectura cărţii, ne-am zis: ia să vedem ce poeme în aquaforte avem aici...) Iar cât priveşte titlul, conform obiceiului - mai nou al - poeţilor de a încuia poemul ca apoi să aunce cheia în „lac”, am căutat să descoperim semnificaţia acestei căi goale a poeziei. Şi iată cam ce am aflat: „nu

ştiu/ cum începe drumul// păşesc/ spre unde mă-ndrept// uneori/ văd zigzaguri... (aqua 1); „niciunde/ nu-i mai adevărat/ ca-n simplitate...” (aqua 37); „cu mine/ cineva urcă muntele// nu se-arată// un fel de ghid/ spre rădăcini// lumina de spini... (aqua 74). Descoperim o poezie de notaţii existenţiale fulgurante, subiectivistă, până la limita la care există riscul ca numai poetul (-a) să-şi cunoască în amănunt trăirile sale intime (să le înţeleagă).

Ionuţ Caragea, Umbră lucidă, Editura Fides, Iaşi, 2016 (Iaşi, RO, UE, Printed in EU!)

Pe lângă prolificitatea sa deja notorie (numărăm în fruntea volumului apariţii peste apariţii), scriitorul orădean - Prieten al Poeziei, rugbist şi Baron al Casei Cumane de Panciu - ne surprinde şi printr-o dedicaţie interesantă: Mulţumiri revistei „Actualitatea literară” pentru colaborare şi felicitări pentru tot ceea ce faceţi! 6 mai 2016, Oradea – ss indescifrabil... Un volum de 100 de pagini de poezie (bună), fără ca textele să fie împărţite în cicluri, care apare în colecţia Eidos. Cităm din poemul Respiraţia umbrei: „umbra trăieşte/ jumătate din viaţă/ în afara omului/ iar cealaltă jumătate/ în interiorul lui/ respirând/ vise”.

Dar se pare că poetul are fixaţia umbrei: „voiam să-i mărturisesc totul/ foii de hârtie/ dar umbra mă trăgea de haine/ mă ruga în felul ei/ să-i vorbesc... şi deodată/ prin corpul transparent al umbrei/ întrezăream o inimă...” (Metamorfoza umbrei). Întâlnim în cuprins o Umbra cu ochii albaştri, O nouă viaţă cu umbra..., dar şi un Imn (închinat) umbrei (colaj): „sunt o scânteie prinsă între două umbre/ umbra celui ce sunt şi umbra/ celui care-am fost cândva”. „O nestemată barocă..., umbra - ca metaforă fiind tema ale cărei variaţiuni o desfac precum un evantai... E o poezie a deducerii luminii din absenţă, un exerciţiu amintind de Heraclit...”, ne iniţiază Maria-Ana Tupan, realizatoarea prefeţei, în prezentarea de pe coperta a patra.

Valeriu Valegvi, Seducţia interiorului, Editura InfoRapArt, (Galaţi), 2016

Iată un titlu cât de cât „normal” - inspirat din poemul Interiorul acela: „Să dai foc morilor de vânt, spuneai/ privind lung la muşchii obrajilor/ scurgându-i-se deja... te urmărea agonia/ rece a acelui personaj lipsit de glorie... / dispăreau sărbătorile pe rând/ în rigolele oraşului... / totuşi câtă lumină-n interiorul acela/ depărtânduse lent”. „Poetul are o mare grijă pentru cuvânt... dar abordează adesea poezia şi prin puterea nesemnificaţiei cuvântului”, spune Petre Rău în prezentarea de pe ultima copertă, luminându-ne, inclusiv prin citatul din Eugenio Montale aplicat poetului în

cauză: „Nimeni nu ar scrie versuri, dacă problema poeziei ar fi să te faci înţeles”. Şi totuşi: nădăjduim că nu scriem poeme numai pentru uz propriu!

Eugen D. Popin, Convergenţe, Limes 2016

La editura clujeană a poetului Mircea Petean, autorul scoate o carte de haikuuri prezentată pe coperta din spate de poetul Andrei Zanca, trăitor în Germania: „Rostirea lui Eugen D. Popin vibrează în geana sacrului. De aici laconismul, concizia, limpezimea ei...” Sunt trăsături care caracterizează poezia de acest

gen, unul supraconcentrat, esenţializat: „fulgere luminează cerul/ cireşul bătrân/ numără liniştit tunetele”; „se crapă de ziuă/ pe culme/ nori moţăind”; „trăsnete despică cerul/ nori negri/ pun pe fugă lupii”. Stabilit şi el în Germani, bănăţeanul Eugen D. Popin este şi membru USR, şi al Uniunii Scriitorilor Germani. În conţinutul cărţii, după 70 de pagini de haiku, urmează 10 de poezie (tot) scurtă, în acelaşi spirit: „zorile/ vestesc primăvara/ mărul bătrân/ deschide smerit/ porţile cerului” (Interferenţă).

Vasile Pistolea, Studii şi eseuri de literatură şi cultură tradiţională, Ed. Episcopiei Caransebeşului, 2016

Istoric şi critic literar, eseist cultural, căvărăneanţul Vasile Pistolea s-a ocupat de probleme literare (Augustin Buzura..., eseu monografic), cât şi cultural-religioase, tradiţionale, cercetările dumisale concretizându-se în câteva studii despre spiritul creator, sărbători şi datini religioase, mitul ursitoarelor etc. A scris o teză de doctorat - transformată ulterior în carte - despre generaţia sa: Generaţia 60 şi redecoperirea modernităţii. Nici apariţia cea mai recentă nu este străină de „imixtiunea” religiosului tradiţional în cultură. La o simplă privire asupra cuprinsului cărţii poţi constata că în ea scriitorul îşi continuă preocupările de până acum: Mioriţa şi desăvârşirea fiinţei, Ielele – între mit şi legendă. După ce publicase în 2013 un Triptic pascal: crucea, mielul, oul şi simbolismul lor, acum se ocupă de tradiţiile de Crăciun: bradul, pomul, „piţărăii”; semnificaţia istorică a mărţişorului. Câteva eseuri se raportează la Mihai Eminescu - unul în paralel cu Ion Creangă. Mai vechile preocupări despre spiritul creator („... şi dezmărginirea fiinţei”) se concretizează acum în Credinţe şi reprezentări despre suflet, Mitologia şi teologia iubirii (şi morţii); tratează despre alimente sacre cu valoare rituală şi ceremonială. Propensiunea religioasă, teologală este ilustrată şi prin... grafica copertei, pe care găsim o reproducere după Pilda bogatului nemilostiv şi a lui Lazăr. În prefaţa pe care-o semnează, Lucian, episcop de Caransebeş, îl prezintă pe autor în următorii termeni: „Din fericire, mai sunt cercetători care exprimă în mod clar originea creaţiilor populare şi tradiţiile folclorice ale românilor. Domnul profesor dr.

Vasile Pistolea, fiu al Eparhiei Caransebeşului şi reputat critic literar, folclorist şi etnolog, este unul din specialiştii bănăţeni care au evidenţiat partea religioasă şi de spiritualitate creştină din literatura şi cultura tradiţională a românilor.”

Emilia Dănescu, Odihna pietrei, Editura Ştef, Drobeta-Tr. Severin, 2015

Având în faţă un moto din Nichita Stănescu, cartea Emiliei Dănescu este precedată şi de o prefaţă a poetului-critic, harnicul

Lucian Gruia, din care aflăm că avem de-a face cu o poetă-matematiciană, din stirpea lui Ion Barbu (am mai prezentat-o, cu primul volum, în 2013). Autoarea se afă la al treilea volum publicat şi este redactor, în Cetatea de Scaun a Ţării Româneşti, la două reviste literare. Mihai Antonescu, lectorul cărţii, o prezintă pe coperta a patra - mai bine zis propensiunea poetei pentru piatră, pe care - iată - o descoperim şi noi în paginile cărţii: „Mi-ai spus să scriu o carte/ despre măr./ Şi nu am putut.// Miai spus să scriu o carte/ Despre lacrimă./ Şi nu am putut.// Mărul a putrezit,/ lacrima a secat.../ Şi ţi-am spus că vreau

să scriu/ despre piatră” (Despre piatră).

Sentimental-desuete (cum le caracterizează L.G., referindu-se la primele două cărţi ale autoarei), poeziile Emiliei Dănescu nu sunt lipsite de substanţă. Doar că puţin cam simpluţe, fără să fie neapărat naive: „Sunt un copil/ exilat în mine însămi.// Cu unghia sap în piatră/ cuvinte...” (Tăcerea poemelor). Suntem de acord că „fixaţia” poetei legată de piatră poate fi rodnică în plan poetic, dar ilustraţia cărţii nu ne-a prea convins. Poate la următoarea apariţie editorială – fiindcă poeta-informaticiană se află în vădită ascensiune.

Arcadie Chirşbaum, Şoadă-i lumea la Făget, Ed. Nagard, Lugoj 2008, Ediţie adăugită 2016

Este apariţia cu nr. 31 a Colecţiei Grai Bănăţan a unei cărţi reeditate (ediţia a doua adăugită). Cuprinde cca 30 de poezii în 60 de pagini, toate cu schepsis şi mustind de umor - cel de bună calitate, cu care ne-a obişnuit încă de la primele texte colegul făgeţean. Două din cele mai inteligente şi reprezentative sunt afişate pe coperta a patra, în loc de orice altă prezentare: sunt în măsură să dea socoteală de întreg conţinutul volumului. În plus, sunt şi cu dedicaţie: „Io vi i-am adus în dar/ Ăşti poeţi cu veselie/ La venire plini gi har/ Şî la dus plini gi răchie” (Priecenilor mei, - care scriu). Iar cea dea doua este o autodedicaţie: „M-am săturat d-atâcea părăstasă/ Ş-am hotărât, cât inima o vre/ Să nu mă priveghez la nime-n casă/ Şî să nu merg nişi la-ngropăşiunea me!” (Mie).

Dacă în prima se relatează o situaţie foarte posibilă şi probabilă din viaţa confraţilor scriitori - cea de-a doua prezintă revolta hotărâtă şi plină de haz a poetului împotriva morţii. (Ia, facem noi haz de necaz - dar Dânsa tot nu ne ocoleşte...!)

Victor Aciocârlănoaiei, Revoluţia bigotului sau Republici eretice, Editura ZIP, Bucureşti - 2014

Avem în faţă un „volum premiat la Concursul de debut ZIP 2014 - secţiunea Poezie”, cum citim atât pe coperta exterioară, cât şi pe cea interioară. Prezentat pe ultima dintre coperţi de Ion Gabriel Puşcă (ca decan de vârstă al respectivului consurs anual), avem de-a face cu un volum „plin de savoare” şi „observaţii înţelepte”, rod al unei bogate experienţe de viaţă - viaţă creştină, în speţă.

Autorul însuşi se confesează cu deplină simplitate şi sinceritate (în pofida titlului!) în poemul final, un catren: „Vă spun la modul serios:/ Eu sunt un om bisericos/ Ce-am scris, luaţi-o aşadar/ Drept exerciţiu literar” (Fariseism).

16 actualitatea literară n Andrei Oişteanu, distins cu Premiul “B’nei B’rith Europe”

Istoricul religiilor şi antropologul Andrei Oişteanu a fost distins cu premiul B’nei B’rith Europe pentru volumul Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european (ediţia a III-a, revăzută, adăugită şi ilustrată), publicat în 2012 în seria de autor pe care Editura Polirom i-a consacrat-o.

B’nei B’rith Europe este o prestigioasă organizaţie evreiască internaţională, cu sediul la Bruxelles. În

meridiane

Miguel Veyrat

Miguel Veyrat (Valencia, 28 iunie 1938), scriitor, traducător şi ziarist spaniol. A studiat Ştiinţe politice, Ziaristică şi Filologie la universităţile din Barcelona şi Navarra, iar mai târziu la Cambridge şi Sorbona. A fost corespondent diplomatic permanent al ziarului ”Nuevo Diario” şi ”Televisión Española” în Paris, Geneva, Rabat, Alger, Roma, Londra şi Dublin. Membru al conducerii ziarului ”Mundo obrero”, membru fondator al ziarului ”Expansión”, fondator şi director al programului ”Documentos TV” la Televiziunea Spaniolă, director al redacţiilor de limbi străine la ”Radio Exterior de España”. Din 2002 se dedică doar literaturii. Are peste douăzeci de cărţi publicate, dintre care amintim: Raţiunea mierlei, Securea de Argint etc.

Libertatea mierlei

2015, Comitetul Executiv al acestei organizaţii a decis să înfiinţeze un premiu anual menit „să recompenseze un intelectual care a contribuit la schimbarea imaginii evreului în societate”. Premiul obţinut de Andrei Oişteanu este primul de acest fel, acordat de B’nei B’rith Europe. Imaginea evreului în cultura română a fost distins cu Premiul Academiei Române, Marele Premiu al ASPRO, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, Premiul revistei Sfera politicii, Premiul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România şi Premiul Fundaţiei „Sara & Haim Ianculovici” (Israel).

Volumul a mai fost tradus în engleză (Nebraska University Press, Lincoln & London, 2009), germană (Frank und Timme Verlag, Berlin, 2010), franceză (Éditions Non Lieu, Paris, 2013), maghiară (Ed. Kriterion, 2005) şi italiană (în curs de apariţie).

n Unul dintre cele mai tari romane ale lui Orhan Pamuk, “O ciudăţenie a minţii mele”

O ciudăţenie a minţii mele, apărut recent la Polirom, în traducerea Luminiţei Munteanu, este prima carte publicată de Orhan Pamuk după dobîndirea Premiului Nobel pentru Literatură (2006), o epopee modernă, desfăşurată pe parcursul a mai bine de patru decenii (1969-2012). Este de fapt povestea „celuilalt Istanbul”, a vînzătorilor stradali, a cartierelor de barăci, a imigranţilor din Anatolia care ajung să schimbe, treptat, textura

Iubirea mea: muzica mereu va fi aceeaşi cât va dura - susur de stele acordându-se cu verdele frunzei noi sau cu răgetele gheţarilor născând noi izvoare: neliniştea sau liniştea din ouă şi placente sub furia brutală a soarelui. Noutatea e tonul imperceptibil cu care fiecare mierlă îşi cântă propriul cântec din ram în ram - în ton cu loviturile vânturilor, ale tragerilor, ale sfâşierilor şi ale momelilor aerului otrăvit. Pasărea nu are minte - memoria sa nu-i aparţine; liberă de orice raţiune umană ignoră moartea care o aşteaptă între umbrele nepăsătoare ale dispariţiei speciei sale. Cântul îi sună - peste mâlurile gânditoare, la fel ca prima inocenţă prinsă în ficţiunea timpului: plin de zgomot şi de furie, atât de frumos pe cât de mare şi lipsit de sens.

Et in arcadia ego Vântul îţi târăşte cântul cu vocea lui de bestie imemorială. Prin rugii de mure lasă frunze din carnea smulsă râului de umbre - rival turbat al eternului, când viaţa se opreşte în gât. Pentru că ştiu pe de rost această moarte inventată de noi într-o noapte întunecată, vreau să fiu alungat din nou din Paradis pentru a muri liniştit - după ce-mi agăţ ca un fir de păianjen strigătul rebel din abisul nimicului.

Hărţi şi epave

şi stilul de viaţă tradiţional al oraşului, pe valul ambiguu al pribegiilor moderne. Modernizarea oraşului, petrecută pe fundalul eternelor frămîntări politice, se asociază cu dispariţia unor îndeletniciri tradiţionale, cu modificarea dramatică a peisajului uman, cu nenumărate înfrîngeri personale, nevăzute şi neştiute, care marchează destinele „generaţiilor pierdute” ale Istanbulului contemporan. Orhan Pamuk s-a născut în 1952, la Istanbul, şi a crescut într-o familie numeroasă, asemănătoare acelora pe care le descrie în romanele Cartea neagră şi Cevdet Bey şi fiii săi, într-o zonă înstărită din Nişantaşı.

La 23 de ani, Orhan Pamuk se hotărăşte să devină romancier; trăieşte retras în apartament şi începe să scrie. Cu excepţia unei perioade de trei ani petrecute la New York, el a locuit numai la Istanbul. Scrie romane de treizeci de ani şi nu a avut niciodată altă meserie. Cărţile i-au fost traduse în mai mult de cincizeci de limbi, iar unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, Mă numesc Roşu, a cîştigat în anul 2003 IMPAC Dublin Literary Award. În 2006, Orhan Pamuk a primit Premiul Nobel pentru Literatură, fiind printre cei mai tineri laureaţi ai acestuia.

Şi dacă trasezi harta propriului tău trup, vei simţi cum coincide cu universul cuvântului tău. Şi, de asemenea, că la insule se ajunge numai prin râurile sângelui ce îneacă pădurile, imaşurile şi cerurile. Prova mereu spre incertul pe care-l configurezi fără nevoia instrumentelor sau a sextantului.

Dar nu există întoarcere, căpitane. În urmă rămân statui ce niciodată sau curând se vor întoarce la nisip prin plaje - în măsura în care progresează, aprinsă ciudat, vorba pe trup în lumina raţiunii ce nu naufragiază. Mai mult, cine ar putea şti?

Aproape nimeni acum adună epave ca să le citeşti mai târziu.

Se luminează de ziuă (În memoria lui Umberto Eco care ne-a învăţat să gândim limba)

* Semeni cu moartea Când traversezi tăcut Vălul de lumină din grădină: Ultima suflare a unei păsări

Îşi atârnă teama de gura ta.

Ai trecut încă o dată râul.

Ziua defineşte lumina Dimineaţa se ofileşte.

Tot ce este atins de foc Îşi pierde astfel inocenţa.

Prima linie

Ce hotărăşte Imprudent Să se topească Cu raza Poate Întrece Orice limită.

*

(René Char, in memoriam)

Arsură de tunet: Bubuitul Gheţarului Născând Un iceberg.

Orion Vânător orb Cânt matinal De revoltă.

Astfel totul se cutremură Şi încă o dată Se reînnoieşte Tremură Contrapunctul golului.

Spaţiu vital Dezintegrarea trandafirului

Cicatricea rupturii Între pământ şi zori

I

Uneori sfâşie o rază

La început era roz şi suav un boboc apăsat pe sufletul meu unde se ascundea scorpionul ghemuit.

Apoi s-a deschis în soarele toamnei cu organele în vânt şi petalele deschise ca nişte mâini.

Iar apoi pântecele-i fecundat s-a micşorat uscat, şi netezimea ofilită putu să se separe de tulpină-i şi un alt trandafir ieşise din carne şi trandafirul uscat zace trist, iar trandafirul bătrân veşted şi fără frunze.

De timp însângerat Predestinat poetului

II Pergamentul cărnii sale descărnate luminează uneori tubul eseului literar.

Singur, singur şi rupt dezintegrat în scorpion.

...vene care au ars glorios...

Frontiere de lumină Marginea luminii Deschide o rană Unde sporeşte Limita.

Cuţitul Zorilor Defineşte Dimineaţa Curată: Da: doar această oră

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com)

Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Acolo se desfată din golul Necesar Umple de transparenţă Pântecele dorit Al ciocârliei Spaţiul meu sideral Umed vânt pietrificat

Dacă aş putea cândva...

Dacă aş putea cândva să-ţi demonstrez că există îngeri rebeli acum, aceştia ar avea fără doar şi poate îndeletnicirea de traducător fără vreo mască cunoscută pentru o limbă unică universală.

Itaca

III

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

nr. 59 n mai 2016

Niciodată n-a existat grădină.

Numele tău e labirint şi patria pierdută firul rupt de fiica ta Adriana pe care vântul îl apropie şi-l îndepărtează, prins în ritmul întretăiat a ceea ce e viu: Mătură frunzele speciei încât piciorul tău rănit de Rimbaud înşiră din nou drumul de întoarcere. Niciodată n-a existat grădină nici patrie cunoscută.

Numele tău e stelă - şi îl şterg constant vânturile şi mareele.

Prezentare şi traducere de Elisabeta Boţan Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: www.actualitatea.eu Tiparul: Tipomedia Prod Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediul USR Bucureşti