Actualitatea literară 63

actualitatea literară

nr. 63, anul VII

septembrie 2016

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Adrian Dinu RACHIERU:

Despre zbor, înălţare şi deasupra deasuprelor

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Constantin CUBLEşAN, Radu CIOBANU, Ionel BOTA

e

a v

r o s

a in

a m

i e t

n poezie: Lucian MĂNĂILESCU, Emil Iulian SUDE, Codruţa-Irina Corocea,

n meridiane n

n Titus CRIşCIU:

Interviu cu Nora IUGA

n Magda URSACHE:

Catilinare şi acid sulfuric

Radu Cârneci, un apologet al iubirii

Mircea Dan DUţĂ

Traducere de Kateřina Kozlovská

Maximilian Voloşin

Traducere de Alexandru G. şERBAN

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Nicolae SILADE

Despre zbor, înălţare şi deasupra deasuprelor Într-atât de mult m-a afectat titlul cărții lui Ion Caraion, deasupra deasuprelor, apărută în 1970 la Editura Litera, încât nu doar că am debutat și eu la Litera după nouă ani, dar, în ciuda acuzațiilor lui Eugen Barbu din Săptămâna lui comunistă, că poetul s-ar considera deasupra celorlalţi poeţi contemporani, am început să mă întreb și m-am întrebat ani în șir cine e deasupra deasuprelor. Iar întrebarea a fost așa: dacă Dumnezeu este atotputernic, deci poate orice, poate să-l lase pe om să se ridice deasupra Lui? Și am văzut că poate. Cazul lui Nietzsche a fost mai mult decât elocvent. Așa cum noi îi lăsăm pe copii, pe nepoți, când sunt mici, să ni se urce în cap, din prea multă dragoste, așa a făcut și Dumnezeu cu Nietzsche. Revenind însă la frumusețea și profunzimea sintagmei deasupra deasuprelor, trebuie să vă mărturisesc că am fost fascinat de ideea de zbor încă din copilărie, când visam să devin pilot și salutam avioanele care treceau pe deasupra satului nostru strigând: „Avion cu motor,/Ia-mă și pe mine-n zbor!”. Mai mult, în adolescență, aveam vise în care levitam pur și simplu pe deasupra blocurilor sau îmi căutam iubita înălțându-mă până la balconul etajului la care locuia. Ca o paranteză, iată cum te înalță iubirea! În liceu, colegul meu de bancă era uimit de schițele pe care le făceam cu aparatele de zbor. Voiam să zbor, voiam să mă înalț. Nu deasupra deasuprelor, cum am aflat mai târziu că se poate, ci doar deasupra a ceea ce vedeam, a ceea ce știam. Bine că nu am devenit pilot. În armată am fost refuzat. Am continuat însă zborul, înălțarea prin lecturi, prin studiu, prin asceză. Și vă pot spune acum, din experiență, că primul pas spre înălțare este ieșirea din ape. Nu spunea oare T.S. Eliot „ferește-te de moartea prin apă”? Apoi, după ieșirea din ape, urmează ieșirea din pământ: „escatologia nu e o știință, ci un fapt de fiecare zi”, spune Montale. Abia de aici încolo te poți gândi la înălțare, nu la ceruri, pentru că ele sunt, cum zice Eminescu, „un cer de stele dedesubt/deasupra cer de stele”, ci la o înălțare în tine însuți, prin tine însuți, spre o mai profundă cunoaștere de sine. Și abia de aici încolo vine frumusețea și profunzimea sintagmei deasupra deasuprelor, care presupune un zbor continuu, o înălțare continuă.

„Că la fiecare revistă există tot soiul de îmbârligături: redactorul şef e cuplat cu editorialista sau - mai nou! - cu recenzentul titular de rubrică (...) Nu mai vorbesc de accesul la premii!

Aici însă situaţia e - mult, cu mult mai complicată.

Când sunt atâţia poeţi buni şi foarte buni în ţara asta (iar ceilalţi, simpli lăutari sau „fluturi de lampă”), cum ai putea fi, tu (în) juratule, echidistant şi imparţial? Că, dacă îl premiezi pe unul şi-l neglijezi/ amâni/ laşi laoparte, pe dinafară pe altul, îţi sare în cap toată floarea cea vestită!”

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Eugenia Boteanu & Victor Foca, din expoziția de pictură „Tandem 12”, Pro Arte Lugoj

opiniile noastre

nr. 63 n septembrie 2016

Prezumţia de genialitate. Bye-bye sau Îţi arăt eu ţie, cititorule!

Expresia baudelairiană „cititor făţarnic” începe să avanseze...

Cititorul începe să devină obraznic!

[Zice un editor cunoscut către un autor... mai puţin cunoscut (erau într-o dispută editorială pe tema unei noi apariţii): Ştii câte exemplare am vândut eu pe la târguri din ultima ta carte?

Zece!] Da, dar eu ţi-am cumpărat 50! Ştiu, da’ le-ai cumpărat la preţ de producţie/editură, din care eu n-am primit nimic. Însă aşa sunt eu, n-am învăţat încă să refuz! [Şi i-a repetat chestia asta de vreo două(şpe)-(trei)şpe ori, până când autorele nostru s-a prins. Fiindcă ultima carte i-o scosese fără să avanseze bani - în condiţiile expuse mai sus.]

că e nevasta unui nobeleabil?...

Câţi membri ai Uniunii - zise - a Scriitorilor nu şi-au transformat nevestele peste noapte în autoare, aducându-şi aminte că au comis şi ele la grădiniţă niscai poezioare?)

Nu, să-ţi iei gândul, estimat Cetitoriule, cititor obraznic (şi nerecunoscător)! De-acu’ eu te las cu curul în baltă - să citeşti „în format electronic” sau să te uiţi la televizor!... Zicea nu de mult cineva, un poet bun, cu mult peste medie - pentru cititorul din mine e cvasigenial: Am trimis 100 de exemplare din ultimul meu volum la reviste şi critici, în nădejdea că mă va băga şi pe mine cineva în seamă... Ce crezi: nici măcar n-a fost semnalat ca apariţie editorială! Că la fiecare revistă există tot soiul de îmbârligături: redactorul şef e cuplat cu editorialista sau - mai nou! cu recenzentul titular de rubrică, la fel cum într-un cor de operă/ filarmonică dirijorul „mănâncă” pe rând soprane sau contra-altiste - vorba poetului, uitatului Dan Verona, din excelentul, splendidul volum Daţi ordin să înflorească magnolia!

Remus V. GIORGIONI

Atunci eroul nostru, marele autor cvasinecunoscut s-a înfuriat tare de tot - pe cititor, nu pe editor - şi a început să strige şi să-i facă cu ou şi cu oţet pe cititorii săi (cei zece negri mititei!); pe toţi cititorii de pe mapamond.

Zicând: las’ că-ţi arăt eu ţie, cititorule, nu mai scriu pentru mintea ta neghioabă, nu-mi mai prostituez talentul! Am să scriu numai pentru sertar. Am tot zis eu până acum că îmi doresc mai degrabă 50 de cititori în timpul vieţii decât 500 post mortem, dar acuma mă mulţumesc şi cu 5! Puţini, dar buni! Şi am să scriu numai literatură de sertar: tot ce rămâne nepublicat este grevat de prezumţia de genialitate. Cincizeci de ani s-a tot scris la noi literatură de sertar, jurnale „intime” etc., încât mă simt şi eu îndemnat... Şi pentru ce să mai scriu la vedere?... Decât 25 de cărţi proaste publicate de-a lungul unei vieţi (alţii scriu cam 2,5 pe an!) - mai bine 5 secretizate! Mulţi, mai cu seamă poeţi, ameninţă constant contemporaneitatea că se lasă de scris (aşa, cam tot la 10 ani) - dar văzând că aceasta tace mai avan ca posteritatea - pe principiul, treaba ta, domnule Sarsailăautorule, eu tot nu te citesc! - te trezeşti cu o nouă apariţie extra (terestrială). Sau că poetul nostru semi-ratat se metamorfozează peste noapte-n romancier eseistico-memorialistic.

Din femeie devine bărbat. Şi pentru cine scriu eu? Dac-aş avea fustiţă (şi două codiţe) mai zic... Că - principiul fiind funcţional în toate domeniile - cine-ar fi auzit de Hillary Clinton dacă n-ar fi fost nevastă de preşedinte? Noroc că, înainte de ea s-a născut un Edmund Hillary, care-a cucerit Everestul, făcând acest nume celebru. Sau cine-ar fi auzit de Ioana Nicolaie, autoare publicată şi răs-tradusă, dacă nu exista poetul, marele poet comunist Nicolae Ioana? (Şi, hai să fim serioşi...

Cum s-o titrezi mereu, în pomelnice naţionale, în tovărăşia unor mari prozatori, doar pentru

Nu mai vorbesc de accesul la premii! Aici însă situaţia e - mult, cu mult - mai complicată.

Când sunt atâţia poeţi buni şi foarte buni în ţara asta (iar ceilalţi, simpli lăutari sau „fluturi de lampă”), cum ai putea fi, tu (în)juratule, echidistant şi imparţial? Că, dacă îl premiezi pe unul şi-l neglijezi/amâni/ laşi laoparte, pe dinafară pe altul, îţi sare în cap toată floarea cea vestită! De aceea, v-o spui curat: Eu n-am de gând să candidez, concurez la premii. Miar fi cu totul de-ajuns să ştiu că mă citeşti mata - Măria Ta - estimat Cetitoriule, măcar dumneata - dacă mă neglijează femeia aia de slabe moravuri: Critica! [Da, dar ştii tu ce înseamnă în accepţie curentă termenul „estimat”?... Nu mai înseamnă ca altădată stimat sau apreciat, ci evaluat! Adică, precum în episodul acela biblic cu „Mene, mene, tekel upfarsin”, eu te-am numărat-cântărit-împărţit şi prea uşor te-am găsit... Prea uşor pentru o operă aşa grea, importantă, precum opera mea omnia! Cu toate că nu fac parte din cei care-şi comandă statui şi volume omagiale încă de pe malul curent al râului Stix, sau seria de opere complete dotate cu aparat (ne)critic.]

Aşa că, bye-bye, cititorule... De-acum mă dau şi eu în bărci electronice, că pe-acolo bloggerii, hackerii şi site-iştii îşi fac legile lor, fără să ţină neapărat cont de principii estetice şi de spiritul critic. De autonomia est-eticului.

Pân-acuma ai fost îngerul meu păzitor, fratele meu geamăn (cu geamăt...), dublul astral...

De-acuma mă simt abandonat-şi-frustrat: atât de singur, călare pe-al vieţii val!

revista revistelor literare

Numărul 7-8 - 2016 al revistei Vatra (director onorific: Cornel Moraru, redactor-şef: Virgil Podoabă, redactor-şef adjunct: Alex. Cistelecan) este, în cele aproape două sute de pagini, o adevărată oglindă a literaturii române actuale, în care alături de cei mai tineri scriitori se reflectă și confrații lor mai vârstnici. De-ar fi fost numai ”dosarul” angela marinescu şi poezia tânără, întins pe 45 de pagini și cuprinzând zece texte semnate de tineri exegeți, urmate de o anchetă printre douămiiști privind relația acestora cu poezia Angelei Marinescu, ar fi fost îndeajuns pentru a confirma cele mai sus spuse. Dar, după binecunoscuta rubrică ”tolle lege”, umplută cu ”O Cola la Kranevo”, de Radu Vancu, și contrată pe ultima pagină cu ”O bere la Vama Veche”, de Lucian Perța, Vatra intră în dialog cu Markó Béla și Ioan Moldovan, prin Kocsis Francisko și Laura Dan, după care urmează paginile recuperate ale regretatului Alexandru Vlad. Intrăm apoi în epica magna și-i intâlnim pe Viorel Marineasa, Melania Bancea și Marian Ilea, pentru ca, la ieșire, să dăm peste o piesă de teatru semnată de Radu Țuculescu și întitulată ”Vodka! sau Inimioare pentru cîini”.

Revin tinerii, care semnează cronici literare despre

Matei Călinescu (Alex Goldiș), Matei Hutopila (Ovio Olaru), Alina Purcaru (Anamaria Mihăilă), Sebastian Big (Emanuel Modoc), Cristian Fulaș (Veronica Zaharagiu), iar Al. Cistelecan publică un cuvânt înainte despre Imaginaria Corei Botezatu, volum în curs de apariție, din care, probabil, redacția a selectat un grupaj pentru chinta roială, unde o întâlnim pe autoare alături de Iulian Boldea (întotdeauna am crezut că drumurile nu duc nicăieri/ că pietrele pe care calc au înţelesuri oarbe/ că universul se recompune în fiecare dimineaţă/ din cioburile universului de ieri), Constantin Pricop (în fiecare cuvînt este bine ascuns/opusul său/ în cuvîntul dragoste cuvîntul ură/ în cuvîntul ură cuvîntul dragoste [... ] în cuvîntul paradis cuvîntul infern/ în cuvîntul infern cuvîntul paradis), Ramona Băluțescu și Doina Pologea. Despre cei ce vin (Octavian Perpelea, Robert E. Elekes) se pronunță, ca de obicei, Andreea Pop. Să mai notăm, în final, cele trei propuneri în proză ale revistei: Valentin Covaciu, Crista Bîlciu și Marinela Opriș, despre al cărei debut, la nou înființata rubrică scriitoare mureşene, scrie Cristina Timar, dar și cărțile străine ale lui Su Tong și Valérie Rodrigue, despre care scriu Rodica Grigore și Daniel Ilea.

cronica

nr. 63 n septembrie 2016

actualitatea literară 3

Din nou despre Anişoara Odeanu

Aştept de mai mulţi ani să apară ampla cercetare a profesoarei Elena Jebelean despre Anişoara Odeanu.

Deocamdată, Elena Jebelean

editează, prefaţează operele scriitoarei. A editat poeziile postume, poezii care sunt un document de o excepţională importanţă: sunt transcrierea momentului în care scriitoarea se hotărăşte să se despartă de viaţă. Sunt versuri despre „comedia vieţii”: a fost un scriitor de succes, a fost mai mulţi ani în centrul lumii literare, a fost alături de cei mai mari scriitori ai momentului, a fost iubită de ei. Şi pe urmă a devenit indezirabilă.

Scriam altădată că e greu să ne imaginăm anii migraţiei, fuga scriitoarei din Bucureştii unde n-o puteau aştepta decât represaliile: pe ea şi pe soţul ei, personaj însemnat al „celorlalte vremi”. Nu mai exista nici literatura pe care a scris-o, nici prietenii de odinioară – din ultimii ani ai ei. Erau, în 1949,

într-un sat din capătul lumii, în locuri unde nu aveau altceva de făcut decât să se ascundă, să-şi asume altă identitate. Pe urmă o seamă dintre prietenii ei de cursă lungă supravieţuiesc, scriu, se adaptează. Camil Petrescu, de pildă, urcă treptele gloriei, scrie piese care i se joacă, vorbeşte la radio, anunţă romane.

Este la modă, chiar dacă succesul e legat acum de lozinci şi de complicităţi. Dar scrie, se povesteşte, viaţa lui a fost alături de cei de jos.

Există o lume, crede scriitoarea aşezată la marginea ţării, care i-ar putea reda identitatea: de intelectual, de scriitor, de „om al muncii”. Ea n-a aparţinut niciodată „duşmanilor poporului”, păturii superpuse, dimpotrivă. Aşa că va încerca să explice, în pagini febrile, de

miniepistole

zile în șir am căutat-o pe lupe târfa aceea de 17 ani din cartierul guerrero am căutat-o cu detectivii sălbatici și după trei ani și mai bine am regăsit-o în 2666 în camera hotelului acela trebol la fel de încăpătoare și la fel de întunecată ca pe vremea lui roberto bolaño amintindu-și de el i-au dat iarăși lacrimile ca atunci când își pierduse un fiu la prima vedere nici nu m-a recunoscut însă nici nu mă așteptam la vreo recunoaștere ea era tot subțirică și avea aceleași picioare lungi și pătate ca leoparzii și tot 17 ani am regăsit-o goală în același pat holbându-se la tavan ca atunci când făcea dragoste cu ființe imaginare am regăsit-o vorbind despre viața ei și ce însemna pentru ea fericirea și mi-am dat seama că n-a cunoscut nici fericirea nici dragostea cu toate că pe mulți i-a făcut să se simtă bărbați încolăcindu-și picioarele de leopard în jurul taliei lor căutându-le sfârcurile sau bătăile inimii sau pur și simplu sugând din ei inima

Nicolae SILADE

Cornel UNGUREANU demonstreze că nu mai vrea să supravieţuiască.

Mai există, inedite, câteva scrisori către Eugen Jebeleanu. Între fotografiile din arhiva revistei “Orizont” era una în care era împreună cu Mihail Sebastian, Eugen Jebeleanu, Octav Şuluţiu.

Prin 1973, la un an după moartea actriţei, i-am arătat-o lui Eugen Jebeleanu. A lăcrimat, a rămas întâi între amintiri vechi, pe urmă mi-a spus că ea s-a sinucis fiindcă era foarte bolnavă.

Se adunaseră mai multe boli, dar cea mai cumplită, i se părea ei, era ameninţarea orbirii.

Meseria ei era de scriitor.

n Premiul pentru Cultură BdV Bayern 2016: Diplomă de onoare pictorului Radu-Anton Maier

68

ce. Un roman trimis lui Camil Petrescu se pierde. Dar scrie, scrie, scrie, meseria ei este de scriitor. A fost scriitor, vrea să rămână scriitor. O ia de la capăt, începe cu copilăria ei, aşa cum a fost sau aşa cum ar fi putut să fie. Nu vrea să fie o copilărie ratată, fiindcă locurile de odinioară erau magnifice.

Cine ar putea să le urască?

Dar trebuie să fie prudentă, fiindcă e sub urmărire. Trebuie să aibă alibiuri.

Aşa că această carte este şi una a alibiurilor, a unui om care trebuie să „treacă dincolo”.

Aşa că răspunde în proze la posibilele interogatorii aşa cum vrea stăpânirea, fiindcă vrea, aşa ca şi alţi prieteni de odinioară, să rămân scriitor.

Adică să supravieţuiască.

Ultimul ei roman e cartea unei supravieţuiri. Poezia vrea să

nicolaesilade.blogspot.com

Pictorul Radu-Anton Maier a fost distins cu Diploma de Onoare a Premiului pentru Cultură BdV Bayern 2016. Festivitatea de premiere a avut loc la 24 septembrie 2016, în incinta Casei de Cultură Egerland din Marktredwitz. Președintele BdV, Christian Knauer a accentuat în elogiul său adresat pictorului Radu-Anton Maier atât contribuția cultural-artistică deosebită, cât si rezistența sa într-o perioadă încordată de suprimare politică. „Laureatul se numără printre acei artiști români care în vremurile comunismului au suferit sistematice discriminări.

Operele sale au fost etichetate ca „decadente” și „dușmănoase clasei muncitoare” și, în consecință, au fost distruse”. Radu-Anton Maier s-a născut în Cluj-Napoca și face parte din elita pictorilor cu renume național și internațional. A devenit din ce în ce mai cunoscut în Europa, atât prin participarea sistematică la „Große Kunstausstellung“ în München, cât și prin organizarea paralelă a expozițiilor personale și de grup în Germania, Austria, Elveția, Franța, Brazilia, Belgia, Suedia și în New-York/USA, în sălile vestitei Lincoln-Gallery. Paralel cu activitatea sa artistică pe scena internațională, Radu devine tot mai ancorat în viața culturală bavareză. După 1990, pictorul stabilește și consolidează solide conexiuni culturale între Germania și România, implicit între Ardeal și Bavaria. În propria galerie de artă Raduart (www. raduart.de), înființată în 2010 în Fürstenfeldbruck (lângă München), organizează mai multe expoziții personale și de grup, incluse în poiectul artistic „Künstler aus Siebenbürgen”.

Galeria Raduart constituie un centru internaţional de artă contemporană: pictură, grafică, sculptură. Ea oferă tinerilor artişti neconsacraţi o reală platformă de afirmare.

Între joc și tragic. Un spectacol al devoțiunilor în lirica Denissei Huzum la cărțile debutului să poarte masca eliberatoare a identității valorice. Oglinda neagră a Minei D (Timișoara, Editura Eurostampa, 2015, 106 p.) este o carte îndrăzneață convocând la partide dulciamare de vânători regale landourile invitatelor în crinolină ori cupeurile unor domni descinși din tablourile pictorilor romantici, dragostea și ura, lumina și întunericul, adânca senzualitate

în care eul intuițiilor severe descifrează „profeții”, imaginarul „improvizează” statuia unei paradigme iar vizionarismul anamorfotic încrustează în „negrul” parabolei aluzia megalomană a tinereții perpetue. Iubirea este, de pildă, configurarea orgoliului, decalcul plagierii (oglindirii!) straniului ornamentând ontologiile privirii în marile erezii ale ruinelor ființei rebele: „pe

Ionel BOTA: În faţa cărţilor deschise

În cafeneaua literaturii române, atât de aglomerată astăzi, poți sta la un taifas util, discret sau pe simezele freamătului dintotdeauna al vieții, fără dichisul improvizațiilor, cu poezia Denissei Huzum, autoare licențiată incontestabil în lirică, voce decisă dar originală într-o promoție care învață încă de

și dramatismul devoțiunilor. Poți fi deodată captivat de luxurianța discursului ca și de vernisarea unei călătorii sentimentale, insidioase, parcă, în orice caz abrupte în decența unui spectacol al sinelui.

Armonii și contraste mimează normativele unor „îndreptare” despre eticheta protocolului din anticamera oglinzii. Poemele evocă anvergura levitației în timpurile revelației, narcisismul funciar exhibă în generalitatea mistuitoare, metafora e un răsfăț la purtător, declinând stăpânirea prolixului și a evanescenței. Caligrafia vieții se brodează în jurul unui protest

marginea pudică ne temem/jocul iubirii este doar o prelungire a cărnii/durerea care vrea să fie vie/zgârie/noaptea leneșă ca o pisică supraponderală/ mestecăm fulgi de zăpadă/uneori mai trecem unul prin altul numai cu unghiile/mereu se întunecă toate/peste barba ta ninge devreme/îmi ascund vulnerabilitatea sub halatul de catifea/ sub apă/întinzi venele cu degetele/te privesc îndepărtat/toate țipetele mele au rămas în altă casă/habar n-am de ce (...)” (ne trag cuvintele deoparte, p. 70).

E o ciudată mentalitate a convenționalului în această poezie, un lirism prizat mereu contra timpului.

Blazonul deriziunii se împlinește în dihotomiile elementarului. Acolada protestantismului acestei lirici înfățișează, sub rictusul focalizării, imanența unei melancolii crepusculare, o durere surdă (doar „vocale” oglindind disidiul eului distilat în partajul agresiunilor organicului), o disjuncție radicală proferând pecetluirea nostalgiei-matrice.

Tema condiționalului e atașată, astfel, re-energizărilor, regenerărilor, gândul este poemul, dragostea, coerența identitară: „când arunc toate gândurile//nu privesc/înainte sau după//vor trezi pe cineva/semn că undeva pământul se schimbă// karma//cu gura pustie mă ține departe//pe piept/un țipăt cu gust de inimă” (e ora aceea, p. 16). „Totul este poezie” (titlul unui poem), eul debarasează tenace scena spectacolului, întru fantazarea marelui exist, sfărâmarea oglinzii repune sub semnul tainei magia linearității temporalului, lumea-succesiune evocă eleganța grațioasă a unui joc. Între joc și tragic, spectacolul poeziei, pe care-l regizează Denisse Huzum evidențiază un autor amenințând la modul serios, cu această carte, să deschidă porțile unei cariere lirice fulminante.

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

A descoperi ceea „ce nu au văzut alții” înaintea ta, ar trebui să fie aspirația prioritară în orice act hermeneutic. Și aceasta chiar este aspirația și - de ce nu? - ambiția mărturisită a scriitoarei și universitarei (UVT) timișorene Mirela-Ioana Borchin, atunci când întreprinde ampla cercetare, veritabilă exegeză, asupra operei poetului Eugen Dorcescu. Textul, de dimensiunile unei cărți de sine stătătoare, a apărut în poziție complementară la impunătorul volum Nirvana. Cea mai frumoasă poezie1, antologie apărută, ca și poemul care-i dă titlul, după o devastatoare tornadă existențială trăită de Poet, fără ca aceasta să-i diminueze forța creatoare și nici credințele.

Dimpotrivă, dramatica experiență a suferinței le-a aprofundat, dându-le o nouă anvergură. Tocmai acest fenomen de creativitate cu totul particulară a stimulat spiritul iscoditor al doamnei Mirela-Ioana Borchin, determinându-i investigația remarcabilă prin relevarea celor mai neașteptate aspecte ale operei lui Eugen Dorcescu. „De la prima întâlnire cu poezia Dumneavoastră - va mărturisi d-sa mai târziu - am început să caut ceva ce nu au văzut alții.” A rezultat un demers caracterizat prin competență, complexitate și empatie. Dar și după acesta, exigența cercetătoarei s-a surprins oarecum nemulțumită: i s-a părut că au rămas încă destule lucruri de lămurit, iar, de aici încolo, ele nu mai puteau fi limpezite decât printr-o convorbire nemijlocită cu autorul. Așa s-a născut cartea-dialog, intitulată cu un vers al Poetului, Etern, într-o eternă noapte-zi2. Cred însă că realizarea unei astfel de cărți se înscrie și în trendul, evident în ultimii ani printre oamenii de cultură, îndeosebi scriitori, artiști, oameni de știință, de a comunica și dincolo de actul creator propriu-zis. Este un fenomen apărut ca reacție la moda „socializării”: spiritele creatoare sunt introvertite și, ca atare, retractile la „socializările” heteroclite cu necunoscuți aglutinați în diverse „rețele” virtuale. Spre deosebire de aceștia, lor le este proprie comunicarea intimă, care poate evolua până la confesiune. Pentru aceasta este suficient un singur conlocutor, cu care să fie însă „de-o seamă”. Nu neapărat ca vârstă, ci ca nivel intelectual și de cultură, ca familiari ai acelorași arii axiologice.

Doi astfel de conlocutori sunt Mirela-Ioana Borchin și Eugen Dorcescu. De la început țin să precizez că nu e vorba de un interviu, ci de o con-vorbire, adică de un dialog în care amândoi conlocutorii sunt de-o seamă și în egală măsură interesați și implicați.

Inițiatoarea anterioarei exegeze și al actualului dialog a fost cucerită, incitată, intrigată, de originalitatea și anvergura operei Poetului, iar meritul ei constă în intuiția existenței unor aspecte aparent criptate, care i se par (și chiar sunt) esențiale. Cum printr-o fericită sintagmă constată prefațatorul cărții, domnul Iulian Chivu, conlocutoarea Poetului e uluită „de a descoperi mecanismele subtile ale trăirii poetice, de a le scoate din inefabil” (subl. RC). A scoate din inefabil este un demers dificil, întrucât riscă să ucidă cu mintea tainele pe care le poartă și prin care orice poezie autentică se definește: taine ale procesului de creație, ale opțiunilor pentru anumite concepte și figuri stilistice, ale mesajului în cele din urmă. Or, interlocutoarea lui Eugen Dorcescu reușește tocmai performanța de a le scoate din inefabil toate acestea fără a ucide tainele care le însoțesc. Iar poezia d-lui Eugen Dorcescu oferă un teren cât se poate de prielnic unor asemenea iscodiri, deoarece se întemeiază pe un întreg sistem de concepte și simboluri foarte personale, pe care, cu asistența Autorului însuși, d-na Mirela-Ioana Borchin le devoalează sub ochii cititorului, fără însă a le dezvrăji. E vorba, de fapt, de o poezie programatic, deliberat concepută ca sistem simbolic și conceptual, consecutivă crezului său artistic pe care nu doar o dată și-l mărturisește în aceste convorbiri întreținute vreme de un an: „Poezia care nu are acces la concept,

comentariu

nr. 63 n septembrie 2016

Ce nu au văzut alții

rămâne minoră, nu poate fi universală”, spune d-sa, precizând însă de îndată, concesiv: „Asta nu înseamnă că nu place, că nu e scrisă de poeți de valoare, dar nu atinge aceeași anvergură.” Anvergura în sensul de a deveni accesibilă omului de pretutindeni, invitându-l la îngândurare și meditație, e într-adevăr marea reușită a poetului Eugen Dorcescu, la care ajunge prin identificarea și asimilarea unor concepte și simboluri mai puțin frecventate, provenind din aria Bibliei și a vechilor religii extrem-orientale, în primul rând din buddhism. Fără a se ralia însă niciunei religii anume.

Aceasta mi se pare a fi nucleul ideatic de unde iradiază apoi toate celelalte subiecte care animă și tensionează aceste convorbiri. „E uluitor - mărturisește conlocutoarea Poetului - cum ați reușit să vă clădiți poezia din trăiri necomunicabile [...] Cine știe să coabiteze cu un avatar? [...] Religia noastră nu admite reîncarnarea. Dar poezia se ridică deasupra oricărei religii.” Lucrurile se lămuresc treptat, în desfășurarea dialogului: ce sunt în viziunea Poetului avatarele („străvechile înruchipări”), cum se poate coabita cu un avatar, ce sunt arhi-amintirea, arhi-istoria, care se revelează din subconștient, ce simbolizează și ce rol are Bătrânul căruia i-a dedicat un amplu poem („un alter-ego”, „conștiința care se scrutează”, deopotrivă trup fizic și trup spiritual), ce este beatitudinea inerentă procesului de creație, fără de care aceasta n-ar dobândi anvergura ideatică: „... nu e simplă jubilație, ci trăire liberă, în vastitatea conștiinței”, care se află în interdependență cu neliniștea de asemenea inerentă creației. „Totul a început de mult, cu o neliniște continuă”, își amintește Poetul. Într-un dialog de aceeași natură, focalizat asupra procesului de creație, poeta Monica Pillat, vorbește despre „bucuria neliniștii” care prevestește începutul oricărei noi cărți: „M-a trezit devreme bucuria unei neliniști. Neliniștea dinaintea plecării.”3 Recunosc aici ceea ce este beatitudinea în accepțiunea lui Eugen Dorcescu: aceeași bucurie a neliniștii, două noțiuni care nu sunt compatibile și nu pot conlucra decât în actul creației. Asemenea „întâlniri de gând”, cum le numesc eu, cu alți creatori aparținând aceleiași familii de reflexivi, se regăsesc în mai multe momente în acest dialog. Aș aminti doar încă una, pornind de la conceptul de vacuitate, recurent în comentariile celor doi conlocutori, oarecum paradoxal și discutabil, în care Poetul vede „Conștiința universală [care] nu poate fi descrisă, fiindcă nu are însușiri. Poate fi doar numită simbolic.” Or, cred că același concept e recognoscibil în formularea Isabelei Allende, scriitoare de mare anvergură, care a trecut și ea printr-o experiență dură atunci când și-a pierdut fiica, pe Paula, după ce i-a vegheat agonia zi și noapte, vreme de un an: „(...) am știut că drumul durerii se termina într-un neant absolut. În timp ce mă topeam, am avut o revelație: neantul acela e plin de toate lucrurile universului. E neant și, în același timp, e totul.”4 Interesul constant pe care acest dialog reușește să-l întrețină rezidă în modul prin care doamna MirelaIoana Borchin îl determină pe poetul Eugen Dorcescu să devoaleze procesul intim de configurare a unei poezii care constă în relevarea unor „trăiri necomunicabile”.

Tot dialogul este, de fapt, o explicitare prin translație a nașterii unui anumit tip de poezie din tărâmul necomunicabilului, al inefabilului, în cel al explicitului, fără însă a-i spulbera inerenta aură enigmatică. În final, considerând retrospectiv tot sporul ideatic acumulat în acest dialog, se distinge, ca o reacție cvasi-osmotică, interferența dintre (1) problematica mereu obscură și greu comunicabilă a procesului de creație artistică, (2) definirea specificului poeziei d-lui Eugen Dorcescu și (3) conturarea portretului acestuia atât printr-o autoscopie la vedere cât și prin observațiile conlocutoarei sale. Despre primele două am încercat până aici să dau o idee, atât cât se poate în acest spațiu. Asupra portretului artistic și moral al scriitorului Eugen Dorcescu voi stărui însă puțin mai mult, deoarece mi-a oferit revelația creatorului liber, nu lipsit de credință, ci de apartenență dogmatică: „... mă bucur - spune conlocutoarea sa - că nu sunteți un creștin dogmatic. Sunteți un om liber și împletiți libertatea de informare cu cea de gândire și exprimare.”

Admirabilă caracterizare, pe care poetul și-o asumă de mai multe ori de-a lungul dialogului lor, nu fără un discret orgoliu: „Acum, într-o lume secularizată, care produce multă literatură minoră - fiindcă s-a eliminat spiritul din texte - orice referință spirituală e calificată drept religiozitate.

Nu am acceptat calificativul fiindcă e fals. Și, firește, minimalizator [...] Eu sunt un om credincios, dar nu sunt poet religios.

Or, cei mai mulți fac asemenea confuzii.”

Dar spulberarea unei astfel de confuzii, nu doar în cazul lui Eugen Dorcescu, este și în vederile conlocutoarei sale: „Proiectul meu de eseistică intenționează să demoleze asemenea inițiative”, zice d-sa. Și, în lectura cititorului de bună-credință, chiar reușește, completată și de confesiunile Poetului. Deci, dacă nu acceptă ca în taxonomia literară,

poezia să-i fie catalogată ca religioasă, cum ar trebui ea receptată? „Trăirile mistice - consideră Eugen Dorcescu - sunt foarte asemănătoare, cvasiidentice.

Religiile pot fi și sunt diferite [...] Eu nu sunt un poet religios, ci, eventual, mistic.” Afirmație riscantă, întrucât, noțiunea de mistic comportă și o conotație

negativă, asociată bigotismului. Poetul trăiește într-o perpetuuă fervoare a credinței, supremele sale valori fiind El Shaddai, Dumnezeul cel Atotputernic, și soția pierdută, iubirea unicat. Prin cultură, educație, convingeri se consideră totuși creștin, pentru că orice om evoluat simte nevoia unei apartenențe identitare.

Iar, în viziunea sa, Predica de pe Munte concentrează în concizia și claritatea ei esența învățăturii creștine. E, cum se vede, un misticism sui generis, foarte personal, care comportă totuși riscul amintit, de care e conștient, și atunci aduce precizarea lămuritoare: „Dar nici mistic nu sunt, ci, mai degrabă, dacă e nevoie, neapărat, de încadrări, metafizic.” Își dorise chiar, la un moment dat, să scrie o Metafizică, e de presupus că din acest unghi de vedere foarte personal. Din păcate, n-a avut parte de acel ceas prielnic, ora astrală, fără de care nicio carte nu poate porni. Dar, într-o altă turnură a dialogului, când d-na Mirela-Ioana Borchin observă că „Poezia Dumneavoastră este, în foarte mare măsură, și o poezie a trupului”, Eugen Dorcescu recunoaște onest că toată viața a dus o luptă „fără cruțare între carne și duh”. Iar ca o mărturie a complexității conceptului de metafizic, așa cum îl percepe d-sa, vine acest nou spot care luminează tărâmul eroticului din poezia sa. „[...] dusă la limită, cu toată buna cuviință, firește [subl.

RC], experiența senzorialității, chiar a senzualității, devine experiență spirituală.” Dar și această afirmație se cerea nuanțată în sensul precizării că poezia sa e purtătoarea unui „erotism consubstanțial”, cu „miză și intenție metafizică”. Cum e posibil ? se poate întreba cititorul. E posibil „Fiindcă asta suntem noi, conștiințe devenite vizibile prin întrupare. Moartea ne destrupează. Ne eliberează.”

Luminarea problematicii oricum complexe și subtilitatea nuanțărilor ei fac din acest dialog o lectură pasionantă și îi conferă întregul farmec. Ele se regăsesc pe tot parcursul său și îl transformă și pe cititorul avizat într-o prezență activă, care intră în vorbă „din off”, cu o inevitabilă implicare afectivă. La urma urmelor, care e rostul unui dialog intelectual decât acela, de a entuziasma sau de a intriga, de a stârni idei, de a da de gândit sau a îngândura (nu e același lucru), așa cum reușesc s-o facă Mirela-Ioana Borchin și Eugen Dorcescu până în ultimele replici ale convorbirii lor: „M-IB: „Încă o întrebare, Domnule Eugen Dorcescu.

Convențională, dar decurgând, mi se pare, din tot ce am vorbit: CE ESTE FERICIREA? / E.D (Se întunecă.

Ezită): Nu știu. În niciun caz viața... / M-IB: Viața, nu.

Dar Nirvana?...” ____________

1 Eugen Dorcescu, Nirvana. Cea mai frumoasă poezie.

Selecție, schiță biobibliografică, notă asupra ediției și eseu hermeneutic de Mirela-Ioana Borchin. Timișoara, Editura Eurostampa, 2015.

2 Mirela-Ioana Borchin, Etern, într-o eternă noaptezi. Eseu hermeneutic în dialog cu Poetul Eugen Dorcescu.

(Prefață Iulian Chivu). Timișoara, Editura Mirton, 2016.

3 Monica Pillat, Radu Ciobanu, Dincolo de așteptare.

Dialog în larg. București. Editura Eikon, 2016.

4 Isabel Allende, Paula. Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu. București, Humanitas fiction. 2015.

nr. 63 n septembrie 2016

recitiri

actualitatea literară 5

Radu Cârneci, un apologet al iubirii

Din Ţara lui Lal vine „centaurul îndrăgostit” Radu Cârneci (n. 14 februarie 1928), un apologet al iubirii, cel care, „cu har şi ştiinţă”, umbla de timpuriu prin ficţiunile anticilor, cum remarcase Vl. Streinu, încă din 1966. Spirit exultant, descifrând „codul” eroticii (veritabil laitmotiv al desfăşurărilor sale lirice), Radu Cârneci va trece, amurgind, de la senzorialul mitologic la o luminoasă împăcare, descoperind, s-a spus, tema timpului.

Melancolizat, „limpezit de jale”, „slujind”, desigur, cu credincioşie iubirii, omul „pădurilor aspre”, supus „jocurilor firii”, propune o meditaţie înfiorată, sub clipa „ca o tainică secure”; cândva, tainele aşteptau „în coaja lor dulce”, tânjind iluzia androginală. Solar, de rafinată ardoare senzuală („în primăvară sângele dă muguri”, zicea poetul tânăr), acuză acum Timpul-gâde, spaima trecerii: „fără-de-timp e Timpul înţelept/ milenii strâng – orbitele mi-s vii - / iar Charon mă aşteaptă zi cu zi” (v. Fumând pe malul Styxului). Un sentimental, categoric, trecut prin „cântece de purificare”, stenic, totuşi, împăcat, Radu Cârneci probează această vizibilă schimbare de ton (cf. Roxana Sorescu) printr-o ediţie-sinteză, o carte „de drum lung”, cum este, negreşit, Biblioteca de sentimente (Editura Anamarol, 2012), adunând acolo multe nume şi date. Un documentar bio-bibliografic, bogat ilustrat, trecând în revistă biruinţele (numeroase), sub bolta frumosului / „partea cerească” şi a iubirii de poezie, împlinită cu sârguinţă şi meşteşug.

După unele surse, debutul s-ar fi petrecut la ziarul sucevean Zori noi (1950); cel editorial vine, din fericire, mult mai târziu, abia peste 13 ani, în colecţia Luceafărul, girat fiind de Marcel Breslaşu.

Dar placheta Noi şi soarele, „onorând partinitatea” şi plătind tribut temelor de circumstanţă, cum nota Marian Popa, îi oferă poetului şansa unor „mici evaziuni” în deja noul climat, îndepărtânduse treptat de fondul de teme al epocii. Optimismul social va fi transferat supratemei emblematice pentru creaţia lui Radu Cârneci, iubirea, negreşit. În plus, absolventul Facultăţii de Silvicultură şi exploatări forestiere (Oraşul Stalin, 1954), slujind cântecul „ca o santinelă melancolică”, cu felurite funcţii administrative, întâi locale şi regionale (Bacău), va lăsa urme prin „îndrăznelele” sale culturale. Să amintim doar revista Ateneu pe care a păstorit-o între 1964-1972 şi Festivalul G. Bacovia, pornit în 1971. Având, deci, totala îndreptăţire de a afirma, la o cinstită privire retrospectivă: „Cred în strădania mea de om cultural”.

Naturist frenetic şi prin pregătirea sa de inginer silvic, Radu Cârneci află rosturile vieţii în iubirea de frumos şi adevăr. Iubirea devine un „ax al cerurilor toate”, acoperind întinderea operei; iubind cu desmărginire, râvnind contopirea („topiri de trup în arderea de tot”), el transformă acest crez într-o veritabilă religie a iubirii, întemeietoare şi atotstăpânitoare. În acest eros cosmicizat, ceremonialul

(repetitiv, inevitabil), supus disciplinei clasice, devine chiar – observa Mihai Cimpoi – un metatext al iubirii.

Palmaresul poetului impune.

Nu vom înşira aici toate titlurile; până la Clipa eternă (o severă antologie, din 1988), vom mai menţiona, deocamdată, cu zgârcenie, Centaur îndrăgostit (1969), Oracol deschis (1971) şi, îndeosebi, Timpul judecător (1982), observând, însă, metamorfoza.

Exuberant, cultivând senzualismul şi echivocitatea, protejând taina, iubind decorativul, ceremonialul somptuos, spectacolul confesiv (oracular, nota Petru Poantă), Radu Cârneci râvneşte profunditatea şi idealitatea.

Realizează, declarat, conştiinţa efemerităţii, cinstind, desigur, vârtejul iubirii, femeia „cu pas de zee”, un „alcool permanent”; dar iubirea, spiritualizată, devine adoraţie castă (precum în Temerile lui Orfeu), o mărturisită iubire de iubire.

Avea dreptate Radu Enescu, prefaţând Heraldica iubirii (1999), să lanseze un viguros îndemn, invitându-ne, într-o lume dezvrăjită, erodată moral, pragmatică, să reînvăţăm iubirea, ca temei al fiinţei.

Admirabil sonetist, poetul va trudi la o impunătoare Antologie închinată sonetului românesc (3 volume, în 2007, 2008, 2009, sub sigla MLR). Acest florilegiu, adunând peste 450 de autori, începând cu „pionierul” Gh. Asachi (un Sonnetu asachian invoca „steaua priincioasă”) dovedeşte vitalitatea genului (fix, de mare virtuozitate, făcând loc „înminunărilor”), de inspiraţie sublim-erotică, şi trasează o adevărată hartă a sonetului românesc, tezaurizând o „avere poetică”, cum spune antologatorul.

Fiindcă antologiile sunt „bănci spirituale”; rostul lor, motivat prin necesităţi de istorie culturală, nu mai trebuie dovedit. Curios, Radu Cârneci nu încape pe o recentă listă a lui George(s) Astaloş, doar „complicii” Tudor George-Ahoe şi Teodor Pâcă strecurânduse acolo, plus Theodor Răpan, cu Icosonetele sale. Dar arta sonetului (rondosonet, glossosonet) are în Radu Cârneci un dibaci mânuitor, probându-i neoromantismul (intratabil). La care vom adăuga alte superbe iniţiative, oferindu-ne, de pildă, previzibil, Poezia Pădurii (5 volume) şi Cinegetica (3 volume); sau acea „minune poetică” (cum o vedea Alecu Russo), tipărind Mioriţa (1997, în 7 limbi). În fine, tălmăcitorul Radu Cârneci, prin trudnica-i dăruire, merită un prestigios popas. Sunt „încumetări” de mare folos, recunoştea poetul, aşezândule alături de cele trei volume de Scrieri (definitive), zidite „întru Cuvânt”. Să amintim de celebrul poem biblic al regelui Solomon, Cântarea Cântărilor (ediţie princeps, 1973, la Cartea Românească), o parafrază modernă, în şapte cânturi, semnată / reinterpretată de Radu Cârneci. După ce, fireşte, a consultat numeroase studii şi a cercetat răbduriu variantele.

Având o aplecare specială (mărturisită) pentru poezia iubirii, traducătorul a imaginat un sfârşit apoteotic. Iar volumul, scos la Orion, în 1994, deschidea colecţia bibliofilă Mari poeţi ai iubirii. Să nu uităm apoi

de Integrala Baudelaire, „aşezată” în româneşte tot prin osârdia lui Radu Cârneci.

Francezul, „marele damnat”, pentru care frumuseţea era un „monstru măreţ”, venind „dinspre azururi sau din infern”, i-a forţat despărţirea de alte încercări (numeroase).

Mai mult, îndelung aşteptat, momentul Baudelaire i-a procurat „o retopire a eului”, o retrăire, esenţializându-şi fiinţa interioară; altfel spus, l-a obligat la o traducere în esenţialitate, accentuând, dincolo de „masca luciferică” a unui suflet obosit, zeescul, constata Mihai Cimpoi, prefaţând ediţia trasă la Chişinău (Hyperion, 1991).

Tot Radu Cârneci îngrijea (selecţie, prefaţă, traducere, note şi glosar) o ediţie jubiliară (Totem, 1996) închinată umanistului Léopold Sédar Senghor, fost preşedinte al Senegalului. Venind din „umbrosul Joal”, Senghor, cel care alături de Césaire lansa, în 1934, conceptul de negritudine şi care, animist, vedea femeia ca „un tam-tam sculptat”, a fost o pasiune constantă, cinstind, la rându-i, „firele latinităţii”. Ca şi libanezul Khalil Gibran, dealtminteri, ale cărui versete se vor „un ghid luminos” pentru desăvârşirea interioară, înfrângând egoismul. Profetizând, Gibran, în ipostaza de doctrinar, a dat la iveală „o carte a esenţelor”, asupra căreia zăbovise un sfert

dispărea – accentului nostalgic.

E aici filonul elegiac-meditativ, dizolvând tristeţi calme; volumele, însumate, propun un autoportret liric, înmănunchind elegiile unei vârste. Vara frenetică e departe, înecată de ceaţa anilor, miracolul e-n urmă, încât Poetul, purtat de amintirile cu „aripi de vânt”, rememorează vârsta de aur.

Sufletul, cal alb, aleargă „spre pajiştile de odihnă”, pe drumul neîntoarcerii; poetul „se însoamnă”, bucuria se retrage, copilăria de sunete pure naşte o rugă târzie. Departe de „oraşul bubuitor”, exilat în memorie, Radu Cârneci oferă o poezie a alternanţelor; sunt poeme ivite dintr-un timp de iubire şi moarte, melancolizându-şi aspiraţiile (ştiuta propensiune către înalt, idealitate), exultanţa şi regretele confiscându-i trăirile. „Sângele învins”, satul de leagăn (Satul uitat), durerea îndulcită de timp (Locul de taină), fumul amintirilor îl fac pe poet să încalce interdicţia; acel îndemn de a „nu te uita înapoi” nu va fi respectat, mai ales că, dintr-un miez de dragoste, rânjeşte sărutul cosmic al morţii. Nemilosul Cronos îşi cere vama şi nici zeul dragostei, hălăduind în grădina în formă de vis, „sub trufaşii pomi ai Edenului”, nu e în afara timpului. În valea cerului susură izvoare zeieşti, încât poetul, cuprins de amurgul blând-nostalgic, la „margine

de veac! Profetul şi Grădina Profetului (în 1983, la Albatros, sub alt titlu!), la a IV-a ediţie acum, ca şi proza poematică din Iisus, Fiul Omului vorbesc despre „omul cel vast” şi puterea iubirii; ceea ce, pentru Nazaritean, era chiar rostul venirii sale. Un lirism filosofic, năzuind – prin puterea iubirii – spre înţelepciune, aparţinând, astfel, tuturor epocilor. În pofida anilor, ştiind prea bine că antologiile sunt alesături şi că numai astfel poate întâmpina / învinge clipa (un „harnic asasin”), Radu Cârneci, observăm, nu se astâmpără. În seria marilor antologii tematice anunţă alte proiecte (Poema Pădurii, Bilitis etc.). Oricum, dovedind, chiar ignorat de unele Istorii literare, că este un profesionist curat, cum aprecia, în urmă cu ani, un degustător rafinat, de calibrul lui Eugen Barbu.

La „balul de toamnă” ne invită de ceva vreme, tot mai stăruitor, Radu Cârneci, poet de ascendenţă clasică, solar, propunând – s-a remarcat – o lirică relativ lipsită de invenţie, ordonându-şi în timp simbologia şi temperându-şi impulsul jubilativ. Un clasicism caligrafic al celui ce îşi „sculpta paradisele” (fiind sub emblema imaginarului sculptural) şi-şi estetiza trăirile, face loc – fără a

calmă de gând”, traversează o luminoasă împăcare (precum în Timpul judecător). S-ar părea chiar spălată de dramatismul întunecat, de n-ar fi şi altfel de poeme, contrapunctice (vezi, de pildă, Cămaşa morţii). Îl regăsim pe vechiul poet erotic (cultivând altădată metafora dragostei vegetale, ca în Iarba verde, acasă), de rafinată eleganţă şi puritate, în comuniune cu marele Cosmos. Aflat, însă, la o altă vârstă, în anotimpul revelaţiilor, descifrând semnele timpului, Poetul descoperă chiar Timpul. Ochiul deschis spre interior măsoară „drumul de teamă”; paşii timpului au alungat culorile verii.

Simţind precipitata respiraţie a timpului, sufletul, „plin de pofte mereu”, află în poezie un aliat: un semn, sigiliu peste scrum şi uitare, când „viaţa seînvârte neobosind”, urmărită de ritmul poeziei, trecând dintr-o grădină din amintire în spaţiul de vânătoare.

Este inexact, credem, a mai păstra acum eticheta de poet solar pentru Radu Cârneci.

Tristeţea, infiltrată insidios, nu e cotropită, însă, de neguri; peste elegiile sale nu cad lespezile anxietăţii, deşi poetul, obosit de timp, observă că „toamnă-i pe valea de cer” şi „zilnic moartea se învaţă”

Adrian Dinu RACHIERU

(Madrigal în Octombrie). Radu Cârneci îmbracă toga tristeţii, meditând „pe marginea clipei”: „vine o noapte de noapte”, urcă pustiul şi pădurea de întuneric, iar o Rugă la vultur se încheie fără echivoc: „curăţă-mi calea de moarte”... Desfrunzirea e de suflet, spaima rămâne azură – ca-n superbul poem Pasărea Kin, poposind „la marginea dinspre toamnă a verii”.

Sufletul însuşi, cu aripi de cântec, e un „mugure straniu”, iar Poetul, bărbatul de cântece mari, „stâlp de cer” (Tristii).

Cântecul, „de pază la propria-i risipire” este chiar o santinelă „fără de arme”.

După poezia începuturilor (calificată ca fiind „pozitivă”), după efortul de antropomorfizare a spaţiului silvic (apropiat poetului şi profesional vorbind), a cultivării unei lirici erotice în decor somptuos, pannaturist şi a imnicii patriotice, Radu Cârneci, aflat la o altă vârstă lirică, e preocupat de Chipul Poetului: cel cu gust de furtună, purtând semnul pe frunte (o „cicatrice de stea”), însufleţind procesiuni magnifice la porţile Visului.

Cuvintele devin tobe aprinse. Aici, poezia lui Radu Cârneci, preocupată de sondarea interiorităţii, se deschide către semeni, la fel ca lumea fierbinte, senzorială, frământată de largi aspiraţii a poeziei negre, din care poetul ne-a oferit, generos, inspirate tălmăciri. Fără a uita „îndumnezeirea” prin slovă şi „marele soroc” care, fatalmente, ne aşteaptă.

O poezie întomnată, lirica lui Radu Cârneci, grav-elegiacă, sondând timpul interior, este mai complexă decât se crede; poetul obligă la reevaluări.

Clasicist incurabil, pătruns de grijă bibliofilă, Radu Cârneci şi-a domolit arderile, deşi invocă obsesiv, cu o seducătoare eleganţă a spunerii, în poeme frumoase, fluente, copleşite de melancolie şi conservând o luminozitate ritualică, germinativă, bolnavă de panteism, „a iubirii pasăre albă”.

Elegiac, spuneam, aprinzând gesticulaţia erotică, ştiind că „urâtul e-n pândă”, poetul, înţelepţit, atingând calmul unei vârste, nu uită, totuşi, exploziile vitaliste şi împacă miraculos „disciplina clasicizantă” cu acel clocot al afectelor, dăruindune, printre altele, şi o „coroană de sonete”. Magma turnată în tiparele sonetului, vorbind despre frenetice descărcări pasionale, se decantează, se molcomeşte sub povara reflexivă, purtând „paşii de duh”. Radu Cârneci ar trebui recitit. Fiindcă cel care a rescris Cântarea Cântărilor (aşezând-o într-o parafrază modernă), cel care a tradus cu har din marii poeţi ai lumii, cel care a durat o impunătoare operă, ar merita un alt tratament. Şi un alt loc pe harta liricii noastre.

Generaţiile noi, grăbite să ocupe scena, ar trebui să-l descopere. Poate că „timpul judecător” va face dreptate şi întâlnirea va avea, totuşi, loc.

6 actualitatea literară

nr. 63 n septembrie 2016

cronica

Slavco Almăjan: Ieșirea din clepsidră

Literatura de limbă română din Serbia a conoscut după război o rapidă dezvoltare în modernitate, în pas cu literatura sârbă, care i-a deschis orizonturi occidentale, dar și în relație cu literatura română (având aceeași tulpină lexicală), aflată și ea într-un proces de evoluție continuă, de la proletcultismul anilor ‘50 la… postmodernism. Cel care a marcat substanțial această înnoire a expresiei literare din țara vecină a fost Slavco Almăjan care, prin prestanța sa, „a reușit să îndepărteze limitele dintre literatura minoritară și cea majoritară”, cum se exprimă Brândușa Juica în Literatura română din Voivodina (2012), sau cum ne încredințează Nicu Ciobanu, într-o postfață la volumul Ieșirea din clepsidră (Editura Princeps Edit, Iași, 2005), „a reușit să inițieze o altă respirație literaturii române din Voivodina”.

Scriitor de largă desfășurare creatoare, Slavco Almăjan s-a implicat profund în destinele literare ale seminției sale, scriind versuri, proză, eseuri, publicistică - multe din volumele sale fiind încununate cu distincții și premii de anvergură la Cluj-Napoca, Iași, Craiova, dar și la Belgrad, Uzdin, Novi Sad ș.a. Dimensiunea de altitudine reală însă a dat-o poezia „de mare forță și rafinament” (Daniel Corbu, în prefața la același volum), impunându-l între poeții români actuali, de prim plan, încă de la debutul editorial cu Pantomimă pentru o după-amiază de duminică (1968) și până la Post-restant în arhipelag (1999), urmat de antologia reprezentativă, Ieșirea din clepsidră.

Din capul locului se remarcă refuzul manierei tradiționale de scris și plonjarea direct în formula neoavangardistă, în speță expresionistă, cu un discurs încărcat metaforic, vizând parabola și profunzimea sugestiei ideatice existențiale: „Până n-a existat ușă omul nici n-a purtat cheia cu sine/ Odată cu apariția ușii totul și nimicul au prins alte înțelesuri/ Prin ușă au intrat sentimente mistuitoare/ Măștile halucinante/ Maladiile și lumânarea/ Oamenii au putut spune/ Există un întuneric dincolo de ușă// Dar cum nu era între ziduri ci între respirații/ Omul putea să vadă ce nu putea fi văzut/ Și putea să intre fără a intra/ Și să iasă fără a ieși” (Mizerabila moștenire).

Un sentiment al legăturii trainice cu obârșiile apare pregnant în întreaga sa lirică, simțind nevoia metaforizării acestei ascensiuni de la rădăcini spre marea corolă a desăvârșirii în înaltul orizonturilor universale: „Voi găsi și eu odată gura rădăcinilor/ Și voi intra prin această gură până-n frunze/ Și de acolo voi privi câmpia râul dealul/ Pasărea nu va ști că sunt frunză/ Ploaia nu va ști că sunt agățat de creangă// Voi aștepta apoi invențiile toamnei/ Și voi pleca cu

Constantin CUBLEŞAN

șpalturile vântului/ Tu nu vei ști cine a trecut pe la geam/ Nu vei afla niciodată care dintre frunze a fost imaginația mea” (Imposibilul pelerinaj).

E aici emoția unui destin ascendent în civilizație, care îl îndepărtează oarecum de satul tradițional, înțeles ca lume a primordialității, pe care o evocă nostalgic uneori, precum în această Baladă a intrării în oraș: „Creştea în ochii mei casa şi curtea/ Și bradul din curte creştea. În risipa laudei ce-l tot înălţa//Păsări veneau cu imnuri solare pe aripi/ Cu amintiri de iarbă veneau/ Cu cântecul lor tânăr/ Să mă atingă încercau// Și casa era plină și curtea era plină/ Și-un armăsar cânta în curte la flaut/ Visul îmi era vecin și ploaia îmi era vecină (…)

Apoi a venit tata și a zis/ Plecăm/ Și am plecat/ Spre trotuare mergeam (…) Eram deja departe de bradul din curte/ Și-n palmă mirosea a iarbă și-a pământ”; e vârsta la care se resimte de duhul înstrăinării, alteori evocarea treculului e candidă, elegiacă: „De-atunci a început să ningă-n mine/ Cum ningea odată în Banat (…) Azi pe bulevarde trec/ Și doar visez că ninge/ Cum ningea odată în Banat (…) Alunecând spre orizontul argintat/ Și iar ceva vibrează și se transformă în sonată/ Deși azi nu mai ninge/ Cum ningea odată în Banat” (Ningea odată în Banat).

Pe acest fundal, privirile se întreaptă oarecum oracular spre viitorul copleșit de prea mult dramatism uman într-un univers copleșit de imperativul dedublării în modernitate: „Dezamăgiri noi ne vor surprinde și antrena/ Și a vorbi despre câmpia plastificată va fi un stil/ Un stil matrimonial nou salvat de centrifugă// Ne vom încadra în deschideri lucide/ Vor cădea litere de tămâie din pinii preamăreți/ Nebănuite posibilități vor crește și vor înainta/ Și nimeni nu va pierde și nimeni nu va câștiga! (Dublu joc). E coordonata lirică pe care „jocul cu nemurirea” îi marchează lui Slavco Almăjan meditația asupra sensului existențialității: „Finitul își arată elasticitatea/ Își arată oul își arată pepenele/ Numai tenebrele rămân în suspensie/ Cu inelul învechit la gât/ Suntem la mică distanță de curțile interioare/ Timpul și cochilia filtrează/ Fosilul debil își schimbă locul// Întrebările lovesc vegetalul și animalul/ Mirarea și rodnicia” (Oul și pepenele).

Tocmai de aceea, ca un laitmotiv apar mereu referirile la poezie, la sensurile ei metaforice, la „limbajul poetic” care e „cel adevărat”, dincolo de „dicteul magic”, pe care îl practică în manieră proprie, mult încărcat de afectivitate, mizând pe „cuvintele cu minunatul lor chip teatral”, întrebându-se dacă nu cumva, în viitor „va fi nevoie de un limbaj isteric”.

Numai că poezia lui Slavco Almăjan e mereu susținută de o metaforică, aș zice, diafană (poetul fiind, după aprecierea lui Daniel Corbu:„veșnic amant al simbolurilor esențiale”), cum este aceasta, dintr-o frumoasă poezie de dragoste, în care cuplul apare într-o simbioză legendară învăluită de mister: „Am

Novalis și Oravița În perioada (1783-1787) în care este luat, la Lucklum, spre educație de unchiul său, Friedrich Wilhelm, baron de Hardenberg, viitorul poet Novalis, pe numele real Georg Philipp Friedrich, baron von Hardenberg (1772 - 1801), se împrietenește cu Joannes Lederer, un farmacist din ordinul imperial al farmaciștilor, proprietar al farmaciei montanistice de la Oravița, în Banatul istoric, și cu August Philipp von Knoblauch, tatăl lui Karl Knoblauch, cel dintâi farmacist din această familie în destinele farmaciei montanistice de la Oravița (Karl va cumpăra de la văduva lui Lederer, în decembrie 1819, cu toate activele și pasivele, farmacia orăvițeană).

Cu Lederer și August Philipp von Knoblauch, poetul va fi coleg (în chimie, mineralogie și științele naturii) la Jena (1790-1794) iar din 1797, cu Lederer, vor fi audienții profesorului Gottlob Abraham Werner, la Academia Montanistică a Saxoniei (Minerit, Metalurgie și Silvicultură), din Freiberg. În 14 octombrie 1797, prin decret imperial semnat de Francisc I, Georg Philipp Friedrich von Hardenberg/Novalis va fi instalat ca inspector al sării și director al minelor, ocnelor și instalațiilor din domeniu, pentru provinciile de răsărit ale Vienei, dar în jurisdicția competențelor sale, poetul păstrează și districtul german

Thuringia, ca super-inspector, funcție în care se afirmase foarte rapid și care îi adusese deja o faimă europeană în domeniu.

Astfel că, în intervalul noiembrie 1799 - martie 1800, în plin conflict al austriecilor (în varii coaliții antifranceze) cu Napoleon, Viena vrea să știe situația corectă din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina și ordonă Oficiului Cameral al Sării să primească inspectorii imperiali care să finalizeze un bilanț al tuturor problemelor, întreaga activitate de documentare având centrele la Arad și la Mako.

Von Hardenberg/Novalis este adjunctul comisarului imperial Prokop Lhotka de Smislov, cel care, după încheierea misiunii, va fi instalat (din 1801) consilier imperial în problemele Tezaurariatului Minier și Metalurgic din Banatul Montan, cu sediul la Oravița.

Profitând de prezența în zonă, Novalis pregătise dinainte un cadou pentru prietenii săi orăvițeni, August Philipp von Knoblauch, care era laborantulchimist la Fabricii de Bere Fischer de la Ciclova Montană și Joannes Lederer, proprietarul farmaciei montanistice.

Nu știm în ce a constat cadoul pentru August Philipp von Knoblauch, dar știm că pentru prietenul său farmacist, Novalis cumpărase din Jena sticlă fățuită

povestit copacilor cum ne-am iubit// Ea era scoică/ Eu corăbier” (Nomazi sintimentali la circ). Până și înclinațiile ludice au structurate în esența lor o simbolistică ideatică de profundă condiție a însăși trăirii în lume: „Din somn/ Curcubeul tăiat în bucăți/ Cade pe masă/ Ce facem cu el/ Ce facem cu el// Masa se micșorează/ cât o pupilă/ Ce facem cu ea/ Ce facem cu ea// Cad frunze cleioase de undeva/ Pe masa noastră se descompun/ Ce să facem cu ele/ Ce să facem cu ele// Niște cai se lungesc/ Venind din infinit/ Se lungesc atât de mult/ Încât devin subțiri/ Ca fibrele de tei/ Ce facem cu ei/ Ce facem cu ei” (Metamorfoză).

Misionarismul poetic, venind dintr-o nevoie a condiționării angajamentului social în timp („ieșirea din clepsidră”) și în istorie, marchează problematica profund existențială în care Slavco Almăjan își înțelege chemarea destinală: „Cine ai fost dacă deja ai devenit uitare/ Ce le-ai vorbit când nu te-au înțeles” (Elegie în amfiteatru), fidel însă crezului său funciar, că „poezia nu este chiar atât de naivă/ Sparge și-n continuare vitrina/ Cu adevărul său asimetric” (Vitrina spartă). În arealul literar românesc din Voivodina, personalitatea lui Slavco Almăjan s-a impus ca una directoare, nu doar prin sonoritatea viguros-modernă a poeziei sale, cât și prin angajamentul social în instituții menite a susține creația conaționalilor.

A fost redactor la Radio și la Televiziunea din Novi Sad, redactor șef al revistei Lumina și apoi al Editurii „Libertatea”; a fost președintele Asociației Scriitorilor din Voivodina și președinte al Societății de Limba Română din Voivodina.

La vârsta septuagenară, se bucură de statutul unui autentic fondator de direcție în scrisul românesc, nu doar din Serbia. Traducerile în numeroase limbi (sârbă, italiană, spaniolă, engleză, suedeză) îi atestă statutul de veritabil poet original, dobândindu-și astfel un loc deplin meritat, confortabil, într-o istorie contemporană a literaturii române de pretutindeni.

Thalassa

(lamentările lui Okeanos) lui N.S. un prieten al meu şi al Marii...

Nimic nou sub soare... nimic nu se mai poate spune nou despre Mare! dar dacă dacă tot e s-o facem - să repetăm spusele altora hai s-o facem măcar cu buzele noastre! Că marea e ca femeia: îi place să fie minţită, dar nu oricum, onctuos (”dacă tot mă minte măcar să mă mintă frumos!”) ...Să aşezăm cuvintele-n pagină cum pune valul scoicile melcii coralii pe-un raft de nisip la țărmurii lumii - iar din inima mării mereu apar frânturi de corăbii sargase..., grămezi încât îţi vine să crezi că sunt barbă Meduzei, zeiască balegă de calmar... şi vise de salvamar căzut - cum s-ar spune - la datorie pe spinările marii, -ncercand să salveze un suflet cu SOS la rever şi moartea în buzunar...

și sablată ornamental pentru ușile de la intrarea în sediul farmaciei.

Avem patru documente păstrate la farmacistul Karl Knoblauch von Iranyossi, fiul laborantului-chimist și următorul farmacist, după Lederer, însemnările din jurnalul lui Novalis, publicat în 2007 în SUA (nota bene: suma importantă a finanțării pentru această ediție a venit din partea regretatului Adrian Baica și a soției sale Malvina Baica, universitari americani în matematici, originari din Mercina, lângă Oravița), statistica minieră și metalurgică a lui C. A. Schmidt publicată în interbelic, la Sibiu, în XVIII volume (volumele XII-XIIIXIV interesând problema noastră), pe intervalul 1697-1826.

O abordare a problemei, în Monografia celei dintâi Farmacii Montanistice din România, sub tipar la Editura TIM din Reșița, autor Ionel Bota, redactor de carte Gheorghe Jurma.

Ionel BOTA

Iar la mare, ocean când se apropie valul parcă tună în cer, se cutremură malul din adâncile temelii ale lumii el şterge totul pe plajă: urme rănite de inorogi urme de aripi (de înger) paşi de copil întipăriţi pe nisip ca pe lutul unui olar... plesnetul de bici al lui Zeus, Prometheus - Okeanos!

Un uruit de aştri răniţi şi târâţi pe pământ se destramă în mări la picioare de val: e bubuitul lui repetat repezit neepuizat Iar pe tine, poet, când te loveşte tunetul valului (la moalele... idealului) e ca norul de aur lucind lunecând eminescian pe marea de amar, mare de lacrimi şi sare ... ~Câtă splendoare - câtă splendoare~ sună şi cântecul trâmbiţat, mereu repetat pe ţărmuri de mare...

O mare mereu rotitor-tunătoare... fiică de kosmos şi zeu

Remus Valeriu GIORGIONI,

Laguna Beach

nr. 63 n septembrie 2016

interviu

actualitatea literară 7

„Pentru noi este foarte important ca toată lumea să poată avea acces la cultură fără să facă eforturi financiare” Interviu cu actriţa lugojeană Iasmina Petrovici

bineînţeles munteni. Eu nu am avut parte de o primire rece. Din contră. Depinde de la om la om şi cum vrei să te adaptezi. Mie mi-a plăcut Bucureştiul, încă din clasa a XII-a, când am făcut o excursie. A fost aşa, o “chimie” la prima vedere. Îmi place Bucureştiul, de aceea m-am stabilit în el. La fel îmi place şi Lugojul, care este oraşul meu de suflet şi cu cât eşti mai departe de el, îi simţi lipsa şi te cuprinde o dorinţă arzătoare de a reveni.

Dar trebuie să recunosc că nu aş mai putea pleca din Bucureşti, care acum e oraşul meu de adopţie, în care trăiesc şi lucrez de zece ani.

“Sunt convinsă că voi parcurge o traiectorie evolutivă în continuare, nu involutivă. Viaţa îţi scoate în cale şi greutăţi, piedici, dar şi trepte pe care obligatoriu trebuie să le urci, chiar dacă uneori mai trebuie să cobori câte o treaptă, două”

Iasmina Petrovici

- Copilă fiind, grădini cutreierai... Ai păşit devreme prin grădinile Thaliei, Terpsihorei...

- Da, aşa este. Am fost atrasă de frumuseţea grădinii Thaliei încă de la vârsta de trei, patru ani, când am spus că îmi doresc să fiu actriţă. Nici nu m-am gândit la o altă meserie decât la aceea de actriţă. De la vârsta de patru ani, până la 11, m-am plimbat pe minunatele alei din grădina Terpsihorei, deprinzând tainele baletului, după care am întrerupt puţin contactul cu dansul, devenind studentă. Odată cu reuşita admiterii la facultate mi-am reamintit de dragostea dintâi şi am reluat studiul dansului, îndreptându-mă spre dansul Flamenco pe care încă îl studiez individual, căruia i-am asociat dansul contemporan şi cel asiatic. Este vorba de dansul din Extremul Orient, India, Asia de Sud-Est. Mă interesează foarte mult dansurile de caracter. După ce am vorbit de dans, vă propun să revenim la actorie.

- De acord.

- După absolvirea Liceului “Coriolan Brediceanu” din urbea natală, Lugoj, am reuşit să promovez examenul de admitere la Facultatea de Teatru din cadrul Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti, unde am avut şansa de a o avea ca profesoară pe Sanda Manu.

- Într-adevăr, este o şansă să fii studentă la Clasa Sanda Manu. De aceea te rog să ne spui câteva cuvinte despre ea.

- Mare Om, mare Caracter! O profesoară extraordinară de teatru, un mare pedagog. Un profesor foarte dur, bazându-se pe şcoala de actorie rusească, şcoală care - cred eu - ar trebui să fie baza de pregătire a oricărui actor, pentru că după aceea poţi să te îndrepţi spre alte metode şi mijloace de exprimare scenică. Este o şcoală clasică. E un realism rusesc pe care trebuie să ni-l asumăm, pentru că oferă şansa fiecărui actor să se orienteze înspre ce direcţie doreşte el să o facă.

Am devenit apoi colaboratoare a Teatrului din Giurgiu, vreme de un an şi jumătate. În timp ce îmi desfăşuram activitatea la Giurgiu, am început un proiect în zona independentă, la Bucureşti, cu spectacolul “Girl power”, la Teatrul “Arca”. În paralel am devenit membră a unei trupe de dans asiatic, tot din Bucureşti, şi am urmat cursurile de masterat la istoria artei şi filosofia culturii. Toate acestea întâmplându-se în 2010. În 2012 am absolvit cursurile de masterat, orientândumă mai mult înspre filosofie, eu de mică fiind foarte pasionată de egiptologie, pasiune descoperită pe la vârsta de 12 ani. Evident, tema lucrării de masterat a fost una de filosofie şi mitologie egipteană.

- Aceasta a fost perioada când ai lucrat intens la temelia devenirii tale (profesionale) profesioniste. Care au fost apoi următorii paşi care au dus spre maturizarea ta ca actriţă?

- M-am îndepărtat o perioadă de studiul filosoficomitologic, concentrându-mă foarte mult pe zona teatrului independent. Am înfiinţat o companie intitulată 27zero3 “Creative Group”. Este practic un grup de creaţie, pentru că noi (eu şi buna mea prietenă Sabina Grădinaru) vrem să ne orientăm spre o diversitate de activităţi culturale, creative, nu doar teatru. Am început cu teatrul, pentru că asta am studiat şi asta ne este meseria, dar pe parcurs proiectele noastre au căpătat o alură educaţională, socială şi dorim să ne implicăm în organizarea de evenimente culturale prin care să putem acoperi o plajă mai largă.

Eu şi colega mea Sabina Grădinaru ne-am întâlnit la Teatrul din Giurgiu. Când am sosit eu la Giurgiu, ea lucra deja acolo. Am plecat apoi amândouă la Bucureşti şi neam îndreptat spre zona independentă, după cum am mai arătat. Ea este pasionată de scris, fiind un dramaturg foarte bun. Cred că este cel mai bun dramaturg contemporan (râde sănătos, molipsitor). Aşa o consider eu. Faptul că ea este orientată spre zona scrisului, iar eu spre dans şi coregrafie constituie un avantaj pentru noi. Important pentru ambele este că ne completăm una pe alta. Este o simbioză fericită. Este o chestie foarte rară şi e foarte bine că am plecat la drum în această formulă. Am lucrat foarte bine până acum. Am jucat nişte piese pentru copii scrise de ea, dar şi de mine (între timp m-a prins şi pe mine microbul scrisului), ne urmăm linia noastră, adică facem teatru educaţional, cum v-am mai spus. Ne “plimbăm” mult prin ţară, adică facem multe turnee (am fost şi la Lugoj), turnee în care jucăm atât piesele scrise de noi, cât şi piese clasice, de pildă Pinocchio, cu care am avut un mare succes fie că am jucat pentru copii obişnuiţi , în orfelinate, sau în şcoli speciale unde am întâlnit copii cu dizabilităţi (de exemplu, în 2010, am jucat un spectacol de clovnerie, la Lugoj, în sala Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu”, dar şi la o şcoală specială). Bineînţeles că am montat şi Creangă, Alecsandri...

- În ce roluri mai importante ai fost distribuită, sau dacă ţi-a plăcut unul sau mai multe, în mod special?

- Mie, în general, nu-mi place să fac clasamente.

După părerea mea, fiecare rol este important în felul său. Şi fiecare om e important în felul său. Fiecare fir de iarbă contează pentru lumea asta. Nu-mi plac nici clasele sociale, categorisirile, prejudecăţile şi tocmai din această cauză mă feresc să afirm că un rol sau altul îmi place mai mult. Fiecare rol, sau fiecare lucru are farmecul lui. Din fiecare rol am învăţat câte ceva şi fiecare rol îl abordez în mod diferit. Aşa cum cel din “Poveste pentru oameni mari” e într-o continuă evoluţie. Eu simt că evoluez de la o reprezentaţie la alta, deşi rămâi în aceiaşi parametri ai personajului care a fost creat. La fiecare reprezentaţie descoperi altceva, alte valenţe ale personajului. Un personaj foarte interesant pentru mine a fost cel din “Probleme la mansardă”, spectacol cu care am fost şi la Lugoj, în februarie 2014, unde jucam o fată nebună. Acel rol a fost unul foarte dificil, pentru că e dificil să înţelegi şi să interpretezi un nebun care sare de la etapa unu la trei. El nu are etapa doi. El sare de la unu la trei, de la trei la cinci, la şapte şi aşa mai departe. Ori tocmai această parte de salturi, de opoziţii, de contraste este tentantă. A fost un rol foarte, foarte interesant pentru mine, dificil şi obositor, dar mie îmi place totdeauna să mă “arunc” într-un rol de compoziţie. Aceasta mi-ar plăcea să fac şi în viitor. Să devin un actor de compoziţie, să interpretez personaje cât mai variate.

- Cum ai fost primită sau, dacă vrei, receptată, de către bucureşteni, ştiut fiind că prima reacţie este una viscerală, de respingere, pe care eu unul nu mi-o pot explica?

- Personal nu am simţit o astfel de reacţie, deşi eram una dintre puţinele persoane care venea din Banat, pentru că trebuie spus că nu sunt prea mulţi bănăţeni în Bucureşti, majoritatea covârşitoare fiind formată din moldoveni, olteni - şi fiind în Muntenia -

- Ce proiecte mai aveţi (tu şi buna ta prietenă Sabina Grădinaru)?

- Momentan, ne desfăşurăm activitatea la nivel naţional, dar vrem să urmăm o dezvoltare internaţională. Dorim să facem multe turnee afară.

Plănuim să mergem în Germania. Acum, când avem şi o asociaţie culturală, Asociaţia Culturală “Pfilmys”, care a luat naştere în 2015, facem şi activităţi filantropice. De pildă, am avut reprezentaţii cu “Poveste pentru oameni mari”, în Bucureşti, în parteneriat cu o altă asociaţie culturală, denumită “Replica”. Beneficiind de nişte fonduri culturale am putut să oferim bucureştenilor spectacole gratuite. Pentru noi este foarte important ca toată lumea să poată avea acces la cultură fără să facă eforturi financiare. Sper să pot oferi celor din jur o parte din ceea ce ştiu şi din bucuria pe care o am. Vreau să vă mărturisesc că sunt membră “Rotaract” din 2005, aici în Lugoj, dar din cauza distanţei mari nu am avut posibilitatea de a mă implica mai mult în activitatea de aici, oferind spectacolul acela de clovnerie, despre care am făcut vorbire ceva mai devreme, la o şcoală specială din urbea mea natală. La anul voi împlini 30 de ani şi voi deveni membră a Rotary-Club. Sper ca din această poziţie să pot face mult mai multe.

- Eşti mulţumită de ceea ce ai realizat în cei zece ani de carieră?

- Da! Chiar sunt foarte mulţumită. Sunt convinsă că voi parcurge o traiectorie evolutivă în continuare, nu involutivă. Viaţa îţi scoate în cale şi greutăţi, piedici, dar şi trepte pe care obligatoriu trebuie să le urci, chiar dacă uneori mai trebuie să cobori câte o treaptă, două.

- În numele lugojenilor şi al cititorilor revistei Actualitatea literară, vreau să-ţi mulţmesc pentru interviul acordat şi îţi urăm reuşită deplină în proiectele care se află în plină desfăşurare, dar şi în cele ce vor urma.

- Mulţumesc şi permiteţi-mi să vă întorc aceleaşi urări şi gânduri de bine.

Interviu realizat de

Mircea ANGHEL

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

Lucian Mănăilescu Ai îmbătrânit Ofelia, de mult ai îmbătrânit, plutind pe râu, printre nuferi...

Ca o amforă grecească sufletul Treci prin străvechile cetăţi ale memoriei, printre colinele mării de piatră şi ruinele anotimpurilor de odinioară, invocând târguri de sclavi şi dezastre şi locuri pe care le numeai cândva „acasă”, deşi nu mai locuia nimeni acolo… Şi ţi-e cumplit de sete şi, cu palmele făcute căuş, încerci să bei cerul care picură în ţărână.

Cal şi călăreţ Strigătul poeziei scăpătate, un fel de viaţă demontată şi refăcută după chipul şi asemănarea lui Allan Ginsberg, o pată luminoasă de întuneric, cal şi călăreţ afundându-se în mlaştini şi cine să judece, cine are dreptul să alunge câinele cu pielea jilavă, cine să ierte şi cine să sfârşească spânzurat de funiile prelungi ale toamnei?

Ziua de naştere E ziua mea de naştere şi încă nu m-am născut!

Cineva dansează în semiobscuritate, printre mobile vechi şi tristeţi, după serenisima melodie a ploii, Altcineva povesteşte despre singurătatea trăită cu prietenii în bodegile melancolirei mahmure, altcineva cere de băut o otravă mai tare ca viaţa…

E ziua mea de naştere şi de aceea vă spun: Ascultaţi ce melodioase bătăi de aripi se aud între umerii delicaţi ai morţii!

Pe râu, printre nuferi În zadar ai sugrumat gâtul de lebădă al tăcerii răscolind prin oglinzi după chipul tău palid.

Zadarnic sub tragice măşti ţi-ai ascuns iubirea, la fel cum a fost inutil şi jocul tău cu păpuşile de cârpă şi nebunia...

Cal şi călăreţ rătăcind prin cer, un drum lung, o viaţă pierdută, minciuni şi profeţii şi stoluri de grauri trecând pe deasupra lanurilor de pulbere…

Oh, câtă nemărginire în răsăritul soarelui orb, câtă nefericită nemărginire în America Poeziei, în preeriile clipei, în acest continent de la capătul lumii.

Cal şi călăreţ galopând în închipuire…

Dincolo de graniţă, într-un Mexic fragil, cineva îşi bea sufletul, altcineva povesteşte despre fluviile de asfalt care târăsc amintirile spre oceanul în flăcări…

Fetiţa cu chibrituri De parcă străzile oraşului s-ar fi mutat în cer, lumea freamătă într-o mulţime de culori sclipitoare, păpuşile râd şi copiii îmbătrânesc fericiţi în vitrine...

Sunt spectacole de gală şi o mie şi una de salturi mortale escavând întunericul şi oamenii aplaudă şi reflectoarele se sting şi într-un colţ al arenei, îmbrăcată în rochia

Emil Iulian Sude Sinapsarea

Sunt într-o perioadă în care insectele mele de care nici nu vibrează nici nu zboară nici nu dansează lehamite spartană nici ceva-ul să nu te mai incite o netrăire continuă să te doară să nu te doară de parcă totul s-ar fi luat de la insecte Cine îmi mai spune despre lehamite dacă nu mai simt lehamite dacă nu mai am lehamite despre iubire cine ne mai spune despre nervii mei nervii mei pe unde sunt ei insectele mele insecte într-o zi alcătuirea mea diafana mea alcătuire o să doară o frunză de dud un vierme de mătase o rochie se mira-se de mirese

Gândacul în cămaşa portocalie

(decapitarea artiştilor pentru adevărurile lor)

cel ce sunt și omida asta drăgălașă şi libelula asta carnivoră contradicție în termeni să fiu împotriva lui Lui să decapitezi un gândac în cămașă portocalie

nr. 63 n septembrie 2016 de mireasă a ploii, copilăria aprinde chibrituri…

Crucificare Un soare negru sub pleoapa închisă, în palma stângă o lacrimă, în palma dreaptă o altă lacrimă strălucind, şi stoluri de corbi ciugulind întunericul...

- O fraţii mei, n-o să vină nimeni să îl sărute, nu va fi recunoscut chiar dacă îi vor înălţa imnuri de slavă şi vor pregăti o altă coroană de spini şi alt fiu al omului va urca muntele şi alte mulţimi au să-l aclame în batjocură şi un alt Pilat o să se spele pe mâini...

Dar vă spun, şi acela se va naşte crucificat, şi pentru el vor zornăii arginţii în mintea zarafilor, şi iarăşi şi iarăşi îl vor ucide şi iarăşi şi iarăşi îl vor plânge înebuniţi de speranţă şi teamă.

Hai să fugim Hai pune-mi lesa, sufletu-mi de câine Să-mbătrânească-n viscol, sunt veacuri până mâine Şi-avem atâta vreme, şi-atât de mult albastru, Hai, leagă-mă cu lanţul de cel mai palid astru.

S-aud cum trece moartea prin mine milostivă, Să mi se facă sete de-o tine primitivă...

Hai să fugim departe prin liniştea de piatră, Şi s-auzim, în urmă, zăpezile cum latră.

Castel de nisip Există o întâmplare patetică, o mulţime de cochilii de scoici pe o plajă străină şi un castel de nisip în care locuieşte vântul...

Acolo viaţa e ca un Alzheimer şi blândeţea lui Raskolnikov ucide uneori, acolo sunt sentimente palide şi înserări şi cuvintele de dragoste.

Oh, dar desigur, bunii călăi vor învinge în cele din urmă, capetele noastre umplute cu heliu se vor ridica în înalt plutind pe deasupra realităţii iar pe urmele noastre tăcerea va merge cu inima în zdrenţe şi istoria va consemna peste o mie de ani o mulţime de lucruri absurde şi glorioase pe care n-am avut timp să le trăim niciodată.

să te întrebi ce a simțit gândacul acela o jumătate de oră ascunși la spatele ucigaşilor nu se mai poate face nimic

Persoana imposibilă

emil atât se dă el poet că mai e câteodată atunci un emil primul poem l-a scris l-a trăit l-a transportat că trebuia al doilea pentru că trebuia al treilea pentru că trebuia al nuştiucâtelea

etapele să se oprească între antipa şi entomologia clipei

Autoportret lui Emil

pînă când nu mai ştia care cauză care efect efectul determină cauza interschimbabilă cu prospeţime cu perimare de la cauză la efect efectul din efect cauză din cauză acum se spune că fiecare emil are patru litere după E este M sau M este înaintea literei E aşa cu toate literele care îl spun pe nume şi aşa toate golurile citite sunt pauze în care vibraţia este cauză este efect este defect atunci un emil şi cauză şi efect

foetusul sau oul care ţine de larvă care ţine de nimfă care ţine de pupă

din vieţile pe care le-au trăit alţii eu

Aș fi putut

aș fi putut să fiu încrâncenarea insectelor mele de naștere aceste făpturi care simt pentru mine și frigul și somnul poate iubirea aș fi putut să fiu regele neîncoronat al albinelor al păduchilor sau poate fâșâitul aripilor de muscă atunci când îmi periam oglinzile mișcări derulate cu încetinitorul mâna zeului mai înceată decât zborul meu de pe cubul de zahăr pe târâtorul hoit răsfirat în viitoare hoituri mai mici

Orizontala acaparatoare dependenţele instrumente ce nu aplanează nici conflictul nici mărinimia nici înduioşarea consolarea repetiţie a nuanţei moartea si iubirea şi toate cele şi a doua oară şi după prima oară

începuturi de care nu stim cum se sfârşesc cum au început la 41 de ani până pe 06 09 2016 aceeaşi pisică umblă prin mine cu înţelesurile biblice aceeaşi consolare repetitivă şi neînţeleasă an pe an nici nu se scade nici nu se adaugă înmulţirea şi împărţirea în moarte în iubire te contrazic în ovocitele donate pentru tine şi sfinţii sunt bărbaţi la 48 de ani până pe 18 08 2016 aceeaşi pisică umblă prin tine cu înţelesuri biblice aceeaşi consolare repetitivă şi neînţeleasă să ne mutăm centrul de greutate orizontala fie verticala acaparatoare dependenţele detaşări la modul silenţios ce zici pisică umblătoare prin noi

nr. 63 n septembrie 2016

şcoala de poezie

Eva Sorina Matei cuvinte despre mine: un om pe niște scări sursa credinței de la bunicul am învățat multe atât de multe... și când eram copil îl desenam pe Dumnezeu în nori sau în câmpul cu flori pe fiecare margaretă să-L știu acolo să-L văd că mă vede poate pentru că în ochii mei de copilă semăna atât de mult cu bunelul iar eu îi iubeam pe amândoi la fel pe-atunci și știam că între ei este o prietenie specială bunicul îl numea mereu altfel uneori îi zicea Dumnezeul mă-tii sau Dumnevranghelul raiului mă-tii alteori Tu Bunul sau Doamne Tu un om tare credincios era nu credul nu despre creduli spunea că sunt oamenii cei mai chinuiți cu sufletul și pe ei Dumnezeu îi face uitați nu li se arată niciodată într-o margaretă de frică să n-o usuce iar ei să orbească bunelul un om tare credincios...

și au înflorit magnoliile insomnii carbonizate de țigară picioarele târâite șlapii obosiți și stângul și dreptul deși desperecheați până mâine va trece noaptea și mia asta de gânduri mai umple o scrumieră

stăpânul lumii

rămasă fără țigări, fără iubit și fără bani fără un drum de apucat și fără luna mea pătrată mi-am luat cei cinci cartofi și perla rară și am plecat în lume după sorți pe o cărare am întâlnit un om de tinichea ce-avea o tobă în spinare l-am întrebat, nu faci un schimb? îți dau vreo doi cartofi și un sărut din ăla franțuzesc pe tobă o dai? o dau, cum nu? și încă-n fuga mare da’ tu ce faci cu ea? ce fac, nu-i treaba ta tu ia-ți cartofii și sărutul și plimbă-ți apoi drumul și umblu-aşa... cu trei cartofi și-o perlă rară-ntr-o desagă și-o tobă care să nu uite cine-i stăpân în astă lume

bruta și făptura Bătrâne, cât de asemănători suntem... cu câtă ne-ndurare ne privim în oglindă potrivirile doar, doar găsim ceva pentru care să luptăm unul împotriva celuilalt bruta și făptura ca doi amanți nestingheriți de viață vor trebui să mai doarmă multă vreme împreună încă ne cerșim unul altuia ne cerșim e care pe care dar, vezi Tu? aici pe via dolorosa, lucrurile devin complicate se pierde mereu esențialul printre mărunțișuri

până la mine, scheletul scripete între ce sunt și ce sunt și palmele amândouă trag fiecare cum pot uneori în aceeași direcție alteori în aceeași direcție

nu știu... brutele cu greu devin frumoase dacă Tu ai fi cel ce-şi îngână acum gândurile insomniace probabil aș fi capitulat demult dar liberul arbitru nu te lasă, așa-i Bătrâne?

balansul dintre noapte și zi cine pleacă și cine rămâne

scrisoare către unul Christos

și ceasul ticăie conștiincios m-a trecut și noaptea asta și au înflorit magnoliile iar

profețire despre nimicul niciodată al meu din plexul solar se-aud pași pași fierbinți care lăcrimează toate lacrimile curg pe obraz ce creatură ciudată pași cu obraji... scormonesc după sensuri am făcut cândva un pact cu viața un ecou stupid îmi urlă neîncetat din piept aminteşte-ți! aminteşte-ți! nu mai fremăta vei arde într-o zi de tot și vei muri cenușă fără amintire apoi o vei lua iar de la capăt din același punct cu lacrimile pașilor pe obraz și cu ecoul urlând de durere tu, ureche surdă mâinile ți se vor transforma în crengi până la cer și vei încerca să urci până la Mine să-mi ceri socoteală așa cum ai făcut mereu ce vină am Eu dacă tu nu vrei să-ți amintești nimic niciodată?

înțelepciunea pietrei și piatra înțelepciunii

actualitatea literară 9

așa cum nebunul care încearcă să înoate într-o picătură de apă nu caută niciodată malul când eu râd sau nu plâng contrariile se atrag undeva pentru cineva un pendul deschide o ureche și închide o ușă dinspre trup înspre suflet

poetul necunoscut azi m-am îndrăgostit iar m-am îndrăgostit iremediabil de tine de femeia pe care o iubeai tu atunci și de locurile multe în care ai plâns de zâmbetele copilului care mai inventa câte-un cuvânt nou sau câte-un poem adunat din cer

știu că nu sunt singurul om de pe pământ care-ți scrie nu e nimic original în asta și nici păcatul pe care vreau să ți-l mărturisesc nu e vezi Tu... suferim de repetabilitate dar știi asta deja așa cum știai și că-ți voi scrie sau că apa poate lua foc și focul poate apă și moartea e o divă ce nu se consumă într-o singură viață

ți-am găsit însingurarea și dorința de viață apoi dorința de moarte și încercările de sinucidere și respirațiile palmelor și dorul ce te-a început când n-ai mai fost iubit și frica omului ce nu mai are de-a face cu iubirea și închinarea tu și El

şi cum să cred fără să cercetez?

învățați pe de rost să nu mai fie nevoie de cerneală peste gânduri!

neuronii mei vor spune că nu exiști dacă nu te caut cu de-amănuntul dacă nu scobesc după Tine orice dâră de păcat să-mi amintească cruce de ce și cale lungă de bătut câtă fie ea și bătătorită două mii de ani după Tine

câteva pagini lipsă...

apoi ultima pagină Sfârșit și te-am iubit...

până la epuizare tot a mai rămas

visul din oglindă

sau mai bine ți-aş cere o pereche nouă de pantofi de lac așa cum îți ceream în copilărie

se făcea că în visul ăsta mergeam cu spatele și mă nașteam iar

de Paște mereu pașii purtau încălțări noi și eram cu toții fericiți

era tot primăvară de primăvară când te îndrăgostești nu-ți mai trece niciodată

întotdeauna contrariul

și-ți vorbeam știi, mi-ar plăcea să mă nasc gata bătrân un bătrânel simpatic cu sufletul în barbă cu în ochi lumină și în palme viața-ntreagă

întotdeauna pendulul care bate până nu mai bate îți deschide durerea urechea până la surzire mintea până la prostie ultimul până la prim viața până la moarte

răutatea nu naște răutate mi-a spus piatra în timp ce-aş fi vrut s-o arunc prostia naște pietre și tot ea le aruncă

când din surzire începi să numeri lacom amintirile vezi vezi copacii mai verzi mai senzuali mai flămânzi decât orice frunză ce-a foșnit vreodată în vânt

din bumerangul universului se întorc pietrele destine și am sărutat piatra din sărutul meu i-a crescut o floare

când pendulul nu mai bate ajungi să știi nu trebuie să-i mai cauți bătăile

să pot să-mi depăn pașii toți pe dos să pierd puțin câte puțin din toate ce zici, ar fi la fel de dureros? și într-o zi, când aș ajunge și la tine și te-aş privi cu ceilalți ochi m-ai mai iubi și dacă da, cum am putea să plângem invers, știi?...

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 63 n septembrie 2016

Catilinare şi acid sulfuric

„Iată însă că azi, după 19 ani de democraţie, sunt ameninţat cu plata a 10 milioane de lei pe zi, dacă am opinii critice şi scriu articole de atitudine”.

Liviu Ioan Stoiciu, dintr-o întâmpinare la o citaţie Răspunsul privind ratarea dialogului nu-i uşor de dat, dar am să încerc. De aceea vă rog să citiţi acest text ca pe o specie oarecum literară: un descântec de exorcizare a răului, o fabulă cu morala în motto, o nuveletă cu subiect din istoria literaturii, o schiţă despre instant-history. În presa noastră postsocialistă, domină conflictele de interese, nu de idei; nu confruntarea de opinii, ci atacul neonest, ad hominem. Aşadar, avem de-a face cu o ignoratio elenchi ad rem (ignorarea subiectului prin deplasare). În loc de argumente, se fac referinţe la statutul social (tată necunoscut, mamă analfabetă), politic (nu mai contenesc trimiterile la a fi (fost) membru de vreun fel: „Ţărănistule!”, „Legionarule!”, cu varianta „Legionaroidule!”), la religie („Fundamentalistule!”, „Papistaşule!”, „Baptistule!”), la temperament („Isterico!”, „Neruşinato!”), „Beţivule!”, „Escrocule!” sunt apelative greu acceptate de hârtia care suportă orice. „Suportul electronic e şi mai îngăduitor cu injuria, cu mojiciile, cu mitocăniile… La zeflemea „polemicarii” noştri sunt imbatabili; cu argumentaţia e mai greu.

Onestitatea iese din scenă, ca atunci când te invită cineva la dans, ca să te calce pe bătături (dacă le ai). În polemici nu au ce căuta insinuările, denaturările, mergând până la scenarii subversive, ca acelea ale foştilor informatori ai Securităţii. Recentuţ, în revista „Scriptor”, informatorul voluntar N. Creţu, fost conferenţiar la „Al. I. Cuza”, s-a răzbunat pe cărţile lui Petru Ursache şi Luca Piţu. În ofsaid estetic în ce-l priveşte pe Luca, a afirmat că n-ar avea înzestrare expresivă. El, care n-a scris niciodată vreun studiu mai acătării, fiind doar autor de rapports sans supports, a lansat o minciună sfruntată, cu josnicia aferentă: că Petru Ursache ar fi cooptat băieţi cu umeri albaştri pentru Vatra Românească. Cum mă îndoiesc de sănătatea gândirii lui Creţu, prevăd că maestrul în dezinformări o să vadă curând extratereştri în bucătărie.

Cât despre presa care publică asemenea mârşăvii, pesemne că n-are ştiinţă de spusa lui Balzac din Monographie de la presse parisienne: frappons d’abord, nous nous expliquerons après. Întâi lovim, explicaţiile le dăm după, dacă le mai dăm.

Pentru Mircea Cărtărescu, Ţuţea e „un tataie excentric”, maieutizând prin cârciumi, cu bascul tras până-n sprâncene, ca tractoriştii. Vine, apoi, şi rândul lui Cărtărescu să i se dea la gioale, să fie înjurat de z(m) ei, ca la uşa cortului. Nereproductibil.

E altceva decât polemică literară atunci când Petru Clej spune despre blogul lui Dan Culcer că nu-l citesc decât „3 oameni plictisiţi şi un câine”. Adaug: şi Clej.

Cu acest style bas, ca să nu spun mârlan, în argoul recent, meltean, am început să ne obişnuim, bag samă. Eu detest să aud că i se spune tombateră lui

Dan C. Mihăilescu sau să aflu că sforăie sau că-i place ciorba de burtă, ceea ce ar dovedi, după adversar, gust mahalagesc.

Mereu disponibil să încaseze lovituri de pedeapsă pentru opiniile lui s-a arătat George Pruteanu. Dar, pentru că n-a fost complezent cu maneliştii, s-a trezit etichetat de Andrei Pleşu astfel: pedagog acru, crud, jignitor, „lătrând feroce la cei trei cântăreţi de manele”, deşi Pruteanu era dexter în ironie fină.

După Andrei Pleşu (Faţă către Faţă. Întâlniri şi portrete, Humanitas, 2011), în Manele şi politică, comparativ cu domnul Minune, „om de treabă”, şi cu domnul Guţă, cel „cuviincios”, Pruteanu era, în emisiunea lui Radu Moraru, „brutal, prost-crescut, în gravă carenţă de delicateţe sufletească”. O fi fost un cioclopedic provincial pentru că îl prefera pe Bach maneliştilor Vijelie şi Adi de la Vâlcea, că nu gusta Salam? Pentru Andrei Pleşu erau de preferat inocenţii inculţi, analfabeţii cu suflet curat, unui parvenit cu cordul uscat (a şi murit de inimă), unui Rastignac pus pe cucerit Bucureştii şi televiziunea ca grămătic naţional. De-am mai avea astfel de grămătici la TV, poate că în versiunea live nu s-ar mai strica atâta limba cea română, nu s-ar mai pronunţa dâmboviţeleşte cu pă şi cu dă.

Când Andrei Pleşu ministrea în guvernul Roman, Pruteanu era anti-iliesc. Sigur că traseismul politicianului Pruteanu de la ţărănişti la vadimişti e de neacceptat, dar să-l faci un ticălos, un caraghios şi un netrebnic, să-i apreciezi calităţile morale şi politice din înălţimea anionului prezidenţial, nu prea miroase a parfum. Şi dacă ne opuneam cu toţii, ca Pruteanu, deculturalizării prin TV, n-am fi ajuns unde am ajuns.

E uşor să dai replici umilind. Numai că marile orgolii, ambiţiile maxime duc la mari disensiuni, în detrimentul literaturii din toate timpurile, de la I.L. Caragiale la Mircea Dinescu. Când îl citeşte pe Gh. Grigurcu, Laszlo Alexandru are impulsuri violente.

Eugen Lovinescu făcea diferenţa între pamfletarul de cuvinte şi pamfletarul de idei. Şi câţi scriitori „de atitudine” n-au urmat căi rătăcite. Talent conflictual să ai. Ura, furia, invidia au transformat dezbaterea calmă şi echilibrată în polemică; de acolo s-a ajuns la pamflet marca C.V. Tudor, uzând de acid sulfuric.

Noica îi numea „zbierătorii din cetate” şi-ţi recomanda să nu-ţi pierzi timpul să le răspunzi. Se referea, probabil, la Radu Florian, care îi dăduse în cap cu „Era socialistă”, în august ’79. Dar cum să treci mai departe dacă eşti calomniat, bârfit, ras? À propos de ras: mustaţa adversarului poate fi hitleristă, stalinistă, marxistă; interesantă e doar cea roşie, a lui Mihai Ursachi; barba-leninistă, troţkistă etc!

Nu cu floreta, ci cu rapiera se războia Eugen Barbu cu Paul Goma. A crezut Barbu că a dat o lovitură mortală când a spus despre Goma: „domnul Goma (nu tovarăşul) e un zero şi nu înseamnă nimic în conştiinţa românească”? Greşit. S-a autodescalificat, dându-şi singur o lovitură mor(t)ală. Vocabula zero s-a lipit şi de numele lui Arghezi: nu marele alpha, ci marele zero, avându-l „în grijă” Miron Radu Paraschivescu.

Urât mod de a da replica unui poet mai talentat decât tine, atunci când n-o poţi da prin poezie.

Cât despre cotonogeli, ele au avut loc şi la propriu. La urma urmelor, Sartre nu i-a învineţit ochiul lui Camus, atacându-l astfel pentru L’Homme revolté? În nefastul, zbuciumatul mai ’78, Cezar Ivănescu îl bate pe Mircea Micu; Matei Gavril încearcă să-l bată pe Dorin Tudoran; Piliuţă pe Jebeleanu; Nicuţă Tănase sare să-l pălmuiască pe Marin Preda, iar Cezar Ivănescu povestea adeseori cum l-a bătut pe Virgil Mazilescu, învineţindu-i un ochi. De dezlănţuit s-a dezlănţuit în catilinara Timpul asasinilor, pierzându-şi pe alocuri total controlul. Iată ce afirma despre Al. Paleologu: „Literatura română s-a scris cu sânge, cu creieri şi cu suflete, dar nu suflete de slugă cum poartă azi cu mândrie Dan Zamfirescu şi Al. Paleologu, fericiţi că au servit Securitatea, de ai crede că era şi asta vreo Teodora a Bizanţului”. Şi încă: „Avea dreptate Al. Ivasiuc, trădător dintr-o familie de trădători, grecoteiul acesta cu nas subţire dar care nu ştie greaca, scursura asta de Ipsilanti, va figura în Infernul meu ducându-şi în mână capul de trădător cu nasul înfipt în bucile lui Ţurcanu şi va respira în eternitate numai băşinile lui Ţurcanu”.

Eh, fiecare cu Teodora lui. O polemică într-adevăr corectă (nu chiar cordială, colegială!) ascultă de nişte reguli. Foarte exigente, regulile lui Grice cereau celui intrat în dialog să spună numai ce crede că e adevărat (regula calităţii); să furnizeze informaţie multă şi corectă (regula cantităţii) şi numaidecât cerută de situaţia dată, nu pe alături de ea. Regula relaţiei impunea ca dialogul să fie relevant. Regula modului necesita un discurs clar, concis, ordonat. Lui Grice nu-i plăcea nici prolixitatea, nici fuga de idei.

Regulamentul Universităţii Oxford (1890), adus în discuţie de Horia-Roman Patapievici în Despre idei & blocaje (Humanitas, 2007), preciza ca în schimbul de opinii să fie interzise divagaţiile. Bref, argumentele să nu facă trimiteri nerelevante: la şcoala de gândire, la clasa socială, la organizaţia profesională, la partid

sau partidă… Acelaşi regulament cerea să nu se discute motivaţia atitudinii adversarului. Cu asta sunt şi nu sunt de acord şi o să vă dau exemplul următor: un cărturar e acuzat de un filosof, ai zice că din motive obiective, dar, în opinia mea, lucrurile stau un picuţ altfel. Istoricul Ioan-Aurel Pop a fost acuzat de filosoful G. Liiceanu că a acoperit/ camuflat furtul intelectual al lui Victor Ponta, atunci de 3 zile premier. Rectorul UBB Cluj (calm relaxat, echilibrat), aflat în apărare în emisiunea lui Ovidiu Hoandră, o emisiune normală într-o lume anormală, a afirmat că s-a abţinut de la vot (n-a votat nici pro, nici contra) necunoscând speţa.

Cred că a fost cel mai elegant dialog din cei 27 de ani postsocialişti. Să fi făcut un compromis istoricul, o concesie Puterii politice? Mă îndoiesc, e un deficit de adevăr aici. Acad. Ioan-Aurel Pop nu face parte din privilighenţia pro preşedinţi, nu-i nici iliescan, nici emilian, nici băsiot, după câte ştiu. Parantetic spus, m-am întrebat de multe ori cum idolii forului intelectual au putut susţine un ins rudimentar, care le-a spus „faţă către faţă” că ţara are nevoie de tinichigii, nu de filosofi. O fi citit Traian Băsescu, în afară de Levantul, pe junimistul George Panu, cu Studii asupra atârnării sau neatârnării politice a Românilor în diferite secole? Lectură utilă şi pentru „guvernanţii săriţi în barca interesului extern”, cum formulează Petru Romoşan.

Dedesubtul cred că este… cartea. Şi anume cartea

Istoria, adevărul şi miturile versus Istorie şi mit în conştiinţa românească; note de lectură (e subtitlul lui Ioan-Aurel Pop) ale istoricului de meserie, cercetător în arhive, pe marginea eseurilor lui Lucian Boia, care ironizează stilul academic şi pentru care spiritul naţionalist trebuie repudiat, fie el al lui Mihai Eminescu. Evident, Pop şi Boia se situează la poli opuşi în cel mai controversat episod al istoriei noastre, Unirea de la 1600, sub sceptrul lui Mihai Viteazul.

După P.P. Panaitescu, „domn peste trei ţări”; după L. Boia, MIT contestabil. În cadrul recentelor Cursuri la Universitatea Populară „N. Iorga” din Vălenii de Munte, pe tema Unirii 1659-1600, Ioan-Aurel Pop a apăsat pe ideea conştiinţei de neam românesc, inexistentă pentru Lucian Boia, în veacul XVII. De altfel, şi Unirea Mică, şi Unirea Mare sunt contestate în presă chiar de zilele aniversare: că n-au fost decât „mituri”, nedorite în fapt de populaţie; că ideea de unire nici n-a existat, fiind rod al imaginaţiei istoricilor. Ca Iorga, ca P.P. Panaitescu ori Gh.I. Brătianu.

Mă întreb ce-i aşa de rău că Mihai Viteazul a devenit „simbol al unităţii româneşti”. Sau „poate ne-ncurcă sentimentul patriotic”, cum spunea mâhnit Ovidiu Hoandră, într-o emisiune cu istorici. În timp ce IoanAurel Pop speră în creşterea neamului românesc, chiar în plină descreştere, L. Boia toacă „mitul” lui Mihai Viteazul pe vreo 60 de pagini din cele aprox.

360 ale cărţii sale. Şi cum să nu-şi apere G. Liiceanu, recunoscut de toată lumea un „excelent negustor de cărţi”, autorul preferat al editurii Humanitas? Mai ales că L. Boia i-a dat ambasadorului Pettit o notă bună pentru „corectitudine”: „problema unirii (a ţării-mamă România cu Basarabia, nota mea, Magda Ursache) nu se mai pune astăzi”.

Aşadar, lui Lucian Boia nu-i place ideea unirii, ba chiar se întreabă: „mai sunt românii o naţiune?” Mihai n-o fi gândit Unirea? Poate, dar, vorba lui Constantin C. Giurescu, a realizat-o. Bătrânul Giurescu a spus ce trebuia spus.

Revenind în curtea literaturii, se poate uşor constata că, dintre toate războaiele (reci şi fierbinţi, vizibile şi invizibile, de eliberare şi de cotropire, de cortine de fier şi de ziduri chinezeşti, revanşarde, imperialiste, fundamentaliste), cel mai nimicitor este războiul cuvintelor.

evocări

nr. 63 n septembrie 2016

actualitatea literară 11

Monseniorul Vladimir Ghika merge să-l convertească pe Vladimir Lenin

Vasile ANDRU

În iunie 1923, Monseniorul Vladimir Ghika pornește spre stațiunea Gorkie Selo, să-l întâlnească pe Lenin, convins că îl va converti. Monseniorul mergea să schimbe cursul istoriei. Era convins că-l va transforma miraculos pe omulețul de la Kremlin, cu capul în flăcări. Aflase de boala lui Lenin. Mizează pe boală.

Secretul unor convertiri spectaculoase era chiar să-i prindă pe oameni la ananghie. Așa a convertit el patru capete încoronate.

Lenin, mare ateu, este la ananghie: este după al doilea atac cerebral, paralizat. Vegheat tandru și aprig de Nadejda Krupscaia. Monseniorul crede că va opera o convertire istorică: Va pogorî Duhul Sfânt asupra cheliei de calmuc al lui Lenin.

Sigur, Lenin nu era calmuc pur. Era o compoziție specială. Un sfert rus, un sfert evreu, un sfert german, un sfert calmuc.

Monseniorul exploata ananghia pacientului, dar avea și o putere insinuantă, hipnotică. Har! Credea că îl va converti pe Lenin și alta va fi soarta lumii creată de genialul satrap.

Monseniorul a intrat în Rusia. A reușit să treacă prin vămile teribile, avea hârtii cu parafe mari. Plus scopul călătoriei care-i încremenea pe vameși, pe controlori: Merge să-l întâlnească pe Lenin! Are delegație oficială, a Statului Vatican, să-l întâlnească pe Lenin!

Dar, la primul oraș de lângă frontieră, este blocat, încartiruit la un han păzit, și i se spune: Va fi trimisă depeșă la Gorkie Selo, să fie întrebat Lenin dacă-l primește.

Monseniorul nu se alarmează, ba chiar găsește firesc, asta e voia Domnului. Așteaptă veste de la Lenin.

Lenin este supravegheat îndeaproape la vila lui. O comisie de doctori a decis că trebuie să fie ferit de orice emoție, de orice clocot afectiv, deci nu are voie să dea telefoane, să scrie scrisori, să scrie jurnal – scrisul se face cu emoții. Lenin este totuși prea mare ca să-i pui căpăstru, este uriaș, este mesianic (ateu, firește).

Așa că pe șest scrie un articol politic, scrie notițe de jurnal, scrie pagini testamentare cu privire la viitoarea Rusie. Scrie și două scrisori. Una lui Troțki și una Monseniorului Ghika.

Stalin interceptează aceste scrisori, mai bine zis le primește pe tavă: secretarea lui Lenin este o vulpoaică, o putoare roșie, îi pasează lui Stalin cîte o copie din tot ce scrie Lenin. Îi pasează și Testamentul politic al lui Lenin, unde acesta îi atenționa pe tovarășii săi să-l îndepărteze pe Stalin de la moștenirea leninistă, pentru că este brutal și despotic. Secretara lui Lenin îi pasează lui Stalin și o copie a scrisorilor către Monseniorul, către Troțki.

Stalin spumegă de mânie. Dar tace, joacă abil. Se preface uman, obedient. Nu se va certa cu Lenin, pentru că are nevoie de mitul acestuia: mitizarea lui Lenin îi va gira succesiunea. Dar spumegă de furie.

Nu-i pasă de scrisoarea către Monsenior, un popă pe care îl poate zvârli afară. Dar Troțki! Marele dușman, marele rival!

Monseniorul Vladimir Ghika așteaptă răspunsul lui Vladimir Lenin. Au trecut două luni. Toți îl lasă în pace, a devenit de-al casei. Îl strigă Diadia Volodea. Vladimir Ghika învață rusește, are o memorie formidabilă, prinde repede. Merge la școala din apropiere, uimește lumea prin rapiditatea cu care învață limbă rusă. Își zice: asta îmi va prinde bine, la întâlnirea cu Lenin!

Când s-a întâlnit cu împăratul Japoniei, Monseniorul l-a dat gata pe Hirohito prin câteva fraze în japoneză!

Miza psihologică a misionarului: să vorbească limba locului.

Mircea Dan Duţă

Peisaj matinal

O văd în fiecare zi, la același colț, în drum spre serviciu. Îmi spun mereu ce bucațică, și conștientizez de fiecare dată că, pentru un asemenea exemplar, sunt mult prea scund, gras, chel, buhăit, ochelarist, însurat completați lista cu termenii potriviți.

Iar ea nu mă observă niciodată sau își joacă perfect acest rol.

Iar eu nu apuc niciodată să-mi clătesc ca lumea măcar ochii cu frumusețea ei.

Uite, de exemplu, azi a dat colțul atât de rapid, încât nici n-am observat că purta ciorapi portocalii.

Peisaj de anul trecut De la fereastra spitalului se văd un automobil Škoda Fabia, câteva bănci ruginite și un copac înflorit.

Mașina e a unui doctor, băncile cică sunt acolo de când lumea, dar copacul nu l-am remarcat până acum.

L-or fi internat ieri și probabil că-i vor da drumul când va rămâne din nou fără flori.

Într-un dans pe care oricum nu l-ar mai fi ştiut, fiindcă întrebările muriseră dinainte, în spatele zidului.

Citat inventat din Radek Fridrich Lui Radek Fridrich (1) Poetul nu a remarcat un mormânt care purta inscripția Pepi al meu mi-a ucis mama, mi-a ucis tatăl, mi-a ucis frații, mi-a ucis surorile, mi-a ucis pisica, mi-a ucis câinele.

Binecuvântat fie el, căci până la urmă s-a îndurat și m-a ucis și pe mine. Și fost-am eu, Maria lui Iosif, de ani nouăsprezece.

Poetule, fie-ți milă de noi.

care ne privim cerul dinăuntrul său şi mai comitem şi eroarea esenţială de a-l cerceta dinafara noastră, credem că acela care se mişcă este mai ales pământul.

The Day After Am visat că făceam dragoste cu un smochin. Îi sărutam florile parfumate, îi mângâiam mugurii proaspeţi, mă ispitea cu rădăcinile sale aeriene frumos arcuite, şi m-am iubit cu tulpina lui suplă.

Dar dimineaţa, când m-am trezit, lângă mine erai tu, în jurul tău şarpele, şi între sânii tăi mărul. Şi de-abia atunci am înţeles de ce smochinul din vis, n-a vrut să-mi împrumute nicio frunză.

Cristale de cenuşă

Peisaj muzical

Delfin

Când am fost să-mi iau niște cornuri de la magazinul Billa din Gara Centrală, m-a surprins dintr-o dată cât de muzical suna vocea doamnei care anunța că rapidul de la Ostrava va întârzia, probabil, douăzeci de minute. Și de-abia atunci am remarcat că pe peron apăruse un pian.

Am luat în mână un ochi de mare şi l-am privit adânc prin ochii mei de mare şi-am vrut să îl sărut.

Dar el dormea adânc şi vălurit.

Doar un delfin voia să-mi sară peste vise.

Ce repede apune azi şi ce corăbii trec prin munţi, cu pânze din nesomn de brazi şi vâsle din nesomn de frunţi...

Din resturi goale, de altar, se smulg frânturi de Dumnezeu şi preoţi sting, şoptit şi rar, lumini din visul rar şi greu. Şi din morminte iese fum cu gust de schit înnegurat, şi cruci de ger fac foc în drum şi pun zăpadă la uscat. Şi rugi tăcute curg pe viu din guri amorfe, de stafii, ningând adânc şi a pustiu cu fulgi lunatici şi târzii.

Cerurile

Gerunziu

Un cer execută o mişcare de rotaţie perpendiculară pe mişcarea de rotaţie a altui cer.

De atâta ameţeală, cerul nostru, al treilea, s-a aplatizat până a ajuns planul de intersecţie al primelor două ceruri. Însă noi,

Ne-am iubit pe fundul unui lac secat.

Ne înconjurau scoici moarte şi alge decolorate.

Sângele tău le-a readus la viaţă, dar lacul nu l-a reumplut.

(1) Poet ceh de expresie ceho-germană, autor al unui excepțional volum de poezie numit Răposatele.

Profesorul Râdeau.

El s-a răstit, dar ei au râs mai tare.

El i-a lovit, dar ei au râs mai mult.

Erau nebuni. Și-atunci a râs și el cu ei.

Vine toamna. Ploi nesuferite. Este noiembrie. Încep ninsori. Deodată un curier aduce vestea minunată: Lenin îl primește, îl așteaptă.

Monseniorul sărută scrisoarea cu sigiliul lui Lenin, o introduce în sutană, dar cu un capăt la vedere. Urcă, înfofolit, într-o troikă trasă de patru cai și pornește la drum lung.

Troika înaintează greu, ninsorile blochează drumul, Monseniorul Ghika se vede iarăși captiv într-un han înzăpezit în Ucraina. La început de ianuarie 1924 mai înaintează cu chiu cu vai câteva verste, cu cîte o troică plătită la suprapreț. Apoi viscolul îl blochează iarăși într-o stație. Este febril, se roagă până la adânci ore de noapte. Doamne, oprește viscolul! El merge să schimbe cursul istoriei, să-l convertească pe Lenin.

Monseniorul are puterea aceasta, credință sau hipnoză, el a mai convertit, ziceam, patru capete încoronate.

Are putere asupra oamenilor, dar nu asupra omătului.

Doamne, oprește viscolul, acum!

Pe 21 ianuarie, cade ca un trăsnet vestea că Lenin murit. Avea 54 de ani, neîmpliniți.

Monseniorul plînge. Hangiul, mujicii din han îl privesc cu evlavie pe sacerdotul înalt de 1,85 metri, care plînge la aflarea morții lui Lenin. Mujicii i se închină. Ei nu știu că Monseniorul Ghika plînge pentru că nu mai poate schimba mersul istoriei. Plânge pentru stogul de victime pe care-l va face bolșevismul. Plânge pentru martiriul imperiului și al lui însuși. Mujicii din han îi sărută mâna crezând că este un sfânt pravoslavnic. O oră a destinului.

Monseniorul se întoarce din drum. Peste o lună, el ajunge la București. În ianuarie 1947, Monseniorul Ghika refuză să-l însoțească pe regele Mihai în exil, și rămâne în Bucureștiul concentraționar, mizând pe salvare, nu pe martiriu. Este arestat, închis la Jilava, torturat. Moare în închisoare, în 1954, la 84 de ani.

Întrebările Răspunsurile ieşiseră din spatele zidului, mirate că nu se văd, mirate că nu se aud, mirate că nu mai există zid.

Acum încercau să se prindă de mîini

Din originalul ceh a tradus

Kateřina Kozlovská

simtă căldura și afecțiunea, pregătit să-i oferi timp și dragoste. Și nu cred că ceva te poate împlini mai mult decât un copil, nu cred, Doamne, c-ai lăsat în lume sentimente mai puternice decât cele ale unui părinte pentru puiul său. Și mai ales iubirea profundă de mamă, de ființă care și-a sacrificat corpul și sălășluirea pentru a aduce în lume tot ce-a fost mai bun din ea.

Mașina rula cu viteză, parcă eram la întrecere cu jocurile lui David și cu glumele dulci ale bărbatului pe care-l vedeam încă în fața mea, admirându-mi fiecare mișcare a corpului, oferindu-mi cuvinte alese și gesturi tandre. Mașina rula cu viteză, până ce s-a oprit. Brusc, miraculos, neașteptat. La fel ca apariția lui David. Îmi amintesc doar sunetul asurzitor al ambulanței.

- Adrenalină! Atenție, defibrilez!

- Nu respiră ! Copilul n-are puls, am nevoie de 2 mililitri....

M-am trezit speriată. Târziu am înțeles că sunt în spital, că străbătusem două săptămâni de comă, că îmi era atât de greu să mă mișc. Puiul meu plecase.

Pentru totdeauna.

Nici azi nu m-am obișnuit cu ideea și cu siguranță n-o voi face vreodată.

Eu te-am lăsat să pleci. Grăbit, izbitor, dureros. Crunt chiar.

Te-am lăsat să pleci fără asigurarea fermă că ochii noștri se vor mai întâlni vreodată. Te-am lăsat să calci și să ucizi momentele puține în care am simțit și eu că trăiesc, că am un scop bine definit, că merit în sfârșit acea fericire adevărată și înălțătoare pe care fiecare om ar trebui să o simtă cel puțin o dată în viață.

Dar poate că nu era clipa divină, poate că tu nu aveai ce căuta pe aleea mea, poate că eu nu te meritam sau eram prea mare pentru nivelul tău. Sunt atât de multe posibilități, atâtea variante pe care le-am rumegat și le-am analizat în nopțile atât de dese când somnul mi-e dușman. Și totuși... Poate păcatele mele de muritor au simplificat plecarea lui David, poate că n-am fost vrednică nici măcar să-l țin în brațe sau să-l privesc în ochi. Doamne, trebuia să-mi arunci în față că ceva nu mai funcționează corect. Între mine și Tine, între mine și toată lumea asta mare. Undeva există niște trepidații, niște rotițe care nu se învârt simultan, niște ace tocite care doar sfâșie. Poate dacă eram pregătită, avertizată, anunțată că ceva atât de abominabil avea să se întâmple, că a

tu unde 1. memoria reproduce adâncitura din pat unde lumina spală cartea pe jumătate deschisă tu unde stai pe jumătate deschisă Emily când la mine apa din chiuvetă se scurge gâlgâitor în cascade mici trezind în mine imagini dureros de exacte. tu unde Emily când îmi atârni inima ca un breloc la o cheie si e suficient să apeşi un buton ca să se-ntâmple ceva.

2. şi dacă eşti dependent de ceva şi dependenţele tale râd de tine ca nişte copii gâdilaţi

Lansarea cărţii “Dragostea are picioare repezi”, semnată de dr. Anda Maria Neagoe

n Biblioteca Municipală Lugoj, English Pub Lugoj şi Editura Excelsior Art din Timişoara i-a invitat pe lugojeni la un nou eveniment literar: lansarea volumului de poezie “Dragostea are picioare repezi”, semnat de dr. Anda Maria Neagoe, carte apărută în acest an la Editura Excelsior Art. Lansarea a avut loc marţi, 27 septembrie 2016, la English Pub Lugoj, în cadrul “Colţului de Cultură”, eveniment moderat de prof.

Simona Avram şi amfitrionul ing. Dan Haica; despre carte au vorbit: poetul şi jurnalistul TV Robert Şerban, scriitoarea şi editoarea Corina Victoria Sein, prof.

Simona Avram şi prof. Constantin-Tufan Stan. Evenimentul s-a bucurat de un moment muzical susţinut de prof. Lavinia Frdui (vioară), prof. Melita Botezatu (pian) şi eleva Evelyn Bordea, de la Şcoala Gimnazială de Muzică “Filaret Barbu” din Lugoj.

existat un moment în care am făcut un rău atât de mare, un om pe care l-am rănit profund. Sunt atât de multe întrebări care-mi sfâșie gândurile, care îmi fac nopțile albe și zilele încărcate de suferință.

N-am crezut în blesteme. Nici acum, după ce am traversat iadul, nu cred.

David

Nici acum, când mă simt arsă și sleită, ucisă cu sânge rece, tăiată pe viu și pus sare peste. Așa mă simt, așa mușcă din mine fiecare zi în care nu e aici, să-i aud râsul clar și miile de întrebări. Și nu mai știu ce să fac cu povara uriașă care nu mă lasă să respir, nu pot găsi niciun tratament pentru anomalia de care sufăr. Pierderea unui copil, a celui pe care l-am iubit mai mult decât lumina ochilor, mai mult decât orice.

Sunt certată cu fiecare muritor al planetei, chiar și cu mine însumi. Am devenit prada depresiei și a unei lame ascuțite care se plimbă febril peste tegumentul palid al antebrațului. Team lăsat să pleci când iubeam viața cel mai mult, când simțeam că aripile îmi sunt suficient de lungi pentru a stăpâni omenirea, când urla în mine fiecare secundă în care te țineam în brațe, când în sfârșit am crezut că mă pot bucura de fericirea aceea divină de a-ți vedea copilul crescând frumos, luptând împreună pentru a ajunge niște culmi pe care eu n-am fost capabilă să le ating, pentru niște vise mărețe pe care le puteam hrăni cu muncă și răbdare.

Doar noi doi.

David era fiorul meu de primăvară, cutremurul care-mi marcase existența, bobocul meu de aprilie la care nu aveam cum să rămân imună, glasul tainic al îngerilor care-mi transmiteau că viața era mai mult decât frumoasă, datorită celor din jurul nostru. Adevărata fericire constă din lucruri elementare, neamestecate cu infernalele curse după averi și lucruri efemere. Ce să fac eu acum cu banii? Cu mașinile tari, cu parfumurile și rochiile mele scumpe? La ce naiba îmi mai sunt de folos?

Când privești înapoi, îți dai seama cât de fragil și pretențios e firul care ne leagă de viață. Și mereu apar acele întrebări, căutări, ale noastre, prin lume. Și atât de des mă întreb dacă merită, dacă vom fi răsplătiți sau pedepsiți atroce pentru

iar teama e pisica lui schrodinger o mângâi o mângâi până i se ridică părul şi dacă lumea şi-ar înghiţi maţele ca pe ceva instantaneu şi insuportabil şi ne-am alege toţi cu ceva din treaba asta trenul îmi dă impresia beţiei senzaţia stranie că aş putea uita totul freamătul unui gândac înainte de strivire pământul care ne poate arunca sau mai rău ne poate face să simţim.

3. tu unde Emily când firele de păr din chiuvetă sunt singurele care mai spun ceva despre noi.

LiteraTURA oraşului Vernisajul expoziţiei de pictură a artistului plastic Viorel Coţoiu

n Vernisajul expoziţiei de pictură a artistului plastic Viorel Coţoiu din Bocşa a avut loc în data de 15 sep­tem­ brie 2016 la En­glish Pub Lugoj - “Colţul de Cultură”.

Despre activitatea artistului plastic Viorel Coţoiu au vorbit: Gabriela Şerban - redactor-şef al revistei ”Bocşa Cul­tu­ra­lă”, prof. Simona Avram şi ing. Dan Haica; pictorul Viorel Coţoiu a vorbit despre lucrările din expoziţia sa de la Lugoj. Cu această ocazie, a fost pro­iectat un film dedicat pic­torului Viorel Coţoiu, realizat, în 2006, de Vasile Bog­dan de la TVR Timişoara şi care face parte dintr-o serie de do­cumentare care pun în va­loare personalităţi ale Boc­şei (Tata Oancea

toate pierderile noastre haotice.

Adevărul e că sunt multe la număr, adevărul gol-goluț e că ne alterăm pe zi ce trece tot mai mult, tot mai adânc, tot mai cumplit. Suntem dominați de lucruri trecătoare, insignifiante, pe care le putem pierde, uita sau distruge oricând.

Lacrimile nu se opresc. Cad necontenit, zburdalnice, fără rușine. M-au împietrit războaiele pe care le-am pierdut cu universul. Mi-au distrus celulele nervoase, m-au dizolvat în paharul de vin roșu de care sunt dependentă, miau omorât cu bestialitate prezumțiile și planurile.

Oare l-a durut? Oare a suferit, oare nu s-ar fi putut face ceva ? Mai mult chiar nu era posibil? Cine sunt acei oameni care au ajuns atunci, erau suficient de pregătiți, de prezenți, de determinați?

Oare copilul meu reprezenta o prioritate pentru ei? Din vina mea se întâmplă asta? Îl voi visa vreodată pe David?

Sunt atâtea răspunsuri care le aștept.

Un semn măcar. Un semn că David e în siguranță, un semn că tot calvarul meu se va termina. O lumină care să-mi aprindă speranța în oameni, în mine, în conjuncturile lacunare în care mă scald. În fiecare dimineață când mă trezesc spun cu voce tare –Mulțumesc- și –Te rog-.

Mulțumesc, Doamne, că mi l-ai dat, că l-am cunoscut, că am fost atât de fericită când era în brațele mele, că a existat și m-a făcut să mă simt iubită, împlinită, mulțumesc că mi-ai permis să fiu mamă.

Mulțumesc că mi-ai făcut cunoștință cu acest sentiment divin, că m-ai onorat și m-ai considerat vrednică să aduc o viață în lume.

Te rog, Doamne, să mi-l aduci în vise, să-l iei cu tine printre îngeri și să-l faci să se simtă util. Tu știi cât de mult îi plăcea să aibă mici responsabilități, să mă ajute la prăjituri, să cumpere cadouri pentru bunica. Te rog să ai grijă de neuronii mei, urăsc spitalele și pshihiatrul pe care trebuie să-l vizitez săptămânal.

Eu merg. Continui lupta în genunchi, cu ochii mereu obosiți și plini de lacrimi.

Eu continui să cred că mă ascultă cineva, că se va îndura de mine, continui să cred în minuni, care se întâmplă evident altora. Merg de mână cu speranța că există un sfârșit apropiat, pe care-l aștept calmă și nerăbdătoare.

Cândva, într-o altă dimensiune, sub altă formă, vom fi din nou împreună.

Doar noi doi, până la finalul veșniciei și dincolo de ea.

Premiul II la LicArt Poezie, ediţia 2016

David Mașina rula cu viteză, parcă era la întrecere cu gândurile mele năucite de muzică. Încă îmi vibra în timpan, încă mă vedeam stând în club și savurând versurile care-mi contractau mușchii erectori ai pielii, șampania care dezlega misterele sufletului și oferea încrederea necesară unei aventuri.

- Când bei șampanie, sărbătorești ceva!

- Sau nu, am spus amuzată de întrebare. Când bei șampanie, pur și simplu, bei șampanie!

- Mda... dar singură?

Da, singură. Așa am fost de când mă știu. Așa m-am simțit dintotdeauna, așa am înțeles moleculele din jurul meu, goale și părăsite într-un pahar frumos de cristal, rece și fără vlagă, numit viață. În acest mod am perceput existența mea fulgerătoare prin univers, așa am înțeles eu zborul nostru accelerat și tot mai gol prin lume.

David așa a apărut. Brusc, miraculos, răpind respirații și accelerând bătăile puternice ale cordului. Cel mai mare dar, cel mai puternic antidot care detoxifică conștiința și esența omului - un copil.

Era un 8 aprilie morocănos, când eram încă prinsă în euforia unui spectacol mai mult decât reușit de teatru. Pe David nu l-am așteptat, a apărut să-mi lumineze poteca mea atât de obscură, de lipsită de sens și culoare.

Doamne, e atât de răsunător, de impetuos, de nobil sentimentul că propriul tău sânge, toată încărcătura și zestrea ta genetică e chiar în brațele tale, plângăcios și fragil, dornic să-ți

nr. 63 n septembrie 2016

proză

Codruţa-Irina Corocea

Gabriela ALDEA

12 actualitatea literară

- artist popular şi poet în grai, Tibe­riu Bottlik - pictor şi sculp­tor, Filip Matei, pictor bi­se­ri­cesc etc.). Viorel Coţoiu: s-a născut în 19 septembrie 1962 la Reşiţa; şcoala primară, gimnazială şi li­ceul le-a făcut în Bocşa, oraş în care lo­cu­ieşte acum; a urmat Şcoala de Ar­te la Reşiţa, specialitatea pic­tură; între 1986-1987, s-a iniţiat în tainele picturii bi­sericeşti; a stu­diat pictura la Institutul de Artă din Timişoara; din 1997, este membru al U­niu­nii Artiştilor Plastici din România, Filiala Reşiţa. ”Viorel Coțoiu este, cu cer­titudine, unul dintre pic­to­rii importanţi ai Ba­na­tu­lui. A debutat, în 1996, cu un vernisaj la Biblioteca din Boc­şa. Este foarte talentat, un artist autentic. A pictat biserici şi mănăstiri: la Domaşnea, Be­regsău, Vălişoara, Să­ra­ca. Pe lângă lucrările de artă monumentală, are picturi abstracte, dar şi flori, tablouri dintre care a adus şi la Lu­goj”, a spus Ga­briela Şerban.

Adriana WEIMER

nr. 63 n septembrie 2016

interviu

actualitatea literară 13

„Eu îmi scriu romanele cum îmi scriu poezia” Interviu cu Nora Iuga

- Apropo de primul nostru interviu, în urmă cu mai mulţi ani, la întrebarea ce vă menţine tonusul optimist mi-aţi răspuns între altele: „Faptul că oamenii îmi arată dragoste. Eu sunt îndrăgostită pentru că şi alţii se îndrăgostesc de mine”. S-a schimbat ceva în ultimii ani, când unii şi-au arătat adevărată „dragoste” faţă de dvs.?

- Eu nu urăsc pe nimeni, dar cred că şi eu sunt de vină pentru că m-am izolat foarte tare. M-a apucat o nevoie foarte tare de singurătate. Mă simt cel mai bine cu mine. Îmi iubesc creierul la nebunie, am impresia că acest creier e prietenul meu cel mai bun şi am impresia că am cel mai inteligent creier din lume şi atunci cel mai mult îmi place să vorbesc cu mine însămi şi toate problemele mai serioase, în afară de lecturile pe care le-am acumulat, mi le depăn în discuţiile cu creierul meu şi mi se pare că cel mai interesant dialog îl port cu creierul meu.

- Asta nu exclude că aveţi vocaţia prieteniei. Spun asta pentru că la la precedenta noastră întâlnire aţi vorbit reşiţenilor despre Rolf Bossert. Apoi pe timişoreanul Franz Storch, l-aţi evocat la o emisiune de televiziune şi nu pentru faptul că v-a ajutat când aţi fost dată afară de la editură. Acum, la Reşiţa, ne prezentaţi un roman al lui Joachim Wittstock, pe care tot dvs. l-aţi tradus din germană. De fapt, pornind de aici voiam să vă mulţumesc că ştiţi să promovaţi adevăratele valori, nu pe cele de carton, de care avem parte zilnic prin mijloacele mass-media.

- Îmi pare bine că mă întrebaţi despre Joachim Wittstock, pentru că îl consider cel mai statornic şi cel mai profund prieten al meu. Deşi nu ne vedem decât ocazional, foarte rar şi nu e un om care să vorbească mult, sau să se dezvăluie, că aşa îi e felul, e cel mai discret om pe care l-am cunoscut. Eu ştiu că are o viaţă interioară cu totul şi cu totul deosebită şi chiar din tăcerile lui poţi să-ţi dai seama cât de profund cugetă.

El niciodată nu abordează lucruri obinuite, banale şi niciodată nu tratează viaţa şi tot ce ne înconjoară întrun fel comun, este foarte personal şi are o invidualitate foarte pregnantă şi din cauza asta îmi place enorm. Învăţ din tăcerile lui foarte mult şi mă destinde. Dacă sunt, în general, într-o situaţie de încordare, sau câteodată viaţa pentru mine este ca un ghem înnodat, în prezenţa lui Joachim acest nod se desface şi firul începe să curgă foarte lent şi foarte natural şi atunci mă simt destinsă, mă simt în sfârşit bine, pot să privesc drumul înainte.

- Şi eu îl admir pe domnul Wittstock şi pentru că se implică mult în viaţa publică, mai ales a etniei germane. Pornind de la acest fapt, vă întreb dacă nu ar trebui ca şi scriitorii români să se implice mai mult în viaţa publică?

- Bineînţeles. Asta am spus-o de fiecare dată. Eu scriu periodic la „Observator cultural” fără să-mi fi dat nimeni sarcina asta. Sunt un fel de purtător de cuvânt al germanilor. Am scris despre cartea lui Beatrice Ungar, am tradus în română un articol al lui Joachim Wittstock, despre marele sculptor din Sibiu, Fabrini şi mereu am scris despre ei, dar acum nu îmi vin în minte.

- Apropo de revista „Observator cultural”, nu de mult aţi fost distinsă cu Premiul „Gheorghe Crăciun”, pentru Opera Omnia. Cum explicaţi că „un triumf te găseşte nepregătit”, cum aţi spus la decernarea premiului?

- Nu mă aşteptam deloc la acest premiu, dar în general am surprize şi asta mă face fericită. Un om care are surprize mereu, e un om fericit.

- Cu totul întâmplător, într-un interviu pe care Miron Radu Paraschivescu l-a dat lui Adrian Păunescu, la începutul anilor ’70, am aflat că eraţi una din poetele apreciate de „marele descoperitor de scriitori”, cum l-a numit Marin Preda. L-aţi cunoscut pe M.R.P.? Ce au însemnat aprecierile lui pentru poeta care atunci abia debutase?

- Miron Radu Paraschivescu a fost tatăl meu literar.

Eu nici nu visam şi nici nu voiam să devin vreodată poetă. Eu am vrut să devin actriţă. Am trimis totuşi poeziile şi el a văzut încă de la început cam ce fel de poet sunt. Şi acum critici care scriu despre mine, mereu citează fragmente din prefaţa pe care a făcut-o la primul meu volum de poezii. El m-a încurajat enorm şi de câte ori mă duc la biserică şi îmi pomenesc morţii apropiaţi, îl pomenesc pe tata, care a fost părintele meu natural, îl pomenesc şi pe Miron Radu Paraschivescu, tot ca un tată de poezie, cum spuneam la început.

- Dacă nu mă înşel, tot Miron Radu Paraschivescu a fost primul care v-a etichetat ca suprarealistă…

- Da, numai că el, care a fost iniţiatorul onirismului la noi, m-a cooptat în curentul oniric. Între noi fie vorba, eu nu ştiam pe vremea aceea ce înseamnă suprarealism, pentru că la noi nu se vorbea despre acest lucru, pe vremea când aveam 35 de ani şi am început să scriu aşa. Adevărul este că a fost un accident. M-am trezit într-o după-amiază din somn şi văzând cuvertura cu păuni, puţin ameţită de somn, poate şi visasem ceva, am început să bolborosesc ceva cu păuni, cu şpagat, cu dans etc. care nu avea nici o

legătură, un pur dicteu automat pe care l-am scris pe hârtie. Ducându-mă la cenaclu, un domn în vârstă, care ştia despre suprarealism, mi-a zis că e un dicteu automat suprarealist. De atunci am încercat să cultiv treaba asta. Niciodată nu am scris având o idee în cap şi vrând să scriu despre o anumită temă, sau să tratez un anumit motiv. Mă feresc ca de foc să fac aşa ceva, pentru că dacă pun raţiunea să facă treaba asta, e clar că poezia e ratată.

Nici în proză nu am ideea unui roman dinainte, nu cunosc conflictul sau acţiunea, sau personajele.

Eu scriu numai despre mine, despre viaţa mea, bineînţeles având totuşi oarecare doză de imaginaţie, le mai înfloresc, le mai reduc, le mai schimb şi de multe ori îmi menajez prietenii, dacă apar în acel text, combinându-i între ei ca să nu fie recunoscuţi de la prima vedere, pentru că am şi eu laşitatea mea, sau generozitatea mea.

- Pornind de la această mărturisire, putem trage concluzia că nu elaboraţi un plan de acţiune al unui roman înainte de a-l scrie? Sunteţi o spontană, doamna Nora Iuga?

- Sunteţi un Argus, eu nu am nici o ascunzătoare în faţa dvs. Într-adevăr, sunt o spontană în tot ceea ce fac. Şi când trebuie să fac un lucru riscant mă arunc cu capul înainte, fără să mă gândesc ce se poate întâmpla.

Dar nici nu ştiu dacă asta este spontaneitate sau este instinctualitate. Eu am încredere oarbă în instinctul meu şi când e vorba de scris am încredere oarbă în instinctul meu artistic. Din cauza asta, cum bine aţi remarcat, eu niciodată nu-mi gândesc romanele înainte. În momentul când simt că începe să vibreze în mine un fel de lavă care clocoteşte, o las să ţâşnească cum vrea. După ce scriu vreo 30 de pagini, la pură inspiraţie, încep să văd cam care e direcţia, sau cum se leagă lucrurile între ele şi pe măsură ce scriu întradevăr gândesc şi raţional şi atunci încep să fac nişte legături, să creez un personaj, să leg o acţiune, dar asta merge simultan cu scrisul, niciodată înainte.

- Şi instinctul nu v-a jucat niciodată farse în viaţă?

- Vă răspund pornind de la un proverb românesc la care ţin foarte tare: „Tot răul e spre bine”. De fiecare dată când am avut parte de o nedreptate, care m-a durut groaznic, după un timp mi-am dat seama că un rău m-a dus la un bine mult mai mare. Sunt absolut convinsă că şi cu Dumnezeu avem un troc. El nu prea ne dă bucuriile pe gratis, tot ce primim plătim şi, tot plătind, primim.

- Apropo de Dumnezeu, dar şi pentru că azi (interviul a fost realizat în data de 17 aprilie 2016), este una din sărbătorile religioase importante la ortodocşi, Izvorul tămăduirii, ce loc ocupă credinţa în viaţa dvs.?

- Credinţa ocupă un loc extraordinar de important în viaţa mea, dar nu credinţa bisericească, religioasă, credinţa mea este o permanentă conversaţie cu Dumnezeu, aşa cum mi-l imaginez eu. Eu îl numesc mai degrabă Marele Inginer, pentru că mie mi se pare că tot universul este un mecanism extraordinar, absolut perfect şi eu sunt o infimă particulă din acest angrenaj uriaş al acestui inginer. Sunt absolut convinsă că se poate face o conversaţie perfectă cu acest inginer genial şi în felul acesta eu nu întrerup niciodată acest dialog, cum nu întrerup dialogul cu creierul meu.

- Dintre cele două genuri literare, poezia şi proza, care v-au adus numeroase premii, la care trebuie să adaugăm traducerea în limba germană şi invers, care vă situează nu departe de regretata doamnă Ralian, care din acestea este mai apropiat sufletului dvs.?

- Bine, doamna Ralian era cea mai grozavă. Poezia rămâne cea mai apropiată, deşi am avut mai mare succes cu romanele. Eu simt că sunt poet. Eu îmi scriu romanele cum îmi scriu poezia.

- După cum se ştie, pentru că nu vă ascundeţi numărul anilor, aţi atins o vârstă a împlinirilor, pentru care mulţi confraţi vă invidiază. Ce vă ajută să vă menţineţi din punct de vedere psihic, am aflat câte ceva, dar fizic? Cât timp dedicaţi îngrijirii trupului?

Vă întreb, pentru că odată cu toamna calendaristică a venit şi toamna vieţii, dar dvs. încă sunteţi inundată de soarele verii.

- Domnule Titus, eu îmi iubesc foarte mult trupul, la fel de mult ca şi creierul. Pentru mine este o bucurie când ies de sub duş dimineaţa şi, înainte de a mă îmbrăca, fug repede în faţa oglinzii şi vorbesc cu mine: asta-i mai înălţată, asta-i mai încreţită, asta-i mai nu ştiu cum şi să-mi spun că nu e încă atât de rău. Am grijă de mine, mă duc la coafor, mă mai fardez, mă îmbrac mai tinereşte, constat că a rămas o cochetărie în mine. Să ştiţi că femeia care îşi păstrează cochetăria şi îşi iubeşte trupul rămâne mai multă vreme tânără.

Noi nu trebuie să fim cochete ca să plăcem bărbaţilor, noi trebuie să fim cochete ca să plăcem sufletului nostru.

Interviu realizat de Titus Crişciu

mihai

Petruţ DINU

nu am sărit niciodată de la zece metri în râu. era mihai care făcea asta în fiecare zi de vară, copiii de noi îl aplaudam, el zâmbea și uita pentru o clipă de bătaia de seară. mic, uimit, înfricoșat eram de saltul lui atunci când priveam cum îl aruncă cerul, cu un braț nevăzut, spre noi ca pe o pasăre cu o aripă ruptă. pe mihai l-a călcat o mașină, mi-a spus mie bătrâna din drum, lejeră cu o mână la gură și una la sân, l-a prins sub roți, iar acum... privesc zidul înalt de piatră, de pe care mihai sărea în fiecare zi de vară, întrebându-mă dacă acum, în moarte, îl mai așteaptă cineva să-l bată spre seară.

Premiul I la LicArt Poezie, ediţia 2016

Bogdan-Constantin Enache don`t park on double lines cauţi mecanismul de autodistrugere & te aştepţi la ceva banal controlabil poate cu un somn mai bun dar îl găseşti peste tot chiar în modul cum îţi tai unghiile & îţi aminteşti încadrate pe faţada din cărămidă erau posterele albastre cu NU E PREA TÂRZIU te agăţi de ele ca un cocon de o frunză şi speri.

Premiul III la LicArt Poezie, ediţia 2016

Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

teatru/diverse

Din culisele formulei „Lumea ca teatru”

Iluzionări

Râdem de forma lucrurilor, dar nu putem râde de conţinutul aflat sub această formă.

Ovidiu BUFNILĂ

„Cel ce sporeşte comicul într-o scenă este obiectul”, gândi Conu Elefteriu. După aspect, omul părea un ins mătăhălos, mulţimea de haine ce-i acoperea trupul în anotimpul de iarnă către primăvară îi crea această imagine. Dar în absenţa lor, era un slăbănog, chiar un ţâr. „Când obiectul, gândi el în continuare, însoţitorul actorului pe scenă, în loc să-i servească intenţiilor de mişcare, se menţine nemişcat sau se mişcă aiurea, efectul de rizibil e gata să se producă”. Trecând prin dreptul unei prăvălii şi văzând mulţimea de obiecte ce îmbrăca un perete întreg, Conu Elefteriu îşi spuse: „Mai mult sunt scoase la vedere, decât să facă vânzare”.

– Eu într-o zi voi face ordine printre gândurile tale, izbucni Coana Edenia, femeie fâşneaţă ce-l îndrăgise pe Elefteriu de la prima vedere, devenindu-i apoi soaţă, şi-l apucă pe bărbat de mână. Nu se mai poate aşa! Ce te interesează pe tine ce face actorul pe scenă şi cum mânuieşte el obiectele primite pentru mânuit?

E treaba lui! Obiectul e făcut pentru a fi vândut şi a se scoate bani de pe urma lui. Să-ţi fie clar asta, câine ce eşti! Încercând să se smulgă din strânsoarea coanei Edenia ce-l apucase mai vârtos, de mână, Conu Elefteriu îi surâse ironic.

– Eu, câine?! Aşa-i spui tu, stăpânului tău? Tu vezi că joci teatru?! Ce-i gestul acesta de a apuca pe cineva de mână, la început mai uşor, apoi prinzându-l ca într-o menghină? Evoluţia este evidentă pentru a crea impresia de creştere a emoţiei. De bună seamă că vreun regizor ţi-a strecurat ideea cum să procedezi. Lasă că te-am văzut eu cum îl priveai pe Taica Dobre când îşi plimba copilele în cărucior! O făcea atât de impecabil, încât nu mai puteai după el.

– Tu, stăpânul meu? E de neînchipuit! Măi, omule, ai să mă-nnebuneşti într-o zi de tot, se agită Coana Edenia, dar nu-i dădu drumul la mână. Cel pe care l-ai văzut, nu-i regizor, Doamne fereşte! E soţul prietenei mele. Ea m-a rugat să-l studiez dacă în timpul plimbării este atent la fetiţele din cărucior sau la fufele din jur.

– Eh, nevestică! spuse Conu Elefteriu, tremurând din pleoape. Se schimbă situaţia. Ia te rog, să-ţi vezi de treabă! Te interesează numai ce face soţul tău, nu cum alţii, fie-mi-ar silă de ei, se uită după muieri. Şi apucând-o, pe Coana Edenia, cu cealaltă mână

Tartulian din Cartierul Latin avea o pălărie de fetru care-l făcuse vestit în toată capitala şi chiar peste hotare. Prinţesa Hotewska, întorcându-se de la Londra, i-a povestit prietenei sale despre acea pălărie care o pasiona.

Ekaterina Rumsfaild a încercat să afle dacă nu cumva prinţesa Hotewska era pur şi simplu îndrăgostită de misteriosul pictor Tartulian despre care auzise şi ea o sumedenie de poveşti.

de umăr, Conu Elefteriu, printr-un efort, reuşi să se smulgă din strânsoarea ei.

– Afurisită să fii! Mi-ai amorţit degetul, femeie apucată ce eşti! Te legi de gândurile mele şi-ţi închipui că sunt bazaconii.

– Nu-s bazaconii, să ştii! Te citesc, rând cu rând, ca într-o carte, strigă Coana Edenia şi, lipindu-se de pieptul lui, izbucni în plâns.

– Eh, asta-i bună! spuse Conu Elefteriu în şoaptă, încercând s-o liniştească. De când eşti cititoare în cărţi, că nu te-am văzut măcar o dată să pui mâna pe o carte?

– Nu, fraiere, nu! îl contrazise Coana Edenia. Nu cărţi citesc eu, nu! Eu pe tine te citesc şi mi-e deajuns.

– Asta-i bună! se arătă indignat Conu Elefteriu. Voi fi vreo bibliotecă şi eu nu ştiam. Te rog să termini!

– Elefteriu, nu mă necăji! se adresă printre dinţi Coana Edenia. Că acuşi îţi zic una, de ai să te tăvăleşti pe jos.

– Ia, zi! Da’ să fie de-adevăratelea, preciză Conu Elefteriu.

– Bine, îţi zic! Ai răbdare puţin. Mă duc până-n hala de carne, să văd preţurile, spuse tărăgănat Coana Edenia.

– Îmi zici?! Mereu îmi zici, dar o tot amâni. Învârtindu-se în jurul său, Conu Elefteriu nu văzu pe nimeni. Pe moment i-a venit gândul dacă nu cumva de unul singur vorbise. Dar imediat îşi aminti că soaţa sa îi fixase întâlnirea chiar în locul unde se afla. Şi cum ea întârzia, de bună seamă cu treburile prin piaţă, gândi Conu Elefteriu, omul se aşeză pe o treaptă ce ducea spre hala de brânzeturi. Scoase din buzunar „Eşafod”, foaia de horror şi humor, cumpărată în zori şi, răsfoind-o, se opri la pagina „Diverse”, de unde începu să citească: „Lucrurile au importanţa lor şi naşterea lucrului se face în funcţie de importanţă şi de utilitate. Când un

nr. 63 n septembrie 2016 lucru obişnuit, banal, se rosteşte cu gravitate, în mod sigur va stârni hazul.” Conu Elefteriu, deşi se opri din citit, nu-şi dezlipi privirea din pagina de ziar. „Nu-i nevasta mea aici. Să audă şi să bage la căpuşor că sunt şi alţii care vor să râdă”, bolborosi omul şi continuă să citească: „Un tânăr se adresează unui adult: – Să ştiţi că vă cunosc. Şi chiar bine!

– Nu cred! Eu nu frecventez locurile deocheate.”

Mustăcind şi total dezinteresat că l-ar putea auzi cineva, Conu Elefteriu îşi spuse: „Dintotdeauna vârstele opuse s-au atras. Depinde, care pe care.”

Risipindu-şi privirea pe întreg cuprinsul paginii, Conu Elefteriu părea că-şi oprise respiraţia, dar imediat scoase un jet sonor: „Hai că asta-i bună!” Ridicânduse, apoi, în picioare, el începu să citească fără oprire, mai ales, că-n mulţime îşi zărise nevasta. „Într-un maxi-taxi de Buftea, aglomerat până la refuz, urcă un tânăr. Strecurându-se grijuliu printre călători, băiatul caută să se simtă într-un fel uşurat. Cu toate că sacoşa îi rupea mâna, el nu-şi dezlipi ochii de pe ea. Mimica neobişnuită a tânărului atrase atenţia unei dudui.

– Vreţi s-o aşezaţi lângă mine?

– Nu, mulţumesc! M-am uitat să nu fie deschis vreun compartiment. Găurile întotdeauna provoacă ispite.”

– Asta le întrece pe toate! Extraordinari mai sunt tinerii!, râse în hohote Conu Elefteriu, când îşi văzu nevasta în preajmă, ţinând în mână două sacoşe.

Neştiind care e sursa veseliei la omul său, Coana Edenia, dorind să sporească bucuria, îi spuse: – De la distanţă îţi vedeam chipul şi mă gândeam cu ce vorbe să te întâmpin... Spre de văzutul se-ndreaptă ochiul meu.

Conu Elefteriu, având încă treaz pe buze surâsul venit din lectura paginii de ziar, se apropie de Coana Edenia şi o sărută pe obraz.

– Hai, taci! Eşti o ţincvăsăreasă şi chiar o Zurbi, ca să nu zic Zurbagioaică, nevestica mea! Să vedem cu ce ne-am procopsit pentru ziua de azi!

– Vrei să-ţi spun? Uite îţi spun! Diseară mergem la teatru.

– Nu, zău! bâigui ca un leşinat Conu Elefteriu. Prea te descurci în toate. Dau eu de regizorul ăla care-ţi îmbuibă mintea cu fel de fel şi ai să vezi ce-i fac!

– Hai, taci! Eşti un ţincvăsar şi chiar un Zurbi, ca să nu zic un Zurbagiu, bărbăţelul meu! Mai bine ia şi tu una dintre sacoşe!, se adresă cu severitate Coana Edenia şi-l apucă de mâna rămasă liberă.

Lăsându-se, din nou, prins de mână, Conu Elefteriu îi spuse: – Nu ştiu ce să mai cred! Eu nu mai înţeleg nimic!

Coana Edenia îl privi încruntată ca şi cum ar fi trebuit să reziste unei îndârjiri, dar imediat îşi schimbă mimica şi surâse galeş: – Păi eu ce urmăresc în fond, iubiţel? Ca tu să nu înţelegi nimic!

Goana după nori

Sorbind cu delicateţe din cafeaua cu scorţişoară făcută după reţeta unei încântătoare profesoare de engleză din Răsărit, prinţesa a negat şi, privind distrată spre malul Senei, a oftat.

Un dangăt de clopot a marcat sfârşitul discuţiei.

Ekaterina Rumsfaild s-a grăbit către metrou în timp ce un jurnalist de la TV5 a încercat să ia un interviu prinţesei Hotewska despre înaintaşii ei care luptaseră împotriva lui Napoleon în zbuciumatul an de după Borodino.

Jurnalistul purta nişte favoriţi uriaşi şi era puţin bâlbâit. Avea degete îngălbenite de la fumat şi şchiopăta de piciorul stâng.

Nu a putu să-i dea prea multe lămuriri

Atârnând de nori

Secretarul cancelarului Wilhelm von Braumber a descoperit o carte uluitoare în biblioteca din San Gastrobal, afirmă Martorii Torinezi.

Conferinţele Aprilice l-au purtat către vestitul oraş care a ţinut piept sarazinilor vreme de o sută de zile şi care a cunoscut revelaţia luminilor în 1675 îndată ce Cristophor Columbus din Hatayo a debarcat nu departe de locul în care se află astăzi mândrul Washington.

Kurt s-a plimbat o vreme prin San Gastrobal rememorând bătălii şi conspiraţii şi convingându-se cu proprii lui ochi că oamenii din oraş erau aceiaşi din 1487.

Templierii din Arkona i-au desluşit aceasta, dar Kurt nu le-a dat crezare pentru că nu-şi putea imagina că nemurirea fusese descoperită cu mult înainte de anul 1000.

Paginile cărţii aveau patina vremii şi fuseseră citite de Îndrăzneţii din Haloha, de Tăinuitorii din Massala, de Zburdalnicii din Korinteea şi de Yusuf din Quaribo.

Secretarul Kurt a citit însemnările din pergamentul oaspeţilor şi apoi s-a pregătit să afle şi el cutremurătorul adevăr despre soarta lumilor.

Soarele se ridicase de două suliţi pe cer şi nimic nu anunţa straşnica furtună ce avea să măture cartierele semeţe din

prinţesei în legătură cu Tartulian dar s-a lăudat că ştie cu siguranţă că acesta nu mai avea pălăria pentru că, duminica trecută, i-o luase vântul şi i-o ascunsese în nori.

O mulţime impresionantă se revărsase pe străzile Cartierului Latin gonind după nori dar fără rezultat. Cu mic cu mare hălăduiseră prin arondismente producând dezordine şi agitaţie, nişte adolescenţi zănateci spărgând vitrinele şi ridicând baricade.

Tartulian a fost anchetat de poliţie şi chiar de un agent DST care, se pare, avea unele informaţii despre presupuse legături ale pictorului cu gherilele algeriene.

Brusc, prinţesa Hotewska se ridică de la masă şi o porni în fugă de-a lungul

San Gastrobal. Kurt şi-a umezit buzele şi şi-a pus ochelarii cu ramă de os de balenă şi a închis uşa cu cheia, nevrând să fie deranjat de vreun vizitator nepoftit. Era un fel de reliogizitate în totate mişcările lui, un mod propriu de a folosi aerul care-l cuprindea. Semnul schimbării a fost o nevolnică picătură de sânge care i s-a prelins din nasul borcănat. Urechile i s-au crăpat iar pântecele a început să-i tresalte. Kurt ştia că în mai puţin de un minut avea să se transforme într-o fiinţă fabuloasă care sosise pe Pământ venind tocmai de dincolo de orizontul vizibil.

De peste zece ani era locuit, dar nu suflase vreo vorbă cuiva temându-se că lumea va râde de el sau, mai rău, că va fi răpit de serviciile secrete şi supus unor experimente ştiinţifice îngrozitoare. Învăţase însă să convieţuiască. Învăţase să respire ca în lumile din Marea Întunecime, cum denumea el materia neagră pe care savanţii încă nu reuşiseră să o cunoască în vreun fel.

Zece mii de ochi au străpuns cu lumina lor semiobscuritatea încăperii aruncându-se hulpavi asupra teribilei cărţi. Exact în acea clipă norii au răsărit de nu se ştie unde şi s-a pornit furtuna. Geamurile se zgâlţâiau.

Zidurile vibrau. O flacără argintie izbucni de sub talpa acoperişului. Se auziră surlele Apocalipsei.

Martorii torinezi afirmă că un oarecare circar, Agatayo

Senei agitându-şi umbreluţa şi făcând semne către dirijabilul care tocmai ieşise dintre nori.

Dirijabilul era condus de comandorul Kaliostrom, iubitul de taină al prinţesei, un bărbat înalt, cu ochi albaştri, cu mustăcioară şi muşchi de halterofil.

Dirijabilul a făcut o voltă strânsă iar timonierul a aruncat o scară pe care prinţesa a urcat-o sprintenă în uralele mulţimii. Elicea principală tăia văzduhul felii, felii iar pântecele dirijabilului se reflecta în valurile moi ale Senei de parcă un peşte uriaş ar fi ieşit la suprafaţă să arunce un ochi asupra lumii.

Când dirijabilul a pornit val-vârtej în goană după nori, mulţimea a alergat într-un suflet către Noua Bastilie, a spart porţile, l-a eliberat pe Tartulian şi, pornind către palatul guvernamental a dat semnalul revoluţiei.

din Nulombe, s-ar fi atârnat de un nor şi că ar fi făcut tot felul de acrobaţii sfidând furtuna şi sfârşitul lumii pentru că tocmai se pregătea să participe la Carnvalul din Rio. Curajul lui nesăbuit se spune că ar fi impresionat forţele tainice ale furtunii astfel că a ieşit soarele, iar fiinţa fabuloasă venită pe Pământ tocmai de dincolo de orizontul vizibil ar fi aflat adevărul ultim şi l-ar fi eliberat pe Kurt de povara corporalităţii ei.

Amalia Amarson din Gatoba nu crede povestea asta şi chiar devine furioasă atunci când i-o povestesc. Ţine morţiş să-mi demonstreze că ea a făcut prima acrobaţie din lume atârnând de nori. Eu o tachinez.

Ne întâlnim la o cârciumioară din docurile din Puerto Pico şi depănăm tot felul de amintiri de pe vremea când lucram îmoreună la circul Globus din Gatoba.

Amalia se îmbujorează şi îmi spune de la obraz că sunt un mincinos şi jumătate şi uneori îmi vine să-i dau crezare.

Cancelarul Wilhelm von Braumber m-a căutat de câteva ori le telefon vrând să-mi propună se devin secretarul lui de vreme ce avea experienţă în relaţiile cu China. Nu ştiu cine i-a spus că în tinereţe fusesem secretarul unui demnitar chinez şi că mijlocisem câteva runde de negocieri între China şi Basaala.

Dacă nici povestea asta nu e adevărată atunci poate că furtuna din San Gastrobal nu s-a sfârşit întocmai?

nr. 63 n septembrie 2016

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Robert Şerban, Vorbesc în gând, cu voce tare (dialoguri cu un cristian), Casa de pariuri literare, 2016

Iată că „naşul” şi-a găsit... naşul!

Cel care a realizat sute de interviuri televizate cu personalităţi este, iată, el

însuşi „inte-rogat” - luat la întrebări de un amic, cu care are în comun pasiunea pentru fabulosul Iosif Sava. Aşa declară un cristian în miniargumentul acestui volum de buzunar, cum îl numeşte el însuşi. (Mi se pare totuşi ciudat, când eşti o personalitate (cu) majusculă, să-ţi grafiezi numele cu minuscule...

Un giumbuşluc, care face din tine, din om, personaj liric. Dar, de, nici asta nu e puţin!) Iar dacă nu mai ai timp, cititorule, să citeşti nici măcar un livre de poche, ascultă aici: cuprinsul cărţii te dumireşte, prin titlurile interviurilor, de întreg conţinutul ei: „Scriu puţin şi rar, chiar dacă citesc mult şi des” („Nu scriu cu gândul la public”!). Un capitol se referă chiar la emisiunea timişoreanului, A cincea roată. În exprimarea verbală, meseria unui intervievator, „Chiar şi bâlbele au chichirezul lor”. Întrebat despre soarta cărţii pe suport clasic, intervievatul, care (mai) este şi editor, răspunde: „Mi-e limpede: cartea de hârtie se... stinge”. Personal, mi s-a părut adorabilă evocarea într-un răspuns, a unor stringente aspecte contemporane.

Dacă „se poate rupe o prietenie din motive literare”? Şi respondentul aduce în faţă cazul a două vecine de scară, care se sfădesc din motive de Marquez & Llosa. (nu de Iliescu, Băsescu etc).

Părerea noastră este că li se rupe d-lor de cei doi mari scriitori, mai ales acum când literatura cam este pentru marele public tocmai a cincea roată! Că, da, doi vecini scriitori se mai pot certa mai avan ca la uşa cortului - aferim! O întrebare interesantă: „Cât contează interviurile în propria biografie literară?”

Tudor Voicu, Sticle goale fiare vechi, Tracus Arte 2016

Placheta de 60 de pagini a bucureşteanului Tudor Voicu, animator al vieţii culturale (organizator al Cenaclului 9, de sub egida Asociaţiei Culturale Direcţia 9) reprezintă volumul de debut al autorului. Catea se bucură, pe coperta a patra, de prezentarea generoasă a regretatului Traian T. Coşovei: „Un poet de un modernism rafinat, care priveşte realitatea înconjurătoare prin dioptriile îndelung şlefuite în atelierele marilor maeştri...” Poetul optzecist care este şi autorul ilustraţiei de pe copertă - mai remarcă „naturaleţea, plasticitatea şi dezinvoltura” poemelor.

Cele 55 de poeme sunt şi intitulate, şi numerotate, cum constatăm că se mai/ cam obişnuieşte, unele titluri atrăgând atenţia cititorului, nu doar prin sonori-

tatea intrinsecă, ci şi prin conţinut: 4. şi un beţiv să te plângă, 10. inima din orbite, 22. încep să cred că mă evapor cumva, 25. ea vine plutind, 35. uite că infinitul se tot măreşte, 40. spune-mi ceva de pe lumea cealaltă, 47. adevărata diferenţă dintre oameni şi străzi. Dar poetul însuşi se opreşte, pe coperta 3, la poemul numerotat 50, intitulat ea vine şi nu-i nimic zice (e opţiunea lui - nu?): „rămâne pentru rude toată/ mizeria asta/ o viaţă întreagă te-ai rugat/ de carnea şi oasele tale/ ca şinele încinse/ de burta nesfârşită a tramvaiului// acum îţi bei coniacul aproape/ îndurerat că

volumului de debut este reluat cu ocazia unei antologii de autor, prezentată de noi tot aici, acum ceva vreme.

nimeni nu te plânge nimeni/ deci încă trăieşti”. (Punctul l-am pus noi, fiindcă poemul rămâne deschis - deşi finalul încearcă să rotunjească un sens.)

din gura poetului, decât lecturate simplu din carte.) Cartea, de 85 de pagini, este dotată cu o prefaţă completă de Maria Niţu şi cu o prezentare consistentă pe coperta a patra, semnată Nina Ceranu, consilier editorial - redactor de carte, editor fiind Ilie Chelariu. Se binecunoaşte de-acum egida prestigioasă augurii sub care se situează poezia lui Costel Simedrea: „nana” Ghiţă Azap. Cu toate astea, el nu este chiar un azapian, ci doar un mebru al familiei clasicotradiţionaliste. „Nu practică versul esopian (esopic!), sentimentalul ascuns ironic sub jocul lingvistic suprarealist al lui Gh. Azap, ci este lejer accesibil, trubadur cuminte în versificaţia sa plăcută. Este confesiv, în melodicitate de romanţă..., fără subterfugii... Nu este o poezie de idei, ci una de atmosferă, de percepţii... şi trăiri poetizate” (Maria Niţu). Stilul plăcut-confesiv al lui C.S. este deja cunoscut lumii literare. Iată şi o mostră: „Poeţi învestmântaţi în dor pe strunele de toamnă cântă,/ Când frunzele îngălbenesc şi se transformă în uitare,/ Când zborul tot se pustieşte din păsări cu aripa frântă/ Şi când nici nu mai este cer pe care aripa să zboare” (Ţinută obligatorie – dedicată dragului Ghiţă Azap, in memoriam).

Ramona Băluţescu, Până când noaptea descreşte-n râu, Ed. Emma, Cluj-Napoca, 2016

Prefaţată de Mirela Ioana Borchin (Râul din lumină), cartea beneficiază şi de un Cuvânt înainte al autoarei, în care ne anunţă: „Sunt bine. Nu că îmi închipui că ar ajunge cărţulia aceasta peste mări şi ţări dar... sunt bine.” Volumul de 150 de pagini format mic al Ramonei Băluţescu cuprinde peste 100 de poezii, cu tiluri interesante, puţin cam jucăuşe dar acesta e şi tonul general al culegerii.

Autoarea circulă mult cu tramvaiul, fiindcă îl evocă şi în (auto)prezentare, dar şi în poeme: „Dar viaţa nu e extrem de interesată de agenda mea de idei./ Şi trec mai departe cu tramvaiul,/ Ştiind că n-o să mă mai întorc...” (Rîcîială); „Aş vrea să ies în faţa blocului şi să urlu/... ca lupul./ Dar în oraşul meu de rahat câinii sînt interzişi,/ Iar lupul şi luna lui ar fi luaţi drept un cuţ la pătrat,/ de hingheri”(Cuţ la pătrat). Şi tot aşa.

Constantin Stancu, Vadul ars, Ed. Rafet, Râmnicu-Sărat, 2016

„Romanul tratează viaţa unor oameni în perioada tranziţiei de la un mod de organizare a societăţii la alt mod, pe o perioadă de mai mulţi ani... Naraţiunea se petrece într-o localitate monoindustrială din România, şi se bazează pe faptele trăite de unii, citite de alţii în ziare, aflate de alţii de la televiziuni, intuite de alţii, povestite, răstălmăcite, devenite legende. Mituri. Acei oameni au devenit oamenii tranziţiei”, declară autorul în Nota liminară a cărţii. Avem aici o definiţie dezvoltată a prozei, care se face în egală măsură din lucruri trăite nemijlocit, cât şi din cele auzite/ aflate din varii surse, deci, inerent, deformate/ răstălmăcite... Tot autorul rezumă şi conţinutul romanului într-o singură idee, expusă în excerptele de pe coperta a patra: cuvinte şi moarte. Romanul lui CS este împărţit în 32 de capitole neintitulate, încheindu-se cu Câteva cuvinte despre autor şi secţiunea de Referinţe critice. De aici aflăm că scriiitorul haţegan a debutat editorial la Editura Facla (cu un an) înainte de 1989, cu volumul de versuri Fructul din fruct - editor, Eugen Dorcescu; performanţă greu de realizat în acei ani trişti. Titlul

Costel Simedrea, Ouă de cuc, Eubeea 2016

Debutat în literatură în anul 2007, iată ţinem acum în mână a 10-a carte a reşiţeanului răcăşdean, poet şi prieten consecvent - cu fiecare ocazie i se remarcă de câte un vorbitor şi vocaţia prieteniei. Şi felul cum ştie să facă din recitarea poemelor proprii un adevărat spectacol. (Unele chiar sună mai bine

Florina-Maria Băcilă, Iosif Băcilă (coordonatori): Valea Almăjului oameni şi fapte, Excelsior Art, 2016

Subintitulată „limbă, istorie, credinţă şi cultură românească”, această Carte Întâi de aproape 500 de pagini cuprinde studii şi articole de Ion Marin Almăjan, Iosif Badescu, C-tin Brătescu, I.-N. Cenda, Oct. Doclin, C-tin Falcă, Valeriu Leu, Gh. Lucescu, Al. Nemoianu etc. (Şi, desigur, cei doi antologatori, care trebuia să-şi dea obolul la carte.)

Capitolele mari ale cărţii tratează despre: Gârliştenii. Regep-aga, Eftimie Murgu, George Suru, Traian Doda, Ion Sârbu. Apoi despre membri ai familiilor Boldea şi Novacovici, care au dat nu puţine personalităţi zonei şi ţării. Istoricul Alexandru Nemoianu din Borlovenii Noi (care păstoreşte un centru cultural românesc pe lângă Detroit colaboratror cândva şi al „Actualităţii”) îşi aduce o consitentă contribuţie. În Precuvântările liminare, semnează articolul Ţara Almăjului, ca Univers, în care vede acest teritoriu mirific ca pe o ţară de vis. Cităm din elogiile de pe coperta a patra: „ŢARA ALMĂJULUI nu este pur şi simplu un punct geografic, ea este un exemplu şi un simbol... nu

are vârstă, nu are început... nu este supusă timpului istoric... este „Valea Miracolelor” (expresia aparţinându-i lui I. Băcilă). La sfârşitul cărţii descoperim şi o consistentă iconografie.

Ştefan Andrei, Jurnal din închisoare (volumul 1), Ed. Orizonturi, Bucureşti 2016

Unul dintre membrii CPEx care, nu doar că au fost inculpaţi, ci chiar condamnaţi (2 ani şi 10 luni) în procesul care li s-a intentat, Ştefan Andrei a fost şi unul dintre cei mai remarcabili miniştri

comunişti. Cult, inteligent, reprezentativ, Şt. Andrei a fost 7 ani ministru de Externe, iar înainte de decembrie 89 viceprim-ministru şi membru supleant al CPEx al PCR, responsabil cu comerţul exterior. (De remarcat că Ş.A. a ocupat locul al doilea la un concurs naţional de literatură pentru elevi - după Labiş.

Deşi aceasta nu se prea reflectă în stilul cărţii - întocmită de editură după caietele-jurnal rămase.) Ex-ministrul îşi deplânge situaţia de încarcerat, dar şi recomandă tuturor celor care se află în vreo funcţie politică să încerce să cunoască situaţia „din interior”: să facă benevol câteva zile de puşcărie, spre a fi pregătiţi, la o adică... Interesantă în mărturiile sale este că vede „cea de-a treia cale” între comunism şi capitalism, drept posibilă situaţie viabilă pentru viitorul României. Deşi n-o numeşte concret, ci numai intuitiv. Și părerea despre Ion Antonescu: „Nu se pot contesta meritele lui Antonescu în Primul Război Mondial, nu pot fi ignorate competenţa şi spiritul patriotic, dar din nefericire, şi el suferea de mesianism (ca Hitler, n.n.).

Ca militar, a fost dominat de rigiditate şi unilateralism.” Şt. Andrei deplânge distrugerea patrimoniului fostelor CAPuri, care se putea utiliza altfel, în mod constructiv (transformarea în ferme agricole sau alte soluţii). După recursul extraordinar al Curţii Supreme de Justiţie este condamnat în 2012 la 14 ani şi eliberat după doi ani. Mai trăieşte apoi liniştit la Snagov 10 ani, dar foarte dezamăgit de prietenii pe care i-a ajutat în viaţă și care l-au uitat la greu.

Constantin Falcă, Cărăşeni de neuitat, partea a XXX-a, Eurostampa 2016

Prefaţat de Ioan-Nicolae Cenda, demersul istoric şi editorial al profesorului răcăşdean Constantin Falcă ajunge, iată, la al XXX-lea popas. În cele aproape 200 de pagini întâlnim personalităţi zonale mai mult sau mai puţin notorii. Iată câteva nume dintre cele mai sonore: Episcopul Sofronie Chirilovici, Episcopul Dr. Miron Cristea (care a funcţionat la Caransebeş între 1910-1919, Mihai Gaşpar, Pavel Gătăianţu, Ion Muncian, Vasiliu-Vasco Popa. Un articol, dintre primele prinse în carte este destinat unui „personaj important”, Almăjul, pe care autorul îl descrie cu căldură şi implicare deplin afectivă. Ultimele 30 de pagini alcătuiesc o bogată iconografie a meleagurilor pe care au vieţuit personalităţile scoase din racla uitării de profesorul timişorean.

16 actualitatea literară n Casnica. o poveste de amor clandestin cu o Karenina modernă Romanul (apărut la Editura Trei, în Colecţia Fiction Connection, traducere de Mariana Piroteală) este o poveste de amor clandestin, petrecută într-un orăşel elveţian. Personajul central este americanca Anna Benz, ce aminteşte de Anna Karenina, combinând în plus

nr. 63 n septembrie 2016

meridiane

Maximilian Voloşin Poetul, traducătorul şi pictorul peisagist rus, criticul literar Maximilian Voloşin (de acasă. Kirienko - Voloşin) s-a născut la 16 mai 1877, la Koktebel, Crimeea, şi a decedat în aceeaşi localitate, la 11 august 1932. (Koktebel înseamnă pământ verde în greaca veche. Este o localitate de tip urban, în zona Feodosia).

Corona astralis

senzualitatea periculoasă din Cincizeci de umbre ale lui Grey şi disperarea Doamnei Bovary. În vârstă de 40 de ani, ea locuieşte cu soţul său elveţian, Bruno - care este bancher - şi cei trei copii mici ai lor într-un orăşel liniştit de lângă Zürich. Deşi duce o viaţă prosperă şi aşezată, Anna simte că e în pragul unui colaps mental. În derivă şi incapabilă să comunice cu soţul ei şi să-şi înţeleagă propriile gânduri şi sentimente, Anna încearcă să-şi regăsească entuziasmul cu ajutorul unor experienţe noi: cursuri de germană, analiză jungiană şi o serie de aventuri sexuale în care intră cu o nonşalanţă ce o uimeşte până şi pe ea.

Dar situaţia devine tot mai apăsătoare şi vârtejul de minciuni îi scapă de sub control. Pentru că a trecut dincolo de limitele moralei, Anna va descoperi că nu mai există întoarcere. Jill Alexander Essbaum este autoarea mai multor volume de poezie, iar selecţii din poemele sale au apărut în antologiile The Best American Poetry şi The Best American Erotic Poems, 1800–Present.

A fost recompensată cu Bakeless Poetry Prize şi a primit două burse NEA pentru literatură.

n Ţinutul Loney, Cartea anului 2016 în Marea Britanie

Plasat într‑un ţinut sumbru de pe coasta de nord a Angliei, numit Loney, romanul lui Andrew Michael Hurley trasează ciudatul pelerinaj al unui grup alcătuit din personaje neobişnuite, la un vindecător al locului. Pelerinajul este iniţiat de mama naratorului Smith, care speră să găsească un leac pentru muţenia şi dificultăţile de învăţare

de care suferă fiul ei, Hanny. Ţinutul Loney a fost inspirat de educaţia catolică a autorului, de poveştile din folclorul englez şi de peisajul din partea de nord‑vest a Ţinutului Lancashire. S‑a bucurat de o primire entuziastă şi din partea criticii, care consideră că romanul lui Hurley aduce un suflu nou genului gotic. Andrew Michael Hurley a publicat două volume de povestiri. Ţinutul Loney, romanul său de debut, a fost publicat iniţial de o mică editură independentă, în 300 de exemplare. Însă a cunoscut un succes neaşteptat: a fost recompensat cu Costa Award pentru debut şi a fost declarat “Cartea anului 2016” în Marea Britanie.

1 În lumile iubirii, incredibile comete, Printre sfere montane, prepeleaci clipind – Suluri de foc, incendii fulgurând, Lumini rătăcitoare, din cosmice balete,

În depărtări purtăm… de negre planete acceptaţi, Când văd în noi paloşul ce-nfricoşează Lumea în zadar, Ne-ndreptăm calea spre Soare, precum Icar, Cu pelerină de vânturi şi flăcări îmbrăcaţi.

Dar – ciudăţenii – abia atingându-l, departe Pornim alergarea noastră: de la Soare, iarăşi în noapte, Departe, pe cale parabolei fără de revenire…

Revoltă surdă, duhul nostru dârz ne trimite În roşia întunecime de apusuri fără adormire…

Ne stă închisă calea încercatelor orbite.

2.

Ne stă închisă calea încercatelor orbite, E încălcată ordinea rugăciunilor pe rând…

Zeilor pământeni terestre temple construind, Păgânul terestru la pământ n-are să ne invite.

Cu nebunia viselor duhul pribeag ne pofteşte.

Ca nişte albine, suntem de roi pierdute!...

Suntem fugari şi îndărăt rămâne Troia pe redute, Iar pălălaia pânza noastră o-nroşeşte.

De suflu de furtună atraşi în ropote, Pe suluri de cărări, pe-ncrucişări de drumuri Ne avântăm. Calea noastră nu are aleanuri.

Las* împrejur să bubuie surde acele tunete Las* să sufle viscolul îndoielii şi-n coşciuge Realul viselor noastre Pământul nu-l distruge!

3 Realul viselor noastre Pământul nu-l sfărâmă! În brocart de raze se topesc tăcuţi zorii, Zumzetul dimineţii se îmbină cu trecătorii, Secera păguboasă putrezeşte şi-n foc se suprimă,

Valul cărunt se rupe în diamante, plânge , Snopii de raze se risipesc în mare, Dar nopţile desfăşurate pe Taborul mare Lucirea Sorilor apropiaţi nu le înfrânge.

Nu ne orbesc în amiezi extaze Din pustiuri pământeşti, nici lichide topaze, Nici valuri de smoală, nici aurul din raze.

Cu mătasea Lunii, ca veşminte, ne-am îmbrăcat, Cunoaştem ziua nopţilor ne-dispărute, Iar Sorii de le Miazănoapte ne atrag pe întrecute.

4 Iar Sorii de le Miazănoapte ne atrag pe întrecute… În fântâni de trompete privirea-ntrebătoare se scufundă, Fugi diamantine universurile inundă: Sisteme de stele, ceţuri şi planetele mute,

De la Alfa Câinele, la Vega şi de la Beta Ursa, la tremurătoarele Pleiade – Ele brăzdează spaţiul ceresc în acolade, Creând în întuneric desăvârşiri şi macheta.

Oh! Praful Lumilor! Oh! Roi al sfintelor albine !

Le-am urmărit, măsurat, cântărit şi socotit prea bine Le-am dat nume, am creat hărţi şi bugete…

Dar groaza de stele din cunoaştere nu s-a stins.

Ne amintim de toate: anticul nostru duh rău, aprins, Ah! N-a fost el botezat în apele adânci din Lethe!

5 Ah! N-a fost el botezat în apele adânci din Lethe!

Duhul nostru stelar, din uitarea nopţilor!

Nu a băut din izvoarele Orcilor Şi nu a adus cu sine subterane jurăminte.

Cercul nu s-a închis. Blestemele nu sunt cântate…

Când, pentru toţi, razele în safire

Sclipesc de zi, murmură pe câmp izvoare, Pentru noi, în ceţuri, lumini oarbe sunt căutate,

Foşneşte trestiişul, sclipeşte balta-n întuneric, Un vânt fără rost răsuceşte şi poartă feeric Roiul de toamnă al umbrelor Persefonei,

Privirea tristă spre Pelidae s-aţinteşte…

Dar, el… e mai nostalgic şi-ntristat de gălbenei Duhul nostru amărui… iar memoria ne chinuieşte.

6 Duhul nostru amărui…(Iar memoria ne chinuieşte…)

Duhul nostru amărui a crescut din întuneric, precum ierburile, În el este otravă nouă, otrăvuri mortuare ca cimitirele, În el timpul doarme, precum în piramide odihneşte.

Nici porfirul, nici marmora, nici granitul, Nu vor crea o ramă neclintită, Pentru fatala lavă, în veşnicie topită, Care, în noi, nevăzută, îşi susură curentul.

Coşciugele de Sori! Urna lumilor deja moarte!

Cadavrul Lunii şi chipul lui Saturn în ciozvârte – Le memorează mintea şi inima le-ascunde :

În ciocniri de aştri s-a născut viaţa şi s-a întărit, Dar duhu-a obosit de câtă cenuşă a risipit, În noi mucegăieşte durerea nerealistelor obide !

7 În noi mucegăieşte durerea nerealistelor obide, Ne chinuieşte tristeţea şi flacăra surd se ridică Iar drapelul întins, al tuturor mâhnirilor, la o adică În vânturile nostalgiei, posomorât, se deschide.

Las* focul să ne pişte, să ardă, vorace Duhul cântător, înăbuşit de trupuri, Laocoon, înlănţuit de noduri De la şerpii arzători, s-a încordat… şi tace.

Şi, niciodată – nici fericirea acestei dureri, Nici mândria cătuşelor, nici bucuria unei aserviri, Nici extazul nostru din închisoarea fără ieşiri

Nu le vom da pentru uitarea din apa Lethei!

Purtăm prin lume Graalul de mâhniri – Noi – exilaţii, pribegii, noi – poeţii !

8 Noi – exilaţii, pribegii, noi – poeţii !

Cine a dorit să fie ceva, dar n-a putut să fie ceva…

Păsările au cuib, fiarele-peşteră aievea, Nouă – cârja şi jurămintele tristeţii.

Datoria n-a fost împlinită, jurămintele n-au fost ţinute, Calea n-a fost ţinută şi destinul ne-a condamnat La visele din orice cărare, îndoielilor din oricare văleat…

Mierea s-a vărsat şi cântecele n-au fost cântate.

Oh! În ruperi de voinţă să găseşti, să te cunoşti Şi, mândra ruşine, smerit să o iubeşti, Să cazi cu faţa la pământ, să cauţi apa în pustie,

La corturi străine să mergi să ceri o hrincă, La fel să fii cu rapsodul ce hălăduie Cu acela văzător, dar care lumina zilei n-o vede încă.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

Redactori: Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Maria BOLOGA, Ionel BOTA

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (c.tufan.stan@gmail.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com)

Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Prezentare şi traducere de Alexandru G. ȘERBAN Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: www.actualitatea.eu Tiparul: Tipomedia Prod Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediul USR Bucureşti