Actualitatea literară 61

actualitatea literară

nr. 61, anul VII

iulie 2016

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Adrian Dinu RACHIERU:

Despre poezia vie şi literatura moartă

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Constantin CUBLEşAN, Radu CIOBANU, Maria BOLOGA

e v

n o r

a ci n meridiane n

n Vasile ANDRU:

Pelerinajul Reginei Ana la 7 mănăstiri

n Magda URSACHE:

Durerea şi revolta exilului

Nicolae ţic, între sentiment şi document

a b

j al

n poezie: Ionela ANCIU, Veronica BALAJ, Cornel OCTAVIAN

Tomáš Čada

Prezentare şi traducere de Mircea Dan Duţă

Menachem M. Falek

Un grupaj de poeme în exclusivitate

2 actualitatea literară

Edi tor i Despre a l poezia vie

Nicolae SILADE

şi literatura moartă

Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de graficianul Gheorghe Văleanu (1939 - 1990)

Era cât pe ce să mă întorc în găoacea mea literară și să renunț definitiv la orice fel de întruniri, fie ele lansări de carte, recitaluri de poezie, festivaluri mai mult sau mai puțin internaționale, ori pur și simplu o adunare de scriitori, dar când am văzut că la Lugoj începe să vină din ce în ce mai des tocmai Cornel Ungureanu, cu o întreagă suită de scriitori și editori, m-am întrebat: de ce o face? E deja celebru, nu mai are nevoie de băi de mulțimi literare. M-am mai întrebat de ce Octavian Doclin nu stă în banca lui la Reșița, ci îi adună an de an pe scriitorii din toată țara la Herculane, la „Colocviile Revistei Reflex”. E un poet consacrat, nu mai are nevoie de băi de mulțimi literare. Și iarăși m-am întrebat de ce Liubița Raichici se stresează să organizeze la Reșița, cu fonduri din ce în ce mai subțiri, „Porțile Poeziei”, unde aduce scriitori de pe întreg mapamondul. Frumoasă e, poetesă de prima mână e, românii o știu, o știu și sârbii, o știu și rușii, o știu și japonezii, nu mai are nevoie de băi de mulțimi literare. Nu mai vorbesc de Vasile Dan și de arădenii din jurul lui, care vin cu bucurie la Lugoj, sau îi invită pe lugojeni la Arad, la „Colocviul Naţional al Revistelor de Cultură”. De ce o face? E un mare poet, nu mai are nevoie de băi de mulțimi literare. Cât despre taberele de literatură de la Anina, Oravița sau Săvârșin, unde tinerii scriitori abia așteaptă să fie invitați, ce să mai spun? Organizatorii sunt binecunoscuți, nu mai au nevoie de băi de mulțimi literare. La toate aceste întrebări am aflat răspunsul după ce am văzut că la Sibiu, la Festivalul Artgothica, a venit, tocmai din Praga, poetul Tomáš Čada, iar din Israel, Menachem M. Falek. Nu cred că dorința de glorie îi adună pe poeți laolaltă, nici pofta de a socializa pe lângă Facebook, ci bucuria de a participa la adevărate recitaluri de poezie vie, în spații neconvenționale. Pentru că, în rest, literatura pare moartă, ucisă de curente, generații, ierarhii. Am avut bucuria să-i văd și să-i ascult la Sibiu pe unii poeți care nu fac parte din canonul literar, nu vor să iasă în față, nu vor să impresioneze, dar care totuși te impresionează prin inocență, stil, credință în poezia vie, în acea poezie care îți intră în suflet și în minte și rămâne acolo pentru multă vreme. Și multă vreme nu va trece până când se vor schimba lucrurile în acest sens, pentru că poezia vie nu poate trăi într-o literatură moartă.

“Când i se cere definiţia poeziei, intervievatul o sfecleşte, ca noi toţi. Cine, Doamne, să poată defini viaţa, moartea, poezia? Sau pe Dumnezeu!

„Până acum am aflat că poezia este o cale... o cale neîncetată”.

Dar poetul zice şi vorbe mai mari, care dă Doamne să se-mplinească: „Poezia îmi pare a fi păstrătoare a identităţii naţionale.

Poate singura.

Pentru că ea şi numai ea ţine ţine în viaţă sufletul sufletului unui neam, şi anume limba acestuia.”

n ilustraţiile numărului n

nr. 61 n iulie 2016

opiniile noastre

Vasilescu şi Vasiliu

De fapt, titlul acestui articol ar trebui să fie „Vasile şi Vasilescu”, fiindcă se referă la minunatul interviu realizat de Vasile Proca cu Lucian Vasilescu, apărut în „Scriptor”ul de pe martie-aprilie a.c. Dar vreau să mă „leg” puţin şi de revista lui Lucian Vasiliu, una din puţinele reviste literare din peisaj care-mi trezeşte invidia pozitivă: sentimente emulative! Fiindcă se zice că lectura revistelor literare se face în detrimentul marii lecturi, cea a cărţilor: cunosc oameni care au renunţat de mult să mai piardă timpul cu gazetele, fie ele şi de cultură, şi îi dau înainte cu cititul pe brânci. Mai cu seamă că unele reviste sunt mai mari şi mai groase decât o carte... dar fieţi milă şi de mine, (con)frate editor de revistă: oi fi eu român-cu-şapte-vieţi într-un piept fragil, dar nu mi-ar ajunge acestea puse cap la cap să parcurg cap-coadă tot ce mişcă în materie „revuistică”! (Asta nu e o scuză însă pentru revistele mai siluete, gen Actualitatea literară, uneori invizibilă pentru unii confraţi; vezi revista „Argeş” pe iulie, în care LIS face un inventar cvasicomplet al revistelor româneşti care apar în zilele noastre).

Aşa deci, încercam eu într-o zi de vară să înghit un roman - bun, de altfel - al lui Paul Georgescu (Pontice) şi m-am împotmolit la un moment dat. Cum, Doamne, poţi scrie/ citi un roman de 475 de pagini fără împărţire în capitole, cu pagini compacte, rândurile cursive, fără minima fragmentare a liniilor de dialog?

Aşa că-l lăsai din mână şi am luat altul: Valurile Virginiei Woolf. Citii eu cât citii şi, după vreo 25-50 de pagini, m-am săturat! Aşa(dar) lăsai pe noptieră marea lectură şi dibuii pe aproape un „Scriptor”. Şi o luai binişor de la pag. 42, unde rămăsesem decuseară...

„Ziarul de duminică”.

Viitorul careu de aşi Interviul porneşte cu un titlu lung (citat) şi cu prezentarea poetului de astăzi, Cavaler al Poeziei, veşnic tânăr şi ferice: laureat al Marelui Premiu „Nichita Stănescu”, al „Serilor de Poezie” de la Deseşti. Ca editor şef al „Ziarului de Duminică”, Lucian Vasilescu scrie editoriale amar-acide la adresa celor care apar aproape zilnic pe sticla slinoasă „hlizinduse, mârâind, hăhăindu-se”, dar are la suflet şi „sufletul” neamului nostru manelizat - oful acesta se poate citi aproape la fiecare pagină şi în ultima lui carte de versuri. „De apăsat mă apasă că sunt contemporan cu maneaua, nu doar în domeniul muzicii (acolo ar fi doar benignă), ci în toate „compartimentele” societăţii româneşti. „Spiritul” manelei a devenit malign şi ne macină vieţile, visele, speranţele. Asta mă apasă” (asta ne apasă şi pe noi, deşi poate nu chiar pe toţi!). În 1990, Laurenţiu Ulici îl cheamă pe protagonist în redacţia „Luceafărului”, să completeze „careul de aşi”: Daniel Bănulescu, Cristian Popescu, Ioan Es. Pop. Însă Lucian Vasilescu înţelege să trudească nu doar pe haturile de hârtie ale altora şi înfiinţează o revistă proprie, „Descoperă”, care fiinţează vreo şase ani minunaţi. În continuare, Lucian Vasilescu face elogiul Republicii de la Ploieşti, al personajului drag Candiano Popescu (nume de preşedinte, domnilor!); antimonarhicul care sfârşeşte în stil caragialian ca aghiotant al Regelui Carol Întâiul. Dar interesantul personaj, „chintesenţă a spiritului ploieştean” devine general de brigadă şi autor de versuri.

Poetul nostru lucrează de-un sfert de veac în presă, a fost redactor şi la „Cotidianul”, unde descoperă un alt personaj fabulos: sihastrul Ştefăniţă Lechea, cu o bibliotecă de 40.000 CLAUDIU BUCIUBAZALT s-a născut la Lugoj, la 19 noiembrie 1953 şi s-a stins din viaţă la 25 iulie 2000. A fost membru al cenaclurilor literare „Ion Popovici Bănăţeanul” şi „Cuvinte româneşti”.

A fost apreciat de Alex Ştefănescu, care l-a publicat prin anii optzeci în SLAST (sub numele Claudiu Bazalt), introducându-l cu un grupaj consistent în volumul „13 poeţi”, antologie de debut a Editurii Eminescu (1988).

de volume, meloman şi autodidact (învaţă 10 limbi străine şi absolvă la 70 de ani Teologia).

Credem că o asemenea bogăţie de material faptic-şi-existenţial îl va îmboldi pe scriitorul nostru să scrie într-o zi şi roman. Mai ales că a anunţat „oficial” că se lasă de poezie...

Copii: cine ştie definiţia Poeziei să ridice două degete sus!

Dar n-am să mă apuc eu acum să povestesc din fir-în-păr interviul, aşa că mă voi limita la două aspecte care mi-au atras în mod deosebit atenţia: când i se cere definiţia poeziei, intervievatul o sfecleşte, ca noi toţi. Cine, Doamne, să poată defini viaţa, moartea, poezia? Sau pe Dumnezeu! „Până acum am aflat că poezia este o cale... o cale neîncetată (s.n.)”. Am holbat ochii... mda, aşa scrie: nu cale neîntreruptă, nu cale de la vârfuri la poale, ci chiar aşa..., negru pe alb. Dar poetul zice şi vorbe mai mari, care dă Doamne să se-mplinească: „Poezia îmi pare a fi păstrătoare a identităţii naţionale.

Poate singura. Pentru că ea şi numai ea ţine ţine în viaţă sufletul sufletului unui neam, şi anume limba acestuia”. Dubla subliniere ne aparţine. Oricum, de la Nichita încoace - cel cu „Limba română e patria mea!” - nu s-a mai făcut o afirmaţie aşa îndrăzneaţă, în ce priveşte limba. Limba noastră - comoara noastră...

(Eşti poet?...) „Atunci spune o poezie!... Mai zi-o o dată p-aia...”

Crescut-legănat-alăptat cu fabuloasele reviste franţuzeşti, pe care i le împrumutau copiii de baştani: PIF, Paris Match, care apare şi azi într-un tiraj de 600.000 exemplare, Salut le Copains!, viitorul inginer chimist („dezertor” într-un alt... laborator, cel în care se amestecă literele), intră volens-nolens în iureşul Boemei literare. Şi povesteşte o noapte de basm, legată de „Serile de Poezie de la Vânători Neamţ”.

După o cină la Stăreţia Mănăstirii Neamţului, stropită cu ţuică cu schinduc, Lucian Vasilescu pleacă în recunoaştere nocturnă împreună cu Ioan Flora. (Iar când vine vorba de Flora mă podidesc lacrimile: de ce, Doamne Bunule, trebuie el să ţină acel „Dejun sub iarbă”, şi nu -ca toţi oamenii- sus, la lumina zilei: pe iarbă?) „Am apucat pe un drum, la întâmplare, căutam amândoi o cârciumă unde să bem vin prost, să fumăm, să râdem și să vorbim tare, după pofta inimii. Până când departe, în zarea din stânga, am descifrat un licăr. Era un soi de căbănuță/ gheretă de lemn. Înăuntru era lumină, dar geamurile erau atât de aburite încât nu puteam vedea nimic prin ele. Răzbătea până la noi o hărmălaie devălmăşită pe care o cunoşteam prea bine. Am deschis uşa şi am intrat”. Plimbarea reprezentanţilor poeziei române se termină cu (mult) bine: după ce i-au chestionat, să vadă ce fel de spioni de la oraş erau ei, ţapinarii din crâşmă s-au hotărât să-i scarmene puţin... Mai ales unul, un zdrahon, care părea a fi Şeful. Dar până la urmă poezia romînă scapă cu oasele întregi, făcând un troc tacit cu gazdele: contra „versuri” primesc mâncare şi băutură, un „cocoş bine rumenit”, un fund de lemn cu mămăliga la purtător. Iar ei toarnă pe podeaua de pământ bătătorit tone de poezie: Esenin, Nichita, poate şi câteva sonete închipuite. „Ritualul continua: în vreme ce unul dintre noi se înfrupta din cocoș, celălalt le vorbea, citea sau recita mesenilor. Apoi primul trecea la poezie și celălalt la cocoș. Și tot așa”. Dar eu aici mă opresc. Mai departe e datoria lui Lucian Vasilescu să transforme povestea-n roman, iar a lui Lucian Vasiliu să i-l publice la Junimea.

Remus V. GIORGIONI

Un alt grupaj i-a apărut în Cartea Poeţilor, Lugojpres, 1994. După decembrie 1989 a intrat în dezbaterile de idei şi opinii ale primelor ziare lugojene: Drapelul, Lugojul, Corso, Actualitatea lugojană. A fost nu doar un poet de excepţie, ci şi un ziarist de temut pentru somităţile locale, care tremurau de emoţii când apărea ziarul cu editorialul, sau articolele politice semnate CBB. A continuat o vreme lupta social-politică în calitate de lider sindical.

Petrecându-se aşa de repede din viaţă, cele mai multe din poeziile sale - mai cu seamă volumul cu titlu parodic nichitian RECUVINTELE - au rămas nepublicate. Realitatea este că, intrând în iureşul vieţii după revoluţie, a cam neglijat acest aspect, considerând mereu că „nu este momentul pentru poezie” (dar a continuat totuşi să scrie…). De aceea, ne-a rămas nouă, prietenilor, colegilor lui de cenaclu şi scris, datoria de a ajuta să vadă lumina tiparului poemele celui care nu mai vede lumina zilei, dar care s-a apropiat de Lumina Neapropiată…

cronica

nr. 61 n iulie 2016

actualitatea literară 3

Despre alianţele literare şi regionale de odinioară

O „alianţă” despre care nu s-a vorbit aproape deloc poate defini mai bine istoria noastră frumoasă. Frumoasă... desigur.

Există o „cvadruplă alianţă” formată din Anton Golopenţia, Brutus Coste, Octavian Neamţu şi V. Rădulescu Pogoneanu care vorbeşte într-un fel despre istoria noastră. Îi va scrie în noiembrie 1934 Anton Golopenţia lui Octavian Neamţu: „Tu ar trebui să isprăveşti serios cu Eminescu... Şi fă în prealabil cura Zeletin pe care o cred neapărat necesară la tine. Naţionalismul în de el nu ne ajută mai mult decât de mai mult decât orice vorbăraie”, aflăm din neobişnuitul volum

al lui Anton Golopenţia, Îndreptar pentru tineret.

Sunt în volum scrisori extraordinare către Mircea Vulcănescu („Ar trebui creat un ziar, săptămânal măcar, al monografiştilor, care să-şi asume deschis rolul de educator într-o Românie a tineretului de la noi. O altă „Dreaptă”, o „Românie adevărată”, sau aşa ceva”.) sau o scrisoare către H. H. Stahl, cu ideea unei reviste care să reorienteze tineretul: ”Tineretul de la noi e mai dezorientat decât oricând şi viitorul ţării e tot mai negru”.

Brutus Coste, născut şi el în Banat, la Ciacova, Octavian Neamţu, la Caransebeş, sunt

cărturari de seamă care pot ilustra proiectul „regionalist” al lui Anton Golopenţia, din Prigor. Anton Golopenţia putea realiza, împreună cu ei, o iniţiativă importantă? Putea extrage tânăra generaţie din fascinaţia extremei drepte?

Putea să fie lider?

O scrisoare în care se arată fericit de căsătoria lui Petru Comarnescu vorbeşte despre proiectele utopizante ale autorului care ar fi vrut să scrie un „îndreptar pentru tineret”.

Volumul alcătuit de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza ne atrage din nou atenţia asupra acestui extraordinar personaj, cărturar, om de

miniepistole 46

el se îmbogăţea privind cu ochii se îmbogăţea citind recitind sfintele scripturi se îmbogăţea privind lumea cea din jurul său se îmbogăţea privind lumea din lăuntrul său şi se îmbogăţea de la o zi la alta deşi se spune că omul e mai bogat atunci când se naşte pe urmă sărăceşte cu duhul sărăceşte sufleteşte dar el se năştea în fiecare zi el renăştea în fiece noapte noaptea şi ziua erau pentru el averi nedeclarate şi se îmbogăţea privind cu ochii se îmbogăţea citind şi recitind sfintele scripturi amfora cu manuscrisele de la marea moartă taina din papirusurile de la nag hammadi se îmbogăţea văzând cu ochii se îmbogăţea privind şi se îmbogăţea văzând cum se năruie bogăţiile lumii şi bogăţia lui a devenit cea mai râvnită dintre toate şi bogăţia lui a devenit

ştiinţă, gânditor care este Sanda Golopenţia, fiica sociologului, editoarea operei lui Anton Golopenţia.

Anton Golopenţia, Ultima carte, Text integral al declaraţiilor în anchetă ale lui Anton Golopenţia aflat în Arhivele SRI, volum editat, cu introducere şi anexă de prof. dr. Sanda Golopenţia.

Editura Enciclopedică, 2001, ilustrează, cum nu se poate mai bine, istoria celor trei cărturari de seamă originari din Banat.

Brutus Coste, originar din Ciacova, cu funcţii importante în diplomaţie înainte de 1944, va rămâne în exil şi va deveni una dintre personalităţile de vârf ale exilului românesc.

După Conferinţa de la Paris care hotăra soarta României după război, Anton Golopenţia se întoarce în ţară. Nu rămâne în exil, deşi existau oferte: era un personaj important al României. În ţară, Belu Silber încercase să-l alăture comuniştilor, ca şi pe Octavian Neamţu. Sunt arestaţi amândoi, interogaţi în numeroase rânduri.

Aflăm din interogatoriile transcrise în „Ultima carte” că la Paris Anton Golopenţia se întâlnise cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, cu Mihai şi Mariana Şora, cu Brutus Coste. O imagine a României după război poate fi regăsită

Cornel UNGUREANU în numeroasele interogatorii, mărturii, depoziţii - fiecare vorbind despre demnitatea interogaţilor. După mai bine de un an de închisoare, Anton Golopenţia moare, Octavian Neamţu este eliberat. Încet, foarte încet, amintirea lui Dimitrie Gusti e regăsită. În 1976 lui Octavian Neamţu îi apare la Editura Academiei Cultura ca acţiune socială, carte importantă pentru înţelegerea anilor treizeci ai şcolii sociologice româneşti.

Primul capitol, Invitaţie la acţiune. Idei călăuzitoare în cercetarea şi acţiunea cultural-educativă începe cu acest „argument”: „Acţiunea social-culturală nu poate fi despărţită de cercetarea sociologică. În toate etapele cercetării din momentul iniţierii şi până în fazele finale, când rezultate determină decizii, acţiunea social-culturală însoţeşte cercetarea sociologică pentru că o determină, îi oferă ocazia efectuării şi reprezintă modalitatea eficientă a desăvârşirii ei în actele politicii”.

Cartea are un tăiş polemic, deşi Ceauşescu e citat mereu.

Se putea fără el? Se putea fără procesul lui Pătrăşcanu, în care şi Anton Golopenţia şi Octavian Neamţu fuseseră implicaţi?

De fapt, primul asasinat, al doilea falsificat?

cea mai frumoasă bogăţie din împărăţie din împărăţia care a fost din împărăţia care este din împărăţia care va să fie

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

Cu aliură de haidamac (iertată-mi fie expresia) blând, Ioan Flora s-a impus ca unul dintre cei mai dinamici poeți români din spațiul (fost) jugoslav, anume din Serbia. Născut în 1950 într-un sat de lângă Pancevo, urmează liceul din Vârșeț, după care se înscrie la Facultatea de Filologie, secția românăfranceză, a Universității din București (1969-1973), fiind coleg și prieten cu viitorii scriitori Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Ioan Lăcustă ș.a., alături de care editează revista-manuscris Noi. După absolvirea studiilor, revine în Serbia, profesor la Liceul din Alibunar, apoi, din 1976, activează în cadrul redacției ziarului Libertatea și a revistei Lumina din Pancevo, după care devine redactor-șef al Editurii „Libertatea” (Pancevo). După evenimentele revoluționare din decembrie 1989, se stabilește la București, împreună cu familia, angajat al Muzeului Literaturii Române și, ceva mai târziu, ca secretar al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat editorial în 1970 cu volumul Valsuri (Pancevo). Se dovedește a fi productiv, tipărind mai multe cărți de poezie și traduceri, în Serbia, la Pancevo și Novi Sad, reluate la edituri din România, având girul unuia dintre cei mai prestigioși critici jugoslavi, Srba Ignajatović, care îi prefațează volumul Memoria asasină (1989). Într-o panoramă a literaturii române din

Constantin CUBLEŞAN

Serbia (2013), Brândușa Juica nota despre Ioan Flora: „În poeme aparent narative, construiește scheme originale de exprimare, conform cărora elementul livresc se combină cu vizionarismul și explorarea unor tărâmuri stranii”, reprezentativ fiind în acest sens volumul O bufniță pe patul morții (1988).

Derizoriu absolut, continuând: „viața mea mică/ derizoriul absolut”), momente banale, lipsite de evenimente fulminante, evocând clipe calme, de confort existențial, alături (de obicei) de prieteni („Eram la o bere, doar pentru a reînnoda ziua de noapte./ Era încă lumină în stabilimentul acela” -

În București publică volumele Poeme, 1993 (cu o prefață de Al. Cistelecan), Discurs asupra struțocămilei (1995), Cincizeci de romane și alte utopii (1996), Iepurele suedez (1997) ș.a. Din păcate, se stinge din viață subit, prematur, la 3 februarie 2005, în plină forță creatoare (L-am cunoscut într-o vară la vila de la Neptun a Uniunii Scriitorilor, remarcându-i, pe lângă gentilețea cu care știa să se apropie de oricine, și frumusețea unui caracter integru, generos, trăind în și pentru poezie). Gheorghe Crăciun, unul dintre cei mai apropiați de el, nu doar sufletește („mi-a fost prieten”), preia din numeroasele poeme rămase în manuscris pe cele pe care Ioan Flora intenționa să le încorporeze într-un nou volm, realizându-i astfel cartea postumă (Bătrânul Werther - Editura Paralela 45, Pitești, 2007), pe care o prefațează, evocându-l pe poet în condiția sa de maturitate creatoare, și exprimându-și așteptarea ca „posteritatea să-i acorde lui Ioan Flora atenția pe care o merită”. Ceea ce, în bună măsură, se împlinește. Poezia lui Ioan Flora este una a faptului de viață comun („să surprind/ o fărâmă din viața mea concretă, carnală, minerală, mică”, se mărturisește el programatic în poemul

Înțelepții, la ora ceaiului, sau: „Stăteam pe o terasă, la o țigară./ Era unsprezece noaptea, ne pregăteam/ să mergem la Sf. Spiridon Vechi, să luăm lumină” - Lumină, sau: „Douăzeci septembrie. Pe o terasă, la o cafea. E-mail Adam J. Sorkin./…/ Plouă în ciudă, plouă câinește” - Pui la borcan, etc). Sunt relatări directe, poetul vrând să impresioneze prin obiectivitate, fără a căta metaforizarea cu orice preț a contextului ce-i oferă starea poetică de grație, cultivând emoția (să-i zicem subtextuală) a aducerilor aminte dintr-un trecut oarecum pitoresc în care el însuși este învăluit în aură lirică: „Acum un an eram în Maramureș, pe Valea Vaserului./ Făina mă-si de treabă. Chiar dacă stelele ne picurau în palme./ Căci la Făina (o haltă pustie, unde o dată pe zi oprește/ mocănița. Zisă și drezină, încărcată de bușteni/ și maramureșeni, și-n afară de casa pădurarului nu există/ decât cerul, de pământ nefiind atât de sigur),/ La Făina am fost cu Gavril, Mircea, Paul, Radu și încă vreo zece/ și-n loc să ne vedem de treabă, să bem/ și să murim liniștiți adică,/ ne-am apucat de prostii: scriam fleacuri” (Acum un an).

E în toată această poezie evocatoare,

Bătrânul Werther (Ioan Flora)

multă nostalgie romantică, multă tandrețe, reverberând ecouri ale trăirilor fruste în cadrele pastelate ale unor peisaje rustice, mai degrabă bucolice, în atmosfera cărora poetul se complace abandonat unor atitudini contemplative, ce par confecționate însă anume, tocmai pentru a-și putea satisface însuși nevoia de liniște sufletească: „În iulie, spre seară, peste grădina cu fagi/ se prăbușesc uneori porumbeii/ stinși de sete.// Adesea, stând pe terasă, îi privesc cu teamă,/ îi petrec cu inima strânsă, amintindu-mi/ de-un vechi cântec sârbesc, unde aprigul războinic,/ lăsat la vatră, vorbește ca într-o litanie/ de porumbei intruși, îmbrățișând cu aripa/ fragii cruzi ai iubitei sale,/ strivindu-i,/ făcându-i terci, urmă verzuie, pământ.// În iulie, seara, peste grădina de fagi/ se prăbușesc uneori porumbeii/ stinși de sete” (Fragii). Expresia modernă este lipsită de violența limbajului pe care îl cultivă alți confrați de generație.

Mai degrabă se simte înclinat spre prozodia clasică, în rostuire liberă, sentimental reluând, într-un soi de incantație parodică, romanța, mai bine zis parodiind romanțiozitatea, fără a fi răutăcios ori ironic:„Seară de argint, dacă nu chiar de aur,/ când la flacăra lunii s-a tot citit în rusă/ dintr-o poetă pală, luptând cu un centaur/ și viața-i n-avea cum fi în niciun fel tradusă.// Ea mai vorbea de ghețuri, de buze, de destin;/ ea mai iubea la răstimpuri, tot prin cuvinte rare,/ versul ei de neguri părea că-i cristalin,/ carnea ei, că nicidecum tresare.// Eram la masă, căci unde mai puteam să fiu./ Era aproape toamnă, și gri, era târziu” (Seară de poezie rusă). n Continuare în pagina 4

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Secretul succesului de care s-a bucurat anul trecut debutul doamnei Simona Antonescu, romanul Fotograful Curții Regale, cred că vine, desigur, dincolo de harul autoarei, din epoca pe care personajele sale o străbat. România dintre 1877 și 1889 a fost epoca noastră eminamente fastă, cu adevărat bellă, când țara s-a modernizat rapid, intrând în rândul lumii civilizate într-un mod firesc, cu demnitate, cu oameni prestigioși și realizări remarcabile. A fost o vreme, în general senină, cu apetit și potențial creativ, care s-au reflectat de asemenea firesc în atmosfera luminoasă și optimistă a cărții, astfel încât cititorul de azi, sastisit de orori, perversități, abjecții și ticăloșii individuale sau planetare, a receptat-o cu generozitate. Din păcate, ca durată, n-a fost vorba decât de un răstimp repede curmat de Primul Război, care a dus la epoca „anilor nebuni”. Sub euforia lor vitalistă era perceptibilă însă chiar de la început un fel de vibrație obscură, ca o undă subterană, tristă și sumbră, premonitorie a tuturor dezastrelor ce au urmat acelei veselii nebune, marcând apoi, ca un stigmat definitiv, întregul veac douăzeci.

Cel de al doilea roman al Simonei Antonescu*, apărut mai curând decât ne așteptam, pătrunde tocmai în „anii nebuni”, ceea ce, privind acum retrospectiv, apare previzibil, căci, iată, în ultimul capitol, pe care-l consideram epilog al primului roman, întâlnim secvența în care două fete hiperemancipate ale începutului de eră postbelică, ciripind despre filme cu Greta Garbo și Marlene Dietrich, vin să-și facă o poză, dar întâi zăbovesc amuzate în fața vitrinei cu fotografiile devenite deja de epocă ale lui Franz, fotograful Curții Regale. Iar autoarea reflectează împreună cu cititorul: „Din spatele geamului și a unei jumătăți de veac, doamne în rochii cu corset aflate la brațul unor domni cu joben le întorceau privirile cu seriozitate. Reproșurile lor mute pentru fustele ce descopereau vederii gambele rămâneau aici, în spatele sticlei, fără să ajungă la fetele de pe trotuar, două păsări libere să-și poarte tinerețea cum doresc. / Două secole diferite se priveau ochi în ochi, de o parte și de cealaltă a atelierului de fotografie.” Or, cele două fete, deși poartă alte nume, nu pot fi nicidecum altele, decât Aglăița Vlădoianu și Magda Filipescu, din cel de al doilea roman, Darul lui Serafim, cu care doamna Simona Antonescu ne surprinde din nou.

Ca și în Fotograful..., ceea ce m-a surprins înainte de toate și în Darul lui Serafim a fost ingeniozitatea compozițională a cărții. Sau poate mai corect ar fi s-o numim ingeniozitate componistică, întrucât structurează un text literar amplu printr-o modalitate foarte apropiată de principiile simfonismului. Romanul e conceput în patru părți, respectiv patru povești diferite, care se desfășoară aproape concomitent, având același liant constând în aceleași câteva personaje care se regăsesc în toate părțile, revin oarecum întâmplător, dar purtate de aceeași determinare a hazardului.

Fiecare parte-poveste, cu excepția ultimei, începe textual identic, introducând același motiv, laitmotiv cerșetorul Serafim de la Biserica Amzei, într-o seară ploioasă de noiembrie, în jurul căruia, din superstiție, din simpatie, din mizericordie sau pur și simplu din întâmplare, gravitează aproape toți protagoniștii celor patru povestiri. Serafim este, de fapt, principalul coagulant al episoadelor epice al acestui roman unitar, a cărui performanță cred că stă în primul rând în resuscitarea atmosferei primilor ani interbelici.

Primele două episoade narează niște izbânzi, dar sub această aparență, se insinuează perfect perceptibilă tristețea decepțiilor aduse de o epocă nouă, în care s-au investit mari speranțe, dar care începe să-și dezvăluie nebănuite și sumbre virtualități. Întâia poveste, Malaxa, cred că reprezintă o premieră în literatura noastră, doamna Simona Antonescu fiind după câte știu, prima care încearcă și reușește să reabiliteze epic figura industriașului român, demonizată pe toate căile, din anii dictaturii proletare până în „iepoca de aur”. Dar nici înainte tipul, ca personaj, nu s-a bucurat de vreo atenție specială, cu atât mai puțin de simpatie. Pornind de la reconstituirea arborelui genealogic cu origini în Munții Pindului, Simona Antonescu redă adevărului personalitatea unuia dintre marii întreprinzători (a) români care, pornind de la o modestă presă de ulei din Bârlad, a pus bazele celei mai mari industrii de locomotive și trenuri automotoare din sud-estul Europei, asigurând locurile de muncă și o viață decentă a sute de muncitori care l-au adorat. Dar cu un preț. Și aici survine tristețea ascunsă: prosperitatea Uzinelor Malaxa e asigurată de fluența contractelor, care e asigurată la rândul ei de murdar-cordialele relații cu un rege corupt și cu amanta acestuia. Malaxa e un familiar în casa Lupeascăi, pe care o lasă cu interesată nonșalanță să câștige toate partidele de pocher, iar Simona Antonescu îl surprinde în seara când, după ce trece, din superstiție, pe la Serafim ca

comentariu

nr. 61 n iulie 2016

Tristețea anilor nebuni

să-i lase o bancnotă, Malaxa vine la Palat, unde, întrun birou discret, îi lasă suveranului eleganta servietă cu milioanele cash. Un singur om vede și judecă: simpaticul Nicușor, șoferul, un fel de raisonneur aflat cu patronul într-o familiaritate respectuoasă, doar de ei știută, iar dialogul lor din intimitatea Cadillacului negru e antologic: „- Dar cu viclenia asta care nu e bună hrănesc astăzi sute de oameni, care m-ar urma la cel dintâi semn din mână pe care l-aș face. Este semn bun când te urmează oamenii, Nicușoare. [...]

- Trebuie să aveți inimă tare, domnule Malaxa, ca să puteți dormi noaptea, răspunse Nicușor. Mie mi-ar sări somnul, să știu că dau de mâncare oamenilor și merg Uzinele pentru că am plătit biruri spurcate. / Cuvântul căzu greu între ei. / Nicușor se sperie imediat după ce-l scăpă, iar Malaxa îl cercetă cu atenție în oglindă [...] - Este rău să te faci frate cu dracul până

ce treci puntea, Nicușoare ? întrebă el. / - Este dracul, domnule Malaxa. ” În partea a doua, Miss România, momentul împlinirii este de asemenea umbrit de tristețea deșertăciunii.

Aglăița Vlădoianu, încă ingenuă, e persuadată de Magda Filipescu, versată în mondenități, să se înscrie la concursul pentru titlul de „Miss România”, manifestare de amploare, cu scop de propagandă naționalistă, pe care Simona Antonescu o resuscită în toate detaliile, întemeiată pe un impresionant bagaj documentar, cartea fiind, de altfel, în întregime, ca și Fotograful..., un roman cu masive infiltrații nonfictive.

Aglăița, aflată, precum întreaga ei generație, într-un irezistibil elan al emancipării, se înscrie în concurs împotriva principiilor austere ale tatălui, generalul Vlădoianu. Care nu mai poate să i-o interzică, dar se simte dator s-o prevină: „Înțeleg eu că te-ai înscris, dragul tatii. Părerea mea o știi, căci de aceea n-ai venit la mine mai înainte. Nu am ce pedeapsă să-ți dau, că ai douăzeci și doi de ani și a venit vremea să afli cum e drumul pe care singură ți-l alegi. Atâta vorbă îți voi spune însă: vă înconjoară pe toate cu minciuni [...] Ei

Bătrânul Werther

n Continuare din pagina 3 Ioan Flora cultivă o muzicalitate interioară a versului, având discursul limpede și degajat, tentat de o anume narativitate ca de povestaș, tihnit, bănățean/ardelean, căutând anume anecdotica faptului comun, pe care îl poetizează, uneori, amuzat: „Elena Romanova, e cert, are doi câini, pe Țerlina și pe Afina, iar dorul/ de casă (când o cuprinde) ea tot la ei visează, așa cum/ de săptămâni întregi nu vede în față decât coline împădurite,/ arini și ulmi și mai ales zbuciumul apelor ațipite ale râului Tihaia,/ unde tatăl ei mai aruncă, de regulă în zori, la știucă, la mreană, la somn” Ș.a.m.d. (Elena). Nu evită nici ludicul, jocul în halou de epigramă („În Marea Chinei de Sud/ dragonii-i visez și-i aud./ Țestoasa, Cocoșul, Leul de mare…/ Tu, undeva, albastră ninsoare.// Aici nimic nu e decât/ umbră de licorn pogorât/ în pământuri apoase…// De-ai veni, odată, Hristoase,/ pe-aleea sufletului ce cade/ mereu în ghimpoase năvoade” - În Marea Chinei de Sud).

Poezia de dragoste are și ea încantații nostalgice, pasionale, evocarea iubitei (a iubirii în sine) pierdute

deja au scenariu, iar din voi toate vor tăia și vor ciopli, până când vă vor potrivi pe scenariul lor. La sfârșit, lumea va aclama o marionetă, o păpușă pe sfori despre care va crede că ești tu. Iar tu vei avea un gust amar în gură și-ți vei petrece restul vieții încercând să scapi de minciuna dintâi, de imaginea falsă pe care și-au făcut-o toți despre tine.” Culmea e că Aglăița chiar devine Miss România, moment apoteotic, de care, ca în toate momentele importante ale acestui roman, nu e străin nici Serafim. Dar abia acum, privind din spatele draperiilor premierea celorlalte concurente și așteptându-și rândul la premiul cel mare, are și fata tatii trista revelație a zădărniciei: „[...]ei caută altceva, nu frumusețea curată despre care vorbesc atât. Caută un model pe care să-l ofere lumii din afară, un model care să vorbească despre România așa cum își doresc ei. Propagandă era cuvântul ce apărea cel mai des pe buzele tuturor. Și domnul general Vlădoianu avea dreptate: aveau să taie din bucățile ce nu se potrivesc scenariului.” (Se desprinde de aici, desigur, la latitudinea cititorului, și o eventuală morală: astăzi ca și alte dăți...)

Cu celelalte două părți - Luca și Matei și Paștele Blajinilor - în care nu mai e vorba nici de izbânzi, nici de tristeți, intrăm în plină tragedie a unei familii din aristocrația Bucureștilor acelorași ani. Ea se desfășoară în același areal marcat de prezența lui Serafim. Trama epică e contrapunctică, vădind aceeași virtuozitate compozițională, autoarea mizând de data asta și pe efectele ambiguității, suspansului și chiar a unei ușoare unde enigmatice. A intra acum în detalii ar însemna să destram toate aceste calități care fac șarmul lecturii.

Care șarm e sporit și de impresia de adevăr istoric, suscitată de roman în întregul său. Întotdeauna când întâlnește o carte în care protagoniștii poartă numele unor personaje istoric reale, așa cum se întâmplă aici, cititorul își pune, cu un frison ușor voyerist, întrebarea cât e adevăr și cât ficțiune. Întrebare, de fapt, inutilă de vreme ce o autentică operă de artă intră firesc și de la sine în universul adevărului. Prințul Andrei Bolkonsky, Emma Bovary, Bătrânul care se luptă cu peștele cel mare și atâtea sute, poate mii de alte personaje memorabile, chiar de vor fi fost inițial niște ficțiuni (pentru cititor, nicidecum pentru scriitor), au devenit reale și continuă să fie prezente în adevărul artistic, viețuind etern într-un univers paralel, dar cu nimic mai puțin real decât al nostru. Condiția e să fie veridice în ordine artistică. Concept și condiție fundamentală în relația dintre adevăr și ficțiune, veridicitatea în ordine artistică mi-a fost revelată în anul întâi de facultate clujeană, la cursul de Teoria literaturii, predat într-un mod inubliabil de deopotrivă iubitul, respectatul, admiratul, dar și temutul nostru profesor Ion Vlad. Darul lui Serafim e astfel un roman care ilustrează perfect, ca și, de altfel, Fotograful Curții Regale, importanța decisivă a acestui concept a cărui funcționalitate depinde exclusiv de talentul scriitorului: nu știm și nici nu are importanță ce s-a petrecut cu adevărat, atâta timp cât totul în carte se petrece sub ochii noștri ca și cum putea fi, fără niciun dubiu, adevărat. E un lucru pe care și doamna Simona Antonescu l-a intuit atunci când în finalul primului său roman, a ținut să precizeze: „Adevărul cuprins în această carte depinde de fiecare cititor în parte. Fiecare dintre dumneavoastră va decide unde se termină istoria și unde începe ficțiunea.” Vom decide însă exact doar dacă vom ține seama că secretul magiei povestitorului stă în cunoașterea „trucului” veridicității în ordine artistică. „Truc” indispensabil adevăratului prozator și pe care doamna Simona Antonescu îl stăpânește perfect. _________________ * Simona Antonescu, Darul lui Serafim, roman.

București, Cartea Românească, 2016

stârnește mărturisiri edulcorat dramatice, sub pavăza unui timp cu scurgere implacabilă în leneșele vâltori ale căruia se consumă, în fond, însăși viața: „Era o pajiște gri sau albastră, cu ulmi,/ parcă verticală, ce nu se mai sfârșea;/ coboram din vânt, din cetini și din culmi,/ eram tineri, noi eram eu, tu erai Ea.// A fost o iubire repede lanceput, și grea,/ flămândă, sălbatică, încrucișată,/ starea acestui suflet știu că atunci părea/ a nu se stinge tocmai niciodată.// Puteam atinge stelele cu mâna./ Eram tineri, nu știam că Iason devine/ fructul păcatului pe care lâna/ de aur îl poate duce cu sine.// Nu știam că suntem atât de-ndrăgostiți/ și nici că iubirea nu-i înșurubată chiar sub osul stern;/ dar pentru că eram înalți și toropiți/ de somn și aproape goi,/ nici nu auzeam cum se aștern,/ năvalnic, roșiatice frunze pe noi” (Lâna de aur).

Ioan Flora e, ca și Adam Puslojić, reprezentant al poeziei românești din Serbia. În egală măsură însă, amândoi poeți ai limbii române de peste orice hotară. În lirica lui găsim rezonanțe din mari noștri poeți moderni, ca și din cei străini, rezonanțe asimilate organic așa încât livrescul încorporat discret acestei poeziei e mai degrabă însemnul unei formații culturale ce-i asugură accesul de netăgăduit în eșalonul de referință al generației sale.

nr. 61 n iulie 2016

polemici

actualitatea literară 5

Nicolae Țic, între sentiment şi document polemici de tranziţie Cu ceva vreme în urmă, în paginile României literare, amintind de „condeierii generaţiei desculţe”, Dumitru Radu Popescu pomenea, afectuos, şi de Nicolae Ţic, rememorând anii grei ai realismului socialist. Fireşte, cu delicioase volute speculative, trimiţând, caustic, la „glorioşii” ani ai realismului capitalist.

E un bun prilej, credem, de a ne reaminti de autorul atâtor cărţi „juste” în epocă, uitat, azi. Definitiv, oare? Industrios, publicând „cu nemiluita”, cum nota, exasperat, D. Micu, foarte productivul Nicolae Ţic (19291992) e, şi el, alături de alţi „expiraţi”, un repudiat. El venea dintr-un „peisaj uman aparte”, constatase I. Vitner şi amprenta hunedoreană, purtând „ecoul” muncilor aspre, se va răsfrânge în romanele sale. Totuşi, debutul se va produce în poezie, N. Ţic, încă elev, câştigând, în februarie 1949, concursul iniţiat de Revista elevilor.

Avânturile lirice se vor stinge la scurtă vreme; mare cititor, prozatorul va mărturisi, la bătrâneţe, că dragostea dintâi i-a indus, în preajma numelor mari, chiar „frica de poezie”, motivând, astfel, abandonul. Încât, cu patima gazetăriei în sânge, răspunzând chemărilor epocii, prins de avalanşa evenimentelor „năucitoare”, cum recunoştea (lupta de clasă, violentele prefaceri structurale, elanul constructiv), el se va dori un cronicar al epocii, captând „vuietul” acelor ani, lăudând – fără economie – eroismul cotidian, întinerind ţara. E drept, infiltrarea reportajului devenise o modă şi, la începuturi, Ţic se declara doar un vizitator al mediului muncitoresc; mai târziu, având „revelaţia” navetismului, se va considera „un navetist între două medii”. Oricum, „restrângându-se” la proză, va încerca să se desprindă din plutonul „reporterilor frenetici”, fără ca volumele sale, de un realism special, îndatorat investigaţiilor de tip sociologic, să scape de stilul publicistic.

Chiar dacă, în anii ultimi, va forţa „polenizarea” modernistă şi chiar postmodernistă, după unele voci (Maria-Luiza Cristescu).

După o lungă gestaţie revuistică, în 1957, va tipări nuvela A doua moarte a lui Anton Vrabie, punând în discuţie soarta „strigoiului” Anton Vrabie, revenit în sat (după detenţie) şi, fireşte, chiabur opozant la binefacerile colectivizării. Recitită azi, în cheie inversă, nuvela poate fi criticată exact pentru aceleaşi motive care, altădată, îl încântau pe I. Vitner. Nicolae Ţic a scris cu mare hărnicie şi palmaresul său adună un număr impresionant de titluri.

Fiu de ţărani, va descoperi, bătând ţara, matricea uzinală, şantierismul etc. şi va satisface prompt comanda ideologică, „bucurându-se”, cu aceeaşi promptitudine, de critici severe. Anii tineri (1961), Navetiştii (1974), Jean, fiul lui Ion (1978) pot fi considerate romane ale formării, aşezate în albia romanului tradiţional, cu vădite stângăcii compoziţionale, tributare „prea-plinului” reportericesc.

Roşu pe alb (1977), Până mă întorc, visează (1980) sau Grindina (1987) deschid seria romanelor-document, reconstituind mişcările greviste (Lupeni, 1929, în primul caz sau greva din 1920). Dacă Anii tineri, continuând Profilurile (1959), radiografia, la o schelă petroliferă, avatarurile morale ale lui Oniga, fără a-i justifica, credibil, „salturile caracteriologice” (reproşa, îndreptăţit, acelaşi vigilent I. Vitner), în alte cazuri (Cum se sparge gheaţa, 1957) N. Ţic va fi „urecheat”, de Ov. S. Crohmălniceanu, pentru impasul negativismului. Schiţa Decoraţia, culeasă în Scânteia tineretului (1955), lăudată iniţial, îi va pricinui alte necazuri, fiind dojenit de unii şi apărat de L. Raicu. Acuza de idilism va trebui curmată, încât „pocăitul” Ţic nu va ezita să-şi facă autocritica, având la îndemână şi soluţia salvatoare: munca „de teren” (v. Despre cine scriem?, în Gazeta literară, nr. 39/1958). Vor urma cărţi „juste” (printre alte apariţii, Un vals pentru Maricica), de un descriptivism plat, blamând, desigur, „analfabetismul” ideologic şi reliefând „noul pozitiv”.

Cu inevitabile exagerări, conducând, fără intenţia şarjei, la ciudate efecte inverse (involuntare, bănuim).

Ca grefier al Istoriei, N. Ţic (fixat în alt mediu) face pereche cu V. E. Galan, o vedetă a epocii şi autor de manual. Anton V. Filip, în Bărăgan (2 volume), îmbrăcat „pe puncte”, un „cenuşarcă”, cu lecturi leniniste, are misiunea de a transforma ferma Lespezi în „unitate

încăpătoare listă, Nicolae Ţic face figură aparte; autor harnic, el părea nemulţumit în postura scriitorului de fundal, pregătind – la rându-i – „lovitura”.

Romanul Lege şi anexă (1983) deschidea un ciclu şi pornea de la documente, înfăţişând o perioadă convulsionată, care îşi aştepta romancierul şi, desigur, Romanul: deceniul trei al secolului trecut, în societatea noastră românească, marcată de evenimentul constituirii Partidului Comunist. Încât, replămădind „într-o poveste” acel şir de întâmplări, autorul propune un punct de vedere într-o carte care se vrea de ficţiune.

Totuşi, invenţia lucrează în sensul documentului iar personajele evoluează într-un decor socio-politic bine precizat. Infrastructura documentară, într-un melanj de studii şi consemnări jurnalistice, asigură informaţia riguroasă, efortul reconstitutiv prevalând. Rezultă un dens roman politic, dar nu istoric, fixând în rama epicii evenimente înscrise în dosarele Istoriei: arestarea congresiştilor, răsunetul procesului din 1922, trecerea Partidului Comunist în afara legii. Să mai adăugăm că, în spatele evenimentelor, Ţic retopeşte, la flacăra afectivităţii, acest bagaj documentar, condus de logica sentimentului, fără a devia, însă, de la linia realistă a romanului, net anunţată şi consecvent urmată. Scriitorul este atent la marile şi micile tragedii, urmărind tăvălugul istoriei şi dramele insului, conferind verosimilitate scenariului epic şi adâncime tribulaţiilor individuale, deşi

combatantă”; el ar întruchipa, sesiza Marian Popa, „varianta comunistă a misionarului”, înfrângând toate obstacolele, lichidând duşmanii disimulaţi, într-o istorie „ficţionată partinic”. Nici Ţic nu este străin de o asemenea intenţie şi alte câteva romane, reconstituind lumea presei şi politicianismul interbelic (v. Lege şi anexă, Sărindar), îşi propun să sondeze începuturile mişcării comuniste la noi, achitând un copios tribut propagandistic.

Evident, n-au fost puţini scriitorii care, „rulând” în pluton compact, după un şir de cărţi, încearcau „marea evadare”; cazul freneticilor reporteri de odinioară (dintre care Paul Anghel era, negreşit, cel mai disputat, iar Romulus Zaharia cel mai proaspăt convertit, deşi Ademenirea avea o lungă gestaţie) vorbeşte convingător despre asemenea tentative de „desprindere”. În această

problematizarea este eclipsată de elanul reconstitutiv.

Romanul evocă această nouă etapă a luptei muncitoreşti, sub steag comunist, într-o perioadă tulbure, măcinată de divergenţe şi confuzii, dorinţa oficialilor fiind nu subminarea mişcării, ci desfiinţarea comunismului. Comisarul regal Cernat spera să condamne nu doar nişte persoane, ci însăşi comunismul. După sigilarea sediului de pe Sf. Ionică, se intentează un proces comun, comuniştii fiind asimilaţi anarhiştilor lui Max Glastein. „Disjungerea comuniştilor” devine un imperativ, cristalizarea convingerilor – o necesitate, într-o perioadă în care vitregiile fac din viaţă o altă Jilavă, în afara închisorii.

Ceea ce s-a vrut procesul comunismului (sau aşazisul proces al înaltei trădări, incriminată fiind conivenţa cu inamicul din afara graniţelor)

va eşua într-un proces de uzură, încheiat prin decretul pentru amnistie, semnat în iunie 1922.

Un Congres arestat (în dupăamiaza zilei de 12 mai 1921) în „interesul României Mari”, pentru a scuti viitorii ani de agitaţiuni comuniste, rămâne o victorie provizorie, aşadar.

Pentru a spori şansa credibilităţii, Ţic cheamă la rampă personaje celebre: Iorga, Goga, Rebreanu, avocatul pamfletar Cocea. Nu discutăm aici consistenţa lor (esteticeşte vorbind) deoarece rolul rezervat e de fundal; ele sunt doar invocate, nu evocate (excepţie făcând Cocea, bine portretizat).

Regretabil, eroii propriuzişi ai cărţii sunt văduviţi de complexitate psihologică; individualizarea e în suferinţă, comuniştii impunând ca personaj colectiv. Un Vlad Stanca, ziarist şi militant de stânga, „împins pe margine”, nu s-a dezis, ci s-a despărţit de mişcare, din motive tactice; el oferă ajutor din umbră şi lucrează în folosul cauzei într-un „joc dublu”, folosind tactica infiltrărilor (dar fără trocul convingerilor). E drept, suspicionat ca vechi agent şi duşman al mişcării, afişând ifose socialiste, de Marius Santea, Stanca va face carieră liberală, maleabilitatea fiind cerută de împrejurări. În opoziţie tipologică se află Honoriu Sângiorzan, ardelean molcom din suita lui Iorga, cu oroare de politică, vitriolând „politica la zi” şi opiomanii politici, indiferent de culoare, căutând neutralitatea în învălmăşeala de partide ce tulburau epoca.

Extraordinar este Ilarion Simedru (ca şi episoadele „cu ardeleni”), autentice sunt rătăcirile lui Mihai Andron (al cărui tată a murit de politică bolşevică), vie rămâne agitaţia Sărindarului ori simbolicul moment al porumbelului rătăcit; schematic, în schimb, Loga Dobridor Cornescu.

Există chiar personaje abandonate, a căror prezenţă nu se impunea: cazul lui Paraschiv Melinte, responsabil cu „starea de spirit a Majestăţii Sale către populaţiune”.

Plus regretul acestei prea severe supravegheri, pe care romancierul o aplică nemilos.

N. Ţic reconstituie ţesătura politică a evenimentelor epocii şi zvârcolirile timpului, divergenţele unui partid tânăr şi speranţele înmugurite în acei ani, controlează stufozitatea narativă, dar sărăceşte umanul, împietând asupra desfăşurării vii, temperamentale, a eroilor săi, prinşi în chingile linearităţii. „Povestea” lui îşi subminează condiţia, retezându-şi aripile zborului, stânjenind respiraţia epică. Să amintim şi „inovaţia” lui Ţic; el se confundă, uneori, cu naratorul şi răspunde amabil unei întrevederi solicitate de eroul cărţii! Venind din viitor, scriitorul – apasă N. Ţic – are datoria de a reconstitui un destin, în speţă cel al renegatului (?) Vlad Stanca; acesta din urmă are datoria de a-l trăi, mereu sub zodia neprevăzutului, încât romanul se şi încheie cu o tulburătoare întrebare, în timp ce eroul nostru cobora Sărindarul, în chip de ultim supravieţuitor: „Cu mine, ce va fi cu mine?”.

Adrian Dinu RACHIERU

Aura de viitor martir al cauzei nu o euforizează pe soţia sa, Vera. Scriitorul, omniscient şi omnipotent, păstrează pentru sine amănuntele, înghesuite într-un salubru obiectivism cronologic. Faptele, însă, se ştiu: dintr-un „impuls” de igienă socială, la 6 februarie 1924 legea pentru persoanele juridice şi anexele (secrete, vizând direct Partidul Comunist) vor conduce la starea de asediu (decretată în aprilie) şi trecerea partidului în ilegalitate.

Livrând romane demonstrative, de viziune jurnalistică, ancorate, de regulă, în prezenteism, traversând toate mediile, cărţile lui Ţic oferă un proces-verbal al epocii. Circulă, în aceste semi-reportaje, palpând ne-mediat realul, siluete verosimile; descoperim moravurile şi convulsiile perioadei, plus fenomenele ei reale (un rural alterat, o „orăşenizare” precipitată, navetismul hibridant etc.), cercetate filmic, Ţic fiind şi un prolific scenarist. Iar ultimele titluri vădesc o modernizare „din mers”, îmbrăţişând, cu naturaleţe, noi reţete: colaj, fragmentarism, pulverizarea epicului, alternarea vocilor narative. Până la ultima consecinţă (1988) anunţa, însă, şi o reorientare, părăsind, tandru şi tragic, vechea viziune.

Pensionarul Anton Majaru, un „straşnic păzitor de legi”, conştientizează că a fost doar „folosit” de privilegiaţii regimului. Jurnal de toamnă (1991, cu tentă autobiografică) şi Bufniţa albă (1992) se pliază noului context; ţăranul Iosu Ascar se opune demolării bisericii. În fine, Evanghelia după Satan (postum, 1993) vorbeşte despre deturnarea idealurilor Revoluţiei, împingând protagonistul spre sinucidere.

Reporter hârşit, răspunzând comenzilor epocii, frisonată ideologic, cerând grabnic o literatură ilustrativă, Nicolae Ţic s-a „deconspirat”, contribuind – observa Marian Popa – la „demistificarea speciei”.

Pendulând între actualitate şi partinitate, prozatorul, deşi realist, s-a oprit la jumătatea drumului, fără a atinge ţinta adevărului integral, ştiind prea bine că „numai efortul nu poate salva un scriitor de la pieire”.

P.S. Prin bunăvoinţa lui Miron Ţic, fratele prozatorului, am primit recent volumul de povestiri Doi oameni răi (Editura Călăuza v.b., 2016), o carte care ar fi trebuit să ajungă în mâinile cititorilor în 1958 (bun de tipar: 18.02.1958)!

Trasă într-un tiraj de 10.500 ex., trimisă la topit, cartea lui Nicolae Ţic, şi el un condeier al generaţiei desculţe, a apărut acum sub îngrijirea Anastasiei Ţic, prefaţată de D.R. Popescu, cel care, firesc, se întreabă: „Adevărul integral trebuia integral topit?” Nicolae Ţic, un „prozator redutabil” (alături de Cosaşu), cum ne asigură DRP, merită redescoperit!

6 actualitatea literară

Polemismul acestor studii...

Încă din 1999, prin volumul Elitism şi Postmodernism, Adrian Dinu Rachieru se referea la soarta acestui concept fabulos, citând profeţiile lui V. Cunningham: dacă se vor adeveri, nu se vor împlini prea curând (V. Cunningham afirmase că Postmodernismul „se va stinge înainte de sfârşitul secolului XX”). Precum se ştie, Postmodernismul, întors pe toate feţele, a ajuns să se suprapună tranziţiei, perioada „tulbure şi confuză, lentă şi contradictorie”, pe care o traversăm.

Interogativă (sau nu...) epoca asociază, de asemenea, Politica şi Postmodernismul, care îşi dau mâna, cu deosebire când vorbim despre „provocările politice la adresa convenţiilor reprezentării” (cf. A. D. Rachieru). Pe de altă parte - se subliniază, toleranţa, la care îndeamnă Postmodernismul, ar indica un alt tratament pe noua hartă a Europei, altul decât ceea ce afirma, cu oarecare cinism, O. Spengler (Istoria lumii este istoria culturilor puternice).

Apropiindu-ne de recenta apariţie editorială (Adrian Dinu Rachieru, Polemici de tranziţie, o carte nobilă, prin conţinut şi prin ţinuta grafică), în acest studiu autorul adânceşte tabloul deja cunoscut în linii mari: după război, s-a practicat teoria înregimentării, reciclarea intelectualilor; maniheismul a izbucnit cu ferocitate în epoca postdecembristă, asociat infantilismului politic; „iacobinii” epocii noastre „împart verdicte” şi asistăm la „erupţii umorale”, alimentate de o vervă nihilistă cu „apetit demolator”. În consecinţă (p. 246), experienţele tranziţiei româneşti, convulsionată şi dureroasă, oferă nenumărate exemple de „cariere incredibile, exploatând cu abilitate oportunităţile ivite”.

Problema e cu mult mai vastă, scrie şi G. Steiner (Lettre internationale), care, observând simptomele unei mutaţii irevocabile, punctează două aspecte, importante şi pentru recentul studiu al criticului român. Lucrul cel mai tulburător este că timpul de concentrare necesar pentru lectură, în sensul vechi al termenului, este un concept deja perimat. De asemenea, parabola cu Erasmus, care a găsit în noroi o hârtie minusculă, cu un fragment de text imprimat pe ea, considerând-o miraculoasă, produce nelinişte, dar şi speranţă, iar gânditorul conchide că nu ar fi un lucru rău întoarcerea la un asemenea simţ al miracolului, în faţa unui text. Vizitarea trecutului poate fi critică, dar acest principiu dinamic al ironiei postmoderne, cum o dovedeşte şi cartea lui A. D. Rachieru, nu trebuie să funcţioneze totuşi fără un dram de inocenţă (atâta câtă ne-a mai rămas), pentru a recupera acel „ceva ce a fost lăsat deoparte” (cf. Herta Müller). În acest context, dureros pentru cultura cărţii, desluşim în Polemici de tranziţie o imperioasă tendinţă a autorului de a se apropia de contradicţiile reale, umane, ale unor destine literare, de a-şi fructifica observaţiile, dincolo de hăţişul teoretizărilor, asupra unor scriitori din trecut (înainte de 1989), atras de un alt stil de istorie literară, cum lasă de înţeles în al său Argument.

Accentele polemizante sunt numeroase (pro şi contra), dar au un schelet de susţinere, o axă ce le străbate şi duce cartea până la capăt (un prim volum, susţine autorul): „Retorica revizuirilor a derapat însă, declasând şi scufundând valori, cu o îndârjire viscerală”), re-valorizarea. Despre această zonă crepusculară a literaturii române este vorba în paginile cărţii. A. D. Rachieru nu pare să fi auzit, precum alţii (destui la număr...), cântecul de lebădă al unor autori din trecut sau al unor generaţii (’60, ’80).

Lărgirea unor concepte perimate, neîncăpătoare, cum este cel estetic şi, de asemenea, formula „rezistenţei prin cultură”, aşezarea lor sub un cer mai calm, se constituie într-un cadru necesar şi benefic, refuzând logica maniheistă, prin interpretări succesive (etapizate, scrie în alte pagini); cu mult mai aproape şi mai adaptată, mai reală, devine astfel sintagma prin care operează

Gregorio Muelas

Bermúdez

Egometrie este al doilea volum de poezii publicat de Elisabeta Boțan, o ediție bilingvă română-spaniolă care demostrează maturitatea expresivă la care a ajuns autoarea ce trăiește în Alcalá de Henares.

Publicat de Editura Limes, în Colecția ARCA, volumul începe cu un prolog scris de Daniel Montoly, care expune versantul existențial al poeziei scrise de Elisabeta Boțan, ce se autodefinește în deschiderea cărții: ”Eu sunt cea care arde pe rugul cuvântului”. În efect, poeta știe că, într-un fel, cuvântul este un foc ce renaște, din cenușile sale se înalță limbajul. În poemul inaugural ce dă titlu cărții, autoarea își definește geometria ca ”labirint de cicatrici fosilizate”.

Aceste poeme sunt scrise în căutarea ființei sale, versul liber este ales din nou pentru a-și exprima frământările și afirmă că: ”poezia e singurul

nr. 61 n iulie 2016

cronica

criticul: existenţa prin cultură („Ceea ce ai trăit tu însuţi e important”, scria şi Herta Müller). Pe lângă alte himere, autorul mai are de luptat cu o fantasmă, aceea a deşertificării, impusă de „iacobinii” de azi („Vom respinge hilara teză a golului cultural”), dar şi cu efectele explorării Arhivelor, fiindcă, prin dosarele aruncate pe piaţă, unele cu semnul dubitativului, o serie de dezvăluiri secretizate devin „material probatoriu” pentru o istorie tenebroasă, oferind partitura compromisului. Cu toate aceste date, A. D. Rachieru explorează încrezător nişele culturale ale existenţei, pe care le întrevede, despre care se informează în 13 studii de caz. Demersul „compilatoriu” (v. Argument)

reprezintă, de fapt, trudă de istoric literar, autorul comentează, dezaprobă, reformulează sau este de acord, totul pentru o dreaptă privire.

Lista crepusculară începe cu Mihail Sadoveanu.

Judecăţile rele, verdicte greu de clintit, vizând moralitatea omului, riscă să transforme opera, „cândva îmbrăţişată cu fervoare hagiografică”, într-o anexă, afirmă criticul, eclipsând-o sau aruncând-o în uitare. De-a lungul anilor, s-au vehiculat caracterizări, unele nedrepte: semnarea pactului cu puterea nouă, conotaţiile masonice, slavofilismul, nu i-au fost iertate. Unele afirmaţii sunt „îndreptate”, de către eseist, astfel „tropismul răsăritean” nu este unul conjunctural, există teme care l-au precedat, în scrierile autorului. Observaţia critică e la locul ei, „sanctificatul scriitor”, supus reeducării, în primul ciclu al comunismului împământenit, a plătit „un tribut inutil”, fiindcă tot ce a creat după reconvertire „nu egalează proza anterioară”.

Următorul portret este de istorie literară: Mihail Sadoveanu nu a fost atins de febra sincronizărilor. Scriitor „necitit în profunzime, dar omagiat”, în prezent, după o prelungită eclipsă, trezeşte interesul prin „viziunea sa cu inflexiuni biblice”, relansând funcţia mitică în context scientist. Citat de A. D Rachieru, Mircea Platon îl consideră pe Sadoveanu „cel mai mare scriitor antropologic al nostru” (e de reţinut atenta selecţie a informaţiilor, a notelor critice, de către autorul cărţii de faţă). Iordan Chimet (Lettre internationale, 1999) transmite o reflecţie cu multe sugestii, despre obedienţă. Chiar primind unele onoruri factice, scriitorul aservit va continua să rămână, ca orice scriitor, un corp străin, o grefă insuportabilă pentru societate (mai ales cea de tip totalitar), un caz existenţial (Există multe goluri, lipsesc însemnările personale, mărturiile adevărate, textele explicit autobiografice, „poveştile de viaţă reală”,

susţine şi Felicia Antip).

Un caz, cum este acela al lui Ştefan Augustin Doinaş, a fost întârziat în fenomenul de valorizare, chiar de societatea noastră culturală. O cultură ca a noastră, observă A. D. Rachieru, cu „ştiute şi virile prejudecăţi anti-livreşti”, pare a ezita în fenomenul de valorizare a livrescului, emblematic pentru poet. Criticul repudiază, încă de la începutul studiului său despre Doinaş, o anumită strategie de condamnare (semnalată şi de G. Andreescu), asumată instituţional, la care acesta a fost supus (de altfel, în ochii lui V. Nemoianu, frecvent citat în carte, faptul apare drept „un caz de necrofagie culturală”). Sunt trecute în revistă: drama unui debut întârziat, relaţia cu Securitatea, tributul cezaric („dovedind apoi delăsare”), identităţile conspirative. Un destin, pe care A. D. Rachieru îl doreşte deschis, de aceea consideră că ultima monografie, datorată lui V. Nemoianu, „nu răstoarnă lespedea peste cazul Doinaş”. Noua istorie literară nu poate ignora (p. 99) interzicerea propriului Jurnal, de către poetul însuşi, care se dorea „o prezenţă ireductibil artistică”, alungând biograficul.

Criticul clamează prudenţă şi nu anihilare, în cazul acelui Doinaş „profund ascuns, om fără ezitări”, spirit aulic, suferind de academism. Un principiu genezic, generat de cultură, stă la baza operei sale. Şi alte aprecieri sunt luate în seamă, pentru a se alcătui în final un portret al poetului Doinaş, un portret al artistului: o altă sensibilitate culturală; „ispita livrescului (naturalizând cultura) nu înseamnă şi interdicţia realului”. Sunt multe pagini, scrise cu vădită empatie, pagini ce se constituie într-un autentic studiu critic, în ceea ce priveşte poezia propriu-zisă. Se citează versuri memorabile, se emit judecăţi pertinente, ca idee şi formulare (ex.: „exprimă, fără umbra vreunui echivoc, nostalgia tiparului «ancestral» şi goana neostoită după forme”/ „Poetul ascultă şoaptele Bibliotecii” etc.).

Nu vom epuiza întreaga listă. Cu menţiunea că titlurile transmit o invitaţie la re-lectură, cităm şi alte nume cuprinse în acest volum: George Călinescu, Mihai Beniuc, Nicolae Labiş, Ion Miloş, Constantin Noica, Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Paul Goma, Adrian Păunescu.

Observând dereglarea mecanismelor de valorizare, A. D. Rachieru susţine un act critic recuperator, unul care să nu lase lectorului un gust amar. Hermeneutul Adrian Marino, alt nume, este apreciat drept „un spirit himeric”, animat de uriaşe proiecte şi care, abia spre sfârşitul vieţii, şi-a recâştigat adevărata vocaţie. Referitor la volumul Viaţa unui om singur, apărut în 2010, la cinci ani de la moartea autorului (cf. dorinţei testamentare), la p. 81, se scrie că „a pus pe jar fauna literaţilor”. Pedepsit post-mortem, asupra sa revărsându-se „otrăvurile mediului literar”, în cartea citată, „eternul revoltat”, măcinat de irezolvabile contrarietăţi, încerca „să-şi descrie suferinţa şi să-şi dezvăluie identitatea” (A doua moarte a lui Adrian Marino).

Caz dificil şi simptomatic, A. Marino îşi are locul în istoria noastră culturală prin critica de idei şi prin susţinerea, cu un imens efort, a „eredităţii noastre europene”.

Drept până la capăt, în cartea sa, A. D. Rachieru apreciază că există un proiect de nouă istorie literară, datorat desantului critic din ultimele decenii, şi care propune perspective complementare. În paralel cu întrebarea finală (Este nevoie de o Istorie politică a literaturii postbelice?), recuperarea valorică ar trebui să ţină cont, sugerează autorul, şi de viziunea eminesciană, pentru care „formula politică” e cel mai adesea coruptă. În acelaşi timp, se impune, în plan secund, şi un alt mesaj: există, dincolo de presiunea ideologică şi de conjunctural, ceva ce trebuie scos la lumină, „un rest inexplicabil”, ce ne va însoţi mereu.

Totul pentru o dreaptă privire: o astfel de Istorie literară „nu se poate construi decât cu onestitate” (A. D. Rachieru).

(Adrian Dinu Rachieru, Polemici de tranziţie (13 studii de caz), Editura Tibiscus – Uzdin, Serbia, 2016, redactor: Vasile Barbu)

nostru teritoriu/dincolo de el nu existăm” (”Chintesența iubirii”).

Elisabeta Boțan face din cuvânt începutul și sfârșitul existenței sale, prin el descrie lumea ca ”tărâm de litere”, în el își găsește adăpost când îi lipsește ființa iubită. Cuvintele sunt prelungirea

tablou iluzoriu în formă de miraj. În ordinea internă ce formează volumul de poezii pe secțiuni tematice, iese în evidență poemul pe care îl dedică memoriei tatălui său ”Apus” și ”Iremediabil”, care încearcă să exorcizeze pierderea prin intermediul cuvân-

ființei sale și a ființei pe care o iubește.

Poeziei Elisabetei Boțan nu-i lipsește nici romantismul, și îi dedică soțului său mai multe poeme (”Adorm în brațele tale /și mă trezesc în cel mai frumos poem”); și nici duioșia, ca în ”Poem pentru Bianca”:

tului, pentru că nici măcar amintirile ”rănite și decolorate de timp” nu o mai lasă să se întoarcă la el.

Dar își găsește loc și critica socială, așa ca în ”Szomna”, unde denunță cazul unei fetițe de etnie romă care s-a sinucis pentru că familia sa nu a lăsat-o să studieze, sau ca în ”Je suis Fachunda”, în care acuză asasinatul public în Kabul al unei tinere afgane.

Poezia este materia pe care Elisabeta Boțan vehiculează întreaga carte, versuri, cuvinte, litere, cu dorința de a evada din retorică pentru a ajunge la esența poemului, și, de aceea, versul său se subțiază, astfel că poemele ”Fiica lui Idmon”, ”Hazard” și ”Bunului meu prieten” adoptă o formă oarecum de cascadă.

Poemul este punctul de pornire și de sosire, unde uneori se identifică

Maria BOLOGA

Egometrie, de Elisabeta Boțan

”Mă cuprinzi, copilă, în zborul tău de culoarea prafului strălucitor, și ne pierdem pe cerul din desenele tale până la izvoarele metaforei”. Însă întâlnim, de asemenea, compoziții unde înșelăciunea și tristețea se fac stăpânii versului într-un discurs metapoetic unde cuvântul, din nou, poemul și limitele sale, stabilesc un

cu sufletul, iar alteori, se transformă în năzuința care o împinge să scrie o ”hartă de cuvinte” pentru a se salva de la moarte, de la nimic.

Articol publicat în ziarul MUNDIARIO

Dan FLORIŢA-SERACIN

nr. 61 n iulie 2016

Roman și Bologa

Prin anii ’50 – ’60 ai secolului revolut, doi faimoşi profesori de română îşi disputau întâietatea în urbea de pe Timiş: Liviu Roman şi Constantin Bologa. Am avut şansa „să-i prind” pe amândoi în cei patru ani petrecuţi prin liceele din oraşul natal: LBL (Liceul de Băieţi Lugoj) şi LFL (Liceul de Fete Lugoj), cum li se zicea în virtutea tradiţiei pe atunci, deşi fuseseră „mixate” între timp, rebotezate mai târziu „Coriolan Brediceanu” şi „Iulia Hasdeu”, fiindcă astfel se chemaseră în epoca interbelică.

De fapt, pe vremea mea, instituţiile respective nici nu se numeau încă „licee”, ci „şcoli medii”, deoarece cuvântul „liceu” le aducea încă aminte unora dintre comuniştii radicali aflaţi la putere de învăţământul burghez.

Intrat la LBL, condus pe atunci cu mână forte de directorul Bulzan, i-am avut profesori, între alţii, pe Mircea Băleanu la matematici, care mi-a fost şi diriginte, pe Gheorghe Popescu la geografie, ginerele compozitorului Ion Vidu, pe Dan Popescu la istorie, devenit, mai târziu, cetăţean de onoare al oraşului, pe Iancovici la fizică şi chimie, pe d-na Strasmutzki la biologie, pe Şaupe Leopold la rusă, pe d-na Eremia la latină ş.a.m.d. La română am avut şansa să-l am profesor pe bine-cunoscutul Liviu Roman.

De fapt, îl întâlnisem ce ceva timp înainte de a mă înscrie la liceu în clasa a VIII-a (prima clasă de liceu pe atunci, ultima era clasa a XI-a), deoarece părinţii voiseră morţiş să mă dea la ore înainte de admitere. La matematică îmi fusese ales peste vară (examenul avea loc toamna) meditator Constantin Liu-Lerca, cunoscutul poet (ostracizat din câmpul literelor pe motive politice), care preda însă matematica la o şcoală generală din oraş, un om tare scrupulos în meseria lui, astfel că, meditator avându-l, îmi învineţise de câteva ori degetele cu un băţ, păstrat permanent la dispoziţie pentru atenţionarea celor ce greşeau câte o ecuaţie.

La română am fost dat la Roman, în locuinţa căruia i-am întâlnit pe mai mulţi dintre viitorii mei colegi de clasă, de asemenea dornici să-şi sporească priceperea în domeniul gramaticii şi al tehnicii abordării textelor literare.

Profesorul ne primea într-o cameră imensă (aşa-mi părea pe atunci) a casei sale de pe strada Titulescu, având pe un perete întreg dispuse rafturi ticsite cu un număr impresionant de cărţi. Am auzit, peste ani, că, la dorinţa profesorului Roman, acestea au fost cedate după moartea sa Bibliotecii Universităţii din Timişoara. Fapt pe care fiul său, Romulus, cu care am fost coleg de clasă, l-a regretat mai târziu, constatând că multe din volumele de valoare s-au rătăcit înainte de a apuca să fie luate în evidenţă de prestigioasa bibliotecă timişoreană.

Roman ne vorbea grav cu vocea lui uşor hârâită, semn, poate, al cumplitei maladii care i-a fost fatală peste ani, divagând cu dezinvoltură pe marginea textelor literare comentate, lucru care mie îmi plăcea, fireşte, mai mult decât arida analiză gramaticală a complicatelor fragmente alese de obicei din Creangă, Hogaş sau Odobescu, renumiţi prin frazele lor arborescente.

După începerea anului şcolar, în clasa a VIII-a aflându-ne, am trecut cu râvnă sub îndrumarea lui Roman la studiul literaturii vechi, gramatică nu mai făceam deloc, carenţă perpetuată până astăzi în învăţământul liceal, având în vedere mulţimea de agramaţi ce ni se adresează de la tribuna unor înalte instituţii de stat sau în mass-media. Şi la clasă profesorul obişnuia să divagheze, în detrimentul verificării cunoştinţelor elevilor, încât se trezea la un moment dat că avea prea puţine note în catalog. Atunci, după ce rostea binecunoscuta frază din Sadoveanu, „ei, s-au îngrăşat berbecii”, adăugând apoi de la sine: „ia să trecem noi la cântărirea lor” (în Sadoveanu era vorba de „junghierea” boierilor), ridica în picioare câte un rând întreg din clasă şi punea tuturor rapid aceeaşi întrebare scurtă. Luaţi prin surprindere, elevii care tărăgănau răspunsul erau numaidecât aşezaţi la loc, spunându-li-se: „Ei, berbecul!

Nu ştie berbecul, he, he! Nota 1.”

Aşa am luat şi eu prima mea notă la română, un 1 cât mine de mare, pentru că nu ştiusem

proza

să răspund prompt la întrebarea când s-a născut Grigore Ureche. Inutil să mai spun că fusesem foarte dezamăgit de cele petrecute, căci nu mă aşteptasem la un asemenea debut în cariera de licean. Acel 1 mi-l corectasem abia spre sfârşitul pătrarului (subdiviziune a anului şcolar pe atunci, după model sovietic), adică prin decembrie, iarăşi în cel mai neaşteptat mod. Profesorul ne dăduse o temă de casă ciudată: să desenăm toate florile amintite de Vasile Alecsandri în poezia „Concertul în luncă”. Cum nu se prea găseau atlase botanice pe atunci, întreaga clasă a căzut într-o explicabilă stare depresivă. Mai puţin eu, care găsisem soluţia salvatoare. În biblioteca familiei era păstrat la loc de cinste dicţionarul enciclopedic ilustrat Candrea – Adamescu, pe care îl răsfoiam cu multă plăcere, mai cu seamă datorită imaginilor care însoţeau cuvintele glosate. Acolo am dat peste ilustraţiile tuturor plantelor pomenite în „Concertul în luncă”, pe care le-am copiat cu hârtie indigo în caiet, colorându-le apoi după cum m-a tăiat capul.

Profesorul Roman s-a arătat impresionat de modul în care mă achitasem de datorie: „Bine, berbecule, mi-a spus, vezi că se poate? Nota 5!” (Tot după model sovietic, încă se acordau calificative de la 1 la 5, sistem desfiinţat în 1957.)

Apoi mi-a ridicat caietul cu două degete şi l-a arătat celorlalţi „berbeci”, care se încumetaseră să rămână în clasă fără tema făcută, cu riscul de a se alege şi ei cu un 1 în catalog.

După absolvirea clasei a IX-a m-am despărţit de LBL şi de profesorul Roman, precum şi de toţi ceilalţi, profesori şi elevi de acolo, fără prea mare regret, lui Roman nu i-am iertat niciodată felul în care mi-a acordat primul calificativ, a fost o experienţă care m-a învăţat ca în viitoarea carieră de dascăl să numi umilesc niciodată astfel elevii. Nici să le dau nota 1 după o singură întrebare, şi aceea încuietoare, dar nici nota maximă pentru nişte desene oarecare!

M-am mutat la LFL, Şcoala medie nr. 1, cum i se spunea, fiindcă doar acolo luase fiinţă la Lugoj, pentru prima oară în învăţământul românesc de după război, o clasă cu profil umanist. Colectivul de elevi ai clasei aceleia era uriaş, număra peste 4o de învăţăcei, în mare majoritate fete. Aici am dat peste profesori noi, mai toţi cu un bun renume în învăţământul lugojean, între care Octavian Larionescu la fizico-chimice, Tatiana Streian la matematică, Teodora Bologa la istorie, soţul acesteia, Constantin Bologa, la română, Ludmila Vidraşcu la rusă (co-traducătoare a romanului „Calvarul” de Alexei Tolstoi!), Alexandru Belu la latină (viitor profesor la UV Timişoara) ş.a. Alexandru Belu îmi dăduse ore în particular la latină înainte de examenul de maturitate (se înţelesese cu tata peste capul meu în aceasta privinţă, astfel că acesta, pe nepusă masă, mi-a spus: „De mâine iei ore cu Belu”!). Examenul de absolvire al liceului se numea pe atunci „de maturitate”, termenul „bacalaureat”, considerat încă, pesemne, şi el prea „burghez”, a fost introdus mai târziu.

Rezultatul a fost că am luat cea mai mare notă la acest obiect dintre toţi candidaţii, iar la facultate „am boierit” la latină, obiect de studiu acolo timp de doi ani de zile.

De Constantin Bologa m-am ataşat cu timpul fiindcă mă preocupa obiectul său, avea un alt stil de a preda decât Roman, mai variat, mai modern, e drept, era şi mai tânăr, şcolit mai recent, şi, fiindcă s-a întâmplat să public de pe la 16 ani (mici proze în reviste pentru copii), s-a simţit îndemnat să mă bage ceva mai mult în seamă decât pe alţii.

De fapt, nu cu Bologa începusem studiul literaturii române la LFL, ci cu Veturia Costa, directoarea liceului, o profesoară foarte pătrunsă de doctrina materialist dialectică a regimului comunist, motiv pentru care a şi fost promovată curând la Inspectoratul Şcolar al Regiunii Banat. După plecarea ei, aşadar, am fost daţi pe mâna lui Bologa.

Era un om înalt, cu fruntea adânc decupată, nas proeminent, mers ciudat, cu picioarele cam aruncate înainte. Te cucerea cu un umor al lui, spontan, distingând el latura comică a lucrurilor ceva mai înainte de a i se releva şi interlocutorului. Se ofusca uşor, nesuportând să fie contrazis, de pildă, după ce a participat la vreo două şedinţe a cenaclului lui Theodoru, în urma unei controverse, pe o temă lipsită de importanţă, cu romancierul, a renunţat

actualitatea literară 7

definitiv să mai calce pragul Casei de Cultură.

Nu ne acorda note, decât după ce ne citea şi temele, obicei pe care mi l-am însuşit şi eu mai târziu. Se asemăna într-o privinţă cu Roman, dădea notă mică dacă te prindea cu opera literară studiată necitită în prealabil.

Fiecare examinare era însoţită de întrebarea preliminară: „Ai citit cartea?” Dacă răspunsul era negativ, urmau invariabil cuvintele: „Treci la loc, nota 1!” Şi unul lui Bologa era mai greu de scos decât unul lui Roman, am arătat deja că încă din 1957 se revenise la sistemul docimologic antebelic.

Am trăit şi eu o întâmplare, care acum mi se pare nostimă, dar pe atunci a făcut să-mi treacă fiori reci pe şira spinării, într-una din zile, Bologa scosese, obiceiul lui, un lung şir, de vreo 7 – 8 elevi, la tablă, pentru a-i examina, după ce cu câteva zile înainte ne predase „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a lui Camil Petrescu. Cu tot efortul meu, nu găsisem cartea, apăruse o ediţie în 1955 la ESPLA, dar nu dădusem de ea, iar la cele mai vechi, cum să fi ajuns? Mai ales că mulţi lugojeni îşi arseseră cărţile apărute înainte de război de frica percheziţiilor organelor de represiune comuniste, se auzea că puteai fi uşor încriminat pentru deţinere a unor scrieri duşmănoase, de propagandă legionară etc.

Neştiind să le diferenţieze unele de altele, pe cele care puteau fi socotite duşmănoase de acelea care nu purtau acest stigmat, oamenii le-au ars de-a valma. Se pierduseră adevărate comori din această pricină. Cred că numai personalităţi de talia unui Peteanu sau Roman îndrăzniseră să-şi păstreze toate cărţile, ştiind, graţie pregătirii lor, să distingă între ceea ce era riscant şi ceea ce nu era, în cazul unei verificări, să ţină la vedere.

Aşadar, fusesem scos la tablă şi mă vedeam deja întors la loc, notat cu 1, după tipicul cunoscut. Eram ultimul din şir, înaintea mea numai fete, dialogul lor purtat cu profesorul era simplu şi invariabil: „Ai citit cartea?” „Nu” „Treci la loc, nota 1!” Întrebarea şi răspunsul s-a repetat de şapte ori până la mine. Rămăsesem singur. Toate fetele se retrăseseră la loc, cu nasul în batistă, smiorcăindu-se. Stăteam stingher şi mă gândeam să o iau şi eu pe urma lor spre ultima bancă, unde şedeam, fără a mai aştepta să fiu chestionat, când, spre mirarea mea, întrebarea profesorului s-a modificat: „Ţi-a plăcut cartea?” îl auzisem rostind. Să intru în pământ de ruşine!! Vasăzică, Bologa, nu-şi pusese problema dacă citisem cartea ori nu, ci dacă îmi plăcuse! Îşi modificase întrebarea în semn că îmi arăta un plus de consideraţie? Ce era să răspund? „Nu mi-a plăcut!” i-am zis cu voce tristă. Şi nu cred că am minţit. Cum era să-mi placă o carte pe care nu o citisem?

Profesorul nu se aşteptase la răspunsul meu.

M-a privit la început încruntat, apoi fruntea i s-a descreţit şi a început să caute explicaţii: „Da, a zis, problematica e mai aparte... Poate nu ai încă vârsta !... Nu m-am gândit la asta!...” Şi m-a trimis cu un gest scurt la loc fără să mai întrebe ceva şi fără să-mi pună notă!

Doar peste mulţi ani de zile m-a mai întrebat profesorul Bologa dacă îmi plăcuse o carte. Terminasem de nişte ani facultatea şi devenisem colegul său, cum s-ar spune.

Se referea la romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda. „Ai văzut cum scrie ăsta?” s-a arătat el foarte surprins. „Ţi-e teamă să nu ţi se uite careva peste umăr ca să vadă ce citeşti!” Cartea lui Preda eclatase precum lumina unui far peste apele negre şi amare ale unei întinderi marine, prinzând în fasciculul ei de lumină întregul sistem de teroare şi opresiune al regimului comunist. A fost socotit romanul-sumă al unei epoci.

Pe Marin Preda, fiindcă tot a venit vorba de el, l-am văzut prima oară în carne şi oase cu ocazia lansării cărţii sale „Intrusul”. Ne aflam la Bucureşti la un curs de perfecţionare trei profesori din Lugoj şi împrejurimi. Doi novici, Simion Dănilă şi cu mine, precum şi un profesor cu imensă experienţă: Constatntin Bologa. Şedinţele cursului aveau loc în sala festivă a Liceului „Mihai Viteazul”, prezenţi fiind dascăli de română din toată ţara, umplând imensa încăpere până la refuz. Se perindaseră prin faţa noastră, adresânduni-se, strălucite personalităţi bucureştene, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Dimitrie Micu şi, în cele din urmă, Alexandru Piru, un reputat istoric literar, specializat în literatură veche şi premodernă. De momentul prezenţei lui Piru îmi aduc mai bine aminte. Alesese să vorbească despre un caz controversat, cel al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, redactor cândva al revistei „Contemporanul”, care se angajase cu Titu Maiorescu într-o polemică, în numele criticii literare „ştiinţifice” pe care el susţinea că o promovează. Şi îl luase Piru pe Dobrogeanu-Gherea în târbacă, zicând că era un impostor în cultură, produs al

narodnicismului rusesc, că nici nu ştia bine româneşte etc. etc. Pe vremea aceea începuse să adie la noi un vânt de emancipare de sub hegemonia sovietică.

Problema era însă că această nouă orientare nu pătrunsese încă şi în manualele şcolare. De pildă, în manualul de clasa a X-a de atunci, redactat de un colectiv în frunte cu însuşi Alexandru Piru, Constantin Dobrogeanu-Gherea era ridicat în slăvi, ca să nu spun mai mult. La sfârşitul peroraţiei sale, magistrul ne îndeamnă să-i punem întrebări.

Mă aflu eu în treabă atunci, mă ridic de la locul meu, şi-l întreb pe ilustrul profesor, cum se explică contradicţia flagrantă dintre ce scrie manualul despre Gherea şi ceea ce tocmai ne spusese el atunci.

Vai de mine! Piru s-a făcut foc de mânie! S-a întunecat la faţă şi a început să ne acuze aşa, grosso modo, că noi, profesorii de română nu mai citim şi altceva, că ne limităm doar la manuale şi ne-a tot bălăcărit el aşa, până a început sala să murmure de nemulţumire.

Atunci, ca un motan călcat pe coadă, am sărit din nou în picioare pentru a răspunde acestor jignitoare acuzaţii, dar m-am simţit ferm apucat de mână şi tras cu o forţă de om bine legat la loc pe scaun. „Potoleşte-te”, mi-a spus Bologa, care şedea lângă mine. „Ce te-a apucat? Cu cine te pui?...”

Niciodată nu i-am fost ulterior mai mult recunoscător fostului meu profesor pentru ceva. În definitiv, cu ce mă alegeam dacă persitam în controversă? Mi s-ar fi dus buhul că eu eram ăla care s-a luat de Piru, mi s-ar fi pus, poate, eticheta de „element recalcitrant”, aş fi avut parte, cine ştie, de posibile consecinţe ş.a.m.d.

La întâlnirea cu Marin Preda din aceeaşi zi, Bologa n-a mai venit. M-a însoţit doar Dănilă. Ne adunaserăm mai mulţi admiratori ai romancierului lângă vitrina unei librării de pe Magheru, străduindu-ne să ne ferim cât puteam mai bine de stropii repezi ai unei ploi de vară. Maestrul întârzia să-şi facă apariţia.

S-a ivit în cele din urmă, odată cu primele raze ale soarelui, îmbrăcat într-un costum pepit, cotrastând strident cu îmbrăcămintea ternă a mulţimii anodine. Nu-şi mai purta părul vâlvoi, ca pe vremea publicării „Moromeţilor”, ci tuns scurt după moda apuseană.

M-a privit prin ochelarii lui cu multe dioptrii, încât, îndărătul lor ochii i se conturau nefiresc de mici, şi m-a întrebat de unde veneam. Probabil observase că nu am aer de bucureştean. I-am răspuns. Cuvintele mele i-au sporit curiozitatea, astfel că s-a interesat şi cu ce mă ocupam. L-am edificat şi în privinţa asta.

A dat din cap, a afişat un zâmbet discret şi mi-a aşternut, cu un scris minuscul, următoarea dedicaţie pe coperta interioară a cărţii: Profesorului bănăţean de literatura romînă (sic!) (,) Floriţa-Seracin Dan (,) cu urări să predea din ce în ce mai bine elevilor literatura română pe care o iubeşte Marin Preda.

Buc. Iulie (’)68. Câte greşeli a făcut maestrul într-o dedicaţie de trei rânduri, se poate lesne observa. Dar vorba aceea, Quod licet..., non licet... Ş-apoi, nu spunea Camil Petrescu: „Un scriitor e un om care (se) exprimă în scris cu o liminară sinceritate [...] Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie.” („Patul lui Procust”, ESPLA, 1963, p. 7) Pe profesorul Bologa l-am întâlnit de repetate ori după aceea, cu diferite ocazii, până prin 1987, când s-a zvonit că ar fi grav bolnav. Întâmplarea a făcut ca tocmai în acelaşi an să-mi apară o nouă carte şi am îndrăznit să mă înfăţişez cu un exemplar de semnal în mână, imediat ce l-am primit din partea editurii, la uşa apartamentului său pentru a i-l oferi cadou. Locuia într-un bloc pe malul Timişului. Mi-a deschis soţia sa, doamna Teodora, voisem să-i înmânez dânsei cartea şi să plec, mă gândeam că nu se face să deranjez un bolnav atât de grav, cum se vorbea că ar fi. Dar, foarte amabilă, doamna m-a poftit în casă şi a consimţit să mă conducă pentru a-l vedea. „Ştii, s-a arătat impresionată de gestul meu dânsa, mai deunăzi mi-a mărturisit că te socoteşte al doilea dintre cei mai realizaţi elevi ai săi!...” (Primul era, cu siguranţă şi fără concurenţă, Schwartz.)

Zăcea în cea mai îndepărtată odăiţă a micului apartament, rămăsese o mână de om din bărbatul falnic de odinioară, am bâiguit câteva cuvinte şi i-am întins cartea. Atunci s-a ivit de sub acoperământul său un antebraţ scheletic, tremurând, pentru a o primi. Era aceeaşi mână care mă prinsese cu vigoare şi mă trăsese în jos, atunci când voisem să-i dau o replică nepoliticoasă lui Piru, cuvinte pe care poate mai târziu le-aş fi regretat.

Am plecat de lângă patul lui de suferinţă cu un imens nod în gât. Uneori acel nod îl mai simt şi astăzi.

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

mă îndemna heruvimul

Orfeu Se făcea că Orfeu coborâse de undeva sau din lună sau din viaţa de apoi ne înşiruise pe toţi cu ochii spre-o cale necunoscută şedeam cuminţi aşteptând un semn poate-o minune să ne vindece de teamă şi tăcere porumbeii poştaşi nu mai erau nicăieri să trimitem vreo veste norii coborâseră în palma lumii eu singură-mi luasem necuviinţa să cânt îmbrăcată în ploaie înnodam un vers despre Hamlet şi York dar am fost scoasă din rând.

Mesa la Vatican Vara, la ora de vineri, spre seară, în Basilica San Pietro sfinţii, purtând mănuşi pământeşti ne mângâie trecând prin memoria noastră făcându-ne creduli şi gata de zbor uitând tabloul vremii plin de iederă în flăcări, gângănii şirete şi îmbrăţişări dezacordate îngerii ne dau ambrozie şi vin PAX VOBIS! linişte mov, câteva picături din apa sfinţită luate la intrare şi lacrima ta pentru plecarea viitoare.

Cu îngerul la arat Semne de ploaie în clepsidra cu iz de grădină arată… toată ziulica, eu, îngerul, eu, îngerul, la arat de unde să ştiu că mă vor durea muşchii în halul ăsta? îngerului înhămat la plugul din hambar îi curgea rugina se opintea, bietul, m-alinta dar nu reuşeam să ţin în frâu brazdele, (forma din pământ, apă, şi-nceput de verde) cand isprăvi de arat ogorul părea serafic iar el o măsura cu aripa eu adormii „la semănat,

semănam oglinzi!” cum vine asta, întrebai îngerul tăcu în urma lui, oglinzile răsărite aveau inima luminii înafară ochiuri adânci, absurde ziceam, făptura mea-i răsfrântă oricum aş sta, văd numai chipul meu dispersat… un deget inelar se-nvârte aiurea ca-n probă la ceasornicar în vârful piciorului ghemuită, respiraţia s-a mutat ochii mi se plimbă peste aburi de oglinzi în urechi, vorbe de-aiurea râsul se zbate, în boabe mici de clepsidră sunt o oglindă hilară şi plouă, şi plouă pământul se vrea flacara cerească în mişcare.

Despre aşteptare.

Poveste Femeie, femeie stai şi-nfloreşti spre ofilire pe-ostrovul cu maluri mişcătoare n-ai vrea să ţeşi din firele părului tău o aşteptare-chemare?! îi cântă marea în parabole false femeie, şoptesc apele într-un legământ bizar (vagabond peste valuri) aşteptarea ta va fi operă de artă! femeia prinsă-în joc, împleteşte din părul tăiat chipul unui Ulise (drag).

Noaptea, în cârdăşie cu marea, chipul prinde viaţă, bântuie ferestrele, dă târcoale casei, alungă sperietoarea din grădină; fântâna dă în clocot barca singură o porneşte în larg zgomot de ape corcite din mare şi cer venite se-abat Uliseee vină-i de hac! strigă femeia peste aşteptare şi noapte nu mai am părul până la brâu, dar ştiu să răsădesc melci şi scoici pe pragul înflorit!

Aniversare şi tăiere de noroc soseşte jonglerul, cu rol principal îmi sărbătoresc toate zilele de naştere

nr. 61 n iulie 2016

Veronica Balaj deodată şi stau înrămată între flăcările ieşite din mâinile lui spectacol de grădină şi tăiere de noroc cu gustul cuvintelor rodite într-un gutui şi-un măr cu sămânţa picată din Eden taman în pătratul meu existenţial colorată, flutura la o adică partea de frică

bună de mestecat în singurătate invitaţii, cu dogoare în gesturi şi pantofi jucăuşi se-nghesuie, cântă, mimează, un tablou mişcător, izbutit scheunatul unor pisoi zgârie carnea nopţii în căutare de mâncare secundele vin desfrânate din mai multe direcţii se veselesc, ce noapte, ce viaţă arzând.

Atâta zi, atâta noapte, măsurate cumsecade paşii plecării tale înmugureau pe lună vulturul regal a luat locul îngerului ghemuit pe umărul meu tremura înfricoşat de iluziile zumzăitoare împrejur i-am peticit ciorapii din lână (precum la căţeluşii răsfăţaţi) el, cu ghearele stacojii descânta vâââj-vâââj de la răsărit la apus şi viceversa prin depărtările noastre armistiţiul viitor-prezent îl repet în gând amin! halta sosirilor ocroteşte cocostârci buimaci de atâta mişcătoare vremelnicie aşteptarea despuiată zace în pieliţa de moluscă bătrână se răsuceşte lascivă iar cântecul cocoşului bălţat năuc, sare peste a treia cântare din burta depărtărilor, zăluda moarte-a mea râde-plânge şi ea ihiii!ihiii!iiiha.

Happy face în plin ospăţ cântecul păsării temute defăima virtutea mesenilor serii trecători prin amor şi beţie cântau vino, străine, la masa cu fecioare şi cupe de vin sătui de lege să bem puterea trufiei multe-am văzut în căile noastre primejdii scăpate din frâu ne-au mântuit nădejdea hai,să-mpărţim vremea din urmă frăţeşte

şi vă-ndemn răsplătiţi viclenia de seară ocară morţii daţi pasărea, iat-o, soarbe din cupe, pline cu bine şi rău cântă, şi-ncepe să moară ca suflet de om.

Legendă adăugită potop de ape sălcii pe tavanul Sixtinei… poate-aici te-am pierdut poate mai există un Noe în alte Galaxii poate tu ai şi urcat în corabia lui rătăcind prin albastrul vâscos al unui potop re-programat având permis de a-temporalitate vindecat de întuneric şi văzduh... pe un prundiş străin eu îmi număr paşii ne vom reîntâlni într-un paradis cu reguli nepârguite.

Via Appia Pe Via Appia în jos, îmi faci semne din ploaie tobe cereşti răzvrătire de voci fără nume se-apropie, trec prin mine până departe te strig, am aşchii în voce drumu-i răstignit printre măslini cu trunchiuri şerpi-ncolăciţi frunzele au culoarea vineţie... lumina , în convulsii îmi produce sete mai e şi acolo vreun deal, vreo stradă, o trăsură?

Via Appia o vezi urcând, sau coborând? mă fotografiez în chip de singurătate indecentă ochii tăi, capăt de pod în oglinzi ar putea risipi vrajba fricii, să trec desculţă dintr-un timp în altul?

nr. 61 n iulie 2016

şcoala de poezie

Ionela-Violeta Anciu VI

Nopțile în care așteptam să plouă Aveau miros de salcâmi Și gust de rugină Blocurile tăceau cu palmele întinse Nicio beție nu-i de-ajuns Să ne arate contrariul.

Când riscurile cădeau în paharele goale Noaptea continua să muște Din umanitatea rămasă în noi În loc, întunericul picior peste picior Trăgând din țigara aproape stinsă.

Amândoi așteptam să plouă.

VII

I Aș locui în mine Dacă ar fi singurul loc Din care m-aș putea hrăni La infinit, fără să mă recunosc.

Aș locui în alții Dacă nu ar fi de unică folosință Și n-aș muri odată cu ei Lăsându-mă flămândă când pleacă.

Locuiesc la granițe Cu un picior în mine Și cu celălalt le așez lor pașii Nici nu știi când am început Să merg în locul tău.

Pe buze citești Țigara fumată jumătate Și țipătul tramvaiului lovindu-mi obrajii.

Câinii urlă-n miezul nopții Când bărbatul de deasupra își Pedepsește soția că-ntotdeauna îi ascunde Îngerii în sirene și perfuzii.

Boschetarii din colț cedează Dreptul la ultima suflare În schimbul jumătății arse Le-o-ntinzi plictisit cu o mână Fără să întrerupi număratul pașilor În urma ta, măcel Tramvaiul tace câteva secunde Sânge, sticle goale, miros de mucegai Și-un canal oftând când îi calci creștetul.

După pragul casei oasele se-ngreunează Urletul câinilor amintește Că-n fiecare noapte îl omori pe Dumnezeu.

IX

dedicat Unei Simone

te-am lăsat la distanță adunată între pietrele cubice unde se scurgea credința adevărată și țigările se înecau în alcool

Cornel Octavian

tulbure pare ceasul ce vine, nu-i urmă de frate, iar sora mi-e moartă. secundarul bate spre mine, pământul vândut, am lacăt pe poartă. nici crucea nu-i dreaptă-n mormânt, bătrânul amorțit se întoarce-n sicriu, fără voie îi șoptesc un cuvânt, la anul trec șapte, te voi scoate la aer, groparilor, în dar un strop de rachiu, vă dau de jurat, să nu rupeți vreun os, când scoateți pământul reavăn și crud. să desprindeți ușor șipca din cui, e prins în caiele lemnul de dud, își dorea mult miros de butoi, să poarte noroc, i-am pus dinți de aur, o țigară, două fire de iască și un amnar . în loc de icoană e pusă la mână o doină, pentru o litră, îi jelea cândva un cobzar. omul de-i mort nu are folos? uităm după o lună că am avut tată, o mumă, o țâță cu lapte, un sfat, o mângâiere pe creștet. o nuia de la spate. răcnește dorul în cimitire de tremură blidul, un popă încălțat cu adidas învârte tămâia, au plecat copiii, s-au dus ca nisipul, s-au dus ca Manole să-și îngroape mistria, nici Ana nu vrea să mai stea în mortar, fuge și ea cu un tânăr gropar. coliva și-a pierdut rostul, doar moartea mai tine când și când postul. lumea cea nouă e întoarsă pe dos, ceasul ce vine nu-i limpede... și doare, doare încet... și până la os.

***

actualitatea literară 9

Pantofii mei tociți și plini de praf nu pot să-ți spună întreaga mea poveste.

Au fost și zile când desculți mergeam prin colb, nisip uneori chiar pietre.

De vrei să știi pe unde am fost, pe ce cărări am fost purtat de soartă,

la noapte dezgolit de orice lucru tern, la noapte îți voi bate-n poartă.

Să-ți spun povestea mea nescrisă, de puțini știută și totuși chiar adevărată.

De îți va plăcea povestea mea te voi purta pe brațe, înapoi în doi povestea, de vrei, o vom străbate, să fim tovarăși buni de drum, spre tinerețile nebune mult prea ușor uitate.

***

Primesc un dar în fiecare zi, bucăți de lemn aspre, așezate haotic.

Le pipăi cu privirea ore în șir, încerc să le înțeleg culoarea, acum nu mai sunt verzi.

Crestez în carnea lor numere importante, unu și zero. Într-o logică binară, prind glas și fără voie lasă urme necunoscute pe crâmpeiul de hârtie.

Scrisul bucăților de lemn este neînțeles de fluturele molie.

Efectul său i-a ucis raționalul și acum pipăie cu privirea bucățile de lemn primite în dar de mine.

Invidia fluturelui molie vine din neînțelegerea semnelor de pe hârtie.

Darul produce invidie iar banalitatea lui nu are importanță pentru fluture.

Destinul său e să moară încercând să înghită un băț mai mare ca el, doar că a fost dăruit altuia.

***

În amarul zilei întâi, am plecat la vale, împreună cu râul.

Călcam pietrele lui și nu rămânea nicio urmă.

Am lăsat gândul să curgă odată cu el.

Atunci am înțeles că Nu am puterea vântului și nici puterea apei.

odată, ecoul număra douăsprezece bătăi egale iar mama n-a vrut să mă nască până nu și-a spălat părul.

Portret în sepia (răspunsul fluturilor desenați, ai lui Cornel Octavian) Imortaliza femeile-mame, Sanctificându-le în loc să le demonizeze Și să le lase să se usuce Pe scaunele în care se legănau.

Le-mbătrânea, le mângâia Obrajii din lemn Crezând că-i vor înțelege intențiile.

Le mânjea întunericul cu lumină, Ca pruncii nenăscuți să-l poată recunoaște, Să-i cunoască numele Atunci când va decide să nu-l mai poarte Fiindcă nu-l mai recomandă. În spații strâmte, fluturii Capătă conotații bizare, Despre care nu se vorbește Nici nu se aude prin cercurile elitiste. Își spune că bătăile se întâmplă Din pleoape nu din inimă, Iar uitării… ei îi datorează nașterea.

Texuri Ce dor îmi e de trecătorii mei Când purtau moartea pe umeri, Cu chip de sfinți și ochii uscați De setea, foamea și somnul Nemaisimțite de la naștere.

Ce dor îmi e de trecătorii mei Pășind unii peste alții fără să se rupă Sau să-și întrerupă răsuflarea, Călcând apăsat în mine peste veacuri Ce chef am de-un cer însetat de suflete!

Doar ele pot netezi piatra.

Mă liniștește gândul că ești asemenea mie, nici tu nu poți să lași vreo urmă în inima mea, oricât de apăsat ai călca.

Urmează-ți drumul, Eu rămân prin natură.

***

Am găsit semnul pe care l-ai lăsat pe haina mea preoțească, la spovedania faptelor fără vină mărturisite în casa iubirii. Strâng din pumni a neputință și nici lacrimile nu-mi sunt de folos, în pasiunea ta juvenilă ai cerut să îl trădez pe Dumnezeu. Trecut de catapeteasmă încerc să șterg păcatul tău, mărturisit cu ruj pe negrul ce mă îmbracă. Pasiunea trupului tău, începută înaintea discernământului, întoarce fața lui Dumnezeu de la credința mea în iubire. Nu vom putea primi iertarea, eu capucin iar tu minoră, trecem dincolo de păcatul ieftin canonizat, de cei ce sunt deja bătrâni și pierduți în moralitate. Voi primi singur pedeapsa ce o merităm amândoi, împăcat de mirosul pasiunii cu aromă de neîmplinire, a credinței negrăită încă de vreun muritor.

***

Bătrânii ce stau la poartă, Pe bănci din lemn, Făcute din resturile anului trecut, Îmi dojeneau intențiile.

Să nu îți antenumești copilul nenăscut, Botezul să-l primească doar la lumină, De îl strigi pe nume în întuneric, va deschide ochii și prima lui amintire nu va ști ce e lumina.

Cum să nu îi spun pe nume, Tresare la dezmierdările mamei, Desenează fluturi pe placentă, Iar femeia mea e cuprinsă de puterea creației, Simte bătăile lui din pleoape, Când îi citesc din Esenin, Își gâdilă mama pe dinăuntru, Cu lacrimi pierdute în amiotic.

Când va crește își va aminti de noi, Iar întunericul va rămâne uitării.

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 61 n iulie 2016

Durerea și revolta exilului

”Mor doar cei uitaţi” Ştefan Fay

Am folosit ca motto cuvântul lui Ştefan Fay, secretarul lui Mircea Vulcănescu, mort martiric în puşcărie, aruncat la minus 20 de grade în izolatorul Aiudului şi încă rămas criminal de război, conform sentinţei Tribunalului Poporului. Interviurile, strânse de Cornel Nistea sub titlul Tragismul exilului românesc (ed.

Emma Books, 2016), mă obligă – alt cuvânt mai uşor nu găsesc – să mă opun pledoariei pentru comunism după comunism, minţindu-i, dezorientându-i pe tineri cu echitatea şi cu bunăstahrea. ”Mai bine mort decât comunist!”, cântau pieţarii Universităţii Bucureşti, vocile curate ale societăţii civile din 1990. Şi au venit replicile mineriadei media , repetând că a fost doar socialism, că dacă era, ehe, comunism, cum am fi dus-o în Râ-Sâ-Râ ! Aşadar, represiunile sunt trecute cu vederea, în timp ce anticomuniştii sunt suspicionaţi ca laşi. Se acuză faptul că vehemenţa lor s-ar fi manifestat doar după căderea comunismului, că este vorba despre un refuz post-festum. Dar unde şi cum se putea protesta, unde se putea spune, înainte de crucialul ’89, adevărul despre oribila utopie, cum a numit Ion Negoiţescu „măreţul experiment”,cel mai violent din toată istoria românilor? Doar în publicaţiile exilului, ferm anticomuniste.

Starea naturală a libertăţii de opinie fusese suspendată după ”cotitura” ’44. Chiar şi asfixiantul cenzor Dumitru Popescu recunoaşte (în spaţiul distribuit generos de ”România literară”, 4 pagini în numărul 26 din 20 iunie 2014) că ”propaganda nu putea fi nici măcar contrazisă”, deşi nu se sfieşte să declare ”bilanţ pozitiv” pro Ceauşescu. Şi câţi activişti PCR nu ne cer să fim recunoscători ”dramaticului”, ”eroicului” comandant suprem, pentru ”binele colectiv” produs! Un tânăr eseist, Alexandru Matei, propune să-i acordăm, în postumitate, ”medalia istoriei”. ”Omul nou” nu dispare uşor, cum nici homo sovieticus nu cedează lesne.

Exilaţii (şi nu mă refer la cei care l-au lăudat pe Ceauşescu până au putut să plece din România, ca să se ilumineze brusc peste ocean şi să-şi corecteze greşelile de viziune) nu sunt iertaţi pentru anticomunismul lor.

Curaj? Nici atâtica,opinează politrucii. Au fugit din ţară şi cei rămaşi au mâncat salam cu soia. Că au fost nevoiţi să se des-ţăreze, forţaţi să se înstrăineze, că regimul i-a izgonit din locul lor de drept şi că mâna lungă a Securităţii i-a ajuns şi acolo, toate li se par activiştilor PCR, rămaşi activi, floare la ureche. Un singur exemplu: Dosarul de Urmărire Informativă al lui Dan Culcer, început în 1972, numără peste 800 de pagini.

Ce li s-a întâmplat celor care nu şi-au luat lumea de la capătul celălalt al Cortinei de Fier în cap se ştie prea puţin. În câteva cuvinte: au câştigat cei care s-au dat după vremi şi care nu au nici cea mai vagă criză de conştiinţă. Eu, una, mă recunosc în spusele Gabrielei Creţan: ”inabilitate socială congenitală”. În ’46, Şerban Cioculescu a fost scos din învăţământ (pe statul de funcţiuni scria: ”se comprimă postul şi persoana”; şomajul (9 ani) însemna fără cartelă de pâine; n-a mai putut publica până în ’63; între ’63’65, găsise un loc la Institutul Pedagogic din Piteşti; scăpase de puşcărizare ca prin miracol. Liviu Rusu a fost scos de la Catedra din Cluj între ’48 şi ’61, readus în Universitate la aproape 70 de ani. I.D. Sîrbu a fost eliminat pe 15 decembrie ’49 din Universitatea clujeană. Arestat în 16 septembrie ’57 pentru ”omisiune de denunţ” şi închis la Jilava un an, apoi alţi şapte pentru ”uneltire contra ordinii sociale”, secţia ”scriitori şi intelectuali dificili”. A fost anchetat de cpt. Enoiu şi de cpt. Tudor Vornicu; în Gherla a rămas până-n ’60; lagăre de muncă, D O la Petrila, ca vagonetar necalificat, în subteranul minei. Graţiat în ’63. A murit în 17 septembrie ‘89, la Craiova, fără a vedea căderea lui Ceauşescu. Chiar şi după moarte s-a scris un raport informativ, de la înmormântare.

Păstorel i-a ironizat pe ”breslaşi”. A făcut închisoare pentru asta. Iar cei condamnaţi la temniţă rămâneau proscrişi până la sfârşit.

Petru Manoliu a fost închis pentru serialul despre Katin (pentru necunoscători ai minciunii istorice: 4300 de ofiţeri polonezi, ucişi de sovietici în ’40; groapa comună a fost descoperită de nemţii învinuiţi fără vină în ’43, în pădurea Katin, lângă Smolensk). Manoliu era muritor de foame. Nicolae Gheran , ca secretar al Consiliului Editurilor, l-a ajutat cum a putut şi cât s-a putut. Nu şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga pe Dinu Pillat, eliminat pentru ”misticism” de la Institutul patronat de viitoarea maică Benedicta, expediat la Muzeul Literaturii, unde Al. Oprea nu l-a admis, în vara lui ’76. În toamnă, murea de cancer la creier. În zăbrelele de la fereastra spitalului le vedea pe cele ale carcerei. Aflu din interviul lui Dan C. Mihăilescu, luat de Daniel CristeaEnache, că brava Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a dus la CC cu TAB-ul, făcând parte din echipa Glasnost,

a lui Iliescu. Îl luase gura pe dinainte, promiţând un socializm cu faţă umană, drept care şi-a păstrat în jur aparatcichii şi pe fiii lor. Factorii de propagandă şi de agitaţie iaşioţi puteau sta liniştiţi pe locurile lor. ”Copii, de Crăciun vom bea în libertate”, a prezis Zoe D.-B. de Sfântul Nicolae, la Institutul ”Călinescu”. Ştia, se vede treaba, că se pregătea Concert de Noël, cu simfonia gloanţelor. Şi-o fi adus aminte maica Benedicta de adevăratul martir al religiei, sacrificat pentru sentimentul religios, Dinu Pillat?

Dar cercetăm noi trecutul cu intransigenţă, fără omisiuni de informare privindu-i pe unii şi pe alţii?

Pe Cosmin Ciotloş (”România literară”, 11/14 martie 2014) îl trage aţa să scrie despre ce nu ştie: Paul Cornea „avea de ales între a rămâne demn şi a se plia pe rigorile sistemului”.A rămas demn, crede cronicarul, în deceniul al cincilea? Poveste. A făcut vreun gest utecistul fanatic să se dezică de doctrină?I se saluta confesiunea ”din interior”, dar despre al cui interior e vorba? Al directorului în Ministerul Culturii, al şefului Studioului Cinema Buftea. ”Marele politrucian nemica iertând”, scrie Luca Piţu şi ştie ce scrie. A căzut în eroare tov. Cornea? Da, dar cu ce folos personal!

Culturnicii Sorin Toma, Nestor Ignat, Pavel Apostol au reapărut ca să se justifice . Jumătate disident,Miron Radu Paraschivescu, e scuzat ca un cobai naiv, în timp ce Arghezi este etichetat ”marele zero” sau „marele compromis”.Îi transmisese acad. RPR Al.Toma (apud Niculae Gheran) că volumul pe hârtie cretată, copertat cu piele de căprioară, îi pare o batistă cu muci uscaţi.

Atâta i-a fost. N-a revenit în literatură decât cu preţul cedării. Şi nu MRP, care a scris, în ’44, primul poem pentru Stalin, ci Arghezi, căruia acelaşi MRP i-a pregătit revizuirea, din neagră invidie, încă din februarie 1945, în ”România liberă”. Abia mai sufla ca poet purtător de molimă, cangrenat de… spirit burghez. Arghezi era parvenit, profitor, fariseu, rău cetăţean şi rău tovarăş, mincinos, chiar şi ”tată denaturat”. Gh. Grigurcu o ştie prea bine şi o spune în interviul luat de Cornel Nistea,O experienţă traumatizantă. ”Refuzul de-a participa la «cultul civic» sau «laic», aşa cum denumea Raymond Aron comunismul,relevând substratul său parodic-religios, m-a costat. De unde să încep? La 18 ani am fost exmatriculat, după numai un trimestru, de la Şcoala de literatură, pentru teribila culpă de a-i fi vizitat pe Tudor Arghezi la Mărţişor şi pe d-na Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu în fostul sediu al cenaclului Sburătorul, nevoit a mă transfera la Facultatea de filologie de la Cluj. De aici am fost din nou exmatriculat, în anul al doilea, din pricina câtorva absenţe de la orele de marxism-leninism şi reprimit doar în urma intervenţiei lui Lucian Blaga pe lângă decan”. Şi ca să încurajăm nu caracterele, ci non-caracterele, se scoate în faţă „compromisul” lui Blaga: articolul din „Contemporanul”, 1960, reprodus de „Scânteia,dar pentru Ivaşcu,acela care l-a presat să-l scrie,se pledează „Nevinavat”. Dan Deşliu a fost scos disident. Pentru că l-a cântat pe Stalin şi după ce a murit? ”Şi Stalin, viu, trăieşte prin partid”. În fapt, au intrat în puşcării, sub stalinismul atroce, cei mai buni, cei mai curaţi oameni. Sadismul extrem a fost produs de comunismul – iad. În închisoarea din Piteşti, Țurcanu, managerul iadului, cel care organizase mancurtizarea cu ciomagul, suspendase şi dreptul la moarte: ” Ei nu, criminalule, de murit mori când vreau eu”.

Arşavir Acterian a fost închis în două reprize: între ‘ 49 - ’53 şi ’61 - ’64, la Jilava, Aiud, Canal; s-a angajat

greu ca muncitor mozaicar, şi mai greu ca anticar; ca funcţionar,abia într-un târziu. Hans Bergel, intervievat de Cornel Nistor, a fost condamnat în 1959 la 15 ani de muncă silnică şi temniţă grea pentru nuvela Prinţul şi bardul, scrisă în ’45 - ’46, unde bardul îi spunea prinţului: ”Sunt liber chiar dacă mă pui în lanţuri”. A plecat din ţară după trei condamnări. Despre patimile sale îi vorbeşte cu demnitate lui Cornel Nistea: ”Trădătorul care, à propos, a vândut Securităţii un şir întreg de persoane, trăieşte azi în România şi este cetăţean de vază; el a fost şi martorul principal al acuzării. Despre cei cinci ani de detenţie – am fost eliberat în 1964, asemenea multor altora – nu se poate spune mai mult decât ar putea să spună sutele de mii de foşti tovarăşi de suferinţă. Am cunoscut închisori din nordul până în sudul României – minele de plumb de la Baia Sprie, fortul Făgăraş, închisoarea de tranzit Codlea, ”malmezonul” din Bucureşti, închisoarea militară din Timişoara, închisorile Securităţii de la Arad, Curtici şi Braşov, lagărele de muncă forţată Răchitoasa şi de pe insula dunăreană Strâmba, fortul subteran nr. 13 Jilava ş.a. “ Am citit undeva (în Ion Gavrilă Ogoranu?) că între Yugoslavia şi RSR era o înţelegere: pentru fiecare transfug prins şi trimis înapoi, RSR oferea un vagon de sare. Rămânea destulă ca să toarne în zeama şi-n terciul deţinuţilor, anume ca să fie prăbuşiţi, nu numai de înfometare, ci şi de sete.

Iar Flavia Cosma, poeta din Canada, intervievată de Cornel Nistea, refuză să îi uite pe cei trei tineri români aruncaţi în ocean peste bordul unui vas chinezesc; comandantul n-a vrut să plătească 5000 de dolari guvernului canadian pentru că avea călători clandestini. A-i uita pe fugarii tragici înseamnă a ne uita pe noi înşine.

Se vorbeşte, folosindu-se sintagma lui Jaspers, formulată după război, de ”vinovăţie colectivă”. Mă opun: vină colectivă – nu, suferinţă colectivă, exceptând aparatul de represiune – da. Şi-i dau dreptate lui Alexandru George, când afirmă că scriitorul român e în diacronie: Tonegaru (anagramat de proletcultişti ca Negatoru; informaţia o am din ”Asymetria” lui Dan Culcer, revistă online înfiinţată în 2000) n-a fost contemporan cu Mihu Dragomir, nici Beniuc n-a fost contemporan cu Paul Georgescu, nici Ion Barbu cu Nina Cassian, nici Crohmălniceanu cu I.D. Sîrbu, nici Dimov şi Mircea Ivănescu n-au fost contemporani cu Ion Potopin şi Haralambie Țugui. Cu atât mai puţin N. Manolescu, a cărui antologie fost ciopârţită din motive de ”fascism”, cu Jebeleanu, autorul delaţiunii.

Da, jucai ”leapşa pe murite” (titlul lui Virgil Tănase, editura ”Adevărul”, Buc. 2011), dacă nu aveai spate.

Partidul şi Securitatea nu glumeau.

Eliberarea din ”cămaşa de forţă a dictaturii comuniste şi mizeria morală”, ca să-l citez pe intervievantul C. Nistea, nu s-a făcut cu uşurinţă. ”Exilul este una din cele mai grele probe la care este supus un intelectual.

Poate fi comparat cu boala şi cu moartea”, spune Bujor Nedelcovici. S-a zbătut să iasă de sub pumnul şi palma cenzurii în 1987.

Bujor Nedelcovici a trecut, la 16 ani, prin evacuarea familiei din casa părintească, prin arestul politic al tatei, prin radierea sa din Baroul de avocaţi din Ploieşti, din cauza ”dosarului de cadre”. Au urmat 12 ani de şantiere (Bicaz, Braşov, Bucureşti) şi un debut chinuit, în ’70. ”În scris mă revoltam, îmi luam revanşa şi aveam impresia că scriitorul are o misiune: rostitor de adevăr”. Numai că adevărul e bătut ca mărul şi umblă cu capul spart. Publicând Al doilea mesager, în 1985, la Albin Michel, s-a văzut respins în România de cenzori şi de editori. „Un scriitor care nu publică este un scriitor mort. Ce să fac?” A ales surghiunul. ”Coşmarul securităţii” l-a făcut pe esteticianul Titu Popescu să plece în Germania. „Exilul a fost expresia unei revolte totale”. L-am numit estetician pentru că în biblioteca lui Petru Ursache se află cărţile de estetică: Idei estetice în scrierile lui Mihai Ralea”, Dacia, Cluj,1974,Specificul naţional în doctrinele estetice româneşti, Dacia, 1977 şi Concepte şi atitudini estetice, Meridiane, 1983. Şi aici trebuie să-l citez pe profesorul de la Sorbona, Titus Bărbulescu, autorul eseului Fiinţa neamului românesc: ”intelectualitatea românească din exil, care încerca să ţină trează conştiinţa naţională, să divulge teroarea comunistă şi ideologia ei inumană.” Şi zice Alexandru Matei, în Mormântul comunismului românesc, eseu ajuns la a doua ediţie, Publishing, 2011, că este ambiguă condamnarea comunismului ”ca şi cum comunismul ar fi cineva: cineva care s-a plimbat prin lume, a ucis oameni, a promis bunăstare, a păcălit şi a fost închis, apoi condamnat”.

Păi nu asta a făcut? N-a ucis? Triada Wiesel e aici corectă. Iar comunismul n-a fost îngropat decât pe jumătate, dovadă atacurile partidnicilor când le conteşti ”realizărili”.

Cum poate fi vaccinat cineva contra virusului comunist? Luptând împotriva cedării memoriei, aşa cum fac toţi cei intervievaţi de Cornel Nistea în Tragismul exilului românesc.

Vasile ANDRU

nr. 61 n iulie 2016

evocări

actualitatea literară 11

Pelerinajul Reginei Ana la 7 mănăstiri

Pe 17 octombrie 1995, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, am fost printre cei care au întâmpinat-o pe Regina Ana. Era pe vremea când dl. Ion Iliescu îi interzicea Regelui Mihai să ia o gură de aer din patrie. Căci o gură de aer poate fi și o testare a tronului…

Nu uitam acel de pomină 7 octombrie când Iliescu i-a interzis regelui să coboare din aeronava care aterizase pe aeroportul Băneasa.

Astfel, Regina a decis să vină singură, adică fără soțul ei, să facă un pelerinaj, cu sau fără legătură cu iluzia că „monarhia oblojește România”.

Formal, Regina era invitată de un mitropolit sau de primarul locului, deci avea o acoperire protocolară. Întâlnirile sale se petreceau doar în acest cadru, sub clișeul „legăturii tradiționale între Familia Regală și Biserica Ortodoxă” și sub simbolul casei regale a României, Nihil sine Deo. Și, în aproape toate cele 7 „stații” sacre ale pelerinajului său, Majestatea Sa era întâmpinată de primar și de episcop.

Așa și aici, la Mănăstirea Brâncoveanu, Majestatea Sa va fi întâmpinată de primarul Făgărașului și de Mitropolitul Antonie Plămădeală, care l-a luat cu el și pe Vasile Andru, pentru că un scriitor român dădea bine momentului festiv. (La Galați, de pildă, din suita episcopală care a primit-o pe regină făcea parte și scriitorul Al.Paleologu.)

Sincro-destin. Andru se afla pe-acolo din întâmplare, sau din sincro-destin. Venisem la Sibiu cu o conferințăatelier, la Grupul sapiențial „Univers 21”, pe care îl „înfiasem” de vreo 7 ani (adică după moarea filosofului Constantin Noica), unde le vesteam neoisihasmul, cu patos. Și, aflându-mă la Sibiu, am trecut să-l salut pe Mitropolitul Antonie, care-mi spune: - Vreți să mă însoţiți la Mănăstirea Brâncoveanu, la Sâmbăta de Sus, unde o așteptăm pe Regina Ana? - Da, cu voioșie! i-am răspuns.

Regii noștri, prin Contituție, erau ortodocși

Înserare solemnă, intrarea Reginei și a grupului de însoțitori. Mitropolitul îi spune cuvinte de bun venit, apoi o conduce pe Regină spre biserica veche, pentru închinare. Urcă scările bisericii vechi. Acest lăcaș a fost rectitorit de Regele Mihai, pe vremea când părintele Arsenie Boca era starețul. Regina face cruce ducând mâna de la dreapta la stânga, precum ortodocșii. Regii României, prin constituție, au fost botezați ortodocși. „Constituția cerea Regelui nostru și descendenților săi să fie crescuți în religia ortodoxă. Credința majorității românilor.” Știam, dintr-o evocare, că la Săvârșin, pe vremuri, familia regală mergea o duminică la biserica ortodoxă și o duminică la biserica unită.

Pr. Arsenie Boca, tangențe cu casa regală

Regina Ana se apropie de icoanele împărătești ale altarului. Ele au fost dăruite de Principesa Ileana. Principesa a vizitat de câteva ori Mănăstirea Brâncoveanu între 1945-1947, venea să-l vadă pe părintele Arsenie Boca. S-a spovedit la Părintele Arsenie. Alungată din țară în 1948, Principesa Ileana (fiica cea mică a regelui Frdinand) s-a călugărit în Statele Unite, devenind Maica Alexandra. Părintele Arsenie a avut de suferit pentru relația sa cu Casa Regală a României. În 1948, părintele Arsenie a fost propus de Patriarhia Română să fie episcop al Maramureșu-lui.

Pentru aceasta era nevoie și de un raport al Siguranței comuniste; Siguranța face cercetări și decide că pr.

Arsenie Boca „este periculos”, având legături cu grupuri de rezistență anticomunistă și cu Casa Regală; și este arestat. Acum regina Ana se oprește în dreptul unei fresce lângă ușa de la intrare. Fresca îl reprezintă pe Regele Mihai I al României. Este un tablou votiv. A fost pictat în anii 40, când s-a renovat biserica mănăstirii distruse de austrieci. Astfel Regele Mihai I al României apare ca al doilea ctitor, după Constantin Brâncoveanu. În 1947, la 15 August, Regele Mihai I a fost prezent la resfințirea bisericii renovate de la Sâmbăta de Sus. A stat alături de stareț, de părintele Arsenie Boca. Ieșim din Biserica veche și vizităm complexul mănăstiresc nou. Regina este impresionată de construcția nouă.

Mitropolitul Antonie se mândrește cu ce-a contribuit el la restaurarea integrală. Ne spune ce proporții a avut această restaurare întreprinsă de dânsul în mai mulți ani, la concurență cu Brâncovenu însuși, primul ctitor!

Regina îl laudă amabil pe ambițiosul Mitropolit care a reclădit părți importante din complexul mănăstiresc, după 200 de ani de când fusese distrus de austrieci.

Antonie a făcut zidurile dimprejur, portaliul, pagodele, dar și o Academie, și devine astfel al 4-lea ctitor (al treilea a fost Mitropolitul Bălan).

O recepție fără politică

Intrăm în sala de mese. Regina ar fi vrut să mănânce chiar la trapeză, să fie cu obștea, dar Mitropolitul promite că mâine o să-i facă acest hatâr, iar azi este o

recepție dată de Dânsul. Așa că, plini de voie bună și salivând moderat, intrăm în salonul pentru oaspeți.

Mitropolitul a binecuvântat masa, apoi a rostit un toast de primire, o politețe cu citate patristice.

Regina a multumit fără citate. A spus câteva cuvinte și domnul Mihai Ricci, coordonatorul vizitei. Eram în total 11 persoane. Se vorbea în franceză. Majoritatea cunoștea franceza. Mitropolitul Antonie știe o franceză impecabilă, o engleză acceptabilă (doctorat la Oxford!), iar rusă nu știe deloc: în Basarabia numai orășenii au cedat slavizării, la sate s-a vorbit mereu româna aceea frumoasă de pe vremea fraților Jderi.

Primarul Făgărașului a întrebat: „Ce face Regele, ce ne spuneți despre Rege.” Ne-a spus despre Rege. Întrebată cum se simte în călătoria acesta, Regina a spus cîteva impresii. A fost primită cu aclamații, peste tot. Adunări spontane de oameni vechi și noi. Știam și din presă, citisem despre primul ei popas la Galați .Aici a fost mult entuziasm, dar si ceva tevatură fesenistă. Primarul a refuzat să vină la întâmpinarea Reginei. Majestatea Sa a luat prânzul cu Episcopul și cu Prefectul… S-a deplasat fără gărzi prin oraș, aclamată.

Doar când a vrut să intre la Universitate, un grup de studenți n-au lăsat-o, au scandat „fără politică, fără politică”. Oamenii au înțeles că erau manipulați de politică și de aceea strigau: fără politică!

Regina Ana a spus câteva cuvinte despre popasul la Mitropolia din Iași, la Catedrala Sf. Parascheva, unde s-a închinat, pe 14 Octombrie. A vorbit admirativ despre Mitropolitul Daniel.

– La Iași am simțit și respirația Basarabiei! zice.

Atunci cineva a pomenit de Yalta, dezastrul României după Yalta. Regele a fost înșelat și de englezi și de americani! zice. S-au dat la iveală multe documente… că americanii și englezii înșiși au fost jucați de ruși la Yalta. Regele a fost înșelat, atunci. Primarul, dr. N. Cican face niște punctări inteligente.

Regina mai mult ascultă. Din interes, din politețe.

– Mai avem de ispășire! zice părintele Ion Bria.

Eu spun că tocmai vizitasem Yalta, în vară. Confrații basarabeni, care mi-au prilejuit vizita, mi-au cerut: „Mergi și constată, prin tatonări radiestezice și extrasenzoriale, ce vibrații malefice sunt acolo, la Yalta, la Palatul Livadia, unde s-a semnat tratatul satanic”.

Am mers, dar n-am făcut tatonări radiestezice, ambianța toposului Crimeea este tonică, geografia nu are nici o vină…

Regina Ana iubește India Mitropolitul Antonie, ca să introducă un pic de culoare, îi spune Reginei: – Domnul Andru a fost și în India!…

Regina devine voioasă, mă întreabă pe unde am fost, ce locuri speciale am văzut. Îi spun despre pelerinajul meu la 7 biserici întemeiate de Apostolul Toma…

– Văd că cifra 7 ne urmărește în pelerinaje! spune părintele Ion Bria.

– Da, Apostolul Toma a fondat în India 7 biserici și jumătate! Eu am fost în Săptămâna Luminată, îl însoțeam pe Mitropolitul indian ortodox Mar Osthathios. Când vedeam biserici creștine în junglă, sau între plantațiile impresionante de cocotieri, îmi venea în minte exclamația lui Iulian Apostatul: Ai învins, Galileanule!

Apoi tac sfios. Dar regina insistă să mai spun despre India…

Sofia de Spania este verișoara Regelui

Mai spun că, în India, am văzut-o pe regina Sofia a Spaniei, aflată și ea intr-un pelerinaj dravidian…

Regina Ana devine interesată, spune că Sofia a Spaniei este verișoara Regelui Mihai I; a fost și domnișoară de onoare la nunta Majestăților Lor, la Atena.

– Cum ați întâlnit-o? Știam că a fost în India în 1992! zice Regina.

Raspund: „Da, în 1992, în februarie. Eram într-un pelerinaj în India de Sud, maestrul meu indian ne-a dus să vedem un rishi, considerat sfânt. Înainte de a intra la sfânt, ne-a zis să facem meditație jumătate de oră, pentru afânarea minții, ca să percepem mai lesne harul acelui sfânt. Am meditat la ușă. Maestrul ne-a spus că înăuntru, la sfânt, se află și regina Sofia a Spaniei. Când am intrat, privirea mea fost atrasă de Regina Sofia, care era așezată pe o pernă portocalie lângă sfânt, și era veselă, eu m-am uitat fascinat la ea, ratând comunicarea mentală cu rishi indian…

– Iertare! spune înveselită Regina Ana, înțelegând că o regină îți poate abate gândul de la sfințenie.

– Dimpotrivă, o regină poate crea emoții religioase puternice, zic.

(Nu am mai spus că, în altă zi, aveam s-o întâlnesc pe Sofia Gandhi cea asemenea reginelor, venită la o retragere spirituală la Mănăstirea din Neyyar Dam, unde mă aflam la un stagiu spiritual. Era puțin după asasinarea lui Rajiv Gandhi, soțul ei. Sofia Gandhi era îndemnată să candideze la funcția de prin ministru, câștigase capital electoral din asasinatul soțului. Dar ea a refuzat, nu atât de teamă că urma să fie victimă

rapidă a unui asasinat, cât din inteligență sclipitoare. Și toți au iubit-o că n-a mai candidat.)

Primează haloul părintelui Arsenie Boca La fiecare închinare de pahar se schimbă subiectul de discuție. Părintele Ioan Bria, care tocmai se întorsese de la Geneva unde rezidase 21 de ani cu funcții în Consiliul Ecumenic, dornic de regăsirea vetrei, spune că de când a pus piciorul la Sâmbăta, îl copleșește amintirea părintelui Arsenie Boca. Îl întreabă pe Mitropolit dacă l-a cunoscut.

- L-am cunoscut bine pe părintele Arsenie, zice. Eram student la București, veneam aici la Sâmbăta, cu alți studenți, ne spovedea, era mare lucru să te știi spovedit de el, cotrobăia în tine în adâncime, nu omitea nimic.

Ne-a chemat într-o vară să-i facem un schit în pădure, apoi să-i facem un lac, în acest timp ne dădea hrană cum se dă muncitorilor. M-a influențat total. Crea în jurul lui o atmosferă de creștinism primar, de credință vie, puternică. Așa m-am hotărât să mă călugăresc. M-a călugărit la Prislop, părintele Arsenie Boca, în 1949.

Mi-a fost „naș” Sandu Tudor, scriitorul.

Mănăstirea Vladimirești cu amintiri regești

Aflăm apoi ce alte locuri voise Regina Ana, în mod special, să descopere în acest pelerinaj: mănăstirile din Bucovina și cea din Vladimirești. Călugării și stareții o impresionează ca martori ai unui timp de trecută domnie. La Mănăstirea Vladimirești a ținut să meargă pentru că este tot o ctitorie regală. Despre Maica Veronica știa dinainte. Aflase câteva legende religioase ale anilor 40, i le povestise soțul: Maica Veronica, într-o răpire vizionară, L-a văzut pe Iisus Hristos, după aceea a primit puterea să pună temelia unei mănăstiri. I-a venit ideea să meargă la rege, să-i ceară un sprijin financiar. S-a dus la Castelul Peleș. Vede un tânăr care meșterea ceva la un automobil, îl repara. Îl întreabă pe acel tânăr cum poate ajunge la MS Regele, fără să știe că vorbește chiar cu Regele. Acesta se uită uimit la acea copilă îmbrăcată în haine călugărești și îi zice sobru că nu va putea să-l vadă pe rege. Dar o întreabă în ce pricină a venit.

Măicuța îi spune că, printr-o viziune, i s-a poruncit să facă o mănăstire și umblă prin țară să adune fonduri.

Regele îi aduce economiile sale, juna Măicuță zice bogdaproste, pleacă fără să știe că acela era chiar Regele. La Mănăstirea Vladimirești se poate vedea, pe peretele de la la intrare, tabloul votiv al Regelui.

Finalul cinei în tăcere

Regina Ana lăsa impresia că abia acum descoperă țara pe care o avea în soartă fără s-o fi văzut. Se măritase cu un rege exilat, alungat, și învățase crâmpeie de Românie din poveștile sau ofurile soțului. Pelerinajul acesta era prima ei răsfoire iute și fierbinte a României. În acest timp am mai și mâncat. Sarmalele erau grozave, și aveau succes necontenit. Plăcintele băteau cozonacul, și invers. Luam și câte o înghițitură de vin.

La urmă, am fost conduși fiecare la chiliile ce ne-au fost destinate pentru odihnă.

George MOTROC

12 actualitatea literară

interviu

nr. 61 n iulie 2016

Camelia Cavadia şi ,,Măştile fricii”

„Pe Camelia o cunosc de foarte multă vreme și am fost uimită să descopăr în cărțile ei o voce nouă a ei, necunoscută mie. Matură și tranșantă în felul în care își creează personajele, ea le iubește apoi ca pe niște copii, cu toate defectele și durerile lor. Ema, David și Sofia sunt niște personaje tragice, într-o istorie cutremurătoare în familiaritatea ei. Abuzul, fizic și emoțional, suferit și perpetuat de personaje, este șocant prin perspectiva intimă din care e reflectat. Și dacă e nevoie de un argument în plus pentru a citi ”Măștile fricii”, ea vă va face să vă reevaluați relația cu cei iubiți, cu teama de a nu descoperi un pic din bovarica Ema în voi înșivă. Camelia pe care o descopăr în cărți e mult mai mult decât prietena pe care o știu dintotdeauna, și, dacă șansa de a o cunoaște personal v-a lipsit, încercați să o cunoașteți din cărțile ei, pentru că s-ar putea să vă schimbe pe viață.” (Ada Roseti) George Motroc: Felicitări pentru cea de -a doua dvs. lansare de carte! Am însă şi o mirare: toată lumea preferă să-şi lanseze volumul la un târg de carte, dar dvs. aţi preferat imediat după unul! De ce?!

Camelia Cavadia: Mulțumesc frumos pentru felicitări. Într-adevăr, lucrurile se pot vedea și așa.

Romanul „Măștile fricii” a fost lansat la Bookfest, în sensul în care a fost prezentat ca noutate la Târgul de carte din iunie 2016, dar nu a existat și o lansare oficială acolo. Pur și simplu acest gen de lansare nu cred că mi se potrivește. Am avut însă o lansare clasică, precum cea de la librăria Humanitas Cișmigiu, dar și una puțin atipică, desfășurată în mansarda unei florării superbe, înconjurați de flori, cărți și mulți prieteni cititori.

Mi-am dorit foarte mult ca ele să iasă puțin din zona rigidă, formală a lansărilor standard și cred că am reușit. La fel s-a întâmplat și cu lansarea cărții „Vina” de anul trecut desfășurată într-o galerie de artă, cu grădină primitoare, numai bună de legat conversații și prietenii. Nu spun că felul în care am procedat eu este cel mai bun, spun doar că acesta este foarte potrivit cu mine și felul meu de a fi. Mă bucur că și editura Trei mi-a împărtășit preferințele și că totul a ieșit așa cum ne-am dorit.

George Motroc: Comparativ cu prima carte, aceasta s-a scris mai repede sau mai uşor?

Camelia Cavadia: Ca durată a fost la fel, adică am scris-o tot într-un an, la fel ca și pe prima. Însă pot spune că „Măștile fricii” m-a solicitat și consumat mai mult. Și asta pentru că abia la al doilea roman am simțit cu adevărat că scriu o carte. Atunci când am scris „Vina” am făcut-o fără niciun fel de așteptare, fără certitudinea că vreo editură ar vrea să-mi publice cartea. Însă, după apariția ei, au venit imediat și întrebările cititorilor legate de următoarea carte. Odată instalate curiozitatea și așteptarea publicului, ele s-au transferat asupra mea ca o presiune nerostită. Apoi, au mai fost și remarcile câtorva oameni de litere care spuneau că un debutant confirmă abia la a doua carte.

Așa că… am simțit o presiune în plus și de aici.

G. M.: S-a schimbat ceva esenţial şi în ceea ce priveşte stilul?

Camelia Cavadia: Nu, nu neapărat și asta pentru că am încercat să rămân fidelă stilului propriu.

Am păstrat elementele de introspecție și analiză psihologică, dar am schimbat perspectiva naratorului (de data aceasta povestea fiind spusă la persoana I), fără a forța însă nimic doar de dragul schimbării. Miam urmat instinctul și a ieșit o carte diferită de prima, dar asemănătoare ca stil și analiză.

G. M.: Cum aţi ales titlurile?

Camelia Cavadia: Titlul primei cărți, „Vina” a fost primul și singurul titlu care mi s-a părut că se potrivește perfect poveștii. M-am bucurat foarte mult că și editura a fost de acord să îl păstrăm, așa că a fost o decizie comună. În ceea ce privește titlul celei de-a doua cărți el aparține editorului cărții, Virginia Costeschi.

Am avut multe titluri de lucru, o pagină întreagă de propuneri, dar parcă nici unul nu se potrivea perfect. În momentul în care Virginia mi l-a propus pe acesta, am simțit imediat că el este titlul de care aveam nevoie.

G. M.: Pentru cei care nu au citit primul dvs. roman, ,,Vina”, aţi putea ispiti cititorul cu o scenă sau un citat?

Camelia Cavadia: Cei care nu au citit „Vina” și ar dori să o facă le-aș spune în primul rând că trebuie să aibă răbdare cu ea și că începutul idilic nu este altceva decât o parte importantă de care am avut nevoie pentru

susținerea celei de-a doua. Iar ca să meargă perfect cu titlul cărții aș alege acest fragment spre ispitirea cititorului: „Avea zile când se simţea ca un cadavru, pe care putea să îl vadă în toată putreziciunea lui. Alteori îl uita Dumnezeu chircit sub duş, în timp ce apa îi curgea cu nemiluita în cap, fără să reuşească să îl trezească, sau măcar să îl facă să tresară. Stătea aşa minute în şir, fără să schiţeze un gest, fără să se mişte, să se atingă, ca o mortăciune, ca un strigoi. Când în cele din urmă îşi revenea puţin în fire, lua săpunul şi buretele şi începea să se cureţe temeinic, de parcă ar fi vrut să îndepărteze de pe el toată murdăria, toată vina ce reuşise să se aşeze strat după strat pe pielea lui. Vina se lipise de el, îi intrase în celule, se amestecase cu carnea şi ADN-ul lui. Se freca uneori până îi dădea sângele în zonele mai sensibile, dar degeaba. În zadar freca şi freca, mizeria pătrunsese adânc în piele şi chiar dacă nu se vedea nimic la suprafaţă, infectase ţesutul din care ieşea un miros de hoit. Mirosul ăsta îi persista în nări şi îi venea

empatia pe care o trezesc în mine anumite personaje și nu am asupra cui să o răsfrâng. Iar dacă ar fi să mă autocaracterizez în câteva cuvinte, aș spune despre mine în primul rând că sunt un om timid, recunoscător pentru tot ceea ce mi se întâmplă, dar mai ales pentru bucuria pe care au adus-o cititorii și cărțile în viața mea, pentru faptul că am o familie frumoasă și că am reușit să mă înconjor de oameni buni, prieteni de la care am ce învăța mereu.

G. M.: Aveţi şi un blog dedicat lecturii...

Camelia Cavadia: Da, am și un blog dedicat lecturii, www.carticusuflet.ro, pe care l-am neglijat destul de mult în ultimul timp, dar pentru care îmi doresc foarte mult să-mi găsesc din nou resursele și timpul necesar.

Acesta nu este singurul proiect de acest gen în care sunt implicată. Împreună cu câteva prietene foarte bune deale mele (Alina Sin, Oana Mihalache și Nicoleta Alexa) dețin și site-ul COOLtura Mall (www.coolturamall.ro), un site unde ne-am propus să prezentăm oameni care fac lucruri interesante despre care se scrie prea puțin, un mall de cultură cu informații din toate zonele de interes cultural cum ar fi: cărțile și aparițiile editoriale de aici și din întreaga lume, călătoriile, zona culinară, etc. Ce ne bucură foarte mult este faptul că multe dintre interviurile și materialele publicate pe site-ul nostru au fost preluate și de alte publicații sau au constituit subiecte de știri la televiziuni.

G. M.: Ce va urma după aceste două romane, tot la Editura Trei?

Camelia Cavadia: Va urma un nou roman, tot la editura Trei. Eu sunt de părere că atunci când un lucru funcționează perfect într-o anumită formulă, nu are rost să-l schimbi. Sunt foarte mulțumită de felul în care colaborez cu editura Trei și mă simt foarte confortabil în această echipă. Sper doar să scriu o nouă carte care să fie pe placul editurii și pe care să mi-o publice cu drag.

să icnească de greaţă, în timp ce ficatul i se strângea de scârbă. Avea voma în gât, dar nu putea s-o scoată afară şi o simţea acolo, ca făcând deja parte din tot aparatul lui respirator. Nu ştia dacă următoarea respiraţie îi va aduce o gură de oxigen binefăcătoare sau îl va îneca în propriile-i temeri şi umori, nu ştia dacă spuma gălbuie ce-o simţea înecându-i pieptul nu îl va sufoca odată pentru totdeauna şi nu îl va face să scoată pe nas, pe ochi, prin orice orificiu scârboşenia ce copsese în el. Tot înlăuntrul său se transformase în bubă, o bubă imensă, dureroasă, supurândă. O bubă din carne vie, pe care o putea zgândări cu vârful unui băţ. Ca din curiozitate, să vezi ce e acolo dacă dai la o parte carnea moartă. Scurmând cu vârful lui, ţinându-te uşor de nas, privind cu coada ochiului, gata oricând să te uiţi în altă parte dacă priveliştea devine de nesuportat. Era ca şi când şi-ar fi făcut singur disecţie şi s-ar fi privit de deasupra”.

G. M.: Există vreo legătură sau mai multe deosebiri între cele două volume ale dvs.?

Camelia Cavadia: Nu există nicio legătură între poveștile celor două romane, însă eu cred că există - și m-aș bucura să fie așa - o voce recognoscibilă, un fir comun care traversează cărțile mele. Acest lucru mi-a fost semnalat în primul rând de cititori care mi-au spus că, deși foarte diferită de „Vina”, au descoperit și în „Măștile fricii” aceeași analiză tranșantă. Am fost numită de către un ziarist pe care îl respect foarte mult „o artizană a analizei traumelor emoționale”, iar acest lucru mă bucură foarte mult pentru că exact asta miam dorit să devin. Întotdeauna am avut o aplecare către disecarea sentimentelor și trăirilor, precum și către studierea relațiilor sufletești dintre oameni, dar mai ales pentru devenirea lor. Așa se face că, în ambele romane m-a interesat să arăt mai degrabă procesul de transformare, decât rezultatul în sine. Nu am judecat personajele, dar știu că le-am înțeles și fie că au fost pozitive sau negative, am încercat să le fac să se explice singure, prin însăși faptele lor. M-am bucurat că am reușit să vin cu un limbaj și cu o abordare dramatică diferită decât cele din „Vina” – pentru că, recunosc, mi-a fost teamă să nu cumva să scriu o carte asemănătoare cu prima. Acum însă cred că cele două volume se deosebesc foarte mult, dar se și aseamănă ca mod de analiză.

G. M.: Cum s-ar autocaracteriza în câteva rânduri omul sau scriitorul Camelia Cavadia?

Camelia Cavadia: Într-un fel, scriitorul este mesagerul omului. Spun asta deoarece, ca scriitoare, am descoperit posibilitatea de a pune în personajele mele tot ceea ce vedeam, le simțeam, le trăiam, dar pe care de cele mai multe ori le țineam pentru mine.

Mă bucur că, în sfârșit, am ce face cu tot tumultul care simt că uneori dă pe dinafară, cu toate lucrurile pe care le observ, dar nu am cui să le spun, cu toată

G. M.: În loc de final, pentru cei care nu au citit încă ,,Măştile fricii” sunteţi de acord să le oferiţi drept invitaţie la lectură un scurt fragment din cartea dvs.?

Camelia Cavadia: „Când stau acum şi mă gândesc în urmă, văd totul clar şi fără dubii. Ca într-una dintre felicitările acelea pe care le deschizi şi din mijlocul lor sar spre tine figuri, forme, personaje. Ziua cea mai fericită din viaţa mea a fost nu cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit tatăl meu. Ştiu, pare odios ce spun, însă e purul adevăr. Şi cred că nu a fost doar a mea. Noi toţi, cei trei copii, ne-am simţit uşuraţi în acel moment și mai că ne-a venit să jucăm în jurul trupului inert.

N-am avut atunci curajul să recunoaştem, dar ştiu că fiecare dintre noi a simţit asta. Iar dacă n-am fi fost atât de timoraţi, ne-am fi bucurat, am fi râs şi poate ne-am fi închinat cu amândouă mâinile că Dumnezeu a avut milă de noi şi ne-a scăpat. Dar n-am făcut nimic.

Am evitat să ne privim, de parcă ne era ruşine de ceea ce puteam vedea. Bucuria de a ne simţi liberi alunga „decenţa“ unui comportament afectat. Evitam să ne vorbim, deşi aveam atâtea să ne spunem. Eram în felul nostru fericiţi. O fericire dureroasă, ce picura în noi stropi de eliberare, de consistenţa mierii, pe care îi lăsam să se scurgă lent. Pe mine una, un fel de teamă mă împiedica să mă uit înspre trupul inert al tatălui meu, de parcă ar fi putut să vadă înăuntrul meu şi să se ridice, gata încă o dată să-mi facă rău. Doar soră-mii mai mari, Sofia, părea să-i fie cu adevărat milă de el, în timp ce pe chipul lui frate-meu era zâmbetul victoriei şi al eliberării. Pe faţa mamei nu se citea nimic, poate doar o oarecare confuzie, care era însoţită de o uşoară sprinteneală în mişcări. În rest, părea neschimbată. Ştiam că ea îl va plânge pe îndelete îndată ce toate se vor fi terminat. În sicriu, tata arbora un alb solemn, ce îi dădea o distincţie nemeritată. De parcă reuşise cumva să găsească o cale să ne spună că şi acum e tot deasupra noastră. Cu toate că îi apăsaseră pleoapele, ochii îi rămăseseră întredeschişi. Îşi lăsase o portiţă pe unde să ne poată supraveghea în continuare. Să ne subjuge, să ne conducă, chiar şi după moarte. Aşa credeam. Din camera cealaltă se auzea zgomot de farfurii şi tacâmuri.

Mama pregătea pomana. Clinchetul lor aducea un fel ciudat de veselie în casă. Ca un râs vulgar al unei femei uşoare, ce nu-şi găseşte locul la operă. Mama pusese la fiert o oală întreagă de cafea, iar mirosul aducea şi el ceva deşănţat în casă. Coliva de pe foc şi aburii de la pilaf ridicau în aer rotocoale de miresme calde, îmbietoare. După ce s-a stins clinchetul veselei, totul a rămas învăluit într-o linişte blândă, ce nu te ducea cu gândul că ar fi un mort în casă. Peste toate domnea o atmosferă ciudată, de parcă am fi aşteptat invitaţi. Nu ne călcaseră mulţi oameni pragul în timpul vieţii tatei, dar pesemne că aşa trebuie să fi fost. Eram doar noi patru şi aşteptam ca două vecine să vină să ne ajute la pregătiri. În cea mai mare parte a priveghiului am fost singuri; din fericire, nu se arătaseră doritori să ni se alăture. Şi bine făcuseră, nu voiam să fim nevoiţi să părem mai îndureraţi decât eram. De undeva de afară se auzea tânguiala unei voci ce cânta o melodie tristă.

Cineva totuşi poate că-l plângea şi pe el.”

traduceri

nr. 61 n iulie 2016

actualitatea literară 13

Tomáš Čada

Este redactor al revistei literar-culturale H_aluze şi al editurii cu acelaşi nume, jurnalist ocazional, comentator, referent, moderator şi (co-)organizator de evenimente culturale. Din 2011 a contribuit împreună cu poetul Josef Straka timp de peste de trei ani la programul literar şi cultural al Casei lecturii din Praga şi din acelaşi an colaborează la organizarea Festivalului Internaţional Zilele poeziei. Editura Perplex din Opava i-a publicat antologia

Curajul de a fi sensibil

Poezie despre copii

Formal, Tomáš Čada face parte dintr-o generaţie apropiată de aceea a lui Ondřej Buddeus sau Ondřej Hanus. Cei doi Ondřej de la Viţa sălbatică sunt foarte diferiţi ca stiluri poetice, cu toate acestea, îi apropie mai multe lucruri decât i-ar putea apropia pe oricare dintre ei (sau pe amândoi, cum preferaţi) de Tomáš Čada. Or, asta spune ceva despre poziţia autorului despre care scriem aici în contextul poeziei cehe contemporane. Da, nu ne sfiim s-o spunem, în felul său, Tomáš Čada este unic. Şi pentru ca lucrurile să fie clare: nu emitem aici judecăţi de valoare, nu afirmăm că acest poet este „mai“ (...) „decât“ altul, alţii sau ceilalţi, cu atât mai puţin „cel mai“. Nu. Este pur şi simplu altfel. Da, OK, altfel decât alţii, decât ceilalţi, da, decât toţi ceilalţi. Mai bun? Mai slab? Nu ne vom asuma răspunderea unor asemenea clasificări. (De altfel, avem toate motivele să credem că nici critica literară cehă n-ar face-o.) Putem însă afirma cu mâna pe conştiinţă că Tomáš Čada, ca om şi ca poet, este curajos. În felul lui, merită chiar să vorbim despre el ca despre un luptător. Şi aceasta întrucât autorul nu se teme să apeleze, în definirea stilului său poetic, la o cheie astăzi foarte puţin en vogue şi respinsă aproape din principiu: lirismul, sentimentul, sensibilitatea.

Păstrând proporţiile, am putea compara situaţia lui Čada în literatura cehă actuală cu aceea a sensibilului şi sentimentalului Esenin, în momentele sale cele mai bune, în contextul literar-cultural al primelor decenii, atât de „intelectualiste“, „avangardiste“, „nihiliste“, „(auto)destructive“ ale secolului al XX-lea. Da, la fel ca Esenin acum aproape un secol, Čada nu se teme să „şteargă praful“ de pe valorile „desuete“ ale afectivităţii, participării sufleteşti (umane sau auctoriale - vai, ce „demodat“ sună), dragostei (na, c-am zis-o şi pe-asta!), sentimentului filial şi părintesc, iubirii aproapelui (Doamne, iartă-mă!) şi, în general, apropierii sensibile, prin mijloacele poeziei (care, nu-i aşa, nu fac „decât“ să le transpună în lumea Dichtung-ului corespunzător pe acelea ale existenţei formal reale, teoretic autentice), de tot felul de „chestii“, cum ar fi lucrurile, obiectele, oamenii, vieţile, existenţele, visele, (dez)iluziile, dar şi de sufletele lor (ale lor oamenilor, ale lor vieţilor, ale lor existenţelor, ale lor viselor, ale lor (dez)iluziilor, ale lor sufletelor, ale lor, ale lor şi ale altora... ) Şi asta fără să facă rabat de la calitatea artistică a poeziei, fără a cădea în sentimentalismul ieftin atât de des şi, ce-i drept, câteodată în mod obiectiv - invocat cu privire la cei care „îşi permit“ iniţiative asemănătoare.

Expresia poetică a lui Tomáš Čada nu este cu nimic mai prejos decât a celor mai admiraţi şi apreciaţi poeţi cehi contemporani. Este poate mai directă, mai puţin ascunsă, necesită, eventual, un grad mai mic de iniţiere, o doză mai redusă de informaţie metaliterară, dar rămâne puternică, determinantă, convingătoare, de ce ne-am teme s-o declarăm - fermecătoare. Şi asta fără a fi declamativă, demagogică, manipulativă sau insinuantă. În felul său, poezia lui Čada este o declaraţie de dragoste: la adresa femeii iubite, a copilului (da, „chiar şi astăzi“ poate funcţiona în mod convingător o „poezie a paternităţii“, dacă autorul deţine meşteşugul de a o stăpâni, la propriu şi la figurat, şi de a nu se lăsa, dimpotrivă, stăpânit de ea - „Este probabil că vom repeta acest procedeu / până în momentul când te vei mulţumi la micul dejun / de exemplu cu un corn cu unt, miere şi cacao / Este probabil / că la cei şase dinţi pe care îi ai deja / se vor adăuga alţii iar noi ne vom / teme din nou că temperatura ta în continuă creştere / ar putea fi simptomul vreunei boli / Este probabil / că la primele tale cuvinte vei adăuga altele / şi apoi altele / şi că vei începe să formezi cu ele propoziţii / dorinţe reclamaţii opinii / Este probabil / că / - dacă avem un pic de noroc - / nu ne vor împuşca“), a celor (fiinţe sau lucruri) dragi, a vieţii, a existenţei în general. Şi, sincer vorbind, dacă, din fericire, există (încă?) în poezia contemporană (nu numai) cehă destule autoare care găsesc în maternitate o solidă, complexă şi convingătoare sursă de inspiraţie (să le menţionăm cel puţin pe profunda şi experimentata Simona Martinková-Racková şi pe originala şi inimitabila poetă şi mamă Olina Stehlíková), cu paternitatea parcă-parcă stăm ceva mai prost... Tomáš Čada nu se sfieşte să încerce a umple acest vacuum. Dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru acest curaj literar, artistic, omenesc şi, last but not least, bărbătesc, merită toată admiraţia noastră.

Pentru scopurile prezentei antologii am ales textul Poezie despre copii.

Mircea Dan Duţă

„Acum, înainte de a merge la moarte, îmi iau adio de la tine.

De moarte mi-e tare frică, fiindcă ei pe copiii mici îi aruncă de vii în gropi comune“, i-a scris tatălui său Iunita Vişniaţkaia, evreică din Belarus, înainte de a muri.

(Etajul inferior, 2013, cu ilustraţii de Antonin Handl). În 2014 a participat la spectacolul (Trei unităţi economice), în cadrul festivalului experimental Soundout! din BerlinKreuzberg. În prezent pregăteşte antologia cu titlul Totul despre dragoste.

Dimineaţa te ridici în pătuţ şi ţipi pentru ziua cea nouă Ne facem că dormim - uneori înghiţi teatrul ăsta Dar când hohotele de plâns sunt mai puternice decât oboseala Pornim Într-o expediţie către bucătărie Nu vrem să fim cruzi şi răi Apăsăm pe întrerupător Clătim mâinile sub robinet Patru linguri şi trei sferturi de lapte praf marca Sunar în o sută treizeci de mililitri de apă călduţă Agităm Este probabil că vom repeta acest procedeu până în momentul când te vei mulţumi la micul dejun de exemplu cu un corn cu unt, miere şi cacao Este probabil că la cei şase dinţi pe care îi ai deja se vor adăuga alţii iar noi ne vom teme din nou că temperatura ta în continuă creştere ar putea fi simptomul vreunei boli Este probabil că la primele tale cuvinte vei adăuga altele şi apoi altele şi că vei începe să formezi cu ele propoziţii dorinţe reclamaţii opinii Este probabil că dacă avem un pic de noroc nu ne vor împuşca “La început îmi tremura un pic mâna când trăgeam cu pistolul, dar cu timpul se obişnuieşte omul.

La al zecelea lot de gazaţi, ţinteam fără probleme şi trăgeam cu toată siguranţa într-o mulţime de femei, copii şi prunci nevorbitori.

Mi-am amintit că am şi eu acasă doi copii.

Hoardele astea sălbatice i-ar trata exact la fel, ba poate chiar de zece ori mai rău.

Moartea pe care le-am dăruit-o noi

Medalion pus la dispoziţie de autor şi tradus de Diana Florentina Popescu

a fost milostivă şi rapidă. (...)

Aruncaţi în sus, pruncii nevorbitori descriau o imensă traiectorie în formă de arc iar noi îi împuşcam din zbor, înainte de a apuca să cadă pe pământ.”, îi scria din Belarus un poliţist neamţ soţiei sale.

Pe data de 12 iunie 2014, nişte palestinieni au răpit trei băieţaşi israelieni.

Pe data de 30 iunie 2014 au fost găsite cadavrele celor trei băieţaşi israelieni.

Pe data de 2 iulie 2041, nişte israelieni i-au dat foc unui băieţaş palestinian.

Până acum nu a fost confirmată nicio legătură directă între moartea celor trei tineri israelieni şi aceea a tânărului palestinian.

Dar, într-un fel sau altul, se presupune că ea există.

Mă uit în ochii tăi.

Mă gândesc la tot ce se poate întâmpla până când vei atinge vârsta acelor băieţaşi.

Dar gândurile mele nu pot cuprinde ideea genocidului.

Mă uit în ochii tăi Mă gândesc cât de efemeră este tihna mea şi că a ta este mult mai efemeră Mă uit în ochii tăi - văd omul Mă gândesc câţi oameni au avut sentimentul că sunt mai buni decât alţii câţi oameni instigaţi de acest gând şi-au arogat dreptul la spaţiu avuţie asupra vieţilor altora la istorie cultură asupra sufletului „Îmi doresc din adâncul inimii ca arabilor să li se dea foc”, a scris pe 14 iulie 2014 pe contul său de twitter o tânără evreică în străvechea limbă a strămoşilor săi Ea se prezintă sub numele de utilizator OrtaL1ysaScar În fotografia de profil şi-a rotunjit buzele colorate în roşu carmin în forma unui sărut senzual iar ochii căprui privesc cu gingăşie în obiectiv Nu surprind semne de ură pe chipul său În contul de twitter fata a postat şi fotografii de la aniversarea zilei sale de naştere prin încăpere sunt răspândite cu dichis baloane de culoarea buzelor sărbătoritei iar pe patul aşternut cu grijă se află un mesaj în limba ebraică scris cu petale de trandafiri “Îmi doresc din adâncul inimii ca arabilor să li se dea foc”, Mă uit în ochii tăi Nu-mi pot închipui cum cineva ar putea vedea în tine o ameninţare un pericol o formă de rău Mă uit în ochii tăi totuşi se întâmplă atât de des este pur şi simplu ceva obişnuit normal ca un copil inocent să fie înşfăcat împuşcat şi aruncat într-o groapă ca un copil inocent să fie înşfăcat torturat şi dacă aşa se doreşte - violat ca un copil inocent să fie înşfăcat şi tratat ca un inamic

Traducerea poemului: Mircea Dan Duţă

Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

teatru/diverse

Ce aveţi cu Bambushuk?

Un renghi de plăcere

Personajele: CONTROLORUL, CĂLĂTORUL, CĂLĂTOAREA, VOCEA.

Într-un compartiment de tren, ce aleargă spre o staţiune montană, e linişte. Călătorul, făcând abstracţie de Călătoare, se uită pe geam şi, din când în când, fotografiază cu telefonul mobil peisajele naturii.

Călătoarea, total absentă la gesturile Călătorului, citeşte un ziar. Intră Controlorul.

CONTROLORUL: Bună dimineaţa! Legitimaţia de călătorie!

CĂLĂTORUL: Poftiţi!

CONTROLORUL: Mulţumesc, domnu! (Către Călătoare): Legitimaţia de călătorie!

CĂLĂTOAREA: Poftiţi!

CONTROLORUL: Mulţumesc! (Iese.)

CĂLĂTOAREA: Mie de ce nu mi-a zis... Doamnă!

CĂLĂTORUL: Depinde de impresia ce-şi face fiecare.

Prea stăteaţi cu nasu-n ziar şi tolănită pe canapea. Ce şi-o fi zis? Uite şi la asta! O cam face pe intelectuala.

Te pomeneşti că vrea să-i zic... Doamnă! Ia să nu-i zic!

Nu-i deajuns că am una acasă? Şi ce zile îmi face!

CĂLĂTOAREA: Mai zi, mai zi! Că nu zici rău! Cum vă apăraţi voi între voi, nu s-a mai văzut!

CĂLĂTORUL: Că voi nu faceţi la fel. Ce-i la gura voastră, vai şi vai!

CĂLĂTOAREA: Barem noi păstram o anume conduită şi există o decenţă în ceea ce spunem.

CĂLĂTORUL: Ce există? Decenţă? Ia mai spuneţi o dată, s-aud mai bine!

CĂLĂTOAREA: Din câte ştiu sau îmi închipui că ştiu, matale eşti din Ababnuz.

CĂLĂTORUL: Da! Şi care-i problema?

CĂLĂTOAREA: Problema este că am fost de faţă când, în plină zi, în piaţa din spatele Casei de Amanet, v-aţi luat la harţă pentru nişte bulendre.

CĂLĂTORUL: Nu de la bulendre a pornit totul. Cei trei, care le vindeau, intenţionau să ne tragă în piept.

Atunci eu şi cu ceilalţi doi de lângă mine ne-am opus şi am început să-i căutăm prin genţi.

CĂLĂTOAREA: Prin genţi, numai prin genţi?!

CĂLĂTORUL: Da, stimată Doamnă! Hai să vă spun aşa că vă place! Unde eraţi când noi ne ciondăneam?

CĂLĂTOAREA: Unde? Pe o bancă în parc şi vedeam totul. Doream şi eu să cumpăr ceva de la ei dar, când am înţeles că-i hârjoană, m-am dat după un copac să vă privesc.

CĂLĂTORUL: Norocul lor era că ne grăbeam. Leam fi luat şi ce aveau prin buzunare. Am şters-o aşa, dând impresia de învingători. Puteau să rămână şi fără hainele de pe ei.

CĂLĂTOAREA: Aşa nişte băieţi buni să fie supuşi la asemenea umilinţe! Şi pe nedrept! Eu nu mai înţeleg nimic.

CĂLĂTORUL: Eh, ce li s-a făcut? Au fost şi ei supuşi la ciripcit. Mare lucru! La noi în ţinut până şi copiii, când se joacă, strigă... Ciripcit, ciripcit!

CĂLĂTOAREA: De-ar fi fost numai ciripcit, nimic n-ar fi fost. După cum o spuneţi, ciripcitul e o joacă.

Da’ ce zici, matale? După cum s-a vorbit, au fost şi bambolizaţi?

CĂLĂTORUL: Poftim? Acum depinde cu cine au mai avut de a face. Da’ ce năzdrăvănie e şi asta? N-am auzit până acum.

CĂLĂTOAREA: Aha, n-aţi auzit până acum! Şi nici habar n-aveţi că aşa ceva se-ntâmplă? Uite că sentâmplă!

CĂLĂTORUL: Bine, bine! Se-ntâmplă! Da’ ce e?

CĂLĂTOAREA: Că-i bine, aţi zis-o şi am auzit! Eu nu zic la fel. Şi pentru că nu zic, sinceră să fiu, nu ştiu.

Am auzit că se-ntâmplă. Da’ ce-i, nu ştiu! Nici până-n ziua de azi n-am aflat.

CĂLĂTORUL: Să nu fie vreo bâzdâganie venită de

Aurel Gheorghe Ardeleanu, „Nebun după Paris”

n Biblioteca Municipală Lugoj, Casa de Cultură a Municipiului şi Editura Brumar au organizat miercuri, 1 iunie 2016, în Sala de Consiliu a Teatrulului Municipal “Traian Grozăvescu” Lugoj, întâlnirea cu scriitorul şi sculptorul timişorean Aurel Gheorghe Ardeleanu, cu ocazia lansării la Lugoj a romanului ”Nebun după Paris”, apărut recent la Editura Brumar. Despre autor şi despre noul roman au vorbit: prof. univ. dr. Rodica Bărbat, prof. univ. dr. Elena Ghiţă, prof. Simona Avram şi Loredana Tîrzioru (director artistic al Editurii Brumar din Timişoara); întâlnirea a fost moderată de Henrieta Szabo.

Igor Isac: lansare de carte şi vernisaj la Lugoj

n Igor Isac, pictor, scriitor şi regizor, referent cultural la Teatrul Vechi „Mihai Eminescu” din Oraviţa, a venit la Lugoj, la Galeria „Armi”, în 7 iunie 2016, cu o expoziţie personală de pictură în ulei şi o​dublă lansare de carte; este vorba despre volumele: „În umbra destinului” şi „Cartea aşteptării”, ambele apărute în

undeva din vârf de munte şi, pe cine-l prinde, îl...

CĂLĂTOAREA: Poftim?

CĂLĂTORUL: Păi ce spuneaţi?

CĂLĂTOAREA: Aha! Zi matale că prea le ştii pe toate şi ai urechi să le auzi.

CĂLĂTORUL: Păi ce-am auzit? Ceva cu... zaţi.

CALĂTOAREA: Vedeţi că ştiţi! Ar fi bine să-mi spuneţi şi mie! Că de când ne conversăm, mă tot supuneţi la ciripceli diferite. Şi constat că nu încetaţi!

Vă satisface! Prea le vreţi pe toate dintr-o ochire. Da’ să ştiţi că nu e simplu. Vă costă!

VOCEA (tinerei din compartimentul alăturat, vorbind la telefon): Îmi placi aşa cum eşti. Dacă n-ai fi un tip bine, ce, te-ar mai iubi cineva, crezi?... Vezi că mă contrazici! Şi nu suport. Aş mai putea să-ţi spun ceva. Vrei? Îţi spun... Când te-am văzut pe stradă

Scenă din spectacolul La Pulce, după Georges Feydeau, regia: Horaţiu Mălăele de la Teatrul de Comedie, văzut de Călătoarea şi de Călătorul, aflaţi în deplasare la Bucureşti, iunie 2016 m-am îndrăgostit de tine, iar, după primele vorbe, şi de trupul tău. Nimic de zis. Trupul te ajută. Pentru că în rest... Prefer să tac.

CĂLĂTORUL: Iată că se mai aud şi altele. Dar a promis că tace.

CĂLĂTOAREA: Depinde de imaginile de pe telefon.

Poţi să ştii ce-i mai dă prin cap?

CĂLĂTORUL: S-avem răbdare! Doamnă, de când cu impoliteţea Controlorului, am conversat într-o veselie!

Am auzit şi altele. Iubirea inspiră.

CĂLĂTOAREA: După cum s-auzit! Din păcate, nu pe toţi îi inspiră.

CĂLĂTORUL: Mă rog! Dar ca să revin. Am schimbat între noi texte şi ne-am simţit bine. Intrăm în atenţia lui Bambushuk. Măcar pentru decenţă!

CĂLĂTOAREA: Eh, asta-i bună! La ce mă aşteptam eu, şi ce mi se spune? Cine-i Bambushuk?

CĂLĂTORUL: Nu se poate! N-aţi auzit până acum?

Din câte ştiu, Bambushuk este o firmă de publicitate care promovează texte pentru clipuri publicitare.

Textele noastre s-ar preta pentru vizualizări... Ar umple spaţiile de emisie cu vârf şi îndesat.

CĂLĂTOAREA: Domnu! Domnu! Vă spun aşa ca să fiu în ton cu Controlorul. Am impresia că acest Bambushuk vă stă în gât. Îi găsiţi anumite înţelesuri, când bietul Bambushuk funcţionează bine, indiferent de părerile noastre.

CĂLĂTORUL: Îmi cer scuze! Dar la noi în Ababnuz, acest nume este afişat pe toate zidurile. Şi-mi închipui c-ar putea fi o Agenţie sau o Asociaţie care să stimuleze imaginarul.

Spre a nu fi singuri cetăţenii şi a nu se plictisi.

CĂLĂTOAREA: Depinde de cartier. Şi eu sunt din Ababnuz. Locuiesc într-o parte a aşezării, cu aspect de urbe, unde pentru stimularea imaginarului cetăţenilor se folosesc alte procedee. Lumea merge la teatru, la un piano bar, se evită stridenţele, se cultivă decenţa.

VOCEA (tinerei din compartimentul alăturat, vorbind la telefon): Nu m-am simţit bine aseară. Înţelege şi tu motivul pentru care n-am venit la

LiteraTURA oraşului

acest an la Editura Eikon din Bucureşti. Despre cele două cărţi lansate au vorbit: Simion Dănilă şi Remus V. Giorgioni, iar despre lucrările din expoziţie a vorbit Alexandru Doroghi. Moderator: Mircea Anghel.​

Cornel Ungureanu: „Literatura Banatului - istorie, personalităţi, contexte”

n Joi, 16 iulie 2016, distinsul critic literar şi eseist Cornel Ungureanu, preşedintele Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România, născut la Lugoj, ne-a făcut din nou bucuria de a veni la English Pub Art Club, în faţa iubitorilor de literatură lugojeni (unii dintre ei foşti studenţi) cu un volum de referinţă pentru Banat, pentru literatura română, pentru istoria literaturii - “Literatura Banatului - istorie, personalităţi, contexte” (Editura Brumar, Timişoara, 2016) - un volum impozant (de aproape 700 de pagini), cu o grafică de excepţie. Volumul a fost prezentat de Robert

nr. 61 n iulie 2016 întâlnire. O îmbunătăţire a stării s-a produs când a venit la noi colegul de clasă al fratelui meu. Cum, care?

Lasă că-l ştii... Prea îl lauzi pe Relu pentru că te ajută la matematici. Şi cam des o faci. S-ar putea să mă îndrăgostesc de el. Ia vezi!

CĂLĂTORUL: Uite că iar a început!

CĂLĂTOAREA: Las-o în pace, îi trece! Continuă!

CĂLĂTORUL: Câtă nepoliteţe la acest Controlor!

Dar şi ce sonorităţi ne aduc vocile tinere!

CĂLĂTOAREA: Fă-te că nu le auzi! Continuă!

CĂLĂTORUL: Continui! Iată de unde ne vin belele şi noi nu ştiam! Doamnă, m-aţi convins! Abia aştept să vă însoţesc la un spectacol de teatru. Numai comedie să fie! Mi-ar surâde şi-un cabaret. „Don’t Tell Father” tăvăleşte lumea pe jos de râs.

CĂLĂTOAREA: Să ştiţi că sunt impresionată de această bruscă luare de atitudine. M-aşteptam la altă reacţie, mai ales că locuiţi în cartierul în care locuiţi.

Mă voi strădui să vă împlinesc visul. O meritaţi! Numai trenul s-ajungă fără nicio dificultate la destinaţie. Şi te rog! Nu mai aduce vorba de Bambushuk.

CONTROLORUL (din uşa compartimentului): Aici s-au văzut legitimaţiile de călătorie! Aveţi vreun reproş de făcut? Bambushuk vă stă la dispoziţie. (Luând aer în piept, se retrage închizând uşa).

CĂLĂTOAREA (către uşă): Auzi, Melitone! Faptul că te împăunezi, nu te salvează cu nimic în ochii noştri.

Dimpotrivă, eşti predispus la erori! Te-nconjuri de amăgeli şi trăieşti ca într-un cuib de hăitaşi. Te placi, te complaci, dar din tine nu poţi ieşi. Se vede asta. Şi îndrăzneşti s-apari în faţa unor cetăţeni oneşti. Ca mine, ca domnu... Ne verifici legitimaţiile de călătorie. Şi ce dacă? Îţi este îngăduit! Da’ să ne atenţionezi asupra a ceea ce avem de făcut, e prea de tot. Adică, vezi Doamne! Rupeţi-vă capul, risipiţi-vă minţile! Are cine să vă poarte de grijă. Şi pe deasupra, mai asculţi şi pe la uşă, Melitone! (Observând o mişcare la uşă.)

Poftim, poftim! Mai doriţi ceva! Intraţi şi vedeţi! Noi aici am rămas. Aici, şi ne urmăm călătoria.

CĂLĂTORUL: Doamnă! Doamnă! Sunteţi o revelaţie! Îmi daţi voie să vă numesc... să vă numesc Femeia unei dimineţi de cristal?

CĂLĂTOAREA: Cum adică? Da’ ce zic eu? Cu aceste vorbe aţi dovedit calităţi deosebite. Deocamdată sunteţi un biruitor în câmp lingvistic. Până mă gândesc la un răspuns adecvat, fiţi atent la uşă să nu ne facă ăsta ceva.

CĂLĂTORUL: Da, da! Mă uit la uşă. Mă, să nu încerci o altă manevră cu noi! Ulciorul nu merge de multe ori la fântână.

CĂLĂTOAREA: Mda! Răspunsul ideal, căci asta miaţi cerut, ar fi să chibzuim împreună asupra a ceea ce avem de făcut. Fără nicio intervenţie din afară.

CĂLĂTORUL: Chiar şi fără Bambushuk?

CĂLĂTOAREA: Fără! Văd că vă repetaţi mereu. Ce aveţi cu Bambushuk?

CĂLĂTORUL: Mă scuzaţi! Da’ uite îmi stă pe limbă şi-mi vine să-l rostesc întruna.

VOCEA CONTROLORULUI: Trenul intră în staţie!

Atenţie la coborâre! Atenţie la coborâre!

CĂLĂTORUL (agitat): Doamnă! Doamnă! Sunteţi o revelaţie! Nu mi s-a întâmplat până acum. Îmi vine să vă strâng în braţe şi să nu vă mai dau drumul!

CĂLĂTOAREA: Domnu, fiţi atent! Şi mie îmi poate veni ceva, dar mă abţin. Ştiţi că nici mie nu mi s-a întâmplat! Mai spuneţi, vă rog, o dată! Cine sunt?

CĂLĂTORUL: Femeia unei dimineţi de cristal!

CĂLĂTOAREA: Aşa mai merge!

CĂLĂTORUL (invitând Călătoarea la ieşire): Cineva trebuia să contribuie la eliberarea bărbatului din încătuşările zilei. Doamne, ce noroc! Şi ziua e abia la început. Câte, oare, vor încă să m-aştepte!

VOCEA (tinerei din compartimentul alăturat, vorbind la telefon): Cu Relu a fost la fel cum a fost cu tine. Dragoste la prima vedere. Ce să-ţi fac? Prea mulţi prieteni ai şi eu am de unde alege. Dar să ştii! Nu scapi aşa uşor de mine.

CĂLĂTOAREA: Aţi mai spus ceva?

CĂLĂTORUL: Nu eu... Tânăra de la telefon (Amândoi ies în grabă). Îi urăm, cu ocazia zilei de naştere, colaboratorului nostru, Nicolae Havriliu, „La Mulţi Ani!”, sănătate multă, succese şi pagini literare şi de specialitate ca până acum. Şerban, Adrian Bodnaru, Simona Avram şi Loredana Tîrzioru (directoarea Editurii Brumar din Timişoara), care a prezentat şi alte titluri de carte ale editurii.

dezvelirea Plăcii Memoriale „Camil Petrescu şi revista «BANATUL» la Lugoj” şi „Mircea Nedelciu la Lugoj”

n Joi, 28 iulie 2016, de la ora 17.30, a fost dezvelită Placa Memorială „Camil Petrescu şi revista «BANATUL» la Lugoj (1918)” şi „Mircea Nedelciu la Lugoj (1986)”, montată pe clădirea cu nr. 1 de pe strada Andrei Şaguna (Răducan & Răducan), iar de la ora 18, în cadrul „Colţului de Cultură” de la English Pub, a fost lansat volumul „Exerciţii de apropiere - interviuri & dialoguri” (Editura Universităţii de Vest, Colecţia Agora, Timişoara, 2016), semnat de Eugen Bunaru. Despre autor şi despre carte au vorbit Cornel Ungureanu, Viorel Marineasa, Robert Şerban, Marilena Brânda (directorul editorial al Editurii Universităţii de Vest Timişoara) şi Adrian Marcu (jurnalist Digi TV şi săptămânalul „Banatul azi” din Timişoara).

Adriana WEIMER

Remus V. GIORGIONI

nr. 61 n iulie 2016

Cornel Ungureanu, Literatura Banatului, Brumar MMXV

Semnalăm aici (până vom reuşi să scriem mai pe larg despre) monumentalul op al universitarului timişorean Cornel Ungureanu, recunoscut nu doar ca decan

de vârstă, ci chiar de excelenţă al criticii bănăţene. De 675 de pagini, consistentul volum urmăreşte să acopre aproape două secole de literatură, începând cu Ioan Slavici, A.C. Popovici, Valeriu Branişte şi Aron Cotruş (Ardealul şi Banatul ca Românie inaugurală - un fel de-a spune că „Banatu-i fruncea şi Ardealul mincea...”) şi sfârşind cu Literatura graniţelor (...Vasile Barbu, Igor Isac, Doru Ilana, Mihai Moldovan..., Banatul Sârbesc şi Oraviţa, graniţa fostului Imperiu). Cartea cuprinde XIV capitole, urmate de-un Post-scriptum şi un Indice de nume. „Cartea de faţă trebuie înţeleasă în contextul larg al cercetărilor, traducerilor, întâlnirilor realizate de „A treia Europă”, grup coordonat de Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş şi de mine şi... ilustrată de Geografia literară a României”, ne dumireşte autorul într-o notă pusă în fruntea volumului. „Istorie în mers”, Literatura Banatului vine în continuarea/ completarea unor dicţionare de scriitori, a cronicilor literare din periodicele care apar în spaţiul nostru cultural. Primele pagini de literatură în acest spaţiu - făcând din Timişoara un centru/focar cultural, alături de Bucureşti, Belgrad, Budapesta şi Viena, ca să ne păstrăm într-un perimetru zonal - au fost nemurite de sfinţii Gerard de Cenad şi Iosif (cel Nou) de Partoş. Cartea este însoţită de prezentările competentconsistente ale altor doi scriitori şi universitari pe coperta a patra: Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş.

Ioan T. Morar, Sărbătoarea Corturilor, Polirom, 2016

Se pare că al treilea roman al exDIVERTISului caţavenc(ist) Ioan Morar este cel mai bun din palmaresul scriitorului stabilit în Franţa, poet şi prozator. Prezentat pe coperta a patra de Mircea Mihăieş, romanul de 475 de pagini al arădeanului ITM este „pe val” (între trend şi... brend), aducând în lumina reflectoarelor o problematică sensibilă şi absolut interesantă: comunitatea neoprotestantă din România în timpul comunismului. E vorba despre un grup de tineri credincioşi (dizidenţi religios) din Arad care pornesc în căutarea lui Dumnezeu trecând din denominaţie în denominaţie, până ajung, ca evrei convertiţi şi circumcişi în Israel. (Se pare că, cel puţin pentru unii din Grup, sau care gravitau în jurul lui, scopul principal era evadarea din „raiul” comunist.) În Ţara Sfântă grupul se dezmembrează, fiecare luând-o pe altă cale: doi lucrează

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine ! într-un kibutz, un altul emigrează în State, ceilalţi îşi găsesc mici expediente - la început - apoi câte un job. În final, îmbolnăvirea liderului, dar şi ale motive, determină întoarcerea în ţară a doi dintre lideri (al treilea devenise rabin al unei comunităţi de evrei mesianici), unde înfiinţează biserica purtând numele care dă titlul cărţii. Carte care a fost lansată în ţară, la Timişoara, cu un bun ecou în presă: „Orizont” (Cristian Pătrăşconiu), „România literară” (M. Miheţ). Cuprinzând, alături de materialul ficţional, şi o mare cantitate de material documentar menit să întregească oricărui

colară..., simplă, lipsită de retorică, smerită, umilă, plină de încredinţare, aidoma celei trăite de un copil care vorbeşte întruna şi despre toate cu tatăl” (E.D.). Dar iată şi câteva mostre ilustrative: „Păşesc pios în Templu/ cu jalea lumii/ hohotind în mine./ Mă prăbuşesc sub ea,/ precum pe Via Dolorosa...” (Hohotul cerului); „Mama strunea iţele/ războiului de ţesut./ Pe vatră, bunica/ torcea caierul înceţoşat/ al amintirilor...” (Candid); „Soare/ lumina Ta cerească,/arzândă în mine - stea. / Zbor de licurici,/ în noapte,/ trecerea mea...”(Viaţa mea).

cititor cunoştinţele despre creştinism şi iudaism; rod a patru călătorii ale autorului în Israel, cartea lui ITM este bună pentru toate vârstele de căutători!

Ani Bradea, poeme din zid, Brumar MMXVI

Ioan Barb, Oraşul alb, Editura Paralela 45, 2016, Colecţia Qpoem

Coordonată de directorul-poet Călin Vlasie, „Qpoem este poriectul celei mai solidare comunităţi de poeţi şi iubitori de poezie.” (Nu de mult, această comunitate selectă a avut o întâlnire, un soi de congres de poezie la PiatraNeamţ.) Iar prezentarea propriu-zisă a lui I.B. o face pe coperta a patra Felix Nicolau. Cartea cuprinde 67 de pagini de poezie bună, neîmpărţită în cicluri, dar cu titluri bine alese, reprezentative: căţelul cerului, Dumnezeul de sub dud, căruţa cu promisiuni, înger cu turn, izbăvirea vine de la Dumnezeu etc. Ioan Barb este un poet talentat, mereu inspirat, care ştie să se păstreze pe creasta valului - cum ni-l recomandă şi F.N.: „Aceste picturi în alb constituie o inovaţie şi nu au nimic în comun cu vechea tehnică chineză a pictării vidului... bogăţia detaliilor şi particularităţilor răstoarnă sevă contemporană în texte. Ochiul poetului este vulturesc, el scoate la lumină o lume de muzeul satului...” Cartea este o epopee a satului copilăriei, cu primul ei parfum, mirosul de bălegar (palatul de bălegar), - dar şi a oraşului cu uzina lui „de fier” (uzina... vie a lui Al. Sahia...), care suflă din Dudă (sirenă), anunţând terminarea schimbului. Volumul este înţesat cu formulări memorabile, iar viziunea aminteşte de Ion Mureşan: „viaţa noastră/ nu e decât o mare de bălegar”; „iar plasele cu peşte/ au putrezit de tristeţe/ pescuind doar amintiri” (Streiul); „se face o gaură în cer cât capul motanului/ îmi vâr până la cot mâna în scorbura cerului”; „gugu-lugu dragostea mea gug-lugu/ până la sfârşitul inimii tale să fugim” (Motanul galben).

Ticu Leontescu, Beduin, Brumar MMXIV

Prezentată pe larg într-o prefaţă, cu inserturi pe coperta a patra - prefaţă semnată Eugen Dorcescu, placheta de 90 de pagini a poetului timişorean este tot aşa, neîmpărţită în secţiuni, dar cu titluri semnificative: Hohotul cerului, Ca pasărea Phoenix, Pe insula Malta, Râsul sfânt, Bisturiul cuvântului etc. „Şi totuşi, comunicarea nemijlocită cu sacrul este intensă..., avem de-a face cu o comunicare neceremonioasă, neproto-

În prezentarea (pe coperta din spate a) lui Florin Dochia, poet deplin consacrat - care, iată, este în măsură să lucreze şi la consacrarea altora, cartea de debut a poetei este prefaţată de Christian Crăciun: (Cerul din tavan) şi împărţită în cicluri.

După un inteligent preambul auctorial, intitulat Poem liminar, urmează patru „Cărţi”: Facerea (XII poeme), Rătăcirile (XV), Desfacerea(XI) şi Poveşti din Submarginea(XVI). Poemul dimineţii încheie, ciclic, această carte bine scrisă şi bine alcătuită - lucru care nu constituie întotdeauna preocuparea de căpetenie a unui poet. (Cu - doar - două aspecte ale volumului nu mă împac: motourile culese cam alandala, fără indicarea sursei şi ilustraţia, pentru gustul nostru neexersat - uşor cam sumbră. Dar poezia adevărată iese la lumină de orişiunde, din umbră!) „Din orice zid se aude, dacă asculţi dimineaţa, un vaiet”. Cine are urechi de auzit... Nu neapărat acest vaiet se preface în poezie, dar se poate petrece. (...) Volumul de debut al poetei Ani Bradea are o neobişnuit de precisă arhitectură a construcţiei... Cele patru „cărţi” ale volumului sunt o „înşurupare” (apud Ion Barbu) în Maelstrom spre această poveste interioară” - spune cu îndreptăţire Christian Crăciun în întâmpinarea sa liminară.

Constantin Tufan-Stan, George Enescu, Consonanţe bănăţene, Eurostampa, Timişoara, 2016

(Subtitlul este dezvoltat pe coperta interioară cu: cronici, evocări, interviuri, omagii, mărturii.) Prefaţa cărţii este semnată de Simion Dănilă (Elogiind rapsodul), iar în conţinut, în cele două mari secţiuni: George Enescu la Lugoj şi George Enescu la Timişoara, întâlnim paralele, intersectări ale marelui rapsod cu alte personalităţi muzicale bănăţene: Ion Vidu, Iosif Willer; concertele şi recitalurile lugojene, dar şi cele susţinute la Paris (cu opera Oedipe în premieră) şi New York. Enescu concertează şi la Timişoara, Arad, este sărbătorit cu fast şi primit pe măsura talentului şi notorietăţii sale. Apoi, după o Addenda, urmează în conţinutul cărţii o secţiune cu Premiile naţionale „George Enescu” şi şcoala bănăţeană de compoziţie; George Enescu şi „spaţiul mioritic” bănăţean; Ziua George Enescu, ediţia a II-a a bienalei lugojene. Bine articulată, un studiu în toată regula, cartea colegului

nostru de redacţie se încheie cu o Bibliografie, o Iconografie şi un Indice de nume. Coperta a patra este înnobilată de un poem dedicat Lui George Enescu de Ada Crin. O cântăreaţă în versuri a lui Enescu este şi profesoara Olimpia Teodoru-Oltea , lugojeancă prin adopţie, directoare a Liceului „Hasdeu” (vezi cap.

Omagii poetice lugojene).

Toma George Maiorescu, Azimutul poemului fluviu, Tipo Moldova, 2016

Colecţia Opera Omnia a deja celebrei edituri ieşene se îmbogăţeşte mereu,

printre cele mai recente apariţii numărându-se cea de faţă. Cele 280 de pagini de poezie antologate de autor în ordine cronologică (prima este datată Comana 1982 - ultima Los Angeles 15 decembrie 2014 - 15 martie 2015), restul de pagini, până la 360, fiind complinit cu secţiunea de referinţe, care începe subit cu enumerarea protagoniştilor (T.G.M. văzut de:), din care enumerăm şi noi câţiva - dintre cei mai notorii: George Astaloş, Ana Blandiana, Mircea Ciobanu, Ştefan Augustin Doinaş, Eugen Dorcescu, Ioan Grigorescu, Dumitru Micu, Fănuş Neagu, Laurenţiu Ulici. Dar piesele conţinutului nu sunt dispuse de fapt în ordine cronologică: după un 1966 descoperim un Los Angeles, aug. 2000 etc. Dar, ca să punem lucrurile la punct (cap la cap) ar trebui menţionat debutul în versuri: Lespezi pe un veac apus (Reşiţa, 1947), urmat de Întoarcerea în patrie, poem (Ed. Tineretului, 1955); debutul în proză se petrece în 1956 cu Călătorie prin vreme. Avem în faţă un poet interesant şi prolific, dublat de un prozator şi eseist pe măsură, autor al unei opere impresionante. Imaginile, uneori şocante, sunt culese din recuzita suprarealistă: „Ochiul bombat/ lentilă concavă/ Fixează hipnotic/ Moartea atârnând/ În văzduh” (Ultimul gest).

Ioan Cârja, Veni, vidi, vici, Ed. Mirton, Timişoara, 2016; Contur (nuvele)-idem

IC vine cu şase apariţii editoriale, toate la editura Mirton. Prima carte cuprinde trei scrisori primite de la Preşedintele Barack Obama. Arătânduşi simpatia şi adeziunea totală faţă de preşedintele american, Ioan Cârja îi scrie o scrisoare în care se plânge de sistemul greoi de imigrare-naturalizare (iar Obama este de acord). Naţiune de imigranţi, „este ceva unic în această ţară în care întregul este mai mare decât suma părţilor”, spune Preşedintele. „Am fost cu toţii străini aici odată..., noi toţi suntem creaţi egali”. A doua scrisoare se referă la pericolul rusesc, cu ocazia invadării unor porţiuni din Ucraina. A treia, scurtă, este una de mulţumire la scrisoarea compatriotului nostru, legat de celebrul Marş SelmaMontgomery (Podul Edmund Pettus), una din de-monstraţiile antirasiale cruciale, care au schimbat destinul Americii. Menţionăm că volumaşul are şi o replică în limba engleză. Celălalt volum cuprinde trei nuvele fantastice: Fereastra Lugojeană, Mary de la Năsăud şi Căţelul Preşedintelui.

16 actualitatea literară n Volumul „Lampa cu căciulă”, de Florin Lăzărescu, va fi tradus în Macedonia

Volumul de povestiri Lampa cu căciulă, semnat de Florin Lăzărescu, va fi publicat anul viitor la editura Publisher din Macedonia, în traducerea lui Dimo Dimcev.

Prin zece povestiri ce ar putea fi considerate la fel de bine capitolele unui roman, Lampa cu căciulă recreează atmosfera copilăriei în România comunistă. Deși sistemul totalitar nu se află în centrul atenției și e prezent doar ca un zgomot de fond, cartea oferă un răspuns la întrebarea „este posibilă fericirea în totalitarism?”. Protagoniștii fiecărei povestiri - scrise din perspectiva unui copil par să răspundă „da, fericirea e posibilă și în comunism” sau „poate nu, dar merită măcar să încerci”. Fie un joc de realism magic, fie o tragedie, viața personajelor de aici e o continuă și spectaculoasă improvizație de a supraviețui. Povestirea care dă titlul cărții a fost ecranizată în 2016 de regizorul Radu Jude, folosind un scenariu scris de autor.

Scurtmetrajul „Lampa cu căciulă” a devenit cel mai premiat film din istoria cinematografiei române, cu peste 50 de premii internaționale, printre care Sundance Film Festival, SUA.

n Un roman despre iluzia marilor prietenii: „O fecioară nesăbuită”, de Ida Simons

Scris cu vervă ironică şi umor, romanul Idei Simons, O fecioară nesăbuită, apărut în „Biblioteca Polirom”, (traducere din limba neerlandeză şi note de Gheorghe Nicolaescu), este povestea unei adolescente aflate în căutarea unui loc sigur în vremuri nesigure şi într-o lume în care haosul e pe cale să se dezlănţuie. Bogat în elemente autobiografice, romanul O fecioară nesăbuită evocă scene din viaţa unei familii de evrei peregrinînd în perioada interbelică prin Haga, Anvers şi

Menachem M. Falek

Născut în 1951, în oraşul Bistriţa, România, a emigrat în Israel în 1964. Locuiește în Mevaseret, Ierusalim. Este preşedintele Asociației scriitorilor evrei din Ierusalim și preşedinte al consiliului editorial a revistei literare periodice “Psifas”. Poezii, povestiri şi traduceri ale lui Menachem M. Falek au fost publicate în diferite reviste, în Israel şi ţări străine. A publicat peste 20 de volume în ebraică (poezii, proză şi pentru copii), dintre ele: «Şapte zile de furie», poezii, 2005; «Fermoare de toamnă», poezii, 2006; «Odiseea lui Pegasus», poezii, 2007; «Clown în uliţele inimii”’ poezii, 2011, “Voci din camera răcoroasă”, poeme, 2016. Are publicate 10 cărţi în limbi străine, 5 dintre ele în limba română. A tradus mai mult de 10 cărţi din limba română în ebraică (Adrian Suciu, Marius Chelaru, Lucian Vasilescu, Ion Cocora, Aron Gaal, Veronica Balaj, Dumitru Velea, Janette (Ioana) Carp etc.) şi din ebraică în limba română (Dan Pagis, Itamar Yaoz-Kest, Aviv Ekrony ș.a.) şi trei antologii bilingve.

Cercul soarelui

lanţului şi e bine sau rău Continuă să mergi înainte Ascultă-ţi semenul care suferă Încurajează-l, ridică-i moralul Arată-i gustul vieţii Şi întotdeauna, întotdeauna priveşte înainte Numai spre ziua care vine – Care în mod sigur va veni.

Când răsare în zori Marea Minciună Trebuie sărbătorită destupând o sticlă de şampanie.

Ştii, soarele răsare Şi el nu are timp să acorde atenţie Fiecărui om singur

Bărbatul care te priveşte lung În Oglinda în care apari Face semne ciudate cu mâinile Până când ochii i se umplu de lacrimi Întrebându-se apoi dacă sunt de bucurie sau de tristeţe.

Inel şi cravată

Cravata trebuie legată strâns Astfel încât gâtul să nu ofere nicio şansă Nici cea mai mică Metastazelor decepţiei.

După care, trebuie să-ţi termini cafeaua Cu o pilulă pentru a-ţi uşura conştiinţa În loc de o bucată de prăjitură uscată şi neagră.

Inelul era de aur Cum fuseseră zilele mele cu tine Literele numelui tău se-mpletesc între ele Pe un fundal negru.

Mi-l potrivesc pe deget, şi-mi alunecă Să nu-l pierd, să nu-l pierd.

Astăzi, adăugat unor chei Între palma Hamsa deschisă, antidotul pentru deochi Şi un pumn strâns s-aducă noroc Amuletele mele: Inelul, inutil (Patru grame în plus la greutatea legăturii de chei) Mă însoţeşte la fiecare uşă.

În drum spre serviciu, trebuie să-ţi pregăteşti în gând frazele În aşa fel încât nu cumva să strici armonia intonaţiei Pentru a acoperi dezastrul febril ce fărâmiţează Miezul sufletului tău.

După uşa de la dormitor se află Cravatele E una cu dungi azurii şi turcoaz Romburi şi diagonale.

A fost odată legată. Ţi-ai potrivit-o într-o zi la gât Când m-ai condus la altar.

La întrebarea: ce mai faci?

Răspunde, cu un zâmbet cizelat pe faţa copilăroasă: „Foarte bine.”

Dar niciodată nu pune mare preţ pe acest „bine” Pentru că absolut nimeni nu este cu adevărat interesat, Fiecare are propriul lui „bine” în adâncul inimii sale.

Un an şi jumătate mai târziu Te conduceam eu În ziua în care-ai lasat în urmă amintirile din lagăre Despre care nu spuseseşi mult.

În timpul zilei continuă să împrăştii scântei de speranţă Care poate, accidental, vor intra şi în propriul tău corp.

Berlin. Vocea care povesteşte este a lui Gittel, o fată de doisprezece ani pe care pasiunea pentru muzică o apropie de oameni, dar îi oferă şi refugiu atunci cînd lumea din jur devine ameninţătoare. Părinţii ei se ciondănesc fără oprire, aşa că, după fiecare ceartă mai serioasă, mama îşi ia fiica şi se mută pentru cîteva săptămîni la rudele din Anvers. Gittel ajunge astfel să fie invitată de un fost prieten al tatălui ei să cînte la pian pentru Lucie, fiica lui de douăzeci şi nouă de ani. Între cele două tinere pare să se lege o prietenie strînsă, însă Gittel îşi vede înşelată încrederea, ca din senin, în cel mai crud chip cu putinţă. Colecția „Biblioteca Polirom”, coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu, numără pînă în prezent peste 1.000 de titluri. În pregătire: Erich Maria Remarque, Noapte la Lisabona; Michael Cunningham, O lebădă sălbatică și alte povești; Michele Mari, Roderick Duddle.

Seara te reîntorci acasă Te dezbraci, faci un duş Îţi parfumezi trupul.

Din datoria de a arăta bine Le dai dinţilor să mestece gumă Bei un pahar zdravăn cu două ciclamate Şi fără cafea Te aşezi în faţa plasmei şi schimbi canalele Te înveselesc necazurile instituţiilor Te înveleşti cu o pătură de întuneric, tragi un pui de somn Preferabil fără vise, Te trezeşti a doua zi dimineaţa Într-o altă zi în lanţul în care ai fost prins Încă din pruncie.

Nu gândi prea mult Dacă se rupe o singură verigă a

Greu, un inel pe-o legătură de chei O cravată rămasă orfană Albastră, nedeznodată. Şi tu nu mai eşti.

Tată

Gramofonul vechi Iubitul meu băiat, Lasă gramofonul vechi Să cânte mai departe pe Saimon şi Garfunkel Cântec melodic Ce va străbate timpurile Şi nu va adăuga nici un fir gri de păr.

După ei pe Beatles Şi Saharov Ore după ore Revin a doua oară şi a treia.

Lasă gramofonul cântând Şi atunci voi crede că eşti aci În camera alăturată.

Scump băiat, Lasă-ţi ciorapii – Nu se întâmplă nimic dacă sunt împrăştiaţi Pe podea, pe pat O parte nespălaţi – Ca să pot simţi Că acum ai revenit de undeva Şi vei rămâne cel puţin Până la cină.

Lasă-ţi cămăşile aruncate Şi voi crede că apari iar în faţa noastră Să întrebi Ce e mai potrivit pentru ieşire.

Băiete, băiete, Lasă pe masa computerului Oglinda prietenei tale, Pieptenele Ca să mă calmez în timpul aşteptării După ce aţi părăsit camera împreună, Îmbrăţişaţi, La cinematograf sau altă distracţie După miezul nopţii Să văd că reveniţi mână în mână.

Nu, nu închide gramofonul Şi hainele din cameră nu le aranja.

Lasă-mă să îmbrăţişez iluzia Că eşti încă aici În casă. Şi, între timp, dincolo de străzi, Construieşte-ţi cuibul tău Şi când vei veni în vizită Adu cu tine pe nepoţii mei.

Ei au voie să schimbe plăcile Calme Ale gramofonului bun şi vechi.

Tata Mi-a apărut deodată în faţă Cu un surâs real Gras, butucănos, cu mâini de măcelar Spunând cuvinte blânde, abia le auzeam Încurajând un timp lipsit de încurajare. Împrăştiind o-nţelepciune simplă.

Era unul din cei pe care nu-i găseşti în cărţi (Pentru că el nu a ştiut cum să citească) „Nu ascultaţi cuvintele Ci doar pe cel care le spune.”

Apoi, a dispărut prin ziduri N-am apucat nici să îl rog să şadă Nici ca să-i dau...

Ce? Ce poţi să-i dai unui om mort?

Dorinţe?

Vorbe?

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

nr. 61 n iulie 2016

meridiane

Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Ionel BOTA, Maria BOLOGA

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (c.tufan.stan@gmail.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com)

Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: www.actualitatea.eu Tiparul: Tipomedia Prod Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediul USR Bucureşti