Actualitatea literară 62

actualitatea literară

nr. 62, anul VII

august 2016

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n Nicolae SILADE:

n Magda URSACHE:

Ar fi un dar de la Dumnezeu să fiu auzită de „servicii”

Rememeber Marin Preda

n George MOTROC-Ioana DIACONESCU:

n Adrian Dinu RACHIERU:

Nicolae Sârbu, între melancolie şi autoflagelare

Despre ce ştie, ce nu ştie şi ce ar trebui să ştie Andrei Pleşu

n www.actualitatea.eu n

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Remus V. GIORGIONI, Maria BOLOGA, Ionel BOTA

n poezie: Irina LAZĂR, Adrian Cîrstea, Ionel CIUPUREANU

daniel dăian

n proză: Radu CIOBANU, Sebastian SPILLER

Ahmad Yamani

Prezentare şi traducere n meridiane n de Elisabeta BOŢAN

2 actualitatea literară

Edi tor i Despre a l ce ştie, ce

Nicolae SILADE

nu ştie şi ce ar trebui să ştie Andrei Pleşu Sunt momente, în asceza pe care și-o impune ființa umană care dorește să se cunoască pe sine, când ai impresia că ai aflat marele adevăr. Dar revelația asta nu durează decât o clipă, pentru că urmează altele și altele și, dacă ai puterea de a merge până la capăt (care capăt, în infinitatea asta?), cel mare câștig ar fi să înțelegi că știi că nu știi nimic. Nimeni nu poate afirma că știe altceva, în afară de Dumnezeu, care este totul și știe totul. Însăși noțiunea de Dumnezeu însă, interpretată în fel și chip de oameni asemenea Lui, iar nu de oameni care și-L închipuie după asemănarea lor, nu poate fi întrupată de cei fără credință în Cuvânt, nu poate fi întrupată de cei care nu cred în dragostea adevărată, nu poate fi întrupată de cei care nu cred în iertarea păcatelor, nu poate fi întrupată de cei care nu cred în Înviere. Nașterea din nou, renașterea omului, cu alte cuvinte, sau Învierea, nu e posibilă nici măcar înțelegerii decât în măsura conștientizării nimicniciei tale ca ființă umană, conectată sau deconectată de la existența veșnică. Trebuie să te faci una cu tot ce există pentru a înțelege că nu poți răni, nu poți ucide, nu poți ignora nimic din ceea ce există. Numai după ce ai înțeles cât ai greșit față de ceea ce există începi să înțelegi că faci parte din ceea ce există și, prin urmare, că ai greșit și față de tine însuți. Abia după ce îți conștientizezi păcatele, ți se permite accesul la cunoașterea de sine. Dar cine îți iartă păcatele? Tu nu te poți ierta pe tine însuți dacă nu îi poți ierta pe alții. Și tu, ca și ceilalți, faci parte din ceea ce există. Faci parte, însă, doar pentru o vreme. Pentru că ceea ce există, există și fără tine, multă vreme. Iar deasupra a ceea ce există este gândul despre tot ce există, spiritul existenței infinite, Dumnezeu. Mă veți întreba, desigur, ce legătură are această disertație filosofico-religioasă cu titlul de mai sus. Absolut nicio legătură. Doar că Andrei Pleșu, la fel ca și Gabriel Liiceanu, dar cu mult mai deasupra, mă supără prin considerațiile sale din ultima vreme privind Biserica. Nici unul, nici altul, după părerea mea, n-au înțeles nimic dacă n-au iertat nimic. Și nici măcar eu, care îi bârfesc aici, în loc să-i iert, nu pot înțelege de ce o fac.

„Istoria modernă şi contemporană este re-povestită, re-interpretată prin basme şi balade moderne - două poeme se chiar intitulează Basm şi Baladă - , iar lumile se amestecă în poem ca, uneori, în Arghezi: „Pisica lipăie, câinele latră./ Însoţit de-o aură albastră/ a trecut un înger pe fereastră”.

„Dragul cititor”, cititorul „mut, derutat” de confuzia lumilor, este lăsat liber, să evadeze din poem: „Nu mai pot aştepta. Îţi cer voie să-nchei: drag cititor/ trezeştete din nebunia ta./ La ce bun să te tângui ca o muiere,/ pământul e numai un punct de vedere!”

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Viorel Coţoiu și expuse la English Pub Art Club

opiniile noastre

nr. 62 n august 2016

Iacob Roman, un poet al realului imaginativ*

Printre cele mai noi apariții ale editurii bucureștene Palimpsest (director Ion Cocora, grafician şi redactor de carte, Dana Pocea) se numără și consistentul volum de versuri al reșițeanului Iacob Roman. De-a lungul timpului, iubitorii de carte au avut posibilitatea să găsească pe standurile ei numeroase apariţii de larg interes. Amintim cartea Elenei Caragiu, soţia marelui actor Toma Caragiu, O simplă vizită, un veritabil bestseller; albumul Pictura Bisericilor Ortodoxe din Transilvania, cu un studiu de Viorel Nimigeanu; câteva titluri pentru elevi (Proza românească în perioada interbelică, antologie comentată, vol. 1, 2, de Vasile Voia, Limba Română. Repere teoretice. Exerciţii de Lizica Mihuţ şi Dumitru Mihăilescu, Limba română şi Noul Dom. Norme şi Grile de Lizica Mihuţ şi Bianca Miuţa); o carte care acoperă jumătate de veac din istoria timbrelor fiscale în România şi a folosirii lor în serviciul poştal: Timbrele fiscale folosite în serviciul poştal român 1872 – 1915 de Călin Marinescu şi Ştefan Vârtaci, Jurnalul inedit al lui Valentin Silvestru (4 volume): incitant, bogat în informaţii, se citeşte ca un roman, oferind cea mai completă imagine a teatrului românesc din a doua jumătate a secolului XX şi a slujitorilor lui. Şi multe, multe altele (autorii reşiţeni au avut aproape toţi – sau vor avea – câte o poziţie rezervată în planul editorial). * Îți trebuie oare(ș)care imaginație să scrii un poem, dar și pentru a-l decripta. De aceea este la mare căutare azi poetul-critic (gen Octavian Soviany, care mai este și un excelent teoretician și, în egală măsură prozator; scriitorul realizează prefața cărții, decelându-i coordonatele de bază). Te poți apropia de o poezie densă și stratificată cultural precum cea a lui Iacob Roman numai în cercuri concentrice – mai exact, pe un traseu spiralat. Îi dai mai întâi târcoale (adulmeci, amușini) până să găsești ”breșa”, punctul de pătrundere în lumile ei. Există pe lume poeme fără cap și coadă, se poartă - e chiar la modă - punctuația zero, cu consecințe grave uneori (corola de minuni strivită, tainele ucise), însă poetul Iacob Roman dezvoltă un schelet tematic bine articulat, poezia lui rotunjește un sens, creează un univers. …Mai rar așa concordanță, sincronizare - potrivire de fază între om și poem ca în cazul lui Iacob Roman.

Cine-l cunoaște personal și se apleacă asupra poeziei sale nu are decât de câștigat, iar cine nu, este văduvit de mari șanse - astfel încât îmi vine să cred că e și greu să pretinzi că ai înțeles poezia fără să cunoști și să înțelegi în prealabil persoana. Poezia marca Iacob Roman dă impresia unui cal troian nărăvaș, foarte greu de strunit între chingile verbului/versului: „Cuvintele astea sunt însufleţite/ se cuvin venerate, nu poţi să le laşi/ să alerge singure prin câmpul poemului/ ca nişte cai nărăvaşi.” (Peştera). Găsim aici un mare respect al poetului pentru cuvântul scris, dar şi pentru cititorul său. Moara poemului nu merge niciodată în vânt, hiar dacă poetul obişnuieşte să-şi lase bidiviii imaginaţiei să zburde neîmpiedicaţi!

Mistreţul şi judeţul. Imaginaţia nărăvaşă Dacă rostirea (în sine) este bine ținută în frâu - iar „cusătura” poemului abia dacă se, uneori, ghicește imaginația, în schimb, tinde mereu s-o ia razna: „Ce mai faci, Făt Frumos?/ mă întreabă porcul mistreţ/ ce mai e nou prin judeţ…” (Basm); „Memoria-mi colindă, iar și iar/ cum arde focu-n lemn de stejar/…/ La revedere, domnule gâde!/ Va veni un timp când vom râde!” (Arta rememorării); „În râul uitării intrând m-am scăldat/ voiam să-nvăţ umilinţa,/ acum mă înec în propriul poem.”(Styxul); „Vânat de insomnie îmi ţin ochii deschişi/ ferestre sparte/ prin care se scurge peste întreaga cetate/ fluxul imaginilor, multicolor” (Pariu).

Lumea apare ca o hemoragie de imagini multicolore scurgându-se, nu în neant, ci în cea de Dincolo.

Jocurile lingvistice - dar nu numai cele de vocabular, ci și de idee - conferă poemului acea volubilitate caracteristică, un soi de imponderabilitate care-i dăruie înariparea: „N-am bani să plătesc,/ să se recupereze toată istoria/ aşa că fac poze cu telefonul mobil,/ mă cam lasă memoria” (Experimentul). Iar textul pare că s-ar desprinde efectiv de pe suportul său de hârtie, luându-şi zborul... În ce direcţie - nimeni nu ştie! (o fi existând pe undeva un porumbar unde se consumă, în loc de grăunţe de mei, poezie...): „Dar şi atâta-i de ajuns, poemul zboară/ ascuns într-un stol uriaş de cuvinte./ Pe toate nu le poţi tu ţine minte!” (Stolul de cuvinte); „Dar tu de unde ştii? Iată că ştiu/ lasămă-n pace, gândace/ că nu-mi dictezi tu ce să scriu!”

(Pasăre străină); „Ca un stol de porumbei rotaţi, de ciori croncănitoare/ s-au ridicat duhurile şi-au zburat peste grădină/ Mi-a rămas trupul pustiit, dar curat/ sunt mai uşor, mai înalt,/ dă, Doamne, să ţină!”(Anul Domnului); „Am scris „porumbel” pe-o hârtie/ El zboară la cer şi de mine nu ştie” (Experimentul).

Un prea-plin sufletesc colcăind de viață pare a fi fiecare poem, cazan care fierbe bolborosind, athanor alchimic – uneori doar un mic și jucăuș alambic. Se

aseamănă cu acele tablouri sau ilustrații care ies din pagină/cadru printr-un element oarecare: creștetul capului, o mână sau măcar un deget. Repetițiile, rimele interioare, enumerările de cuvinte rare, căutate, amplasate în „montura” poemului ca un safir întrun inel cu enigmă, fac deliciul poeziei lui I.R., care nu este altceva decât un joc filologic intelectiv. Un ludus=funis ambulare de rang înalt, peste care se cerne constant roua unei ciudate atemporalități. E o poezie paradoxală: și de strictă actualitate, dar parcă și scoasă din timp… (Dac-ar fi trăit în Evul de Mijloc, I.Roman ar fi scris, probabil, la fel, cu minime diferențe de mijloace scripturale. Dar limba i-ar fi fost tot la fel colorată vocabularul limbut-rafinat. El scrie de parcă ar călca pe o veche redută de verbe, asediind-o; întâlnind aceiași inamici, combatanți. Actanţi.)

Făuritorul de rime Poetul este meşter-faur - un poet bun trebuie să se priceapă, să meşterească la rime... Al nostru (cel în discuţie) cultivă o adevărată melopee a rimei, de la aliteraţie la rime rare, interioare - unele, probabil involuntare: sub imperiul inspiraţiei un poet se lasă purtat de val, îşi urmează instinctul. Dar aproape totdeauna rima rară este asociată cu sugestia culturală: „Ulise se pregăteşte-n culise”; „Lor nimic nu li se/ interpune între realitate şi vise”; „... Fă exerciţii/ cutează să crezi. Savanţi olandezi…”; „Mamă, mamă, ce s-a ales dintr-atâta dare de seamă”; „Urmează grundul şi prundul, profundul”. Dar, purtat de vârtejul, spirala creaţiei, poetului nostru îi place teribil să îmbine noul cu vechiul, fizica cu metafizica, rătăcirea prin hiperspaţiu: „Vârtejul poemului a născut pe hârtie/ un câmp unificat de energie/ verbele sunt unde oscilante...”; „ţie îţi vin în ajutor străinii şi toate se petrec/ cu viteza luminii”; „teaşteaptă să vini cu muzici/ cu glasuri înalte, cu joc de lumini”; „cu mine în hiperspaţiu revino, iubite,/ încă mai ai înclinaţii, resurse, ambiţie”.

Acum, desigur, mai cade-ntâmplător din cer şi câte-o rimă comună, de genul: „idolatru-latru” (soră bună cu vers-univers… Dar mie, personal, mi-ar fi plăcut, în contextul fabulosului narativ care este poemul să folosească, bunăoară, o rimă ca (v)este-POVESTE…).

Avem din belşug aici, „rătăcite” printre rimele rare, aluzii culturale şi repetiţii savante, care fac deliciul şi farmecul unei asemenea poezii, în care se simte filologul la lucru: „Chiar acum când e frig şi burează…”; „se sperie gândul”; “clipociri, clopote, surâsuri, ciripuri”; „Unde-s lucrurile clare? Toate ne-au ieşit pe dos/ ah, organele-s sfărmate şi maestrul e nervos.../.../ Nu mai am har, sunt precar,/ sunt precar, stau la ferestre,/ răzuiesc palimpseste” (Pariu). „Sfătoşenia” înalt-savantă a poetului se îndreaptă mereu către un prezumat interlocutor (fiu, nepot, eu dublu sau cititor - când nu avem de-a face cu vreun duh...); numit adesea cu popularul apelativ „Costele”...

(Dar cine să fie enigmaticul domn Costel, dacă nu chiar autorul..., chiar el!? Un poem este adresat chiar Nepotului meu, cititorul!) Acestuia i se cere să se salveze în regim de urgenţă de pe coverta acestei corăbii păscute de vagi, relative naufragii - Istoria): „Tu nu crede nimic, fii martor/ nu te mai pune singur la colţ./ Lasă acolo cuvintele, sari şi/ înoată spre noi cât mai poţi” (O voce străină). Sau să trăiască cu anticipaţie, ca pruncii nenăscuţi ai lui Nichita Stănescu - evenimentele însele să fie anticipate poetic: „ Umbra evenimentelor se apropie repede/ le rezolvăm înainte de propria lor apariţie!” (Antigravitaţia).

Istoria modernă şi contemporană este re-povestită, re-interpretată prin basme şi balade moderne - două poeme se chiar intitulează Basm şi Baladă - , iar lumile se amestecă în poem ca, uneori, în Arghezi: „Pisica lipăie, câinele latră./ Însoţit de-o aură albastră/ a trecut un înger pe fereastră”. „Dragul cititor”, cititorul „mut, derutat” de confuzia lumilor, este lăsat liber, să evadeze din poem: „Nu mai pot aştepta. Îţi cer voie să-nchei: drag cititor/ trezeşte-te din nebunia ta./ La ce bun să te tângui ca o muiere,/ pământul e numai un punct de vedere!” (Călătoria); „Linişteşte-ţi sufletul, dragul meu cititor,/ controlează-te, nu e nevoie să mori,/ şi nu mai ţipa!” (în poemul botezat inspirat Boxul cu umbra personajul liric numit „cititor” devine isteric!).

Dacă mai înainte poetul se lamentase patetic: „Multă mâhnire îmi prilejuieşte concretul”, curând el este nevoit să constate că universul vizibil nici nu există, el doar „vrea să pară real”. În micropoemul filosofic Mărturisirea, ironia spumoasă este împinsă până la ultimele consecinţe, cele ale aserţiunii eminesciene (culeasă din Schopenhauer), că lumea e vis: „Hipnotizat de durere/ drumul se leagănă sub tălpile mele/.../ M-am rugat să se facă lumină o vreme; dar sentimentul de bine se confiscă...” Convins el însuşi, printr-o viaţă împlinită, de 70 de ani pământeşti că trecutul nu există: „Eu sunt de 70 de ani pe pământ/ mă aflu încă singur aici şi tânjind”, personajul-autor – după ce ne prezentase inconsistenţa realului, ne mai şi invită, sadic: „Fiţi bineveniţi în real!”

Remus Valeriu GIORGIONI

* Iacob Roman, Persona non grata (fals roman în versuri din anii de criză), Palimpsest, 2015

cronica

nr. 62 n august 2016

actualitatea literară 3

Radu Mareş: A fi în Bucovina

Când ne vom întoarce e un roman care cuprinde o geografie literară. E un itinerar care ne duce Acasă, într-o istorie uitată. Ar mai fi de citat şi mottoul romanului, din

Geneză, 18,20: «Ei l-au zărit de departe şi până să se apropie de ei s-au sfătuit să-l omoare. Au zis unul către altul: - Iată că vine făuritorul de visuri! Veniţi acum să-l omorâm şi să-l aruncăm într-una din aceste gropi. Vom spune că l-a mâncat o fiară sălbatică şi vom vedea ce se alege din visurile lui». Între cărţile Bucovinei, romanul lui Radu Mareş - cel mai important roman românesc al Bucovinei - pare o carte testamentară. Moartea scriitorului atrage atenţia asupra romanului, dar şi asupra rădăcinilor sale literare.

Postum (2016) apare la Bistriţa, în harnica editură Charmides volumul A fi în Bucovina, elocvent pentru traseul, alianţele, opţiunile scriitorului. El este din Bucovina, ai săi sunt de acolo: scriitorul schiţează o istorie a ţinutului. Scrie despre Bucovina de ani de zile, uneori ocazional, alteori răspunzând la câte o mobilizare intimă”. „Bucovina

rămâne unica mea avere secretă, nu ştiu dacă şi când valorificabilă, dar pe care sunt perfect lucid că n-o voi putea epuiza”. Descoperă un nord pe care alţii nu-l mai ştiu. „Cu generaţia noastră, cea a „copiilor războiului” se stinge, mă tem, ultima rămăşiţă, aproape atavică, a Bucovinei istorice, cu ce a avut ea incomparabil”. Pagini tensionate se ocupă de cei care au exprimat ţinutul de odinioară. Când ne vom întoarce este pus în cumpănă cu „ceea ce rămâne”: o cumpănă care numeşte tragedia unui ţinut. Nu numai romanul, ci şi eseurile din A fi în Bucovina poartă accente dureroase: doar atâta poate să ne spună, doar atâta ştie el despre acest ţinut: „Aşadar, asta e tot ce pot oferi”. E o carte a despărțirilor.

Poate că subtitlul care ar fi potrivit şi acestei cărţi ar fi Bucovina care ne doare, folosit de Ion Beldeanu cu vreo zece ani în urmă, care adună

miniepistole 66

m-am trezit la 3:33 şi gândul pe loc mi-a zburat la cifra aceea 666 fără nicio legătură cu liniştea de dinaintea zorilor cu lătratul câinilor comunitari acompaniaţi de cântarea greierilor de oraş fără nicio legătură cu vuietul camioanelor pe autostradă sau cu faptul că luna era tot în mijlocul platanului cum am lăsat-o când am plecat la culcare poate gândul că au trecut o sută de ani şi mai bine de la primul război mondial să aibă vreo legătură poate crimele comise în cel de-al doilea oricum conexiunea cifrelor a dat naştere gândului că toţi dictatorii lumii au fost la început inocenţi iată-l pe pe hitler scâncind în braţele mamei sale şi iată-l pe stalin sărutând prima oară o fată iată-l pe mao la şcoală învăţând alfabetul chinez ce şcoală ce educaţie ce sistem mă întreb le-a permis să devină ce au devenit ce şcoală ce educaţie ce sistem bune de aruncat la gunoi dacă dintr-un copil se pot naşte asemenea monştri

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

articolele intemperante, poate, ale poetului Ion Beldeanu. Dominanta scrisului, elogiul scriitorului: scriitori mari au fost, i-am uitat, el poate să ne vorbească despre ei. Ce s-a întâmplat cu primele cenacluri literare în care a trăit el, alături de mari scriitori, alături de colegi care vor deveni personalităţi importante ale scrisului românesc - ca Matei Vişniec? „Privirea retrospectivă aduce la iveală o listă de nume sărăcuţă”. E sărăcuţă? Şi autorul ne oferă o listă. Înaintemergători ar fi Iraclie Porumbescu, I.G. Sbiera.

Urmează „prima falangă” cu Iulian Vesper, Traian Chelariu, Gregor von Rezzori, Mircea Streinul, Vasile Posteucă, Ion Hudiţă, Vasile Ţigănescu. Cronicari ar fi Aniţa Nandriş, Teodor Hrib, Gheorghe Ungureanu „şi desigur, şi alţii”. Realismul socialist ar fi reprezentat de două valuri. În primul, s-ar încadra Eusebiu Camilar, Dragoş Vicol, Pan Solcan, George Sidorovici, Traian Filip, Ion Ţugui, într-al doilea Vasile Andru, Norman Manea, Platon Pardău, Mircea Radu Iacoban, Ion Beldeanu, Alexei Rudeanu, Radu Mareş, Constantin Blănaru, Ion Filipciuc, Mihai Tatulici, Stelian Gruia, Mircea Filip, Constantin Badersca. Despre unii, George Sidorovici, Mircea Radu Iacoban, Gregor von Rezzori, Mareş scrie de mai multe ori, revine asupra scrisului lor. Ce înseamnă să aparţii realismului socialist? «Născut în 1920, Sidorovici face parte din aceeaşi generaţie cu Marin Preda şi, oricât ar speria comparaţia, destinul lor are numeroase şi semnificative puncte de contact. Şi unul şi celălalt sunt fii de ţărani, şi e de subliniat: ţărani mijlocaşi. Ceea ce pentru un Goga, două generaţii mai înainte, era plecarea din sat, “de lângă voi”, dramă tânguitoare a alienării, sau în cazuri mai rare, sacrificiu în numele unui vis mesianic, devine pentru cei născuţi puţin după Unire, însuşi Preda a descris fenomenul, problemă socio-economică, gospodărească. Las detaliile la o parte.

Nu universitatea, aşadar, prea costisitoare, nici studii în străinătate, care corespund unui anumit standing şi unei alte mentalităţi. Pentru aceşti fii de ţărani cu dare de mână, deştepţi şi ambiţioşi, şcoala normală şi cariera de dascăl (care va reveni în sat ca “domn”, dar domn cu salariu) se înscriu într-o aspiraţie legitimă, suficientă ca aventură de

Cornel UNGUREANU existenţă, pozitivă în sensul evaluării pragmatice. La începutul de drum aproape identic, bucovineanul din Frasin, Sidorovici, fiind beneficiarul tradiţiilor fostei provincii imperiale - unde pentru români şcolirea era o obligaţie de la sine înţeleasă...”.

Aşadar, comparaţia între Marin Preda şi George Sidorovici, între cel mai de seamă prozator al momentului şi bucovineanul uitat nu-i deloc inutilă. Câteva repere de istorie, de geopolitică şi de geografie culturală sunt necesare: “Ceea ce s-a uitat ca şi definitiv e că în anii 50 Sidorovici a cunoscut o fulgurantă notorietate”.

“Notorietatea” era legată de ascensiunea realismului socialist - de succesele nuvelelor care se raliau “noii metode”. Ana Roşculeţ de Marin Preda şi Luceferii de sub oglindă se exprimă “într-o solidaritate deplină de viziune”.

Evoluţia scriitorului bucovinean, dar mai cu seamă a scriitorului născut aici, cu “buletin de Bucovina”, cum a fost o viaţă întreagă George Sidorovici, nu poate fi înţeleasă în afara condiţionărilor istorice care i-au “însemnat” pe toţi, fără excepţie, ca o fatalitate. În toată perioada de după epoca de aur, când a găzduit trei capitale (Siret, Baia şi Suceava) Bucovina rămâne mereu în margine, adică la limita extremă faţă de “centru”, de capitală, oricare a fost”.

Sidorovici este reporter (modelele lui ar fi Bogza şi Sadoveanu), este scriitor care receptează “din margine” transformările vieţii literare. Radu Mareş înregistrează mărturiile scriitorului, aşa cum pot fi ele descoperite în confesiunile personajelor. Sidorovici exprimă o generaţie, dar şi un ţinut “al Marginii”. Dar el este, după douăzeci de ani, scriitorul unei alte generaţii? Este îndreptăţit Radu Mareş să reia istoria locurilor? Cu un personaj care să exprime marginile?

Fără îndoială, este îndreptăţit.

Când ne vom întoarce mi s-a părut un roman care, pentru Bucovina, realizează acelaşi proiect pe care Rebreanu, în Ion, îl realizează pentru Ardeal. Un roman care ilustrează, cum puţine, adevărata geografie literară a României.

Poezia și argumentele supraviețuirii. Însemnări despre lirica lui Nicolae Prelipceanu

Mașina de uitat (București, Editura Cartea Românească, 1990, 116 p.) nu e chiar cel mai bun volum al poetului Nicolae Prelipceanu, dar nu încape îndoială că organizarea lui, textele ca atare, stau oarecum sub semnul remanenței. Asta pentru că remarcabilului liric i-au „scăpat” pe dinafară cu concursul cenzurii și al vigililor ideologi ante 90, multe poeme din cărțile anterioare. Și nu e, totuși, vorba de o antologare cât de o carte importantă în biografia acestui autor marcat de un histrionism al formulelor și erupții auratic-elegiace, de patetismul grav și de voluptatea intuitivului senzorial, poezie consacrând energiile convulsionante ale unui spectacol nemaivăzut.

E de remarcat, totuși, un sentiment de condiționare, eul își prezervă aderențele în lutul poeziei, infuzii de elemente sunt nimic altceva decât provocările de-retorizării posibile. În această automorfă topologie („imposibil să treci/printr-un aer format/ numai din fum și petale (…)”), veghează aidoma unui personaj-simbol din scenariul unei inițieri arhitectul noilor simetrii. O serie metaforică trimite la peisajul genezic, la nașterea altui datum al experienței,.

Imaginarul, precum în poemul A doua zi, concentrează algoritmii cogitației în miraj al facerii/re-facerii. Stagiul redundant al materiei se iscă din sugestiile identitare

ale lumii spiritualizate, poemul ca o ciudat mistică parabolă: „Iar când va veni ziua/va fi greu să te schimbi/o să fie prea tare lumina/o să cauți puțin întuneric/o umbră măcar/ să te simți și tu acasă/aici în această lume/necruțătoare/ în care-ai pătruns/în sfârșit.”

(A doua zi, p. 29) Facultatea cognitivă a poeziei e una din caracteristicile liricii lui Nicolae Prelipceanu. Apodictic, efectul e anularea dublului, eul

cel mai tare mă tem/de apele mării// cel mai tare mă tem/de ziua de mâine/când crengile plopului/se vor scufunda/în apele mării/cu tot cu ochii mei/care au privit/ întâi crengile/pe urmă apele/ pe urmă/noaptea de azi” (Ziua de mâine, p. 45).

Dar avem această secvență, această secțiune, acest ciclu al cărții, Incendii secrete, în care metafora textului ciudat e peste tot, iar poezia cerebrală asigură teritoriul preliminar al seducțiilor.

Ionel BOTA: În faţa cărţilor deschise

ordonează improvizațiile, duce în context orice transpuneri metaforice, fragmentele cer dreptul să întregească sinteza, poemul redobândește un statut ontologic. E o viață lăuntrică a poeziei, o voință obsesivă a unicității în ciclul Bătrânețea, speranța.

Interpretarea parafrastică decide și enunțul fundamentând contemplativul între „argumentele” supraviețuirii („(…) cei care pleacă azi/sunt rugați/să-și depună cenușa/ în palmele mele întinse/cerșind-o (…)”)

(Vinul din viață, p. 43) ori evocând voința peregrinării odiseice în căutarea absolutului.

Un fatal manuscris al lumii videază de sensuri eternitatea descifrabilă în proiect: „Cel mai tare mă tem/de crengile plopului//

Undeva, fereastra deschide mirajul, activează magicul. Poemul este rodul sensului împlinit, experiența melancolică ambiguizează frenezii, ceremonia timpului subjugă, are privilegiul inițierilor: „Numai o dată s-a deschis fereastra/spre nor și spre stea/ca pe un fulger te-am văzut/încă puțin după ce dispăruseși//am încercat sănțeleg/fericirea de-atunci/dar mi-a rămas/ numai cețoasa neliniște//a revenirii sau a plecării/definitive” (Fereastră, p. 56) Dar în Lacrima potabilă, secțiune proferând, precum în pur expresionism interbelic, o metaforă a premonitoriului, poemul angajează valorile cosmogoniei în interpretare simbolică. Matricea

senzorialului nu e confesivul, totuși, nici reveria, dar extrapolările grațiosului în degradeul narcisismului convoacă alte mituri decadentiste la jocurile opțiunilor: scrisul total („Trebuie să-ți pui pe hârtie totul (…)”), atonia ceremonialului inițiatic, reinterpretarea „esenței” umanului („(…) să te văd cum te clatini-cutremuri/de beatitudinea nouă a clipei (…)”). Un plan al transcendentului e deodată răsturnat în poemul Același chip. Explorările eului se consumă în straturi de semnificație: „Înoți în sângele tău/în marea interioară/în văzduhul tău/în lacrima zeului/taci ore fără de număr/ și numeri ferestrele/nu mai pui întrebări/ iar pământul pe care se-ntâmplă să calci/e deodată lucios ca de sticlă/și îți trimite înapoi/același chip” (Același chip, p. 99) Un surrealism al perspectivei „deformatoare” evocă prin poemele din partea finală a cărții alte nuanțe ale senzorialului controlabil. Lirica apăsat laborioasă a acestui insolit „fond instinctiv” nu doar aproximează un caz Nicolae Prelipceanu în literatura română. Pe alocuri, referințele thanatice sunt subsecvente, precum „poemul în trei părți” Primăvara, vântul. Dincolo de capriciul construcției, reversibilitatea e conceptul dezinhibant, poetica derizoriului ineludabil evocă un lirism de traversare, oracular și decis. Iar istoria poeziei române continuă…

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

În fiecare zi, pe-nserat, o lume amestecată își începea plimbarea pe „Corso”, adică pe acel segment strict delimitat din principala arteră a orașului, dintre hotel-restaurantul „Dacia” și Prefectură. Era singura plăcere gratuită pe care și-o mai îngăduia. Vremurile deveniseră teribil de tulburi și te obligau să constați cu stupoare că, de la o zi la alta, indiferent de condiția socială, se trăia mai prost decât în anii războiului nu tocmai de mult sfârșit. Cei foarte lucizi, care erau însă și foarte puțini, prevesteau un lung răstimp de mizerie și teroare. Alții, care - curios ! - erau mai lesne creditați, proclamau ca iminentă venirea americanilor care vor repune lucrurile pe făgașul lor firesc ce nu putea fi decât cel dinainte de război. Dar cum asta întârzia să se întâmple, cei mai mulți se străduiau să înțeleagă, să se adapteze și în cele din urmă doar să supraviețuiască. În astfel de împrejurări, actul prezenței zilnice pe Corso era determinat de o stranie, irezistibilă chemare, prilejuind întâlniri, - uneori neașteptate, capabile să marcheze destine - schimburi de vești, de noutăți, de opinii, mai puțin de idei, mai deseori de zvonuri.

Aveai pe atunci câți ani? Vreo unșpe... Îți petreceai ultimele zile ale vacanței aici. Uica Dumitru fusese directorul sucursalei Băncii „Albina”. Tușa Valeria veghea asupra rânduielilor neclintite ale casei. Știa să fie deopotrivă tandră și ironică și avea simțul umorului, deși prin culisele clanului se șoptea că în tinerețe avusese o tentativă de suicid. Oricum, dincolo de expresia de o enigmatică melancolie pe care uneori o dobândeau privirile ei, nimic nu permitea bănuiala unui asemenea episod. Întâmplarea a rămas definitiv îngropată. Îți plăcea la ei. Pe Zeno, fiul lor, doctor pe care îl știa tot orașul, îl simțeai ca pe un frate mai mare. Locuiau pe

strada Făgetului. La începutul ei, în colț, pe dreapta, era Poșta și, la câteva case mai sus, casa Bredicenilor. La alte câteva case mai sus, dar pe partea cealaltă, venea apoi casa lor. Cu poartă mare, verde, cu o clanță ciclopică, de care trebuia să te atârni cu amândouă mâinile ca s-o deschizi.

Pătrundeai „sub poartă”, topos special, inubliabil, răcoros, unde vara se așterneau mesele pantagruelice ori interminabilele partide de remi, întinse până târziu în noapte, cu neamuri din pretutindenea bănățeană ori cu prieteni din oraș. Grădina afundă, cu nucul fabulos, cu piersicii rodind poame paradisiace, cu părul care făcea pergamute cum de atunci nicicând n-ai mai văzut. Și podrumul în întunecimea căruia coborai pe trepte tocite de cărămidă zidite pe muchie, de unde, în după amiezile toride, Zeno scotea câte o lubeniță gigantică, de un verde întunecat, pe care n-o putea despica decât cuțitul cel lung, de pâine. Și curtea, cu calcanul urât al casei din vecini ascuns de trandafiri cățărători, unde puteai bate mingea ori aveai loc destul să te învârți cu bicicleta. Ori să citești, lungit în lighezețul de pânză. Dar cel mai mult îți plăcea în prânzitorul vast, cu storurile coborâte, unde rămânea totuși destulă lumină ca să te abandonezi cititului sub masă, întins pe covor. Captivantele cărți din biblioteca lui Zeno, doxuri, Buffalo Bill, Macul Roșu, toată seria americană a lui Karl May... Mai erau escapadele la Sâlha sau la via învecinată cu a Bredicenilor, cea cu casa în care lucrase cândva Blaga, de care nu știai decât că era un poet despre care toți își aminteau cu respect. Cu fiacărul comandat, întotdeauna același, cu zițuri de piele, care se oprea în fața porții la ora convenită, niciun minut mai devreme sau mai târziu. Mirosul de cal, de piele veche, coaptă de soare, miresmele viei și ale grădinii, ale perelor, ale nucilor verzi, aroma dulce, de prăjitură fără nume, a fascicolelor îngălbenite citite sub masă, ori miasma agresivă dar plină de prestanță, a motorbițiclului lui Zeno, care-și avea și el locul lui rânduit „sub poartă”, toate îți stăruie încă uimitor de vii în memoria olfactivă.

De fapt, memoria asta e cam tot ce ți-a mai rămas din lumea aceea. Atât. A, da, mai sunt mormintele. De câte ori mergi spre Timișoara cu mașina, treci prin fața Cimitirului istoric al orașului. E mare. Dens. Nu mai știi unde sunt mormintele lor. Și, chiar de n-ai fi în autocar, ci în propria mașină, ești întotdeauna grăbit, n-ai timp, poate nici răbdare să te oprești și să le cauți. E una dintre piesele capitale ale impunătoarei tale colecții de remușcări fără de leac. Coborând apoi strada Făgetului,

proză

C’est la vie

treci de fiecare dată prin fața acelei case. Nu știi cine o locuiește acum. Nu te îndoiești că piersicul și părul s-au uscat de mult, de bătrânețe. Măcar nucul cel fabulos știi sigur că l-a tăiat însuși uica Dumitru, spre sfârșit, când a rămas singur. Și l-a vândut fabricii de mobilă din Caransebeș pe un preț care abia i-a ajuns să repare acoperișul, pe unde începuse să pătrundă apa ploilor.

Chiar așa: s-au stârpit cucuruzii, s-au uscat busuiocul și duzii, știubeiele-s pustii... Poarta nu mai e verde. Au revopsit-o într-un maroniu urât, de cosciug. Ca și roletele mereu coborâte peste ferestre. Niciodată, măcar o singură dată, n-ai văzut pe cineva intrând sau ieșind. Ori măcar stând în fereastră, cum stăteați voi, pe înserat, cu coatele sprijinite pe pervaz, salutându-vă și schimbând vești unii cu alții : Sărumâna, tanti Iuliș. Servus, dragă, ai mai vinit pră la tușa? Ai auzit tu, Valerie, c-o murit Micloșoane ?

Pântru Dumnezău! Da’ ce-o avut? O lovit-o șlogu...

Dar în după-amiaza aceea totul era încă viu. Și, ca de fiecare dată când o făcea, te bucurai că Zeno te luase cu el la șpațir pe Corso. Îți plăcea, era teribil de distractiv pentru că se saluta ori se oprea de vorbă cu o mulțime de oameni. Diversitatea lor era, de fapt, ceea ce te amuza. Prin natura specializării sale cunoștea tot orașul și deținea secrete cât se poate de delicate. Nu doar o dată vă încrucișați plimbarea cu câte o fufă fardată ca o sorcovă. Cu astea nu se oprea niciodată, dar le întreba în treacăt, plesnindu-le amical și protector peste fund: ți-a trecut, tu? Iar aceea se hlizea recunoscătoare: trecut dom’doctor, mulțam fain... Nu știai ce trebuia să-i fi trecut și nici nu întrebai fiindcă intuiai că era vorba de ceva ce tu nu se cădea să știi, dar erai mândru de respectul pe care creaturile acelea i-l arătau lui Zeno. Se deosebea de bătrânii săi și chiar de sora lui, Gina, stabilită la București, căsătorită cu un colonel, care-și țineau rangul, pe când el era un bon vivant de nuanță populară, servus și per tu cu toată lumea. Ceea ce stârnea profundul dezagrement al maică-si. Avea tușa Valeria un fel aparte, aristocratic de a-și înălța nasul subțire, în timp ce rostea cu un dispreț nimicitor: oh, ce plăcere să faci conversație cu șăgârții! În după-amiaza aceea, speranța subită că ai putea-o revedea pe Ancuța devenise un motiv special să te bucuri că te luase cu el. Bucurie e însă un fel de a zice. În realitate era vorba mai curând de o dulce melancolie. A doua zi urma să te întorci acasă, iar începutul școlii nu te entuziasma chiar deloc. Dimpotrivă, sfârșitul tuturor vacanțelor, de când te știi, te-a transpus de fiecare dată într-o stare de deznădejde secretă pe care o târai după tine în primele două, trei săptămâni de școală, până se stingea de la sine, excedată de imperativele defensivei din fața agresiunilor didactice. Ancuța a fost un coup de foudre nu pe deplin conștientizat. Și care s-a stins tot atât de neașteptat pe cât lovise.

Locuiau și ei, ai Ancuței, precum toate familiile mari și cu trecut perceptibil, una dintre casele bătrâne ale orașului, în picioare și azi. Chiar vizavi de biserica Sfântul Nicolae și de bazarul cu loggia, rămas de pe vremea turcilor, pe care edili ignari de mai târziu l-au demolat. Bunicul ei fusese prieten cu uica Dumitru, cu Dipsi Popovici, cu Bredicenii, cu Braniște, cu Tata Moșu al tău, se bătuse pentru Unire, fusese la Alba, atunci, la 1 Decembrie, și devenise întâiul prefect al județului Severin din România Mare. Bineînțeles, n-aveai habar de toate astea, când, în ultima duminică, după slujbă, v-ați cunoscut la ieșirea din biserică. Tu cu ai tăi, ea cu ai ei. Câțiva pași împreună, povești, mai ales vești, tot mai proaste vești. La ordinea zilei era Groza, de ăsta auziseși și tu, toată lumea vorbea de el, aici îl știau toți, ai tăi încă prea bine, căci în tinerețe o curtase pe Mama Bună, ea fată de popă din Sâlha, el fecior de popă din Coștei. Fusese și el la Alba când cu Unirea, ca acum să se dea cu comuniștii, omul lui Stalin! Stalin rostit cu accent pe i. Cine știe ce ne mai așteaptă, oricum nimic bun, dar pentru aceea ne putem întâlni să mai vorbim de-ale noastre, uite, veniți la noi chiar poimâine dupăamiază, cu Ancuța, să se joace copiii în grădină...

Au venit. Nu se mai găseau de mult cacao, cafea. Tușa Valeria și-a tratat musafirii cu Frank Cafe, dar cu lapte și frișcă adevărate. Și cu un kugluf pufos și auriu, pudrat cu zahăr, produs cu încă neepuizate resurse proprii. Apoi, în timp ce bătrânii sporovăiau în „salonul verde”, voi ați ajuns pe banca de sub nuc. Ați spart nuci. Vi s-au înnegrit degetele. Ai da orice ca să-ți mai amintești cum a decurs conversația voastră. Nu-ți mai aduci aminte decât de rochița albastră. Ancuța însăși a rămas doar o făptură de abur, de ceață. Te paralizase sfiala și nu îndrăzneai s-o

(sursa foto: forum.druckeria.ro)

nr. 62 n august 2016 privești decât furtiv, când, cu un gest pe care-l percepeai de un curaj nebun, îi întindeai galant câte un miez intact, alb și fraged. Îl lua grațios cu două degete, murmura mulțumesc și-l ronțăia mărunt și pofticios, iepurește.

Asta a fost tot. Pe Corso în seara aceea, n-ai regăsit-o.

Nici n-ai fi putut, dar asta n-o știai: ai ei nu erau genul flaneurilor de Corso democrat, ci al promenadelor cu ștaif de Karlsbad, Herculane ori Buziaș. Iar ca o fetiță să iasă neînsoțită la plimbare, încă nu se pomenise.

La al doilea tur, ați băut câte un himbărșpriț de la turcul cu șorț alb, scrobit, din capul podului de pe malul

stâng. Din căruciorul lui cu alavicică albă, lipicioasă și cu nuci, cu mere întregi ori boabe de struguri trase pe bețișoare și glasate, nu te ispitea decât himbărșprițul de un roșu limpede, intens, care țâșnea spumegând dintr-un recipient de sticlă, subțire și fragil. Ceva atât de aromat, înțepând nasul atât de plăcut nu se mai găsea decât la Timișoara, la poarta arenei Electrica, în zilele de meci. Ați apucat apoi pe Podul de Fier, unde, din cauza îngustimii lui, lumea părea și mai multă. Când mai trecea la pas câte un fiacăr al cărui vizitiu cerea cu glas mare - hep! hep! - să i se facă loc, toți plimbăreții se buluceau spre margini. Pe la mijlocul podului vă aflați și voi când Zeno ți-a spus râzând că din locul acela se zicea că se aruncase Groza în Timiș, fiindcă buctase la școală. Ideea că și un personaj atât de important putea rămâne repetent ți-a iscat o mică satisfacție răutăcioasă. Ai privit în jos. Era un an din cale afară de secetos. Prin apa limpede, dar nu mai adâncă de vreo două palme, scăpăra prundișul de pe fund în lumina blândă a asfințitului. Cum de nu și-a spart capul? ai întrebat, dar ai rămas fără răspuns, fiindcă lângă voi răsări din mulțime Tavi. Era transpirat, agitat, părea foarte grăbit. Servus, Zeno, spuse cu glas coborât, aproape în șoaptă. Alaltăieri l-au arestat pe tata, ați auzit?

Auzisem, se dusese vestea, deși îl luaseră de la Timișoara, despre asta se vorbise în casă. Umblă acuma după mine, adăugă Tavi, și trebuie să dispar, dar n-am niciun ban. Ai ceva la tine? Vino sub poarta lui Ioji, spuse Zeno scurt, fără nicio ezitare, și Tavi dispăru în mulțime tot atât de miraculos cum apăruse. Iar voi v-ați urmat drumul fără grabă, în același pas de promenadă și, ieșind de pe pod, ați apucat la fel de încet la stânga, pe splai, și ați intrat sub prima poartă. Locul era pustiu. Un butoi de tablă, din cele pentru benzină, pe jumătate plin cu gunoi. Nu mirosea tocmai plăcut. O mâță sură, cu ochi galbeni. Ați rămas în așteptare. De ce umblă după Tavi? Fiindcă-i copilul lui taică-su, răspunse Zeno. Devenise posomorât. Știai că unchiul Ovidiu fusese polițist, chiar chestorul poliției din Timișoara, înainte de război, și erai mândru de el. Pentru tine a fi polițist era un titlu de glorie, polițist era tot una cu Sherlock Holmes, cu Hercule Poirot, cu James Stretton, de ce să-i prigonești pe unii ca aceștia? Cu atât mai puțin înțelegeai ce vină ar avea copiii ai căror tați erau polițiști.

Tu, adăugă Zeno, să nu spui la nime ce ai văzut și ai auzit acuma, auzi? Tonul lui devenise imperativ, niciodată nu-l cunoscuseși astfel. Nici acasă să nu spun? Nici. La nime.

Nici eu n-o să spun. Ăsta-i secretul nostru, al bărbaților.

Argumentul era decisiv și te-ai simțit dintr-o dată plin de importanță. Când apăru Tavi, Zeno își scoase portofelul și-i întinse câteva bancnote, tot ce avea. Atâta am acuma, dar, dacă poți, treci după ce se întunecă pe la noi și-ți mai dau. Bate la fereastra de la cabinetul meu, nu suna. Tavi îl îmbrățișă scurt: Când se întunecă, am să fiu departe.

Servus, mulțam. Unde pleci? insistă Zeno, încălcând legile conspirativității. I le reaminti Tavi: Nu știu. Și nici voi nu trebuie să știți. Apoi se aplecă, îți luă capul între palme, te sărută pe amândoi obrajii și dispăru.

A doua zi, Zeno te-a însoțit la gară. Călătoreai deja singur - era unul dintre motivele tale de mândrie - cu condiția să te ducă cineva la tren și să fii așteptat la sosire. În gară, cu cât se apropia clipa despărțirii, cu atât te simțeai mai deznădăjduit. Când a apărut trenul, ți-ai luat inima-n dinți și ai trecut peste orice sfială: Să-i spui lui Ancuța servus de la mine. Îi spun, te asigură Zeno cu toată seriozitatea. Da’ să nu mai spui la nime. Zeno își puse mâna pe umărul tău, ca într-un legământ: Cum să spun?! Astea-s secretele noastre, de bărbați...

Ai plecat astfel cât de cât consolat, cu sentimentul reconfortant al solidarității sale. Dar pe Ancuța n-ai mai întâlnit-o de atunci. Niciodată. C’est la vie...

Cât despre Tavi, simt încă și azi cum stau să-mi dea lacrimile când îmi amintesc cum m-a sărutat înainte de a dispărea. A fost un gest spontan prin care va fi simțit nevoia să-și ia rămas bun de la toți. Despre unchiul Ovidiu măcar am aflat că a murit la Sighet, dar fără a i se cunoaște locul îngropării. De la sau despre Tavi însă, niciodată n-am mai primit vreo veste. Numele lui nu figura printre cele ale luptătorilor din munți, executați la Timișoara. Dar mulți încercau pe atunci să treacă Dunărea în Sârbia și puțini ajungeau dincolo...

nr. 62 n august 2016

profil

actualitatea literară 5

Nicolae Sârbu, între melancolie şi autoflagelare

Trecut prin atelierul echinoxist, fie şi „în fugă” (cum îşi aminteşte Ion Pop), revendicând, însă, zgomotos apartenenţa (în pofida unor eclipse ale congenerilor), Nicolae Sârbu, acceptând că nu mai este un echinoxist „în înţelesul de atunci”, ne dă asigurări că nu s-a pierdut. Cărţile trudite în timp stau mărturie. Ar mai rămâne, recunoaşte, ca figură echinoxistă, să treacă „proba cu polen”.

Poetul (n. 21 septembrie 1945, la Ohaba-Forgaci, judeţul Timiş) vine din „oraşul cu poeţi”, cum numise Artur Silvestri, inspirat, cu ani în urmă, Reşiţa. E drept, acolo, doar uzinele iluziei mai „duduie” (vorba unui fost premier) şi doar poeţii au rămas de veghe, păzitori ai focului sacru. Sau cum zice nimerit chiar autorul, mereu în formă prin jerbele intempestive lansate, veghind „sudoarea sacră”, transmisă „de la o cămaşă la alta”. Până se va încumeta cineva să cartografieze fenomenul liric reşiţean (mai larg, cărăşan), de cert interes, propunând nume competitive (să ne gândim, de pildă, la regretatul Ion Chichere sau la Octavian Doclin), stăruim asupra creaţiei lui Nicolae Sârbu. Nu fără a propune un necesar ocol, cercetându-i

care Nicolae Sârbu, figurând printre poeţii „Echinox”ului prim, impunând în construcţia culturală „un tonus fundamental de seriozitate”, solicita „domiciliu forţat / în provinciile cerului”. Până atunci, fixat în spaţiul banatic după un periplu vâlcean, N. Sârbu s-a dovedit un gazetar febril, lucrând sub presiune, risipindu-şi producţia cu patimă şi vocaţie; evident, şi un cenaclist activ la gruparea Semenicul, păstorită o lungă vreme de Gh. Jurma. În fine, ritmul jurnalistic a cucerit, s-ar zice, şi lirica sa câtă vreme stilul pare încă „nelimpezit” (cf.

Mircea Martin), iar salvele de imagini, proliferând ameţitor, ori dezmăţul imagistic, ar insinua ipoteza irosirii (cum spun, răutăcios, unii), chiar a folosirii abuzive a talentului (Alex Ştefănescu).

Poetul, refuzând orice tutelă, îşi vede de treabă, cu aceeaşi fantezie nestrunită, cu schimbări de ton şi de registru, şocând prin originalitate, stranietate, experimentalism şi, bineînţeles, spontaneitate.

El pare interesant doar (pentru unii exegeţi); alţii văd în N. Sârbu, pe bună dreptate, „cel mai posmodernist poet reşiţean” şi aplaudă spiritul iconoclast, insurgent, conştiinţa sa rebelă. Poet fără mască, scria

devenirea poeticească. Membru fondator al „Echinox”-ului, cum spuneam, Nicolae Sârbu debuta fraged în „Tribuna” (1965) şi, editorial, abia în 1986, cu o carte de reportaje, Aurul din aripi , trasă la „Facla”. Surprinzător, cu un volum de poezie, el iese în lume la trei decenii de la debutul tribunist, prin placheta scoasă la editura reşiţeană „Timpul” (acum Tim): Cochetărie cu fulgerul. Va intra în frisonul recuperărilor şi, într-un scurt interval, inventariind aici doar palmaresul liric, tipăreşte Ascultând ceasornicul în baie (Silva, 1995), Şantier în creier (1996), Neputinţa de-a închide cercul (Marineasa, 1999) şi Provinciile cerului (2000, în colecţia botezată chiar Oraşul cu poeţi). Totuşi, trăieşte cu senzaţia că ar fi un poet uitat: „numele meu / uitat în aerul Clujului” (v. Barbari în cetatea Feleacului); pricină pentru

Ionel Bota, un harnic critic din Oraviţa, cel care, în Inorogul şi visul (2000), analiza, pe întinderea unui volumaş, prestaţia lirică a unui autor „fără operă”, cum se lamentează jucăuş-autoironic N. Sârbu.

Or, poetul agreează poeziajoc, haotismul imaginilor, fantasmele cotidianului, fără a pica în contemplaţie frivolă.

Devorând cărţi, trăind în vecinătatea poeţilor, scriind cu înverşunare („hai să scriem / de parcă am fi vii”), autorul nostru se apropie de trendul echinoxist doar prin însingurare, departe de tam-tam-ul publicitar; şi se desparte, orgolios, prin verva suprarealistă, hrănind o scriitură febrilă, şocantă prin locvacitate şi asociaţionism, de exotism intelectual.

Nerăbdător, cum spuneam („uneori n-am răbdare / să se-nchidă rana”), poetul dialoghează cu Domnişoara Viaţă „pe clapele singurătăţii”.

El, vizitând „bănci devalizate de sentimente” se explică: „scriu mereu pe o cicatrice” (v. Şoapte lehuze şi fără de buze).

Totuşi, binevoitor, ne previne: „inima era în altă parte” (v. Un început festiv de putrefacţie).

Asmuţind cuvintele sub biciul ironiei, poetul – aflăm – nu scrie versuri de dragoste şi, mai mult, foloseşte fardul frigului.

Uneori, lacrima se răscoală (ca într-un omagiu stănescian), alteori, dimpotrivă, lacrimile ruginesc sub cenzura emoţiei.

Deşi scrie cu „o mână de sare” şi îşi încălzeşte, tandru, „pixul la piept” (v. Se impune o nouă gramatică a poeziei), Nicolae Sârbu nu suportă dulcegăriile lirice ori exhibarea suferinţei.

O râvnită „fericire de faianţă” sugerează această glacialitate în concubinajul cu Poezia.

Cu multele ei dioptrii, ea se autopălmuieşte, are „obrazul tumefiat” şi bube dulci, e gata oricând de perversiuni.

Chiar o ferocitate „dosită între mătăsuri”, de vreme ce gândul violator al poetului – „o cruce cu ochi / albaştri”, culegând semnele diafane – visează carnagii, vrea sânge proaspăt şi, desigur, capodopere „sângerând în batistă”. Acest torent imagistic sfidează „lacăte de ceaţă” şi penetrează „desuurile himerei”. Dar poetul, cu „venin la rever”, în pofida „penuriei de cuie”, îşi asumă martirajul. Poezia e o pavăză, chiar dacă „poet şi vultur se tot mănâncă” (e drept, o sintagmă bătătorită); poetul se vrea un „vârf de lance / în borcan / cu ceaţă” şi îşi doreşte intimitatea: „Burgheze bube dulci / din senin pe buzele poeziei / cu care-ai vrea să te culci” (v.

Crucea cu ochi albaştri).

Dezinvoltura lui N. Sârbu ascunde, subliniem, suferinţa marginalizării. Totuşi, să nu uităm că Ionel Bota i-a dedicat o carte, iar Antologia întocmită de Ion Pop la Dacia , în 2004 (Poeţii revistei Echinox), nu-l putea ignora. Se simte, însă, nedreptăţit. Pe de altă parte, dinamitând nucleul tragic prin tonul persiflant, băşcălios, autoironic, el acuză golul din bibliotecă; i se cere capul, e pus la zidul poeziei fiindcă „n-are operă”! Aceste lamentaţii, aflând reazem în „caninii unei lacrimi”, n-au, evident, suport.

N-am operă, placheta scoasă la Signum (în 2004) oferă povestea unor poeme care îşi dau palme. În contrast cu tonul volumului, desprindem o Pastorală de seară: „Sunt orele faste ale serii / în care toate blocurile / par împânzite de sâni, / cântec de greier în bordel, / lascive şi goale seri aşteptând / să li se spună tu, hai cu mine / o oră sus în cer, / blocuri pline cu bube / cărora le zicem sâni, / sprijinite sub luna de câini, / fiecare dotat cu suflet de miel”. Înhămat la varii şi trudnice proiecte (printre altele, a coordonat, de pildă, un Dicţionar al scriitorilor din Caraş-Severin, ivit în 1998, şi a semnat câteva volume de publicistică), Nicolae Sârbu se joacă, dezinvolt, calamburistic, fluturând batista avangardistă, cu „graţie canibalică”, palpînd „cărnile sângerii ale nimicului”.

Desluşim aici o ciudată delocalizare, făcând, totuşi,

casă bună cu bănăţenismul, precum în Cântul, ca sângele Domnului în care, ferm, autorul ne asigură că „nimic nu se compară / cu o fanfară sub prun”, cu iluziile „dizolvate-n răchie”, într-un sat populat cu „cocoşi apocaliptici”. Ca dovadă, volumul Eu, Nicolae de Ohaba (2011); autorul, împăunat cu un titlu de nobleţe, semnează o declaraţie de dragoste satului natal („stingher”, „la ora stingerii”), recunoscându-şi „handicapul” sentimentalităţii. Într-un alt volum (Vitralii sparte, 2011) revine, însă, ca „iconoclast întârziat”, la stilul jucăuş, brodând, cu elan oniric, câte un catren „năuc”, derutant prin agitaţia suprarealistă. Împreunând „parşivele” cuvinte pentru a cinsti singurătateasoră, înconjurată de o „auroră acră”. În pofida măştii afişate vervos, Nicolae Sârbu rămâne un sentimental deghizat, un „fir de iarbă de Ohabă”, deplângând înstrăinarea. Chiar dacă semnează precipitat un ultimatum: „Gata, sentimentele aprobate / la beţie, fără timbru fiscal” (v. Pe şest reconstruim labirintul). Propunând „cărţi în sânge”, Nicolae Sârbu este un nume important, nu doar la scară zonală judecând. Încă aşteptăm limpezirea promisă, scriam cu ceva vreme în urmă.

Sunt semne că ea e în curs, un alt volum, scos la Brumar (piscina cu pioneze stradivarius, 2013) oferind argumente convingătoare.

Bineînţeles, oscilanţa se păstrează. Fire sentimentală, reprimată, „condamnat la candoare”, poetul rămâne, imagistic-asociativ, persiflant, un prizonier al jocurilor verbale şi al asocierilor insolite, de o vivacitate debordantă.

Deloc milos cu sine („eu sunt pulberea”, ne anunţă într-un Autoportret), îşi clamează inconfortul marginalităţii; se declară „o erată la un vers costeliv” sau „un anonim la tribuna tainei”, dar, cu aceeaşi siguranţă perplexantă, se vrea „un centaur la curţi bibliofile”, purtând „urme de cărţi în sânge”. Irizarea livrescă, acizii ironiei (şi ai auto-ironiei, îndeosebi), registrul fantezistironic, jetul suprarealist etc. întreţin o libertate asociativă scăpată, uneori, de sub control.

Fără frână, altfel spus.

Adrian Dinu RACHIERU

În Cu pumnul pe i, o primă antologie (2007), o ediţie sentimentală întocmită de Ion Cocora, poetul scria pe o cicatrice; acum, îşi concediază (în vis) agentul literar, îşi toarnă „belşug de sare pe rană” şi e capabil de autoflagelare: „La toaletele marilor biblioteci / aveau exclusivitate scrierile mele”.

Rămâne, desigur, nostalgic, invocând satul, acolo unde se naşte mereu, „pe ascuns”; constatând, însă, că nunţile sunt sterpe, că fântânile sunt păstrate „la frigider” iar izvorul are „susur bântuit de ştampile”. Farmecul unui trecut (idilizat) s-a risipit definitiv. Dar rana de taină, legată cu lanţul, rămâne: „Cum poate fi aşa / un suflet de poet fără rană?” (v. Rana ce roade lanţul). Îşi aşteaptă rugul triumfal şi, bineînţeles, „ultimul cititor”.

Fugar „de pe crucea beţiei”, a devenit un „băutor de hârtie”.

Sentimental deghizat, cum spuneam, Nicolae Sârbu e capabil de gesturi confraterne, risipind dedicaţii. Va rememora o legendă tulbure, vorbind despre „un oraş ciudat / cu tramvai tras de poeţi”; va decapita singurătatea („un idol fără cap”) graţie revistei Reflex (scoasă, se ştie, prin strădaniile lui Octavian Doclin); în fine, va dedica un splendid poem „unui neasemuit boem”, poetul patriarh Petre Stoica (v. În dimensiunea darul beţiei), cinstind „beţia sacră” şi „birtulaltar”: „Ce tragedie să fie sfânt eretic / şi uitat patriarh al beţiei / de-o tânără dură generaţie / şi nerecunoscătoare cu înaintaşii”.

Convertind dramaticul în ludic, ispitit de calambururi (unele, dubioase), încingând memoria „până la roşu”, locvacele Nicolae Sârbu se dovedeşte, probabil, ca „diafan dirijor al dezordinii”, postmodernul care vă (ne) trebuie, cum şi-a botezat un poem, prea convins de misia lui în urbe. În „oraşul cu poeţi”, aşadar, acolo unde „cenuşa poeziei trăgea din greu / la un tramvai pierdut în ceaţă”. Încercând să o afle, deşi, „ascunsă ermetic”, poezia pare „de neatins”...

6 actualitatea literară

cronica

nr. 62 n august 2016

În căutarea Ierusalimului Ceresc

Un personaj dintr-o povestire, scrisă de Singer, spune, privind cerul Israelului: „Nu, acesta nu este doar un khamsin (vânt uscat), ci o flacără din Sinai”. În cartea sa, Până la Ierusalim şi înapoi, pentru Saul Bellow, amintirea acestor cuvinte este pretextul de a reitera ceea ce e numit, simptomatic, „sindromul Ierusalimului” („nu-mi reprim gândul că lumina poate fi veşmântul Domnului”). Există, afirmă Saul Bellow, două Israeluri: cel real şi celălalt, „Israelul mental”, jucând în conştiinţa lumii un rol major. Şi alte lucruri sunt demne de luat în seamă: crearea unui stat (cum susţineau şi sioniştii, Pământul Făgăduinţei să-şi ia soarta politică în propriile mâini) şi modificarea de accent - proiectul de recuperare a pământurilor, lupta pentru societatea creată, Israelul în contextul relaţiilor cu marile puteri etc. În centrul cărţii scrise de Ioan T. Morar (Sărbătoarea Corturilor, 2016) este prezentat un plan de cucerire a unei identităţi spirituale, prin convertirea unui grup religios la iudaism, drumul spre Israel fiind definit, printr-o metaforă religioasă, drept „drumul spre Păşunea iniţială”.

Filosofia grupului constă în a căuta credinţa la izvoarele ei. Astfel, universul textului se construieşte, într-un prim-plan, în jurul Bisericilor, al religiei, în special al Credinţei. Unele pagini descriu episoade de viaţă din România, cu predilecţie din zona Aradului, acolo unde, reacţionând faţă de conservatorismul teologic al bisericilor, se constituie un grup nou, al

nemulţumiţilor, hotărâţi să caute Ierusalimul Ceresc, să plece aşadar şi din ţară, pentru a ajunge, conform unei promisiuni interioare („Popor al Bibliei”), în Israel. Motivul acesta este scop şi întrebare: „să intrăm creştini şi să ieşim iudei”. De aceea, în numele acestei libertăţi interioare, se supun mai întâi vechiului ritual, acela al tăierii-împrejur.

Grupul este format din inşi simptomatici, dintre care, doar pastorul Beni reuşeşte cu adevărat o schimbare spirituală, prin a rămâne rabin, în Israel. Ceilalţi, pe la pagina 333, iau hotărârea să se întoarcă în România postdecembristă (între timp şi Traian devine soldat evreu, legat de „istoria sfântă a neamului”). Despre credinţă se expun în carte suficiente reflecţii, ex. „Credinţele adevărate au fost construite pe mormintele unor eretici”; „Când se vor stinge religiile se va stinge lumea” etc.

Titlul însuşi se referă la simbolismul Cortului (efemeritate, absenţa unui topos sacru: „câte corturi, atâtea obiceiuri şi legi”; variantă, din interior = Sărbătoarea Umbrei), dar vehiculează şi numele Bisericii, pe care unii exponenţi ai Grupului, printre ei şi povestitorul, doresc să o fondeze, la întoarcere (În ţară fiind, înainte de convertirea la iudaism, grupul a schimbat câteva biserici, de la baptism, la altele - aluzie, poate, la ecumenism). Între planul ideal şi realitate se interpun marile dezamăgiri. Mai întâi, cei ce porniseră (nu în mod egal) în căutarea Credinţei, şi ca formă de libertate interioară, întâlnesc, la capătul drumului, „doar oameni” (populaţia Israelului), bineînţeles, pecetea timpului, „tehnocraţii israelieni”, iau contactul cu atmosfera, relativ profană, dintr-un Kibbutz, sunt dezolaţi (unii renunţă pe parcurs), cunosc familii de evrei, cumpăraţi de la Ceauşescu, afacerişti etc.

Pe de altă parte, trăirea ca absenţă a lui Iisus, prin îmbrăţişarea religiei din Vechiul Testament, e dureroasă, în vis, celui ce povesteşte i se întâmplă să se roage

îndurerat şi profund la Iisus. Mai sunt şi celelalte întâmplări, printre care contactul cu reprezentanţi ai Forului American, cu sloganul „Toate religiile sunt bune”.

Romanul acesta, ca şi alte scrieri actuale, este inclus în perioada paradoxurilor terminale şi de aceea incită la includerea unui alt apel al timpului. De fapt, dimensiunii religioase, cu întrebările ei, i se suprapun, într-un cerc vicios, otrăvitor, efectele Istoriei, memoria ţărilor post comuniste, apologia duplicităţii. Cum afirmă unii analişti, asistăm la „un început de secol (mileniu) vicios şi subtil”. S-a trăit, scrie autorul, „alimentat cu frică şi credinţă”, informatorii şi-au depus semnătura în secret, cu nume de cod.

De asemenea, există filajul de după Revoluţie (p. 358), capcanele, spre ex. întoarcerea în ţară a unor informatori, sub chip de „investitori”. Între marele plan şi realitate, multe vieţi apar stinse.

Este romanul unei Dezolări, scris fără patetism, cu profesionalism, bine frazat, cu structuri repetitive (de pildă, fiecare capitol se încheie cu o reflecţie). Este cartea unui „du-te vino” între epoca trăită şi investiţia umană latentă, rostită cu mezzo-voce. Din unghiul de vedere postmodern, conţine o nostalgie, zeflemist pe alocuri, autorul reuşeşte să transmită întrebarea crucială: compromisul e o dramă sau o farsă a istoriei? Scris la persoana întâi, fără a fi introspectiv, pare romanul unui cititor, care presimte teama lăuntrică a personajelor.

Demitizantă sau nu, cartea lui Ioan T. Morar presupune o anumită arie de cititori, preexistenţi în paginile sale, dar mai poate transmite (fie ea tot postmodernă şi mania interpretării) şi cum „atâţia oameni jinduiesc după certitudini, după o nouă misiune” (Göran Rosenberg). * Ioan T. Morar, Sărbătoarea Corturilor, Editura Polirom, Iaşi, 2016

Maria Bologa

Elisabeta Boțan ia pulsul conștiinței umane în”Egometrie” Elisabeta Boțan, poetă româncă și traducătoare a numeroși poeți contemporani în spaniolă, s-a născut la Năsăud, județul Bistrița-Năsăud. În anul 2002 își stabilește reședința în Alcalá de Henares, (Madrid, Spania).

De atunci, prin cuvintele lui Mircea Petean, editorul care a semnat textul de pe coperta cărții: « Elisabeta Boțan contribuie în chip salutar și substanțial la fundamentarea unui dialog cultural autentic între cultura română și cea hispanică».

José Antonio Olmedo López-Amor

Prin munca sa de traducere creează o adevărată punte culturală între România și Spania, dat fiind că traduce poeți din ambele țări, în ambele limbi; un important legat ce continuă să crească și prin intermediul căruia se poate constata starea bună a sănătății poetice a celor două națiuni.

Volumul de poezii ”Dimensiones”, (Editoial Seleer, 2012), este o lucrare ce abordează iubirea și experiențele umane, anterior acestuia, ”Egometrie”, un volum publicat bilingv (română/spaniolă) cu marca editorială Limes, în colecția Arca.

Alegerea titlului cărții continuă să mă entuziasmeze, ”Egometrie”, un neologism sugestiv ce rezultă din schimbarea ordinii primelor două litere al cuvântului ”geometrie”. Dacă prin geometrie înțelegem o știință care studiază lungimile, ariile și volumele corpurilor, prin ”egometrie” putem intui că autoarea transferă, prin intermediul cuvintelor, această pretenție matematică, la măsurarea și ponderarea egoului, această invariabilă magnitudine a conștiinței umane.

Daniel Montoly (Montecristi, Republica Dominicană, 1968), semnează prologul concis al cărții. În textul menționat, poetul arată cu certitudine câteva trăsături fragmentate în argumentul și caracteristicile trasate

de autoare. Fenomenologie existențială, incursiune psihologică, metafizică și emoțională, sunt câțiva dintre termenii pe care Montoly îi folosește pentru a-l introduce pe cititor în universul autoarei.

La fel de remarcabile mi se par și versurile pe care le subliniază pentru a-și susține comentariul: Pașii îmi îngenunchează de atâta rătăcit prin propria mea geometrie// Drumul tumultuos se luminează când capătă forma spiralei. Ceea ne previne în privința acestei dualități scenice și lingvistice între geometrie și conștiință, în care cuvântul «abis» poate căpăta morfología labirintului (cicatrici fosilizate).

Provocarea poetică a Elisabetei Boțan se prezintă ca o reușită a poemelor scrise în vers liber care nu au nevoie să fie structurate în capitole, dat fiind că fluiditatea și diferitele nuanțe ale versului depășesc această trecere a râului vieții în care conștiința înfruntă curenții haosului, ai iraționalității timpului, iar unica sa tablă de salvare este amintirea, reflexia și iubirea, trei unelte sau arme care în universul poetei se unesc în corpul cuvântului. În primul poem al cărții este prezent conceptul zborului: Zborul se reînnoadă ca să se înalțe prin cuvânt. La fel și spirala: libertatea, eroul și conflictul său. Și este curios cum aceste elemente apar din nou în ultimul poem: […] −în filigranele care îmi răscumpără frumusețea spiralei.// […]unde cântul se înalță cu aripi de rugă.

Poate că fără să vrea, poeta ajunge la finalul intensei sale călătorii și recunoaște acest scenariu, dat fiind că a fost punctul său de pornire, totuși, senzația sa e triumfală, pentru că a înlocuit teama și nesiguranța de la început cu un aer invicibil de speranță: Scara ce îmi poartă pașii răniți și desculți/ spre catedrala copilăriei mele. // […]−și-n (re) descoperirea relicvelor de colb acoperite/ alunec însetată în izvorul inocenței−.

Această întoarcere la inocență, situată în regatul copilăriei este un recurs romantic, teatral, dacă se dorește, încheierea acestui volum de poezii, și, în plus, face aluzie la procesul ciclic al vieții, invită la schimbarea perspectivei și la reconfigurarea propriei noastre conștiințe. Orgoliul, această inflamație a egoului care distruge și ne pregătește

calea spre alte afecțiuni, dus la dimensiunea gramaticală a scrierii nu este altceva decât un ego lipicios și cleios. În textele poveștilor, cântecelor, poeziilor, romanelor, întâlnim metastaza egoului, în oricare profunzime a artei, în orice formă și epocă. În fața acestui fapt incontestabil, poeta pătrunde în propriul său eu subteran și observă această tendință ce se perpetuează poate dintr-o supraviețuire decontrolată: Marea își leagănă neliniștea în oglinda nemărginirii sale. / Cerul își sprijină greutatea pe propriul său orizont. / Omul se hrănește cu abisurile sufletului său. În plus, poeta înțelege - și nu justifică resorturile imperfecțiunii umane, așa cum a făcut și Ana Blandiana, o altă compatrioată a sa, poetă foarte cunoscută, în ciuda tuturor lucrurilor, concepe poetul ca pe un martor al timpului său, iar poezia ca o formă de rezistență morală: Îmi adun pustiul, neputințele/ și îngenunchierile/ și mi le fac început de drum. În poemul “Szomna” poeta dedică aceste versuri unei fetițe de etnie romă cu același nume, care s-a sinucis pentru că părinții săi nu au lăsat-o să studieze: Copilă rebelă/ fiica luminii și a întunericului/ numele tău a rămas crucificat/ între paradis și infern. Faptul că ființa umană se retroalimentează cu propriile sale emoții nu trebuie să ne facă să acceptăm nedreptatea ca făcând parte din regulile jocului. Și o parte din victorie constă în nonconformitate.

Stilul liric al Elisabetei Boțan, se situează între romantismul Denisei Comănescu și existențialismul Elenei Liliana Popescu, cu amprenta autoarei ce cuprinde diverse nuanțe: reducere, limbaj simplu și clar, ton melancolic, dar mai ales, o recunoaștere în care iubirea este culminația personală, pe care în afara faptului că a conceput-o ca pe un colac de salvare, unitate de măsură și de

referință, dimensionează ființa umană și pe ea însăși în lume. Sub pielea mea, − pironite în carne − / fosilele sărutărilor tale/ dăruite pe altarul asfințiturilor/ într-o excursie de duminică/ pe crestele norilor.

Profunzimea sentimentală din versurile autoarei atinge cote înalte de emoție.

Poetica sa se înscrie în simbolismul cultivat de poezia românească, un simbolism care, la rândul său, a fost influențat - înainte de război - de tradiția franceză, tendință ce persistă în diversele sale forme.

Poezia românească s-a văzut obligată să renască și să se reconstruiască în decada anilor șaizeci. Nu trebuie uitat că timp de un deceniu, mai exact, între 1948 și 1958, poezia românească e aproape inexistentă din cauza brutalei intromisiuni politice în spațiul literar. Un fapt tragic, fără îndoială, din calea regimurilor totalitare - ca cel comunist, în acest caz - încearcă să se impună, de asemenea, în cel mai delicat segment al culturii, lirica sa. Și încă ceva: în ciuda acestor aspecte negative, poezia românească a fost de multe ori considerată de cei care o scriau cât și de admiratorii săi unicul mod de supraviețuire a acestor vremuri.

Cunoscând istoria contemporană a României, putem afirma că istoria poeților săi și a poeziei sale este o istorie de supraviețuire și de libertate.

Elisabeta Boțan, cu cele două cărți ale sale publicate și o listă de nenumărate traduceri făcute de ea, contribuie la expansiunea unei culturi care - ca multe altele - a fost cenzurată și lăsată într-un plan secundar pentru că nu apartine unei limbi anglo-saxone care, după cum știm cu toții, este de mare interes (ca număr) pentru actualele târguri ale scrierii.

Articol publicat în Revista de Letras din Spania

Sebastian SPILER

nr. 62 n august 2016

Scrise ultimele cuvinte, apoi mâna obosită lăsase stiloul jos. Ideile cu care jongla erau prea grele și le scăpa înainte să le pună pe foaie. Purtase ochelarii de prea mult timp, iar acum o usturime familiară îi cuprinse ochii. ,,Trebuie să schimb lampa”, își spuse, dar știa că nu lampa era de vină.

Luase pastila pentru artrită, cea pentru vedere, un paracetamol pentru durere, iar apoi pijamalele. Mai rămânea un lucru de făcut. Drumurile prin hol deveniseră atât de obișnuite, încât le făcea fără să mai aprindă becul. Aveau solemnitatea unui vechi ritual, iar el găsea un anumit confort în ele. Cheia era înăuntru, o încercase și descoperise ușa de la intrare încuiată. În ultimii ani somnul devenise o problemă dificilă, în pofida tuturor prescripțiilor medicului. În nopțile obișnuite nu venea ușor, nu era adânc și nu aducea odihnă, iar noptea de astăzi era una obișnuită. Nefiind nimic de făcut, privea tavanul cu ochii semi-deschiși, așteptând clipa în care se vor închide. În tot acest timp însă, un roi de gânduri nepoftite apărea. Aceasta era cea mai dificilă parte, când se găsea singur împotriva lor. Spre deosebire de gândurile din timpul zilei, pe care el le chema și le ordona pe o foaie, unde urmau un fir logic și sfârșeau într-o concluzie, acest tip de gânduri apăreau spontan, lipsite de temei, fără nici o legătură între ele, uneori doar sunete sau imagini disparate, alteori idei absurde sau vreun sentiment impropriu, veșnic sfârșind într-un oftat adânc, sau într-o agitație ce inevitabil alunga somnul. În noaptea aceasta însă, o întrebare îl sculase din pat, adresată de o voce ce era și în același timp nu era a lui: ,,Oare am încuiat ușa?”. Își amintea că puse mâna pe cheie, apoi o învârtise încet, iar ușa era încuiată. Dar se putea ca această amintire să îl trădeze. Se putea ca ea să fie de acum două nopți, când făcuse același lucru. Oare își amintea fals? Posibilitatea exista, iar acum făcea din nou drumul pe întuneric, speriat de faptul că memoria s-ar putea să-l părăsească. Încercase cheia și descoperise, din nou, ușa încuiată.

Petrecuse un moment în fața ei, uimit de acest impuls spontan ce-l determinase să vină aici. Știa că ușa e încuiată și totuși nu era absolut sigur de asta, iar pentru acest grăunte de nesiguranță se sculase din pat și o verificase din nou. ,,Culcă-te, bătrân fricos!”, își spuse, dar după câteva minute în pat realizase că somnul nu avea să vină. Aprinse becul și se așezase din nou la birou. Ochelarii erau unde îi lăsase, stiloul în repaos. Teancuri de hârtie amenințau să se răstoarne și totuși refuza să le mute. Construise un fort din ele în care se putea ascunde ori de câte ori scria ceva. ,,De ce nu dai spre publicație măcar o parte din ele?”, îl întrebase. ,,Mai trebuie să revizuiesc totul, mai sunt capitole de adăugat și încă mai aștept considerațiile unor prieteni de la facultate. În definitiv, mi-ar fi rușine să prezint lucrarea, în starea ei curentă, unui editor.”

Minciunile însă nu reușeau să limpezească privirea fiului îngrijorat. ,,Dar dacă nu reușești să publici lucrarea? Lucrezi de douăzeci de ani la ea, unde e valoarea unui lucru pe care nu-l vede nimeni?”.

Nu erau chiar douăzeci de ani, de fapt, erau paisprezece. Paisprezece ani de când publicase ultima oară, paisprezece ani de când plecase de la facultate, paisprezece ani de când ea murise. ,,În cazul acesta o vei publica tu post-mortem. Imagineazăți doar cât de mult se va ridica valoarea ei atunci!” Minciuna aceasta venise ușor, dar era precum o rană ce sângerează la puțin timp după ce e provocată. Știa că valoarea unei lucrări nu crește sau scade în funcție de autor, valoarea se află în cuvinte, în adevărurile enunțate cu precizie și claritate, în eleganța stilului, în inovație și în puterea ei de a lărgi orizontul cunoașterii. Îl irita nespus de mult atunci când o operă era apreciată relativ la autor, sau la suportul material, cum ar fi o primă

proza

actualitatea literară 7

Omul care a încuiat ușa

ediție sau o semnătură. ,,O mâncare are același gust fie că îți este adusă de un rege sau de un ospătar, fie că îți este pusă pe o tavă de aur sau pe una de lemn!”, strigase la clasă. Totuși, folosise acum această minciună, deoarece nu dorea (de fapt, nici nu știa cum), să-i explice fiului său că nu mai avea vreo intenție să publice. Nu știa cum să-i spună că are douăzeci și două de cărți revizuite. Ce cuvinte l-ar fi făcut să înțeleagă că scrisul e tot ce mai contează?

Scufundarea într-un subiect ce revelează adevăruri ascunse, extazul în formularea concisă a unei soluționări, descoperirea unor noi lumi virgine ale cunoașterii și posibilitatea nesfârșită de expansiune.

Cum oare ar fi putut transmite acest lucru unei persoane care nu a trăit așa ceva?

Oricât și-ar fi dorit, nu putea să ridice stiloul la ora asta, iar vederea îi era încă prea obosită ca să mai poată citi ceva.

Oboseala se adunase din nou, poate că acum era suficientă pentru un somn odihnitor. Stinse lumina. Felinarul de afară arunca câteva raze portocalii printre jaluzele. Nu se mai auzea decât vântul ce bătea încet, iar undeva în distanță o pereche de pași. Închise ochii, dar încă mai putea să vadă camera. Mintea era conștientă, doar trupul era adormit. ,,Ai încuiat ușa?”, venise aceeași voce, ce era și nu era a lui. De data aceasta răspunsul era unul ferm: ,,Da!”. Vântul sporise și promitea o furtună în curând. Pașii din distanță erau acum undeva mai aproape, călcau cu destulă putere ca să se audă clar peste vânt. Aveau regularitatea unui ceasornic și răsunau câte un pic mai tare, câte un pic mai determinat. Până când se opriseră. Ușa blocului scârțâise precum țipătul unei bestii lovite, apoi pașii își reluaseră demersul mecanic. Rezonau acum puternic pe scările blocului, dar nu mergeau nici mai repede, nici mai încet ca înainte. Se opriseră din nou, iar acum vocea îl întrebase neliniștită: ,,Ai încuiat ușa?”. ,,Da.”, venise din nou răspunsul, dar nu la fel de ferm. Clic. Cleanța coborâse, iar dintr-o mișcare ușa se deschise. Încercase să se miște, dar trupul său înghețase. Nu putea produce nici măcar un țipăt. Ochii căutau alarmați prin cameră, în timp ce pașii se îndreptau spre dormitor. Încercase din nou să se miște, dar toate eforturile erau sisifice. Pașii se opriseră. Simplu spectator în propriul trup, își arunca ochii în toate direcțile, căutând o scăpare ce nu exista, iar un ultim gând striga indignat: ,,Dar am încuiat ușa!”. Un întuneric viu inundase camera.

Bătrânul se trezise. Inima-i sărea în piept, iar pijamalele erau acoperite de transpirație. O afirmație (ce semăna puternic cu o întrebare), era repetată acum cu voce tare: ,,Am încuiat ușa. Știu că am încuiat ușa.” Pornise spre ea, cu certitudinea insurmontabilă că e încuiată, dar cu dorința de a demonstra acest fapt unui musafir invizibil. Puse mâna pe clanță, trase, iar aceasta era... încuiată. ,,Vezi”, spuse, surprins să vadă că nu era nimeni lângă el. ,,Culcă-te, bătrân absurd”, dar somnul nu avea să vină. Privea străzile goale, doar praful aruncat ocazional de vânt. Blocurile alăturate nu prezentau o singură fereastră iluminată. O durere în oase și o înțepeneală a mușchilor promiteau ploaie curând. ,,De ce mi-am imaginat pași?”, motivul însă îl eluda, dar știa că undeva în el răspunsul trebuia să existe. Aprinse lampa de pe birou, luase o foaie, ridicase stiloul, iar apoi se oprise. Auzea încă sunetul puternic al pașilor. Vedea întunericul ce inundase camera, posedând o materialitate aproape tangibilă ce făcea părul de pe brațe să i se ridice. Stiloul își pornise drumul: ,,Eseu(?) – Lămuriri asupra unui vis” ,,Coșmarul”, de Henry Fuseli, este o clasică reprezentare a paraliziei în timpul somnului, în acest caz interpretată ca o vizitație demonică. În această noapte am trăit o asemenea experiență neplăcută și pot spune că înțeleg de unde această asociație cu o forță malefică.” Puse stiloul jos, amintindu-și din nou sunetul pașilor, la fel de viu ca înainte. ,,O serie de cauze pot sta la baza fenomenului încă prea puțin înțeles. Cel mai probabil dereglarea ciclului de somn.” Puse din nou stiloul

jos. Cuvintele îi veneau greu, nu din lipsă de idei, acestea erau abundente.

Dintr-o singură privire putea să vadă tot arborele eseului, începând cu rădăcina care era menționarea faimosului tablou, ce viza fascinația pentru subiect, cât și o interpretare populară. Chiar înainte să termine propoziția știa că avea să expandeze introducerea cu alte două exemple, unul din antichitate, celălalt din orientul îndepărtat, indicând prezența universală a fenomenului în timp și spațiu. Trunchiul avea să fie o prezentare științifică ce rezuma cele mai moderne teorii (avea deja în gând trei psihologi de renume), trunchi din care se puteau răsfrânge mai multe ramuri: manifestarea acestui fenomen în starea hipnagogică și în cea hipnopompică, intensitatea cât și verosimilitatea ridicată, natura coșmarurilor (căci doar coșmaruri erau menționate), în special temele comune, recurente, predispoziția la narcoleptici, diferitele remedii, începând cu leacurile din antichitate, trecând apoi la medicini alternative, iar în final la cele mai recente tratamente. Diferitele interpretări ale fenomenului reprezentau un posibil subiect interesant. În încheiere sublinia faptul că nu cunoaștem decât un fragment din sfera parasomniei, împreună cu pletora de beneficii (nu doar teoretice) pe care un studiu dedicat le-ar putea aduce.

Alte idei încă mai veneau, dar nu a mai pus pe foaie niciun gând. În schimb a pus ochelarii jos. Acel întuneric pe care îl văzuse, oricât de mult putea să îl raționalizeze, nu putea să îl nege. Chiar dacă acum era doar o plăsmuire, în clipa aceea fusese real, iar în scurta lui viață reușise să-i scuture ființa. Amintirea era ca o imagine arsă și apărea când închidea scurt ochii, iar sentimentul de neliniște din vis transcendase lumea onirică. Stiloul stătea sterp în mână, cuvintele neputincioase.

Explicațiile nu ar fi ucis sentimentul, o simplificare nu ar fi trivializat experiența, iar teoriile nu ar fi cusut rana din suflet.

Printre tumultul acesta, întrebarea își făcuse loc: ,,Oare ai încuiat ușa?”, de data aceasta însă nu o mai băgase în seamă. Își amintise de celălalt moment din viața lui în care simțise la fel.

Deasupra ușii stătea pânza neagră.

Mâinile ei erau încrucișate, dreapta peste stânga. Pe piept, icoana sfințiță. Obiceiuri și tradiții care nu însemnau nimic pentru el, dar de care se îngrijise până la ultimele detalii, deoarece însemnau totul pentru ea. Liniștea dureroasă umplea acum apartamentul. Un eveniment atât de banal, prezent în viața fiecărui om, ,,un sfârșit necesar”, care acum îi spulbera orice pretenție pentru o gândire logică. Rațiunea se stinse ca un chibrit aruncat într-un ocean. Confuzie, frică, mânie, tristețe, neputință... ,,Unde este profesorul?”, era întrebarea pe care o auzise atunci? ,,Vezi crăpăturile tronului?”, era întrebarea pe care o auzise acum, spusă în vocea soției sale. ,,Despre ce vorbești?” ,,Când vălul alb zăcea peste chipul ei, ce ai simțit în acel moment?” ,,Nimic. Nu am simțit nimic. Știam că viața, lumea asta, totul este doar un fapt întâmplător ce se dizolvă în râul nepăsător al timpului.” ,,Nu, nu asta ai simțit în clipa aceea.” ,,Asta am crezut.” ,,Nu. Oricât ai încercat, oricât de credibile, raționamentele nu au reușit să spele semnificația momentului. Inima a cunoscut întotdeauna un adevăr diferit.

Ce ai făcut?” ,,Am plâns.”, plecase capul, rușinat de mărturisirea pe care o făcuse. ,,Iar apoi ai spus niciodată. Niciodată nu vei mai simți la fel. Niciodată nu vei mai cunoaște neputința. Niciodată nu vei mai înghenunchia în fața inimii. În ziua aceea ai început să construiești tronul.”

Cu fața lipită de birou, se trezise brusc. Își mișcase maxilarul în cracmente gălăgioase, iar poziția nepotrivită se făcea acum simțită. Privise afară, era încă întuneric, iar vântul sufla și mai gălăgios. ,,Oare ai încuiat ușa?”, venise întrebarea. ,,Da, am încuiat-o!”. ,,Culcă-te, bătrân nebun.” Durerea din

oase se accentuase, iar acum apăruse și o durere de cap. Înghițise încă două pastile și se întinse în pat, de data aceasta suficient de obosit pentru ca ochii să se închidă de la sine. Însă mintea tot nu era obosită, iar gândurile nu întârziau să vină. ,,...tendințele moniste și reducționiste ale gândirii moderniste (combinate adesea cu un polemism inflexibil)...” își făcuse loc primul gând. Părea atât de natural, încât pentru o clipă avea impresia că se află la birou. Înlăturase gândul, dar altul deja venise. ,,...am uitat să plătesc gazul. Trebuie plătit cât mai curând, 0,04% înmulțit cu...” Oprise gândul înainte să calculeze penalitățile. ,,...nu, nu poți să pui floarea acolo. Nu voi avea loc pentru dulap...” dar ea câștigase disputa. Pentru ce se mai certa acum? ,,...nu va înțelege niciodată cele mai simple concepte. E fără speranță, am făcut tot ce mi-a stat în putință...” Fața studentului era încă vie, până la ultimul pistrui. La fel și remușcarea, dar nu merita să treacă. Totuși, cine era el să îi nege visul? Era doar o diplomă, nu trebuia să distrugă viitorul unui om... Dar nu merita să treacă! ,,...Da, mi-am făcut temele.” Iar mama lui zâmbise.

,,Ai încuiat ușa!” De data aceasta nu era o întrebare. Era afirmația furioasă a soției, pe care o trezise în miezul nopții.

Iar gândurile continuau, abia reușea să oprească unul, iar alte două răsăreau în locul ei. Se trezise cu fața în perină. Degete străine pipăiau un chip străin. ,,Al cui e chipul bătrânului acesta? Iar dintre toate vocile acestea, eu, cine sunt?” ,,Niciunul? Toți? Cel care pune întrebarea?” posibile răspunsuri deja îi treceau prin minte, atât de repede, încât de abia realizase că și acestea sunt o altă voce. Puse întrebarea, iar un alt cineva deja căuta răspunsuri. ,,Oare mintea mea mai are o minte?” ,,Numai una?”

Un fulger iluminase cerul. Un tunet asurzitor venise odată cu el. Iar apoi primul strop de ploaie. Frații lui urmaseră.

Brusc toate gândurile încetaseră. Un soare ascuns contura norii negri. Ferestrele începeau să se lumineze, iar felinarele să se stingă. Oameni ascunși sub umbrele umblau străzile. O nouă zi. Analgezicele se făceau simțite. Fiecare mușchi se relaxase. Sunetele de afără veniseră ca o muzică bine primită. Pătura oferea o îmbrățișare caldă, iar chipul său încruntat se detensionase. Dar totul era o iluzie.

Piciorul drept tremura agitat. ,,Nu... Te rog, nu... Te implor, nu... E încuiată. Știu că e încuiată. Știu sigur, știu! Nu am nici un dubiu!”. ,,Dar dacă nu e încuiată?”, iar această simplă întrebare îl silise. Lipit de ușa de la intrare, încercase cheia, iar și de data aceasta ușa era încuiată. ,,Când ai ridicat mintea mai presus de toate, nu ai văzut crăpăturile din tron?” ,,De ce mă mai bântui? Ușa e încuiată...” ,,De ce o mai încui? Întunericul a intrat demult.”

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

Daniel Dăian

aruncată într-un anonim cimitir al cioburilor unde excesul de imaginație este direct proporțional cu mâna stângă care duce la gură această îngrozitoare dilemă lichidă

5. atunci când nimeni nu își mai ține minte numele când dumnezeul răsare din iad cu o tandrețe de nedescris în gheare numai atunci iubirile mele vin să mă acopere cu palmele lor începute

6.

1. în frunte o singură ușă trântită spre zâmbetul îngerului care număra întregii de neîntregi de jur împrejur doamne îmbrăcate și doamne locuite aplaudau în șir indian marile lucruri neîntâmplate de sus în jos oameni cuminți mergeau târâș spre biserică aveau de spălat păcate altora pe bani grei și călcâiul ros de lanț al câinelui îi urmărea prietenește cum plecau dar îngerul a decis să-și confecționeze din vineri o condamnare pe viață cu nouă aripi minutul prin urmare a sfârtecat ușa cu zâmbetul lui colgate și a început să țipe isteric într-o încăpere mică cât o secundă de ce soarele meu nu vă încape printre dinți?

2. ai spus da și nu de mai multe ori și gustul fiarei ți se plimba fără botniță prin gură mai ales atunci când zile de marți mărșăluiau prin inima străzii turmele lor de minute perfecte dar nu te-au deranjat nu te-au durut nu te-au locuit niciodată dramaticele cuvinte ale răului până la sfârșit ai așezat mâinile mamei în crucea din propoziții mărunte făcută de altcineva adânc în pieptul tatălui

3. mă plouă o zi oribilă atât de mult încât îmi intră prin piele direct în sânge otrăvindu-l de ură scot un cuțit și tai cuvântul în două picioare care ar trebui să alerge adevărul până la epuizare apoi privesc masa apoi privesc scaunul apoi mă închipui un bărbat de lemn un bărbat desperecheat care se descompune în mai multe feluri îmi surprind isteriile lovind cu pumnii în pereții pieptului și minune râsul meu țâșnește în toată sufrageria o însângerează atât de rău încât ușa de la intrare se înmoaie și curge printre degetele de la picioare și atunci realizez ce liber am început să fiu dau să fug din nebunia asta și domnul domnilor a coborât în fața mea dornic să mă mintă dar aveam deja mințile pregătite am scos cuțitul din cuvântul ucis mai devreme și l-am înjunghiat cu dragoste l-am scuipat iar când am simțit că nu mai mișcă nimeni l-am luat în brațe și cu ultimele puteri i-am dăruit un sărut pe frunte

4. mai întâi au îngenunchiat marionetele în sfori probabil îmbătrâniseră excesiv degetele păpușarilor apoi a venit rândul funiilor să îndrăznească îndoiala de a atârna la gâtul cuiva în fiecare noapte isteriile mele sfârtecau patul până aproape îi puteai vedea lemnul ca un os într-un trup albind de frică însă istorisirile mele nerușinate întinau sticla de tărie și o trimiteau să moară

delirez cuvinte sânge și lacrimi tu umbli desculță pe marginea paharului și din privirea ta nu se înțelege nimic strigi în mine bărbatul dar nu îți răspunde nimeni strigi în mine numele dar nu este însemnat nimeni apoi suficient de tânără sa fi copilul de două ore al cuiva îți smulgi rochia până în carne vie și îndemni superbul la iubire eu în schimb sunt tot acolo pe undeva delirând zile întregi femei și pahare pline

7. e noapte în spatele tău și ferestrele colcăie de oameni aruncați la moarte probabil vei spune că sunt un ales al mediocrității un punct așezat în inima altui punct doar așa pentru a demonstra oprirea și cine știe probabil că vei avea dreptate

8. la masa noastră cea de toate zilele mâncăm 12 cifre mâncăm și râdem în grup isterici și clarvăzători ca niște nostradamuși în care nopțile sunt întotdeauna amplu fugărite spre nicăieri la masa noastră cea de toate zilele ne regăsim violurile cioburile și minciunile mediocre care nu mai reușesc să amuze pe nimeni la masa noastră cea de toate zilele mâncăm ne punem etichete și ne înzestrăm grotescul cu grotesc apoi închidem ochii tuturor cu un simplu gest al mâinii și plecăm aproape oriunde avem putere să ne urmărim din urmă toată ura

9. inima mea este un depozit pentru fierul vechi adunat de împușcături a spus poetul internat la secția de psihiatrie după o altă tentativă de sinucidere prin aruncare în ceașca de cafea simțeam cum ruginesc în mine toate lucrurile trebuia să semene cu o moarte normală dar apocalipsele sunt tot mai rare în ziua de astăzi poate și din cauza sfântului duh scăpat din greșeală în paharul cu vin sau al bărbățiilor albului venite să mă viziteze îmbrăcat în halat de fiecare dată când număr ferestre deschise încercând să adorm

10. ar fi fost doar un bărbat aflat la sfârșitul imaginației un bărbat cu un pahar gol în mână care cerșea setea asta ar fi fost dacă nu interveneau zâmbăreții cu aripi pacificatorii de ocazie să-i spună că încă mai are de trăit vina din formol încă este un bărbat luminos pe umerii căruia se așează corbii când vin și ei să ciugulească și să doarmă deschide-ți pântecul cu un cuțit creștine ca și cum ai deschide o ușă spre altceva mai bun îi spunea în fiecare zi vocea aia frumoasă de femeie care nu se mai oprea din el ar fi fost doar un bărbat la capătul puterilor dacă nu interveneau cuvintele ei revărsându-se cu vocea lui din creier în cavitatea bucală până adânc în esofag ar fi fost doar un un om viu care tăcea și înghițea cantități mari de grade celsius asta ar fi fost doar un bărbat aflat de viu la sfârșitul imaginației

nr. 62 n august 2016

am fost o singură dată la pescuit am prins un singur pește mic prăpădit cu chef de viață l-am ținut în palma întinsă până a murit apoi l-am aruncat în râu împreună cu undița și cutia cu râme ajuns acasă mi-am chemat câinele și l-am pupat în bot de două ori

kido prietene trebuie să mă salvezi cumva ai fost cu mine când am urcat scările până la etajul cinci al spitalului după o hârtie pe care scrie „ameliorat” ai gustat și tu din savarina pe care mi-am permis să o cumpăr din banii de biserică doamne iartă-mă au dat astăzi la știri ai auzit și tu va începe curând un război cât alea două mondiale la un loc am nevoie de un plan nu mai pierde timpul jucând șah folosește ce ți-a mai rămas din mintea aia blestemată pentru noi!

asta de poezie parcă aș ține cea mai cumplită armă s-a terminat kido nu te mai chinui așa m-au privit toți cei care au însemnat ceva pentru mine și s-a terminat prost

ieri fiică-mea a strigat pentru prima dată ura toți au auzit ula în afară de mine

la fel de prost cum se va termina partida asta de șah pe care te rog să mă lași să o duc până la capăt

e de-nțeles are doar zece luni kido fata aia chiar l-a spus pe r nu-i ăsta un motiv suficient ca să nu te dai cu lumea și să mă iubești în continuare pe mine?

tu ieși în drum și salută trecătorii unii dintre ei chiar merită să ajungă acasă zâmbind

cât vezi cu ochii

de zece ori pe săptămână e mult

Oxana Silviu Dachin zaț la pereții ceștii ajung doar cei puternici zeii se uită la ei și zâmbesc după care le oferă binevoitori o atingere cu lingurița kido tu care ai citit legendele olimpului legendele nordului scrierile sacre ale hindușilor c(i)oranul și biblia ce-i în capul tău ăla mare și chel poți să-mi spui? în cer nu se doarme niciodată fiindcă acolo se bea viață neagră fierbinte fără zahăr mereu proaspătă dintr-o ceașcă uriașă după care le oferă binevoitori o atingere cu lingurița

planeta asta are doi poli unul care spune că dumnezeu ne ține agățați deasupra hăului altul care crede că deasupra nu e nimic sub noi nu e nimic da’ bine că merge și așa un fel de soț și soție care deși nu se prea înțeleg nu își pot imagina cum ar putea trăi despărțiți astăzi am cumpărat o morișcă de vânt ca să-ți arăt ce nu se poate vedea cu ochii ai mușcat din pala pe care e pictat un spiriduș ca să-mi aduci aminte că pot vedea și lucruri inexistente kido într-o bună zi noi doi vom vâna porumbei și-i vom aduce înapoi la viață de dragul planetei să nu cumva să se îmbolnăvească doamne ferește să moară și nu vom cere nimic în schim

spui nu râzi altă cifră nu e de zece ori pe săptămână e începutul de-asta spui nu de-asta râzi te oprești din citit ce carte e asta povestea unei flori care și-a împrăștiat petalele dincolo de limita admisă ce cărți scrii și tu mai bine desenează-mi ceva cu degetul pe limbă

vii mâine dimineață la 7 nu mănânci nimic îți luăm sânge nu urinezi aduci cardul de sănătate și biletul de trimitere următorul stai! dă-mi și mie o țigare dacă ai

străzi verticale îngerul târând după el rămășițe de om (toate acestea fiindcă anton nu mai vrea să se închine) spune el: prea ne închinăm unui dumnezeu creat după chipul și asemănarea noastră pitit prostește după un pom crescut strâmb într-o grădină a fricii suferinței și nebuniei

vezi kido

prea ne răstignim pentru el să fie mântuit sărmane cruci înfipte în golul de sub burta albă a planetei

viața e așa și-așa prea multe lucruri care ar trebui schimbate iar eu țin în mână amărâta

s-a înserat îngerul se oprește rămășițele și ele se opresc

nr. 62 n august 2016

şcoala de poezie

Irina Lazăr

hainele ni s-au dizolvat, măturând torentele lumina difuză prinsă în ziua de dincolo de umbrele de cer gândurile atârnau ca nişte zdrenţe colorate toate s-au dus ţi-am spus râzând că o să uităm şi de asta şi-ai uitat, deja ai uitat.

Amețită

Fără titlu

de ceea ce se cheamă o noapte de dragoste în care mi-am lăsat încă o dată să curgă zaţul prin ferestre nu mă abţin de la dezmăţ parcurg toate treptele viitoarelor înălţimi pe tocuri pot vedea altfel hăul promisiunilor tale.

trăiesc cu tine într-o ficţiune amară, perfectă nu pot să disimulez, seara îmi spăl corpul încercând să mă curăţ de piele, să mă curăţ de mine privesc desene fantasmagorice făcute de bolnavii mintal durerea ţâşneşte din culoarea lor, ca sângele din inimă oamenii ăia au plâns, s-au zbătut, eu zac cu eşarfa ta neagră lipită de suflet.

Nu m-ai lăsat să te văd Ți-ai acoperit ochii cu o cortină în timp ce îmi spuneai că totul e zadarnic apoi mi-ai privit corpul cu lupa, rece și uniform sufletul lejer s-a întins la uscat, nu mai avea ce pierde am venit la tine ca la un om cu armură încercând să-mi acopăr și eu măcar picioarele pentru că am descoperit numărul 777 se ridica vremelnic dintre așternuturi sunt o stripteuză începătoare, o femeie defectă agățând cu tocurile cui gândurile altora, ale tale nu sunt o fumătoare pasivă, o sadică vișinie devoratoare de povești violente ușa scârțâie, la ce bun.

Mă înfățișez Mă înfățișez înaintea ta curată pentru viitoare Perversiuni și acte de vandalism, c ineva îmi șoptește deja în ureche Este asta iubire sau nu, n-avem nimic a împărți este vorba Doar de două fiare sălbăticite într-o altă și altă poveste, file albe peste file mâzgălite spasmodic m-am decis să nu mai scriu cu sângele meu aceste rânduri care vor urma, diagrama unui cutremur las negrul să fie negru numai omul acela care trăise cu mama sa printre viermi a creat atâtea opere de artă că avea nevoie de transfuzii, stătea palid pe scaun iată eu stau la masa asta, tot palidă și vie, fără să fiu atinsă încă de molimă vreau să intru în frica asta, nu e teamă, nu e nimic.

actualitatea literară 9

Inflamabil Hotel Cișmigiu Am fost cu-n bărbat în hotel Cișmigiu, Eram îmbrăcată într-o rochie caldă, de vară, Verdele se ascundea între sânii mei, precum șerpii la umbră Totuși, prea mult decolteu, Mă pregătisem intens pentru o întâlnire la care Nu voiam să mă duc Inventasem necazuri Toți oamenii fac așa, Se ascund într-un cub Irina, ce-ai vrea, poate un ceas cu cuc?

O amintire Dintr-o cameră mică, Iată omul ăsta se uită la tine Te vrea, Obsesia lui te privește în timp ce tu plângi agățată de masă Îi spui lucruri care nu îl interesează, ai vrea să pleci Nu știi unde. Dar, mai bine, da.

Ploaie A plouat peste fusta mea cu buline a plouat peste fruntea ta a plouat, a plouat apa ne-a inundat umerii, coapsele, în faţa ploii oricum eram goi, limpezi, ca două pahare de cleştar

Ionel Ciupureanu

Până să-ţi strig adevărul în faţă Stau la coadă pentru un bilet la războiul stelelor Nu înţeleg de ce obiectul acela trebuie să aibă culoarea turqoise Nu ştiu de ce joia şi nu marţea Nu mai vreau să mă preschimb în altceva Sau să-mi las pielea de şopârlă în braţele cui nu trebuie.

Da, cred că îmi va plăcea următorul capitol În care eu port ceva indubitabil indecent Ideile tale iau foc, au devenit inflamabile Totul în jur ne joacă feste Ţi-am spus de o mie de ori că sunt a ta Şi nu ajunge nici măcar să pavez o mie de kilometri O oră doar e suficient ca să ne pregătim să înfruntăm lumea.

Negru Îmi plac cizmele reci, ascuţite ca o lovitură peste ochi cizmele ce te trimit în noaptea adâncă solitudinea, ca o abatere pe o cărare prost luminată aroma de scorţişoară a depărtărilor sunete de comete şi de fluturi ce nu pot fi percepute de urechea noastră ci numai de acea ureche, pierdută în pădure tunel către arma crimei sau către o lume în care nu mai poţi intra.

@ aerul are pete grase sub formă de oameni. gândiră și animalele, se vor strecura și câteva lucruri... atâția morți acoperiți de-atâtea cuvinte . nu-i nimic neobișnuit, totu-i lipsit de importanță. să cerșesc pentru a mă sinucide. ca să te distrug ar fi destule cuvinte.

@ ne așezăm pe paturi din brânză. era veche brânza și mucegăise. cu cât e mai veche cu atât e mai bună. brânza din care erau făcute paturile puțea. ne culcam acolo când ne era somn. ne obișnuisem cu duhoarea.

@ atâta dezordine ca să știu pentru cine mă rog. te-aș abandona nu fi disperată. nu-mi cere să urlu, zilele se vor întoarce și ele. de ce atâta dezordine, obiectele se împiedicară și ele. s-o iau de la capăt, mă satur și n-am unde să plec .

@ @ rufele din fața blocului sunt recunoscute de o tufă. câteva becuri ne mânjiră. nu-i nimic, mi-aduc aminte c-aș putea să te uit. după o transfuzie și dezordinea va fi un antidot. întunericul e cald. să-l desenez dacă băltește.

@ gustam răni că erau dulci. rănile tale nu erau chiar așa dulci. nici joaca noastră n-avea vreo regulă deși era plină de reguli. aștept să-mi zici ce nu știu. mă arunci în sevraj și nu poți să-mi spui nimic despre sevraj. voi nega orice de dragul de-a mă contrazice. sunt mușcat de cuvinte. ești în trepidație.

@ de mine n-aveam nevoie. doar de somnul tău, de mișcările tale inconștiente. te-aș întreba ceva… soarele se lipise de creier. zgomotele nu mai contară, ajută-mă! astupasem atâtea senzații. gesturile tale mă urmăreau.

în apartamentul unde stăteai, câteva obiecte mă stânjeneau. n-am vrut să plec, dar am făcut-o. am coborât scările. la parter era o masă cu pahare pline și farfurii cu mâncare. vecinii se uitau la mine, nu știu de ce insistent. mi-au spus să beau și să mânânc. era de pomană.

@ ca să-mi mai pot mișca degetele încercasem să mă detașez. sunt, cum se zice? emoționat. ca un elev care a luat nota 5 și e fericit. am vrut să-ți scriu orice , dar m-am abținut. de stările tale sunt îmbibat ca buretele de la baie. îți voi spune cu furie ce-mi trece prin cap, cu ochii întredeschiși, cu aparența unui atotștiutor, cu detașare, ca să-mi mai pot mișca degetele. am fost fascinat de literele tale îndoite spre dreapta, de șorțul tău transformat într-o cârpă, de gardurile care stau să cadă. mi-am adus aminte că suntem o improvizație .

@

am apăsat un buton ca să mă plimb în zadar. de tine mi-am amintit sub un bec. un animal mi-a dat un cesuleț cu numele tău. intrase în mine și se destrămase. vorbele mănnebunesc , privește-mă doar .

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

„Domnii mei, în istorie nu se poate pleca din strictul şi purul prezent, doar dacă nu eşti în esenţa ta un spirit definitiv primitiv, inapt de un act critic şi reflexiv. Sau dacă eşti pregătit să comiţi o nouă barbarie, absolut modernă sau post-modernă, crezându-te apt de a-i judeca de pe un scaun înalt şi unic pe cei de dinaintea ta după nişte criterii care, pe măsura vremurilor pe care le trăim în acest început de mileniu, prind tot mai mult o turnură a fugii sau a ironiei faţă de orice ne aminteşte de esenţe.”

Nicolae Breban Orientate ieri în vântul Istoriei care bătea dinspre răsărit, suricatele s-au conformat fără crâcnet noilor cerinţe ale gândirii politic-poliţieneşti. Iar cel mai mare cenzurat de regimul comunist (ministrul Culturii: Constanţa Crăciun, alias Helena Vinţi, 19122002), care i-a refuzat moştenirea, este Brâncuşi.

Soclul Rugăciunii, plasată de mâna sculptorului în mai 1914, în cimitirul Dumbrava din Buzău, a rămas gol. Copia a fost furată şi ea. Dar n-ar fi trebuit Câţa (alintată astfel de italienistul Al. Balaci) să acopere uriaşa pagubă provocată de respingerea moştenirii Brâncuşi? Întrebaţi de ce nu se găsesc bani pentru Cuminţenia pământului în ţara marilor şpăgi? Poate pentru că marele gorjan e autorul sintagmei temelia temeiului, adică tradiţia. Şi ea trebuie demonetizată.

Gherlele s-au umplut, în anii cincizeci, dezastruoşi, dar şi martirici, de trădători vânduţi „anglo-americanilor”, de „bandiţi” anticomunişti. Să fi ajutat cumva, ca Steinhardt, sau să nu fi denunţat un membru al mişcării legionare? Te mânca puşcăria pentru „tăinuire”.

Istoria recuperatoare a martirilor a fost interzisă pe motiv că ar fi fost legionari sau bănuiţi că ar fi fost legionari. De ce rămân aproape necunoscuţi eroii rezistenţei din munţi, ucişi ori întemniţaţi? Pentru că au respins colectivizarea silnică sau pentru că au fost acuzaţi, pe drept sau pe nedrept, de legionarism, ba chiar de simpatie legionară, de cele mai multe ori nedovedită? Se re-instaurează cenzura ideologică, dacă îl scoatem pe Basarab Nicolescu simpatizant legionar pentru că a fost prieten cu Vintilă Horia? Şi putem continua în acelaşi mod: pe Mircea Handoca, pentru că a fost prieten cu Eliade, incriminat (de Crohmălniceanu) ca fascist, chiar pe Mihail Sebastian, mai ştii?, pentru că s-a arătat discipol fidel al lui Nae Ionescu, foarte fidel, colaborând număr de număr la „Cuvântul”, până când revista n-a mai apărut.

Mie mi se năruie încetul cu încetul iluziile privind libertatea opiniei, de vreme ce „gânditorii în cheie naţională”, spre a le spune ca Theodor Codreanu, au fost etern persecutaţi: până-n moarte şi dincolo de ea, ca „elemente necorespunzătoare”. Ia să-i citezi ca personalităţi modelatoare pe Eliade, pe Ernest Bernea, pe Nae Ionescu, pe Noica... Ţuţea a scăpat de infamii, în viaţă fiind, pentru că era în pragul Marii Treceri.

Nu şi Iorga, nu şi Blaga, nu şi Crainic, nu şi Gyr, nu şi Vladimir Streinu, nu şi Anton Dumitriu. Şi de ce nu plac unora cele 5 porunci formulate de Ţuţea? Iată-le: să fii bun creştin; să dai totul pentru Neam şi Ţară; să respecţi femeia; să fii onest cu tine şi cu semenii; să fii bun profesionist, dar capabil să te bucuri de performanţa celuilalt.

Din raţiuni de echilibru, ar trebui să le urmăm, nu să ne isterizăm ciclic privind „fascismul” lui Ţuţea, ca şi cum el ar fi inventat „abatorul istoriei”. Şi-mi amintesc de arhiepiscopul Valerian Trifa (rudele lui au fost ucise-n public, să bage frica-n oameni), acuzat că şi-ar fi ocultat trecutul fascist-legionar. Chiar Pacepa,

eseu

nr. 62 n august 2016

Ar fi un dar de la Dumnezeu să fiu auzită de „servicii” în Orizonturi roşii, susţine că Securitatea ar fi pus la dispoziţia guvernului american documente false despre acte criminale, de care nu s-ar fi făcut vinovat.

Când Moses Rosen a fost întrebat dacă l-a văzut pe Trifa ucigând evrei, rabinul a răspuns cinic: „Nici pe Hitler nu l-am văzut”. Aşa că Trifa a fost exilat dintrun exil în alt exil.

Revenind la oile negre recente: scrie presa că V. Tismăneanu n-a scăpat prilejul să protesteze contra faptului că preşedintele Iohannis a acordat (la propunerea consilierului prezidenţial Andrei Muraru) o distincţie domnului Octav Bjoza, şeful Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, şi anume, Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler. Scos simpatizant legionar, neo-nazist şi aşa mai departe. A protestat Centrul pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului, cum altfel? Dar Elie Wiesel, porumbelul păcii, n-a strigat triadic că România a ucis, iar Ion Iliescu s-a grăbit să-l medalieze? Şi aici trebuie să-i dau dreptate lui Dan Culcer: dacă există un „antisemitism larvar”, e urmare a agitaţiei Katz-Florian. Postsocialist, Nicolae Grigorescu a fost etichetat antisemit pentru tabloul Evreul şi gâsca.

S-a vrut ca din DEX să se scoată cuvintele ţigan (cu Ţiganiada cu tot?), jidan, jidov; deşi jidov nu era peiorativ (vezi Caragiale, vezi Goga). Cât despre Maximilian Katz, susţine că evreii n-au posturi, „nu trăiesc şi nu activează” în sânul societăţii. Ar fi în pericol cei 3000-3500 de evrei bătrâni? Mă îndoiesc.

Toleranţa românilor e nemărginită dacă nu ne putem comemora martirii închisorilor conduse de minoritari, iar Radu Ioanid vrea puşcărizare pentru cazuri de incitare la ură sau discriminare. Victimele arderii de tot au fost şi evrei, şi români, deopotrivă.

Emisia numismatică a BNR - Patriarhii - s-a „bucurat” de protestele Muzeului Holocaustului din SUA. A fost patriarhul Miron Cristea legionar sau prim-ministru? În 1920, Înălţarea a fost declarată zi de cinstire armată a Eroilor; patriarhul s-a implicat în identificarea, dezgroparea şi reînhumarea oaselor Eroilor.

Cât despre Maria Banuş, muza şcolii de Literatură din Kiseleff numărul 10, cerea să eliminăm din folclor cântecele cu foaie verde, ca fiind... legionare. (Cred că e un diavol răspunzător de prostie dacă şi G. Călinescu s-a autocenzurat: în ed. a IV-a, din ‘64 a Vieţii lui Mihai Eminescu, scotea din sintagma: „român verde de tip carpatic” cuvântul incriminant verde). În fapt, literatura populară a avut şi are destui inamici, poate şi din cauza unei poezii folclorizate: „La Chilia şi Tătaru / Bate Maromet cu parul / De la Salcia la Vale / În Dobrogea-i numai jale.” Acest N. Maromet, fost măturător de stradă, ajunsese, prin PCR, comandant al penitenciarului Jilava şi locotenent-colonel. Inventator al bătăii cu „biciul de nisip”, după mărturia lui Const.

Popilian, student la Drept, condamnat în ‘49 la 3 ani de închisoare corecţională, era mereu gata să împuşte: „şi pe-pe voi ţă-ţărăniştilor, şi pe voi le-legionarilor, pe toţi.” În închisoarea lui, Jilava, a fost cea mai mare rată de morţi, zilnic; pensionat de Drăghici, a devenit plasator la un cinematograf. Atrocităţile n-au fost pedepsite.

Cât despre Alianţa Pentru O Românie Curată, cred că e vorba mai degrabă de o Românie curăţată de cei în derivă incorect politică. Academiciana SAR-e în lupta pentru laicizarea Evangheliştilor. Piesă premiată, pesemne, pentru scena de sex oral Iisus Maria - Magdalena. Iar preşedinta de Think-tank e cuprinsă de fiori la gândul că un adept declarat al lui Petre Ţuţea va resuscita... legionarismul în primăria capitalei. Iute, într-o campanie de 10 zile, pe cal alb şi-n cămeşe cu diagonală. Nu, „mai admirabila doamnă” Alina Mungiu Pippidi nu degustă „un borş identitar uniform”. O dezgustă. Cât despre scena de sex din Evangheliştii, o fi „interpretare liberală a scripturilor” sau o fi exemplificat „un stadiu animalic al fiinţei”, pentru care îi acuză, aşa, în dorul lelii, pe românii „reduşi mintal”?

După GDS, care monitorizează fascismul şi antisemitismul, Marian Munteanu compromite valorile liberalismului. Liderul din ‘90 al Pieţei Universităţii, etichetat „neolegionar” şi „ultranaţionalist”, ar fi fost pericolul cel mare, nu profetologul Brucan. După 20 de ani, e numai bun de lichidat ca demon naţionalist antidemocratic. Atunci, în ‘90, Iliescu - FSN vedea în „golani” elemente duşmănoase, agenţi acoperiţi „adăpaţi” de fantome legionare, replica Zonei libere de comunism fiind: „Las-o jos că măcăne!”

Petru Ursache şi cu mine am stat strânşi în perimetrul zero al Zonei libere aproximativ o săptămână. „Golanii” nu erau nici neolegionari, nici neofascişti, nici „naţionalişti de grotă”. Atunci, Marian Munteanu, după bătaia „minerilor” care aproape că l-a omorât, a fost arestat şi închis două luni la Jilava. Eliberat greu, la presiuni naţionale şi internaţionale. Am participat şi la demonstraţia în alb. Ce s-o fi întâmplat după, ştie „şarpele cu ochelari”, dar nu spune. Ce ştiu eu este că, pentru CNA, există delictul „exces de patriotism”, de

care a fost învinuit recent (şi amendat) moderatorul Bogdan Rareş, după ce l-a invitat în emisiune pe M. Munteanu. Vă aduc aminte că, în vremuri staliniste, în Basarabia, eticheta „agent al românismului” te trimitea la închisoare. Şi nu mai ieşeai de acolo; cazul sociologului Petru V. Ştefănucă, acuzat ca fascist şi antisemit. Or, acuzele de acest tip s-au reactivat; ceea ce e corect din p.d.v. politic, nu şi din p.d.v. istoric, se acceptă. Opinia contrară trebuie considerată un fel de sodă caustică şi mă întreb dacă o politică civilă nu poate fi şi civilizată. Ţuţea nu şi-a văzut, în viaţă, nici o carte publicată.

La fel Gyr, după puşcărie. Şi se vorbeşte de cultura noastră rasistă şi antisemită. Pe banii noştri, dacă N-ul din titlul institutului de studierea Holocaustului (INSHR) e prescurtarea vocabulei naţional.

Spus limpede: fac parte dintre „pârliţii” de obligaţi lui Eminescu, lui Blaga, lui Voiculescu, lui Crainic, lui Mircea Vulcănescu, lui Vintilă Horia,... Nu mă întreb, ca experţii fostului ministru Adrian Curaj, de ce ne(mai) trebuie istorie. S-o înlocuim cu ore de cultură civică sau aşa ceva? În socialism, se numeau ştiinţe sociale, iar noi, studenţii de atunci, le poreclisem ore de claxonism ştiinţific.

Să fie în regula şi în regulamentul organic al românului capul plecat sub sabie, obrazul drept întins la pălmuit? Sau vrem ca titlul lui Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă, să rămână actual? De ce? Pentru că suntem ascultaţi-controlaţi de „servicii”? Pentru mine ar fi un dar de la Dumnezeu să fiu auzită.

n Camil Petrescu, la Lugoj

Joi, 28 iulie 2016, a avut loc la Lugoj dezvelirea Plăcii Memoriale „Camil Petrescu și revista «BANATUL» la Lugoj (1919)” și „Mircea Nedelciu la Lugoj (1986)”, placă montată pe clădirea cu numărul 1 de pe strada Andrei Șaguna. Camil

Petrescu poposise la Lugoj, în mai 1919, după o scurtă escală la Sibiu, unde îi înaintase lui Valeriu Branişte, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din cadrul Consiliului Dirigent, o cerere în care solicita un post de profesor de limba şi literatura română la Timişoara. La Lugoj, Camil Petrescu a debutat în activitatea gazetărească începând cu nr. 18 din 21 mai 1919 al fostului ziar bucureştean.

Sediul ziarului s-a aflat iniţial în curtea Palatului Poporului, pe strada Andrei Şaguna (fostă Koronautca), fiind mutat apoi, începând cu data de 15 iunie, pe str. Nedelcu, nr. 3, în imobilul care aparţinuse cândva comerciantului Spitzer (actuala stradă Avram Iancu, nr. 1, vizavi de aripa laterală a sediului Poliţiei, edificiul fostei Primării). „Banatul” (sub noua denumire, „Banatul românesc”), I, nr. 49 din 7 august 1919 a fost ultimul care a apărut la Lugoj. În cuprinsul ziarului era inserat un mic anunţ, în care cititorii erau informați că, începând cu numărul 50, publicaţia va apărea la Timişoara sub numele „Banatul românesc”. La periodicul lugojean, Camil Petrescu a colaborat cu doi membri fondatori, pe care îi cunoştea din perioada bucureşteană, Petre Nemoianu şi poetul Cassian R. Munteanu, cu scriitorul şi publicistul făgeţean Nicolae Roman (care, ulterior, l-a însoţit la Timişoara, în echipa redacţională a ziarului „Ţara”) şi Traian Birăescu.

Florin LOGREŞTEANU

nr. 62 n august 2016

Mă simt singură și vulnerabilă în dormitorul lung în care fetițe de toate vârstele visăm că vom reuși să ajungem ceea ce educatoarele ne repetă zilnic că trebuie să fim: cetățeni onorabili într-o țară frumoasă și bogată, cum este România și într-o Europă care abia așteaptă să ne aștearnă la picioare covoare moi din cel mai bun bumbac și să preschimbe lacrimile copilăriei noastre în boabe de mărgăritar. Încerc să-mi amintesc drumul parcurs până aici...

Soru-mea, Caracatița, m-a îmbrăcat într-o fustă mai veche de-a ei, de când era copilă de vârsta mea. E mișto, în culori roșu și galben și-mi vine bine de parcă ar fi fost croită pentru mine. Tot de la ea port o jachetă colorată, un amestec de gri și cărămiziu, pantofiori de pânză țestoasă care, la început, mă strâng puțin dar fără să mă doară și să-mi provoace rosături. Mergem la școala din Popoveni, sunt în clasa întâi, chiar dacă am numai șase anișori și arăt ca vai de capul meu, mică și slabă ca o pisică. Încă din vară, o doamnă din sat, însoțită de doi caralii, a venit în țigănie și a cerut să-i fie declarați toți copiii de vârstă școlară, altfel ne vor lua banii, lucrurile din casă și chiar țoalele de pe noi. Nici Caracatița și nici alte muieri n-au făcut gură în fața doamnei care, văzând că discută cu niște țigani înțelegători, s-a mai domolit; și-a muiat vocea și ne-a spus că toți copiii pe care-i va nota ea în catastif trebuie să se prezinte în toamnă la școala din Popoveni...

Ajungem la școală devreme. În curte, un bărbat mic și slab plimbă mătura de nuiele peste iarba uscată, ridicând în aer trombe de praf. Ne dăm într-o parte dar el vine spre noi, se oprește la câțiva pași, ne cântărește din ochi și mârâie printre dinți: „Ce cătați ?... Nu e nimeni în școală...”

Caracatița îl cunoaște - habar n-am de unde - pe cel despre care am aflat în zilele următoare că e omul de serviciu. Îi explică, zâmbind cu gura până la urechi: „Am venit la șicoală, nenea Gicu, suntem în clasa întâi...” „Asta mică ?...” „Păi dar...”

Nenea Gicu mă privește lung, își plimbă privirile peste trupușorul meu așa cum mai înainte își plimbase mătura de nuiele peste iarba măcinată și galbenă ca tutunul. „Ai învățat-o la ciordit ?” întreabă deodată ca să nu tacă. Începe să-mi fie teamă, mă ascund în spatele Caracatiței.

Soru-mea se aprinde ca o hârtie stropită cu gaz: „Nu suntem hoațe, nenea Gicu, nu punem mâna pe ce nu e al nostru... Asta mică nu s-a îndepărtat până astăzi de casă, n-a văzut față de copil român...”

Nenea Gicu se sprijină în coada măturii, nu ia în seamă gura iute a Caracatiței. O lasă să termine, pe urmă își continuă gândurile, de parc-ar vorbi singur: Nici ai noștri nu-s pricopsiți... Dar mai au... Or, țiganii n-au de nici unele... Și atunci ciordesc: un creion, o căciulă, un pachețel cu mâncare... Se ajunge la urechile directorului... Vin părinții la școală, reclamă... De aici, scandalul... Din nimic...” În săcuiul de pânză, am o pară galbenă, zemoasă și o coajă de pâine. Caracatița mi-a spus să le mănânc numai atunci când vor mânca toți copiii, așa e la școală... Acum se ciorovăiește cu nenea Gicu și tare mi-e teamă că-l va lua de piept. Soru-mea e aprigă când se ceartă și de multe ori se încaieră cu bărbații. Țiganii noștri îi știu de frică, pe mulți dintre ei i-a potcovit, cum se spune. Spre norocul lui, acum, nenea Gicu simte primejdia, o lasă să zbiere și se îndepărtează. Cocoțate pe trunchiul unui plop doborât, eu și Caracatița așteptăm să vedem ce are să urmeze...

Ajunsesem prea devreme dar curând curtea școlii avea să se umple de copii, unii vioi și guralivi, alții cu căcatu-n chiloți, agățați de fustele mamelor, ca și mine. Pe urmă, cel despre care aud că este directorul școlii vorbește-n limba lui o vreme... Vorbește și domn primar, îndemnat de director. Mai vorbesc și alții... Dorm de-a-npicioarelea vârâtă toată în fustele Caracatiței până în momentul când mă simt împinsă de la spate de soru-mea: „Hai, fă, trebuie să intrați în clasă...”

Mă țin după un grup de copii care abia își târâie pașii spre intrarea în școală, conduși de doamna, așa cum ne ceruse să-i spunem: „Eu sunt doamna voastră, doamna învățătoare... Să nu-mi mai spuneți tanti sau mai știu eu cum, ci simplu: doamna...” În clasă, ne cere să ocupăm locuri în bănci, mă așez în prima bancă de lângă ușă, ca un pui de șocâț lângă ușița clupsei în care a fost prins: când se va deschide, va țâșni afară, în libertate. Nu mă încearcă gândul că voi fi pusă în situația să procedez vreodată în același mod.

Sunt la școală pentru a scăpa de sărăcia în care am trăit până astăzi, în care au trăit, de când se știu, țiganii mei.

Cel puțin așa crede Caracatița care n-a intrat în viața ei într-o școală, nu știe să citească, în schimb, banii a

proza

actualitatea literară 11

Școala de integrare învățat să-i numere, să-i scadă și să-i adune - puținul pe care-l primește la munca de jos. „Ești cea mai micuță din clasă, te-ai așezat exact unde trebuie”, îmi surâde doamna.

Surâsul ei nu seamănă cu nimic din ce-am văzut pe buzele oamenilor până atunci. Amețesc... Mai târziu, mi se pune aceeași întrebare de trei ori până reușesc să deschid gura și să-mi spun numele mic: „Mianda...” „Mianda și mai cum ?...”

Mă trec toate apele. Nu știu ce să răspund. Mianda mi se spune de când am deschis ochii. Niciodată altfel... Apoi mă dezmeticesc. În țigănie, mai e o fată cu același nume.

Odată, pe când pescuiam în Jiu butelii de plastic, unul m-a strigat: Fă, Miandă, fă, tu a lu’ Caracatița... Lângă mine se bălăcea ca o broscuță Mianda lu’ Turchestan... Îmi iau inima-n dinți: „Mianda lu’ Caracatița...”

Hohote de râs. Copiii bat podeaua cu încălțările și râd.

Aș vrea să plâng dar mi-e rușine. Doamna cere liniște dar nu renunță să mă sâcâie: „Drăguță, numele de familie...”

Tac. Dacă repet răspunsul de-adineaori, copiii vor râde și nu mai vreau. „Cum îl cheamă pe tata ?...”

Cum să-l cheme, tata e mort; și mama; și frații și surorile lor... Îmi frâng mâinile dar doamna insistă să-i răspund. „În niciun fel...”, spun cu jumătate de gură.

Copiii râd, colegul meu de bancă, un grăsan cu părul numai cârlionți, îmi dă un ghiont. Lacrimile mă podidesc.

Mă prăbușesc în banca de lemn cu fața îngropată în palme. Doamna face, în sfârșit, liniște și trece la elevul următor: „Sorine, datele personale...”

Nu știu ce a mai urmat în ziua aceea și-n zilele următoare.

Copiii nu mă batjocoreau dar nici nu mă băgau în seamă.

Toți erau din sat, se cunoșteau. Eu veneam din țigănie, dintr-o lume de care se temeau. Asta aveam să aflu însă mai târziu, când am început să mă comport ca și ei, să iau parte la jocurile lor și să constat că nu le trecuse niciodată prin cap să mă izoleze, așa cum crezusem la început... În sala de clasă, m-am simțit în siguranță din momentul în care am ajuns în ultima bancă, chiar dacă nu vedeam la tablă din pricina celor din față, mai înalți ca mine și trebuie să fac eforturi s-o aud pe doamna. Ajunsesem în banca a patra când doamna a trecut-o în locul meu pe Cătălina, nepoata directorului, fiindcă i s-a plâns că nu prea aude ce se explică. Două zile mai târziu, mi-am mutat calabalâcul în ultima, făcând schimb cu Tudor pentru ca băiatul doctorului veterinar să reușească să copieze după tablă și, mai neastâmpărat fiind, să fie permanent sub privirile doamnei. Pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă, fiind cea mai scundă din clasă, aud ce se explică și văd până la tablă; nici doamna și nici doctorița din sat care a venit într-o dimineață să constate în ce condiții învățăm.

A făcut o singură recomandare: „Băiatul acela ar trebui mutat în fața băiatului din a treia fiindcă e mai scund.”

Mie mi se părea că amândoi erau la fel de înalți, în schimb, n-am priceput de ce pe mine m-a lăsat în spatele celorlalți deși se putea vedea de la o poștă diferența de înălțime dintre noi. Mai bine că n-a făcut-o, în ultima bancă eram singură și puteam să mă întind cât doream. În altă zi, la controlul igienic, cum i se spunea, ne-a căutat în cap. Colegii au făcut haz, băteau din picioare și se întreceau în bâze: „Doamna, pe mine mă mănâncă... Doamna, eu cred că unul s-a oploșit uite aici și stă pe ouă ca găina-n cuibar...

Doamna, eu am părul plin dar mi-e frică să-i scot, să nu mă muște...” „Haida de, nici chiar așa !” zâmbea doctorița și le vrășuia părul, fără să stăruie prea mult.

Nu mi-era teamă, n-avusesem niciodată păduchi - doar purici luați de la câini și pisici -, o dată pe săptămână Caracatița ne spăla cu leșie pe cap iar pe mine, de când mergeam la școală, chiar și de două ori. Bineînțeles, doctorița n-avea de unde să știe asta și chiar dacă am tăcut mâlc, m-a observat ascunsă ca o ciupercuță între vrejii de dovleac porcesc. „Ia vino tu aici ...”

M-a tras lângă fereastră, unde era mai multă lumină și a început să mă caute în cap. A făcut-o altfel de cum procedase cu ceilalți copii iar la sfârșit, parcă nemulțumită că nu găsise ce aștepta, a mormăit, neîncrezătoare: „Nu se vede nimic... După ore să-ți faci drum la cabinetul medical; cu ochiul liber nu prea poți fi sigură că totul este în regulă...”

Ajunsesem, în cele din urmă, să mă obișnuiesc cu școala, cu colegii de clasă iar Pandemia, o țigăncușă din Popoveni, îmi devenise prietenă de nedespărțit. În timpul liber, mă însoțea pe Muntele de gunoi, la marginea Craiovei, despre care habar nu avusese înainte. În curtea școlii, eram mereu împreună chiar dacă nu am fi recunoscut că ne izolasem de ceilalți copii. Eram acum în ciclul gimnazial și-n locul doamnei intrau în clasă mai mulți profesori.

Proful de mate mă înspăimânta cel mai mult, era mic, gras și rău. Când îl vedeam rostogolindu-se spre mine, mă apuca amețeala.

„Ți-ai făcut temele, Mianda ?” mă întreba. „Da, domnu’…” „Ia să văd... Scoate caietul și cartea... De ce nu le ai pe bancă în momentul în care începe ora ?...” „N-am știut că trebuie...” „Hm !... Scuza ta nu ține... La ora de matematică, avem manualul și caietul de clasă pe pupitru. Ochii trebuie să fie aplecați continuu asupra lor. De urechi avem nevoie numai atunci când se pun întrebări sau se dau explicații. Și ne punem mintea la treabă... V-am mai spus asta și data trecută...”

Tac. Plec privirile... „Scoate odată cartea și caietul !” „Le-am uitat acasă, domnu’...”, bâlbăi o scuză. „Nu se poate !... Se gândește o clipă. Privește când la mine, când la colega mea de bancă... V-am mai spus, copii, că nu putem face matematică fără carte și caiet; fără gumă și creion... Așază cartea colegei mele la mijloc pentru a putea urmări și eu exercițiile și se îndepărtează...

Matematica nu este nici istorie și nici literatură, întârzie să treacă la lecția de zi... La istorie, memorezi, în schimb, la matematică ne bazăm numai pe raționamente...

V-am mai spus asta și trebuie să înțelegeți că altfel nu se poate...”

Nu-mi plăcea matematica dar nici istoria. Profa de istorie nu ne controla niciodată caietele de teme iar manuale nu primiseră toți copiii. Dicta lecția în clasă și ne cerea să știm exact ce ne spunea ea că e important să reținem. La început, istoria m-a atras dar cu timpul a devenit plictisitoare: răscoale, revoluții și războaie, oameni trași pe roată, împușcați, arși de vii – cam asta înțelegeam eu din spusele profesoarei. Anii nu-i puteam reține iar când am văzut că doamna insistă să știm datele când au murit unii, când au mierlit-o alții, istoria a început să-mi fie nesuferită. În afară de asta, despre țigani nu sufla o vorbă de parcă ei n-ar fi trăit în aceeași țară. Când i-am spus că pentru Caracatița s-au bătut și s-au tăiat în târgul de-afară al Craiovei două clanuri de țigani, a început să râdă. A râs toată clasa, mai puțin Pandemia iar eu am început să plâng. Întâmplarea, povestită nouă de sora noastră mai mare, s-a petrecut în trecut, pe când noi, frățiorii ei, nu fusesem aduși de barză, iar profa ne spusese că istoria povestește mai ales evenimentele trecutului. Atunci, de ce a trebuit să mă facă de rușinea clasei ?...

La jumătatea anului școlar, nu-mi rămăsese la inimă decât profa de muzică. Era o femeie slăbuță, neagră la față, cu doi ochi mari, albaștri și cu o voce de pasăre de pădure. Părea destul de trecută ca vârstă dar ne-a rugat să-i spunem domnișoară, nu doamnă, și i-am făcut pe plac. „Cânți, drăguță ?...” mă întreabă. „Ce doriți să cânt, domnișoară ?” „Orice... Să te auzim...” „Deșteptarea României... N-o prea știu bine...” „Atunci, altceva... Nu contează... Acasă, cânți ?” „Uneori... La câte-o sărbătoare... Și la nunțile țigănești...

Dar mai ales, cînd mă aflu singură, pe Muntele de gunoi...”

N-am înțeles de ce a râs clasa. Domnișoara a cerut liniște și a spus că nu-i niciun motiv de râs în răspunsul meu. S-a întors către mine și m-a mângâiat îndelung pe păr: „Drăguță, chiar așa spuneți voi locului aceluia ?...” „Da, domnișoară, nu mint...” „N-am spus că minți... Un nume frumos, exotic... Cântă atunci ce cânți tu pe muntele acela...”

Am cântat un cântecel, pe urmă încă unul. A cântat și Pandemia. Domnișoara a apreciat că avem voce frumoasă și că ar fi păcat să nu profităm de ce ne-a dăruit Dumnezeu... N-am înțeles cum... Ne-a trecut în catalog câte un zece, primul, de altfel, de când frecventam școala și ne-a scris numele într-un carnețel, să ne aibă în vedere când se vor organiza serbările școlare de iarnă și de sfârșit de an. Ajunsesem vedetele clasei...

Fragment din romanul Negru profund, noian de negru

nr. 62 n august 2016 12 actualitatea literară interviu De vorbă cu Igor Isac, despre așteptare și umbra destinului “În viaţă se întâmplă lucruri pe care destinul ni le hărăzeşte. La un moment dat destinul devine mai puternic decât omul.

Altă dată se întâmplă invers. Dacă nu ştii săţi asculţi destinul ai putea să te pierzi”, ne-a mărturisit Igor Isac în interviul acordat.

- Eşti un om care locuieşte între aşteptare şi umbra destinului. Vreau să te scot din “locuinţa” ta şi de aceea te întreb, cine eşti tu, Igor Isac?

- Nici eu nu ştiu cine sunt, dar încerc cumva să mă autodefinesc. Pe un autor de texte, pe un pictor îl definesc cărţile scrise sau tablourile pictate. De fapt, cred că eu sunt un om rebel, nemulţumit de sine şi nu numai de sine, dar şi de lumea care-l înconjoară, care încearcă să caute un ideal în creaţie, dar şi în viaţă, un ideal deopotrivă românesc şi uman. Deşi căutarea unui ideal pare un lucru anacronic este unul etern. Cine nu caută un ideal înseamnă că nu crede în nimic. Probabil că în ultima instanţă acest ideal este chiar Dumnezeu.

Destinul nostru, în măsura în care ne creează el pe noi, îl creăm şi noi pe el. E o legătură strânsă în ce măsură noi creăm destinul şi în ce măsură el ne creează pe noi. Un om de geniu spunea că există lucruri mult mai importante decât fericirea. Sunt întru totul de acord. Dar de fapt care sunt lucrurile mai importante decât fericirea? Probabil căutarea sensului existenţial. Aşa cum se întreba şi Paul Gauguin odată: de unde venim, cine suntem, şi unde mergem. De fapt acestea sunt eternele întrebări care-l frământă pe un om de artă. Dar în principiu, mai la concret, sunt un basarabean care am revenit la ţara-mumă de 20 şi ceva de ani. Stau la Ciclova Montană, la Oraviţa, şi am traversat ţara, iniţial cu o expoziţie de artă, cumva mai complexă.

Veneam cu un bagaj de tablouri şi, printr-un miracol, m-am stabilit la Oraviţa, după ce am făcut o haltă la Bucureşti, unde aş fi vrut să rămân. În viaţă se întâmplă lucruri pe care destinul ţi le hărăzeşte. La un moment dat destinul devine mai puternic decât omul. Altădată se-ntâmplă invers.

Dacă nu ştii să-ţi asculţi destinul atunci ai putea să te pierzi. Ca oricare dintre români am încercat şi varianta străinătăţii, vieţuind jumătate de an la Bruxelles. Aici însă eram vitregit de starea de a-mi simţi propria ţară. Nu ştiam şi nu înţelegeam ce înseamnă România. Aveam simţământul că trişez momentul românesc, pentru că de fapt aici trebuia să se desfăşoare destinul meu ca basarabean, cel care a optat tot timpul să ajungă în ţară, cum zicea Dumnezeu să-l ierte! - Grigore Vieru. Unul visează să treacă Prutul, altul să ajungă în America, altul pe Lună, iar pentru el, ca şi pentru mine, toată tinereţea am fost mistuit de dorinţa de a ajunge în România.

Plecând în Occident, parcă simţeam că îmi trădez ţara, că nu am înţeles ce înseamnă să fiu român,

că nu mi-am îndeplinit misiunea mea de a fi român. Românii care totuşi au părăsit această ţară au avut motivele lor să o facă. Poate că au fost decepţionaţi de ceea ce se-ntâmplă, fiindu-le înşelate toate aşteptările. Eu nu am făcut pasul deoarece încă nu eram decepţionat. Speram încă în existenţa unui miracol românesc pe care-l visam dincolo de Prut, pe care nu l-am descoperit, din păcate. Pur şi simplu am venit în ţară pentru că vroiam să înţeleg acest pământ, acest destin românesc la care mereu visam, făcându-mi multe, multe planuri, multe idei şi vroiam să văd în ce măsură visele şi obsesiile mele de basarabean se împlinesc, sunt reale sau doar iluzorii. După 25 de ani de şedere aici mi-am dat seama de mai multe lucruri. Nu pot să spun că regret că am făcut acest pas. Poate că dacă aş fi ştiut că după atâta amar de vreme România a ajuns de unde a plecat, aş fi plecat. Aş fi un fariseu dacă nu aş recunoaşte. Pe de altă parte, un basarabean poate s-ar fi pierdut în Occident fără bagajul cela de starea de fiinţă românească pe care o produce pământul românesc. În Basarabia, noi totdeauna am fost vitregiţi de acel sentiment deplin românesc de care aveam atâta nevoie.

- Din cele afirmate până acum se vede clar că eşti pătruns de un acut sentiment de patriotism, un patriotism real, nu unul mimat, de paradă. De unde izvovorăşte acest sentiment?

- În mod firesc, basarabenii adevăraţi, cei care au fost vitregiţi de cultură, pentru că trebuie să spun foarte clar şi răspicat că au fost vitregiţi de cultură (noi nu studiam în şcoală decât câteva nume emblematice ale culturii române şi acelea destul de sumar, neamintindu-ni-se nimic despre Blaga, de Bacovia… Ni s-au predat doar câţiva dintre clasici, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Donici, Sadoveanu. Depărtarea de cultura mare română îţi creează dorinţa firească de a te afla pe pământul unde s-a întâmplat acest miracol cultural românesc, nu să ţi se ofere din el doar feliuţe. Până în anul 1990, nici nu se punea problema de a veni măcar în excursie în ţara-mamă. Ştiu că totuşi, rareori se putea veni, dar în condiţii foarte, foarte restrictive. Toate excursiile noastre se rezumau în vizitarea celor 15 foste republici care alcătuiau URSS. De aici s-a născut această dorinţă arzătoare de a veni în România, de a simţi româneşte.

- Aceasta este o “radiografie” a omului Igor Isac. Împreună, hai să încercăm să

bilanţul primei ediţii a Festivalului „Lugoj Clasic”

n Festivalul Internaţional “Lugoj Clasic” (director artistic: mezzosoprana dr. Aura Twarowska - Opera de Stat din Viena), a oferit publicului iubitor de frumos, în perioada 30 iulie - 11 august 2016, șapte ample evenimente cultural-artistice: recital de lieduri & prezentare de modă și bijuterii, expoziţie de fotografie, recital de „Psalmi”, spectacol de teatru, lansare de carte, concert de muzică sacră și expoziție de pictură. Organizatori: Asociaţia Culturală „Enthousiamos”, Consiliul Judeţean Timiş, Primăria Municipiului Lugoj, Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Timiş, Casa de Cultură a Municipiului Lugoj, Biblioteca Municipală Lugoj, Cinematograful “Bela Lugosi” , Catedrala Greco-Catolică “Pogorârea Sfântului Spirit” Lugoj, Comunitatea Evreilor Lugoj, English Pub “Art Club” și Asociaţia Culturală “Unlimited”.

Recitalul de lieduri semnate de Tiberiu Brediceanu şi prezentarea de modă şi bijuterii “L’Arte delle Donne”

n Festivalul a debutat sâmbătă, 30 iulie 2016, în curtea “Casei Bredicenilor” din Lugoj, cu un regal muzical - lieduri din creaţia compozitorului lugojean Tiberiu Brediceanu. Microconcertul a fost susţinut de Aura Avram Twarowska (mezzosoprană la Opera de Stat din Viena), Monika Szlahotka-Szirbik (mezzosoprană la Theater Opera din Gorlitz - Germania) şi Diana Chirilă (soprană la Opera Naţională Română din Timişoara), acompaniate la pian de lect. univ. dr. Silviana Cîrdu (de la Facultatea de Muzică şi Teatru a Universităţii de Vest); toate cele trei soliste au fost formate la şcoala lugojeană de muzică. Deschiderea oficială a primei ediţii a Festivalului Internaţional “Lugoj Clasic” a avut loc în prezenţa Primarului Francisc Boldea, care le-a adresat celor prezenţi un cuvânt de bun venit, acesta fiind primul eveniment cultural desfăşurat la “Casa Bredicenilor”, situată pe str. V. V. Delamarina, renovată recent şi inaugurată în 12 martie 2016, cu scopul de a deveni noul hot-spot artistic şi cultural al Lugojului. A doua parte a programului “L’Arte delle Donne” a cuprins o prezentare de modă şi bijuterii, creaţii ale artistelor Luciana Matei Plavoşin şi Marieta Pamfil, ambientul muzical fiind susţinut la pian de Cristina Bejera, elevă a Şcolii de Muzică “Filaret Barbu” Lugoj.

Vernisajul expoziţiei de fotografie „Soulmates” a artistului fotograf Oana Stoian

n Tot la “Casa Bredicenilor” a avut loc în 4 august 2016 vernisajul expoziţiei de fotografie „Soulmates”, realizată de artistul fotograf Oana Stoian, care în 2016 a fost a­lea­să printre cei zece

facem una şi artistului!

De unde aplecarea spre frumos, spre pictură, spre film (pentru că am înţeles că ai făcut şi regie film)?

Pe lângă aceste preocupări artistice, mai şi scrii. Iată, ai ajuns la cel de al doilea volum! Primul, intitulat “Cartea aşteptării” (2012), iar cel de al doilea, “În umbra destinului” (2015).

- Să le luăm pe rând! În ceea ce priveşte pictura pot să afirm că ea este ceva aproape genetic pentru mine. De mic copil făceam câte ceva în sensul acesta. La vârsta de14 ani, părinţii m-au înscris la Liceul de Arte Plastice din Chişinău, iar mai apoi am urmat Facultatea de Arte din Tallin (Estonia). Am impresia că dorinţa de a picta s-a născut odată cu mine. Probabil că este un har de la Bunul Dumnezeu. Vedeam altfel lumea înconjurătoare, o întruchipam prin desene, bineînţeles la nivelul de înţelegere şi redare al unui copil ceva mai deosebit. Tot din copilărie mi s-a tras şi patima cititului (pentru că mama era învăţătoare), precum şi cea a scrisului. Cu timpul, am pus un accent mai mare pe pictură, scrisul trecând pe planul secund, aproape uitând de el. N-a uitat el de mine, renăscând ceva mai târziu, după absolvirea liceului. Am reuşit să-l (re)descopăr prin literatura română pe care o procuram de la Moscova, Petersburg, Kiev, unde erau magazine imense de carte străină numite “Drujba” (Prietenie), de unde cumpăram cu sacul cărţi (la propriu, nu la figurat). Frumuseţea şi noutatea literaturii române m-a incitat enorm retrezind în mine dorinţa de a scrie din nou, “explodând” în cele două cărţi scrise până acum în România, la Oraviţa, a căror scriere a durat aproximativ un deceniu. Un merit deosebit îi revine bunului meu prieten, regretatul Mihai Moldovan, care era redactor şef la Revista “Confluenţe”. El a fost omul care a “tras” de mine, publicându-mă în paginile revistei. Cunoscutul critic literar Cornel Ungureanu a dat peste nişte texte care i-au plăcut şi mi-a sugerat să scriu o carte, deoarece textele erau forte bune, după părerea sa. Am început să mă iau mai în serios şi iată că scrisul a rodit, apărând pe piaţă cu primele mele două cărţi (deocamdată, pentru că nu am de gând să mă opresc aici).

Scrisul a fost întotdeauna o obsesie care a mers tot timpul în paralel cu pictura. Cinematograful nu a făcut altceva decât să încununeze într-o fericită simbioză pictura şi scrisul. Dar nu a fost să fie! Nu a fost să fie, deoarece în timpul regimului trecut să faci un film foarte bun era foarte complicat.

LiteraTURA oraşului

Festivalul Internaţional „Lugoj Clasic”, ediţia I, 30 iulie - 11 august 2016

finaliști ai concursului internațional de fotografie „Sony World Pho­tography Awards”, la ca­tegoria Professional - Sta­ged.

„Psalmi”: recital cu Maia Morgenstern şi Aura Twrowska

n Cel de-al treilea eveniment a fost recitalul de muzică sacră „Psalmi”, din 6 august 2016, susținut de mezzosoprana Aura Twarowska (Opera de Stat din Viena) și soprana Diana Chirilă (Opera Națională din Timișoara) în Sinagoga Neologă din Lugoj; invitată de onoare a fost actrița Maia Morgenstern, proiecţii cu lectură din Psalmi şi versete din Vechiul Testament (Psalmi și versete din Geneză și Psalmii moderni ai lui Reiner Maria Rilke), filmare în exclusivitate pentru Festivalul Internaţional “Lugoj Clasic” de Alexandru Constantinescu; acompaniamentul la orga Sinagogii a fost susținut de Silviana Cîrdu.

Piesa de teatru “În vizită la Domnul Green”, cu Virgil Ogăşanu şi Tudor Aaron Istodor

n A urmat piesa de teatru “În vizită la domnul Green” de Jeff Baron, în regia lui Erwin Șimșensohn, o tragi-comedie adusă pe scena Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu” din Lugoj de Teatrul Evreiesc de Stat din București; astfel, publicul lugojean i-a putut admira pe Virgil Ogășanu, în rolul domnului Green, şi pe Tudor Aron Istodor, în rolul lui Ross Gardiner. În conferința de presă de dinaintea spectacolului, maestrul Virgil Ogăşanu a dezvăluit un amănunt important din viaţa familiei sale: tatăl său, Constantin Ogăşanu, care a terminat liceul în Lugoj, păstreză şi acum diploma de absolvire de la Liceul “Coriolan Brediceanu”.

Lansarea cărţii “Lugojul în nesfârşirea clipei”, semnată de scriitorul timişorean Vasile Bogdan

n Marţi, 9 august 2016, la Cinematograful “Bela Lugosi”, a avut loc lansarea, în premieră, a volumelor (I şi II) de interviuri “Lugojul în nesfârşirea clipei” (Editura David Press Print, Timişoara, 2016), semnate de jurnalistul TV şi scriitorul timişorean Vasile Bogdan. Lansarea a fost precedată de proiecţia filmului documentar “Mă pictam în mişcări” – Gelu Barbu la 75 de ani, film din arhiva TVR Timişoara. Despre Vasile Bog-

Eu fiind foarte exigent cu mine, dar şi cu ceea ce se făcea la acea vreme, nu am putut să-mi permit să fac compromisuri conjuncturale pe care le cerea sistemul. Iar în România, din păcate, nu am reuşit să mă afirm în domeniul cinematografic. Am avut ghinion. Deşi primul meu film profesionist făcut chiar la Chişinău, după o nuvelă de Ioan Luca Caragiale, a luat Premiul pentru regie, pe vremea când academicianul Răzvan Theodorescu era şef la televiziunea de acolo. În urma acestui prim succes am fost invitat să mai realizez încă un film. Am scris scenariul şi când trebuia să intrăm în producţie, din lipsa fondurilor necesare, proiectul a fost închis.

Nu m-am descurajat. Am făcut mai multe proiecte care nu au ajuns să se materializeze, principala cauză (dar nu singura) fiind lipsa unei finanţări adecvate. Mai am în portofoliu un scenariu la care ţin foarte mult, din a cărei distibuţie trebuiau să facă parte nume mari ale cinematografiei româneşti, Oana Pellea, Marcel Iureş, pe o muzică interpretată de Gheorghe Zamfir. Erau şanse de 80% să se materializeze, dar… Fiind un luptător şi un ambiţios nu am de gând să abandonez acest poirect. Aştept ca lucrurile să se mai aşeze, să se mai cristalizeze şi voi ataca din nou. Asta şi pentru faptul că scenariul, deşi este scris în urmă cu 10 ani, este încă actual. Aştept şi un semn din partea providenţei.

- Sper că prin întrebările cu care te-am bombardat până acum am reuşit să te scot din aşteptare şi din umbra destinului.

Totuşi, mai doresc să-ţi adresez o ultimă întrebare. Cum vezi evoluţia ta viitoare în domeniul penelului şi culorii, al condeiului şi al cinematografiei?

- Numai Dumnezeu cred că ştie exact! Doresc să continui şi cu scrisul, dar şi cu pictura. Probabil că nu voi abandona nici cinematografia. Nu ştiu, dar într-un fel am început să mă regăsesc pe “plaiul meu bănăţean”, românesc. Mă simt stăpân pe situaţie. Şi când spun asta mă gândesc la situaţia spirituală, necum la cea materială.

Totuşi, de când a murit prietenul meu adevărat Mihai Moldovan, mă simt singuratic. Oarecum tolerat, sau suportat într-un fel, pentru că am senzaţia că nimeni din jurul meu nu înţelege ceea ce face artistul Igor Isac. Şi ştiţi cum e ? Conştiinţa superiorităţii rămâne chinuitoare şi tragică. Şi vă fac această mărturisire cu mâna pe inimă, sincer, cu modestie. Aşa simt, aşa spun. La mine, sinceritatea este ridicată la rang de viciu. Am avut multe de pătimit din această cauză, dar nu am părăsit-o niciodată. A fi împotriva felului tău de a fi , înseamnă a fi împotriva ta însuţi. Ori asta nu am s-o fac niciodată, oricât de mare va fi preţul.

A consemnat Mircea ANGHEL

dan și volumele sale au vorbit: prof. univ. dr. Lucian Ionică (directorul TVR Timişoara), Ioan David (directorul Editurii David Press Print), Titus Suciu, Simona Avram, Constantin-Tufan Stan, Gheorghe Jurma și Gabriela Șerban.

„SeaRă de Muzică Sacră” la Catedrala Greco-CatolicĂ, cu Corul „Ion Vidu” şi invitaţi de seamă

n Cel de-al șaselea eveniment, „Seară de Muzică Sacră”, s-a derulat miercuri, 10 august 2016, în Catedrala Greco-Catolică „Pogorârea Sfântului Spirit” din Lugoj. Și-au dat concursul: Corul „Ion Vidu”, dirijat de maestrul Lucian Onița, și opt soliști: mezzosporana Aura Twarowska (Opera de Stat din Viena), soprana Monika Szirbik-Szlahotka (Theater Opera Gorlitz din Germania), soprana Diana Chirilă (Opera Română din Timișoara), tenorul Liviu Indricău (Opera Română din București), baritonul Camil Mara (Opera Română din Timișoara), Adriana Sârbu (alto în Corul Filarmonicii „Banatul”), baritonul Dorin Mara şi prof. dr.

Daniel Zah (Catedra de Canto a Colegiului Național de Artă “Ion Vidu” și colaborator al Filarmonicii „Banatul”; la pian: studenta Cristina Bejera (Facultatea de Muzică și Teatru a Universității de Vest, la clasa profesoarei Manuela Iana Mihăilescu) și prof. univ.

Otniel Didraga (Universitatea de Vest din Timișoara); invitați au fost: prof. univ. dr. Walter Kindl și muzicologul prof. dr. Constantin-Tufan Stan, care l-a evocat pe Aurel Popovici Racoviță (fiu de preot greco-catolic, dublu laureat al Premiului de Compoziție ”George Enescu”, în 1913 și 1940, stabilit în ultimii ani la Arad).

LVernisajul expoziţiei de pictură „Maeştrii”

n Joi, 11 august 2016, la English Pub „Art Club” Lugoj, a avut loc vernisajul expoziţiei de pictură „Maeștrii”. Despre expoziţia de pictură a maeştrilor Silviu Orăvitzan, Petru Galiş, Constantin Răducan, Flora Răducan şi Viorel Toma au vorbit: sculptorul Marius Bacriu (preşedintele UAP Lugoj), prof. Simona Avram (vicepreședinta festivalului) şi pictorul Petru Galiş. La final, mezzosoprana Aura Twarowska (solistă a Operei de Stat din Viena şi director artistic al festivalului) a anunţat că va fi şi un Festival Internațional „Lugoj Clasic” ediţia a II-a, 2017, mulțumindu-i primarului Francisc Boldea pentru sprijinul acordat. Evenimentul cultural cu numărul opt - Concertul “Classic meets Jazz meets Folk” cu Andreea Chira (nai) și Adrian Gaspar (pian) - programat să se desfășoare sâmbătă, 13 august 2016 (zi de doliu național), pe scena Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu” Lugoj, a fost reprogramat pentru ediția 2017 a festivalului.

Adriana WEIMER

George MOTROC

nr. 62 n august 2016

interviu

actualitatea literară 13

,,Era un artist adevărat, dependent de profesia lui” Remember Marin Preda

5 August rămâne nu numai data de naştere a lui Marin Preda, dar şi ziua în care, mai mult decât cu orice altă ocazie, cei care l-au admirat sau încă îl admiră, îl apreciază mai mult sau mai puţin, ori chiar l-au cunoscut pe Marin Preda meditează şi îşi aduc aminte despre destinul acestui prozator care rămâne emblematic pentru literatura română din secolul XX, dincolo de contestări, revizuiri şi scăderi sau căderi morale, reale sau doar atribuite pe nedrept. Punctul de plecare al acestui interviu comemorativ l-a constituit volumul apărut la Editura Muzeul Literaturii Române, intitulat ,,Marin Preda: un portret în arhivele securităţii”, semnat de Ioana Diaconescu.

George Motroc: Stimată doamnă, după felicitările pentru munca dvs. de cercetare şi pentru cartea care a rezultat, vă rog să ne prezentaţi câteva date esenţiale despre amploarea dosarelor de Securitate ale lui Marin Preda...

Ioana Diaconescu: Despre amploarea dosarelor de Securitate ale lui Marin Preda am relatat în nenumărate rânduri, în primul rând în “Argument” la volumul meu publicat anul trecut de editurile reunite ale Fundației Naționale Pentru Știință și Artă și cea a Muzeului Literaturii Române.

Reiau, deci, ceea ce am mai spus: fragmentul de timp pe care se întinde urmărirea scriitorului de către Serviciile Secrete ale României a “marelui singuratic” cuprinde aproape patru decenii. Prezența acestei urmăriri în paginile de arhivă (Arhiva CNSAS cercetată de mine, pentru acest studiu de caz, mai mulți ani la rând) este, deci, pregnantă și însumează mii de pagini. Documentele încorporate tematic de serviciile secrete comuniste sunt constituite încă de la începuturile instituționalizării acestora în România. Subliniez încă o dată că primul dintre documentele ordonate de mine cronologic, cel cu care deschid volumul pomenit mai sus, datează din anul 1952, din vremea ”comunismului primitiv”, așa cum l-am numit eu, când Marin Preda era la începutul carierei literare, dar se făcea deja temut prin forța scriitoricească și a atitudinii. Ținuta sa de scriitor demn, cu personalitate se contura deja. Cadrele Ministerului Afacerilor Interne din anii ‘50 ar fi avut intenția de a-l interna pe prozator într-o “unitate de muncă“ (denumirea, în nomenclatorul Securității, a coloniilor sau lagărelor de muncă forțată ale României acelor ani) intenție care, din fericire, nu s-a finalizat. Pentru cartea mea, conturată pe activitățile de scriitor și editor ale lui Marin Preda, am selectat, după ce am parcurs, cum spuneam, mii de pagini, Dosarul de urmărire informativă (DUI), în 4 volume, dar și Dosarul documentar (D) din Arhiva CNSAS. Conform încadrării tematicii dosarelor din care am selecționat documentele, ele sunt intitulate în arhiva fostei securități “Editorul” și “Scriitorul”. M-am aplecat asupra documentelor selecționate, ele fiind informațiile primare de arhivă, pentru noi fișe de istorie literară referitoare în mare măsură și la împrejurări, autori, personaje din lumea literară, din fragmentul de timp pe care se întinde, cum spuneam mai sus, urmărirea politică a lui Marin Preda.

G.M.: Dosarul existent acum în arhive nu este este unul complet... Care a fost explicaţia care vi s-a dat pentru faptul că au dispărut anumite părţi?

Ioana Diaconescu: Faceți aceeași greșeală, desigur fără intenție, care se face în mod obișnuit încă de la deschiderea Arhivelor. După atâția ani de experiență, pot să afirm cu certitudine că, mai mult decât probabil, documentele nu au dispărut! Pur și simplu ele nu se trimit către Arhiva CNSAS din multiple motive, nu din rațiuni superficiale, aşa cum se gândește uneori simplist. Serviciile secrete, după părerea mea, au păstrat documentele importante și din motive la fel de importante. Aceste motive pot fi multiple, ca, de ex., prezența unor personaje active și astăzi în posturi de înaltă responsabilitate și pregnanță socială sau prezența în spațiul administrativ sau politic actual a unor personaje pe care aceste documente le-ar putea compromite etc. Îmi asum cu toată responsabilitatea această afirmație. Documentele privitoare la cazul Marin Preda se opresc la anul 1979. Cum se știe, al a murit în prima jumătate a anului 1980. Instituția SRI nu a avut interesul să trimită către CNSAS documentele ultimului an de viață al prozatorului. Sunt sigură că aceste documente există în arhiva SRI. G.M.: În prefaţa volulumui dvs., dl. academician Eugen Simion considera că acea armată de ofiţeri care l-au urmărit ,,trebuie să fie constrânsă să dea explicaţii în legătură cu dispariţia acestor dosare”... Dvs., acum, după mai bine de 35 de ani de la moartea scriitorului, rămâneţi sceptică sau credeţi că ele încă se mai pot găsi?

Ioana Diaconescu: Acea “armată de ofițeri” (câți mai sunt în viață, desigur!) despre care vorbește Eugen Simion a fost dirijată să procedeze așa. Inițiativa venea de mai “sus”.

Nu știu de unde. Nu este vorba de inițiative ale subalternilor. E destul de naiv să-ți închipui așa ceva. Pe de altă parte, a reține documente când există legea încă din 1999 prin care arhivele fostei securități se deschid și se varsă noii Arhive CNSAS, în plus, când în 2005 se repetă apăsat de către șeful statului de atunci “deschideți Arhivele în întregime” (Arhivele CNSAS se

vor îmbogăți cu 25 de km lineari de documente) este un fapt abominabil. Eu o socotesc o infracțiune. Incorectitudinea față de istoria României, privarea noilor generații de adevărurile pe care le-au trăit părinții lor - deci ascunderea faptelor de istorie națională etc. sunt fapte abominabile. În concluzie, documentele nu au “dispărut”, ci nu au fost livrate Arhivei CNSAS, care este în toate drepturile conform legii.

G.M.: Se pot realiza ,,portretele” robot ale celor care erau turnătorii lui Marin Preda?

Ioana Diaconescu: De “portrete robot” nici vorbă! Portretul robot se realizează conform unor norme prestabilite, în primul rând vizuale. Metodele identificării colaboratorilor securității sunt complexe și ele aparțin, la CNSAS, Direcției de Investigații, alcătuită dintr-o mare echipă de specialiști.

Investigațiile sunt dificile, se întind pe perioade mari de timp, ele nu au nicio legătură cu configurarea unui „portret robot”.

Vreau să lămuresc aici, în măsura posibilităților, termenul de „turnător”: folosit de la început, chiar de unii specialiști, în mod abuziv după părerea mea, el are o conotație superficială, diminuînd până la caricatură calitatea celui ce putea fi informator sau ofițer operativ, termenul eronat înglobând, de fapt, o mare masă de adevărate mașinării umane create în cadrul Ministerului de Interne începând cu 1948 odată cu înființarea Securității Poporului.

G.M.: Singurul nume foarte cunoscut este cel al lui Ion Caraion... Fără a da verdicte morale, ştiind faptul că acesta şi-a petrecut tinereţea în închisoare, poate fi parţial sau total scuzabil?

Ioana Diaconescu: Cazul este atât de dureros și de complex încât nu poate fi rezolvat printr-un răspuns. Ion Caraion este unul dintre marii noștri poeți. Pe de altă parte, vai, unul dintre cei mai asidui informatori ai Securității. Dar cine vrea să expedieze „cazul Caraion” în invective sau, din contră, prin explicații, o face din superficialitate. Numai cine are aplecarea și răbdarea să-i citească dosarul penal cu nenumăratele volume (eu l-am citit cu o imensă strângere de inimă și cu un impact biologic) va înțelege grozăvia și complexitatea cazului în sine. Cât despre „verdicte” sau „scuze”, ambele atitudini sunt superficiale, grăbite și lipsite de informații. Istoria nu este o poveste. Istoria este adevăr așezat pe fapte consemnate. Istoria României este una însângerată. Și încă ceva: cazul Caraion nu este “singurul cunoscut“ în cazul Marin Preda. Ion Caraion este aproape singurul care și-a scris cu mâna lui informările, vrând s-o facă cu tot dinadinsul, vrând să fie recunoscut și de aceea e atît de vizibil. Dar aceasta nu numai în cazul Marin Preda. Ion Caraion este cunoscut informator în nenumărate documente ce-i privesc pe scriitorii urmăriți de Securitate.

G.M.: S-a spus că experienţa carcerală teribilă a lui Caraion a fost transfigurată în ,,Cel mai iubit dintre pământeni”... Credeţi că Marin Preda însuşi bănuia sau chiar ştia şi l-a iertat pentru aceste note informative?

Ioana Diaconescu: Nu pot răspunde în numele nimănui, cu atât mai puțin al lui Marin Preda. Nu m-a impresionat vreodată în vreun fel enunțul “s-a spus că…”, “am auzit că” etc. Eu sunt printre primii căruia Marin Preda i-a încredințat un fragment din romanul “Cel mai iubit dintre pământeni “ când cartea era încă nepublicată. Practic necunoscută. Când am auzit titlul din gura lui am tresărit. S-a uitat la mine lung, apoi a zâmbit larg, spunându-mi hâtru: “da’ nu e cine crezi, he, he, he, nu e cine crezi!” Ceaușescu nu l-a iertat niciodată pentru asta... El era, cum știm, „cel mai iubit fiu al poporului” și altul nu mai avea voie să fie. Cât despre personajele cărții, părerea mea a fost întotdeauna că, dacă au avut modele în viața reală, acestora autorul le-a “extras” cele mai specifice trăsături pentru alcătuirea unui personaj, „împletindu-le” cu ale altor modele din viața reală. Personajele lui Marin Preda nu sunt pur și simplu fotografiate, din comoditatea autorului, ci ele au un amestec de trăsături pe care el și-a brodat propria creație. Nu e atât de simplu.

G.M.: Aţi întâlnit semne că omul Marin Preda începuse să se teamă de posibila represiune a Securităţii?

Ioana Diaconescu: Dar nu e vorba de teamă, ci doar de o imensă oboseală! Nu uitați că Marin Preda se lupta de aproape zece ani cu Comitetul Central, cu Consiliul Culturii și Educației Socialiste, cu Securitatea etc., reușind cu eforturi și costuri de viață să creeze o editură occidentală care publica pe cei mai importanți scriitori ai momentului, în pofida cenzurii comuniste. Nu uitați că editura ”Cartea Românească” a început să funcționeze după publicarea, în 1971, a „Tezelor din iulie” (restalinizarea României!) ale lui Nicolae Ceaușescu, editând carte după carte a autorilor contemporani de valoare tocmai în pofida acestor „Teze”! Nu uitați că Marin Preda avea o natură fragilă psihic și își asumase deja eșecul biologic, dacă vreți își asumase sacrificiul, era un artist adevărat, dependent de profesia lui și de breasla din care făcea parte și căreia vroia cu tot dinadinsul să-i ofere locul

cuvenit, al demnității scrisului, atrăgând mereu atenția autorităților comuniste asupra acestui lucru. L-am cunoscut bine în ultimii acești zece ani și din ce în ce mai mult, cu toată vârsta mea tânără în care și eu eram fragilă, simțeam nevoia să protejez fragilitatea lui care creștea din zi în zi. Marin Preda a fost un viteaz, dar hărțuiala perpetuă și goana zilnică între instituții ale dictaturii l-au degradat fizic și psihic. In ultimul timp slăbise în asemenea măsură încât aveam impresia că nu mănâncă niciodată... Dar cărțile ni le salva!

G.M.: În filele acestui dosar de urmărire există măcar nişte indicii că Securitatea la rândul ei începuse să se teamă de faima lui Marin Preda încât ar fi putut organiza lichidarea acestuia?

Ioana Diaconescu: Aici este o neconcordanță: nu puteau să vrea să-l lichideze dacă se temeau de el. Reacția este inversă: când te temi de cineva, mai degrabă nu îndrăznești să-l ataci decât de departe și nu prin mijloace directe. Cu siguranță lucrătorii operativi, ca buni psihologi, știau multe despre fragilitatea biologică a prozatorului (Securitatea a fost mereu bine informată și bine pregătită în toate domeniile de activitate). În aceste condiții, a fost simplu să aștepte declinul lui până la dispariție. Marin Preda a murit de tristețe, deprimare, de silă și de deznădejde, din neputința unui trup fragil și a unui psihic în cele din urmă maladiv de a face față atacurilor infinite ale hăitașilor lui care știau că vânatul, epuizat până la urmă, se va prăbuși fără să fie nevoie să-l “lichideze” la propriu. Era prea lucid ca să nu-și dea seama că regimul comunist va avea o viață cu mult mai lungă decât a lui.

Dar este adevărat: s-au temut de faima lui, de statura lui demnă, de ceea ce reprezenta pentru breaslă. Dacă nu era așa, fiți sigur că nu se oboseau să-l urmărească cu atâta asiduitate. Iar de ”lichidare” de facto nici nu ar fi fost vorba.

G.M.: Îşi putea asuma singură Securitatea un asemenea risc, al unui scandal naţional şi internaţional sau era nevoie de o comandă politică de la cel mai înalt nivel?

Ioana Diaconescu: Nu putem merge cu imaginația noastră chiar atât de departe!

G.M.: Aş vrea să apelez la memoria dvs. de cititor...

Cum aţi receptat ,,Cel mai iubit dintre pământeni”? Ca o critică la adresa ,,obsedantului deceniu” sau una mult mai largă, de tipul unei radiografii a întregului regim comunist, indiferent de perioadă?

Ioana Diaconescu: Cele două interpre-tări nu se exclud.

Pentru mine “Cel mai iubit dintre pământeni” este, în fond, un roman psihologic. Dacă pot să mă exprim așa, un roman “de personaje”…

G.M.: S-a schimbat ceva esenţial privind receptarea acestui roman, în ceea ce vă priveşte, după 1989?

Ioana Diaconescu: Nu! George Motroc: Faptul că lipsesc tocmai ultimii ani, poate fi un semn al unor forţe interne sau externe implicate şi că s-a dorit ştergerea urmelor?

Ioana Diaconescu: V-am explicat pe larg mai sus, la răspusul întrebării nr. 2, care sunt părerea și concluzia mea în această privință. Pe scurt, urmele nu sunt șterse, ci ascunse.

G.M.: Care au fost rândurile sau scena care v-a impresionat profund din tot ce aţi citit în acele pagini de arhivă?

Ioana Diaconescu: Într-o asemenea investitie de viață, care pentru mine a durat ani întregi, întrebarea dvs. este restrictivă. Ca să vă răspund cum se cuvine, ar trebui o discuție separată. Fiti sigur, însă, că nu am rânduri sau scene preferate. Povestea lui Marin Preda, așa cum am ordonat-o eu conform unor documente de istorie recentă, este pentru mine, în totalitate, un fragment de istorie vie, solicitantă. Nu aș avea cum să fac, prin urmare, selecție din propria selecție.

G.M.: În concluzie, portretul lui Marin Preda se schimbă într-un mod esenţial, din cauza mărturiilor aflate în dosarul de urmărire, despre care criticul literar Eugen Simion spunea că ,,pot fi publicate într-o broşură ca o operă de infamie scrisă de un Procopiu din Cezareea din vremurile noastre”?

Ioana Diaconescu: O, nu! Portretul lui Marin Preda se conturează, așa cum spuneam în același Argument la volumul meu “Marin Preda. Un portret în Arhivele Securității”: “M-am decis să elaborez această carte și fiindcă pe tema dată s-a speculat la maximum senzaționalul dar, mai ales, după ce, urmărind documentele de arhivă, mi-am dat seama cu stupoare că din rigidele și adesea ineptele rapoarte ale Securității apar trăsături necunoscute, poate, de cei mai mulți dintre scriitori, relevând un Marin Preda neînfrânt, curajos, devotat față de meserie și mai ales față de confrații pe care îi respecta în secret mult mai mult decât ar fi făcut-o vreodată în mod vizibil.”

Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

Din culisele formulei „Lumea ca teatru”

Confidentul meu, Actorul

Ovidiu BUFNILĂ

Un amic, la început l-am numit astfel, intrat în reflexele mele şi datorită invitaţiilor la simandicoasele mese ale căror principal implicat se lăuda că este, deşi autoare era soţia sa, truditoare ca o furnicuţă şi pricepută ca o albinuţă, el, fiind actor, avea nevoie de mine să-i fac periodic, la spectacolele sale, cronici ale jocului, dar merita, zău că merita!, era peste măsură de talentat, mi-a propus o conversaţie despre existenţă şi om, despre timp şi mister. Bineînţeles, i-am acceptat propunerea! Am vrut să văd cum raţionează actorii, cum îşi ordonează gândurile şi, mai ales, cum se folosesc de argumente. Nu-i lucru simplu să le distribui la momentul potrivit! Eu îi ştiam pe actori numai din planul afectiv al ludicului scenic şi-mi spuneam că-i cunosc prea bine fără să schimb vorbe prea multe cu ei. Când soţia sa era plecată într-un turneu prin ţară, eu l-am vizitat în două după-amiezi succesive, iar omul mi-a propus să începem cu enunţul „Căutarea poate fi un imbold fără să ştii cu adevărat ce vrei”. E drept, am fost şocat de rezonanţa enunţului şi chiar m-am întrebat dacă e posibil aşa ceva. Omul, simţindu-mi îndoiala, mi-a spus răspicat: „Chiar dacă stopăm căutările, mai păstrăm coridoare care duc într-acolo şi, din eroare, din ambiţie sau poate din lenevire, ne abatem spre aceste coridoare.” Cum?, îmi venea să-ntreb şi recunoşteam în tăcere că omul m-a luat cu totul nepregătit. Mă-nfricoşam să nu facă haz de ignoranţa mea, dar mă liniştea gândul că-i un generos. Îl ştiam dintr-un spectacol experiment când, atins de mânie că partenerul de joc nu i-a servit replica la timp, s-a arătat cinic şi un orgolios. Cred că şi sala observase ceva schimbat. Redresându-se imediat, el a lăsat impresia că această abatere a sa va servi partenerului de joc să-şi gradeze stările. Ce a urmat apoi, a fost de neimaginat. Monologul partenerului a decurs într-o rostire fără stavilă, de parcă în unul se-nfruntau doi.

Clipind din gene ca o cortină ce cade, în cazul de faţă, acoperind un gând, i-am surâs actorului, aşteptând să mă întrebe ceva pe-nţelesul meu şi, astfel, să mă scoată din tăcere. Am observat că se complăcea în nonverbal, desigur exersat pe scenă. Mi-a făcut semn să am răbdare şi, de sub un teanc de cărţi, scoase un text scris de mână, pregătindu-l pentru lectură.

Numeroasele ştersături şi adăugiri mă făceau să cred că textul îi aparţine. Şi aşa a fost! Iată ce-am auzit: „În faţa unui templu cu simboluri religioase retrase în muţenie, energiile de impulsionare fiind stinse, ceea ce însemna că edificiul de cult aparţinea unor vremuri apuse, aşteptau mai mulţi pelerini sosirea unui mag sau a duhului aducător de veşti providenţiale.

Timpul trecea greu, agitând starea pelerinilor sau punându-le răbdarea la încercare. Uşa templului nu se deschidea, nici formal, nici cu intenţia să simuleze mişcări în favoarea evenimentului imaginat. Întrun târziu printr-un gemuleţ, aflat deasupra uşii de intrare, portal părea să fie, se strecură un spiriduş îmbrăcat în negru şi coborî pe o scară de frânghie aruncată neîndoios ca pentru o situaţie de avarie.

Spiriduşul atingând pământul, dar neştiind ce anume este şi ce nume are, văzu în mulţimea de pelerini o pată de culoare sclipitoare care-l orbi. Din reflex, evitând apropierea de mulţimea lucitoare, spiriduşul scoase o cârpă de la piept şi începu să lustruiască uşa templului.

– S-avem răbdare! spuse unul dintre pelerini. E semn că se apropie sosirea.

Pe dată, mulţimea amuţi încordată, urmărind mişcările mâinii spiriduşului pe uşa templului. După ce-şi termină lucrul, el se făcu mic de tot, în felul unei gângănii, şi dispăru în zbor prin gemuleţul

ToatălumeadinBaderaştiacămâinile dirijorului Waderberg o pornesc haihui pe străzi şi că ridică fustele femeilor şi că le gâdilă, neruşinatele. Dar cum poţi să te superi pe nişte mâini? Am fi putut să ne supărăm pe dirijor, dar el alerga de dimineaţă şi până seara după nori să găsească simfonia ideală pe care o visa de ani de zile. Poate că ieşise dintr-o ramă miraculoasă sculptată de Vivaldi în anul de graţie 1579. Sau poate fugise

nr. 62 n august 2016

teatru/diverse aflat deasupra uşii. Mulţimea consternată scoase un sunet ca o mirare şi intră în foială. De printre arborii crescuţi până-n preajma templului se arătă o mogâldeaţă pe care nimeni n-o recunoscu. Stă în firea lucrului să nu se lase numit când este văzut de prima dată. Mogâldeaţa vroia să vorbească şi, pentru că nu putea, făcea eforturi peste puteri, adică scotea jeturi sonore în devălmăşie, aducând a lătrat. Toţi cei de faţă amuţiră şi ar fi vrut să se risipească, dar îşi aduseră aminte de scopul venirii lor şi rămaseră pe loc.”

Finalul textului s-a produs brusc, deşi eu, niciodată în timpul lecturii, nu i-am transmis actorului impresia că m-aş plictisi. Dimpotrivă, mă gândeam la întrebările pe care le-aş pune.

- Eh, începem? se adresă actorul. Îmi cer scuze dacă unele stângăcii în alcătuirea frazelor au împiedicat perceperea textului.

- A, nu! am izbucnit eu, auzindu-mă de-adevăratelea, căci până atunci silabiseam în sinea mea. Textul dovedeşte un talent de scriitor. Eseu, evocare, cum îţi place, textul asta este, deci pe lângă actor poţi să fii şi scriitor. Însă altceva vroiam să spun, şi am început să râd fără oprire.

- Probabil că textul meu ţi-a displăcut, surâse trist actorul.

- A, nu! Să nu te gândeşti la asta, i-am replicat. Dar imediat m-am oprit, căci această exclamare „A, nu!” se repeta uniformizând expunerea.

- S-a întâmplat ceva? se arătă el curios.

- S-a întâmplat că-n timpul tău de lectură mi-apărut un gând, nu vroiam să-l pierd, în schimb mă întrebam ce legătură are de se vâră atât de vârtos. Atent la tine, dar şi zgândărit de acest gând nedorit, insistent prin năvala sa, probabil că deriva din textul tău, făceam un efort care mi-a întins nervii. De aceea, am râs. Te rog să mă scuzi, prietene!

- Eh, dacă-i aşa, se arătă bucuros actorul, merită să fie auzit. Nu te las până nu‑l spui.

- Bine, îl spun! Dar mă scuzi! Şi am râs în continuare.

Amestecul de nonverbal, emanat din privirea şi gestul actorului, m-a îndemnat să-l dau în vileag şi am început lectura. „Când fugarii hoinari, ce se considerau clovnii unui circ ambulant, şi-au ciocnit ouăle de Paşte într-un ocol de la ţară plin cu cocoşi, reuşiră o performanţă de neatins. Cu riscul de a-şi pune viaţa în pericol, ei înlesniră producerea unor sonorităţi ilariante care siliră cocoşii să cânte în cor, ceea ce-i făcu să uite de pretenţia congenitală de a fi unici în curtea cu găini.”

- Perfect! Se aprobă! râse în hohote actorul. Eu îl consider prologul ce deschide conversaţia. Şi pe drept i se cuvine o replică potrivită să-ntreţină conversaţia.

Mă bucură observaţia ta că a derivat din textul meu.

Din hol se auzi un ţârâit. Şi pe cât eram îmbătaţi de cuvinte şi asediaţi de râs, dintr-odată am tăcut amândoi. Actorul asculta cu atenţie.

- Da, e Romtelecomul meu! Uit mereu să-l scot din priză şi el iată ce-mi face!

Evident, cu un aer uşor de deranj, actorul se ridică de la masă şi se duse până-n hol. După câteva clipe, reveni la fel de deranjat.

- M-au sunat de la teatru pe mobil, dar nu m-au găsit.

Păi cum să mă găsească dacă-l ţin închis. Şi atunci au decis să mă sune pe fix.

- Ah! am tresărit cu părere de rău. Te cheamă la teatru.

- Nu pe mine, pe tine! se enervă actorul. De unde ştiau că eşti aici?

- Nu ştiu!, m-am fâstâcit eu.

- Nu ştiu!, mă imită actorul. Imediat să-l faci pachet şi să-l trimiţi le teatru. Astă seară e premieră. Domnul critic de teatru e aşteptat în sală!

Cred că amândoi am simţit o sfâşiere în piept. Sentrerupea, nu se sfârşea o conversaţie utilă. Şi actorul şi eu înnodam o legătură creatoare.

- Nu-i un capăt de ţară, nu-i un sfârşit de lume, am

surâs, privind tristeţea de pe obrazul actorului. Şi mâine este o zi!

- Ce bine că mai avem şi-un mâine! strigă actorul şi mă conduse până-n hol. Înainte să-mi deschidă uşa, îmi prinse mâna, strângând-o cu putere.

- Eşti încă în funcţiune. Toate îţi merg, cu uşurinţă îţi merg şi, uite, ai căutare. Şi mie îmi merg, dar fac efort ca să le am. Acolo pe scenă e altfel. Le ai cât eşti, dar poţi să nu le ai sau să fii părăsit. Grăbeşte-te! Eşti aşteptat.

Pe drum, inexplicabil, m-am gândit la singurătate în general, la singurătatea actorului. Poţi să fii, dar poţi şi să nu fii. N-am simţit niciodată această sălbatică disjuncţie. Vine când vrea şi-i încearcă numai pe unii. Eh, da! Prin fire, nu las nimic în urmă. Eu plec de fiecare dată cu spectacolul în mine. E o formă de egoism latent.

Premiera Kafka. 5 vise, scenariul, regia, decorul şi coloana sonoră: DRAGOŞ GALGOŢIU, Teatrul Odeon, este un spectacol despre lumile ascunse din noi ce pot interesa pe oricine, până şi pe spectatorul din Banat, venit cu treburi la Bucureşti. În Kafka. 5 vise, Dragoş Galgoţiu dilată scena, aducând-o la dimensiunea de „cinemascop”, adică de privelişte vizuală mărită (suprafeţele plane coabitează cu suprafeţele în relief). Ieşirea din „cutia italiană” este evidentă. În situaţia acestui spectacol, un element comun al perimetrului de joc şi al perimetrului de privit este plafonul, întinderea de deasupra noastră. Şi apoi, unele dintre mişcările actorului (transa jocului de actor presupune o respiraţie conştientă, ţinută sub control) se produc în proximitatea spectatorului. Ceea ce face din acesta un partener de ambianţă sau ţinta de reverberaţie a jocului, adunând cunoaşterea cu divertismentul pentru care, nu întâmplător, actorul îşi etalează înzestrările pentru scenă. Dar, în special, se execută silit în seara spectacolului, prin menirea de atingere a aproapelui său, privitorul (Acest interes al lui D. G. pentru dreptul de fiinţare a ludicului şi de redefinire a spaţiului de joc l-am observat încă din anii ’90, în Opera rânjetului de Dario Fo şi-n Teatrul seminar de Petre Tuţea). În timpul unui spectacol nu întinderea sa contează, ci „senzaţia jocului” transmisă de actor. Indiferent de costumaţie sau de culoarea epidermei, de machiaj, de linia de mişcare, de lumină sau de song, actorul, prin trupul în respirări, tăceri şi rostiri, plasează spectatorul în prezenţa aici şi acum. Să priveşti şi să-nţelegi jocul actorului din Kafka. 5 vise în iureşul său, trebuie să ai în vedere că „prezenţa este o statornică absenţă” (Constantin Noica), adică prezenţa este esenţialul rămas după ce au trecut aparenţele convertite în absenţă. Şi fără a mă-ntinde prea mult la vorbă, jocul actorului este unicat (adică irepetabil şi neimitabil). În Kafka. 5 vise, grotescul te-nfioară şi numai câte-o zvâcnitură de râs ce te impulsionează, din când în când, îţi salvează persoana (pentru că, sincer să fiu, eşti ameninţat) de apăsarea priveliştii. Privind spectacolul din afară, înţelegi jocul şi lumea personajelor ce se perindă prin faţa ochilor. Ca să obţii alte înţelesuri, nu eşti nicio clipă tentat să pătrunzi în interior. Şi chiar de-ncerci, e în zadar. Intrat, împotriva firii în interior, printre personaje, eşti acaparat de şuvoi şi obligat să joci, pentru că imediat primeşti un rol, probabil cel refuzat.

Misterul spectacolului stă în acel rol instituit, dar, de toţi, refuzat. Şi cum nu vrei să ţi se-ntâmple ceea ce se‑ntâmplă personajelor, te-ntorci la starea privitorului şi te mulţumeşti.

La ieşirea din sala de spectacol, un imens regret te bântuie că n-ai putut să vii în ajutor şi să salvezi pe cineva. Printre ei putea să fie oricine, un apropiat, un om. Umanitatea prelinsă ori prăvălită a personajelor te pune pe gânduri, dar îţi dai seama imediat că eşti într-o iluzie scenică, ori şederea în iluzia scenică te-mplică într-o formă de catarsis. Cu acest spectacol, mi-am încheiat stagiunea „de vizionări”, 2015/2016, dar voi reveni asupra lui în stagiunea 2016/2017. Nicolae Havriliu – Actorul, precise target pentru privire.)

Simfonia norilor

dintr-o capitelă cioplită de Bronsardi în anul 1235 şi încastrată în Templul Iubirii din Mauna Lao de călugări necunoscuţi. Dirijorul Waderberg îşi îmbrăca surtucul ponosit şişi punea pe capul chel o căciuliţă împletită de domnişoara Margareta şi o lua la picior după nori, fredonând.

Mâinile nu-l ascultau întotdeauna şi se desprindeau de trup hoinărind prin magazine şi prin baruri. Şeriful Nostroastusm le-a arestat de câteva ori şi chiar le-a încătuşat, dar mâinile dirijorului s-au eliberat nu se ştie cum.

Pescuind barbuni în apele golfului, pictorul Tamerlain a văzut cometa Galo şi a înţeles că mâinile dirijorului

Waderberg anunţau de fapt evenimente cosmice de vreme ce conturul lor se zărea foarte clar în coada cometei. Şi Rudolf, dirigintele poştei, a văzut fenomenul şi l-a chemat pe groparul Gaspar să i se alăture. Bărbierul Bascone s-a dus şi el după ei şi l-a târât pe Strada Mare pe Bankusian care era tot plin de spumă de bărbierit. Ne-am adunat cu toţii pe ponton şi am văzut norii colorându-se în fel şi chip şi am auzit o muzică fermecătoare coborând din inima lor. Domnişoara Margareta a leşinat de emoţie, iar Bankusian a zis că vine sfârşitul lumii de speriat ce era.

Judecătorul Bonifaciu a încercat să înregistreze simfonia norilor pe bandă

magnetică, dar întreaga lui aparatură explodă nu se ştie cum în timp ce începu să plouă cu bănuţi de argint şi cu brotăcei. De atunci, în fiecare primăvară, ascultăm simfonia norilor hoinărind pe plaja înspumată. Femeile îşi tot rotesc umbreluţele rozalii, iar primarul trage vârtos din trabuc.

Bankusai se căzneşte să pătrundă în tainele Universului, iar Bankusian se tot laudă că o să transcrie întreaga simfonie. Numai dirijorul Warderberg tună şi fulgeră supărat fiind că norii falsează grosolan şi se tot ia de noi afurisindu-ne. I-am spus de la obraz să nu mai sperie norii cu prostiile lui, dar nu vrea să se astâmpere. Primarul l-a ameninţat că-l va alunga din orăşel şi toţi am fost de acord că e o hotărâre înţeleaptă de vreme ce, datorită simfoniei norilor, n-a mai murit nimeni în orăşelul nostru de câţiva ani buni.

nr. 62 n august 2016

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Nicolae Silade, Iubirea nu bate la uşă (a doua parte), Brumar, MMXVI

A apărut partea a doua a (deja) celebrei cărţi de dragoste a colegului nostru Nicolae Silade, urmând să fie lansată (la apă, ca pe mări o corabie!).

Cartea - 160 de pagini - curpinde, pe paginile din partea stângă sonete: de la LXXIX până la CLVI, iar pe dreapta poeme în vers alb (54 - 131). Nădăjduim că această continuare nu reprezintă sfârşitul „activităţii amoroase” a poetului, ci doar culminarea. Volumul este prefaţat cu singurul poem intitulat: „Din zece ani în zece te cheamă marile iubiri. Priviri împerecheate/ cu priviri. Şi inima tresaltă. O altă mare însufleţire.

O altă mare/ dragoste de viaţă. Vino în faţă. Te răsfaţă! Fă dimineaţă-n suflet/ şi în trup dulceaţă!” (din zece ani în zece te cheamă marile iubiri). „...Când fiori de gheaţă inima-ţi dezgheaţă.

Când primăvara unei noi iubiri aduce flori împerecheate cu zefiri. Mai lasăte sedus o dată”... Cititorul se mai lasă sedus o dată, aducându-şi aminte de vremile de altădată, când era şi el mare iubeţ, fără a fi şi poet! Sfârşitul poemului pune puctul pe Y, învăţândune (pe noi) abc-ul iubirii: „Vino în faţă! Şi învaţă! Cum se răsfaţă o fecioară prima oară pe verdeaţă... Iubind mereu.

Mereu rodind. Stele din stele răsărind”.

Punctul forte al unui poem este finalul său. Iar acest poem liminar chiar are un final reuşit, bine cumpănit. Cunoaştem un poet care apărea pe piaţă tot la şapte ani cu un nou şi bine mobilat volum de versuri (iar acum îşi aşteaptă rândul la Premiul Naţional „Mihai Eminescu”)...

Poetul nostru simte chemarea iubirii în ritm decenial. A marii iubiri. A iubirii de viaţă care se răsfaţă. Şi toarnă în trup dulceaţă.

Ioana Duda, Instinct, Herg Benet, 2016

Cartea lugojencei noastre, remarcată de Cristina Nemerovschi, directoarea editurii - o altă prozatoare atipică - (titlul ei aminteşte de Basic Instinct), apare în Colecţia Blog’n Roll şi este compusă din proze scurte, unele ultrascurte - dar cu toatele îndrăzneţe. Ioana Duda ia scrisul ca pe o psihoterapie şi nu ştim dacă dorinţa de a şoca este consubstanţială fiinţei auctoriale sau numai un gest artistic frondeur. Apariţia Ioanei este o nouă dovadă - sau una în plus - că literatura este deseori psihanalizabilă, având rol terapeutic (dacă nu cumva acest lucru se întâmplă, mai mult sau mai puţin mascat, în toate cazurile de autori). După toate aparenţele, I.D. este încă un caz de autonomie existenţială, petrecută destul de des în rândul tinerilor de azi, care-şi găsesc cu greu o busolă: „...Mă scriu. Şi sper să mă opresc

doar când o să mor. Şi asta pentru că nu ştiu dacă dincolo ne dau ăştia laptop sau telefon, sau hârtie şi pix ca să putem scrie. Dacă o fi dincolo.” Se vorbeşte destul de des despre „mântuirea prin literatură” - concept îmbrăţişat pare-se şi de prozatoarea noastră. Pe ei de fapt nici nu-i interesează altceva, fiindcă confundă spiritul/ duhul cu psihicul.

Adică sufletul. Dar dacă există o extensie a sufletului către acel hulit, neglijat dincolo şi noi nu ţinem socoteală de ea?... Dar Ioana se simte bine în pielea ei, în mediul ei: familial, amical, social şi fără să existe vreun dincolo!

vrea să demonstreze că, în realitate, Paul Bujor este un bun român patriot, nu un simplu socialist („a debutat în lupta politică alături de „roşii”... s-a bucurat în timpul marelui război de încrederea lui Ionel C. Brătianu - el însuşi fiul unui „roş” pur sânge”. De aproximativ 200 de pagini, conţinutul cărţii cuprinde şi o iconografie reprezentativă. Iar bibliografia scriitoarei cuprinde încă vreo câteva monografii: Ioan Alexandru BrătescuVoineşti (1996), Dominic Stanca (2011), Oreste Tafrali. Uitare-n neuitare (2015).

Un volum care se adresează nu doar celor pasionați de istoria recentă.

pentru un portret, Austeritatea ironică a lucidităţii şi „Conştiinţa nefericită” sau insuficienţa de principiu a ironiei.

O Introducere - care urmează după amintitul cuvântului însoţitor - iar în final Încheierea intitulată Hegel – un Faust sofisticat, o concluzie necesară a întregii lucrări. Este concretizarea, după 30 de ani a unei teze de licenţă a unui prozatorpoet-eseist, filosof ca formaţie (a îngrijit ediţii ale unor cărţi de Mircea Florian şi Ion Petrovici). În cartea cu pricina se pune „lupa” pe aspectul ironiei în opera lui Hegel: „Pentru Vasile Gogea ironia este un exerciţiu al libertăţii”, spune profesorul

Geo Galetaru, Livada fermecată, Editura Zorio, Bucureşti, 2016

Maria Izgherean, Doar luminând tenebrele, Nagard, 2016

Muscă - îndrumătorul lucrării iniţiale, scrise în anii optzeci; dl profesor mai face vorbire, în speţă, chiar despre o „practică nemiloasă a ironiei”, care nu putea să dea bine în contextul filosofiei marxistleniniste, care domina în trecut facultăţile noastre de filosofie. Dar lucrarea despre Hegel eşte şi urma unui autoportret al autorului, un „tânăr pasionat de filosofia lumii, dar şi a ţării sale”.

O nouă carte a prolificului poet dudeştean - de data asta pentru copii, scoasă la una din editurile serioase, specializate în acest sens (director, Petre Crăciun). Ilustrată foarte frumos de Alina Astăluş, cartea de 100 de pagini a lui G.G. cuprinde cca 70 de poezii, care ating (aproape) toate aspectele activităţilor copilăreşti, mai cu seamă spectrul animalier: Ariciul, Pisoiul (din poveste), Albinele, Cocoşul, Iepurilă (Urechi-Lungi), Gâştele (bârfitoare), Cumătra vulpe, Pisoiul (năzdrăvan), Elefănţelul, Lupul pedespsit... (titluri de poezii). În altele, „personajul” se ascunde în spatele unui titlu metaforic: Soi rău, Viteazul, Ingratul, Leneşul. De un farmec aparte este poezia Prinţesă sau stea, care încheie volumul: „Poate că o stea frumoasă/ S-a lăsat la noi pe casă,/Altfel nu-mi explic minunea/ Lunea-marţea,/ Marţea lunea...

Mihai Merticaru, Urciorul de aur, 78 de sonete, Ed. Rawex Coms, Bucureşti, 2016

Cu un bogat palmares editorial pe coperta a patra, cartea lui M.M. include 88 de pagini de poezie şi o Fişă biobibliografică completă, plus referinţe critice. (Au scris de-a lungul timpului despre autor Ioan Holban, Lucian Strochi, Vasile Spiridon, Emil Nicolae, Cristian Livescu, Marius Chelaru ş.a.) Trei feluri de sonete întâlnim în conţinutul cărţii (care dau cele trei secţiuni ale ei): Sonete luminoase, ... pioase şi ...neguroase.

Poetul se răsfaţă scriind - de aceea îşi începe cartea cu Sonetul unui răsfăţat, iar sfârşitul îl face cu Sonetul pesimistului (deşi există în cuprins şi unul al optimistului!). Nouă ne-a atras atenţia Sonetul cu alboradă, Sonetul gnozei şi Sonetul învăluit în ceaţă.

Livia Ciupercă, Paul Bujor, Documentar biografic, Junimea 2016, colecţia Efigii

Este un pas în plus al autoarei în demersul său monografic, faţă de cartea din 2010, intitulată Pe urmele lui Paul Bujor. După succinte date biografice şi un articol liminar, autoarea se ocupă de viaţa şi opera politico-diplomatică ale lui Paul Bujor, fondatorul - în noiembrie 1918 al - Partidului Muncitor din Iaşi. În 1917, Paul Bujor este trimis în misiune diplomatică la Petrograd. Livia Ciupercă

Noua plachetă (de 30 de pagini) a colegei lugojene are un titlu bine ales - cartea fiind dedicată „Prietenilor mei Fam. Buschbacher”. După o „prefaţă” de... Albert Einstein, urmează şapte poeme (cifra desăvârşirii!): Doar luminând tenebrele, Mai presus de cuvinte, Nimic nou, Iubiţi-vă!, O, lume!, De-aţi şti!, Golul din suflet. Cităm din poemul liminar, care dă titlul volumului: „Suspină soarele pe boltă,/ şi-n colţ de ochi lacrimi lucesc;/ e trist măreţul prinţ ceresc/ că-n valuri urcă noxele,/ c-au defrişat pădurile...”

Daniel Luca, Tema periferiei în romanul românesc interbelic, Ed. Gordian, Timişoara, 2016

Un studiu solid, de 460 de pagini, al cercetătorului timişorean, care se ocupă de: Cap. I Periferia: clarificări terminologice; definiție. Acest capitol tratează despre Tema suburbiei în romanul românesc antebelic (Partea I), Dinamica romanului românesc interbelic (P. a II-a), Naraţiune: conflict, ideologie (P. a III-a), Personajul în romanul periferiei (P. a IV-a), Geografia mahalalei (P. a V-a). Cartea mai are şi Concluzii, Anexă, Indice de autori şi un Abstract (rezumatul cărţii în limba engleză - după ce Cuprins-ul postat în fruntea volumului a fost dublat de un Contents). Lucrarea cercetătorului timişorean este un studiu complet asupra romanului românesc, văzut prin prisma temei enunţate. După definirea termenului şi punerea lui în context ca reprezentare geografică şi ierarhică, autorul se ocupă de câteva toposuri reprezentative ale mahalalei: Fabrica, Cârciuma, Biserica; Tipuri de personaje: Eroul, Personajul malefic, Victima şi Situaţii epice: Naşterea, Nunta, Moartea etc. (toate acestea sunt titluri şi subtitluri, de aceea sunt grafiate cu majusculă).

Vasile Gogea, Singur cu Hegel, Eikon, 2013

Subintitulată „un portret ascuns”, cu o Prefaţă de Vasile Muscă (Câteva cuvinte de însoţire. După treizeci de ani), titlul cărţii aminteşte de lucrarea lui C. Noica, Povestiri despre Hegel.

Conţinutul nu foarte voluminoasei cărţi a lui V. G. despre unul dintre cei mai dificili gânditori ai lumii are trei capitole: Linii

Veronica Balaj, Exil de zi şi de noapte/ Exil de jour et de nuit, Editura Anthropos

Avem în faţă un volum antologic, o ediţie bilingvă prefaţată de Graţiela Benga, versiunea franceză fiind realizată de Rodica Opreanu. Cartea cuprinde trei secţiuni: Poeme în civil, Băutori de nepăsări şi cea care dă titlul volumului.

Pe coperta a patra găsim o scurtă fişă biobibliografică, deşi nu întreg palmaresul autoarei, ci numai „vârful aisbergului”.”Nu mulţi sunt aceia care trăiesc aşezarea în literatură cu bucuria cu care o trăieşte Veronica Balaj”, declară prefaţatoarea. Iar referitor la cartea în discuţie: „E o carte în ale cărei secţiuni sunt adunate poeme din volumele publicate în anii anteriori..., dar şi poeme noi... Aşadar, nu doar o antologie... cât mai degrabă montajul unor cadre lirice...” Cităm din poemul Îngerul cu aripă de gheaţă: „Mă obişnuisem deja/ îngerul rătăcea pe drum/ cântând ori/ se lăsa ferecat/ .../ se întâmpla/ să adoarmă-n plină zi/ pe umărul cuiva/[...] numai de n-ar ploua/ să nu-i topească aripa!/ Îngerul se preschimbă sub ochii mei/ în trunchi de copac.”

Titus Suciu, Calvarul învingătorului, Editura Datagroup, Timişoara 2015

Romanul de aproape 300 de pagini al lui T.S., redactat de Claudiu T. Arieşan, se „scaldă” în apele văzduhului, tratând despre lumea zburătorilor mecanizaţi (şi, mai nou, electronizaţi): „Aparatul se comporta impecabil, indicatoarele de bord îl asigurau că totul era în ordine, înaintau în direcţia obiectivului, îndeplinirea misiunii părând să fie un fapt deja realizat.” „Calvarul învingătorului este un superb roman parabolic cu accente psihologice halucinante, cu delicat împletite fire narative şi cu răsturnări imprevizibile de situaţie”, declară Claudiu T. Arieșan pe coperta a patra. „...E un drum intelectual şi afectiv tulburător ce merită străbătut până la capăt de fiecare cititor dornic a-şi găsi oglinda corectă a propriei vieţi...”.

16 actualitatea literară n Cum să faci primul milion, de Bogdan Costin, tradus în Franţa

Romanul Cum să faci primul milion, de Bogdan Costin, va apărea în limba franceză, în traducerea Floricăi Courriol, la Editura Autrement, care face parte din prestigiosul grup Flammarion. Parodie la adresa cărţilor motivaţionale şi inspiraţionale pline de „sfaturi de aur”, Cum să faci primul milion, romanul lui Bogdan Costin e filmul tragi-comic al lumii de azi, o lume dispusă la compromisuri groteşti, o lume în care totul e de vînzare. Cînd îţi vine ideea de a te îmbogăţi rapid şi esti un tînăr publicitar, nu-ţi rămîne decît să o pui în practică. Renunţi la jobul bine plătit din agenţia de publicitate şi o iei pe cont propriu, cu unicul scop de a face un milion de dolari. Naratorul anonim din roman, ajutat de complici lipsiţi de scrupule şi de un sistem fragil şi amoral, reuseşte să-şi împlinească visul. În 2016, Bogdan Costin (n. 1975), scriitor şi publicitar, a revenit cu un nou roman, Sfîrşitul a fost aproape, tot la Editura Cartea Românească. A mai scris texte pentru teatru, cu care a cîştigat de două ori marele premiu la concursul de dramaturgie al Festivalului de Comedie Românească (2007, 2011).

meridiane

Ahmad Yamani

Ahmad Yamani (1970, Cairo, Egipt), poet și traducător. Absolvent al Universității Complutense din Madrid, doctor în filologie arabă. În prezent, redactor la Radio Exterior de España, la emisiunile în limba arabă. Colaborează cu numeroase reviste și ziare din lumea arabă și participă la festivaluri culturale internaționale. În 1991 câștigă Premiul ”Rimbaud”din partea Ministerului de Cultură Egiptean, iar în 2010, Premiul Internațional ”Beirut 39”. În 2012, primește Bursa Internațională pentru scriitori din Orientul Mijlociu, oferită de Vermont Studio Center, Vermont, SUA. Parte din poemele sale sunt traduse în limbile engleză, franceză, germană, spaniolă, poloneză, italiană, română și publicate în cărți sau reviste de prestigiu din mai multe țări. Cărți publicate: Refugiu de oase, Editura Olifante, Ediciones de Poesía, 2015; În mijlocul sferturilor, Editura Merit, Cairo, 2013; Locuri greșite, Editura Merit, Cairo, 2008; Trandafiri pe cap, Editura Merit, Cairo, 2001; Sub arborele geanealogic, ediție privată, 1998; Străzi în alb și negru, ediție privată, 1995.

Utopia mormintelor

5

Funeraliile

1

Maica mea, te rog, când vei ști că am intrat în noua mea casă, nu plânge, căci vreau să-ți păstrez ochii pentru zilele următoare.

Stai liniștită, mișcă-ți capul de trei ori, și trimite un sărut în aer.

Voi face zarvă cu prietenii mei pe-aici, care mă vor felicita pentru noua mea casă.

Voi lăsa ușa întredeschisă, în așteptarea sărutului tău. și când vei avea o casă nouă, ca și mine, să fie aproape de mine, te rog, ca să îți pot asculta răsuflarea.

Voi respira aproape fără durere, și moartea mea va avea această imagine finală la care am trudit mult ca să o pregătesc.

Chimo a murit în dimineața aceasta.

Chimo nu era prietenul meu, dar a murit.

Vorbea ca cineva care plătește o veche datorie a cuvintelor, care erau pe punctul de a-l abandona. Îmi voi pune haina neagră și voi merge la funeralii și, când mă voi întoarce, îmi voi zâmbi mie însumi; azi a murit Chimo, unul dintre cunoscuții mei, și de-acum nu mai sunt un străin în această țară.

Pereți nevopsiți, solul plin de pietricele, oase firave ce nu se susțin, și la mijloc oasele mele încolțite.

Mă gândesc să organizez o mică manifestație pentru a protesta în fața îngerilor care au interzis calciul de care avem nevoie.

Dumnezeu își întinde umbra peste groapa în care ne aflăm, și ne lasă să mai zăbovim în vis; între mâinile sale cade o pată de lumină, intră un corp întunecat, pata se usucă, și-l cunoaștem pe noul nostru tovarăș: împarte țigări cu o generozitate crescândă, de la început ne place vocea lui când murmură: ce dracu` se întâmplă aici?

2

n Cristian Teodorescu şi Varujan Vosganian, nominalizaţi la Premiul Literar al Europei Centrale Angelus, 2016

Cristian Teodorescu, cu romanul “Medgidia, oraşul de apoi”, şi Varujan Vosganian, cu romanul “Cartea şoaptelor”, sunt printre cei şapte finalişti ai prestigiosului Premiu Literar al Europei Centrale “Angelus”, Polonia.

Ceilalţi cinci scriitori selectaţi în etapa finală sunt: Hen Maciej, Janko Anna, Niaklajeu Uładzimir, Sabaliauskaité Kristina, Šlepikas Alvydas. Gala de decernare a Premiului Literar “Angelus” - cea mai importantă distincţie în domeniul creaţiei de proză pentru un volum

tradus în limba polonă - va avea loc sâmbătă, 15 octombrie 2016, la Capitol, Wrocław.

Câştigătorul va fi recompensat cu un premiu în valoare de 150.000 PLN şi o statuetă realizată de artista Ewa Rossano. În cadrul Galei va fi decernat şi Premiul special al cititorilor “Natalia Gorbaniewska”, dar şi Premiul pentru Traducere. Toţi cititorii pot vota unul din cele şapte titluri finaliste, accesând site-ul www. angelus.com.pl. În competiţie au fost înscrise 70 de romane, dintre care 14 au fost selectate în etapa semifinală, printre care şi romanele “Medgidia, oraşul de apoi/ Medgidia, miasto u kresu”, traducere de Radosława JanowskaLascăr, şi “Cartea şoaptelor/ Księga szeptów”, traducere de Joanna Kornaś-Warwas. De la prima ediţie a Premiului „Angelus”, în 2006, România a obţinut o primă nominalizare pe lista scurtă în 2010 - Norman Manea pentru romanul Întoarcerea huliganului (Polirom, 2003, 2006, 2008, 2011) -, iar în 2015, Lucian Dan Teodorovici, finalist cu romanul Matei Brunul (Polirom, 2011, 2014), a obţinut Premiul „Natalia Gorbaniewska”, acordat în memoria primului preşedinte al juriului, pentru romanul cu cele mai multe voturi din partea publicului.

Aici nu există fese, nici sânge, cum îmi voi imagina, atunci, aspectul unei femei? cum mă voi putea masturba într-un mod satisfăcător?

Până și lacrimile ochilor noștri au secat aici, rămâne doar o liniște ucigătoare, șerpi care ne torturează cu imaginea lor, fără să rostim măcar o singură literă.

Pământul e foarte vast, însă acest fapt nu ne ajută cu nimic ca să respirăm bine.

3 Am scuipat în sus și saliva s-a lipit de tavanul mormântului.

Am văzut în cadavrele vecinilor mei priviri drăgăstoase, explozii de pântece ca un hohot de râs. În resturile de mâncare s-au format mii de viermi care ne-au înghițit sângele, însă oasele noastre rămâneau tari.

Iubita mea a plecat cu cei îndurerați, dar ce să fac cu lacrimile ei?

Va scădea ura mea pentru încăperi închise?

Vor fi bune înjecțiile cu tranchilizante pentru scăderea febrei?

Negurile au coborât peste noi ca o găină, dar nu vom fi altceva decât niște morți care știu doar să pălăvrăgească și să urineze seara.

4 Nimeni n-a ascultat strigătele noastre din zori.

Lătrăturile din exterior ne incită la tandrețe.

Ne târâm ca să ni se atingă oasele și să ne iubim mai mult; fiecare dintre noi vorbește despre neagra sa copilărie în timp ce schimbăm râsete între noi, căci nu avem un ceas de perete ca să știm când va veni vremea.

6 În camera vecină, despărțită doar de o perdea de pânză, femeile se dezbracă de giulgiuri, și se întind, foarte albe.

După încercări disperate, reușim, să facem o gaură în lințoliu.

Oasele ni se înalță deodată, când o vedem pe prima femeie ce se dezbracă și-și lasă hainele într-un colț al încăperii. În noaptea aceasta încercăm să rupem perdeaua, dar de fiecare dată e mai rezistentă, și trebuie să ne mulțumim cu privitul la oasele albe ce rămân departe de noi.

7 Ușa odăii e deschisă, iar familia doarme afară.

Deasupra capetelor noastre răsună pași militari, ne vor distruge casele pentru a înălța un pod.

Vom plânge cu prietenii noștri, și vom pune cărțile sub perne, le vom zâmbi amintirilor noastre absurde și sentimentului ce se usucă puțin câte puțin.

Cartea De ce nu poate să citească ceea ce scriu?

De ce așteaptă ea la poartă ca să treacă cineva și să-i dea niște cuvinte?

Aceste ciudate și misterioase cuvinte. Și totuși, ea ascultă și zâmbește ca și cum ar sta acolo cu mine la cinci dimineața, ca și cum mâna ei ar reașeza câteva dintre cuvinte, smulgându-le din locurile greșite, și apoi se duce să se culce.

Dar cum se face Că nu poate citi ceea ce propriile sale mâini au scris ieri?

Dar cum se face că nu poate deschide balconul de dimineață ca să primească soarele cu o copie a cărții în mâna stângă, pe care s-o citească cu atenție, făcând cu ochiul vecinelor, arătându-l pe fiul său, creatorul cuvintelor, mișcând cartea dinaintea chipurilor lor de cinci ori în timp ce murmură cuvinte ciudate și misterioase?

Prezentare şi traducere de Elisabeta Boţan

8 Au închis bine locul și au aruncat cheile în stomacul groparului.

De ce ne abandonați în afara orașului?

Trebuie să stăm împreună când va veni furtuna, ca să cântăm în ploaie.

Vom putea vorbi despre vehiculele care ne-au purtat pe căi lungi pentru a se întoarce goale. Lacrimile pe care ele le-au acumulat sunt suficiente pentru a ne înmuia oasele, și nu găsim nimic ca să ne încălzim.

Când unul dintre noi se strecura ca să fure un chibrit luminam groapa, și jumătate din mormintele lumii se luminau timp de trei zile.

Mai apoi groparul a vomitat, și am ieșit, defilând ordonat, intonând în cor cântece despre țânțarii ce dormeau în urechile noastre, și pe chipul nostru, ce seducea adolescentele, și repetatele noastre masturbări, ce cădeau într-un butoi mare numit viață.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

nr. 62 n august 2016

Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Maria BOLOGA, Ionel BOTA

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (c.tufan.stan@gmail.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com)

Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: www.actualitatea.eu Tiparul: Tipomedia Prod Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediul USR Bucureşti