Actualitatea literară 64

actualitatea literară

nr. 64, anul VII

octombrie 2016

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Adrian Dinu RACHIERU:

Despre timpuri, anotimpuri şi poeţi

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Alexandru MORARU, Grigore CODRESCU, Radu CIOBANU

is

u i lv

a r o

iv t

n a z

n poezie: Lazăr MAGU, Adrian Cîrstea, Ovidiu Constantin CORNILĂ

n meridiane n

despre Vasile Andru

n IN MEMORIAM: Călin Vlasie

n Magda URSACHE:

Un “cărţar” atipic

Un problematizant: Alexandru Ivasiuc

Delimir Rešicki

Traducere de Borco ILIN

Nikola Madžirov

Traducere: Denisa DURAN

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Nicolae SILADE

Despre timpuri, anotimpuri şi poeţi

Întotdeauna am fost de părere că timpurile, vremurile neprielnice, de tristă amintire, odioase sau cum mai vreți să le spuneți, sunt benefice pentru literatură, dar mai ales pentru poeți. Pentru că, pe lângă faptul că timpurile, vremurile neprielnice îi calcă pe nervi și le zgâlțâie talentul, ei se pot refugia într-un timp numai al lor, în anotimpul lor, unde încearcă să afle de ce e așa și nu cum am vrea cu toții să fie. Iar acolo, în acel anotimp al lor, nu-i deranjează nimeni din suferința la care singuri se dedau și care, în plus, este creativă. „A suferi spre a-nțelege!”, spunea Eschil. Să deducem de aici că cine nu suferă nu înțelege? E suficient să ne uităm la marii noștri poeți pentru a afla răspunsul. Mai mult, după Revoluție, de când s-au liberalizat toate libertățile și a început marele spectacol mediatic, au mai apărut poeți buni, foarte buni, dar nu și mari poeți, iar dintre cei foarte buni mulți au încă rădăcinile în vremurile de tristă amintire. Cred că și întrebarea lui Hölderlin, „La ce bun poetul, în vreme de secetă?”, este destul de grăitoare în această direcție. În altă ordine de idei, dacă toate sunt bune și frumoase și strălucitoare, cine îl mai crede pe poetul care spune că realitatea e alta? Și totuși, realitatea e alta.

Anotimpurile pe care le trăiește fiecare nu au nicio legătură cu „anotimpul în infern” al lui Rimbaud, sau cu ziua a opta din Biblie, sau cu al cincilea anotimp, în care numai poetul poate ajunge, pentru că numai el are harul și puterea de a respinge iluziile vieții de zi cu zi în căutarea adevărului. Iar acolo, în acel anotimp al său, din afara timpurilor și anotimpurilor noastre, poetul se înalță în sine însuși, prin sine însuși, până când ajunge deasupra sa și deasupra noastră și începe să vadă ceea ce nouă nu ne este dat să vedem. Aș zice că, acolo, anotimpul poetului nu mai are legătură cu noțiunea de timp, ci cu aceea de spațiu.

Anotimpul său devine spațiul său, nemărginit, un loc în care se întâlnește cu eternitatea, iar eternitatea devine loc. Iată de ce lumea înconjurătoare de azi, acest spectacol mediatic de doi bani, reflectat până la saturație în versurile tinerilor, nu-i oferă poetului nicio șansă de a pătrunde în profunzimea lucrurilor. Îl ademenesc, în schimb, cu o boemă de lux.

„Dar chiar să nu mai existe şi premii cu adevărat meritate, cinstite? Chiar dacar exista, tot se mai află vreo două(ş) trei cam de aceeaşi valoare, care vor contesta premiul acordat: cinstea membrilor juriului, condiţiile lui şi calităţile reale ale celui premiat.”

„Dar ce să aştepţi de la un juriu (al Academiei Suedeze) care a păşit în arenă cu stângul: încă de la inaugurare, din 1901, s-a făcut o nedreptate mare. şi până prin 1910 s-a mers tot aşa, iar marele Lev Tolstoi nu l-a putut lua. El şi mulţi alţii, printre care românii noştri Lucian Blaga şi Tudor Arghezi. şi alţii - dintre contemporani.”

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu lucrări din expoziția „Transfigurare”, semnată de Sorin Iosub și găzduită de Galeria Pygmalion, de la Casa Artelor Timișoara

opiniile noastre

nr. 64 n octombrie 2016

Despre premii mari și mici sau Ochiul draconic

Nu sunt un mare amator de premii (asta pentru că nici nu te-au prea onorat, sau de-a dreptul te-au ocolit!, ar putea zice, și pe bună dreptate Cârcotașul...) și nici n-am avut de gând „să iau atitudine”, dacă n-aș fi descoperit în „România literară” - nr. 45 / 21 oct. 2016 - un articol al Simonei Vasilache, intitulat chiar așa, „Premii”. Și zice așa dna Vasilache... – acum eu vă spun ce-am înțeles din articol, nu tocmai ce-o fi vrut să exprime distinsa doamnă: În primul rând, înțeleg, cei vizați le acceptă de nevoie, cu farafastâcuri și fandoseli. (Ba, câte unul se mai află meșter să-l și refuze! Iar altora nu li se permite să-l primească, din varii motive. Menționăm aici noi, RVG, nu doamna – două cazuri celebre, Boris Pasternac și Vintilă Horia.)

O a doua idee desprinsă din articol este că, dacă vrei să împuști un premiu, trebuie să știi a face frumos... (Ca Bubico, celebrul personaj zoomorf din celebra schiță caragialescă). Dacă nu știi/vrei să faci frumos, nu poți accede, nădăjdui la premii; asta va să zică, trebuie să faci sluj în fața stăpânului... „Apoi premiile nu sunt doar o fatalitate, ci chiar sunt ceva fatal” (și se dă ca exemplu Lefter Popescu din nuvela Două loturi, cel care și câștigă și pierde marele premiu!). Și, înțeleg că se compară un premiu literar cu unul la loterie, Autorele însuși fiind un „personaj episodic în propria lui poveste”.

Mulți se pierd pe cale, se rătăcesc din cauza unui premiu primit, - asta fiindcă „doar eșecul e repetitiv, premiul e accidental” și provoacă în firile mai slabe „teama de vid”. „Premiile, la care conspiră un întreg echipaj de rude, prieteni, prieteni ai prietenilor, sunt cel mai adesea de consolare. Și e normal pentru o societate în care, în fond, posesia nu există.

Familia e o convenție, amorurile sunt pasagere, afacerile riscante și slujbele nesigure... Premiul, cu credibilitatea lui cvasi-inexistentă, e doar obiectul șantajului general.” Dar, desigur aceasta e doar logica premiilor la Caragiale, nicidecum în cazul literaturii române! Juriile USR, Comitetele Goncourt, Cervantes sau Nobel au cu totul alte criterii – deși ele nu sunt foarte clare întotdeauna. De multe ori se întâmplă ca în cazul solicitanților de viză pentru SUA, care se cam află la discreția ofițerilor consulari ai ambasadei, aceștia aveau obiceiul să acorde vizele cam la inspirație - altfel spus, la plezneală!... De la Bubico la Cănuță om sucit, articliera analizează situația unor premianți. „De la mici indulgențe didactice, plătite în ocheade sau cu stingerea cine știe căror obligații preexistente până la posturi de deputat, promisiuni de căpătuială sau însurătoare, câștiguri inaccesibile unui lefegiu obișnuit și tot așa, premiul e ochiul dracului”... În comunism, premiile literare (că despre ele vorbim) se cam acordau prin rotație.

Ca și rotația culturilor în agricultură. Vasăzică: anul acest te premiam eu pe tine - anul viitor tu pe mine... (Îmi aduc aminte că Liviu Călin

l-a premiat, ca jurat, pe Anghel Dumbrăveanu, dacă nu mă înșel, chiar în anul revoluțiunii; iar când să se aplice vițeversiunea, a căzut întreg sistemul - nu numai cel cu diversiunea!) Am subliniat câteva sintagme în textul Simonei V. Cu intenția de a le relua, după cum urmează: „Indulgențe didactice”, mă gândesc că se referă la felul cum se acordă azi titlurile doctorale și universitare, mod care pe tine, cetățean de rând, te face să crezi că erau mult mai mulți doctori și profesori universitari în trecut care și-au obținut titulatura (-rizarea) pe cinstite. Posturile de deputat se obțin pe bază de reciprocitate (premii, acțiuni, „cadouri”..., câștiguri). Să fi fost oare, pe câmpiile literare, și vreun caz când socrul l-a premiat pe viitorul ginerică, fără sfială sau frică? (mă întreb - și vă întreb și pe domnia voastră, S.V.). Dar chiar să nu mai existe și premii cu adevărat meritate, cinstite? Chiar dacar exista, tot se mai află vreo două(ș)trei cam de aceeași valoare, care vor contesta premiul acordat: cinstea membrilor juriului, condițiile lui și calitățile reale ale celui premiat. În același număr al revistei Number One m-am edificat citind și cele două pagini de explicații, cum și de ce trebuia (sau, mă rog, se justifica) să fie omagiat cu Marele Premiu pentru literatură un muzician. Îmi pare rău, eu nu sunt de părere... (dar ce, te întreabă cineva pe mata?...). Dacă e într-adevăr poet mare, adevărat și nu textier - vorbim de calități literare, și nu muzicale - de ce nu l-au premiat până acum, că de la epoca beatnică, anii 60, a trecut mai mult de jumătate de secol!?! Iar faptul că au făcut-o în anul acesta de grație a ras șansa unor adevărați literați de mare calibru, care poate, până la următoarea strigare, vor trece la cele veșnice. Dar ce să aștepți de la un juriu (al Academiei Suedeze) care a pășit în arenă cu stângul: încă de la inaugurare, din 1901, s-a făcut o nedreptate mare. Și până prin 1910 s-a mers tot așa, iar marele Lev Tolstoi nu l-a putut lua. El și mulți alții, printre care românii noștri Lucian Blaga și Tudor Arghezi. Și alții - dintre contemporani.

Dacă ar exista și un vot consultativ - unul luat din mulțime, din anonimat - eu iată cum aș fi votat: după umila-mi părere (așa se zice, nu?

- dacă vrei să ai credit!) eu i l-aș fi acordat lui Mircea Cărtărescu, traducătorul acelui melanj de poezie și proză, bulibășeala de geniu zisă Tarantula. (Trec peste gestul oportunistic al nobeliabilului nostru, de a se repezi să traducă opera unuia care, după toate probabilitățile, avea mai multe șanse ca el; cum se și dovedi).

Nu știu câte regrete are M.C. vizavi de această poveste - așteptăm umătorul volum din Jurnal, jurnal care se vrea un exercițiu de sinceritate... literară. Dar faptul că l-a tradus, că a fost înnobelat Dylan, nu îi reduce cu nimic șansa candidatului nostru care, poate într-o zi tot îl va lua..., colo pe la 85 de ani.

(Dar nu înaintea lui Norman Manea, că nu are lobby-ul acestuia).

ReVeGe

Numărul 10 pe 2016 al revistei Steaua, una dintre puținele publicații literare care se respectă și respectă cititorul, se deschide cu un editorial al directorului revistei, Adrian Popescu, care scrie despre laureatul Marelui Premiu al Festivalului internaţional de carte Transilvania, Alessandro Baricco, eseist şi romancier cunoscut în toată lumea, onorat la Cluj cu două titluri de Doctor honoris causa ale Universităţii Babeş-Bolyai. La rubrica Centenar, Ovidiu Pecican publică două tablete, una dedicată filosofului Mihai Șora, care „a jucat în România postbelică rolul unui Jan Patočka, fără a împărtăși însă destinul trist întruchipat de finalul vieții aceluia”, cealaltă - istoricului Neagu Djuvara, „unul dintre puținii istorici români care nu a cunoscut nicio clipă totalitarismul roșu pe viu”, dar căruia ”noua Românie îi este datoare”.

Mai întâlnim în paginile acestui număr un remember Mariana Marin, care anul acesta ar fi împlinit 60 de ani. „O poetă care nu știa exact cum să supraviețuiască fără să înnebunească ori să renunțe la tot. Dar care caută înrudiri, alianțe lăuntrice, echivalențe, asemănări, în așa fel încât

să excludă pactul cu vremurile. Mutilată, însăși rostirea ei devină alteră, molipsită de tenebrele psihice măcinătoare. Cine ar putea uita vreodată un asemenea vers cu efect de diagnostic dincolo de timp? “Limba în care gândesc eu cuvântul moarte/ nu este și limba în care gândești tu cuvântul iubire” (Elegie XII), scrie Ruxandra Cesereanu, redactorul șef al revistei Steaua. Tânărul Alex Văsieș îl prezintă și îl traduce pe Carl Phillips, unul dintre cei mai importanți și influenți „poeți lirici” ai Statelor Unite. Cronici literare semnează Ion Pop, Felix Nicolau, Ovidiu Pecican și Victor Cubleșan, iar recenzii - Maria Fărâmă, Alexandra Turcu, Constantin Tonu și Emil Adrian Rus. După ce am remarcat, în traducerea Manuelei Klenke, versurile semnate de Alke Stachler, timișoreanca din Augsburg, parcă ne-am fi dorit mai multă poezie. Un lucru ”îmbucurător” în ultima vreme: majoritatea revistelor printate încearcă o regândire a formatului și a graficii, mai puțin a conținutului și calității materialelor publicate. Nu este însă cazul revistei Steaua, care rămâne tare pe poziție. (N. S.)

revista revistelor literare

cronica

nr. 64 n octombrie 2016 Gabriela Melinescu & Nichita Stănescu

Gabriela Melinescu intră în scenă într-un moment în care poezia trăia, prin debutanţii anilor 60, un moment de fericită prefacere: aparţinea unei bucurii de a fi în literatură. De a trăi exuberanţa, senzualitatea unui timp inaugural. Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, stegarii momentului literar, defineau spiritul tânăr al unui timp al scrisului. A trăi în literatură, prin literatură, articula un concept nou: viaţa literară. Ceremonia de iarnă (1965), primul volum al Gabrielei Melinescu,

Gabriela Melinescu, între ceremoniile de iarnă

numeşte un ritual poetic. Un fel de a sentimentaliza, cu bucurie, cu graţie, melancolii.

O împrimăvărare fericit-nefericită numeşte ieşirea din adolescenţă: „Treci uşor, mergând să nu te-ating/Hainele pe trup sunt otrăvite./Purpurele calde ale unor regi/într-o piramidă mai demult găsite./Eu aştept până se naşte-o vietate/ fără deznădejde s-o privesc crescând,/ am să sufăr frigul pe care-l aruncă/ jumătatea iernii lunecând./ Şi-n ascuns cu spaimă să mă uit pe trup/dacă pielea brusc a înfrunzit,/ voi purta lipite peste sânge numai/hainele în care am iubit”. (Aprilie) Cine citeşte titlurile volumelor de poezie pe care Gabriela

Melinescu le scrie în România, Fiinţele abstracte, Înlăuntrul legii, O boală de origine divină, Jurăminte de sărăcie, castitate şi supunere, Murmurul lumii, Împotriva celui iubit, poate descoperi itinerarii importante pentru înţelegerea felului în care scriitoarea îşi trăieşte/codifică viaţa personală, intimitatea, feminitatea, virtuţile rebele, dar şi participarea poetei la viaţa literară. La tensiunile momentului poetic. Titlurile conspiră şi deconspiră, numesc momentele regalităţii poetului, dar şi felul în care el îşi asumă unicitatea, dramele pe care le traversează starea de iubire. De noniubire. Stări pe care fiecare dintre volume încearcă să le

miniepistole 70

ce multe sunt amintirile și ce mari din ce în ce mai mari și mai multe și mai frumoase și mai reale decât această realitate singuroasă în care bate vântul nuștiucăreitoamne îți mai trebuie o viață să pui pe hârtie toate amintirile vieții îți trebuie alcooluri multe din ce în ce mai multe și mai tari să poți îmbăta nostalgia dar la ora asta când sunt închise până și birturile de cartier și bate vântul nuștiucăreitoamne și ți se face frig de întuneric și întuneric de singurătate la ora asta când memoria derulează imagini din ce în ce mai vii mai frumoase și mai reale decât această realitate singuroasă din care ai vrea să fugi să te refugiezi în trecut în acel trecut care a fost prezent în prezentul acesta care a devenit viitorul lui și îl învie acum ca să-nțelegi câtă filozofie și câtă poezie e în dor dacă ai veni acum dacă ai veni și te-aș vedea în prezentul acesta și te-aș vedea în viitorul lui

actualitatea literară 3

definească, în poeme de reală intensitate tragică. Conjugarea lui „a muri” întâlneşte versuri ale colegelor de generaţie: „…..//Eu în răcoarea muritoare/am urcat muntele ca un supus/simţind aceeaşi clipă de miracol/cum peste iris etern mi s-a pus.//Si această monstruoasă carne albă/de îngeri vineţi sărutată-ntr-o zi/ pieritoare şi dulce ca miezul merelor în care/viermele de cleştar zăcând înfipt luci,/a văzut prima moarte, ştiind că de-acum/a doua moarte nu va mai fi.//Şi aceşti ochi de crimă veseli/semănând feroce cu lacrimi curate de copii/au văzut prima moarte, ştiind că de-acum/ a doua moarte nu va mai fi. (Nu ne opriţi) Poeta scrie şi proză, realizează, împreună cu Sânziana Pop, dialoguri - interviuri.

Sunt, putem scrie azi, între cele mai frumoase dialoguri din literatura noastră. Includerea în viaţa literară şi excluderea din viaţa literară, după plecarea în Suedia, numesc momente pe care le va trăi după aşezarea într-o altă „stare de iubire”. Importante pentru înţelegerea Gabrielei Melinescu sunt „jurnalele suedeze”, cărţile reîntâlnirii cu scriitorii români şi lumea lor. Poezia pe care o scrie în Suedia are intensităţi noi: abandonul, ruptura, recapitulările stărilor „obsedante” de odinioară adau-

Cornel UNGUREANU gă o dimensiune „mistică”. Întrebările vizează tot mai mult lumea „de dincolo”, în care „fiinţele abstracte” ar trebui să se odihnească.

Dacă înainte de 1975 scriitoarea se distanţa - se apropia - în tonuri întunecate de metamorfozele nichitastănesciene, după 1975, în nordul detaşării, pare a citi cu atenţie, cu cinism, cu necruţare acel „dincolo” caligrafiat (de exemplu) şi de Ileana Mălăncioiu. Uneori cu alte imagini ale vegetaţiilor mortuare: „Mulţumesc, soare, pentru floarea iubită,/ de cei atraşi de lumină, grăbiţi spre crematoriu/ Tu, floare a sinucigaşilor/pe care nimeni nu te poate opri să creşti/ să străluceşti/în grădina întunecată a vieţii”. (Floarea soarelui) Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu”, succesele suedeze realizate de poezia sa, poezia şi desenele din revista „Argo” a lui Alexandru Lungu, paginile din revistele de limba română din Israel (Sergiu Levin o considera, pornind de la definiţia Ţvetaevei, cum că „fiecare poet este evreu”, „o mare poetă evreică”) numesc o Doamnă definitorie a culturii române.

Definitorie prin apartenenţa la o generaţie şi la un timp al literaturii, dar şi prin drama alienării.

peste un an peste zece aș trece pe lângă tine nemuritor și rece cum trece timpul prin el însuși fugărit de veșnicia frumuseții

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

Elegiile meditative ale lui Dumitru Brăneanu*

În cei şaisprezece ani de la debutul editorial, Dumitru Brăneanu, bucovineanul stabilit în Bacău de multă vreme, a cunoscut, ca poet, vreo trei ipostaze lirice, care, cu timpul, au devenit tot mai distincte, după ce, la primele două volume, criticii mai simandicoşi din urbe şi din împrejurimi nu prea au reacţionat.

Publicist fervent şi slujbaş integrat al administraţiei, a găsit cu cale să se exprime şi literar, după ce a făcut figură bună de animator cultural. D.B. (n. în 1953) a debutat editorial în anul 2000, continuând apoi, la un an-doi, să publice câte un volum de poeme eminamente lirice. Până acum s-au adunat vreo şapte cărţi de poezie, în care, pe rând, se evidenţiază, mai întâi, trubadurul festiv, apoi pelerinul copleşit de pietate în faţa cuvântului perceput ca un templu, iar acum gânditorul meditativ - elegiac, mai pregnant în volumul la care ne vom opri. Vizibilă este şi intensificarea spiritului elegiac, căci înălţarea, prin puterea sacralităţii, deasupra păcatelor şi suferinţelor, nu putea să nască şi jubilaţie.

Titlurile volumelor sale sunt elocvente, atât pentru patetismul primelor poeme, cât şi pentru lirismul meditativ şi elegiac al celorlalte: Suntem fiii acestui timp (2000); Însemnări de pe acoperişul vieţii (2003); Vară târzie (2006); A obosit lumina (2007); În muchie de poem (2008); Pelerin

la templul cuvântului (2011); La ceas de întemeiere (2015), şi, acum, Destrămarea lumii. Registrul liric al eului poetic adoptă, alternativ, sau concomitent, când tonul pios-şoptit, când acorduri elegiace, sau confesiunea fără rezerve, cum observă în comentariul său acad. Mihai Cimpoi, care ne-a făcut cin-stea şi recent prin participarea la Toamna bacoviană. Cum vibrează monosemantic poemul Golgota urc...!: „La sfânta judecată, ce m-aşteaptă?/ Căci Raiul e lumina din cuvinte,/ Sunt orbul ce merge înainte/ De-aceea, Tată, patima mă-ngroapă.// (....) Sunt peregrin, căinţa scuipă sânge,/ Pe lumea mea nimic nu-ntinereşte;/ Golgotă urc, o alta se iveşte/ Sisificul urcuş ne poate grânge”.

Una din numeroasele resurse ale expresivităţii poeziei lui D.B. este imagistica. Aceasta derulează, într-o viziune, în fond neoclasică, o lume celestsacră, o succesiune imaginar-telurică şi deschide orizonturi fabuloase prin transfiguraţia stilistică; aşa cum ritmiccadenţat se poate delecta cititorul cu poemul Ne aleargă timpul, pe cunoscutul

motiv antic fugit irreparabile...: „Ne-aleargă timpul pe cărarea vieţii,/ Lumina cară-n faguri întristare,/ Târzia rugăciune-adimineţii/ Când ziua iar se risipeşte-n soare/ Biserica-i balsamul censenină/ Mulţimi şi credincioşi de ceruri beţi,/ Şi-un paradis de fum şi de răşină/ Ne leagă-n stihare de profeţi”.

Realismul poetic de care s-a făcut mare caz în literatura contemporană nu l-a anexat pe D.B. În unele poeme figuraţia poetică e atotputernică, iar metafora poetică revine plină de energie, precum în poezia vibrantă a preromantismului plenar. Un poem precum Spre cerescul sălaş câştigă mult în expresivitate şi semantism prin asemenea figuri: „câinii urii aleargă prin sânge”; „cumpăna lumii brusc se frânge”; „gânduri ucigaşe hoinăresc prin vis”; „clopotele inimii bat peste haosul vieţii”. Dar avântul spre „cerescul sălaş” se curmă în sincera confesiune: „Drag mi-i paradisul aici pe pământ”. Aşadar o dramatică pendulare între sacru şi profan bântuie un eu ce suferă mereu ambiguizarea spaţiului poetic. E o dureroasă disjuncţie dintre

un muritor şi un Părinte, care înseamnă suprema suferinţă, ca în Psalm 4: „Pe anii mei se scutură tristeţi,/ Dau să mă-ndrept spre-o altă lume,/ Îngenuncheat de-un vis, bătut de brume,/ Şi rătăcesc prin triste dimineţi./ Aud un cor de glasuri fără nume,/ Stihii coboară chipuri de asceţi,/ Prin geruri urcă Îngerii cei beţi/ Spre Eden n-are cine să nendrume./ O muzică celestă mă-nconjoară/ În lumea fastă plină de orori,/ Nimic nu trece fără să mă doară;/ Bătrân ca veacul, Doamne nu-mi mai cere,/ Când noaptea evadează din pridvor/ Să-ţi dau prinosul!

Nu mai am putere!”

O mare sinceritate, ca totdeauna, îl bântuie pe Dumitru Brăneanu, iar dezamăgirea sa creşte, ameninţând să treacă peste graniţele metafizice care ne separă pe noi, pământenii, de Cel-de sus.

Sacrul însă, după cum gândea demult cărturarul Mircea Eliade, a instituit o ierarhie şi o ordine în lume, atât de necesare umanităţii. Să sperăm că gândul acesta va rămâne o certitudine.

Autorul volumului Destrămarea lumii este o voce credibilă literar în Cetatea în care trăieşte, iar perfectibilitatea limbii în Poezie rămâne fără sfârşit, dintotdeauna.

Alintul cu formele fixe de acum nu dau rezultate totdeauna dorite.

Grigore Codrescu

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

comentariu

nr. 64 n octombrie 2016

Erudiția seducătoare și militantă

Erudiție e o noțiune respectabilă, care însă, în ostentație sau în anumite contexte, poartă și conotații negative, trimițând înspre ariditate, sicitate expresivă ori „savantlâc”. Oricum, posibilitatea asocierii cu seducția și militantismul e rarisimă, iar atunci când se produce totuși, devine o sursă de superioare voluptăți estetice și cognitive. Am trăit acest gen de satisfacție recent, când, cu oarecare întârziere, am străbătut două dintre lucrările doamnei Nadia Anghelescu, care, în 50 de ani de studii pasionale, aș zice, și-a dobândit un impunător prestigiu transnațional printre cercetătorii limbii și culturii arabe, inclusiv în interiorul acestei lumi, ceea ce pentru o femeie, din motive lesne de înțeles, e cu totul ieșit din comun. E vorba de două cărți captivante, care pot fi considerate lucrări de popularizare la modul elevat, adică având în vedere, totuși, un public cât de cât avizat. Prima este Introducere în islam,1 apărută în 1993 și reeditată în 2014, iar cealaltă, Noi și Orientul arab2, din anul acesta, e un fel de sinteză realizată prin corelarea unei suite de articole publicate de-a lungul anilor în revistele de specialitate. Să reținem pentru început acești ani: 2014 și 2016. De ce? Pentru că sunt anii când terorismul islamic a devenit o amenințare planetară, suscitând peste tot firești reacții ostile, diverse în manifestarea lor, pornite și din confuzia aproape unanimă dintre islamism și lumea arabă. Or, e nevoie de un anumit curaj ca în această atmosferă resentimentară să publici lucrări prin care aspiri să risipești astfel de confuzii, să demonstrezi excelența limbii și culturii arabe și să militezi explicit pentru dialog, înțelegere, respect. În cele ce urmează nu voi face o „dare de seamă” asupra structurii și conținutului acestor lucrări. Va fi plăcerea cititorului să descopere ardeleneasca rânduială cu care autoarea își desfășoară revelațiile cercetării de o viață, datele și argumentele cu care pledează pentru rațiune și dialog într-o problematică extrem de complexă, de sensibilă, de dilematică.

Voi încerca, în schimb, să deslușesc determinările și specificul personalității doamnei Nadia Anghelescu, care, prin notorietatea și prestigiul dobândite în cei 50 de ani dedicați arabisticii, domeniu perceput îndeobște ca „exotic” (nu însă și de d-sa), este un caz singular în cultura noastră. De un mare ajutor în acest demers ne sunt suita de interviuri care însoțesc volumul Noi și Orientul arab, dar, în primul rând, memoriile d-sale, Mic jurnal cu amintiri3, apărute în 2013, despre care scriam atunci că este una dintre cele mai tonice cărți pe care le-am citit în ultimul timp. Această impresie pe care și alți comentatori au mărturisit-o, vine dintr-un caracter integru și o fericită structură psihică, solară, optimistă, care nu ignoră tărâmurile întunecate ale existenței, dar mizează întotdeauna pe forța luminii.

Născută în Ardeal, într-o familie de profesori, a crescut în spiritul eticismului transilvan, de unde vin, pe de o parte rigoarea metodologică a cercetărilor de o viață și, totodată, conștiința că a învăța nu este un imperativ al juneței, ci unul care se cere urmat întreaga viață. Se adaugă la acestea și o dotare nativă pentru lingvistică, precum și șansa de a nimeri oarecum din întâmplare într-o facultate de studii „exotice” care i-au plăcut din prima clipă grație și unor profesori hărăziți, de școală veche. Pe scurt, a făcut pentru limba arabă un veritabil coup de foudre, iar lovitura a fost atât de puternică, încât i-a decis întregul destin. De la limbă a urmat apoi pătrunderea fascinată în teritoriul vast al istoriei și culturii arabe, de unde n-a mai fost întoarcere.

A studiat (a învățat!) și totodată a predat la Institutul Pontifical de Studii Arabe și Islamologie din Roma, al cărui scop dificil este promovarea dialogului dintre creștini și musulmani, a predat în trei universități franceze și a conferențiat în marile universități din lumea arabă. Pretutindeni s-a impus prin excelența nu doar a cunoașterii limbii arabe, ci și a rostirii ei fluente și impecabile. De fapt, de aici, de la descoperirea stranietății și frumuseții acestei limbi, ajutată de nativele-i aptitudini pentru studiile lingvistice, a pornit totul.

De fiecare dată când comentează particularitățile limbii și culturii arabe, doamna Nadia Anghelescu ține să precizeze câteva premise fundamentale, pentru a facilita

înțelegerea corectă a fenomenelor de către cititorii, de obicei victime și propagatori ai unor prejudecăți și confuzii ce dăunează grav cordialității cu care se cuvin privite lucrurile. Dificultățile, e convinsă d-sa, vin întotdeauna din neînțelegeri și confuzii. Există astfel atât în lumea arabă cât și în cea creștină o teamă reciprocă de prozelitism, ceea ce duce și la suspectarea oricărei tentative de dialog că ar ascunde ceva subversiv. O tipică suspiciune de acest fel se reflectă în atitudinea refractară a lumii arabe cultivate față de orientaliști și studiile de orientalistică ale Occidentului. E o eroare regretabilă, care întârzie o reală înțelegere, când, de fapt, e vorba de două lucruri firești, - cunoaștere și respect - întotdeauna necesare: „[...] cei care îi consideră pe orientaliști partizani ai colonialismului ignoră adevăratul rol al orientaliștilor în difuzarea cunoașterii despre lumea arabă.” Altfel zis, aș adăuga, un orientalist este ceea ce semnifică noțiunea de pontifex: un creator de punți ale înțelegerii și îngăduinței între două lumi despărțite de o prăpastie. Se poate trece această punte în ambele direcții, crede doamna Nadia Anghelescu, cu împlinirea a două condiții fundamentale. Prima, oricât ar părea de contrariant în contextul actual, este iubirea: „Iar eu spun că a aborda aceste studii este un fel de eroism și o opțiune bazată în esență pe iubire: dacă nu există iubire, această preocupare nu poate să dureze.” A doua ține seama de faptul că toată această problematică e determinată și se concentrează în jurul a două religii.

Or, condiția care se impune aici, dictată de bun simț și educație (pe care, orice s-ar zice, cei de la „Charlie Hebdo” au sfidat-o!) este respectul: „Oricum, eu sunt convinsă: teritoriul religiei este unul în care trebuie să pășim cu sfială, cu grijă să nu-i sporim confuzia, susceptibilitățile, răul din jurul nostru.” Ignorând, fie de o parte, fie de alta, aceste condiții elementare, se pot produce reacții absurde de care nici pasiunea sinceră și onestă a studiilor doamnei Nadia Anghelescu n-a fost scutită, d-sa fiind suspicionată aluziv la un moment dat acolo de spionaj în favoarea României (!), iar aici de partizanat pro-arab, ceea ce sună rău de tot într-o societate ca a noastră, unde „publicul larg”, neavizat sau de-a dreptul ignar, pune semnul egalității între lumea arabă și islamism. Acuzație la care doamna Nadia Anghelescu a răspuns cu calm și eleganță: „Adepta căror arabi? O lume de mare diversitate, țări uneori foarte diferite între ele, născute pe ruinele unui mare imperiu. Este însă adevărat că am puncte de sprijin acolo, în oameni și în cultură, și privesc la toate acestea cu bucuria pe care mi-o dă sentimentul diversității, acceptată ca un dar.” Au fost acestea niște inconveniente de parcurs care însă n-au putut inhiba pasiunea cercetării și bucuria spirituală a revelațiilor trăite: „[...] am cel mai mare respect - mărturisește d-sa - pentru religia islamică, pentru musulmanii deschiși dialogului. Îmi ajunge că există musulmani pioși și învățați, care se cutremură în fața manifestărilor de primitivism și intoleranță, așa cum ne cutremurăm și noi, pentru a crede că dialogul e posibil.”

Acestea fiind scrise, ajungem la problema de fond.

Confuziile trebuiau întâi înlăturate nu cu ira et studio, ci cu iubire și bucurie, cuvinte ce revin cu o frecvență semnificativă în acest context militant și conciliant: „[...] se ivesc tot felul de neînțelegeri din cauza acestei tendințe de a face din toți arabii musulmani, ceea ce nu sunt, și din toți musulmanii arabi, ceea ce iar nu e cazul.” Și încă: „Subliniez că adepții religiei islamice sunt numiți musulmani, iar islamiști sunt adepții islamului politic care tinde să domine toate sferele vieții sociale.” Distincție a cărei ignorare duce la eșecul oricărei tentative de dialog. În lumea musulmană, care reprezintă o cincime din populația Terrei, arabii sunt o minoritate și nici nu sunt cu toții musulmani.

Ei sunt dispersați pe mari întinderi, populează țări diferite, vorbesc dialecte ale locului.

Ceea ce-i unește este însă limba arabă, o limbă literară, cultică, ceremonială, uzuală doar în împrejurări academice și oficiale. Însăși revelația Coranului s-a produs miraculos în limba arabă, ceea ce explică prestigiul și ascendența pe care aceasta a dobândit-o asupra întregii lumi musulmane. Deasupra dialectelor, spune doamna Nadia Anghelescu, „se situează această limbă «literară» care se bucură de o extraordinară considerație și care nu este vorbită de nimeni în condiții normale, ci numai în momentul în care discuțiile se ridică la un nivel deasupra celui cotidian.” Toate studiile d-sale în domeniu sunt concentrice limbii și culturii arabe, cu puternicele

lor reverberații asupra lumii europene. De unde și admirația cercetătoarei în contextul de azi, când eșecul dialogului este în măsură covârșitoare efectul dezinteresului de massă, globalizat, pentru valorile umanității, a căror expresie este cultura: „Ce au în comun [arabii] știm: limba literară, limbă de cultură,

ieri și azi [subl. RC]. Prețuiesc respectul lor pentru această limbă, atât de legată de islam, respectul lor pentru cultură.”

Urmărind expunerea și argumentația folosite de doamna Nadia Anghelescu în aceste lucrări aflate la un loc de interferență dintre hermeneutica academică și eseul elevat, dar oricui accesibil, rămâne impresionantă încrederea investită de d-sa în forța culturii. Dar sunt domenii, cum e și acesta al concilierii cu o lume în care nu cultura e problema, ci mentalitatea captivă încă a unor ancestrale cutume și arhaice legislații, unde dialogul mai e întâmpinat cu suspiciuni și susceptibilități tenace. Într-un interviu radiofonic, dl Dan Pârvu remarcă și întreabă: „Există un fond resentimentar ireductibil, peste care nu se poate trece sau peste care trebuie trecut cu orice preț?” Răspunsul e ușor evaziv: „Nu câștigăm nimic dacă nu punem chiar și întrebări neplăcute. În primul rând ar trebui să ne întrebăm cum au trăit alături în lumea arabă, împreună, atâtea secole, creștinii arabi și musulmani.” Într-adevăr, cum? Respectul, produs al culturii/educației, ar putea fi un răspuns. Dar în condițiile horror de azi, doar atât se pare că nu mai e suficient pentru o coexistență echilibrată și umană.

Azi își face loc scepticismul, care e mărturisit în alt loc chiar și de doamna Nadia Anghelescu, în ciuda optimismului său funciar: „Cât privește posibilitatea ca aceste opere [în speță, cultura - nota RC] să contribuie cu adevărat la o mai bună înțelegere, eu sunt destul de sceptică. Inițiative numeroase referitoare la dialogul nord-sud, Europa și arabii și altele au rămas în general la stadiul bunelor intenții.”

Dar tot în amplul demers al acestei pasionate cercetătoare și militante a unei cauze aparent pierdute, aflăm și perspectiva unei zări de speranță: „Unii dintre creștinii și musulmanii rezistenți la dialog - observă domnia sa la un moment dat înspăimântați de prozelitism de o parte și de alta, se simt totuși solidari față de asaltul necredinței într-o lume rece, materialistă, fără idealuri.”

Așadar, primejdia comună și iminentă a dezumanizării într-o lume dezvrăjită, cum o numea Ernst Jűnger, ar putea provoca o solidarizare întru recucerirea, reformularea, redobândirea unor idealuri pierdute? Într-o perspectivă îndepărtată, desigur, îndepărtată și incertă...

Dar tocmai acesta e și farmecul cât și folosul cărților doamnei Nadia Anghelescu, de impresionantă erudiție și generozitate a reflecției: nu ne pot lăsa indiferenți, ne captivează și ne urmăresc, pentru că, în ciuda aparentului lor exotism, rămân mereu provocatoare prin actualitatea problematicii pe care o desfășoară. ________

1 Nadia Anghelescu, Introducere în Islam. Ediția a doua, revăzută și adăugită. Iași, Polirom [Hexagon], 2014.

2 Nadia Anghelescu, Noi și Orientul arab. Iași, Polirom [Plural], 2016.

3 Nadia Anghelescu, Mic jurnal cu amintiri, Iași, Polirom [Egografii], 2013.

nr. 64 n octombrie 2016

polemici

actualitatea literară 5

Un problematizant: Alexandru Ivasiuc polemici de tranziţie

Cu „o cadenţă sigură, întrucâtva precipitată”, nu neapărat şi avantajoasă, sesiza Al. George, a debutat (târziu) Alexandru Ivasiuc, bântuit, probabil, de un frison recuperator. Astăzi, Alexandru Ivasiuc „pare uitat de tot”, constata N. Manolescu. Când, în 1970, apărea romanul Păsările, criticul vedea în romanul lui Alexandru Ivasiuc „o carte fundamentală pentru proza contemporană românească”. Peste ani, în Istoria critică, acelaşi titlu, plasat, iniţial, în categoria ro-manului „rezolvativ” (problematic) era retrogradat, rămânând doar „onorabil”. Citit, însă, în rama epocii, Al. Ivasiuc face, să recunoaştem, figură de reformator. Erau anii dezgheţului, mini-liberalizarea ceauşistă îngăduia speranţa unui divorţ de reţetarul realismului socialist, părăsind prostituţia literară (e drept, copios tarifată), aruncând la cimitirele literare maculatura anilor ’50. Bătălia pentru roman agita multe spirite.

Un N. Breban, cu câteva schiţe la activ („neconcludente”, mărturisea însuşi prozatorul), flutura proiecte ample, „bombastice”, visând la romane „de viziune”; absenţa „organului ridicolului” (dacă e să-l credem) întreţinea această febră fantasmatică, trăită intens, cu o încredere nesmintită, în pofida întârzierii de destin. Am propus paralela cu autorul Îngerului de gips, un fanatic al romanului, deoarece tânărul Breban, încercând a vesteji prejudecăţile curente, denunţa spaima de teză. Ambii aveau drept miză proza problematică şi, în sens larg, reformarea romanului românesc. Doar că prezenţa cenzurii (uneori pacientă, complice chiar) întreţinea veghea autocenzurii, defor-mând intenţiile auctoriale, livrând doar ceea ce putea să „treacă”. În plus, în cazul lui Ivasiuc, trezind, prin cărţile sale, îndeosebi un interes tematic, e vorba de o sforţare epică, de un demers prozastic crispat, centrat pe un conflict „ideologizat”.

Metabolismul ficţional, fructificând clişeele recurente, îşi propunea clarificarea trecutului, activând - sub cupola politicului - cuplul laşitate / curaj, într-o cazuistică repetitivă. Sub semnul întrebării active, o sintagmă dragă prozatorului maramureşean, romanele, fragilizate estetic, cu imaginaţie pauperă, se înfăţişează ca variante ale unei scheme obsesive şi productive, ascultând vocea imperativă a Necesităţii.

Dacă în intervalul comunist romanul confiscase interesul marelui public, iar psihoza romanului încerca multe condeie, aspiraţia spre roman, preluată din spaţiul literaturii interbelice, ţintea, cu deosebire, romanul politic. Reacţie firească, câtă vreme „presiunea” politicului, dincolo de brutalele ingerinţe ideologice, se răsfrângea, inevitabil, în literatură.

Or, Alexandru Ivasiuc ilustrează, în scurta-i carieră scriitoricească, destinul romanului politic românesc, reinventat. În treisprezece ani de activitate literară, prozatorul - un grăbit, cu frică de timp, presimţinduşi parcă scurtimea vieţii literare chestionează existenţa în numele unor opţiuni etice fundamentale.

Alexandru Ivasiuc e preocupat de locul abstractului în lumea modernă şi de convertirea lui în nuanţă; dramatismul trăirii unor probleme „existenţiale”, avalanşa violenţei şi iraţionalităţii sălbatice servesc unor demonstraţii epice. Viaţa morală a personajului ilustrează o schemă.

Romancierul, condus de spiritul geometric, pedalează pe romanescul ideii, caută „răutatea abstractului pur”, se mişcă lejer manevrând teze şi degajând, pe terenul trăirilor, semnificaţii. Inteligenţa sa speculativă se simte bine jonglând cu idei generale.

PentruAlexandruIvasiuc,actualitatea, provocând lungi rememorări,

înseamnă tot istorie; încât, materia romanelor sale, probând o certă vocaţie ideologică, este de fapt o lungă reflecţie asupra istoriei, respectând viaţa ideii. Sub un anumit unghi, Ivasiuc continuă în proza noastră pe Camil Petrescu şi Anton Holban: eroii lor sunt nişte hiperlucizi, cu patima ideilor şi obsesia analizelor infinitesimale. La Camil Petrescu, viaţa trebuia să confirme ideile „văzute”; eroii lui se înfruntau cu drama absolutului. Tezele morale, supuse eroziunii, fac din personajele lui Ivasiuc participanţi la spectacolul confruntării mentalităţilor; epica e zgârcită, dar trăieşte prin febră speculativă. Oricum, intelectualismul e slujit de concreteţe romanescă, salvând multe pagini de uscăciune tezistă. Negreşit, Ivasiuc nu continuă linia camilpetresciană sub aspect formal. El reorientează, în epoca postbelică, proza noastră spre intelectualism (aici e alături de G. Călinescu) şi rolul său, potrivit unor voci, ar fi fost cel al „calului troian”.

Ivasiuc a înţeles că romanul modern are o natură problematică; încât, departe de a fi sedus de stil, el tulbură -observa Eugen Simion- schema conflictuală din proza noastră, decupând, ca epicentru epic, spaţiul crizei.

Ivasiuc (1933-1977) debuta cu schiţa Timbrul, tipărită în Gazeta literară (9 iulie 1964); faţă de alţi colegi de generaţie, care şi-au făcut un lung rodaj publicistic, Alexandru Ivasiuc intră în literatură târziu şi fără o prealabilă ucenicie, dar ca scriitor deplin for-mat. Ivasiuc are o altă experienţă cul-turală şi de viaţă, propune răspicat un program care, observăm, n-a făcut prozeliţi. Din contră, mulţi au manifestat opacitate la formula sa romanescă, contestată aprig. Preocupat de un realism al esenţelor,

de problema destinului, respingând falimentul moral al omului. Chinul lucid al meditaţiei pune inteligenţa înaintea afectului, noţiunea în faţa epitetului. Introspecţia slujeşte ţesutul analitic, plombând adevărurile vieţii prin actualitatea şi acuitatea ideii. La miezul ideatic se ajunge prin excese teoretizante; actualist (dar în sens larg, istoric), Ivasiuc nu este şi stilist. Amânata decantare stilistică a constructorilor prozei noastre prelungeşte un lung război, ce tensionează aventura romanului autohton; dacă „romanul psihologic nu este un joc popular francez” (cum nota Al. Protopopescu), Alexandru Ivasiuc continuă linia „analiştilor” (nu întotdeauna inapţi de povestire), fiind un teoretician. Ivasiuc vrea un nou roman românesc, vrea să răstoarne optica noastră despre proză. Viziunea mitică este insuficientă; prioritatea întrebării active suscită dezbaterea ancorată în prezent (ca timp complex şi mereu incomplet), respingând violent literatura metaforică. Vehemenţa cu care Ivasiuc se opune „literaturii cosmicului” angajează, în demonstraţie, un sistem de simetrii.

Scriitorul mizează pe introspecţie şi conflict moral, timpul rememorat tensionatdeconflictuldintreimpulsul stihinic al individului şi dialectica imanentă a istoriei - conduce spre o târzie cunoaştere de sine, încurajând dezbaterile şi dilemele individuale, prelungind criza.

Vestibul, romanul de debut (1967), eraoasemeneadezbatereexistenţială, dezvăluind capacitate introspectivă: adevărurile morale nu sunt imuabile, întrebările răscolitoare, nesfârşitele interogaţii alimentează viaţa insului sieşi judecător, într-un monolog epistolar, cu pagini netrimise, ca „truc automistificativ”, cum sugera D. Micu. Iluminări (1975), prin orgo-

urmărind dinamica interioară a ideilor, definind „marile destine”, scriitorul şi-a teoretizat viziunea; ea sună radical şi e aplicată întocmai.

Proza este o întrebare constructivă aruncată lumii, întruparea unor idei.

Obsesiile prozatorului sunt legate de mecanismul puterii. El are gust pentru rigoare, cultivă pregnanţa ideii, urmăreşte forţa ei de penetraţie.

La fel ca Ilie Chindriş, lectorul de istorie din Interval (1968), el caută îndărătul faptelor, legea, necesitatea; dar, dacă pentru eroul său contează nu amănuntul omenesc, ci determinarea obiectivă, cauzalitatea inexorabilă lipsită de pulsaţiile umanului, Ivasiuc completează şi corectează viziunea: imperiul libertăţii absolute este infernul; nu mai puţin, lumea necesităţii absolute este tot o lume infernală. Confruntarea striveşte cazul particular.

Singularitatea lui Ivasiuc nu poate fi contestată; presupusele lui modele vin, categoric, din spaţiul apusean. Ivasiuc dezvoltă un tip de discurs romanesc cu dublaj eseistic, care păstrează ceva din pofta comentariului oral, dar abia procesul rememorăriioferăautenticitatetrăirii.

Eroii săi pleacă „în căutarea timpului pierdut”; Ivasiuc se înregimentează romanului post-proustian, obsedat

liosul inflexibil Paul Achim, care îşi descoperă limitele, este tot romanul unei crize individuale. Protagonistul re-descoperă binele şi memoria; prins în cleştele unor manifestări de semn opus (exploziile subiectivităţii şi necesitatea ordinii), eroul lui Ivasiuc are conştiinţa culpei şi e măcinat de îndoială. Paul Achim rămâne „un prizonier al marelui mecanism”, într-un posibil „roman cibernetic” (cf. C. Ungureanu). Abstracţiunile prind chip, demonstraţia lui Ivasiuc con-vinge: prin „cura de sine”, Paul Achim redescoperă memoria, opunându-se lui Dinoiu, cel pentru care absenţa memoriei este condiţia supravieţuirii. Dar fără memorie nu există morală - iată concluzia fermă a prozatorului.

Nu trebuie să se înţeleagă că virtuozitatea epică i-ar fi cu totul străină lui Alexandru Ivasiuc. Corn de vânătoare (1972) era chiar o capodoperă stilistică, dezvoltând motivul destinului-reflex într-o lume închisă, ritmată ciclic. Ivasiuc, propunând o saga maramureşeană, cobora adânc în Istorie, desfăşurând un fictiv arbore genealogic, inclusiv în O altă vedere, cealaltă nuvelă a volumului.

De fapt, aproape toată producţia sa romanescă este o cronică a familiei Dunca, localizată în micul oraş din

Ardealul de nord; interesul pentru arborele genealogic era probat şi de o schiţă genealogică, publicată în Steaua după dispariţia scriitorului.

Depozitul de fapte al memoriei clanului Dunca, reînviind un timp „fără reguli”, îşi revendica drepturile în Apa (1973), roman ce părăseşte oarecum proza de idei; interesul lui Ivasiuc de a plăsmui personaje-idei cedează unei reconstituiri epice de anvergură, fixând dramatismul primilor ani ai revoluţiei socialiste. Apa este romanul conflictului dintre individ şi istorie, în perioada de tranziţie, când forţele distructive aruncă micul oraş nord-transilvănean întrun vârtej anarhic; epoca lipsei de lege impune o figură memorabilă (ca izbândă portretistică): Ion Lumei, su-pranumit Piticu, dictatorul ocult, un gangster local, pentru care puterea e o formă a compensaţiei. Piticu, „geniul vremurilor noastre tulburi”, află în avocatul Paul Dunca un personaj de legătură. Debusolat, duplicitar, incapabil de a se decide, acesta nu poate fi un om de acţiune. Forţele revoluţionare vor strivi banda lui Piticu, spiritul malefic al orăşelului.

Observăm că toate cărţile lui Ivasiuc pun în mişcare personaje fascinate de putere; ele respiră un soi de fata-lism, invocând uriaşul mecanism, declanşatorul unor forţe superioare, neinfluenţabile.

Lumea e o piramidă - ne asigură prozatorul; lângă cei cu gustul puterii mişună ceilalţi, atinşi de „nebunia servilismului”, dovedind o „perfectă docilitate”. Pentru eroii ivasiucieni, marile probleme ale istoriei devin chestiuni individuale.

Prozatorul lansează speculaţii fine, demarează sub auspicii favorabile, atent şi la expresivitatea literară. S-a şi spus că Ivasiuc ar fi un „prozator al premiselor”, acordând un mai mare interes vieţii ideologice decât celei psihologice, deservit apoi de precipitarea finalurilor, expediate ne-glijent.

Aderenţa la idei se reflectă în capacitatea dezbaterii. Scriitorul era o inteligenţă vie, apt de teoretizări mărunţite cu fineţe. Dar Ivasiuc rezolvă geometric tensiunile dialectice.

Freamătul ideilor se simte la tot pasul, avalanşa întrebărilor hrăneşte meditaţiapoliticăşiexcesulspeculativ.

Proza lui Ivasiuc este, negreşit, o proză de idei; în ochii unora, ea apare ca un centaur disproporţionat, cu picioare epice debile (Valeriu Cristea). Încărcătura cerebrală îi asigură, însă, densitate şi intensitate, deşi scriitorul - iubind confruntarea la modul apodictic - nu stimula dialogul. Eroii săi intră în aventura cunoaşterii de sine, râvnesc posesiunea asupra propriei vieţi. Prinşi în circumstanţe etice, ei traversează zbateri în gol şi cunosc iluminări lăuntrice, intră în criză examinându-şi de la distanţă propriul destin. Introspecţia sfârşeşte în retorică. Doctorul Ilea (Vestibul) avea credinţa himerică a universului constituit din structuri fixe. Paul Achim (Iluminări) descoperă că, unde nu există memorie, nu există morală. Ion Marina, „înalt funcţionar” (Cunoaştere de noapte, 1969), un „solid şi raţional”, un „profesionist al încrederii totale” îşi zdruncină certitudinile. Conflictul priveşte, însă, divorţul dintre contem-plativismul rigid (Ilie Chindriş) şi angajare (Petru). Este, în alţi termeni, conflictul dintre ordine (ţesută prin proiecţiile gândirii) şi aventură, colecţionând efectele trăirii.

Dezbaterea e ancorată în prezent, se dizolvă în actul imediat. Înfrânţii lui Ivasiuc sunt personaje fără viitor, deoarece - ne previne undeva însuşi scriitorul - doar „victoria înseamnă viitor deschis”. Or, încheierile prozatorului sunt - cu excepţii, desigur - cele ale viitorul barat. O asemenea

Adrian Dinu RACHIERU

excepţie este Dumitru Vinea (Păsările); om de acţiune, el începe să problematizeze. Înfrânt, el manifestă puterea de a reîncepe. Şi pentru Vinea, combustionat de o adolescenţă ambiţioasă, ordinea alungă haosul.

Puternic şi autoritar, el iubeşte ierarhia; vrea „supuşi adevăraţi”. Este un expert care crede în tehnocratismul glacial, care cere „oameni fără iluzii”.

Abia când, înfrânt, va recunoaşte oamenii în spatele ierarhiei, când recuperarea sa devine posibilă (anunţată de acel „trebuie să iau totul de la capăt”), Vinea descoperă omul. Înfrângerea sa socială este o victorie morală; Vinea face parte din familia celor „puternici”. În antiteză, Liviu Dunca prezintă o biografie în declin. Trecută prin martiriu, această existenţă mediocră se înscrisese pe „o pantă greşită”. Liviu Dunca se credea liber, „ieşit din toate necesităţile”, un ins pentru care viaţa a însemnat un eşec. Dar Păsările, romanul care anunţa schimbarea la faţă a lui Alexandru Ivasiuc, echilibrează -cum observase N. Ciobanu- condiţia fenomenologică şi cea metafizică.

Cu un plus de epicizare, el rămâne, desigur, o demonstraţie moralizatoare, chemând la rampă pe autoritarul Vinea şi versatilul Mateescu, pe oportunista Victoriţa şi pe exponentul energic al noului, Domide.

Disputa care dă centrul de greutate al romanului, nu în plan feno-menologic, ci ideologic, pune faţă în faţă pe Liviu Dunca, omul cu biografia spectaculoasă şi Cheresteşiu, cândva, în haosul începutului, cu „viaţă se-cretă”, când se impunea „o ordine nouă şi foarte dinamică”. Cheresteşiu este adeptul integrării pasive, suportând istoria. Necesitatea e văzută mecanic, ea se motivează în exterior, fiind nein-teligibilă. Cheresteşiu pledează pentru normalitatea suferinţei, acceptând libertatea impusă. În replică, Liviu Dunca refuză acel trebuie, ideea abstractă a unei necesităţi istorice, anulând individul, neapărând condi-ţia eului. Liviu Dunca nu aprobă rolul de executant orb, nu alege soluţia victimei necesare: „de ce această înscenare?” - se va întreba. El doreşte libertatea înţeleasă, luând act de miracolul vieţii. De fapt, în Păsările, aflăm două romane, comunicând defectuos. Om influent şi puternic, cu mentalitate de stăpân, raţionând doar pe axa sus-jos, Dumitru Vinea era „confundat cu postul” (director general); uzina i se părea o unitate militară, lumea era o piramidă, „un trib cu bătrâni” iar miezul ei era, desigur, secretul. „Căderea” lui nu înlătură putinţa de a continua, desigur altfel. Faţă de inertul Liviu Dunca, un ratat, un mort viu, pentru care deschiderea unui viitor se plasa într-un trecut inaccesibil, înscris şirului de învinşi, sfârşind în „laţul Istoriei”. Chestionând „toleranţa” cerberilor DGPT faţă de acest roman, invocând existenţa penitenciară, o anchetă a Securităţii, atmosfera de suspiciune şi dogmatism etc., Liviu Maliţa găsea, pe lângă „deplasarea temporală” fruc-tificată de autor (argumentată de N. Manolescu), şi teza forte a necesităţii istorice, acceptând, pe fundalul te-mei Revoluţiei în marş, „greşelile inevitabile” de parcurs, hrănind epidemia romanescă a „obsedantului deceniu” (4, 195). n Continuare în nr. viitor

6 actualitatea literară

Apărută în anul 2014, la Editura Eubeea, cartea scriitoarei Nina Ceranu - „Viața între zero și unu” - se prezintă ca o lucrare masivă (439 pag.), impozantă, cu priză la real și ample deschideri memorialistice. Roman cu puternică încărcătură autobiografică, el aduce în prim-plan Periferia, dar nu ca mahala propriu-zisă, ci ca adaos exotic întrupat ”peste noapte” și contrastând flagrant cu Centrul opulent și tutelar.

Este o carte-document, o reconstituire romanescă a mediului muncitoresc, al traiectului oamenilor care, în decursul vremii, au descins în Timișoara, formând avangarda viitoarelor șantiere. (O precizare necesară: șantierul nu e un loc idilic, un spațiu de relaxare, însă nici tărâm apocaliptic nu e. Dincolo de orice stereotip sau clișeu, șantierul este șantier în oricare colț de lume. Planeta întreagă e un vast șantier, cu o infinitate de obiective în construcție. El are un cadru și o specificitate anume, care exclud ab initio confortul și comoditatea, statornicind regulile sale mai aspre, e drept, pe care servanții sunt obligați să le respecte. Altminteri, nu rezistă acolo și dezertează cu (poate) satisfacția scăpării din ”iad”, dar și cu regretul că, părăsindu-l, nu vor mai câștiga acei bani la care nădăjduiseră atâta. Fiindcă, în esența lui, șantierul rămâne, prioritar, o modalitate de organizare a muncii aducătoare de venit).

Lucrarea este elaborată sub aspectul unor inele - primul fiind ilustrat de așa-numitul Ghetou, care, aflăm, ”(...) era un grup de patru construcții, poate de mărimea unor hambare de avion, parcă o idee mai joase, dar porționate în dormitoare pentru burlacii veniți pe șantiere pentru calificare la locul de muncă.(...)” (pag.22) Al doilea cerc ne relevă vecinătatea Periferiei. Cel de-al treilea inel desemnează Cetatea, urbea veche, în speță. Cercurile sunt concentrice, având un nucleu marcat de Ghetou, de la granița căruia începe un alt perimetru distinct și calitativ superior ca dotare și amplasament. (Delimitarea topografică poate fi operată și în sens invers: Cetate - Periferie - Ghetou). Tustrele arii nu sunt departajate de bariere fizice riguros trasate, ci de condiția/situația semenilor plasați acolo. (Populația Periferiei, de pildă, așezată mai devreme, are un standard de trai mai acătării, spre deosebire de locatarii ghetoului, care viețuiesc la limita precarității.

Primii și-au încropit deja mici gospodării, au felurite surse de câștig, pe când ceilalți se zbat la capătul sărăciei, sperând că norocul le va surâde și lor, cândva).

Romanul debutează cu o crimă comisă în Ghetou. (Termenul de ”ghetou” este nițel forțat. S-ar fi potrivit mai degrabă o altă denumire, căci noțiunea în cauză - mai presus de accepția ei ”metaforică” - are alte conotații). Fapta reprobabilă constituie pretextul, pentru naratoare, de a scana o lume fluctuantă, cosmopolită, dezrădăcinată și, parțial, dezumanizată: ”Orașul ăsta, fiți atenți la mine, ne ucide! Să-mi ziceți cuciu dacă n-am dreptate. A-nceput cu ăștia doi, și-o să mai vedeți... (...) Cetatea n-are nevoie de venituri! Și nici milă! Ești bun cât îi cânți în strună! Își e suficientă sie însăși! (...) (pag.111) Croabă Achim, Toader, Stoina, Isai-veterinarul,

Lazăr Magu

cronica

nr. 64 n octombrie 2016

Catargiu, Dumitru Popa, zis Popică (Mitriță), nemțoaica Linde Andor, Onchiș, Nucevski, Milan-sârbul, Miși-ungurul, Duțămare, Natalița - sunt câțiva dintre protagoniștii cărții.

Printre ei se detașează Nadia, un alter ego al prozatoarei.

Ea are un jurnal secret, unde-și notează tot ce apreciază că merită atenție: dispoziții afective, considerații intime, reflecții și comentarii etc. În ancheta succesivă omorului, nu statutul ucigașului contează, căci el se știe din start, ci identitatea pripășiților, care se dezvăluie treptat, încât rezultă, în paralel, și o veritabilă investigație sociologică! Mâna sigură a scriitoarei ține bine în frâu tot acest amalgam uman tragic și spectacular, precar și înălțător, derizoriu și consistent.

Evidențiate cu caractere distincte, meditațiile și observațiile Nadiei (mai poematice) completează însemnările celeilalte ”Nadii” (a autoarei, în fond) mai fruste, ”masculinizate”, cu tușe naturaliste pe alocuri. Interesant acest aliaj dintre sensibilitatea interioară (accentuat lirică) și exteriorizarea ei mai abrazivă, directă, întregindu-se reciproc, ca apa unor afluenți convergând în tandem spre aceeași destinație! Pretutindeni, în roman, mișună o mulțime eterogenă, tumultoasă, aciuată aici din toate azimuturile. Meseriași, salahori, intelectuali, aventurieri, milițieni, funcționari, securiști - un ghiveci uman, o cohortă supraturată ilustrând reperele unei epoci aparte și efervescente axate pe normele industrializării accelerate. Între Ghetou și Periferie e un du-te-vino permanent, o viermuială neslăbită, ca sumă a relațiilor consfințite în răstimp. Nina Ceranu surprinde și redă plastic această vânzoleală aparent haotică, dezarticulată, dar, totuși, structurată finalmente pe câteva comandamente stringente.

Autoarea relevează cu meșteșug un univers etnic pestriț, captivant, ” (...) care, în condiții normale, mergea ca un ceasornic. Fiecare avea entitatea sa, cultura sa, ce nu se îmbina cu altele, iar aceste entități și culturi nu se deranjau în evoluția lor viitoare. Era modelul după care ar fi trebuit să evolueze omenirea, în diversitatea sa etnică. De altfel, așa și funcționa, cu mici deviații. Și chiar și Cetatea. Ori poate micuța alcătuire umană luase exemplul Cetății?!”

Cu o pregnantă experiență originară, Nina Ceranu se dovedește o remarcabilă cunoscătoare a faptului de viață.

Are propensiunea de a induce viul, freamătul nestins al existenței, iureșul ei amețitor și atât de ciudat de cele mai multe ori. O puzderie de personaje și de secvențe ”inundă” retina cititorului, ca torentul năvalnic imposibil de stopat.

Frământare, zbatere, forfotă necurmată, asalt și repliere, tribulații intime și expandări colective... Iar deasupra lor, ca un avertisment, umbra Ghetoului, cu respirația lui fetidă, penetrantă, dominând autoritar (și implacabil) soarta chiriașilor din pântecul său. Însă imaginea care transpare cel mai abitir din tot acest tablou vivant este chiar Viața!

Viața ca valoare supremă și râvnită/consumată la amperajul maxim al extensiei sale multiforme și fascinante. Scriitoarea posedă știința resuscitării elementului primar, selectând semnificativul, actul notabil, preocupant. Tonul este relativ potolit, fără acele rezonanțe cinic-pesimiste atât de manifeste în scrierile unor confrați cu alergie declarată la un anumit mediu social. Autoarea nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume, însă ”înfierarea” nu are caracter distructiv, ci unul prioritar-constatativ. De aici și irizările de bonomie ce străbat paginile necontaminate, cum spuneam, de ghes vindicativ sau elan demolator. Nina Ceranu ia viața așa cum a fost, cu activul și pasivul ei. Nu o cosmetizează, dar nici n-o repudiază gratuit.

Ca martor al evenimentelor produse odinioară, are meritul de a înfățișa realitatea în parametri obiectivi, nemistificați. Încât impresia de autenticitate este intensă - aportul ficțional fiind în inferioritate netă vis-à-vis de ”probatoriul” realist. Notații gen ”(...) În amplasarea lui singulară, aici în zonă și chiar în întreaga Cetate, părea un tablou dintr-o scenă suprarealistă.

De dădeai la o parte cortina, apărea perspectiva grotescă a

acelei mici aglomerări umane, ce afișa un soi de calm aparent, bine ținut în frâu, bine temperat, o liniște mimată, când, de fapt, îndărătul sufletelor, mișcarea era sinuoasă, în vârtej și-n violență. (...)” (pag.135), confirmă percepțiaviearomancierei, acuitatea spiritului ei de observație. Și, mai departe: ”Orașul acesta tentacular, cu urzelile lui subterane, multora nu le pria. Mai ales lumea lui ostilă și rece. Închisă, aproape ermetic. Bănuitoare. Tare selectivă... Mai toți veniții plecaseră încoace cu speranțe mari și, dintr-o dată, totul părea să ia o turnură neașteptată. Adică... să fie obligați să-și strângă puținele lucruri în valize și să urce din nou în tren.

Cu el veniseră, cu el se-ntorceau. Mai bogați cu o experiență tristă. O viață pe drumuri. Între două curse. Lumea lor mică era încadrată într-o altă lume, într-un alt context mai larg. Cu legile ei proprii și cu altele impuse dinafară. Un compromis.

Un tablou impresionist, înghesuit să intre într-un realism limitat, într-un laborator claustrogen, unde totul mereu se modifica, populat cu crochiuri injectate cu multă speranță”. (pag.149) Autoarea nu are viziuni înguste, unilaterale, despre perioada descrisă. Și nici nu cade în capcana incriminatorresentimentară, erijându-se în cenzor moral. Dimpotrivă, etalează un echilibru legitim, prezentând faptele și imperativele epocii așa cum s-au consumat cu adevărat, fără diabolizări exagerate ori festivisme gratuite. Ca mărturie putem invoca nunta ”epopeică” din finalul romanului.

Cu pitorescul și savoarea ei, dar mai ales cu nașterea intempestivă (și spectaculoasă) a pruncului miresei, ea semnifică tocmai triumful Vieții, faptul că, în pofida tuturor necazurilor și a neajunsurilor, Viața merge mai departe. (De altfel, descoperim și o simbolistică a titlului. Viața poate avea și o valoare minimă (zero), însă, alăturând și numărul unu, obținem cifra zece - sumă ce poate conferi existenței atribute superioare ca expresie (și) a calității ei).

O asemenea povară, de transfigurare artistică a unui univers uman atât de abrupt și de încins, cum este mediul muncitoresc, presupune și un anumit risc. Acela de a rata tema prin necunoașterea ei sau prin tratarea ei superficială, după ureche. Prozatoarea demonstrează că stăpânește temeinic subiectul - redactarea acestui volum reprezentând chiar un act de temeritate angajând profund eul creator. Așa se întâmplă atunci când știi bine ce vrei (și poți) să faci.

Nina Ceranu este o scriitoare de amplitudine epică și de travaliu conceptual intens. Din câteva trăsături de condei, schițează un portret sau o acțiune. Aici își spune cuvântul marea ei experiență existențială, care imprimă tonul general al narațiunilor sale. Uneori mai aspru, mai franc, dar nelipsit (totuși) de infuzia sentimentului generos, picurat discret în pagină. Încât proza ei degajă un aer aparte, ușor ecranat, pendulând între tristeți episodice, nostalgii recurente și tresăltări ale conștiinței ziditoare în veșnică alertă.

Cu ”Viața între zero și unu”, Nina Ceranu plonjează în trecut, rebranșându-ne acelor vremuri în care un număr semnificativ de compatrioți au descălecat în Timișoara, ca într-un Eldorado promis. Iar dacă orașul arată precum îl vedem și-l prețuim azi, asta se datorează și acelor pălmași (”vinituri”, ”strânsură”), care, prin corvoada lor, au primenit și dezvoltat zestrea Cetății. Ceea ce nu e puțin lucru, dat fiind faptul că destui și-au găsit aici, în acest colț mănos de Românie, nu doar împlinirea, ci și sfârșitul prematur, consfințind prin jertfa lor dreptul la o minimă recunoștință. *) Nina Ceranu - Viața între zero și unu - Editura Eubeea, Timișoara, 2014

Noroi și stele*

Mâner

O mână nevăzută apucă noaptea de ceafă și o aruncă afară din turla bisericii.

O mână nevăzută apucă ziua de ceafă și o aruncă afară din discotecă..

- E ora închiderii!

O mână nevăzută apucă îngerii bătrâni de ceafă și îi aruncă afară din cer.

O mână nevăzută ne apucă de ceafă pe rând și ne aruncă afară din lume.

- Aud și acum vocea învățătorului: - Te iau de ceafă și te arunc afară din clasă! Și afară e frig...

Ninsoare pe rană Lupul a ajuns să-și fie pradă sieși. Și-a făcut o gaură în stern și linge sângele mulțumit că se hrănește.

Bagă botul adânc

Alexandru MORARU

și apucă o bucată de ficat - oricum ficatul se regenerează.

- Cum, și voi pașteți ca și noi?

- Aveți pe mâini și piept trifoi?

Trebuie să fie atent să nu înfulece o bucată de plămân!

Așa-ntrebară sfinții cai, iar tu pășune îmi erai.

Atunci va respira direct prin rană și nu va mai putea adulmeca niciun miros cunoscut.

Punere în posesie

Vântul transformă rana în fluier, iar lupul vede o turmă de oi coborând din cer.

Pășune ipotetică Pe-un mal de râu mă așteptai, păzeai, aiurea, niște cai pe-o tablă veche desenați de-o mamă-cretă, caii frați.

A stat o noapte râu-n loc, urându-ne: - La mult noroc!

Târziu, cândva spre dimineață caii schematici au prins viață și-au nechezat cu glas de fier trezind toți îngerii din cer.

Cu o poză fosforescentă în mână dădeam ocol lacului.

Vântul, colecționar de lucruri de artă, a furat-o și a dus-o în larg. Îmi amintesc - totdeauna, în larg, erai în largul tău.

Adâncul - gură flămândă de lup pândea de aproape. În nopțile senine, luna aduce poza la suprafață, dar vântul o țintuiește în larg bătând-o în cuie de apă.

Odată voi păcăli vântul...

Voi înscrie poza în Cartea funciară și voi scoate Titlu de proprietate.

nr. 64 n octombrie 2016

meridiane

actualitatea literară 7

Numai dacă eşti sărăcăcios sufleteşte, dacă nu ai pic de surâs în sinele tău, dacă nu laşi să-ţi înverzească şi apoi să se ofilească speranţe sau vise lustruite cu fantezie şi încredere, numai dacă... şi dacă multe asemenea ai avut nenorocul să ţi se aşeze în fire, numai atunci nu-l adori sau, măcar să-l simpatizezi, pe Don Quijote. Într-un interviu realizat cu Octavian Paler, ce om de cultură, ce intelectual!, acesta mi-a spus de la bun început: „Sunt din stirpea lui Don Quijote.” Am zâmbit şi l-am admirat. Însemna din start o deschidere spre ceva ireal, fantast, dar prea plăcut pentru a nu accepta ideea de zbor. A trecut ceva vreme de la convorbirea cu remarcabilul Octavian Paler şi, brusc, mi-am amintit cele spuse mai sus când mi s-a dat vestea că sunt invitată să-mi prezint cartea de proză scurtă „Mătase şi cafea rece elveţiană/ Seda y cafe suizo frio”, în variantă spaniolă, chiar la Universitatea Alcala, din oraşul lui Cervantes, urmată de o lansare într-o altă locaţie din Madrid, însă eu m-am axat emoţional din prima clipă pe Alcala {atenţie, accent pe ultima vocală}, Mă fascina gândul că locul de unde a pornit în lume Don Quijote cu Rosinanta lui va intra o clipă şi în biografia mea afectivă.

La Madrid, am sosit în acelaşi moment patru timişoreni, între care pictorul Mihai Olteanu, însoţit de prietena sa, el neascunzându-şi emoţia cu gândul la vernisajul care va avea loc în aceeaşi Universitate. Era cald, ne învăluia o lumină blândă, gata-gata să cadă, fără deznădejde, topită, în înserarea care se anunţa. Pe aeroport am fost întâmpinaţi de organizatori în acelaşi ton cu atmosfera de afară.

care-i şi... un fel de motor al Uniunii Scriitorilor de limba română din Madrid.

Programul a început în forţă... Las bagajul în portbagajul însoţitoarei mele şi intrăm în studio. Emisiunea radio a durat două ore şi cum avionul sosise la ora şapte, mai că m-a prins miezul nopţii răspunzând la întrebările pregătite cu migală şi competenţă de către poetul Ovidiu Constantin Cornilă, noul preşedinte al Uniunii despre care vorbeam.

Miez de noapte prelungit la o cafenea, păreri, întrebări, puse în ecuaţia bucuriei unui început de prietenie. Limba spaniolă cred că nu dă mari bătăi de cap nici unui român să o înţeleagă, mai dificil este să comunici dacă nu ai exerciţiul necesar. În ce mă priveşte, intuiesc sensul fiecărei fraze, dar dau raspunsul în italiană sau în română, după caz, de pildă, Signora Begonia, profesoară universitară de istoria artelor, nu ştie decât spaniolă, dar se străduieşte să înţeleagă ceva şi din replicile mele în italiană. Nu avem altă cale. Stăm la masa latinităţii un ceas şi ceva, apoi ne despărţim în stil spaniol, adică înbrăţişându-ne cu pupături obligatorii pe ambii obraji. Asta-i regula aici.

A doua zi, la orele 18, urma prezentarea care îmi acaparase întreaga atenţie. Străbatem arterele centrale gardate de secularii platani, renumiţi în Madrid, trecem pe lângă Palatul Regal, pe lângă un alt palat care găzduieşte poşta, arată splendid, dar până la Alcala de Henares va trebui să optăm pentru autostradă. De cum ajungem, şi reuşim chiar foarte repede să găsim un loc de parcare, mă avânt ca un explorator pe străzile cu iz de vetusteţe medievală, fermecătoare. Centrul însemnă Univeristatea. Merg mai mult cu privirile pe sus, citesc inscripţii, intru în curţile interioare şi abia după un tur îmi ordonez imaginile.

Catedrala în stil gotic, Palatul Arhiepicopal cu cele cinci grădini suspendate... Îmi trag răsuflarea, candeţez paşii, îmi las în liber frâu emoţiile şi... ajung la sala Entrevista, unde s-au întâlnit Isabella de Castilia şi Cristofor Columb înainte de plecarea lui spre lumea nouă. Or fi vorbit cu glasuri prelungite în infinit căci, iată, cu puţină imaginaţie, ajung până în auzul nostru... Au deschis o poartă cerească secretă prin care şi noi mai putem, uneori, imagina un crâmpei de vis şi nedefinit... Am vreun drept să primesc această imagine ca pe un bun personal fără să dau nimic în schimb? Nu, desigur nu am, şi totuşi se întâmplă.

Universitatea are mai multe corpuri de clădire, stil mănăstire. Suntem programaţi la clădirea cu numărul... Nu rezist să nu fotografiez strada, oamenii care au privilegiul să păşească în acelaşi perimetru unde s-a statornicit istoria.

Aici au studiat Lope de Vega şi Calderon de la Barca, de-ar fi să notez în treacăt doar două nume celebre. Amân cu bună ştiinţă întâlnirea cu locul unde se află casa lui Cervantes.

S-a născut aici în anul 1547, 9 octombrie. Măi, ce joc al astrelor, peste câteva sute de ani mi-am făcut şi eu apariţia în lume tot în octombrie, pe la o dată apropiată. Sigur nu are importanţă, dar asta îmi trece prin minte şi mă uit, mă uit la acoperişul colorat în albastru, roşu şi arămiu.

Pare o ofrandă prin timp a frumuseţii artistice pământeşti oferită cerului. În fine, intru în sala imensă, la parter, unde va avea loc dublul eveniment. Expoziţia de pictură unde sunt deja amplasate şi tablourile lui Mihai Theodor Olteanu şi, în partea a doua, lansarea volumului meu. Încăperea pare o aripă a unui palat. Pardoseala, ornamentaţiile de pe pereţi întregesc atmosfera de stil antic, de templu cultural. Îl cunosc îndată şi pe profesorul care va vorbi despre cartea mea. Este un tânăr, în mintea mea mi-l închipuisem ca pe un domn cu barbă, scorţos, impozant, cum credeam să arate unul dintre profesorii de la o renumită universitate, E însă un tânăr care şi-a adus şi câţiva studenţi, vorbesc toți doar spaniolă, ne înţelegem pe sărite. Îmi oferă textul

La întâlnirea cu Don Quijote

În prealabil, primisem afişul celor două întâlniri cu posibilii cititori, ştiam desfăşurarea pe ore şi reţinusem minuţiozitatea şi grafica specială a programului. Din şirul de lansări de carte, personal, mi-am asumat convingerea că fiecare volum îşi are un destin al său, uneori am avut o îndoială, neştiind să răspund exact dacă eu am hotărât o anume situaţie a cărţii sau ea, asemeni unei fiinţe, a avut puterea să dirijeze un traseu la care poate nici nu am visat în primă fază, pe când se finalizau paginile în cauză. Pot argumenta cu diferite alte întâmplări din varii locuri în care un volum mă urma sau, cum spuneam, putea fi şi invers. Ei bine, în cel mai conciliant mod, aş spune că şi eu şi cartea, împreună, am dat adesea contur unei secvenţe de viaţă.

La Madrid, însă, mi-am dorit mult să ajung, aşa cum s-a întâmplat şi cu Israelul. Iată-mă, aşadar, aici! Unde să mă uit mai întâi, îmi spun în minte, compar interiorul aeroportului cu altele renumite, nu-l găsesc inferior deloc, coridoare întinse, deschise ochiului, indicatoare, ca în orice loc de acest fel. Micile acolade însă fac totdeauna diferenţa.

Distanţa de la aeroport la ”Radio Tentacion”, primul popas ce-l aveam în program chiar în seara sosirii, a sădit în sinele meu o stare de bine şi de acceptare a unui spaţiu nou, larg, extrem de bine îngrijit. Ghid este poeta Mariana Vlad,

pe care îl va citi şi, culmea, înţeleg măcar esenţialul. Proză poematică, metafore, spune chiar că-i place ritmul alert, modern al frazei. Ce aş putea dori mai mult ? Înainte de-a începe întâlnirea cu noi, oaspeţii, îl cunosc pe dl. Gh Vinţan, traducătorul în limba română a lui Juan Ramon Jimenez. Proză poematică. Rareori poţi citi ceva atât de minunat. Ştim că a luat Nobelul la concurenţă cu Blaga. Domnul Gh. V prezintă invitaţilor care se adună şi o revistă despre istoria dacilor, cu texte bilingve, română şi spaniolă. Toată admiraţia. Mă intersectez cu alte persoane, facem cunoştinţă, ajung şi membrii Ambasadei noastre la Madrid, atmosfera se încălzeşte. Mă simt un punct oarecare în marea încăpere, dar emoţia mea se zvântură liberă, ca o undă secretă, de la un capăt la altul al sălii.

Soseşte momentul cheie, derularea lui se fotografiază, se filmează. Sunt într-un fel un spectator emoţionat şi hărăzit cu o bucurie în plus. După cele spuse de prezentatori, zic fireşte şi eu ceva şi... vine surpriza. La orice mă aşteptam, dar să fie dinainte pregătită, sculptată, o acvilă în lemn de esenţă africană, de către un artist român bine cotat în Spania, dl. G. Busuioc, şi să-mi fie dăruită ca semn al trecerii mele pe acolo... chiar că nu m-am aşteptat. Pe gherele păsării din lemn este gravat numele meu. Primesc darul şi caut cuvinte de mulţumire. Desigur, nu le aflu pe cele mai potrivite. Mă fotografiez lângă steagurile ţării gazdă, ţinând în braţe pasărea al cărui avânt s-a oprit într-o expresie artistică a lemnului de o culoare nedefinită. Să fie chiar nuanţa zborului?

Afară e seară, noi încă mai convorbim, se schimbă impre-sii şi-n cele din urmă se adună grupul care merge la un local să sărbătorim şi altfel. Eu aleg mai înainte de orice să ajung la casa lui Cervantes. Acolo, în faţa intrării, stau de gardă, Sancho Panza şi... mult adoratul Don Quijote. Pare că şi-a permis un moment de răgaz, stă pe o banchetă, ole, zic, şi bucuria întâlnirii i se aşterne peste zâmbetul lucios, impregnat în metalul sculpturii. Mă aşez în braţele lui aşa cum fac toţi vizitatorii, el rămânând zâmbitor, etern visător, convins că timpul nicidecum nu-i va ştirbi încrederea în imaginar. În faţă, la câţiva metri, străduţa îngustă este barată de o biserică a cărei clopotniţă luminată lasă impresia unei deschideri spre înalt. Dacă aş avea timp să rămân câteva clipe singură, poate aş lipi de mustaţa lui, încrezătorului în vis şi iubire perfectă, un vers drept omagiu. Nu e posibil însă, şi mă plimb câteva minute pe strada unde urmaşii lui Don Quijote sau trecătorii vizitatori stau la taifas în localuri cu lună plină în pahare. Ne apără de orice duh rău, lancea învingătorului de vise. Într-o altă zi, cartea mi-a fost prezentată la Centrul Cultural Arganda del Ray, din Madrid. Dar asta e o altă secvenţă.

Ovidiu Constantin Cornilă

Spus

ascuns

nebun prin aer umblu, rătăcesc… asemenea unui zumzet prins într-un sărut; și din copacul apusului, prin vis alerg, prin noapte trec, pășindu-mi zborul, zburându-mi pașii unde și iar și când, cu tine-n carne, cu mine căutându-te, să-mi strecori soarele în gând, pe pleoape și în palmă, toate, tot, în răsărit în nume de tine, în șoaptă de vânt trimisă de oriunde, mirare, o singură dată,

tu…

da, ascuns între mine și ce văd, între ,,doresc” și ,,cred”; eternul zbor de ne-cuvinte… și prin aripi, mii de săgeți de nepăsare, ca doi arhangheli rătăciți în nevăzut de corp, îmi intră împăcat din umbra pasului tău mut lipit de cer, pământul însuși… da, tu, număr prim și număr ultim, tu, ce nu te mai termini, dar nici nu-ncepi, tu, pe tine, a fi-ul dintre zid și brațe, mă chemi și mă alungi mă cauți și mă pierzi, cât poți,

de când te știi, de când m-aș vrea și eu știut... și, în tăceri de foc, în miezul propriei simțiri, te văd dansându-ți clipele din gând în timpul meu, pe rând, plutind cumva în jocul tău imaginar și desenând cu palmele în cerc un vag contur de răsărit a ceea ce-ai fi spus cândva: un ne-cuvânt șoptit…

silabe de secundă hălăduind prin somnul orb, te voi găsi și-n verbul gri și prăfuit unește-mi împăcarea.. am dinți de lapte încă în inima cu care mușc terasele din visul tău;

visând hazard ți-aș urmări în el bazalturile fumegânde și brațele de gând în larg le-aș rechema, ca să-mi aducă înapoi mirosul de fierbinte-al tău… am somnul orb de cerșetor certat sunt cu uitarea, am morbul stâncii stânca; pe tine te cutreier împăcat pe tine, încă…

poveste tăcerea cade-ntre noi ca lacrima caldă a primului păcat. și, în căderea ei încă vie, fiecare colț de sărut plânge-n trupul lui copil povestea ce doare-a iubire…

Veronica BALAJ

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

Adrian Cîrstea

dumnezeu citeşte din tolstoi E un ger cumplit afară.

Păsările astea ciudate care circulă pe deasupra mea şi pe dedesubtul meu dintr-o parte în alta, fără măcar să le fie teamă că mîine n-ar mai fi.

Cutia cu paracetamol îţi stă la căpătîi ca o ultimă speranţă în lupta cu tine însuţi.

Bea-o pe toată şi mîine vei vedea cu ochii tăi că şi îngerii se joacă cu plastilină.

Cu o fină mişcare a mîinii îţi treci farfuria cu cod proaspăt prin faţa ochilor şi-ţi dai seama cît de pustiu trebuie că e omul atunci cînd nici moartea lui nu-l mai interesează.

La radio se aude nu ştiu, un vîjâit, nişte unde perfecte. În rest nimic altceva mai interesant.

Poate doar dumnezeu citind din tolstoi.

jurnal Mă găsesc în pat, în coliba mea imaginară cu nevoia acută de a mă destăinui cuiva. un fel de spovedanie. mie însumui mi se pare cel mai firesc căci pe mine nu am nici curajul nici puterea de a mă înşela. În realitate nu există nimic. Nu există rude, părinţi, fraţi, prieteni eşti tu şi-ţi dai seama că eşti singur într-o lume al cărei început nu-l cunoşti cu atît mai mult sfîrşitul de care, apropo, te temi ca de-o zbatere, o ultimă zbatere din zborul unei păsări care realizează curînd, liberă fiind, că totul e relativ.

o stradă goală abandonată de boschetarii sătui să se mai pişe pe clădirile ei vechi urît mirositoare. În burţile păsărilor nu mai cresc pui .nu înţeleg de ce .nu mai înţeleg nimic defapt din momentul cînd ai ales să te dai jos din cer şi să apari goală înaintea mea ca o marmură rece imposibil de iubit şi de luat în braţe.

***

am fost în paradis şi paradisul meu nu sînt cărţile silviei plath, kerouack, pound, cummings nici poalele femeilor tinere cu buze albastre care aşteaptă capete epuizate îmbibate în alcool, tetraciclină sau animaţii mute ruseşti. visez că fiul meu îşi va schimba numele în therion şi cu braţe puternice mă va coborî în bezna mormîntului ghemuit lîngă trup mîngîindu-mi nevoia de singurătate, ca pe un cîine.

şi dacă va fi totuşi să mor să mă-ngropaţi în trupul mamei căci mi-amintesc nevoind să se-nchidă am lăsat uşile rezemate acolo mă vor aştepta îngeri ca nişte lampioane imense să-mi deseneze cu creta împăcarea cu dumnezeu să mă-ngropaţi mai lângă inima ei primăvara când vor înflori pereţii casei unde sânii miros a leagăn şi-a împăcare cu dumnezeu să mă-ngropaţi primăvara căci primăvara mama seamănă cu dumnezeu

.odată, Dumnezeu l-a trimis pe Iona în cetatea Ninive să-i certe pe ninivieni de păcatele lor .şi s-au ars idoli .s-au dărîmat temple

în rai vom fi tot tată şi fiu

altă dată a înviat Jon Snow .şi s-au ars idoli .s-au dărîmat temple

***

Fumez şi beau alcool şi scriu poezii înnecîndu-mi faţa în abdomenul tău tîrziu de fraged ce devine ancoră spre eternitate sau doar imaginea unui rămas bun perfect.

Peretele ăsta din faţa mea îmi dă impresia că sînt inevitabil o încăpere goală,

pe blonda dinspre ieşire cel mai mult iubesc la el că atunci când e liber şi nu serveşte pe cineva se aşează lângă mine în faţa mea şi-mi suflă în cafeaua fierbinte mereu prea fierbinte mi se pare că intenţionat o prepară aşa îi place şi lui timpul petrecut împreună în care nu ne spunem nimic doar ne lăsăm privirile să pătrundă spaţiul dintre noi căutând la infinit asemănări dumnezeul meu locuieşte la framm` s şi nu acceptă niciodată bacşiş iar la plecare lacrimile îi cad ca o avalanşă

casă în trup de femeie

***

şi altă dată mă plimbam cu tramvaiul paişpe prin pantelimon şi-am văzut cum se apropiau îngerii şi oamenii stăteau la terase pufăind din ţigări şi nu s-a mai întîmplat nimic e doar aşa o stare. Fiecare face ce vrea .ca fiul meu cînd muşcă din cataloagele avon ele zbătîndu-se fără rezultat între gingiile lui oţeloase

nr. 64 n octombrie 2016

***

poţi privi un perete şi să nu se întîmple nimic. vibraţiile ei nu-ţi mai sună cunoscut. mănînci cu silă din ciorba de legume pregătită de ea şi ştii că defapt e mîna mă-sii la mijloc căci a scăpat din nou prea multă sare. un indiciu că nu mai ai mult de trăit e faptul că prin tine curg tot felul de chipuri rîzîndu-ţi pînă la leşin. copiii te arată cu degetul cînd trec pe lîngă tine pe stradă şi nici şoferul de autobuz nu te mai vrea în hardughia lui. nu mai e timp. nu mai e loc. închizi şi deschizi pumnul cu mişcări regulate imitînd bătăile inimii menţinîndu-te astfel în viaţă. nu s-a turnat nici un film despre oameni ca tine nu s-au iubit oameni ca tine nu s-au născut oameni ca tine şi tu poţi privi un perete şi să nu se întîmple nimic ai fost minţit toată viaţa.

îţi cunosc vocea ca pe un tanc rusesc ce năvălea peste chipul meu admirativ înfricoşat pe care tot tu l-ai desenat cu mâinile tale puternice murdare de ulei de tractor pe foaia albă nimic nu putea să-mi despartă atunci inima care te îmbrăţişa cu toată puterea unui leu strângând în dinţi prada îţi cunosc vocea ce umbla sub paşii tăi când veneai noaptea să-mi închizi televizorul uitat deschis cu un ochi strălucitor îndreptat spre mine şi nu te-ai putut abţine niciodată să nu-mi murdăreşti fruntea de rugina din buze rugina aia încă mă bântuie acum că te-ai lăsat mult prea uşor când ţi-am spus că plec că voi avea o familie mi-ai dat drumul ca unui fluture în plină iarnă şi iată-l acum înrămat în colecţia asta nouă de lepidoptera îţi cunosc glasul mai ales când te strig eu de-aici de la kilometri de ani distanţă

dumnezeul meu locuieşte la framm` s dumnezeul meu locuieşte la framm` s în fiecare joi mă aşteaptă acolo încălzindu-mi laptele pentru cafea eu mă aşez alegându-mi un loc la întâmplare ori un scaun lăcuit ori o canapea moale gri înmoi creionul de vârful limbii cuvintele se aşează atente în capul lui mă mai supăr că unele nu vor să stea acolo poate revistele franţuzeşti de modă din rafturile vintage să revenim la dumnezeul meu cel care încă încălzeşte laptele în ibric pe el nu-l interesează fumul de ţigară care stă cochet ca o haină de blană

mai ţii minte mamă când mă ţineai de mână prin gardul de la maternitate şi ţi-era teamă să mă naşti?

nr. 64 n octombrie 2016 Când cineva pleacă, tot ce-a fost se întoarce la tine Pentru Marjan K. După îmbrăţişarea de la colţul străzii poţi să-ţi dai seama, cineva o să plece. Aşa e mereu.

Trăiesc între două adevăruri ca un neon pâlpâind într-o sală pustie. În inima mea au loc tot mai mulţi oameni, fiindcă au dispărut de aici.

Aşa e mereu. O pătrime din timpul de veghe ni-l petrecem clipind. Uităm înainte să pierdem – caietul de caligrafie, de exemplu.

Nimic nu e nou niciodată. Locul din autobuz e întotdeauna cald.

Cuvintele din urmă sunt purtate precum găleţile-nclinate peste-un foc de vară obişnuit.

Acelaşi lucru se va întâmpla şi mâine de la capăt – iar înainte să dispară, chipul din poză îşi va pierde ridurile. Când cineva pleacă, tot ce-a fost se întoarce la tine.

şcoala de poezie

actualitatea literară 9

Nikola Madžirov

Poetul macedonean Nikola Madzirov (n. 1973) este considerat una din cele mai puternice voci lirice ale Europei. A publicat volumele de versuri Locked in the City (1999), Somewhere nowhere (1999), Relocated Stone (2007) - deţinătoare ale mai multor premii internaţionale, şi antologia Remnants of Another Age, publicată atît de BOA Editions, Ltd., (New York, 2011), cât şi de Bloodaxe Books (UK, 2013). Poezia sa a fost tradusă în peste treizeci de limbi și publicată în antologii de pe toate continentele. „Există perioade (acum) când tânjim exact după genul ăsta de puritate. Poezia nu se dezvoltă, ci se naşte din nou şi din nou. E dincolo de puterea noastră de a înţelege de ce sună atât de fragil, de delicat şi de proaspăt.” Tomaz Salamun

După noi

Într-o zi cineva ne va aduna cuverturile şi le va duce la spălătorie să cureţe ultimul dram de sare de pe ele, ne va deschide scrisorile şi le va sorta după dată, nu după cât de des au fost citite.

Îndepărtate sunt toate colibele unde ne ascundeam de furtună şi de durerea căprioarelor murind sub ochii vânătorilor, mai mult însinguraţi decât flămânzi.

Clipa îndepărtată mă-ntreabă în fiecare zi Asta e fereastra ? Asta-i viaţa? şi eu răspund Da, dar vreau să zic Nu ştiu, nu ştiu dacă păsările pot începe să vorbească, fără să rostească Cer.

Într-o zi cineva ne va rearanja mobila camerei ca piesele de şah la începutul unei noi partide, va deschide vechea cutie de pantofi unde păstrăm nasturi de pijama, baterii încă bune şi foamea.

Zile când ar trebui să fii singur

Într-o zi ne va reveni durerea de spate din cauza greutăţii cheilor de hotel şi a suspiciunii recepţionerului când îţi dă telecomanda TV.

E-adevărat că oraşul a răsărit dintr-o minciună esenţială pentru oameni, ghivece şi animale de casă.

Mila celorlalţi va porni după noi ca luna după un copil rătăcit.

Se naşte perfecţiunea

Vreau să-mi vorbească cineva despre mesajele aruncate în apa trupurilor noastre, despre aerul zilei de ieri închis într-o cabină telefonică, despre zboruri amânate din cauza vizibilităţii reduse, chiar dacă-n calendare avem atâţia îngeri invizibili.

Ventilatorul care plânge după vântul tropical, tămâia cu parfumul cel mai fin când fumul ei dispare – vreau să-mi vorbească cineva despre toate acestea.

Cred că-n secunda-n care se naşte perfecţiunea formele toate, adevărurile toate se crapă precum coaja unui ou.

Numai suspinul despărţirilor blajine poate să rupă plasa de păianjen, doar perfecţiunea din ţări imaginare mai poate amâna migrația secretă a sufletului.

Dar ce pot face eu, cu trupu-mi imperfect: mă duc şi mă întorc, mă duc şi mă întorc ca o sandală de plastic pe un val la malul mării.

Nu ştiu Îndepărtate sunt toate casele la care visez, îndepărtată e vocea mamei chemându-mă la masă, dar eu alerg spre lanurile de grâu.

Suntem îndepărtaţi precum o minge ce ratează poarta şi se duce spre cer, suntem vii ca un termometru care e precis doar dacă îl privim.

Realitatea îndepărtată mă ia la întrebări în fiecare zi ca un călător necunoscut ce mă trezeşte-n toiul călătoriei întrebându-mă: Ăsta-i autobuzul bun? şi eu răspund Da, dar vreau să zic, de fapt, Nu ştiu, nu ştiu cum sunt oraşele bunicilor tăi ce vor să lase în urmă toate bolile descoperite şi leacurile făcute din răbdare.

Visez o casă pe dealul dorurilor noastre, de unde să privesc cum valurile mării desenează cardiograma căderilor şi iubirilor noastre, cum oamenii cred pentru a nu se scufunda şi fac paşi pentru a nu fi uitaţi.

(aşa îmi asigur scuzele necesare) E-adevărat că oamenii toţi ies din toate clădirile (ca după un cutremur) şi cu glastre în mâini pornesc către pajişti.

Se-ntorc de trei ori mai trişti cu ţărână pe mâini şi câteva bruiaje ca nişte pauze între amintirile lor.

în timp ce admiraţia se năştea în ceilalți.

Umbrele ni se-necau în fântâni otrăvite, cuvintele rostite dispăreau ivindu-se din nou precum cioburi de sticlă pe-o plajă de nisip zdrobite şi tăioase.

Cel care scrie

Tu scrii. Despre lucrurile care există deja. Şi ei spun că-ţi închipui.

Tu taci. Precum capcanele îngropate ale braconierilor. Ca îngerul care ştie ce poate aduce o noapte. Şi călătoreşti. Uiţi ca să te poţi reîntoarce.

Scrii şi nu vrei să-ţi aminteşti piatra, marea, credincioşii care dorm cu palmele desprinse.

Linişte

Nu există linişte pe lume.

Călugării au creat-o să audă caii-n fiecare zi şi penele căzând din aripi.

Apoi tăcerea comună din nou.

Meditaţii despre vreme

Ştiu că vocea mea e afectată de condiţiile atmosferice, că urletul meu depinde de mărimea teritoriilor cucerite de invadatori. Ştiu că în buzunarul de la spate ţin o tăietură din ziar – prognoza meteo crezând că iar va apărea curcubeul ca o coroană de spini aşezată pe dealul pustiu. Ştiu că mila se cojeşte

ca scoarţa unui copac din care triburile străvechi îşi construiau, pe vremuri, bărci.

Pacea e brâul ce ţine istoria dreaptă.

Ar trebui să te aşezi o clipă şi să priveşti cerul într-o cutie goală de conserve de pe mal.

Totul e mângâiere

Zăpada îşi înfăşura aripile peste dealuri, eu îmi aşezam palmele pe corpul tău ca o ruletă ce se desfăşoară doar pe lungimea altor lucruri.

Universul s-a format ca să ne naştem noi în locuri diferite şi patria noastră să fie curcubeul unind două grădini care nu se cunosc. Şi-aşa s-a scurs timpul: creşteam frica din noi

Limbile ceasului Moștenește-ți copilăria din albumul foto.

Transmite tăcerea ce se împrăștie și se adună ca un stol de păsări în zbor. Ține în palmă bulgărele de zăpadă turtit și picăturile care alunecă pe linia vieții.

Spune-ți rugăciunea cu buzele strânse – cuvintele-s semințe căzând într-un ghiveci.

Tăcerea se învață în pântec. Încearcă să te naști ca minutarul după miezul nopții și secundele te vor ajunge de îndată.

Prezentare și traducere: Denisa Duran Traduceri publicate pentru prima oară în revista “Astra. Literatură, arte și idei” nr. 3-4/2013

eseu

nr. 64 n octombrie 2016

prinzând în bolduri muşte reciclate în fluturi, căzute în borcanul cu miere capitalistă. Despre Portret în bleu marin, scrie că e „o carte la care ţin foarte mult”.

Pentru că „e o mare şi rece satisfacţie să spui cuiva ce gândeşti despre el. E terapeutic”. Dar costă. De hrănit, se hrăneşte bio din literatură: „eu nu m-am apucat de scris ca să devin celebru. Eu sunt pedepsit de cuvinte.

Posedat. Le simt viaţa şi rostul. Sunt mai vii decât mine. Vreau să le călăresc ca pe nişte iepe sălbatice.

Sunt limitat. Nu pot gândi mai departe decât ce vor cuvintele”.

Fiindcă veni vorba de cai, trebuie spus că Marin Ifrim aduce bine cu Taifun, cumpărat la licitaţie de la un CAP desfiinţat, unde era hrănit pe sponci. Aflat „pe teren”, reporterul vede o „imagine apocaliptică”: un cal „înspăimântător, agitat, nervos, dezlănţuit”, care vrea cu dinadins să intre în curtea colhozului. I s-a povestit că fusese cumpărat la licitaţie de un sătean. Îl hrănea „împărăteşte”. Însă, odată scăpat din lanţ, venea la grajdul vechi, la vechea iesle, la paiele uscate şi la apa

am intrat în „Cartel”, dar şi în „Caietele de la Ţinteşti”, cealaltă revistă a sa. „Numai la Ţinteşti n-ai scris, Magda, m-a apostrofat un amic”. De ce nu? Are importanţă locul unde scrii? Satu Mare, Tg. Jiu, Piteşti, Piatra Neamţ, Buzău, Bacău, Târgovişte, Lugoj, Râmnicu Sărat, Mizil, Focşani, Paşcani, Iaşi ori Bucureşti, Paris şi München, pe unde public şi eu? Limesul poate produce reviste quality, după cum Centrul poate produce şi reviste non-quality. Cum afirmă Nicolae Silade, în editorialul „Actualităţii literare”, subintitulată şugubăţ „Revistă a unirii scriitorilor din România”, tonul în literatură nu se mai dă la Bucureşti, nici etalonul, dacă se scrie „sfidând criza de inspiraţie”.

Scriitorul nu poate fi altceva decât scriitor şi în poem, şi în tabletă politică, şi în interviu, şi în ego-proză, şi în jurnal, şi în analiză de text, şi în reportaj, şi în eseuri lirice, epice şi dramatice, aşa cum le-am subintitulat eu pe ale mele.

Marin Ifrim e mereu în priză: la „Informaţia Buzăului” (patron inginer Constantin Toma), la „Jurnalul de Vrancea” al lui Liviu Ioan Stoiciu, la „Opinia”, unde ţinea bisăptămânal pagina literară, împreună cu Dumitru Ion Dincă, la „Renaşterea culturală”, alături de familia literară Nicoleta şi Paul Gâlmeanu. Şi pariez că nu va suferi niciodată de grafofobie, de neplăcerea de a scrie, chiar dacă e jignit deseori de postaci. Îi mustră neobosit pe intruşii din spaţiul literaturii, pe glorioşii locali care „se urăsc între ei, cu bale dulci, până la comă diabetică”, pe „liricarii” târgului buzoian, „megalomani şi grafomani”, pe impostori, pe obedienţi, pe lichele, folosind artileria blogului (v. Letopiseţul lui Marin Ifrim).

Prin ’97, actorul Paul Ioachim, directorul teatrului „George Ciprian”, l-a sfătuit: „Stai departe de insul acesta. Are toate calităţile unei jigodii profesioniste” (sublinierea îmi aparţine, Magda U.). Ceea ce s-a şi întâmplat. Un „securist din naştere”, puşcăriaş de drept comun”, a falsificat o adeverinţă CNSAS, pentru a-l dovedi colabo: „Sufăr enorm, ajung la spital. Lucrurile se lămuresc repede, falsul e dovedit, iar CNSAS nu ia nici o măsură împotriva plastografului” (p. 33 a Cărţii de muncă). Şi-mi vine în minte cazul academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici care, imperturbabil, apare la TV, părând că n-a luat soldă de la Secu. Nici ieşeanului N. Creţu nu i se pare o ruşine, o dezonoare statutul de persoană de sprijin universecuristă.

Marin Ifrim iese din spital, ca să meargă iarăşi pe repede înainte. „Cum de nu mai moare odată?”, se întreabă inamicii, cărora le dăruieşte, tolerant, cărţi. O zi de muncă? Iat-o pe cea de vineri, 26 februarie 2016.

Marin Ifrim ia de la tipografie Cartea teatrului (Editura Teocora, 2016), trimite poemele În sângele ploii (e un ticlier bun), pentru tehnoredactare, fiului său Emil, predă la tipar Cartea de muncă, plus… „zilnicăriile” obişnuite: luptă cu „blogurile toxice” pe „poligoanele de încercare a prostiei şi indiferenţei cetăţeneşti”.

Gloria locală (alt titlu bun, de carte de versuri, Rafet, 2007) nu-l agreează. Se întâmplă şi să iasă din graţiile unui critic literar important, care este, de altfel, slăbiciunea mea. În „România liberă”, Alex. Ştefănescu publicase o hartă a talentelor literare. În dreptul oraşului Buzău, figura, într-un cerc, numele lui Marin Ifrim. Singur! Ca un zăcământ „literar” bun de extras, ca o rocă de şist, ca un minereu preţios (pentru export). Neexploatat însă de critică. Despre Blocat în lift, spre cer, carte lansată tot în 2016, la Centrul Cultural „Alexandru Marghiloman” de directoarea Elena Isbăşoiu, a scris, „cu intensitate surprinzătoare”, nu un critic de întâmpinare, ci… un sculptor: Gheorghe Coman, cel care a organizat, în 1970, cunoscuta tabără de sculptură de la Măgura.

Dar, toate vin şi toate trec,/ înainte, Gutenberg! Marin Ifrim s-a pensionat, Cartea de muncă a încheiat-o, dar a rămas cu Cartea de scris. Faţă în faţă, el şi ea. În câştig de timp pentru „zăbava cetitului”, dar şi pentru obsesia fără leac a cuvântului scris.

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

„Am jurat/ cu degetul la tâmplă/ să nu apăs/ pe cuvânt/decât în caz de poem”.

Marin Ifrim Cartea de muncă a lui Marin Ifrim (Editura Teocora, 2016) este, în fapt, cartea unei vieţi de „cărţar”, autentic inconformist, autentic incomod, autentic încrâncenat.

Un „neadaptat”, cum o mărturiseşte el însuşi, şi la socialism, şi la capitalism, ceea ce nu l-a descurajat deloc. Cum bine ştie că între notorietate şi valoare e cale lungă, munca şi răbdarea alcătuiesc formula sa.

Mie mi-a plăcut şi-mi place să-i portretizez complice pe cei exilaţi în târguri, ca Gheorghe Grigurcu în cel amar, ca Mihai Ursachi, în cel dulce, ca V. Voiculescu la Pârscov, ca I. D. Sîrbu la Petrila, ca marele minor Brumaru (din etapa Dolhasca). În alte cuvinte, scriitori ai „provinciei literare de aur”, numită aşa de Ion Lazu şi de Ion Murgeanu, în Himera literaturii.

Talentul (talantul care rodeşte) n-are musai buletin de Bucureşti.

Marin Ifrim face parte dintre scriitorii amărâţi de ce i se întâmplă culturii. Trasă în jos, vulgarizată de canalele TV, dacă Mihaela Rădulescu intră cu chiloţii ei roşii în librăriile Humanitas. Aşa se cucereşte cititorul de literatură trash, de no-books. Marin Ifrim n-are nevoie de cititorul ei, al Mihaelei (v. tableta Acoperitul Turcescu şi diva fără acoperire, Mihaela).

Numai că scandaloasele şi scandalizantele vedete TV se cred scriitoare de top şi ocupă microfonul central la Bookfest, care ar putea fi ortografiat Book-arest.

Critica e neputincioasă faţă de inflaţia tipo, pare condamnată să citească multe cărţi mediocre, de tren ori de metrou, este asurzită de trompeta reclamei media. Or, Marin Ifrim n-are scenografie, reflectoarele TV sunt pentru alţii, puse pentru alţii. E alergător de maraton, nu de 100 metri stil foarte plat; nu scrie cărţi domoale, texte liniştite; merge pe rezistenţă şi pe demnitate, e ţepos, chiar timorant. Niciodată timorat.

Work-aholic, consideră cartea sa de muncă (o Carte a cărţilor de truditori ai scris-cititului) cea mai importantă carte dintre zecile semnate de el.

Subţirele, suple, dar şi „cu fizic «atletic»”, aşa cum este antologia de poezie din 2013, Din capitala mondială a anonimatului, rămasă nerecenzată. Cum altfel? A văzut cineva în librării cărţi scoase de Casa Editorială Tipo-Moldova?

Mereu cu nerv, Ifrim preferă tableta, texticolul, articuleţul, frazula, spre a le spune ca Luca Piţu, O notaţie repede? „Pe 21 septembrie 1991, îmi moare soţia”. Atâta tot: ton grav.

Marin If, cum îi spun in short, e un frondeur/ ricaneur, are îndrăzneala proprie lui Paul Goma, cea mai asurzitoare voce întru adevăr a literaturii noastre; pe cale de consecinţă, deţine o carte de muncă plină ochi de demisii şi de transferuri, după intervenţii în minor ori în major.

Sigur că, în vremi consternante, prezent în agora cu tableta ca o bombă cu ceas (şi Marin Ifrim a scris înspăimântător de multe), e riscant să faci tranzacţii; în vraiştea numită eufemistic tranziţie, poţi cunoaşte repetat circum stanţe (titlu de volum, ed. Rafet, 2008) nefavorabile. Aşadar, Marin (alt Marin decât Preda, alt Marin decât Sorescu) demisionează de la fabrica oricum „pe ducă” şi-şi ia deasupra capului un deadline cotidian. Intră şi iese din „redacţii impure”, pline de activişti şi de securişti. L-aş fi sfătuit, înainte de angajare, să întrebe cine finanţează ziarul, să ştie cine-i adevăratul patron. După Adrian Gavrilescu, S.O. Vântu cumpărase, deci putea controla, şi „Idei în dialog”. În „Opinia” buzoiană, alcătuieşte un insectar,

Un “cărţar” atipic

stătută. „Deh, bietul cal devenise dependent de robie” (p. 82-83). A scrisului, în cazul lui Marin Ifrim: muncă neplătită şi ce muncă!

E om neavut: „Sunt mai sărac decât Ion Creangă. Dar nu cerşesc, nu fur, nu mint”. „Am un somn liniştit. Ştiu îngerii de ce”. Se poate şi mai rău. Pe Ion Gheorghe îl bat, la propriu, cu pietre vecinii din Limpeziş, înspăimântaţi de „colecţia lui de megalite”.

Cioran a putut trăi boem într-un apartament strâmt din Cartierul Odeon. Alt preasărac, Gabriel Garcia Marquéz, n-a avut banii necesari să expedieze editorului Un veac de singurătate. Amin Maalouf a scris Primul secol după Beatrice într-o căsuţă de pescar.

Nici arivist, nici hedonist, Marin Ifrim nu poate citi nici bancnote (ne-am chinuit împreună să descifrăm un cont bancar de miliarde şi n-am prea reuşit), nici etichete de pe sticle.

Destul de imprudent pentru a trăi confortabil („în lux, calm şi voluptate”), trece de la ziar, căzând „din lac în puţul lacului”, ca mecanic de întreţinere la Casa de Cultură a Sindicatelor; revine A-Casă, ca referent şi bibliotecar. Cel mai fericit episod (şi o spune în cele trei volume de evocări), care îi umple carnetul de muncă?

Patru ani la Teatrul „George Ciprian”, ca maşinist, apoi ca regizor tehnic: „Teatrul real, profesionist, este cea mai vie bibliotecă din lume”.

La Casa de Cultură alcătuieşte lunar „Cartelul metaforelor”. M-am lăsat luată de „curentul marin”,

Vasile Rodian: de la „Jefuirea templului” la „Plecarea din muzeu” De la debutul editorial al al poetului timișorean Vasile Rodian (Jefuirea templului, Editura Hestia, 1991) se împlinește sfertul de veac, răstimp precedat de alte două decenii de la debutul său în presa literară [„Orizont”, Anul XXII, 12(212. decembrie 1971]. O agitată, puțin prielnică și tensionată peroadă de jumătate de secol – pentru el – cu rare și trudnice împliniri literare, vreo șase volumașe de poezie.

Trăsătura acestora, definitorie, este că ele se rânduie pe dimensiunea unei liniștite și consecvente căutări - departe de tentații și riscuri frapante; aș zice situându-se mai degrabă în zona unui anume rafinament stilistic esențial și totuși

numai al său, subtil-surprinzător, care străbate și unește volumele între ele. Este - foarte probabil unul dintre motivele de bază care i-a adus prezența în câteva antologii semnificative printre care Zona (Editura Marineasa, 1997) și mai ales Cuprins sau un fel de Imperiu (Editura Brumar, 2014).

Se cuvine să evocăm - ca elocvente - două etape ale formării și afirmării lui Vasile Rodian. Prima lui vârstă poetică este aceea cenaclieră anterioară debutului în presa literară (1971), urmată de vârsta drumului găsit - al său - susținut cu tenace și liniștită consecvență; o perioadă îndelungată, trecută și transpusă în experiență lăuntrică,

însă în concordanță cu drumul și firea proprie. După debutul editorial (1991) e vârsta matură care-l duce, pe șirul celor cinci volume, între care - semnificative repere Surâsul potecii ascunse (2003) și Calendarul nisipurilor și al ierbi (2007) de până la Plecarea din muzeu (2015), volumul până la care „exteriorizarea” lui Vasile Rodian este imaginată de el însuși exclusiv ca modalitate a poemului, precum își subtitulează cele cinci volume.

Acum, însă, avem cunoștință despre tentația - cu semne bune ce i se pare accesibilă, proza (fără a-i fi încolțit gândul renunțării la poezie).

Ioan Viorel Boldureanu

nr. 64 n octombrie 2016 IN MEMORIAM: Călin Vlasie despre Vasile Andru

interviu

Mesaj năucitor din marea trecere norvegian. Eu găsisem un prieten din copilărie care mă invitase să stau la el. O economie serioasă care m-a ajutat să călătoresc și să vizitez multe muzee. Prietenul meu nu-mi cerea niciun franc pentru cazare. Bazil s-a mutat la mine înainte de sfîrșitul perioadei de cazare plătite de mine la madame Brie. Petrecem mult timp cu Bazil, ieșeam de multe ori împreună în Orașul Luminilor. Și desigur discutam despre literatură, cea de la noi și cea franceză.

George Motroc: În perioada comunistă, Vasile Andru era un nume interzis?

Călin Vlasie: Nu-mi amintesc... Vasile Andru a publicat opt cărți în perioada aceea, prima, debutul, în 1970 și ultima în 1987. E ceva, nu?

George Motroc: Domnule Călin Vlasie, vă rog pentru început să ne schiţaţi un portret al OMULUI numit Vasile Andru...

Călin Vlasie: Trupul firav al lui Vasile Andru ascundea un spirit extraordinar. Iradia o lumină de sfânt. Nuți venea să crezi, privindu-l și vorbind cu el, că sfinții trăiesc lângă noi în trupuri atât de mici.

George Motroc: Am avut ocazia să îl ascult la mai multe târguri de carte şi am fost impresionat de vocea şi de privirea sa luminoasă care transmiteau o mare putere de muncă, dar şi o mare bunătate, puritate şi modestie... Sunt acestea atributele atât de rare pentru lumea literară contemporană, dar care care ne pot apropia de sfinţenie?

Călin Vlasie: Și da și nu... Bazil, cum îi spuneam eu, era un exemplu de normalitate generoasă.

George Motroc: Vă mai amintiţi contextul în care l-aţi întâlnit pentru prima dată?

Călin Vlasie: Mi-e foarte greu să fixez prima întâlnire, dar cu siguranță prima dată când l-am cunoscut mai bine s-a întâmplat la Paris în toamna lui 1990. Eram amândoi aplicanți la o bursă oferită cu multă inimă de o fundație franțuzească. Bursa îți crea posibilitatea de a te documenta pe viu în Franța despre ceea ce părea a fi normalitate intelectuală și culturală. Noi tocmai ieșisem din grota ideologică și trebuia să recuperăm rapid. Prietenul nostru Matei Vișniec ne-a facilitat cazarea în Cite universitaire unde administrator era o anume doamnă Brie... Matei ne-a prezentat-o punând accentul pe e... și noi, eu și Bazil, am crezut că e franțuzoaică. Era o ardeleancă get pe get! Ne-a ajutat mult atunci - nu aveam prea mulți bani francezi. Bazil a „vrăjit-o” și a reușit să stea la căminul studențesc câteva luni... Camera mea era mai ieftină cu câțiva franci și Bazil s-a mutat în locul meu în pavilionul

actualitatea literară 11

George Motroc: După 90, se poate spune că numele său s-a identificat cu mişcarea isihastă?

Călin Vlasie: Desigur! Avea o putere de persuasiune absolut teribilă. Era pregătit pentru așa ceva!

George Motroc: Ne puteţi spune care este cea mai frumoasă amintire legată de Vasile Andru?

Călin Vlasie: Atunci când, la biserica Zlătari din București, împreună cu soția mea l-am cununat cu Silvia, Silvioara cum o alinta Bazil... a fost un moment de neuitat. Vasile era extrem de emoționat. Nu pot să uit costumul lui bej de ginere și părul proaspăt vopsit...

Silvia i-a fost aproape până în ultima clipă vie și îi este aproape și de acum înainte în posteritate.

George Motroc: Au existat cuvinte ale sale care v-au marcat?

Călin Vlasie: Nu aș putea spune... Vasile Andru era cu totul un spectacol parcă dintr-o altă lume...

George Motroc: Cum era scriitorul Vasile Andru în raport cu editorul Călin Vlasie?

Călin Vlasie: Extrem de disciplinat și cooperant. Toți scriitorii veritabili se comportă la fel. Și foarte modest.

Grafomanii și veleitarii în schimb sunt plini de ifose!

Gheorghe Crăciun și editată de mine, dedicată textelor teoretice ale scriitorilor optzeciști.

George Motroc: În loc de final, vă rog să ne povestiţi acea ultimă şi tulburătoare întâlnire epistolară pe care aţi avut-o cu domnul Vasile Andru...

Călin Vlasie: Am scris pe 22 octombrie pe pagina mea de facebook și mai mult și mai bine nu pot adăuga: „Mesaj năucitor din marea trecere Știam de câteva zile că Vasile Andru este foarte grav bolnav... Dar acum, vestea că Bazil s-a sfârșit de pe lumea asta a încețoșat lumea cărților în care mă aflu la târgul de carte de la Frankfurt... În urmă cu 9 zile mi-a trimis un mesaj năucitor, pe 13 octombrie: „Dragă Călin, Cu o mega-editură, evident eşti un megaeditor.

Laudatur! Îţi trimit două volume de mare interes, aş zice: 1. Neoisihasmul (pt. Sapientia) 2. Zece povestiri antume (proză tare) Le-am numit antume, pentru că, la apariţia lor, eu nu voi mai fi de faţă: sunt în marea trecere.

Nu te întrista de vestea asta.

Poţi trimite, te rog, contractele pentru aceste 2 cărți, să le semnez cu mâna încă vie?

Cu iubire, Andru-finu” Vasile Andru și Silvia Andru au fost finii noștri... dar înainte de asta Bazil mi-a fost un mare prieten.

Am trăit bucuria de a-i fi editat un număr important de cărți în ultimii 22 de ani. Să se odihnească în pace acolo unde totul este atât de lin!”

George Motroc: Ce puteţi face dvs. în special, ce putem face în general noi, cititorii, pentru a cinsti memoria acestui adevărat şi autentic model spiritual românesc?

Călin Vlasie: Să-l citim! Vasile Andru a lăsat o operă sapiențială, cum spunea el, o operă pentru suflet, cum rar mai găsești în ziua de azi. Vasile Andru a fost și un prozator de excepție. Cărțile lui din anii 1970 anunță postmodernismul românesc. De aceea era atât de apreciat de un scriitor ca Gheorghe Crăciun. Crăciun îl considera un scriitor aparținând generației ’80!

Așa se explică antologarea lui Vasile Andru în celebra Competiţia continuă din 1994, antologia alcătuită de

Oravitzan, slujitor al plasticii sacrului

Dacă mi-ar sta în puteri, în locul rândurilor de mai jos aş oferi cititorilor un album cu reproduceri ale lucrărilor pictorului Silviu Oravitzan. Din păcate, nu pot decât să-mi alătur condeiul celor care îi închină un gând şi o urare, acum când a împlinit 75 de ani, prilej şi de a sărbători 50 de ani de la prima expoziţie deschisă la Lugoj.

Indiscutabil, Silviu Oravitzan este una din strălucirile pe care le-a dat Banatul Montan, dar despre care noi, contemporanii săi, ştim prea puţin.

Vreau să spun că prea puţini bănăţeni s-au bucurat de lumina şi adâncul înţeles al tablourilor sale. Despre valoarea indiscutabilă a operei orăvitzene s-au pronunţat nume dincolo de orice îndoială. Dar înainte de a-i cita, trebuie să rememorăm câteva date: S-a născut în 4 octombrie 1941, la Ciclova Montană, din părinţi învăţă-

tori şi unde a urmat ciclul primar, iar peste deal, la Oraviţa, Liceul „General Dragalina”. Va urma Institutul Pedagogic din Timişoara, iar între anii 1960-1963 cursurile Facultăţii de Arte Plastice, ale Universităţii din Timişoara. Până în 1970 a fost profesor de desen, la liceele „Iulia Hasdeu” şi „Coriolan Brediceanu”, din Lugoj. În 1983 a obţinut Bursa Logos, la Paris, iar în 1984 a primit Bursa Fundaţiei Peer Mattson, din Suedia. Tot în Lugoj , mai bine de două decenii (1985-2006), a fost directorul Galeriei Pro Arte. De notat că din 1997 este cadru didactic la Facultatea pe care a absolvit-o.

Silviu Oravitzan a materializat timpul scurs în linie şi culoare, lăsând în urmă-i o operă despre care, din păcate, nu ştim cât s-ar cuveni. De pildă, câţi dintre noi, bănăţenii, care am fost la Mănăstirea Nicula, ştim că în incinta acesteia, chipul Mitropolitului Bartolomeu Anania, sculptat în lemn, a fost dăltuit în 2003 de S.O.?. Apoi, în anul următor a finalizat iconostasul bisericii ortodoxe „Schimbarea la faţă”, din Cluj. De aceea voi cita doar două nume cunoscute, vreau să cred, şi de elevii de liceu. Celebrul dirijor Sergiu Celibidache carcteriza astfel arta pictorului: „În lucrările lui Oravitzan există o stare izbitor de reală de a fi român.

Mă întreb cum a putut face asta el în România, ştiind bine ce a fost acolo. De unde vine asta? Poate, poate originea lui din Banat ar explica într-o măsură asta…” Iar cărăşanul Pavel Șușară, unul dintre cei mai importanți critici de artă, caracterizează lumea lui S. Oravitzan

ca: „O deplasare de la materie la spirit, de la animaţia istorică la statica atemporalității. Pornește de la peisaj… și se surpă în aurul iconostasului şi în aura Mântuitorului”. Sunt nenumărate citatele pe care le-am putea aduce spre a argumenta valoarea deosebită a operei plastice a bănăţeanului care de curând a împlinit trei sferturi de veac.

Dar cred că relevantă este propria-i mărturisire pe care am desprins-o dintr-un interviu ce mi l-a acordat în urmă cu mai bine de un deceniu: „În

tot ce fac este o lume a simbolurilor şi a structurilor. Este recupererea luminii dintâi, recuperarea raportului uman cu divinitatea, a cercurilor concentrice, a raportării multiplului la unul”. În mod firesc, se situează în timp faptele de recunoaştere materială a operei artistului. Astfel, încă din 1970, este membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, iar zece ani mai târziu a fost distins cu Marele Premiu al Uniunii Artiştilor Plastici din Ungaria, la Hajduoszsormeny, Debrecen; Este afiliat la Asociaţia Internaţională a Artelor Plastice (1993) şi, din 1998, la Pro Arte, Verein fur internationalem Kulturaustausch Wien; este Cetăţean de Onoare al oraşelor Oraviţa (1997) şi Lugoj (2oo4); Tot în 2004 a obţinut premiul Ardaf şi a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler. În prezent, în spațiul expozițional de la Bastion Teresia, Timişoara, este deschisă până în 30 noiembrie, expoziţia retrospectivă „Lumină în lumină”, a lui Silviu Oravitzan, despre care, la vernisaj, au vorbit acad.

Basarab Nicolescu şi Î.P.S. Ion Selejan, Mitropolitul Banatului.

Nutresc speranţa că vremea care vine va fi menită să înregistreze noi opere, inspirate din divin şi în acelaşi timp închinate divinităţii, aşa cum sunt cele care marchează până acum suişul spre desăvârşire al bănăţeanului Silviu Oravitzan, căruia nu-i putem dori decât ani mulţi şi cel puţin la fel de rodnici cum sunt cei suiţi până la această rotundă vârstă!

Titus Crişciu

12 actualitatea literară

interviu

nr. 64 n octombrie 2016

(Auto)portrete literare contemporane: Eugenia Ţarălungă Despre industria editorială şi adevăratele modele umane George Motroc: Stimată doamnă Eugenia Ţarălungă, cu scuzele de rigoare pentru întârziere, vă adresez tradiţionalele urări cu ocazia zilei dvs. de naştere, dar şi sincere felicitări pentru ultimul premiu obţinut în 2015, în urma publicării volumului de poezie rabatabil la cerere!

V-a surprins acest premiu?

George MOTROC

Eugenia Ţarălungă: Pe dumneavoastră v-a surprins?

Aţi scris o substanţială cronică la cartea mea anterioară celei premiate - rabatabil la cerere, Ed. Tracus Arte, 2014. Cartea aceea, biu (apărută graţie poetului şi editorului Mircea Petean, la Editura Limes din Cluj, în 2010) a fost susţinută - ori măcar propusă, cu argumente - de Radu Voinescu la jurizarea U.S.R. Bucureşti din 2011.

Cu câteva săptămâni mai devreme, fusese una dintre cele mai votate cărţi de poezie ale anului pe agenţiadecarte.ro, ca să nu spun cea mai votată, prietenii ştiu de ce. Aşa că am antecedente! Deşi poate că nici nu visam, acum o vreme, să i se acorde volumului scris de mine Premiul Filialei Bucureşti - Poezie a U.S.R. pentru Cartea anului 2014.

Ce au în comun aceste nume din patru zări diferite, un nume încă nespus fiind cel al scriitorului Ardian-Christian Kuciuk, cel care, dacă nu ar fi existat şi nu ar fi fost, într-un fel, coleg al dumneavoastră, noi nu ne-am fi cunoscut?! Eu am evitat cu poate prea mare obstinaţie afilierea la un grup cu care aveam oarece afinităţi: al aromânilor, al echinoxiştilor, al drumuluitaberiştilor (chiar dacă nu am fost chiar vecină cu Paul Goma), al băiuţeilor (stăteam în acelaşi bloc, D 13, pe Aleea Băiuţ, cu fraţii Filip şi Matei Florian), al Cenaclului Universitas sau al A.S.B., cum se numea filiala bucureşteană, indiferent de secţie sau de conducerile care se succedau sau se şicanau.

Ei, rabatabil la cerere te întâmpină mai întâi prin coperta lui Tudor Jebeleanu, iar el mi-a purtat mare noroc şi la debutul cu mici unităţi de percepţie (2002), când volumul a luat unul dintre cele patru (!) - atunci, în acel an - premii naţionale ale U.S.R., fapt fără precedent, bănuiesc. Şi Alexandru Condeescu, directorul de până în 2007 al Muzeului Naţional al Literaturii Române, s-a răzgândit din cauza copertei lui Jebe şi a referinţelor lui Ioan Es. Pop şi Al. Cistelecan: gata, nu mai tipărim 300 de exemplare, facem 400! Era ceva!

Nu sunt printre cei care îşi reneagă etapele anterioare, cărţile anterioare, ci le văd ca pe nişte elemente. Eu am absolvit

Facultatea de Tehnologie Chimică, aşa că în viziunea mea elementele pot fi şi de sine stătătoare, dar pot fi considerate şi în relaţie cu alte elemente (şi Sistemul Periodic al lui Mendeleev este un teren vast de acţiune). Îţi poţi vedea în altă lumină cărţile sau anumite secvenţe din ele, îţi pot apărea cronici după 7 (şapte!) ani, cum Liviu Franga a socotit de cuviinţă într-un mod absolutamente eclatant pentru mine.

Nu voi vorbi despre conţinutul, structura sau noutatea celei de-a treia cărţi de poeme şi texte-bloc, rabatabil la cerere. Încă se găseşte la librăria Open Art şi pe net, chiar dacă eu, „poeta neproducătoare de stocuri”, cum mă autoironizam, am fost surprinsă să înregistrez, şi la această carte, o zdrobitoare suplimentare de tiraj de câteva zeci de exemplare, adică un nou record personal. Am fost fericită să constat că poezia din acest ultim volum le spune ceva unor oameni ca Simona-Grazia Dima, Ioana Dinulescu, Ruxandra Cesereanu, Gabriela Creţan, Marian Drăghici, Liviu Ioan Stoiciu, Felix Nicolau sau acad. Basarab Nicolescu. Sau Daniel Viorel, profesor de matematică şi filosofie. Cronici au fost puţine - şi gratuite, fireşte - cum au fost toate rândurile apărute vreodată despre cărţile mele, dar m-au bucurat cu atât mai mult, fiind apărute în revistele Steaua şi Luceafărul de dimineaţă. Această carte mi-a prilejuit, odată cu girul unor nume de scriitori marcanţi ca Nora Iuga, Simona Popescu, Constantin Abăluţă, intrarea în Pen Club România. Şi o referinţă de suflet: Roxana Cristian, medic imunolog,

iniţiatoarea (şi cărăuşa) Editurii Rosmarin, cea care a crezut în această carte încă de la bun început.

Nu voi vorbi despre conţinut, că oricum o treime din volum este reprezentată de cronici, semnale şi recenzii la volumul anterior, la biu, dar trebuie să vorbesc despre o anumită secţiune din cele două - respectiv cea scrisă ca un fel de cronică interioară a întâlnirilor prilejuite de Vasile Andru: Vasile Andru cel din Viaţă şi semn, Vasile Andru de la Cercul „Oratio Mentis”, Vasile Andru de la cursurile postuniversitare ale Şcolii Superioare de Jurnalism, Vasile Andru din taberele de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, din Munţii Rarăului, de la Câmpulung Moldovenesc, din Bucovina, „dulcea Bucovină”, cum altfel?!, de unde este şi familia tatălui meu.

Fiind scrisă sub asemenea auspicii, acelea ale unei inimi isihaste, ori măcar tinzând, cât de cât, spre aşa ceva, cartea rabatabil la cerere a picat, obişnuiam să spun, printre ochiurile plasei (sau năpătcii, cum se spune pe-acolo): este prea plină de această tindere pentru a fi pe placul literaţilor şi prea „literară” pentru oamenii care caută înduhovnicirea într-un mod foarte canonic.

George Motroc: Ce valoare are pentru dvs. un premiu literar în general? Poate fi considerat o confirmare a valorii unui scriitor sau mai mult un semnal util pentru public?

Eugenia Ţarălungă: Care public? În ce an şi în ce epocă ne aflăm? Are de-a face societatea spectacolului oarecum cu industria editorială? Am un verişor în nordul Moldovei, profesor de şcoală generală, care, fără a fi literat, chiar citeşte enorm, selectiv. Gruia chiar citeşte! O fi printre ultimii 500 de cititori (de plăcere) din ţară?! Să fie o mie, poate, dacă acesta se poate numi „public”. Cumpărători de cărţi suntem toţi - educaţie, psihologie, dezvoltare personală, terapii, management şi marketing, memorialistică, istorie orală, istoria ideilor, filosofia ideilor (mai rar filosofia ştiinţei).

Literatura română contemporană însă, cu atât mai mult poezia contemporană, ocupă o nişă - binecuvântată nişă, de altfel. Încă mai sunt librării şi târguri de carte, întâlniri cu cititorii şi festivaluri de poezie, itinerante au ba. Iar bibliotecile nu vor pieri cu toatele înaintea acestora, fiindcă există o ordine, cât de cât.

Scriitorii care contează la nivel social sunt cei care scriu

la comandă şi marketingul preia produsul autorului pentru a-l promo-va, pentru a-l distribui integral ori în extrase digerabile eşalonat. Premiile depind, fireş-te, de jurii. Cred că fiecare om, cu atât mai mult cei care au o anumită notorietate (că altfel ar fi pline juriile de necunoscuţi sadea!), tinde să îi fie respectat numele, să îşi asume decizii, fapte etc., să nu dea cu stângu-n dreptul şi să îşi dinamiteze singur imaginea publică, aşa-i?! Înainte de prima mea carte, mici unităţi de percepţie (Editura Muzeul Literaturii Române, 2002) am luat, pentru grupaje de poezie, premii la Bacău, Bistriţa-Năsăud (în doi ani consecutivi), Piatra-Neamţ, plus un premiu decernat de Ambasada Franţei, la centenarul morţii lui Arthur Rimbaud. Acelea au fost confirmări, jaloane, capete şi începuturi de drum. Ce fericită am fost când am luat Premiul revistei „Steaua” - cine mai era ca mine! Când speri să devii cu adevărat scriitor, când crezi că oamenii au dreptul să comunice, şi să comunice prin ceea ce aştern pe hârtie sau mitraliază pe ecranul computerului ori al telefonului mobil, când încrederea în tine este eminamente şubredă, dar eşti obişnuit să cauţi modele şi chiar să le găseşti, este crucial să vezi că ţi se acordă pagini întregi în reviste de poezie ori în suplimente culturale, poate este la fel de important ca a lua cine ştie ce premii, mai ales că apoi mereu se găseşte câte cineva care spune: „las’că ştim noi cum se dau premiile astea!” (chit că tu nu ai făcut decât să te încrezi în steaua ta, în

R.A. Poşta Română şi să trimiţi nişte poeme într-un plic).

George Motroc: Vă propun să acceptaţi un act de indiscreţie şi să ne spuneţi: cum scrieţi în general, dar şi, în special, cum aţi scris poemele din acest volum premiat?

Eugenia Ţarălungă: Scriu din fragmente, din cioburi („sunt doar o spărtură în ceea ce aş fi putut să fiu” - ruptură de nivel. frig 2), din bruiaje ale realităţii sau din extrase brute, eşantioane, din aceeaşi realitate, dar şi din vise. E rău când visul este partea cea mai coerentă a realităţii, dar asta este situaţia. Sunt oameni care mă inspiră, prieteni, copii ai prietenilor, nepoţii mei de frate (când şi când) - şi nepoata Amina-Teodora. Nu prea sunt inspirată de artefacte, nici de natură, ba poate de ape… Sunt, de multe ori, chiar în autobuz, cuvinte sau asocieri de cuvinte care îmi dau de gândit. Aşa că în jurul lor apare câte un poem al meu, ca să le dau şi eu altora de gândit. Scriu până se termină foaia. Dacă am creion sau stilou, e cu atât mai bine, dar se poate şi cu pixul, deşi mie îmi vine să îl evit. Cred că nu am scris direct pe computer niciodată, dar citind mult în format electronic, se întâmplă ca din „baia de cuvinte” să se işte ceva. Ceva demn de a fi scris separat, pe o bucată de hârtie.

Cam jumătate din volumul rabatabil la cerere este legat de Vasile Andru, de vocaţia lui de a-i aduce pe alţii să bătătorească împreună sau individual un drum pe care el a mers cu neabătută consecvenţă. Să fie acesta un drum iniţiatic? L-am cunoscut pe dl Andru în 1991, pe vremea când preda la Şcoala Superioară de Jurnalism. Acolo l-am întâlnit pe un alt om fabulos (chiar dacă nu era nici isihast, nici neoisihast): George Pruteanu, care ne vorbea şi despre Dante şi Petrarca, dar şi despre ascuţime şi sinteză, despre stilistica funcţională a limbii, care limbă, să nu uităm, „este mai inteligentă decât orice vorbitor al ei”, cum spunea Nichita Stănescu. Cred că scriu fiindcă iubesc cuvintele, şi nu doar pe cele din dicţionare. Şi zic că ele pot aduce vindecare, eliberare, că pot crea starea necesară pentru a ajunge la imagini.

George Motroc: Nu o să ratez ocazia să vă întreb, chiar dacă este considerată o întrebare-clişeu, ce înseamnă pentru dvs. şi cum v-a schimbat poezia viaţa cotidiană?

Eugenia Ţarălungă: În vara 2002, când nu ştiam nici unde o să locuiesc, nici unde o să lucrez, nici din ce o să trăiesc, luasem deja câteva premii pentru poezie şi Ioan Es. Pop scrisese deja în „Ziarul de duminică” despre editorii care se vor bate pe manuscrisele mele. Era un vis. Era o imagine.

Dar era ceea ce m-a menţinut şi ajutat să virez dinspre o altă zonă profesională, unde - e drept - tot cuvintele erau mai stăpâne, nu imaginile. Relaţii publice, presă. Presă scrisă, radio, televiziune. Din 2003 lucrez la Muzeul Naţional al Literaturii Române, pe care îl vizitasem prima dată la comemorarea de 5 ani a lui Cristi Popescu, unde venisem cu Radu Sergiu Ruba la spectacolul Silviei Codreanu. Şi ce spectacole fascinante reuşeşte Silvia să facă, în anii din urmă în special pe poezia lui Constantin Abăluţă! O zonă de nişă, care nu se supune trendului societăţii spectacolului.

Cum să nu mi se schimbe viaţa? Când vezi că te traduce în italiană Geo Vasile ori scrie despre vreo carte - debutul despre care apăruse anterior şi o cronică pe alocuri acidă a cuiva în fix acelaşi periodic cultural (una singură, transparentsubiectivă, din cele 17-18 semnalări, recenzii, cronici, unele apărute, după cum se va fi văzut, chiar după 7 ani de la debut, ceea ce înseamnă că mici unităţi de percepţie şi-a cam depăşit timpul şi taberele)?! Când totul se leagă de o durere şi de o decizie - anul 2000 a fost ultimul an bun şi toamna lui 2001 a însemnat aşa: nişte poeme în câteva plicuri timbrate, câteva diplome din provincie, fiindcă provincie nu înseamnă musai periferie, Centrul poate fi oriunde, depinde de perspectivă, cum am spus pe scena de la Teatrul Nottara în 2003, când mi s-a acordat Premiul USR pentru debut -noroc că Alex Ştefănescu convinsese anterior juriul că nu am legături de sânge cu mai cunoscuta Ecaterina Ţarălungă, căci chiar aşa e! (şi cartea mea a ajuns să primească 7 voturi din 9 pentru premiu, Cezar Ivănescu fiind preşedintele juriului şi cel care mi-a şi semnat diploma-tipizat pe care scrie „Domnului

nr. 64 n octombrie 2016 Eugenia Ţarălungă”, deh, numai bărbaţii dau şi primesc premii)?! Când vezi că Tiberiu Văsieşiu traduce de drag, fără vreun ban, rabatabil la cerere în limba engleză numai de plăcere, prin e-mailuri trimise la ora 1 a.m., după ce tradusese în tinereţe şi publicase în Luceafărul poeme din operele unor autori ca Robert Frost, Richard Wilbur, Rupert Brooke?!

George Motroc: O vă rog să ne daţi şi o altfel de definiţie a poeziei, exprimată prin câteva versuri din creaţia dvs.!

Eugenia Ţarălungă: „Aripa din care trupul”. Era cât peaici să fie titlul volumului meu de debut, dar a rămas numai un titlu de poem. Şi acum, iată, devine o definiţie, la cerere, a poeziei. Din punctul meu de vedere. De aici aşa se vede. Asta-i o variantă de definiţie. Cu cuvintele mele (cam desuete).

Până acum juma’ de minut nu aş fi ştiut ce să vă răspund.

Sau aceasta, de pildă, mai lungă, poate neîncadrându-se în canoane. Este un text-bloc care închide primul meu volum: „şi dacă ai fi vrut totuşi să înţelegi ceva, ai fi văzut că nu este nimic de înţeles, că mintea şi inima şi trupul ne sunt prea puţine şi neîncăpătoare destul, şi viaţa asta înspăimântător de frumoasă toamna, când copaci bezmetici îşi rotesc crengile printre ceruri şi gânduri de desprindere te bântuie, de ce, când viaţa asta, şi dacă m-ai fi cunoscut, cum, dacă nici eu însămi, ai fi ştiut că nu-i prea greu să scrii o frază lungă-lungă, cât să înconjori cu ea oraşul de câteva ori bune”.

Se poate trăi în afara oraşului?! Oho! Numai că trebuie să treci peste bariera frazei aceleia. În rest, îi las pe alţii să dea definiţii, nu e nici pe departe domeniul meu.

George Motroc: După 1989, oamenii de cultură s-au implicat în politică, dar şi în managementul cultural... Unde credeți că trebuie să fie locul Poetului în societatea de azi?

Eugenia Ţarălungă: Depinde ce înţelege fiecare prin poet şi prin poezie. Şi prin societate. Noi, ca naţiune, nu suferim de „rigorită” cronică. În copilăria şi adolescenţa mea, spre filologie se îndreptau cei care nu erau suficient de riguroşi pentru „a descifra tainele matematicii, fizicii, chimiei”. Desţelenirea se poate face prin oameni riguroşi, dar şi prin vizionari care devin embleme (nu branduri!) ale timpului lor şi ale celor viitoare. Cine să aibă altruismul, talentul, înălţimea morală şi acuitatea perceptivă necesară (alţii decât cei din serviciile secrete!) în raport cu societatea şi cu lumea globalizată pentru a se opune polarizării, segregării, fricii diseminate sistematic, pe căi văzute (mass-media etc.) şi nevăzute? Pentru a inventa o altă agendă publică, măcar în datele ei esenţiale? Cine să propună şi să facă tentant un sistem de valori, când suntem sufocaţi de multitudinea de tentaţii, de glossy şi glamour, de lux-calm-şi-voluptate, de apartenenţa musai la un grup, un grup de achiziţii şi de achizitori? Dumnezeu ne dă 24 de ore în fiecare zi şi noi ne batem joc de ele, cum ştim noi mai bine.

Bănuiesc că soluţia este individuală. Sau măcar acesta este primul pas. Totuşi, dacă este să răspund punctual şi concret, cred că PEN Club este un fel de Amnesty International de o redutabilă forţă şi solidaritate, deşi orice organizaţie (chiar şi formată din scriitori şi jurnalişti) are priorităţi şi priorităţi.

mozaic ai grijă de Nazaret

doamnei Roxana Cristian

tu să te sustragi mâhnirii pe măsură ce rănirea conţine strălucire pentru tine noi suntem tuburile unei orgi prin care se aude o muzică aleasă în zona în care apele se primenesc singure şi animale blânde lente şi mari vin să se adape la linia ţărmului alb

George Motroc:Există în volumul rabatabil la cerere o poezie de care sunteţi ataşată în mod special şi pe care aţi include-o într-un manual de limba română, de liceu?

Eugenia Ţarălungă: Un poem mai simplu, ca să nu mă înjure adolescenţii prea rău:

Medeea Iancu, la Oravița

ai grijă de Nazaret şi de toată Galileea şi lărgeşte constant cercul prin urmaşii noştri încovoiaţi în poziţii de fetus din ce în ce mai eliberaţi de asperităţi şi canoane George Motroc: Cu permisiunea dvs., o să vă propun un ultim scenariu: dacă aţi fi fost în juriu, altfel spus aflată în imposibilitatea de a vă premia, cărui volum de poezie publicat i-aţi fi acordat premiul?

Eugenia Ţarălungă: Mi-amintesc de Nora Iuga, în 2001, mirându-se că imediat ce a scris un volum de proză, Sexagenara şi tânărul, acestuia i s-a decernat Premiul U.S.R., iar volumele ei de poezie, primele trei, nu intraseră aşa de repede în graţiile decernatorilor de premii. Eu eram pentru prima oară la Premiile U.S.R., la Teatrul Odeon, împreună cu Maria Sipoş, fosta mea profesoară de spaniolă, traducătoare din Mario Vargas Llosa, Maria Zambrano, ambasadoare în Columbia după 2006. De atunci am început să mă minunez de paradoxurile premiilor. Chiar dacă poezia reuşeşte să atingă dimensiuni la care nu ai acces altcumva, proza scrisă de femei, mai ales, cu atât mai mult de poete, este un domeniu foarte ofertant pentru decernatorii de premii. Harald şi luna verde, al aceleiaşi Nora Iuga, cred că ar fi putut fi cu brio propunerea exclusivă a PEN Club România pentru Pen International - ceea ce însemna mai mult decât Premiul U.S.R. Am scris despre această carte în revista „Viaţa Românească”, unde deţin din 2004 rubrica Breviar editorial. Vrând-nevrând, sunt cu ochii pe multe cărţi care ajung la redacţie, inclusiv de la Casa de Pariuri Literare, care şi-a propus, bănuiesc, cu tot dinadinsul, să fie cea mai rebelă editură, cea mai detonatoare de standarde, tabieturi şi tabuuri. Scriu extrem de concis despre 50-60 de cărţi pe an, în general nu dintre titlurile cele mai propulsate prin mecanisme de marketing editorial. Din tot ce am văzut în anii din urmă, parcă tot Exuvii (Simona Popescu, 1997), parcă tot Tricephalos (Ruxandra Cesereanu, 2002), parcă tot Hotel Universal (Simona Sora, 2012), parcă tot Harald şi luna verde (Nora Iuga, 2015) sunt cărţi imbatabile. Nu cred că sunt feministă. Nu aş da în veci Poezia pe Proză (nici nu îţi vine să o scrii cu iniţială majusculă). Dar se întâmplă ca o pagină din Hotel Universal să însemne pentru mine mai mult decât zeci de pagini de poezie din ultimii zece ani.

Poate că nu este exclusiv vina autoarei, a Simonei Sora, şi ea bună cunoscătoare a literaturii hispanice, cât a Mariei Sipoş - glumesc! -, care în vremea gimnaziului meu publica proză, nu poezie, iar noi, elevii unei şcoli de cartier, ne adunam în pauze ca să citim în „Luceafărul” ce a mai publicat diriginta noastră. Poate că e vina mea: după Cristi Popescu greu să mai pariezi cu ochii închişi pe poezia unui autor.

George Motroc: În loc de final, vă rog să fiţi de acord să oferiţi în dar cititorilor câteva versuri dintr-o poezie scrisă de curând sau din volumul în pregătire...

Eugenia Ţarălungă: Deocamdată, nu „am în pregătire”.

Sunt poeme care se adună. Pe nepregătite. Se aglutinează, poate, fără ştirea mea. Iată un poem, mărire golului, din ultima carte, care este tradus în limba engleză de Tiberiu Văsieşiu (may the emptiness be praised). Vă mulţumesc pentru invitaţia de a răspunde la aceste întrebări. La Radio România Cultural am mai dat interviuri (cu o anumită periodicitate), dar or fi trecut deja vreo 13-14 ani de la primul şi ultimul meu interviu din „Ziua literară”. Cât de instant ne amintim, catapultaţi parcă fiind, de un moment de acum 14 ani şi cât de amar este zidul de pâslă care ne împiedică să vedem ce va fi peste 14 ani sau 14 luni. Sau 14 zile. Şi tot aşa. Un zid la purtător.

mărire golului George Motroc: Cum se poate explica declinul literaturii de după 1989?

Eugenia Ţarălungă: S-a pervertit structura timpului (nu e un vers dintr-un volum al meu, chit că mereu mi s-a reproşat, cu excepţia lui Dan C. Mihăilescu, invazia de limbaj tehnic, neologisme, termeni medicali ş.a.m.d.). Am fost risipiţi, diseminaţi, amestecaţi (vezi recentele invazii, de altfel). Agenda publică a vremurilor noi este imbatabilă.

Brave new world versus 1984. Brave new world şi/sau 1984. Un mix cu proporţii variabile. Distracţia care ne omoară - cum le mai vede Neil Postman pe toate! Noi nu literatura o regretăm, ci tihna pe care ne-o dădea lectura unei cărţi (sau a unui teanc, de multe ori simultan), discuţiile cu prietenii pe marginea vreunui fragment, bucuria de a traduce sau de a compara traducerile mai spinoase. Şi acum citim, dar citim altfel. Cu porţia. Bucurie autoindusă contracronometru (vaaaai mie, acest cuvânt are 16 litere! şi aşa am introdus şi un „relansator de atenţie” aici).

actualitatea literară 13

şi netul se va lua de la noi se va da la schimb o ladă cu pene am vrut să mă arunc în gol şi golul s-a luat de la mine mărire golului închiriem spaţii şi proporţii păstrând bilateralitatea şi alte tipuri de simetrii codoşite de artistul suprem

may the emptiness be praised and the internet will be taken out from us swept for a box of feathers I wanted to throw myself down into the emptiness and the emptiness was taken away from me may the emptiness be praised we are renting spaces and ratios by preserving bilaterality and other types of symmetries pimped by the supreme artist

Sâmbătă, 22 octombrie 2016, Cercul literar Ghoerghe Azap a organizat o întâlnire cu poeta și regizoarea Medeea Iancu, care a lecturat texte selectate din cele două volume ale sale: ”Divina tragedie” (2011) și ”Cîntarea care a biruit toate cîntările” (2015), cât și texte inedite. Evenimentul a fost organizat și moderat de poetul Raul Bribete, membru al USR, filiala Timișoara. ”Când Raul Bribete m-a invitat la Oraviţa pentru o lectură, avem în minte o imagine vagă a oraşului, ştiind că am fost cîndva acolo în copilărie. Cînd am ajuns, am descoperit un oraş în ruină (ca mai toate oraşele mici uitate din România), un oraş cu potenţial, cu străduţe pietruite şi ascunse, un fel de Sighişoara, dar fără nicio îmbunătăţire. Mi-ar plăcea să văd acest oraş peste ani, la un nivel turistic şi european. Mi-ar plăcea să-l vizitez chiar şi iarna, combinaţia de sat-oraş, calm, numai bun de rămas o perioadă să scrii, să socializezi, m-a încîntat. Lectura s-a desfăşurat într-un spaţiu intim, văzusem fotografii de la lectura lui Sorin Despot şi eram curioasă să cunosc o parte din oamenii care încă vin la evenimente, lecturi în Oraviţa. Am cunoscut-o pe Marina, pe Ana, pe Eugen, Sorina şi mulţi alţii care m-au încîntat prin prezenţa de spirit şi deschidere. N-am mai întîlnit de mult oameni aşa de calzi şi primitori. După lectură, unul dintre domnii care fusese în public, mi-a spus că am descoperit, probabil, şi lucruri la care nu mă gîndisem în legătură cu poezia mea. Nu. Am aflat oameni care au receptat mesajul poeziei mele şi care au avut comentarii mai pertinente decît unii dintre criticii actuali. Am admirat, de altfel şi dorinţa, entuziasmul şi ambiţia lui Raul de a crea evenimente culturale, literare într-un oraş în care ai spune că nu există public. Există public, există oameni care înţeleg mai multă literatură decît mulţi alţii.

Nu este un oraş mort, nici plafonat. Este un oraş cu potenţial care are oameni interesaţi, dornici de a cunoaşte, tineri care scriu. Pentru aceşti tineri cred că trebuie să se facă mai mult. Raul încearcă; deşi atît de aproape de Timişoara, nu se simte nicio influenţă, aşa cum este şi cazul Tîrgovişte-Bucureşti. Poate că unii cred că nu are sens să ţii evenimente culturale într-un oraş aproape uitat, evenimentele sînt pentru oraşele mari. Nu. Am crescut întrun oraş mic, şi fără cele cîteva evenimente, rudimentare, e adevărat, chiar şi pentru vremea aceea, nici unul dintre noi, copiii de atunci care ne întîlneam la cenacluri, povesteam, ne împrumutam cărţi, scriam la zece mâini, nu am fi evoluat şi am fi aflat, poate, tîrziu că ne dorim să scriem. Poate că oraşele mici ar trebui să fie primele vizate.

Pentru ateliere de scriere, întîlniri, lecturi, tabere de creaţie pentru tineri şi cu tineri. Raul sper să continue, fără evenimente de genul acesta, aceşti tineri vor pierde şirul prezentului, al pasiunii, al lecturii. Am apucat să vizităm şi teatrul din Oraviţa, însă, fără investiţii, oameni tineri, creativi, susţinere, nu vor evolua lucrurile. De unul singur se pot face multe, dar pînă şi Micul Prinţ îşi caută un prieten. Ori, în cazul de faţă, e nevoie de investiţii, susţinere, continuitate”, a spus Medeea Iancu.

Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

teatru/diverse

Unele consideraţii privind Festivalul de Teatru Tânăr UnderCloud

La ARCUB, în noua casă de la Hanul Gabroveni (renovat şi dotat cu cinci exemplare săli de spectacole: Mare, Studio, Atelier, Bolţilor şi Arcelor), s-a desfăşurat UnderCloud, Festivalul Internaţional de Teatru Independent, Ediţia a IX‑a, 22–31 august 2016, Bucureşti.

Dintre cele aproape 50 de manifestări teatrale (sau în beneficiul teatrului), spectacole în proză (unele cu inserţii muzicale), monologuri şi dialoguri, comedii şi drame, teatru-dans şi de animaţie, conferinţe (Octavian Saiu, Benny Lim) şi lansări de carte (Lecţia: o meditaţie cu şapte teme de Oc. Saiu), spectacolelectură şi întâlniri cu oamenii de teatru (Mihai Măniuţiu, Matei Vişniec, Pascal Bruckner, Elena Kovalskaya, Alister O’Loughlin), am ales doar câteva spectacole pentru vizionare şi scurte comentarii, nu din motive subiective (Doamne fereşte! „Eu iubesc şi ochi şi flori şi buze şi morminte” – Blaga), ci datorită întâmplării care a acţionat deasupra voinţei. Deşi mă consider un admirator şi un încrezător în mişcarea tânără de teatru, vreau să fac o precizare şi să vin în sprijinul politeţii de care trebuie să dea dovadă un festival de teatru, oricât de performant ar fi sau oricâte direcţii ar deschide. Pretenţia unui festival de teatru (fie şi independent), desfăşurat pe un teritoriu naţional, de a fi internaţional, este un stimulent şi bucură. Dar trebuie ştiut că înainte de a fi internaţional, un festival de teatru este naţional, deoarece, în principiu şi-n esenţă, comunicarea se face prin limba naţională, în cazul de faţă, limba română. Şi apoi, indiferent de eticheta pe care şi-o asumă un tânăr de a fi anglofil sau poliglot, apropierea de limbile străine s-a făcut prin limba română (Profesoara meditatoare i-a spus ucenicului, în deschiderea lecţiei de iniţiere, cam în felul următor: mamă se zice mother, soră se zice sister. Şi aventura în noul spaţiu lingvistic a continuat). O surpriză neplăcută am avut-o la spectacolul Philoctetes de Yannis Ritsos, regia: Sissy Papathanassiou, de la Teatrul Analogio, Atena, când pe ecranul de titrare au fost reproduse replicile numai în limba engleză şi deloc, nici măcar sub formă de rezumat, în limba română.

Cunoscând textul lui Sofocle (nefiindu-mi străină limba engleză), m-am consolat că am avut ocazia să-l audiez pe actorul Enke Fezollari pronunţând textul în limba greacă. Uneori sonorităţile salvează eticheta sau graba, dar efectul este diferit.

Vizionate în categoria de teatru independent, spectacolele UnderCloud erau diverse în plan tematic şi stilistic, dar şi posibile moduri de comunicare. Fiecare spectacol avea fluenţa şi impresionarea sa, îngăduind privitorului să se considere aşezat ca într-un centru de lume. Dar toate, dintre spectacolele vizionate (fie cele acceptate, fie cele în rezervă), preumblau privitorul în iluzia teatrală, uneori atât de pertinentă şi vorace (de pildă Bucureşti. Instalaţie umană, spectacol aranjat de Radu-Alexandru Nica, după un concept de Florin Fieroiu, cu: Nicholas Caţianis, Ada Galeş, Dumitru Georgescu, Flavia Giurgiu, Denis Hanganu, Ilinca Manolache, Ioana Marchidan, Dana Marineci şi Ciprian Necula, despre metropola noastră văzută drept loc al contrastelor, asediată de orbiri şi contrafaceri, dar căutându-şi făgaş de îndreptări), încât forţa realităţii, plămădită la dimensiunea scenică, se adresa fictivului din sală, adormit şi învăluit în suficienţa de sine.

Spre deosebire de precedentele ediţii ale Festivalului UnderCloud, când spectacolele se desfăşurau în „văzutul deja”, blânde în transfigurări sau modeste prin mesaj, la actuala ediţie m-a reţinut prospeţimea spre jocul rafinat al actorului şi ineditul „lumii mici”, atenţionând esenţial şi conceptual „lumea mare”. Dar ceea ce apăreau evidente erau strategiile şi puterea prin care „lumea mică” se impunea ca un centru valoric şi rezista „lumii mari”. Aceasta din urmă fiind ştiută drept un alt centru de funcţiuni ce, uneori, nesocoteşte

Silviu Orăvitzan - expoziţia aniversară “Lumină în lumină”, la Timişoara

este egal cu neodihnă. Şi partea, în singurătatea sa, este atinsă de convulsii. În spectacolul lui Arcadie Rusu, trupurile se află într-un magnetism ce relaţionează fiinţa şi trăirea în complexul de zbateri fără încetare.

Finalul aduce o frângere a elanurilor în felul unei liniştiri, dar impulsurile din adâncuri nu încetează.

Spectacolul din Israel, Control freaks and more, se desfăşoară în contul misterului sălăşluind în trupul omului înviorat cu noi armonii la fiece mişcare.

Ceea ce înseamnă că misterul nu se deconspiră, ci se adânceşte în şederea de sine. Se făceau remarcate braţele, în mişcarea lor, când animau trupul, fie că pe umeri şedea capul de om, fie capul de câine. Armonia deplină, pare-se, nu-i permisă omului. Mereu intervine ceva şi glisează sau amână acordurile. Numai că prin trup (şi în trup), omul întreţine relaţia cu sine, cu habitatul de viaţă, cu natura, cu Divinul, fiind unica armonia (fragedă cum e) ce-i consolidează identitatea.

Poate de aceea, firavul şi gânditorul trup este trimis de om la întâlnirea cu alte forme de viaţă din Univers.

Prezenţa Liei Bugnar în UnderCloud a devenit un firesc şi o necesitate. Fata din curcubeu de şi regie: Lia Bugnar, cu: Ilona Brezoianu, Godot Café Teatru, aduce în atenţie un caz de supravieţuire. Nu singurătatea personajului impresionează, ci unicitatea personajului de a suporta loviturile şi de a continua viaţa. Diversitatea în ritmul spunerii actriţei (pe alocuri dublată de pasaje cântate) se datorează particularităţilor de construcţie ale textului: predomină timpul subiectiv aflat în

opoziţie cu timpul obiectiv; ordinea întâmplărilor prezentate, nefiind strict cronologică, este efectul memoriei involuntare; personajele evocate, existând în afara unei şederi de sine, pot primi oricând ipostaze diferite.

Confortantă şi robustă, comedia în Festival (alături de Mălăieş în Călcăieş, după Capra cu trei iezi de Ion Creangă, regia: Daniel Chirilă, Iaşi) n-a dezamăgit, ci dimpotrivă a înviorat spiritele prin Sâmbătă: Averse de Tudor Coman şi Matei Lucaci-Grunberg, cel din urmă făcând şi regia. Rizibilul în spectacolul Sâmbătă.

Averse creştea din „spunerea” actorilor (particulari de nostimi şi credibili într-o „chestiune” cotidiană) ce a învelit banalul şi artificialul de viaţă cu mantaua seriozităţii. Aducerea luminii sfinte de la Ierusalim este un lucru cât se poate de serios, dar comportamentele umane, în raport cu situaţia, sunt derizorii. Minunaţii actori: Virgil Aioanei, Ştefan Huluba, Sever Bârzan, Maria Obretin, Iulia Poptean, Mădălina Craiu şi Ionuţ Niculae (dar nu cel din urmă) au descreţit frunţile spectatorilor şi au stopat unele dintre „crispările” Festivalului ce intenţionau să apară.

Rar mi-a fost dat să ascult doi actori de forţă: Ştefan Pavlu şi Richard Bovnoczki într-un dialog despre şanse, împliniri şi eşecuri. The Sunset Limited de Cormac McCarthy, regia: Andrei şi Andreea Grosu, UNTEATRU le pavează drumul spre un meritat premiu UNITER. Paradoxul lumii în care trăim îngrijorează şi pune spectatorul pe gânduri. Lumea e bună, în general, se zice, numai că prea mult rău îi întemeiază fundamentele.

Ce învârte omul drept de Cristian Iftode, după texte de Platon, s-a vrut un experiment în contul formulei ce vizualizează ideea prin intermediul tehnologicului. Însă acesta din urmă nu cu pricepere a funcţionat sau n-a fost stimulat la capacitatea sa. Deşi disfuncţia a produs regrete, totuşi au putut fi auzite expresiile: „Cel ce iubeşte frumosul este un îndrăgostit” sau „Iubirea şi arta sunt venite de la zei”. Îmbucurătoare a fost vestea premierii Omului-pernă de Martin McDonagh, regia: Eugen Gyemant, Teatrul Act, în Gala UnderCloud. Strălucirea spectacolului vine din inspiratul joc al actorilor: Ionuţ Grama, Lucian Iftime, Andrei Seuşan, Dan Rădulescu şi al micuţei Teodora Iancu, dar şi din abilităţile regiei ce au înlesnit inspiratul joc.

Uneori, de-a dreptul uimit de spectacolele văzute ce se reprezentau până târziu în noapte, mă-ntrebam dacă acele exemplare dialoguri: sacru-profan, misticştiinţific, credinţă-certitudine (The Sunset Limited) se desfăşurau în capul spectatorului sau în lumea de afară care, probabil, ia seama de viaţa sa şi dă socoteală de organizarea modelului de convieţuire. Mă exprim astfel, deoarece neîndoielnic există în interioarele noastre ceva esenţial în corespondenţă cu „nevăzutul” din afară. Spectacolul în particularul său, ca şi festivalul de teatru în generalul său au un fond comun ce trimite spectatorul în intimitatea lucrurilor. Senzaţia ludicului provoacă multiple percepţii ale stării lucrurilor, ducând la explicaţii şi la dezvăluirea tainicului, uneori util, alteori nociv. Exerciţiul de inteligenţă senvecinează cu mărturisirea ignoranţei şi cu excesul împăunării de sine. Sfâşierea omului de lângă noi, trăind schisma ca pe o redută interioară (The Sunset Limited de McCarthy; Hedwig de Mitchell), vine din ruperea punţilor de comunicare, din absenţa locului de conversaţie, simplu, comun şi stenic. Separaţia între omul metafizic şi omul raţional, accentuând pe deosebiri şi înstrăinări, face jocul himerelor şi al erorii.

Degringolada ce viciază democraţia unei societăţi, cu obstinaţie dorită democratică, se află în legile ei emise în afara însemnelor transcendente. Suprasensibilul este hotărâtor în stabilitatea legilor pentru o lume fluidă şi cu nărăviri de viteză.

Cum UnderCloud în cele 10 zile de manifestare a fost un Festival de Teatru Tânăr care-şi făcea „probleme” din felul cum funcţionăm, umplând sălile până la refuz cu spectatori de toate vârstele, mă văd îndemnat să adresez mulţumiri organizatorilor: Chris SimionMercurian, Carla Teaha, îndeaproape ocrotite de Marius Dan Zarafescu, eternul băiat bun la toate al teatrului românesc.

LiteraTURA oraşului

care s-a derulat în perioada 25-28 octombrie 2016, reunind scriitori din Franţa, Spania, Rusia, Croaţia, Republica Macedonia, Ucraina, Serbia şi România.

„lumea mică” sau, autoritar, o priveşte în penumbră.

Am urmărit cu deosebit interes cele două spectacole de teatru-dans: Nesomn de şi regie: Arcadie Rusu, cu: Ioana Marchidan, Ramona Bărbulescu, Diana Spiridon, Ştefan Lungu, Arcadie Rusu şi Control freaks and more, regia: Nimrod Freed, cu: Noa Shavit, Kazuto Shionoiri, Itzik Cabai, Tami Dance Company, Tel Aviv, Israel. În Nesomn, primează relaţia dintre părţile contrare ce tind mereu unele spre altele, fără a reuşi împreunarea. Mişcarea trupurilor, presupunând confruntări dramatice, înlesneşte şi temperarea elanurilor. Există în relaţia părţilor din cuplu cineva stăpân pe sine care dirijează sau provoacă impulsurile şi altcineva ce suportă variaţia de mişcare. Nesomn

n Miercuri, 5 octombrie 2016, chiar de ziua sa de naștere (a împlinit 75 de ani), la Bastionul „Theresia” al Muzeului Național al Banatului din Timișoara, a avut loc vernisajul expoziției aniversare „Lumină în lumină”, semnată de maestrul Silviu Oravitzan.

chin și poetul Eugen Dorcescu. Cartea a fost prezentată de scriitorii: Cornel Ungureanu (președintele USR Filiala Timișoara), Adriana Babeți, Iosif Cheie Pantea, Mircea Lăzărescu și Vasile Țâra.

n Cel de-al XVI-lea Simpozion Etnic al Uniunii Asociaţiilor Germanilor Austrieci din vechea Monarhie Austro-Ungară (VLÖ), cu sediul la Viena, a avut loc în perioada 6-8 octombrie 2016, la Timişoara.

ce Timişene, joi, 20 octombrie 2016, în Aula Filialei Timişoara a Academiei Române, s-au aniversat împlinirea a 150 de ani de la fondarea Academiei Române şi 65 de ani de la înfiinţarea Filialei Timişoara.

Filiala Timişoara a Academiei Române - 65 de ani Simpozionul etnic al Uniunii Asociaţiilor Germani- de activitate ştiinţifică şi culturală în Banat lor Austrieci din vechea Monarhie Austro-Ungară n În cadrul celei de-a XV-a ediţii a Zilelor Academi-

Poetul Eugen Dorcescu şi Mirela-Ioana Borchin Festivalul Internaţional de Literatură de la au lansat cartea „Etern, într-o eternă noapte-zi” Timişoara „La Vest de Est / La Est de Vest” (FILTM) n Vineri, 14 octombrie 2016, în Sala „Orizont” a Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Timișoara, a fost lansată cartea „Etern, într-o eternă noapte-zi”, convorbiri pe diferite teme dintre Mirela-Ioana Bor-

nr. 64 n octombrie 2016

n Pentru a cincea oară, Timişoara a găzduit un amplu eveniment literar; este vorba despre cea de a V-a ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură de la Timişoara „La Vest de Est / La Est de Vest” (FILTM),

Lucian Ionică – expoziţie de fotografie la Lugoj

n Joi, 27 octombrie 2016, “Colţul de Cultură” de la English Pub a găzduit vernisajul expoziţiei de fotografie semnată de artistul fotograf conf. univ. dr. Lucian Ionică, directorul TVR Timișoara. Au vorbit: artistul fotograf Dan Buruleanu, prof. Simona Avram şi Dan Haica, iniţiatorul “Colţului de Cultură” English Pub.

Despre poezie şi iubire, cu poetul şi jurnalistul Nicolae Silade, la o nouă prezentare de carte

n Vineri, 28 octombrie 2016, la “Colţul de Cultură” de la English Pub Lugoj, a avut loc un eveniment literar derulat în întregime sub semnul poeziei şi al iubirii, şi anume întâlnirea cu poetul şi jurnalistul Nicolae Silade, cu ocazia prezentării la Lugoj a noului său volum de poezie „Iubirea nu bate la uşă” (partea a doua, Editura Brumar Timişoara, 2016).

Adriana WEIMER

Remus V. GIORGIONI

nr. 64 n octombrie 2016

Adrian Frăţilă, Dodikai, Editura Măiastra 2016

Este vorba de o ediţie antologică, revizuită, cum citim pe spatele paginii de gardă, un volum frumos, pe hârtie de calitate, ilustrat de Viorel Surdoiu (cca

90 pagini). De altfel, Adrian Făţilă este un poet al Generaţiei în Blugi, remarcat încă de la debut de critica literară.

Pe coperta interioară descoperim şi explicația titlului: „În practica „dodikai” - oficiată în templele din Atica - oracolele erau desluşite în foşnetul frunzelor şi în murmurul apelor. Iniţiaţii pătrundeau astfel în dimensiunea ascunsă a lucrurilor”. Ne aflăm în faţa unui poet profesionist, care ştie bine ce-i poezia: „Venea din provinciile uitate din sud/ Oamenii şi cetăţile semănau cu poemele sale/ Mai bătrân ca numărul „pi” în Marea Piramidă/ Toate drumurile-i zuruiau în sandale” (Dodikai); „De-atâta neclintire s-au năruit statui/ Perfida cuirasă a timpului mă strânge/ Dacă pătrund în lucruri precum jungheru-n sânge/ Se surpă înăuntru un flaut amărui” (Flaut amărui); „Prin aer răni se tot deschid/ Încape marea-n solzul strâmt de peşte/ Oare pândesc subţire ochi în vid/ Genunchiul nemişcării putrezeşte” (Flăcările sechestrate-n maci).

Anda Maria Neagoe, Dragostea are picioare repezi, Excelsior Art, Timișoara, 2016

Cartea lugojencei noastre A.M.N. se înscrie cu nr. 148 în Biblioteca Excelsior Art. Belestristică (Ars poetica) a editurii timișorene fondată în 1990 de Corina Victoria Sein - editorul cărții (redactor: Erwin Lucian Bureriu. Pentru cine n-o cunoaște, autoarea este medic și scriitor membră a Uniunii Mondiale a Medicilor Scriitori și Publiciști.) Avem în față al doilea volum de versuri al poetei, după deburul editorial din 2002 cu Poem pentru o cauză și colaborări în reviste importante ale țării. Probabil că, după o pauză de 14 ani, era nevoie de câteva Cuvinte de însoțire - pe care i le acordă importantul critic timișorean A.D. Rachieru. Dl Profesor amintește (ceea ce unii din noi cunoșteam): debutul în revista „Orizont” s-a produs sub oblăduirea marelui poet liric Anghel Dumbrăveanu, care i-a urmărit în timp evoluția, îndemnând-o să debuteze la timp în volum. Pe clapeta din spate descoperim poemul Eu sunt stăpân peste da sau nu, reprezentativ în economia volumului - un soi de profesiune de credință care relevă faptul că poetul este stăpân peste uneltele sale: „cum se-ntâmplă când norocul îți bate la tâmplă / îl prinzi precum autobuzul de pe linia 14 / te arunci în el frenetic / și constați că iarăși ai încurcat / aerul dimineții cu visele... (...) dragostea are picioare repezi / până să ridici obloanele / te trezești de unul singur în lumină, / strident.”

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Mirela-Ioana Borchin, Apa, Mirton 2016, (colecţia Epica)

Mi-au atras la cartea cu pricina două aspecte: elementul din titlu - care face obiectul meseriei mele „de bază” - şi prezentarea elogioasă a lui Eugen Dorcescu de pe coperta a patra - fragment din prefaţa cărţii. Ba chiar şi zona Caransebeşului, de care mă leagă tot probleme de serviciu. Am căutat, ca un impuls iniţial, în Cuprinsul cărţii, schiţa Apa, dar am descoperit numai titluri legate de acest element vital: Rusalca, Otrava, Pana de pescăruş, Paharul,

Şampania (Beţia...), Împărtăşania, Valurile... (Mai cu seamă aceasta din urmă m-a delectat, după efortul considerabil depus recent la lectura Valurilor Virginiei Woolf). Interesante sunt Autodialogurile (în număr de 12), în fapt auto-meditaţii pe teme varii. Concise, supraconcentrate, unele „bucăţi” (schiţe) lasă uşoara impresie că ar mai putea fi dezvoltate, ar putea continua. (Dar poate continua în mintea cititorului!) Apoi, cititorul atent mai poate descoperi în fruntea volumului de 235 de pagini un moto: „Să nu forţezi niciodată uşa care ţi se închide în faţă.

Ia act de drumul înfundat şi mergi pe altă cale.” De fapt, descoperirea în sine constă în faptul că volumul se şi încheie cu un moto: „... Doar timpul zboară, ca un glonţ, spre inima mea”.

Virgil Diaconu, Atelierul de fluturi, Tiparg, Pitești, 2016

Aruncând o privire prin carte, descoperim o Notă asupra ediției, care ne relatează faptul că această carte a fost scrisă mai demult (între 26 și 37 de ani ai poetului), purtând titlul Calea parabolei, fiind reluată și îmbunătățită. (Sunt date de istoria literaturii, iar când este vorba de un poet important orice amănunt de acest fel este benefic și necesar.) Pe coperta a patra, doi critici importanți referă despre poezia lui V.D. - în speță, despre volumul Secol - observând fantezia bogată a poetului, carnația consistentă a poemelor (Gh. G.) și intensitatea emoției: „Nimic neutru în cuprinsul lor - poemelor, n.n. - nimic doar numit...” (Alex. Ștefănescu). În cuprinsul cărții descoperim trei cicluri: Portret cu cireșul în brațe, Absurdistan (vezi și titlul unui poem de Ion Chichere) și O clipă de nemurire. Prezentul volum cuprinde 100 de pagini de poezie: poeme și microeseuri poetice, iar în final un interviu cu poetul „Cafenelei”, realizat de alt poet remarcabil, Petruț Pârvescu. În rest, „fluturii” din atelierul lui V.D. sunt, în esență aceiași - de aceeași esență socialmetafizică: ”Eu cred că Domnul a creat lumea din singurătate... Primul gând al Domnului nu a fost, așadar, acela de a crea lumea, ci de a scăpa de singurătate”...

Condamnat la singurătate, poetul „moare” cu cireșul cel invizibil al poeziei în brațe: ”Trec pe lângă tine cu cireșul în brațe. Dar cireșul nu se vede. Ceea ce se vede este doar acest trup, pe care îl port după mine... (...) Ea mai aleargă și acum prin cearceafurile albe ale dimineții, prin mine. Eu sunt un om obișnuit,v-am spus, prințesa nu se vede”. Și Prințesa e

invizibilă din pricina simplă că ea e chiar indefinibila Poezie, care locuiește stepa singurătății poetice. Adevărată încântare fiecare carte semnată V.D.!

Dan Drăgoi, Lumini târzii, Tiparg, Pitești, 2016

Prezentat din Virgil Diaconu pe coperta a patra și de Calinic Arhiepiscopul într-o prefață intitulată „Poet argeșean în Lumini târzii”, argeșanul Dan Drăgoi re-debutează după 38 de ani, când a publicat Dreptul la demnitate. Citind caldele cuvinte de însoțire ale preasfințitului, înclinăm să-i dăm

dreptate „că arta scrisului este nesfârșită (subl.n.) și cu o imensă deschidere către eternitate. Dar confirmarea o găsim și în versurile volumului, destul de amplu (de 150 de pagini): „Cu tine, viață, am o socoteală./ Tu mult mi-ai dat, dar nu ai vrut să cânt./ Și am rămas sub aspra îndoială/ Că ar putea să fie totul vânt// Eu să sculptez lumina cea curată,/ S-onsămânțez sub cerul fără nor./ Tu sămi aduci atunci partea furată,/ Să mă transform din pradă-n prădător.”

Cecilia Moldovan, Și cerul ne era așa de aproape, Limes, 2015

Cu o prefață semnată de Paul Aretzu și prezentarea de pe coperta a patra făcută de Mircea Petean (cunoscutul poet care coordonează colecția Magister), Cecilia Moldovan este bine blindată spre a-și scoate în lume poemele. Poetă „de înaltă ținută” - „de atitudine”, având „curajul rostirii” (M.P.), Cecilia Moldovan mai bine zis volumul ei - beneficiază la final și de câteva Note de lectură ale poetului de notorietate națională Daniel Corbu. Acesta remarcă „un poet stăpân pe mijloacele de expresie, de autentic talent și rafinament liric”. Cartea cuprinde trei cicluri: Stele de import (care preia titlul volumului din 2014), Fețele diamantului și (un pic a-tipic?). La o primă vedere, poeta cultivă titluri arborescente și gureșe - când alții se rezumă la cele monosilabice.

Virgil Panait, Alchimiile morții, Editura ATEC, Focșani 2016

Avem în față a șasea carte a vrânceanului, pe care-l susțin nume mari ale literaturii române: Gheorghe Grigurcu, pe clapeta din față, Irina Petraș pe cea din spate, iar pe coperta a patra Nicolae Manolescu, Romul Munteanu și Eugen Simion. Numai unul și unul, am putea zice - în situația când mulți alți confrați nu reușesc într-o viață să adune în palmares decât referenți mărunți. Cuprinsul - de 66 de pagini netitularizate - nu este împărțit în cicluri, dar nici nu era cazul, având de-a face cu o plachetă. Două elemente îngemănate remarcă aproape toți exegeții la acest poet: sentimentalismul și ironia: un „tip de fantezist ironic” - zice Gh. Grigurcu - o „energie proaspătă (care) se zbate în textele” sale. „Doar așa puteți înțelege alchimiile morții:/ ascultând și traducând în limba șarpelui/, izicastranie a frunzelor îngălbenite.../ ca niște scrisori de dragoste și/ disperare/ neexpediate// către Dumnezeu...” (pag.

9). (Volumul, elegant și bine armat, cum ziceam, are - în opinia noastră - un singur cusur, propriu editurilor mici: mulțumirile adresate sponsorilor sunt așezate cam prea la vedere, în fruntea bucatelor, de parcă ar fi un moto. Dar, desigur, cea care contează/primează e calitatea textelor.)

George Vulturescu, Sigiliul Nordului, Ed. Școala Ardeleană, Cluj, 2016

Apărută în Colecția Școala Ardeleană de Poezie, noua carte a lui G.V. confirmă o dată în plus realitatea că întreaga sa

creație se situează (benefic) sub pecetea Nordului. Nord, nu atât geografic, cât hiperboreic, poetic. Dedicația de pe pagina de gardă - făcută pentru Nicolae Silade - ne inspiră a spune, împreună cu poetul, că o asemenea carte este un permis de liberă trecere către tăriile Nordului... Fiindcă Nordul acesta nu înseamnă doar aer ozonat și tare, tăria bolții cerești - ci mai cu seamă tăriile rostirii poetice: „Ești pregătit să mutilezi o literă/ dacă din cauza ei nu poți ajunge la litera următoare?/ Cea care mă provoca, de pe umărul meu, / era Maimuța Nietzsche:/ poezia este mai periculoasă decât capcanele/ când literele nu-și pot găsi locul una lângă alta...” Știi ce-ți spun, ce-ți doresc eu ție, Cetitoriule?... În asemenea capcane să tot cazi. Iar autorului: Autor dragă, mai fă (asemenea) „păcate”! Mai cu seamă din cele de la paginile: 29 (Abația Nordului), 39 (Felinarul lângă care te așteaptă un înger), 57 (Mierea Versului Bătrân - remarcați personificarea), 76 (Elegie cu Vechii Barzi - idem!) Un poet care se cere citit/recitit: în loc de „barzi”, pentru aerul ozonat al Nordului se potrivește de minune și brazi!

G.G. Asztalos, mi se ulise, Grinta, Cluj-Napoca, 2016

Purtând în titlu un splendid joc de cuvinte (aproape onomatopeic), cartea de 120 de pagini a târgmureșeanului G.G.A. cuprinde două cicluri, numerotate „arab”: 1. o adiere în iarbă și 2. mi se ulise... Prezentările de pe coperta a patra sunt făcute de Al. Cistelecan și Felix Nicolau. Iar în ce privește cuprinsul cărții, după parcurgerea lui nu mai poți spune nicidecum „mi se fâlfâie de poezia română, de poezia bună”; ci... mi se ulise de dânsa!: „mă-ntreb cum paștele cailor troieni/ aș mai putea fi drag cuiva/ când e limpede ca dimineața/ câtă exuberantă disperare/ duc în mine//...

Ithaca mea întoarsă pe dos/ e realitatea/ și orice aș face/ nebuna nu vrea să-mi semneze/ actele de divorț//... io nu sunt un întârziat cu stea în frunte/ mie mi se ulise/ a calamitate/ a tot ce mi-a rămas mai frumos”. Iar noi, ce să mai putem spune la o asemenea disertație poetică: dacă poetul nu mai poate fi drag cuiva ca om, persoană, poezia lui poate! Iar cititorul nefățarnic va exclama și el cu poetul și mie! Și mie mi se ulise de toate vorbele-n vânt, cuvinte ne-scrise...

Fiindcă, de fapt, adevăratul poet, autor al Iliadei-și-Odiseii nu e orbul Homer, ci iscusitul Ulise. (Dixit!)

16 actualitatea literară n Povestea unei pasiuni copleşitoare:”Eva”, de Simon Liberati În iarna anului 1980, în Paris, un bărbat se urcă nici el nu ştie cum într-un Citroën şi vede pe scaunul din faţă o fetişcană de cincisprezece ani, îmbrăcată elegant, care se agită şi urlă la cei din maşină. Fascinanta fetişcană este Eva Ionesco, un copil sălbatic, clientă a barurilor şi localurilor de lux din Paris, dar şi a şcolilor de corecţie franceze. După ce a dobîndit o faimă dubioasă în urma fotografiilor erotice, la limita pornografiei şi pedofiliei, pe care i le făcuse mama ei pe cînd Eva avea doar unsprezecedoisprezece ani, fetiţa de odinioară - devenită actriţă şi producătoare de film - îl va reîntîlni pe narator trei decenii mai tîrziu. Povestea de dragoste ce-i apropie pe cei doi este, deopotrivă, ocazia şi pretextul recuperării unui

nr. 64 n octombrie 2016

meridiane

Delimir Rešicki

S-a născut în 16 martie 1960, la Osijek. Aici devine absolvent de limbă și literatură croată în cadrul Facultății de Filosofie. A început să publice la începutul anilor optzeci poezie, proză, critică literară și eseuri. Este tradus în germană, engleză, italiană, franceză, suedeză, spaniolă, maghiară, poloneză, slovacă, rusă, bulgară, macedoniană și slovenă, și în revistele din străinătate “Akzente” și “Manuskripte”. Textele lui poetice, de proză și eseistice sunt incluse în cincizeci de antologii de poezie și proză croată contemporană, precum și în antologii și culegeri internaționale. În 2011 s-a apucat de fotografie. A publicat 11 volume de poezii și 8 de proză, critică și eseuri. Este laureatul mai multor premii literare importante.

Casa din cărămidă caldă și țiglă

și mai departe

Ceva vreme înainte de născare practicam o meserie cam ciudată.

n-am reușit nicicând să te cunosc mai bine și să-ți arăt poate cândva ceea ce undeva sigur a mai rămas și astăzi din casa noastră.

Mai exact, mergeam din prag în prag și ceream ca și cadou măcar o cărămidă sau o bucată de țiglă care se înveleau cândva în pânză albă după ce erau bine încălzite și i se puneau în pat sub picioare celui pătruns de frig ca să-l încălzească.

Sufletul, ringhișpilul și Slava Raškaj lui Nika Radas “Este imposibil de luptat împotriva alegerilor sufletului.”

(Witold Gombrowicz)

Cărămida își păstra căldura până dimineață. trecut frămîntat, cel al Evei, copila exploatată, revoltată şi, într-un tîrziu, maturizată, o reluare a firului unei istorii scandaloase, cu numeroase episoade controversate, unde moartea, drogurile şi degradarea sînt peste tot. În acelaşi timp, romanul lui Liberati are în fundal un peisaj dezabuzat, pigmentat de concerte punk, petreceri epuizante şi o nebunie dezlănţuită, într-o lume ce nu mai caută nici un viitor.

Eva, de Simon Liberati, a apărut în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din franceză şi note de Mădălin Roşioru. Simon Liberati (n. 1960), scriitor, scenarist şi jurnalist francez, face parte din generaţia de intelectuali rebeli din Franţa anilor 1970. Este căsătorit cu actriţa şi cineasta Eva Ionesco, subiectul romanului său omonim, apărut în Franţa în toamna 2015.

n O poveste tulburătoare: bestsellerul internaţional ”Numele meu este Mahtob” Este vorba de continuarea unei poveşti care,

cu două decenii în urmă, cutremura milioane de cititori din întreaga lume. În 1987, Betty Mahmoody publica o carte ce avea să devină bestseller internaţional, Not Without My Daughter (Nu fără fiica mea), în care relata experienţa terifiantă trăită după ce şi-a urmat soţul iranian în ţara natală a acestuia, unde a fost apoi ţinută prizonieră împreună cu fiica sa în vîrstă de patru ani. După aproape treizeci de ani, fiica, Mahtob Mahmoody, completează povestea. Numele meu este Mahtob nu e

Din aceste cărămizi și țigle am vrut într-o zi să construiesc o casă, pentru tine și pentru mine.

Oamenii au fost care cum unii ofereau câte o cărămidă, câte o țiglă fără să pună niciun fel de întrebări alții au comentat au înjurat, au bătut și au scuipat unii au zis să nu le mai apar în fața ochilor vreodată unii se mirau și spuneau că nu sunt nici om, nici animal nici ceva altceva nici una, nici a doua, nici a treia Alții-mi spuneau că pot să rămân cât vreau că pot dormi în șopron sau în grajd unii doar îmi zâmbeau cu milă și nu întrebau de ce am nevoie fix acest tip de cărămidă și fix acest tip de țiglă.

Apoi m-am născut înainte de soroc, nimic deosebit, o săptămână, două, cel mult trei înainte de soroc la unu după-amiază nimeni nu mai ține minte exact și n-am ajuns să construiesc casa.

N-am mai putut s-o găsesc n-am putut să-mi amintesc câtuși de puțin unde anume trebuia să-mi construiesc casa.

Pe la capătul tinereții am încetat s-o mai caut.

N-am mai construit vreodată nimic nici un singur prag, nici un singur perete.

doar şirul de întîmplări trăite sub imperiul captivităţii şi al fricii în Iran, ci şi istoria urmărilor pe care această experienţă le-a avut. Întoarsă în America după ce a reuşit să evadeze împreună cu mama sa, Mahtob trăieşte cu spaima de a fi răpită din nou, are coşmaruri repetate şi la şcoală este înscrisă sub un nume fals, ameninţată în fiece clipă de umbra tatălui.

Numele meu este Mahtob e povestea unei tinere puternice care, în ciuda experienţelor prin care a trecut şi a unei boli ce îi pune viaţa în pericol, reuşeşte să răzbată, să găsească puterea de a-şi ierta tatăl abuziv, regăsindu-şi astfel pacea şi bucuria de a trăi. Numele meu este Mahtob, de Mahtob Mahmoody, a apărut la Editura Polirom, în traducerea Ioanei Georgescu.

Și când întâlneam ceva sau pe cineva asemenea mie îmi strângeam boarfele și dispăream.

De fapt

Oare cine mai știe ceva despre ceea ce știu eu de mult atât de bine?

Nu mai hoinăresc pe marginea chiar oricărui pustiu.

Nu mai rătăcesc așa cum o făceam cândva prin cețuri și mlaștini. Încerc să dorm mai mult, să nu văd, să nu aud s-a dus vremea când am fost câte puțin a tuturora.

Nu mai vreau să mai zic ceva despre ceea ce am văzut pe chipurile tuturor celora care nu aveau nimic în afară de mine.

Un ringhișpil se învârte exact în clipa asta pe terenul de fotbal pustiu al unui sat, undeva Nu e nimeni în afară de mine pe aceste scaune care atârnă de lanțurile de fier.

Proprietarul acestui luna-parc pentru chirvai privește scaunele goale cum se rotesc din cerc în cerc și învârte din nou manivela motorului, din nou și din nou. În curând va ploua. Încet-încet, a început să se dilească de la alcoolul ieftin pe care îl cumpără pe bani mărunți din satele tot mai pustii.

Nu te poți împotrivi alegerii făcute a scris cineva atunci când nu am avut de ales.

Zbor pe aripile corbului.

Mor și mă nasc din coaja de ou în cuibul în flăcări.

Nimeni nu a văzut ce am scris pe pereții camerei în care a dormit Slava Raškaj.

Sunt cu ea, acolo unde înflorea vara trecută nufărul alb, acuma e numai zăpadă.

Oră de oră zi cu zi an de an vorbeam și priveam din ce în ce mai puțin.

Ne uităm de la fereastră

Și nici pe tine, hoinărind așa

râdem îndelung

de la sat la oraș de la oraș la sat de la graniță la graniță de la pustă la și mai îndepărtată pustă

una alteia.

cum ninge abundent din nou și râdem

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com)

Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com) Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Prezentare şi traducere de Borco ILIN Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: www.actualitatea.eu Tiparul: Tipomedia Prod Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediul USR Bucureşti