Actualitatea literară 65-66

actualitatea literară

nr. 65-66, anul VII

noiembrie-decembrie 2016

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Vasile PISTOLEA:

Despre fiinţă, existenţă şi miracolul întrupării

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Rodica LĂZĂRESCU, Grigore CODRESCU, Eugen DORCESCU, Radu CIOBANU

E

n le

M a

q r a

s é u

n meridiane n

n Cornel Ungureanu:

“Dialoguri” cu Arşavir Acterian

n Magda URSACHE:

Copacul din Pârscov

Despre spiritul creator şi dezmărginirea fiinţei

ú N

z e ñ

n poezie: Ioana VINTILĂ, Nicoleta BĂCILĂ, Ciprian CHIRVASIU

Elena Marqués Núñez

Prezentare şi traducere de

Elisabeta Boţan

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Nicolae SILADE

Despre fiinţă, existenţă şi miracolul întrupării

În parcursul devenirii noastre, de la întrupare la existență și de la existență la ființare, ceea ce numim Ființă nu poate fi mai mult decât un scop, o țintă din ce în ce mai îndepărtată pe măsură ce ne apropiem de ea. Pentru că, fiind vie și eternă, viața eternității sau eternitatea vieții, unirea deplină cu ea se face, paradoxal, în momentul despărțirii de viață. Dar nici întruparea, ca să luăm lucrurile de la începutul lor, nu prea are vreo legătură cu geneza sau cu apocalipsa, deși se raportează la amândouă într-un prezent continuu. Chiar dacă avem un trup, începutul și sfârșitul întrupării sunt chiar începutul și sfârșitul vieții.

Iar dacă întruparea se face printr-un miracol, nu mai puțin miraculoasă este existența sufletului, ca să nu mai vorbim de existența spiritului, care ne dă o anume superioritate asupra celorlalte ființe, prin puterea sa de a se vedea pe sine, de a se analiza și de a se cunoaște. Dar aici intervine moralitatea, o piedică în calea cunoașterii, un prag pe care îl putem trece ușor doar prin dragoste necondiționată față de cei din jur. Pentru că numai prin dragoste se poate ajunge la o existență spirituală reală, în fapt singura existență adevărată. Iar aceasta este viața în Cuvânt, miracolul desăvârșit. Pornind așadar de la Cuvânt, trăind prin Cuvânt și pentru Cuvânt, ne apropiem din ce în ce mai mult de Ființă, însă contopirea deplină cu ea nu se poate decât atunci când, cum spuneam mai sus, cuvântul devine însăși existența noastră.

Nelipsit însă în toate ipostazele este miracolul, care leagă toate lucrurile între ele și toate ființele într-un întreg, într-o singură Ființă.

Pe care eu, pentru a evita aceste disertații seci, plictisitoare, o voi numi în continuare Dumnezeu. Pentru că, în comparație cu orice filosofie, mult mai interesantă, mai frumoasă și magică mi se pare Nașterea Domnului, care nu e un mit, o poveste, ci adevărata realitate.

Iar dacă oamenii care visează și își urmează visul înțeleg că împlinirea lor e legată mai mult de un miracol decât de strădaniile lor, de ce aș crede eu altfel? Prin urmare, pentru că nu mai avem timp să ne pierdem timpul, îmi doresc mai multă credință decât stăruință, iar vouă, dragilor, vă doresc să aveți parte de un an mai bun, de sănătate, linişte, împliniri şi bunăstare! La mulți ani fericiți!

„Fără această dezmărginire a fiinţei, actul creator nu se poate ivi. Iar odată fiinţa dez-mărginită, intră într-un alt regim de fiinţare.

Cel al neliniştii şi permanentei căutări a Ideii în care să se întrupeze din nou. În acest punct, spiritul creator intră într-o relaţie de independenţă faţă de moarte.

Căci dacă moartea reprezintă limita sa biologică, prin noua sa întrupare, care este creaţia, Spiritul realizează o transcendere, o situare dincolo de această limită ce-l limitează.

Aşadar, în cea mai acerbă dintre toate disputele ce le poartă întru devenirea sa, cea cu moartea, spiritul iese învingător.”

n ilustraţiile numărului n

Ilustrăm acest număr cu lucrări din expoziția „The Traveller’s Dream”, semnată de Costin Brăteanu și găzduită de Galeria Pygmalion, din Casa Artelor Timișoara

opiniile noastre

nr. 65-66 n nov.-dec. 2016

Despre spiritul creator și dezmărginirea ființei

Cu siguranță că una din obsesiile supreme ale spiritului dintotdeauna a fost cea a actului creației. Căci mulți dintre noi ne-am întrebat: ce resorturi ultime, ce impulsuri și puteri necunoscute, ce voce lăuntrică, profundă și misterioasă, vorbește prin scriitor în actul plăzmuirii? Fiecare dintre ei, după “chinurile facerii”, au trăit și zădărnicia acestui act, exprimată de Ecleziast prin cunoscutele cuvinte: vanitas vanitatum et omnia vanitas (“Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune”). Și atunci ne întrebăm din nou: cine sau ce i-a determinat să reia aceste chinuri și să facă din ele o dulce corvoadă sisifică?

Freud spunea că numai oamenii nefericiți, care nu au cunoscut în viață onorurile, puterea, bogăția, gloria și dragostea femeilor, și-au întors fața de la realitate și au încercat să-și găsească sau să-și câștige satisfacțiile, de care au fost frustrați, în lumea fantasmelor, a imaginației, adică în creație. Pentru el actul creator nu este decât o eliberare a sufletului de tensiunea acestor dorințe refulate.

Nu cred ca putem reduce actul creator la acest sumum de dorințe nesatisfăcute. Cel mult putem spune că, din rândul acestor “mari frustrați” de realitatea vieții empirice, s-au recrutat și se recrutează impostorii, naturile catinilare, “făcătorii de cuvinte”, cum îi numea Marin Preda, care niciodată nu au nimic de spus și, totuși, desfășoară, cu atâta lustru și spoială, o logoree deșănțată, încât ai impresia că lumea începe de la ei sau cu ei. Dar, ca un blestem. ei rămân mai totdeauna la marginea creației, s-o mimeze la nesfârșit și să se hrănească cu fărâmiturile de la masa princiară. În atichitate, filosofii spuneau că există o natură, o instanță supremă dincolo de om sau în făptura lui, care-l îndrumă în toate activitățiile sale. Aceasta instanță sublimă ei au numit-o daymon. Și pe când la stoici, la Empedocle și la Plotin, daimonul este un principiu superior situat în afara ființei care o pedepsește pentru păcatele sale carnale, la Socrate și Platon, acest spirit îndrumător se identifică cu elementele purei rațiuni a omului. În aceeași idee l-a preluat și Goethe, îmbogățindu-i sensurile și extinzându-i planurile de cuprindere de la istorie, trecând prin artă și morală, până la planul cel mai înalt al filosofiei culturii.

După înțelesurile date de filosoful Lucian Blaga, daimonul este “dincolo de orice măsură, dincolo de rațional, un ce disproporționat, o îmbinare de plus și minus, de afirmare și negare, de pozitiv și negativ” ce, sălășuind “irațional”, este, totodată, “insondabil”. Într-un anume sens, el se apropie de arheul eminescian, acel arhetip, olimp al ființelor și lucrurilor, al lumii fenomenale, dar care se deosebește de acesta prin antinomia ce-i caracterizează forma de manifestare și prin situarea în irațional, de unde și imposibilitatea sondării sale.

Am făcut aceste divagații pentru a reține

că daimonul este o ,,putere impersonală” ce produce dez-mărginirea ființei. Abia deaici cred că putem vorbi de nașterea actului creator. Fără această dez-mărginire a ființei, actul creator nu se poate ivi. Iar odată ființa dez-mărginită, intră într-un alt regim de ființare. Cel al neliniștii și permanentei căutări a Ideii în care să se întrupeze din nou. În acest punct, spiritul creator intră într-o relație de independență față de moarte. Căci dacă moartea reprezintă limita sa biologică, prin noua sa întrupare, care este creația, Spiritul realizează o transcendere, o situare dincolo de această limită ce-l limitează.

Așadar, în cea mai acerbă dintre toate disputele ce le poartă întru devenirea sa, cea cu moartea, spiritul iese învingător.

Dar, așa cum s-a spus, orice creație prin cuvânt este o reluare, o refacere a actului demiurgic. În cosmogonia mitologică românească, cât și cea universală, la baza actului creator stă antinomia. Nu numai Dumnezeu și-a adus obolul la facerea lumii, ci și Diavolul, Satana. El este cel care, în legendă, se cufundă a treia oară în fundul mării pentru a scoate la suprafață acea ,,sămânță de pământ”, de unde, prin putere divină, s-a ivit uscatul.

Acest reflex al antinomiei creației mitice își găsește reprezentarea și în actul creator al ființei umane. Căci, în cursul săvârșirii lui, al ,,facerii “, când ființa biologică se devitalizează pentru a-și strămuta viața în noul trup al operei, se petrec combustiuni inimaginabile. În aceste retorte nevăzute ale daimonului se topesc toate antinomiile de care a fost bântuit sufletul ființei: patimile, prea-plinul, dar și urâtul, golul; tristețea, suferința, dar și bucuria, jocul; înțelepciunea, apolinicul, dar și nebunia, dionisiacul. Și din toate aceste lumini și umbre ale naturii umane se naște o lume nouă. O lume care nu-i doar o copie imperfectă a lumii reale, ci o trans-figurare, o esență a ei. În același timp, această lume nu e nici haotică, ci dimpotrivă, ca reflex al celei naturale, ,,eul creator profund” a instituit în haosul senzațiilor și emoțiilor sale o ordine aproape desăvârșită. Astfel lupta cu inerțiile, cu ispitele naturii și vitalității umane poate învinge. Ea reușește celor care se abandonează, uită de ei și se dăruiesc total creației, ca și în dragoste.

Căci dacă se poate scrie cu ,,ștreangul de gât”, și istoria atestă că s-a scris și în acest fel, nu cred că se poate scrie cu adevărat fără această comuniune, totală și purificatoare, a gândurilor și ideilor cu sentimentele, cu luminile și umbrele lor. Numai în această abandonare și uitare de sine, în această ,,mistică a dăruirii” găsim și corelatul finalității creației umane care este prin excelență unul etic. Pentru că spiritul creator n-a încetat niciodată să creadă că, prin finalitatea actului său (care este opera zămislită din cuvânt), lumea poate deveni mai bună și mai frumoasă.

Vasile Pistolea

revista revistelor literare

Numărul 3 pe 2016 al revistei trimestriale Euphorion este dedicat „Femeilor scriitoare ale Cercului Literar de la Sibiu” care „n-a fost doar o grupare de bărbaţi, ci şi de femei scriitoare. Au făcut parte din Cerc sau din preajma lui poeta şi traducătoarea Eta Boeriu, prozatoarea Olga Caba, criticul şi istoricul de artă Viorica Guy Marica ş.a.”, după cum scrie în editorialul său redactorul-șef al revistei, Dumitru Chioaru.

Sunt publicate în acest număr comunicările susținute de Aurel Pantea, Maria Cheţan, Carmen Oprişor și Dumitru Chioaru în cadrul simpozionului „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu”, ediţia a XIV-a, desfăşurat în mai la Sibiu, dar și articole semnate de Irina Petraş, Ioan Radu Văcărescu şi Valentin Mureşan. Mai semnalăm articolul lui Ion Vartic, care prezintă o scrisoare inedită trimisă de Radu Stanca viitoarei sale soţii, Doti, precum şi paginile semnate de Ştefăniţă Regman, care scoate din arhivă o parte din corespondenţa dintre Ion Negoiţescu şi Eta Boeriu, Ioana Postelnicu şi Viorica Guy Marica.

Din cele o sută de pagini ale revistei, concepută și realizată grafic excelent de Dan Păun, aproape un sfert sunt rezervate poeziei, bine reprezentată de Rodica Braga, Andrei Zanca, Hristina Doroftei, Roxana Cotruş, Elena Gabriela Feceoru, Maria Daneş, Vicente Aleixandre (prezentat și tradus de Andrei Zanca), Sylvia Plath (în românește de Ioan Radu Văcărescu), Iuliana Verdeș (Premiul „Iustin Panţa” în cadrul Concursului Naţional de Creaţie Literară pentru liceeni „Iustin Panţa”, ediţia a VI-a, 2016, Sibiu), Alexandra Negru (Premiul revistei Euphorion la Festivalul de Poezie „Porni Luceafărul…”, ediţia a XXXV-a, 2016, Botoşani) și Lucian Perța, care parodiază poemul Zidul de Andrei Zanca. Paginile de critică literară sunt semnate de Al. Cistelecan, Rita Chirian, Corina Gruber, Radu Vancu, Andrei C. Șerban și Daniel Coman, iar recenziile de Ioan Marcoș, Lörinczi Francisc - Mihai și Sonia Elvireanu. După Poesis Internațional (care a trecut la o apariție bianuală), credem că Euphorion este cea mai bună revistă trimestrială de la noi. Păcat că ambele apar prea rar. (N. S.)

cronica

nr. 65-66 n nov.-dec. 2016

actualitatea literară 3

„Generaţia ezoterică” şi mesajele anului 2000

1. De la „generaţia ezoterică” la Liviu Pendefunda.

Astept cartea lui Marcel Tolcea despre Mihail Avramescu, despre părintele Avramescu, despre Marc-Mihail Avramescu şi Mircea Eliade - prima carte care conţine un capitol lămuritor despre „generaţia

ezoterică”. După studii ample despre întâlnirile dintre Mircea Eliade şi Mihail Avramescu, dintre Mircea Eliade, Vasile Lovinescu, Mihail Avramescu şi Rene Guenon, mi se părea că Marcel Tolcea ar putea să scrie un pic mai bine decât alţii despre un timp al scrisului.

Succesivele volume ale lui Vasile Lovinescu depre Mateiu Caragiale, Ion Creangă, despre Dacia hiperboreană au părut interpretări excesive: nici învăţăceii săi n-au dat studii demne de atenţie, deşi au încercat deificarea Maestrului.

Sau nu le-am citit pe toate? Sau ar fi fost nevoie şi de întâlnirile cu alţi eroi ai studiilor ezoterice?

Sigur că ar fi fost nevoie,

fiindcă există şi „ştiinţe” păstrate sub pecetea tainei - „ocultul” are treptele de acces către rădăcinile lui. Seria de volume ale lui Liviu Pendefunda, Luminătorii Timpului, fac parte dintre cele ce recitesc paginile uitate şi încearcă să ne ofere deschideri noi asupra lor. Erudiţia impresionantă a autorului se opreşte asupra contextelor: care e mesajul adânc din opera lui Dimitrie Cantemir, din Descriptio Moldaviae sau din Istoria Ieroglifică? Dar din opera lui Asachi? Dacă Vasile Lovinescu propunea lecturi „abisale” din opera lui Mateiu Caragiale sau Ion Creangă, Liviu Pendefunda trece mai departe, cu o foarte bună cunoaştere a contextelor.

miniepistole 67

Nimic nu rămâne la voia întâmplării: impresionant e felul în care Liviu Pendefunda îşi asumă discursul. Citesc studiul său - introductiv - la un volum destinat picturii fiicei sale - o neobişnuită adolescentă.

2. Adolescenţa, altfel: Elleny Pendefunda. N-am primit niciodată un volum atât de luxos care pune alături mari plasticieni, scriitori, personalităţi care mizează pe opera unui - iată - adolescent. A unui copil. Un poet şi un artist care a primit multe, foarte multe premii, a tipărit multe volume.

Unele în română, altele traduse în numeroase limbi străine. Şi care transmite mesajele pe care doar un ales le poate transmite. Autoarea volumului Elleny Pendefunda: La început a fost cuvântul este Elena Cristina Boţan-Potop şi a fost profesoara tinerei Eleny Pendefunda. Tânăra îşi omagiază astfel profesoara:

mă tot uit la niște poze pe net o galerie foto cu trei sute șaizeci și cinci trei sute șaizeci și șase imagini din țară afară e frig și noros nu prea ai ce vedea pun pe slideshow și urmăresc fotogramele ce țară frumoasă avem am avut parcă aș călători în trecut iată locomotiva cu aburi mocănița din bucovina ce mult mi-a plăcut s-o aud șuierând printre case să o văd pufăind printre brazii încărcați de zăpadă iată și sania trasă de cai în urma ei o mașină din secolul nostru iată-i pe copii la săniuș la colinde cu steaua cu plugușorul ce obiceiuri ce rai ce magie iarna în sat drum de oi prin nămeți și sunete de clopoței la stână care cu fân trase de boi de bivoli de vaci nu pot să uit nu am uitat de capra neagră din munții carpați de lupii urlând în pădure dar ce mult ce mult ne-am schimbat după două războaie și un comunism eșuat afară tot frig și noros nu prea ai ce vedea numai natura se întoarce-n natură iar pe facebook dacă bine traduc iubirea de neam e zaț peste ură

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

„Ochii profesoarei de pictură şi mâna ei care m-a înndrumat de-a lungul anilor au constituit un adevărat înger păzitor şi un exemplu, pentru care nu voi înceta niciodată să îi port recunoştinţă. Am trecut cu lucrările mele prin multe galerii din România, Olanda şi Statele Unite, dar sub îndrumarea meticuloasă a profesorilor şi a celor care m-au considerat o colegă ascultătoare şi ambiţioasă, ia-

Cornel UNGUREANU tă-mă ajunsă la o răscruce”.

Profesoara şi profesorii merită iubire. Totuşi, „Colegiul „Octav Băncilă” unde studiez l-am simţit întotdeauna doar ca o treaptă…”.

A învăţat, ne spune tânăra, dintr-o expoziţie, din atelierul unui pictor, „din schimbul de idei cu maeştrii artei regale pe care am îmbrăţişat-o, iar poesia este o altă formă pământeană a Cuvântului, cea pentru auz”.

Sunt două arte pe care trebuie să le gândim împreună: „Împreună cu văzul, el rodeşte între picturile compuse pentru minte şi pentru vibraţia luminii”.

E un proiect care atrage atenţia asupra unui fel nou de a gândi poezia şi artele plastice. Şi lumea. Descoperim felul „nou”, în care trebuie citite imaginile oferite de Elleny Pndefunda atât în eseul care inaugurează volumul - Lumina îngerului - cât în şi în volumele Luminătorii Timpului: noi nu am consultat decât volumul al doilea, Lirică şi duh, recomandat de numeroase reviste străine cu mari elogii. Elogiile pe care plasticienii de seamă le aduc tinerei numesc candoarea, „îmbinată cu tuşe a la Delacroix” (Dan Hatmanu). Suzana Fântânariu-Baia încearcă să se apropie mai mult de proiectul plastic/spiritual cu „Porţi spre geneză” sau maxima lumină. Adrian Popescu, poet important, legat de valoarea spirituală a Cuvântului, elogiază „tipul de energie purtat cu sine de pictoriţă, traducerea culorilor aurei umane aflate în consonanţă cu energiile din Univers. Enorma erudiţie a lui Liviu Pendefunda, risipa lirică din numeroasele volume de poezie aşezate sub semnul Lirică şi duh pot descifra (cifra?) mai mult scrisul/arta Tatălui şi a Fiicei.

Confesiunile inginerului sas Paul-Lucian Letzner

Grigore CODRESCU Se vede bine că paginile cetăţeanului român emigrat clandestin în Germania au fost scrise de un om cu experienţa scriiturii, care are şcoală tehnică bună şi indiscutabile calităţi umane ce ţin de inteligenţă, capacitate de observaţie şi intuiţie. Pe deasupra, recunoaştem o limbă română sobră, precisă şi expresivă, ceea ce e de înţeles din moment ce a mai publicat încă şase cărţi de proză în ultimii cincisprezece ani: ...Şi diavolii mor cândva (2015); Jertfa uitată – Haiducii Dobrogei (2010); Jurnal de destin (2012); Meşterul Manole redivivus (2013); Poveşti luate de apă – Ada Kaleh (2014); Taina strămoşilor (2015).

Precum o trădează şi titlurile, istoria şi legenda se grefează pe actualitate, dar cartea apărută recent, Dezertor din lagărul comunist, este numai din lumea evidentă a actualităţii estice, în care ideologiile veacului

au făcut ravagii în viaţa oamenilor.

Transilvăneanul Paul Brand, fost inginer mecanic în marina comercială română, este interpelat insistent de jurnalistul Titel Cimpoieriu de la ziarul „Tribuna realităţii”, pentru a obţine un interviu exploziv despre biografia celui care reuşise să se integreze în lumea germanică, după ce suportase toate necazurile vieţii în regimul ceauşist.

Redactorul-şef al gazetei bucureştene spera, în anul 2009, să îmbunătăţească situaţia economică a publicaţiei prin mărirea tirajului, cu un asemenea subiect palpitant căutat de cititori.

Este un pretext epic excelent pentru o radiografie a societăţii româneşti în anii ’50-’60-’70, încât cititorul contemplă într-o oglindă de calitate imaginea unei Românii comuniste cu instituţiile ei: şcoala, învăţământ superior, armată, oligarhie de partid, administraţie şi existenţă cotidiană la nivelul familiei, a relaţiilor copii-familie, autorităţi.

Succesiunea vârstelor şi a mediilor permit instanţei naratoriale să proiecteze realist o multitudine de figuri umane: copii şi elevi, profesori, părinţi, muncitori şi activişti, ostaşi şi comandanţi de marină, patroni şi funcţionari etc.

Spaţiul epic se schimbă rapid, căci Titel Cimpoieriu pleacă într-o lungă călătorie cu Paul Brand; după ce reuşise să dezerteze din marina românească şi cunoaşte porturi străine şi ţări precum

Albania, Spania şi Portugalia, inteligent şi intuitiv pătrunde în Germania, unde se integrează cu greu, atât din motive lingvistice, cât şi social-administrative şi birocratice.

Structura narativă a scriiturii trădează un talentat povestitor, căci protagonistul se vede că este eul auctorial Paul-Lucian Letzner, un sensibil evocator, autor de descrieri decupate abil din atâtea ţări europene ce le traversează. Acestea sunt însoţite mai totdeauna de comentarii sociopsihologice ce relevă cultul lexical, spiritul de observaţie, capacitatea de construcţie compoziţională şi rigoarea planurilor limbajului: epic, sintactic şi imagistic. Viziunea autorului este constant realistă, lipsită de partis-pris, chiar când evocarea se apropie de culpa germanilor ce l-au adulat pe Hitler.

Neîndoielnic, avem în faţă un autor profesionist, care scrie cu detaşare

realistă şi ironie de calitate partea nevăzută cândva a Europei estice, dar şi a unor comunităţi occidentale.

Unele pasaje, care se referă la moravurile şi psihologia unor comunităţi româneşti ne-au părut mai realizate decât altele din proza Hertei Müller.

Adevărul este că viziunea unui neromân (etnic), care a cunoscut bine ţara în ultimele decenii, pare a prelua funcţia stilistică a operei „Scrisori persane” de Voltaire; oricum, umanitarismul şi moralitatea sunt repere integrate atât de erou, cât şi de narator: „Franţa, Olanda, Marea Britanie, Portugalia şi Spania au stors ani de-a rândul, uneori de-a lungul a sute de ani, vlaga oamenilor din coloniile aflate în posesie (...). Atunci când coloniile au fost declarate independente, «copiii» coloniilor «ţării mamă» au venit la sânul ei şi au cerut acolo protecţie”. În Albania, naratorul Brand trăieşte o scenă care arată că regimul era mult mai dur ca în România: un marinar albanez îi face semn că vrea să mănânce ceva; dar n-avea voie să comunice cu străinii; scena e cumplită.

Cartea lui Paul-Lucian Letzner este una de iniţiere, cu o valoare documentară excepţională, în care ticăloşiile regimului totalitar şi absurdităţile din funcţionarea instituţiilor vor rămâne în memoria cititorilor. Este singura justiţie care poate funcţiona acum în lumea veacului nostru.

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Știu, capriciul nu face casă bună cu gravitatea. Titlul fermecătoarei cărți a doamnei Mariana Neț, Capricii pe teme de basm1, trebuie citit însă ca o antifrază.

Pornind de la opere literare, de artă vizuală sau chiar muzicale, ea cuprinde o suită de eseuri al căror caracter insolit, surprinzător, uneori șocant, alteori riscant, uneori cu aparență ludică, mai întotdeauna dubitativ, ar justifica asocierea cu capriciul. În realitate e vorba de considerațiile cât se poate de serioase, de grave, ale unei scriitoare, traducătoare și reputate cercetătoare, familiară a unor vaste teritorii culturale, de la lingvistică până la istoria mentalităților, considerații, ziceam, pe câteva dintre cele mai importante teme care au preocupat umanitatea. Modul în care autoarea le abordează este însă atât de personal și de atipic, încât cititorul are tot timpul impresia că e atras în explorarea unor teritorii nemaiumblate. Ceea ce a și determinat-o pe doamna Monica Pillat să-și intituleze prefața cu care însoțește cartea, Eseul ca aventură. D-sa remarcă aici caracterul fundamental al temelor, modalitatea asociativă spectaculoasă, în manieră călinesciană, a diverselor domenii și opere de artă, pledoaria pentru cultură ca sursă de sens existențial și nu în ultimul rând, „încântarea stilistică”. O importantă observație a prefațatoarei este și „[...] asumarea riscantă, deci cu atât mai seducătoare, a unor puncte de vedere, profund originale.” Într-adevăr, aici, în acest risc asumat, cred că rezidă și principala sursă de seducție a eseurilor doamnei Mariana Neț : cele mai multe dintre concluziile, opiniile sau doar presupozițiile d-sale sunt provocatoare în sensul că incită cititorul la reflecție proprie, fie în completare, fie în consens sau contradicție, absolut exclusă fiind, însă, absența reacției. Astfel, citind prefața, comentatorul s-ar putea simți inhibat, întrucât esențialul s-a și spus. Dar, din fericire, capriciile doamnei Mariana Neț sunt atât de abundente și de diverse, încât pentru a cuprinde un comentariu exhaustiv ar fi nevoie de o carte de dimensiuni măcar egale cu originalul.

Când am ajuns cu lectura la eseul Ceasul, cărțile și utopia, mi-am amintit de, pentru mine, cea mai frumoasă operă a lui Ernst Jűnger, Cartea ceasului de nisip2. „Vocabula timp are cele mai felurite înțelesuri”, spune Jűnger. Și, mai departe: „Timpul se spulberă, dar nu dispare. Se acumulează în adânc”. Or, „capriciile” doamnei Mariana Neț tocmai asta fac : pe diverse căi,

ne poartă prin cele mai „felurite înțelesuri” și ipostaze ale noțiunii de Timp, urmărindu-i „acumulările în adânc”. Am avut astfel revelația temei care, explicit ori subtextual, circulă prin toate celelalte eseuri, constituind, de fapt, liantul lor și conferind unitatea cărții. Iată primul alineat: „Literatura e plină de ceasuri. Cele din casa domnișoarei Havisham au fost de mult oprite, din dorința, avuată, de a ține în loc timpul, însă demonstrează doar că totul moare - sau, mai rău - decade, în absența - sau încremenirea timpului. Ineluctabil și ireversibil. Deci mai pronunțat decât se produce același fenomen în timp și din cauza timpului (subl. aut.) / Pentru că acceptarea unui timp care se scurge implică și o încercare de a i te opune, deci o luptă.” Indiferent că e vorba în cutare capriciu de iubire sau de moarte, de relația dintre realitate și ficțiune, de simbolistica labirintului, a oglinzii sau inorogului, de mesajele peste timp ale frescelor și portretelor, - în culisele demersului eseistic se simte în permanență referirea implicită la timp, la

comentariu

nr. 65-66 n nov.-dec. 2016

Parada gravelor capricii imposibilitatea ignorării sale, nu doar în existența personală, ci în toată vastitatea și diversitatea creaței omenești de când omul a ajuns la conștiința de sine.

Primul dintre eseuri se intitulează chiar Timpul basmelor culte și debutează cu propoziția „Nimic nu se petrece numai în prezent”, sugerând astfel din start esența „capriciului” pe parcursul căruia, în paranteză

fie zis, am întâlnit una dintre cele mai inteligente și surprinzătoare interpretări ale basmului Harap Alb. Această primă propoziție însă, poate fi considerată ca una inaugurală a întregii cărți în care suntem invitați la contemplarea activă a relativismului perpetuu dintre trecut, prezent și viitor.

Sistemul referențial la care recurge doamna Mariana Neț în aceste eseuri este de o năucitoare diversitate, cuprinzând opere celebre sau căzute în uitare, tuturor extrăgându-li-se esența mesajului și lamura semnificației. Nu ne poate surprinde frecvența referirilor la operele lui Alexandre Dumas întrucât e cunoscută preocuparea constantă a studiilor cercetătoarei pentru acest scriitor „popular”. Nici cunoașterea în detaliu și recursul predilect la Harry Potter nu surprinde, de vreme ce interesul autoarei pentru investigarea basmului folcloric sau cult este egal. De altfel, criteriul d-sale în alegerea operelor referențiale nu este neapărat cel al valorii consacrate.

Explicația o aflăm în eseul Despre hybris, aur și legende, unde, referindu-se la povestirea Bancnota de un milion de lire de Mark Twain, constată că „E o realizare literară mediocră [...], dar ca pildă, ca parabolă (subl. aut.), ne-ar putea pune pe gânduri.”

Așadar, nu prestigiul sau valoarea estetică e criteriul opțiunii pentru una sau alta dintre operele comentate, ci capacitatea lor de „a pune pe gânduri”. De aici, se poate distinge o altă valență a „capriciilor” doamnei Mariana Neț, dincolo de desfășurarea temei propuse, și anume aceea, discretă dar mereu pregnantă, a glisării înspre reflecția morală care vizează direct contemporaneitatea. D-sa recunoaște că azi nu mai e deloc ușor, ca autor, să aduni cititorii în jurul aceluiași nucleu de interes. Survine nu doar diversitatea, ci și pericolul major al înstrăinării de cultură : „Dar, între timp, noi am descoperit diversitatea și, sub umbrela ei, nu mai citim aceleași cărți. Sau chiar nu mai citim deloc, pentru că nu vrem să fim anacronici. În viitor, liantul va fi cu totul în altă parte. Și totuși, ce e viitorul dacă nu o altă utopie? Deci un fenomen periculos și pentru noi și pentru ceilalți.” Apariția oarecum spontană a unei întrebări retorice în plină dezvoltare a unei idei e frecventă în eseurile doamnei Mariana Neț și marchează deschiderea înspre o altă nuanță sau fațetă a chestiunii ori chiar înspre o altă temă.

Iar întrebările sunt neașteptate și înviorează retorica reflexivă, care nu devine niciodată soporifică, ele găsindu-și de multe ori răspunsul sau confirmarea în alt eseu decât în cel în care s-au pus. În eseul Elisiri d’amore, bunăoară, întrebarea e, de fapt, o afirmație: „La ce altceva servește ficțiunea dacă nu o folosim drept navă (sau navetă) spațio-temporală, pentru a ne telepurta, cu gândul, în alte spații în alte timpuri?”

Corespondența avem surpriza s-o descoperim în eseul Romeo, Julieta și computerul, unde autoarea pleacă

de la constatarea că moartea celor doi tineri survine, la urma urmelor, din banalul motiv al întârzierii unei scrisori. „Ceea ce mi-am propus aici - spune d-sa este să reproduc o serie de păreri, cu totul personale, pornind de la ideea - puerilă aparent - că această poveste [...] s-ar fi putut întâmpla nu numai în text, ci și-n «realitate». (Eu nu știu ce e «realitatea»)”.

Paranteza aceasta ar merita un comentariu aparte, dar trecem... De aici, impunându-se comparativ, reflecția asupra mijloacelor de comunicare de azi, ne „teleportează” direct într-o contemporaneitate care solicită imperios meditația de nuanță morală și inerent nostalgică: „Tot ce vreau să spun e că mijloacele moderne, oricât de moderne, de comunicare, nu rezolvă și problemele umane. Deși alegem din nou, în fiecare zi, cunoașterea, nu putem să nu tânjim mereu, constant, după Paradisul pe care-l pierdem iar și iar, cu fiecare reiterare a acestei opțiuni.” Ajunși aici, nu pot să nu remarc că unul dintre cele mai frumoase și în egală măsură emoționante eseuri din această carte - Portretele trăiesc - este o fericită ilustrare a harului doamnei Mariana Neț de a se transpune în fabulos și de a păstra totodată, prin reflecția morală, legătura cu prezentul. D-sa pornește de la observația că, grație portretului, înainte de a dispărea, figurile umane ajung reduse la esențe. Apoi definirea: „Portretele sunt întotdeauna martori, asta li-e menirea. ” ; „Portretul și modelul sunt mereu interșanjabile. / Fiindcă portretele trăiesc. Și ne privesc / Și spun povești.” De aici, intrăm direct în fabulosul pe care doamna Mariana Neț îl trăiește oricând cu convingere, el având pentru d-sa o concretețe cu nimic mai puțin perceptibilă decât cea a realului, după cum se poate deduce din acest superb pasaj: „Poate de aceea, prin castele și muzee, unde portretele par să fie vii, podeaua scârțâie în miez de noapte, ba chiar și în miez de zi, iar tapiseriile și draperiile se mișcă. / Anumite personaje nici nu au încremenit de tot [...] Ființe cu identitatea ezitantă, care fac astăzi atât de greu de descifrat parabolele de pe ziduri nobile și vechi. Ce permit interpretări multiple, nu rareori contradictorii.” E criptat aici și principalul motiv pentru care „Portretul trebuie tratat întotdeauna cu respect de cel care-l deține.” De unde apoi, luarea aminte, cu sentința morală: „Nimeni nu poate să se rupă vreodată de protretele strămoșilor fără a-și provoca o rană sângerândă veșnic. Acela care alege să-și scoată portrete de familie la vânzare e de-a dreptul paricid.”

Doamna Monica Pillat amintea în prefață de „încântarea stilistică” intrinsecă lecturii acestei cărți. E, într-adevăr, o calitate care, dincolo de harul doamnei Mariana Neț, derivă și din caracterul interdisciplinar al acestor eseuri, care volens-nolens duce, în cazul scritorului profesionist și cult, la o mare varietate de figuri stilistice, organic asimilate în context, spontane și firești, venind oarecum de la sine, în funcție de natura și domeniul subiectului, de la venerabilele, ca vârstă, întrebări retorice, care scot cititorul din inerție, până la memorabile formulări aforistice, apărute pe neașteptate: „O iubire tâmpă moare repede.” „Cărțile inspiră alchimia, niciodată nu i se supun.” „O cultură mică niciodată n-a spus ultimul cuvânt.” „De cele mai multe ori, aici, pe Pământ, oamenii nu sunt conștienți că au găsit un paradis, când l-au găsit. Nu fac decât să-l regrete atunci când l-au pierdut...”

Doamna Mariana Neț este o personalitate de vastă cultură, problematizantă și ingenioasă, capabilă să scrie cărți din cele care „pun pe gânduri”, rămânând în aceeași măsură delectabile, pe gustul cititorului avizat.

______________ 1 Mariana Neț, Capricii pe teme de basm. Cuvânt înainte de Monica Pillat. București, Eikon, 2016.

2 Ernst Jűnger, Cartea ceasului de nisip. Traducere și prefață de Viorica Nișcov. Iași, Polirom, 2001.

nr. 65-66 n nov.-dec. 2016

polemici

actualitatea literară 5

Un problematizant: Alexandru Ivasiuc polemici de tranziţie n Continuare din nr. trecut

Şi Racul, ultimul său roman (1976), recunoscut, curios, de Al. George, drept „capodopera” lui Ivasiuc, cumulând „toate defectele calităţilor sale”, discută despre avalanşa puterii şi a violenţei, fiind „curatpolitic”,subscutulparabolei.

El este o sinteză a temelor şi obsesiilor scriitorului, abordând – în spatele unui roman exotic, fără culoare locală – problemele veacului. Ivasiuc, cel atât de preocupat de destinul lumii este implicat cu gravitate în problemele ce tensionează viaţa planetei: lupta dintre raţional şi iraţional în această lume a puterii, ofensiva iraţionalului, eficientizarea terorii.

Aici, puterea se rezumă la a fi o tehnică; ea nu e justiţie, ci măsură preventivă, numind teroarea o înflorire glorioasă şi frica – o pace publică. Arbitrară şi misterioasă, puterea rămâne pentru Don Athanasios un joc al exercitării liberului arbitru, împins până la desfiinţarea individului, încât „nimeni nu se va simţi la adăpost”.

Golit de viaţă personală, individul e strivit de mecanismul pe care-l slujeşte; libertatea „programată” şi moartea morală premerg şi anunţă moartea propriu-zisă, fie şi întâmplătoare.

S-a spus cu justeţe că Alexandru Ivasiuc nu e un stilist sau un decorativ. Fraza sa riguros simetrică impune prin densitatea reflecţiei; satisfacţia lecturii este, în primul rând, una intelectuală. În privinţa acestui ultim titlu, criticii au incriminat formula scrierii (ambiguă, nota D. Micu, considerând că eposul ca atare prezintă puţin interes), dar au subliniat în unanimitate înaltele cote ale dezbaterii.

De o impresionantă vitalitate spirituală, ostil ornamentelor, verbiajului grandilocvent şi digresiunilor, respingând ceea ce apărea ca inert sub raportul semnificaţiilor, în permanenţă căutare a „pericolului” şi conflictului, cultivând cu frenezie înfruntărilelaînaltvoltaj,preocupat de relevarea adevărului, marxistul (declarat) Alexandru Ivasiuc a fost, prin intensitatea inteligenţei, un continuu generator de idei. O lectură tehnică a textelor sale ar facilita sesizarea neîmplinirilor estetice, inventariind paginile debile, „anemizate”.

Dar inconfundabilele romane ale lui Ivasiuc sunt nu doar ficţiune epică, ci, mai ales, dezbatere etică, o meditaţie responsabilă şi gravă asupra marilor probleme existenţiale sau a dramelor intime, proiectate pe ecranul epocii. În prozele lui Ivasiuc, contaminantă e „patima ideilor”, dirijând o neînduplecată ofensivă a raţiunii şi raţionalului; scriitorul s-a vrut antipitoresc. Scriind „cărţi de probleme”, autorul şi-a dorit nu numai să încânte (sub un unghi riguros estetic) ci să şi modifice; o artă sănătoasă – se pronunţa cu fermitate Ivasiuc – este o artă ofensivă şi, sub acest imperativ, scriitorul şi-a construit opera, consecvent crezului său literar. Ivasiuc însuşi mărturisea (vezi Raţiune şi afecte, în Contemporanul, nr. 6/1977) că preferă munţilor de retorică şi festivism,deviindînautoîncântare, „uscăciunea” (şi, implicit, precizia).

Se poate admite observaţia că producţia sa romanescă poate fi „pătrunsă” prin utilizarea unor concepte-chei. Se poate spune că puterea ar fi obsesia prozatorului, după cum problematica libertăţii şi necesităţii (revenind mereu, sub alte faţete şi la diverse niveluri)

ar susţine tentaţia filosofării. Dar filosofia lui Alexandru Ivasiuc, subtil dialectician, este o filosofie a transformărilor necesare, pentru prozator omul fiind, prin excelenţă, un zoon politikon. Ivasiuc refuză evaziunea sau receptarea pasivă, el trăia în istorie angajat şi iubea arena politică, dorea conflictul (prin surprinderea şi „iluminarea” revelaţiilor interioare în evoluţia unor conştiinţe clătinate, în criză, lipsite de perspectiva tranziţiei line, dar în devenire), modul existenţei lui fiind acţiunea.

Ivasiuc, aproape neîncrezător în vocaţia scriitoricească, a început târziu. Construit din contradicţii, el vrea să îmbine rigoarea şi pasiunea.

Spiritul de sistem, raţionalitatea lumii intră în conflict, inevitabil, cu fascinaţia devenirii. Tandemul Ilie Chindriş-Olga din Interval, romanul său preferat, îi defineşte tocmai personalitatea,o inteligenţă speculativă mulată pe tentaţia geometrizării; controversele dintre cei doi foşti logodnici impun drept concluzie teza care domină suveran universul său romanesc: legitatea ignoră dramele individuale, îndoielile, dezvăluirile, abuzurile etc. produc crize de conştiinţă (precum lui Ion Marina din Cunoaştere de noapte), dar „schema” funcţionează fără a gripa mecanismul politic (implacabil). Necesitatea îşi taie vad, empireul ideilor pare a accepta doar adevăruri univoce, nicidecum interpretabile.

până la, aparent, accidentala sa moarte. Fiindcă, libertatea lui Don Miguel era „controlată”, levantinul Don Athanasios (inspiratorul şi artizanul din umbră al puciului fascist) iniţiindu-l în „tainele fricii” şi programându-i criza de conştiinţă. Despărţit de foştii comilitoni (Miguel evoluând – involuând, de fapt – din stânga eşichierului politic spre extrema dreaptă), el nu mai este crezut de aceştia şi, în consecinţă, nu mai poate ajuta pe nimeni, devenind un rac: adică un „om nou” apărând vechile privilegii, cerându-i-se nu devotament sincer, ci supunere necondiţionată. În acest roman al aleatorului, dialectica necesităţii şi libertăţii ne urmăreşte continuu; pentru Alexandru Ivasiuc nu e posibil liberul arbitru deoarece „pentru a înţelege necesitatea trebuie s-o gândeşti liber” (în sensul unei libertăţi în afirmarea ei concretă, pentru toţi). Necesitatea este, aşadar, înţeleasă ca opţiune şi nu supunere (dar în sensul necesităţii istorice reale, împotrivinduse falsei necesităţi, denunţând „necesitatea aparentă”). Astfel, Don Miguel – într-o lume opacă, manipulată de aventurieri – intuieşte că preconizatul plan din noaptea carnagiului „nu e numai criminal, dar şi cu desăvârşire inutil”. Iar cazuistica politică probantă confirmă din plin că, în acest „proces al inteligenţei”, nebunia surclasează logica.

Dizertativ, dialectician, de extracţie sartriană, cu lecturi filosofice (citând cu fervoare din tânărul Marx, cu deosebire), Ivasiuc eşuează, curios, în schematism.

Slăbiciunile prozei sale deranjează mai puţin în Racul, ultimul său roman (un roman-manual), tocmai fiindcă acolo personajele, ca instrumente ale Necesităţii, ilustrează explicit schema, pregătind „edificiul verbal” al Utopiei (negative). Chiar propria-i detenţie, transmutată romanesc, capătă o ciudată „justificare” prin lucrarea Istoriei, fatal agent al tăvălugului necesităţii.

Conţinând elemente de romanparabolă, Racul era în fapt o parabolă despre mecanismul puterii. I s-a reproşat că romanul nu priveşte realităţile româneşti. Într-adevăr, într-un secol agitat, „populat” cu evenimente precipitate, demitizând şi spulberând iluzii (în care vechile tehnici ale puterii nu mai puteau contracara forţele tectonice ale libertăţii), Ivasiuc demonstra, prin acest roman politic, o exemplară solidaritate cu lumea, o accentuată deschidere faţă de istorie, o profundă înţelegere a epocii. Ivasiuc surprinde constrastele unei lumi debusolate, în stare de dezagregare, în care lupta pentru putere (degenerând în violenţă, fanatism, crime oribile şi masacre inutile) macerează scrupulele morale. Destinul lui Miguel, singurul erou interesant al cărţii, se derulează implacabil

Roman demonstrativ, Racul are ca subiect haosul. Miguel, omul-anexă, încearcă a se sustrage planului care „va lovi la întâmplare”, zdruncinând credinţa în ordine şi raţiune, plan minuţios, pus la punct de Don Athanasios, cel care ştie totul. „Emanatul” Don Athanasios reprezintă teroarea „dematerializată”, inflitrată peste tot. Miguel nu va putea depăşi „zbaterea în nemişcare”. Compus din simetrii clare, romanul lui Ivasiuc aduce în scenă pe terorista Tahereh, unind, fără a împăca, fatalismul oriental cu fanatismul politic.

Febrilitatea intelectuală sigilează paginile lui Alexandru Ivasiuc.

Sub jetul ideilor, descifrăm spiritul raţionalist, subjugat de tirania Ordinii. Raţiunea asigură ordinea; ieşirea din ordine înseamnă moarte. Legea, ne reaminteşte Ivasiuc, îşi taie drum prin noianul faptelor particulare.

Eseist poftitor de speculaţii, pentru care visele înseşi de desfăşoară ca un sever raţionament, Ivasiuc a scris sub refuzul metaforei, amânând revanşa epicului.

Eroii săi se desentimentalizează, tocmai pentru a domina. Deşi trăieşte eclipsată de patima ideilor, mişcarea epicului nu e de ignorat; Ivasiuc comentează existenţa în tipar geometric. El porneşte de la idee spre viaţa concretă, „procustizând-o”.

Ceea ce a întreţinut o lungă suspiciune, necurmată, privind talentul său prozastic. Alex

Ştefănescu rămâne ferm: lipsit de talent literar, Ivasiuc nu poate fi acreditat ca prozator. Eseistica sa (energică, febrilă, pasională), comunicată sub regimul urgenţei, propunea un fascinant spectacol de idei; cu interesante observaţii sociologice, pledând constatativ, de pildă, pentru emulativa explozie „de grup”, regândind chestiuni controversate pe agenda dezbaterilor sau enunţând idei „neîndoielnice”, ciudate. Cum ar fi prezumţia, ambalată apodictic, că valoarea estetică depinde de radicalitate (din fericire, nerespectată). Azi, fostul deţinut politic, funcţionar o vreme la Ambasada SUA, apoi director al unei Case de film şi dispărut, la cutremurul din 1977, sub ruinele blocului Scala, pare, într-adevăr, uitat. Cota sa a coborât vertiginos, însoţind un dezinteres flagrant pentru operă. „Ţâşnind din necunoscut”, el devenise pentru I.B. Lefter (în 1986) o figură exponenţială. Dar tot atunci criticul era obligat să recunoască că Al. Ivasiuc, o vedetă a deceniului anterior, nu-şi adjudecase un loc cert pe harta prozei noastre.

Categoric, Al. Ivasiuc n-a fost un prozator de fineţe analitică.

Iar analiza, câtă e, pare „câlţoasă” (M. Ungheanu), de regulă, şi cade în retrospecţie. De unde insuficienţa epicii, comentariile excesive, eseismul digresiv. Cărţile sale dezbat febril problematica puterii; protagoniştii încearcă a fi liberi fără a se sustrage necesităţii şi îşi oferă, astfel, o existenţă falsă, conştientizând criza.

Totuşi, conchide N. Manolescu, ele (cărţile) sunt „cât se poate de realiste”, trăgând „spuza ideilor pe turta realităţii”, impunând binomul criză / iluminare. De vocaţie constructivă, dezvoltând o viziune deterministă, încorporând idei şi vădind o declarată adeziune la problematica prezentului, scrisul lui Ivasiuc, „acut intelectual” (cf. Al. Piru), nu poate evita schematismul.

Cum „marii neliniştiţi” sunt purtătorii radicalităţii, prozatorul e convins că punctele de vedere radicale „fac cu adevărat Istoria”. Încât, şi contribuţiile sale eseistice (vezi rubrica Pro domo în Contemporanul, apoi în România literară) respectă, mai apăsat chiar, „ingineria mentală” denunţată de C. Regman. Preţuit de unele voci ca „ideolog” al generaţiei, Ivasiuc respingea ferm noianul de cuvinte, metaforita, „docta înşiruire de fraze”, invitând, dimpotrivă, la „dezghiocarea” realităţii. Şi înţelegând că, angajat în căutarea prezentului, are obligaţia de a edifica, alături de congeneri, un supra-ego colectiv, implicit o nouă faţă a literaturii în vremuri „ideologice”. Aşa-numita proză „de curaj”, de tip justiţiar, epidemia romanului „obsedantist” aduceau la lumină, se ştie, adevăruri convenabile regimului, în funcţie de fluctuantele directive politice şi, desigur, de prefacerea contextelor. Virusat ideologic, supus presiunilor unui sistem opresiv, organismul literaturii îşi dereglase mecanismele de valorizare. Încât problema literalităţii se eclipsase, trecând în prim plan problema adevărului (literatura ca reflectare), propunând, paradoxal, pagini mincinoase.

Aşadar,procesul„comunismului literar”, în desfăşurare, pleacă de la o premisă indiscutabilă: sub comunism, vorba lui Eugen Negrici, literatura nu s-a bucurat de o evoluţie normală. Scăpând de coşmarul realismului socialist, tiranic în anii incipienţi, ea nu a scăpat de bruiajul ideologic şi

Adrian Dinu RACHIERU

umbra ameninţătoare a Cenzurii.

Cum poezia, respectiv proza au avut „viteze diferite” (observa Daniel Cristea-Enache), cum intervalul comunizant trebuie, la rându-i, cercetat etapizat, radiografia epocii presupune un lung travaliu, întregistrând spectaculoase schimbări de climat şi deconcertante variaţii de apreciere. Bineînţeles, şi ierarhizări fluctuante, sub semnul revizuirilor critice, inevitabile, probând un metabolism cultural normal. Dureros, cazul lui Ivasiuc dovedeşte că infidela glorie, câştigată trudnic, doar pe lungimea unui deceniu, se pierde uşor. Şi că prozatorul, însoţit de propoziţii superlative (ofilite acum), de mare ecou în epocă, nu avea vocaţia ficţiunii, cum remarcase Eugen Negrici, ci doar pe aceea a problematizării.

Bântuit de un productiv frison recuperator, fostul deţinut politic va livra ritmic o „rafală de cărţi”, cu un „entuziasm ostentativ”, „ştergând linia de demarcaţie” dintre limbajul supunerii şi cel critic, observa Sanda Cordoş, făcând loc „ideologiei supunerii”.

Convingerile marxiste (asumate), răspicat enunţate, aşezate pe „terenul relaţiilor de putere”, lăudând doctrina forţei modelată de acţiune ar explica, probabil, tăcerea compactă care îi înconjoară acum opera. La care s-ar putea adăuga şi alte observaţii (valide), privind insatisfacţiile legate de precaritatea epică (Al. Piru), tezism, expansivitatea eseistică (G. Dimisianu), „meditaţia abstractă” (A. Marino), aducând în scenă personaje-idee, simplificând şi sterilizând psihologiile. Animate, totuşi, sub stindardul revoluţiei permanente, de „glasul conflictului dialectic”. Deloc întâmplător, primul său monografist (I. Vitner, 1980) îşi botezase opusul „înfruntarea contrariilor”. Iar eroii săi, „ideologizaţi”, exersând dialectica, dincolo de şirul de dezvăluiri (frică, suspiciune, abuzuri, crime), confirmă că pentru febrilul Alexandru Ivasiuc acea „meditaţie politică în planul indivizilor” se rezumă la a înţelege / accepta necesitatea istorică, justificând cauza (adevărul adevărat) în numele legităţii, sacrificând individul. Totuşi, este excesiv şi nedrept a conchide, precum o face bonomul Alex Ştefănescu, că Alexandru Ivasiuc, un ideolog al epocii lui, „nu se acreditează ca prozator”, evoluând pe linia minimalismului epic.

Scriitor inteligent, aderent, indubitabil tezist, el a dovedit vocaţie speculativă, teoretizând febril-crispat. Cum obsesiile vremurilor noastre, constatase Ivasiuc, sunt „obsesii politice”, în romanescul ideilor desluşim sforţarea de a converti generalul „în nuanţă”, oferind – potrivit rapoartelor Cenzurii – „rezolvări pozitive, convingătoare”. Altfel spus, în „jocurile cu dictatura”, Ivasiuc a fost, nota Sanda Cordoş, de partea Puterii, explicând problematizant accidentele de parcurs prin implacabila necesitate istorică; având, adică, „o poziţie judicioasă” în ochii strategilor propagandei. Ceea ce, potrivit unora, l-ar face, azi, nefrecventabil.

6 actualitatea literară (Cele două coloane se opresc la aproximativ zece metri distanță între ele. Primul convoi - aparținând Partidului Justiției Perene «PJP» - ocupă jumătate din Piața Reformei. Cealaltă grupare - reprezentând Partidul Înălțării și Purificării Morale «PIPM» - umple restul suprafeței. Ritmic, din ambele tabere se aud lozinci și replici strigate în cor.)

COLOANA I: Mințiți, mințiți! / Și ce-o s-o mai pățiți!

COLOANA II: Când se lasă seara, / Încasați papara!

COLOANA I: Jurăm, jurăm, / De-acia nu plecăm!

COLOANA II: Foaie verde frunzuliță, / Vă vom face chisăliță!

(Brusc, dinspre shopul Oacă & Ciuruc, apare trupa masivă a Federației Caracterelor Integre «FCI», care ia rapid poziție.)

COLOANA I (zburlindu-se la ei): Băgați bine de seamă, iară vreți pomană?

FCI: Huo, huo! Unde, ce pomană? Minciună!

Defăimare! Și destabilizare!

COLOANA II: Dreptatea ne-aparține, credința ne e tare. Ne curge jar în vine, puterea ne e mare!

COLOANA I: Ba noi cinstim virtutea și-i luminăm pe toți. Vă-mpotriviți degeaba ca niște bieți netoți...

FCI: I-a mai tăceți o dată!... Spurcate limbi aveți!

Sunteți un rest de gloată. Negați dacă puteți!

(Ca la un semnal, cele două coloane se năpustesc asupra membrilor FCI, dar aceștia izbutesc respingerea atacului și-și reocupă locurile.)

FCI: Ce oameni! Ce tupeu! Priviri însângerate și răcnete de leu! Scursori culese-n pripă din arii de maidan, cu gheara în valută și gândul la ciolan!

COLOANA II: Scorneală gogonată! Vă dăm iarăși la oase! Vreți numai avantaje și posturi cât mai grase, copii ai deznădejdii lipsiți de sfântul har, crescuți în buza urii și-n cult totalitar...

COLOANA I: Curmați pălăvrăgeala, că n-arătați mai breji. Dregeți-vă spoiala de combatanți viteji. Și luați acu’ aminte, căci trebuie să știți : blestemul vă încearcă fiindcă ne huliți.

FCI: Suntem singurii în stare să aducem bunăstare.

De la gumele de ros, pân’ la ceasu’ tras pe dos...

COLOANA II: Și noi o să stăm așa, fără să mișcăm ceva?! Vom introduce la progres cu viteză de expres!

COLOANA I: Deșarte vorbe aruncați! Credeți cumva că vă lăsăm damblaua să vă iasă și-apoi să ne și pomenim cu voi la masa noastră?...

FCI: Vârâți la cap un lucru bine: nu cerșim ce neaparține! Am jurat să-i fericim pe cei ce viețuiesc în chin...

COLOANA II: Zadarnic vă amăgiți, miza e prea mare.

Noi am fost cei hărăziți pentru relansare.

COLOANA I: Trădare! Perfidie! Și ticăloși - o mie!

Cine v-a implementat țelul ăsta necurat?

COLOANA II: Avem atuul vectorial implantat pe fond real. Și mai e un argument: știința de management.

FCI: Eludați voit chestiuni ce comportă distorsiuni.

Dincolo de norul euforic, unde e conceptul organizatoric?

COLOANA I: Să nu confundăm problema, nu asta e dilema...

COLOANA II: Gata, destul v-am ascultat! Răbdarea ni s-a terminat. Menținem unica părere, că nu visați decât putere.

COLOANA I: Mințiți, mințiți! / Și ce-o s-o mai pățiți!

COLOANA II: Foicică de mohor, / O veți încasa de zor!

FCI: Luptăm, luptăm! / Și nu abandonăm!

(După miezul nopții, din beznă, apare un pâlc de cocote. Fardate strident și despuiate pe jumătate, ele se interpun între manifestanți. Lumina neoanelor le - Matache, l-am întâlnit pe Sandu ieri în piaţă. Cumpărase un brad de Crăciun. Mare, coroană frumoasă, îmi imaginez cum arată împodobit.

- Toată seara au lucrat la el. De ceva timp tot adună globuri, beteală, bomboane de pus în pom. Instalaţia electrică e cea de anul trecut. Copiii se întreceau cu propuneri care mai de care mai inspirate.

- Câţi ani au?

- Mircea are deja cinci ani, iar Cristina împlineşte trei ani chiar în ajunul Crăciunului.

- Să-ţi trăiască, Matache, să-i vezi mari, sănătoşi, oameni de treabă şi la casa lor.

- Iancule, facem şi noi ce putem, iar ei, cum le va fi mintea. Acum sunt mici, sunt darul de la Dumnezeu şi ne bucurăm de ei.

- Chiar aşa. Ne bucurăm de bucuria lor.

- Mă uitam aseară cum împodobeau bradul. Nu-ţi vine să crezi, dar în faţa ochilor mei parcă vedeam alt pom de Crăciun. Era unul mare, de vreo cincisprezece metri, ridicat în Piaţa Libertăţii. Bradul era, de fapt, un turn de macara. Nu era împodobit cu crengi de brad, ca să i se acopere scheletul metalic. Din contră, totul era la vedere.

- Visai cu ochii deschişi?

teatru

nr. 65-66 n nov.-dec. 2016

Piesă într-un act interminabil

scoate și mai abitir în relief alura provocatoare.)

FCI (arătând spre femei): Vom lua degrabă noi măsuri privind aceste căzături.

COLOANA I: Propunem un proiect de lege, căci avem de unde-alege.

COLOANA II: Haida-de! Tolba vă e plină precum porcul de slănină. Totuși, e necesar să punem frâu unui evident desfrâu.

COCOTELE ( gângurind): Mai bine-ați pune altceva, de nu sunteți de mucava. Am accepta chiar și juvățul, de-ar fi mai acătării... ”bățul”.

FCI: Avem și băț, avem și hăț, pari noduroși și ghioage, araci prelungi și vergi mlădii, țepușe și ciomege...

COCOTELE: Vai de capu’ vostru, ne stricați tot rostu’! Trăncăniți pe la răscruci, da’ n-am auzit pe nimeni amintind și de măciuci.

COLOANA I: Ce dame suspicioase! Jurăm pe orice vreți. Avem și buzdugane, avem și făcăleț.

COCOTELE: Apropo de buzdugan, ne scurmă o bănuială: nici unu’ dintre voi n-o să facă vreo scofală.

Vă umflați degeaba-n pene și mereu vă dați făloși, însă hiba voastră gravă e că vi-s neputincioși.

FCI (precipitat): Blasfemie! Nu se poate! Atentat la demnitate! Cu onoarea terfelită, viața ne va fi cumplită...!

COLOANA I (fremătând): Respingem ofensa cu toată vehemența! Decât dezonorați, mai bine spânzurați!

COLOANA II (dezlănțuită): Acuza de neputință ne zguduie în ființă! Să trântim capac infamantului atac! În consecință, fără cuvinte - salt înainte!

(Pe un fundal sonor paroxistic, de gemete și opinteli, transmisia în direct a mitingului electoral din Piața Reformei se întrerupe o vreme, apoi se reia cu toată energia.)

COLOANA I: Cu a voastră vehemență dovediți un fapt notoriu: este numai iluzoriu că ieșiți din impotență.

COLOANA II: Tăcere! În zadar iar bâiguiți, că de când sunteți pe lume, noi vă știm tot vlăguiți.

FCI (sarcastic): Ha! Ha! Ha! Nici acuma, la potou, n-ați excelat în libidou! Plutiți pe mai departe-n vrie, fără strop de bărbăție!

COCOTELE (vădit dezamăgite): Doar praf în ochi și perorații, când jinduim după prestații?!... Asta-i tot ce știți să dați, zodia voastră de ratați!?...

COLOANA I: O asemenea jignire-i mai presus de orice fire, căci, precum bine se știe, suntem ași în meserie!

COLOANA II: În ceea ce ne privește, nu există comparații. Ocupăm locuri fruntașe la capitolul ”Senzații”!

COCOTELE (profund vexate): Auzi la ei, câtă trufie, de parc-ar fi o jucărie condiția fizică precară! Și când ne pescuiți, la gară, semănați cu o stafie, darămite-n competiție, unde nu-i loc de tranziție! Iar acuma ne scuzați, nu tratăm cu tipi castrați!

FCI: Așa, așa, că fain le zici! Ăștia nu știu decât de bici. Cârâie pe la uluci, cu glas șters, de mameluci.

COCOTELE: De parcă voi ați fi mai breji! Cu frunzulițe-n loc de vreji, puteți avea cutezanță să demonstrați vreo performanță?

COLOANA I: În fond, nu asta e problema, ci cum să rezolvăm dilema. Căci, dincolo de canonada critică, deținem avantajul în politică.

COLOANA II: Aha! S-o credeți voi, bieți licurici! Vă

depășim la clasă - brici!

FCI: Poftim?!... Pușchea pe limbă, vajnici amatori de jimblă!

De peltea și baclava, candidați de mucava cu nărav de mahala!

COLOANA I: Cu simț estetic, de artiști, suntem eternii progresiști! Nu râvnim la beneficiu, ci trăim în sacrificiu.

COLOANA II: Deșănțare! Populism! Exercițiu demagogic pe fundal total ilogic!

FCI: De-atâta minciună, percepem gust de mătrăgună! În cap și suflet - numai ură împroșcând venin din gură!

COLOANA I: Vrem dreptate!

COLOANA II: Introducem echitate!

FCI: Decretăm prosperitate!

COCOTELE (oftând): Dezbateți vrute și nevrute, dar nu vedeți că suntem nesatisfăcute? Unde e progresul trainic, natural, cu decont benefic în spasmul final? În loc de acțiune bravă, cu forță de turbină, apare dezertarea tipic masculină!

COLOANA I: Jurăm, jurăm! Acuza n-acceptăm!

FCI: Indiferent de poziție, ne menținem pe tradiție!

COLOANA II: Nici măcar la carnaval n-abandonăm stilul global! Îl păstrăm cu mult onor în siaj conservator!

COCOTELE (îndârjite): Asta e tranziție?!... Asta e reformă?!... Numai ”percheziție”, și aia de formă?!

COLOANA I: Și ce-ați pofti? Azi, când toate pier, ce, vreți luna de pe cer?...

COCOTELE: Dacă ați trece-n locul nostru, v-ați găsi mai lesne rostu’.

FCI: Adică?! Ce insinuați, ce iarăși vă oftică?

COCOTELE: Orice element ține de regulament.

COLOANA II: Conștiința noastră e de fier, denotând un caracter!

COCOTELE (retrăgându-se încet din Piața Reformei): Ha, ha, ha! Voi și caracterul! Ne insultați în trombă flerul, inși nevolnici, pomădați, profitori și retardați!

FCI: Destul! Nu mai pot să-ndur mostra aceasta de sperjur!

COLOANA I: La ofensivă, fără derivă!

COLOANA II: Pe ele! Pe ei, acuma, pui de zmei!

(Se creează o scurtă busculadă, apoi taberele se despart, revenind degrabă la amplasamentele inițiale.)

COCOTELE (înfuriate): Un singur adevăr avem, eternul: sunteți turbați și morți după putere. Mai bine am forma chiar noi guvernul și, poate, i-am scuti pe mulți de lacrimi și durere...!

Alexandru MORARU

(Imediat, un cor năprasnic de huiduieli și de fluierături se înalță deasupra perimetrului, după care cele trei grupări se încaieră furibund. Profitând de încleștarea lor, damele de companie părăsesc Piața Reformei și se refugiază pe unde apucă. Transmisia în direct a mitingului mai durează câteva minute, până când un militant nonagenar sparge cu un pietroi carul de reportaj și imaginile se întrerup definitiv.)

Pomul de Crăciun

- Visam cu ochii minţii. Tot turnul acesta era împodobit cu fel de fel de produse de valoare deosebită. Aşa le vedeam eu. Era macheta avionului construit la Craiova, erau machete de vagoane de călători, de marfă, de tramvaie, de metrou, machetă de autobuz, machetă de excavator, de tractor, de pescador, de automobil ARO, de cargou construit la Galaţi, de strung, de locomotivă electrică şi Diesel, era macheta Hidrocentralei de la Porţile de Fier, machete de combinate siderurgice, de termocentrale. Mă gândeam că dacă nu încap câte mai erau de pus, să lungesc turnul de macara cu încă zece metri. Şi ca la orice pom de Crăciun, care e înconjurat cu beteală, printre aceste machete vedeam ancorate bannere pe care erau înscrisuri ca acestea: Electroputere, Republica, Semănătoarea, IMGB, Tractorul, Timpuri Noi, Tricodava, Electroaparataj, Aversa, Vulcan, Hidromecanica, Uzina de apă grea şi multe altele.

- În vârf ce era?

- Nimic.

- Ei, Matache, lesne e să sărim de la una la alta. Ţi-ai putea imagina un primar care să ridice un asemenea pom de Crăciun?

- Cum să nu. Doar să vrea şi să aibă simţul realităţii şi al răspunderii. Fiind iarnă, găseşti uşor de împrumutat un turn de macara. Machetele ar putea fi executate de elevi la orele de abilităţi practice. Din carton, nu din altceva.

Imaginea unui asemenea pom de iarnă ar da ocol Pământului. Bradul de la Vatican e încărcat cu simboluri mistice, pomul acesta ar fi încărcat cu simboluri palpabile.

- Cred că nu s-ar permite aşa ceva într-o piaţă publică.

- S-ar găsi un loc. Poate în parcarea unui mare complex comercial. Acolo e proprietate privată.

- După felul cum gândeşti, unii te-ar considera nostalgic.

- Nătângi, ca să nu spun mai mult. Un pom ca acesta ar fi o lecţie de istorie şi

de economie pentru generaţia tânără, care acum umblă după pokemoni.

- Exagerezi, nu sunt de acord.

Avem câştigători de olimpiade internaţionale…

- Poţi să-mi spui câţi olimpici avem la suta de mii de analfabeţi? Şi mai e ceva. Pomul acesta e o sugestie cu subiect şi predicat pentru ce vrea să se numească Proiectul de ţară în viziunea palatelor Cotroceni şi Victoria. Ce o să se prevadă în acest proiect? Cum va arăta România din punct de vedere economic? Construim autostrăzi cu bani din taxe şi impozite? E nevoie de ele, nimic de zis, dar de altceva nu mai e nevoie? Partea proastă e că nu ştiu cui să-i spun să ia seama la pomul meu de Crăciun şi să facă ceva…

- De Crăciun vă strângeţi toţi?

- Aşa au promis înstrăinaţii mei din Italia.. O să-i aştept pe copii la Otopeni.

E iarnă şi nu vor să se complice.

Discutăm aproape zilnic pe skype. Dar e altceva să-ţi îmbrăţişezi nepoţii.

- Matache, copiii aceştia, când vor fi mari, în ce lume vor trăi?

- Sincer să fiu, când văd ce informaţii circulă pe Facebook şi Internet mi se întunecă mintea.

Teodor Oancă

nr. 65-66 n nov.-dec. 2016 Certitudinea cu picioare lungi „Speranța lăsată în lut se joacă prin biserică” (Ondina) Bisericile și-au pus lutul deasupra capătului, înlăuntrul lor nu există speranță, ci doar motoarele ruginite, pe care le mai pornește, rareori, câte-un mecanic virtuos din fire.

Ondina, va trebui să pricepem o dată că Dumnezeu nu-i tonomatul de birt, în care strecori o fisă Iar bisericile sunt marile Lui săli de bal, unde te invită la dans: să știi că și Dumnezeu își schimbă pasul după noi!

invitatul revistei

Ciprian Chirvasiu

decât pământ după înălțare, decât o cufundare a frunții în palme?

ți-am mângâiat capul, retezat de odihnă, pe întretimpul vieții mele.

Unde perechile n-au casă este locul morții și al stârpirii.

Dacă ai aduce acum pe masă o sticlă de vodcă, să nu mai stau cu singur la așezata asta, te-aș vinerii cu o miercure, într-o zi de duminică.

În țara aia, pianele se surpă din capete.

El nu se-ncurcă niciodată nici în tangoul cuiva, nici în păcatul cuiva, nici în propriile piruete.

Până una alta, culege-mi de pe linia norocului o zi de luni, promisiunea de marți, halvița de joi și moartea de sâmbătă.

Dumnezeu nu te calcă niciodată pe bombeu.

Copiii bogați și nebunii vor avea curând nevoie de daruri.

Pentru că El este secunda când intuiești pasul greșit.

Sărutarea de lipsă

Dacă ai primit cândva o invitație la vreun bal și te-ai pomenit într-o biserică înseamnă că te-ai născut deja.

„Mă simt subliniat și tandru./ În mine s-a tăcut ceva./ Vă rog pe voi, uitații sorții, / la moartea și secunda mea...” (Ondina)

Dacă începe muzica înseamnă că te-ai rugat.

Știința şi neștiința sunt același păcat.

Dac-ai dansat cu Dumnezeu înseamnă că ai trăit destul.

Lutul nu are nimic de-a face nici cu bisericile, nici cu mamele, nici cu sufletul cuiva.

Lutul are pești.

Este fundul de mare.

Lutul iese la iveală după o rupere de apă, la un crăpat de ziuă, iar speranța noastră are tălpile obosite pentru că Dumnezeu e o certitudine cu picioare lungi.

Să credem profund în toamnele fără mâini și fără creier, cum imberbilor li se pare că, spărgând o nucă, au deschis o ușă către cruci de piatră date cu odicolon.

Speranța înseamnă dezamăgirea de apoi, bisericile nu sunt decât umerii pe care ne sprijinim în căderile luminii, dovada supremă că trupul nu are substanță și că nu-și poate inventa singur chipul.

Dacă v-ați fi sprijinit vreodată pe fundul mării, ați fi știut asta: Biserica e peștele și sufletul are viscere.

Doamne, Dumnezeule, îmi permiteți? și-ți cântă melodia preferată!

Dumnezeu este alt-ceva, mereu alt-ceva, până la stupoare

Pământ după înălțare Chiar sub steagul unei țări care nu mă reprezintă, iubirea pentru tine este marea cădere de piane pe trotuare, care precede aruncarea oamenilor în gol.

Ce poți citi într-un puf de păpădie decât viitorul fel de a fi al unui fluture?

Sau în saltul unui cangur ce poți citi

Ondina, prin țara mea, Dumnezeu călătorește cu bou-vagonul. Și, dacă s-ar opri să bea apă, te-aș strânge în brațe cu toate locurile părăsite și neisprăvite ale lumii, cu toate fetele lor frumoase și m-aș întuneca puțin, așa, ca să-ți fie și ție umbră, puțin.

Dă uitării toate coregrafiile învățate acasă și lasă-te-n voia lui Dumnezeu, dansatorul perfect.

După bal, la o cafenea cu violoncelistul, prieten cu contrabasistul și cu tipul de la trianglu, bisericile se destramă în oameni, ca mamele îngenuncheate sub nașterile care nu așteaptă.

actualitatea literară 7

Ondina, niciodată iubirea n-a avut țări calde, după cum mama mea nu s-a lăsat pusă între coperte: tata a știut din neam cât de nefirească este orgia cu femei deștepte.

Spune-mi, Ondina, ai văzut tu vreodată, un cimitir curbat după voința cuiva de-a muri?

Așa-zisul Ce noroc de țară am avut și eu, Ondina, ce noroc de țară! Țara mea, unde până și-ntr-un loc părăsit și neisprăvit poți găsi o fată frumoasă, loc de casă și fructe de pădure, care stau să urce. Țara mea, unde râurile sunt ploaia pământului! Țara mea, de unde, o dată plecat, ți se mai permite să-i vizitezi doar plânsul, cu frigul de care ești în stare. Țara mea, în care-am reușit să devin așa-zisul.

Am visat miros de pâine caldă astă-noapte, o călca tata mort în picioare, și mi-a nins foamea-n ultima odaie, mama te-a ascuns într-o stupoare de fragi, într-o zacuscă, în niște copăi albe, cu haine de ducă.

De unde să știu eu că mă așteptai în câmpul de bumbac al fugii mamei de tata?

De unde să știu eu că mă iubeai în soba de la drum?

Frânge-te-aș la o cină în zori, bea-te-aș pe urmă!

Ce ți-ai mai putea dori să iei cu tine, Ondina, decât întelesul așa-zisului, lumina cea întunecată, care lasă umbră?

Poate doar bunul de oameni, ce ți-aș fi fost.

Ondina, gura mea vine dintr-o întrebare, în sfârșit, bine pusă: “Cine este adevărul?”.

Eu nu am avut niciodată timp, ci doar întretimp. Ție însăți, pui de acvilă,

Ca să iubești cu adevărat, nu trebuie decât să stai.

Marile orașe vor veni să-ți încălzească picioarele, ca să dormi și tu puțin, până la probabila ta moarte.

Ondina, ai băgat de seamă că toate bisericile au sex? În fiecare, o femeie naște sau suferă cumva. Și atunci, cui ne închinăm noi, de fapt? Și de ce nu mi-am respectat niciodată mama, ci doar femeile pe care le-am iubit?

Ai văzut tu vreo clipă, Ondina, vreo trufie în așezarea nuferilor pe apă?

Pe orice frunte de prunc stă, ca o pecete, sărutarea de lipsă a tatălui.

Doamnă de gropar Artele femeii capătă sens în trup.

Fratelui Radu Rizea

Sufletul ei ascunde numai bărbăția de-a se opune atingerii, cu o piele care doar pare că ia formele pe care o doamnă le acceptă. Împotrivirea femeii nu are feminitate, ci seamănă cu o îndelungă trecere de morți.

A fi prea atent la trecere înseamnă să pierzi înțelesul morții.

A sta în poartă ca să vezi morții trecând e o mare irosire de timp și pentru trupul femeii, și pentru artele lui, și o mare ofensă adusă mamei tale.

Gardurile date cu var au mereu un tată ațipit în casă, la prânz.

Iar copiii vin din artele femeii ce se împotrivește tihnei lui, groparul prost, bun de sămânță. În fiul de gropar moare sensul femeii.

Dar ce frumos îl face îndelunga trecere a artelor ei!

La ușă bate pământul.

Vrea să intre, vrea să ieși.

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

Nicoleta Băcilă

Femeia cu trupul de ceară

am ales să nu uit ceea ce mi se ceruse să uit.

corpul meu, floare de cuţit cu minte proprie răsărită din primele ore aleargă înaintea mea pe o muchie cu tăiş alb şi anunţă-i pe toţi: a început!

Bărbatul de la capătul celălalt mereu văd un bărbat la capătul celălalt al patului meu cu ochii de un albastru decolorat în care citesc cum bărbatul urcă zilnic 11 trepte în urma mea la a 11-a se opreşte mereu mă priveşte mirat eu îi zâmbesc cuţitul cu mânerul albastru din mâna lui stângă în a cărui lamă citesc cum bărbatul locuieşte la capătul celălalt al patului meu şi mă ţine de mână.

Eu nu sunt aici! nu sunt eu întinsă pe masa asta lungă şi albă nu ies copaci din trupul meu din care să crească o pădure întreagă apoi în care să mă pierd nu i-am chemat eu pe toţi aceşti oameni la masă şi nu înţeleg de ce mă privesc insistent şi de ce îşi tot dau coate vorbind despre mine zâmbind eu nu am mai deschis uşa de zile întregi am acoperit toate oglinzile din casă cu mâna şi mi-am lipit pe frunte o carte care să mă împiedice să cad prin groapa surpată fix în centrul meu acolo unde copacii se înalţă lichid ca un strigăt până în punctul în care o să mă găseşti.

dimineaţa, la trezire sfinţi minusculi de canal erup la suprafaţa pielii ca să oficieze baletul cotidian-invizibil al feţei.

Dansul lebedei prin muscă lipsite prea aproape cădeau pe deasupra în lanţ uneori se surpă de tot când din fire se nasc readuşi la un loc e prea multă lumină şi cad egale în părţi ca distanţă.

nr. 65-66 n nov.-dec. 2016

ultima dată stăteam de vorbă în sala de aşteptare ea cu un halat cenuşiu eu aveam unul roşu cu buline albe şi ştiu că am urât-o intens din pricina găurii pe care o purta în halat deşi părea inofensivă apoi nu ştiu cum s-a făcut m-am prăbuşit direct prin gaura aia într-o poveste care nu era a mea era o poveste a unei femei cu trupul de ceară şi ca mai toate poveştile cu femei cu trupul de ceară şi tristă şi interminabilă strigătele ei se rostogoleau prin sângele meu ca nişte bile grele pe scări se loveau între ele nu reuşeam să o văd aş fi putut să o văd proiectată pe peretele din faţa mea oarecum plictisită ca de o dramă într-o zi de duminică atunci când este mult prea soare şi când nu ai chef dar probabil că îmi apăsam prea tare palmele peste ochi ca să mai pot vedea cum femeia începuse să ardă încet de la exterior înspre interior mereu de la exterior înspre interior până în miezul lipsit de înţeles în câteva zile femeia cu trupul de ceară a plecat s-a scurs în linişte prin gaura aceea de halat într-o poveste care nu era a mea lăsând impregnată în peretele din faţă o aromă intensă de ceai (se ştie că ceaiul vindecă tot) semn că a existat.

ştiu că exist de fiecare dată la capătul celălat unde exist lumina mă trage pe sfori când vorbesc cobor un conţinut în viermele din miezul lucrului un dumnezeu trist şi mânjit de frică bate scurt îl port de mână ca pe un copil trei umbre mici se sinucid pe unghiile rele tu îmi spui poveşti.

scriu cu sângele lui pe pereţi cuvintele incerte

păsări în care toate trenurile vin din care toate trenurile pleacă eşuând zgomotos pe întinderea albă de mici godot leucocite albe trimise-n apărarea lipsei cauzei.

aveam o geantă magnifică o plimbam pe deasupra noroaielor o ţineam sus-sus deasupra capului să n-o atingă nici vântul nici ploile nici rana narcisică pe care mi-ai săpat-o tu într-o noapte de iarnă atât de asemănătoare cu o masă de operaţie pe care corpul s-a deprins să facă dragoste cu lipsa corpului ca o capcană ai alunecat şi ai căzut în ea

eu nu pot să îţi port rana deasupra capului ca o oglindă îndreptată spre interiorul corpului acolo unde mişcările circulare de şarpe scriu versuri triste pe care nu le înţelegi eu nu pot.

Pentru ce rămân nemişcată mereu sau cum se naşte distanţa ei locuiesc pe partea stângă a inimii mele partea imobilă în imaginaţie sunt mereu trei umbre ce poartă pe umeri o cruce pe care o rotesc un fel de cercul situaţiei şi fiecare umbră pare a fi umbra celei de dinaintea sa un mecanism închis cât să taie lumina din jur în bucăţi egale pe care să le împartă mai apoi la copii singurii care mai pot vedea cum se naşte distanţa şi cu ce este populată distanţa dintre corpul şi mintea mea.

Zi cu înger Camera era înaltă ca o anestezie locuită de cârje.

O multiplicau la infinit. Nimic esenţial, nimic care ar fi putut să umple o viaţă de om. Doar ziua ce o împingeai cu piciorul, un amfiteatru tipic studenţesc, discursul inodor al celei ce vorbea şi chipul ei, aducând puternic cu o livadă de mere coapte ce cădeau. Iar eu un lapsus cu miros de pin. Mirosul se împrăştiase-n toată sala. Eu îl auzeam.

Am început un exerciţiu: nu am ales merele coapte ce cădeau, am ales o fereastră bătută de vînt. I-am studiat cu interes mişcarea, până când am ajuns să o imit: o frică dusă la extrem, contrazisă de liniştea apropierii de pervaz. O dată, iar şi iar, ca o bătaie din aripi.

Nu l-am văzut atunci, numai l-am auzit. Poate că a trecut prea repede, lăsând în urmă doar mirosul puternic de pin. Şi ziua ce o împingeai cu piciorul.

Sunt oameni în zid La început am crezut că e unul singur. Împingea un mecanism invizibil de oase pe care îl plimba tăcut din colţ în colţ până când devenea prea plin şi-atunci se revărsa. Feluri şi feluri: cerneală, ace de cusut, tricoul cu I ate my twin, ce rămânea.

Sunt oameni în zid. Stau în şir indian şi îşi aruncă unul altuia cutii. Atât de repede, încât par foarte multe. Dar într-o zi, cutia se va sparge. Câţi oameni sunt în zid?

şcoala de poezie

nr. 65-66 n nov.-dec. 2016

actualitatea literară 9

Ioana Vintilă “Cineva a aplaudat dinspre pustiu. Am spus că presupuneam că asta era fericirea.” - Roberto Bolaño

manifest sunt mâna caldă care freacă rana ușor să circule sângele să nu se facă vânătaie & unde-ai fost, Cezara, când mi-au desfăcut burta ca unui pește să vadă de unde vine atâta tăcere unde-ai fost, Cezara, când mi-au îndesat mere în gură ca unui porc numai bun de tăiat unde-ai fost, Cezara, când B. îmi ținea părul să nu-l mânjesc cu vomă unde-ai fost când toată lumea a crezut că o să se tragă dea cu Molotovuri și nu s-a întâmplat nimic Cezara, n-am crezut în viitorul copiilor care se jucau cu păpuși dezmembrate sau în capacitatea minții mele de a face distincția între mine și tine (mintea mea tânără ca un domino oricând gata să se dărâme) între vocea ta și vocea mea ciocane care-mi zguduie căpățâna & ssssee ccclaaaattinăăă un clovn pe arcuri unde-ai fost, Cezara, când gropile au fost astupate & acoperite de hortensii unde-ai fost când am visat că mi-au tăiat părul luat virginitatea & m-am trezit leoarcă de transpirație & îmi pipăiam & împleteam părul unde-ai fost, Cezara, când voiam să dau cu toate pancartele de pământ să mă dezbrac să mă întorc pe dos & să ies pe străzi poate așa gazul fumul ar fi intrat în toți porii & hortensiile ar fi răsărit naibii mai repede

:: mamă a orgasmelor clitoridiene

& a membrelor amorțite :: mamă a tuturor poemelor în care nu se întâmplă niciodată nimic :: mamă a scoicilor în care se aude marea :: mamă a rinichilor alcoolici :: mamă a iubirilor care-ți rămân blocate în gât toată viața :: mamă a lui Cortazar & a Alejandrei Pizarnik :: mamă a plânsului adolescentin :: mamă a porcilor care-și violează iubitele & apoi fumează lucky strike :: mamă a animalelor mici împăiate

(împăiate cu atâta dragoste) :: mamă a prafului care ustură ochii

& mama conversațiilor nocturne

wake-up call

sunt mama cu o limbă de piatră sub care cresc licheni & tot ce am văzut e al tău, B.

ce-ai putea cere mai mult de la viață, cezara un acvariu cu pești bine hrăniți un rinichi care n-are nevoie de dializă o mamă care te strânge la pieptul ei mare

polaroid

& ce-aș mai putea iubi, cezara uneori cred că iubesc pentru amândouă și tot nu e de-ajuns îmi iubesc vergeturile vânătăile spatele strâmb o dună pe care stau cocoțate toate urletele am străbătut bulevardele de la un capăt la altul cu mâini înghețate & după ce oboseala mi-a șters orice dorință de a izbi ceva ce-aș mai putea iubi, cezara un pumn în stomac în vis e mai puternic decât unul în realitate așa-mi spunea roberto fără să se gândească la faptul că aici nu e o peșteră mentală delimitată de pietre ale subconștientului aici ne smulgem hainele de pe noi pe bune & ne învinețim pe bune degetele când lovim ușile & un pumn în stomac în realitate ar fi al naibii de bun acum

corpuri cu toate tratatele de pace vârâte în plăgile împușcate corpuri cu grenadele bătând ca niște inimi în ele

n-am văzut nimic din toate astea

tot ce-am văzut a fost o asistentă cu fustă scurtă injectându-mi capitalismul în venele profunde & nu vreau decât să sperii un copil când vreau să-i fac o poză să creadă că-i o armă că vreau să-i scot creierii pe partea cealaltă

sunt tot ce ar fi trebuit să iubesc pentru amândouă și n-am fost în stare m-am târât ca un limax orb spre orice dumnezeu doar doar m-aș fi trezit cu pumnul ăla adânc în intestine & mi-am deschis inima obedientă în fața fiecăruia

×××××××××××××××××××××××××××××××××××××××××××××××××××××××× mai ții minte locul ăla dintre stânci, B. era multmult soare încât aproape ne cățăram cu ochii închiși capetele noastre ca niște tiribombe cu ață subțire

n-am văzut niciodată corpuri întinse pe străzi cu sângele șiroind din afara capetelor sparte de patul kalașnikovurilor & mâini curate cu gloanțe în fețele mai expresive decât ale orcărui model de pe catwalk & cu ochii deschiși fixați pe norii care poate vor aduce ploaia cu gloanțe în fericirea din dimineața respectivă când au luat ultima masă

& totul era atât de strălucitor atât a rămas, B. cu care se joacă un copil

& poate așa o să pot scrie despre corpuri întinse pe străzi cu gloanțe în fericirea din dimineața respectivă când au luat ultima masă cu gloanțe băgate până în ultima strângere de mână de abia atunci poemul ăsta o să-nsemne ceva

playground când eram mică mi-am dorit întotdeauna să-mi fac breton mama nu m-a lăsat zicea că o să-mi intre părul în ochi când mai crește & o să prindă rădăcini

××××××××××××××××××××××××××××××××××××××××××××××××××××××××

îmi rodeam unghiile nu puteam apuca nimic cu buricele degetelor mama îmi ungea mâinile cu cremă mentolată să nu mai usture atât de tare apoi săruta degetele pe rând zicea că nu vrea să se supere vreunul

limba-mamă

altădată eram pe faleză niște pescăruși zburau tot mai aproape ai grijă pot fi ca liliecii ți se încâlcesc în păr își fac cuib acolo se ghemuiesc & fac din el hârtie creponată

cu ochii închiși

am văzut străzile acoperite de transpirațiiscuipatbălțisângepișat am văzut oameni care călcau în toate astea am văzut invalizi care urlau că-i doare membrul care nu mai e acolo am văzut copii care stârneau mici furtuni de nisip pe plajă & cel mai slab dintre ei cu acnee & ochelari cu lentile de -5 întotdeauna nimerea în ochiul furtunii acel ochi m-a văzut pe mine

purtam pulovere largi mânecile erau murdare de la creioane mama spăla & le întindea la uscat pe frânghia de rufe cu cârlige aveam mâinile chircite toată ziua mă dădeam tare pe leagăn

mama împingea

aici e capătul lumii

lăsam capul pe spate norii erau vata de sub pansament când ajungeam în dreptul ei îmi zicea

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

De ce mi-am intitulat notele de lectură, din februarie 2002, Cămaşa lui Voiculescu? Pentru că viaţa, cu vocabulă de cronicar, jitia lui, a fost o chenoză: şi-a asumat voluntar suferinţa, moartea în chin, ca să-şi păstreze principiile şi să nu cedeze Puterii comuniste. După filosoful din Sils Maria: „Disciplina suferinţei, a marii suferinţe - ştiţi oare că această disciplină a fost singura care a înfăptuit toate înălţările de până acum ale omului?”.

Postsocialist, de la vechii politruci a pornit refuzul de a nu-i discrimina etic pe scriitori. Se găsesc destui critici literari care cer să se elimine biografia, pentru că ar face parte din sfera non-esteticului. Numai opera contează pentru ei.

Peste vreme, zice-se că cititorul nu se va întâlni cu omul, ci cu cărţile lui. Dar se va întâlni nu numai cu Creanga de aur, ci şi cu Mitrea Cocor. Nu numai cu Bijuterii de familie, ci şi cu Drum fără pulbere şi cu Vânătoare de lupi. „Lămuriţii” au scris cărţi lamentabile etic, dar şi estetic. Esteticul s-a răzbunat pe Titus Popovici, pe Aurel Baranga, pe Eugen Jebeleanu… Zisa etnografului anonim li-i străină: „A fi domn i-o întâmplare,/ A fi om e lucru mare”. Şi mai apăsat, ni se recomandă să nu micşorăm opera din cauza unor accidente biografice. Cum ar fi slujul la Putere, angajamentul cu Securitatea… Arta şi morala n-au de-a face una cu alta? Ba da. Din păcate, cei mari (ca Sadoveanu, ca Preda, ca Petru Dumitriu) au scris mic atunci când au aderat la doctrină, din interes personal sau de teamă. Biografia, repet şi repet, e mai greu de „scris” decât opera.

Să găseşti forţa de a muri întru Hristos nu-i uşor. Istoria oraşului Buzău se leagă de două nume extreme: torţionarul Alexandru Drăghici şi Sfântul Sava Gotul, ucis prin înec la Vadu-Paşii. Alături de Sfânt stă V. Voiculescu, martirizat pentru că a scris poezie religioasă şi a citit-o în serile de cenaclu. Îmi place să cred că a făcut-o, deşi fiica sa, Gabi Defour, mi-a spus că, public, nu recitase nimic.

Oricum, tinerii care se lasă înmarxizaţi ar trebui să-i citească, acum, „la ceasuri grele”, poezia înalt religioasă, mai ales cea creată în închisoare.

Verticalitatea i-a adus lui V. Voiculescu mandatul de arestare în 5 august ’58 şi sentinţa: „uneltire contra ordinii sociale”. În lista lui Ov. S. Crohmălniceanu intraseră „personajele” cărora trebuia „să li se tragă un picior în spate”, adică „decadenţii”, „ermeticii”, „formaliştii”, „misticii”: Blaga, Arghezi, Crainic, Dan Botta, Ion Barbu, Voiculescu… Cele patru etape ale domesticirii: sfătuit, ameninţat, acuzat, distrus.

Gyr, deţinutul cu nr. 281, fusese condamnat la moarte pentru o poezie: Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane.

Simona Popa-Gyr a scris că tatăl său nu a ştiut timp de 11 luni că pedeapsa capitală, din ’58, se comutase în 25 de ani de muncă silnică.

Să fii închis ca Radu Gyr (18 ani), ca Nichifor Crainic („numai” 15), ca Voiculescu (sub loviturile de cizmă ale gardienilor, „numai” 4 ani), din cauza poeziei? „- Mai trăieşti, mă?

- Mai trăiesc, domnule sergent major”, a venit răspunsul.

Ce frică aveau de poezie comuniştii! De cuvânt! „Ştiţi, poeziile lui Radu Gyr au fost salvarea noastră în închisoare, nu era deţinut să nu le repete zilnic”, mărturiseşte alt ocnaş pe viaţă, Grigore Caraza. În interviul cu Adrian Alui Gheorghe, O misiune creştină şi românească (ediţia scoasă de Doxologia, Iaşi, 2013), părintele Justin Pârvu spune că rezistenţa la comunism în anii 1947-50 s-a sprijinit pe poeziile lui Gyr şi Crainic: „au menţinut puternic duhul”. „Cine scrie poezie, acela e copilul lui Dumnezeu. Cine scrie poezie cu har, se înţelege” (p. 107). În anii ororii dejiste, deţinuţii au cunoscut teroarea sadică a foamei, foamea care înnebuneşte, foamea care te face să delirezi. Să mănânci pământ, de foame, şi săţi imaginezi că este halva; să înghiţi săpun şi să te minţi că este caşcaval. Ţuţea (13 ani de detenţie) vedea în lună o mămăligă enormă. „Astea ne-au fost bunurile:/ Ocna cu surghiunurile”, scria alt poet condamnat la moarte, Ion Caraion. Crohmălniceanu n-a avut parte de pâinea „deţilor” („deţi” – deţinuţi politici). Mânca la Capşa şi râdea de chinul lui Crainic, sfâşiat de foame. Nichifor Crainic a fost înjosit încă o dată în Amintiri deghizate, care s-ar putea numi Atacuri deghizate. Erijat în justiţiar, în agent sanitar (care dă cu var, ca-n poezia lui Topîrceanu), „bacilul Croh”, cum i-a spus Ion Barbu, acuza „deplorabila voinţă de supravieţuire” a lui Crainic, consimţirea la compromis prin publicarea în revista „Glasul patriei”. Colaborau la alte reviste Gyr şi Crainic? Nu. N-au fost reabilitaţi, au rămas cu semnătură interzisă. Până dincolo de moarte.

Să nu se uite că „Glasul patriei” se difuza doar extern; în interior, regimul de difuzare era de la om la om, mă rog, de la tovarăş la tovarăş.

Paul Aretzu vede în „Glasul Patriei” alt „fenomen Piteşti”, al reeducării. Da, s-au dezis de „atitudinea anticomunistă”, dar pactul cu diavolul a fost fără folos. Acomodarea, ca să nu-i spun compromisul cu regimul, au făcut-o, dar nu le-a folosit la nimic. Gyr a murit în ’75, fără să-şi fi văzut vreo poezie în vreo revistă; la fel, Crainic. Vintilă Horia îi scuză

eseu

nr. 65-66 n nov.-dec. 2016

Copacul din Pârscov frica prin „bătrâneţea chinuită”: „Crainic a însemnat prea mult pentru mine pentru a-l ponegri astăzi, când, după cincisprezece ani de închisoare comunistă, a fost pus să scrie despre lucruri în care nici el nu crede” (v. Oameni din „Gândirea”).

Crohmălniceanu, din faza proletcultistă, a fost recuperat (cu poză în manual); la fel, Paul Cornea, ministeriabil în postrăvăşeala decembristă, iar proful de marxism-stalinism (numele exact al materiei predate) Pavel Câmpeanu, flotant politic, a fondat GDS-ul, unde, recent, Andreea Pora i-a invitat pe teoloaga Elena Udrea şi pe intelectualul Traian Băsescu.

Vrem să trăim în Non-Moralia, dacă acceptăm ca alţi „Eichmani culturali”, spre a le spune ca Virgil Nemoianu, să ceară alte epurări din istorie, din cultură, din literatură?

Comunismul a vrut să ia credinţa celor captivi; azi, le minimalizăm martirajul; cei care i-au băgat în puşcării îi acuză de derogări de la legea morală. Îi lăsăm pe călăi nesancţionaţi; pe victime le sancţionăm pentru cedări. De ce? Pentru că trebuie susţinută ideea fizionomiei morale deficitare a românilor: turmă resemnată. Eroi n-avem, doar pseudo-eroi, martiri n-avem, sfinţi ai închisorilor n-avem. Asta ca să ne fie ruşine de ce am însemnat ca popor, ca naţiune.

Le cerem scriitorilor să fi fost suflete tari. Camil Petrescu nu trebuia să fi scris Un om între oameni; nici Cezar

Petrescu Nepoţii gornistului, nici Arghezi Cântare omului.

Nici Noica să vadă, triumfalnic, viaţa nouă, unde nimeni nu suferea de nimic. Numai că „reconsiderările” se fac pe sărite: Titus Popovici - căruia Arghezi i-a spus: „Titus, Titus, tu una scrii şi alta fumezi”; fuma Kent, nu Plugar - şi V.Em. Galan sunt absolviţi; Maria Banuş şi Nina Cassian, la fel.

Lui Voiculescu nu i se cunoaşte nici un compromis. Şi-a trăit credinţa ortodoxă până la 79 de ani, când a murit. Să crezi în Dumnezeu era delict puşcărizabil. Şi l-a asumat.

L-au scos din dispensarul Turdei aproape paralizat de morbul lui Pott, căpătat intra muros. Eliberat, muribund, în 30 aprilie ’62. Nu le-a povestit nimic copiilor despre Jilava, despre Aiud: „Mai bine să nu ştiţi nimic”. „E o tensiune a sufletului în nefericire care inoculează rigoare”, nota Nietzsche. Lui Ionică, V. Voiculescu i-a spus, pe patul de moarte: „Ionică, eu mor. M-au omorât, nu le dau nimic”. Era vorba de manuscrise. Sonetele i-au apărut postum, în ’65, povestirile i-au apărut postum, în ’66, romanul Zahei orbul i-a apărut postum, în ’70.

N-aş vrea să mă gândesc la sperjur, ci la martiriu, la „nebunii” politici Iuliu Maniu, Monseniorul Ghika şi Gh. Brătianu, la Mircea Vulcănescu, la Stăniloae, la Ţuţea, la Alexandru Mironescu, la Ion Popovici, la Blaga, la Streinu, la Dinu Pillat, la Steinhardt, la Alice Voinescu, la Paul Goma. Un popor trebuie judecat după reliefuri, nu după rătăciţi. Şi nu numai noi am avut rătăciţi, ci şi alţii. Rolland îl adora pe Stalin, a dat mâna cu el peste mormântul lui Gorki (soţia făcea parte din KGB), Aragon îi visa la cazaci adăpându-şi caii în artezienele din Place de la Concorde.

Drieu La Rochelle a optat politic greşit. S-a sinucis (cu luminal); la fel, Fadeev, după ce a aflat de crimele lui Iosif Vissarionovici. Ezra Pound a fost atras de fascism. Şi cât de orbi pot fi, uneori, filosofii: Heidegger era impresionat, obsedat de mâinile lui Hitler, Sartre îl considera pe Che Guevara, căruia îi plăcea să se semneze Stalin II, „omul cel mai complet al timpurilor noastre”. Althuser a murit marxist: Lire le Capital. Şi trebuie spus că poziţia politică nu-i „rentabilă”: pe Sartre l-a distrus goşismul; la fel, pe proletcultiştii dejisto-paukerişti, dar şi pe cei care au dat „înaltă apreciere” lui Ceauşescu. În ’81, „România liberă” anunţase că „am intrat în epoca Ceauşescu”. Ce mai conta o cacofonie, acolo?

N-am avut literatură-samizdat? A avut grijă Securitatea să nu avem. Se ajunsese la închidere între semeni, la indiferenţă, la ură de clasă chiar. Sadoveanu n-a intervenit (putea s-o facă!) atunci când a fost arestat V. Voiculescu. Şi Zaharia Stancu putea să-l ajute după arestare. Şi Bogza. Şi Beniuc. Ion Marin Sadoveanu făcuse (sau a zis că făcuse) o criză de angină. Lipsa de solidarizare l-a anihilat pe omul Voiculescu, dar parte din operă i-a fost salvată de prietenie.

Andrei Scrima a plecat în India cu carnetul de poeme: 89 de poezii; 64 de sonete de V. Voiculescu. Caietul negru, cu 190 de poezii, caiet arestat de Securitate, recuperat de Ion Voiculescu în ’68, apoi dispărut după moartea lui, în 1973.

Găsit de Andrei Cătălin Voiculescu.

În cea mai recentă carte (excelentă, prozatorul trăgând eseul spre beletristică) despre: Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu, Euro Press Group, 2012, Gheorghe Postelnicu scrie, la pagina 8, că „Voiculescu a devenit o stare şi un model care au salvat destine literare. Sărmană cultură care se salvează prin sacrificiu”. Dar e în datul scriitorului sacrificiul. Vă amintiţi ce scria Nicolae Labiş? „Sunt 20 de ani şi încă unul/ n-aş vrea niciunul să îl dau minciunii”.

V. Voiculescu n-a dat niciunul din cei 79 de ani. Poate că îngerul, predilect prezent în poezia sa, l-a ajutat. Eu l-am simţit, copil fiind, la poarta casei din Pârscov. Tata m-a dus în curtea cu troscot. A coborât treptele un sfânt bătrân, cu plete albe şi cu ochi aprinşi. „E Doamne-Doamne”, a şoptit fetiţa cu pălăriuţă maro. „ - Ştii să citeşti, Maria-Magdalena?

- Da, ştiu”. Şi „Doctorul”, cum îi spunea tatăl meu, aruncat din motive politice din Baroul bucureştean de avocaţi la Pârscov, mi-a dăruit poveştile reginei Maria, pe care am făcut imprudenţa să le duc la şcoală. Ce tămbălău a ieşit!

L-am simţit pe înger încă o dată la poarta Muzeului din Pârscov. Acolo, vineri, 14 oct. 2016, la statuia lui Oscar Han, mi s-a înmânat Marele Premiu al Concursului de Creaţie „Vasile Voiculescu”, de preşedintele Consiliului Judeţean Petre Emanoil Neagu (au concurat 88 de autori din 21 de judeţe şi din Bucureşti; preşedintele juriului, prozatorul Aurel Maria Baros), îl consider cel mai preţios dar al toamnei, deşi eseul Noi vrem Cuvânt sau alte feluri de cenzură a fost carte norocoasă: a mai luat două premii: al revistei „Cafeneaua literară” pe 2016 şi al Filialei Iaşi a USR. De ce darul toamnei? Pentru că Voiculescu e modelul meu decisiv. E în arrière pensée în romanul Conversaţie pe Titanic. Am prins acolo momentul când l-am văzut prima oară. Înainte de a-i citi poezia (Voiculescu însuşi spune că poezia e o ţară; o ţară tutelată de magie, adaug eu), datorită tatei, i-am călcat pe urme în munţii Buzăului. Lacul zânelor (titlu de poem) e în Penteleu.

Sunt guri de rai şi picioare de plai în munţii aceia.

Valea Neagră, Genunea Dracului, Dealul Balaurului, Grajdu-Zmeilor… În triunghiul Bâscelor (v. Bâsca MareBâsca Mică-Bâsca Chiojdului) se poate petrece orice. „Întâmplări dincolo de fire”, cum le spune V. Voiculescu, cu solomonari, cu zâne, cu arhipeştele (lostriţa din Bălăneasa), cu arhicalul (din Carâmbu), cu ursul cel îmblânzit de Trăsnilă… „Încet, încet, înveţi «limba păsărilor»”, mi-a spus tatăl meu şi l-am crezut. La Terca, am întâlnit-o pe căţeluşa Sfintei Vineri. Toate fac o mitologie zoologică de excepţie. Descoperiţi Poiana cu rugi - e magică. Căutam comori: Voiculescu, şi el, căutase „piatra zamfirelului”, pe vârful Manciului. Noi, tata şi cu mine, am găsit un ciob albastru de sifon. La Lopătari, ardea „focul viu”, pe lacul Mocearu - plaurul plutitor.

Pe Calea Hoţilor, mersese bătrânul Marghiloman. Mai erau şi peşterile, unde se ajungea greu-greu, pe podeţe şubrede, de-a lungul drumurilor cu gărdurariţă: peştera lui Agaton, peştera lui Dionisie, peştera lui Iosif…

Da, Vasile Voiculescu a fost doctor (al Casei Regale), dar şi doctor de minte luminată şi de suflet curat. Ca să cultive „omul sănătos”, i-a pus, ca îndreptar, Leacuri, la îndemână, de unde poţi afla că plantele medicinale trebuie neapărat culese din locul unde te-ai născut. Numai astfel au efect. Îţi tai rădăcinile, mori. N-o fi corectă politic ideea asta pentru omul global, fără rădăcini, dar cei care cred că naţiunile intră în metastază mai au de aşteptat moartea lor. Correctness? Mi-o asum.

Când scriam, în 2002, Cămaşa lui Voiculescu, nu înţelesesem pe deplin de ce cămaşa scriitorului-martir e sfâşiată şi împărţită între manuale alternative. De ce opera sa rămâne nedrept de nerăspândită în librării. Acum mi-e mult mai clară cauza minimalizării: V. Voiculescu a fost un misionar al pregătirii cultural-religioase. Or, religia pare a fi… antidemocratică. Ieri, s-a încercat dezcreştinarea, azi - laicizarea României. Civismul, oricât ar semăna cu alt cuvânt, cinismul, e actual, în timp ce Voiculescu a fost declarat inactual, un depăşit ideatic, un „fundamentalist ortodox” şi searbăd pe deasupra.

Nu place nici afirmaţia sa că Ministerul Culturii e la fel de important ca Ministerul Apărării, când la noi culturii i se alocă zero virgulă zero de la buget, iar şcoala e supusă unor experimente penibile.

Martirajul lui Voiculescu e nerecunoscut pentru că nu vrem să-i recunoaştem şi să-i cinstim pe martiri. Nu încă, din motivul cunoscut, denumit de Vladimir Bucovski „încorporarea monstrului” estic, mai exact a structurilor care prelungesc trecutul roşu hâd (epitetul aparţine etnologului Paul Drogeanu).

Cine se încumetă să-i coasă la loc marelui scriitor cămaşa sfâşiată şi împărţită? A făcut-o, în 2012, Gheorghe Postelnicu. În 2013, Florentin Popescu a reluat Viaţa lui V. Voiculescu. Voiculesciana, (ed. a III-a revăzută şi îngrijită de autor, TipoMoldova), punând eseul sub un moto cum nu se poate mai potrivit, din Dinu Pillat: „… acest om [V. Voiculescu] venit parcă din adânc şi de departe… Cred că nu a fost cunoscut de nimeni cu adevărat”.

Vreau să sper că vor urma şi alţii, şi altele…

nr. 65-66 n nov.-dec. 2016

restituiri

actualitatea literară 11

Cornel Ungureanu: “Dialoguri” cu Arşavir Acterian Un admirabil articol a publicat Zigu Ornea, ca bună amintire a lui Arşavir Acterian, după apariţia volumului Portrete şi trei amintiri de puşcăriaş.

Articolul, intitulat Ultimul prieten al lui Cioran şi a lui Eugen Ionescu, începe cu aceste recapitulări: „Există, în viaţa oamenilor, tot soiul de privilegii intelectuale. Unul dintre acelea este şi de acela de a fi fost nu numai contemporan, dar şi prieten cu mari colegi de generaţie. Asta chiar dacă, ca spiţă intelectuală, nu te ridici la înălţimea prietenilor. Dl. Arşavir Acterian este unul din aceşti privilegiaţi. Şi ca norocul să se încunune cu un alt privilegiu, s-a întâmplat ca dl. Arşavir Acterian să fie un longeviv, supravieţuindu-şi mai toţi prietenii, pe care, acum, îi evocă. A fost coleg şi prieten cu Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Emil şi Dan Botta, Mac Constantinescu şi Floria Capsali, H.H. Stahl, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Petru Manoliu, Marietta Sadova. Iar Haig şi Jeni Acterian i-au fost fraţi”.

A fost nu numai coleg şi prieten ci şi – îşi intitulează Mihai Şora amintirile despre el – un model: „Acum când au trecut atâţia ani de când omenia lui a prins pentru mine un chip anume, şi că nu mi-a mai rămas amintirea amănuntelor întâlnirilor noastre zilnice, ci doar imaginea unui zâmbet străbătut de o undă de melancolie şi de o nesfârşită bunătate înţelegătoare şi atoate iertătoare Arşavir Acterian şi-a câştigat acea înfăţişare unică în care, din când în când, omenia se întruchipează pentru a oferi lumii un model” (Mihai Şora, Un model în Câteva crochiuri şi evocări, Scrisul românesc, Craiova, 2000, p. 128.) În 2008 a apărut la editura Humanitas Jurnal 1929-1945/1958-1990 cu „Cuvinte de întâmpinare” de Bedros Horasangian şi Florin Faifer, prieteni mai tineri. Mă aşteptam să descopăr în însemnările din anii 80 câte ceva despre dialogurile noastre, cele mai multe pornind de la întrebările mele despre prietenii lui din anii treizeci. Adaug însemnărilor memorialistice din Jurnal, aceste pagini.

Dragă domnule Cornel Ungureanu, Deşi nu mă îndoiesc că v-au fost transmise mulţumirile pentru neaşteptatele urări de sănătate cu care (atât de îndatoritor) mi-aţi întâmpinat ziua mea de naştere, (care, între noi fie zis, pe mine unul, puţin mai bătrân decât aţi relevat m-a surprins fireşte m-a bucurat) ţin să vă reiterez mulţumirile mele prin însăşi pana mea.

Prin bunăvoinţa lui Bedros Horasangian aflu acum că mă solicitaţi pentru o colaborare la revista „Orizont” cu niscai amintiri despre Mircea Eliade şi alţii. Încerc să vă satisfac. Deocamdată nu cu Eliade despre care am publicat câte ceva în „Echinox” din Octombrie decembrie 1982 („M.E. în tinereţe”) Voiu încerca cu altă ocazie să vă îndeplinesc dorinţa. Deocamdată vă trimit câte ceva despre Emil Botta şi despre Emil Cioran (în jurul căruia pare să fie în ultimul timp la noi un interes simpatetic). În cazul în care nu socotiţi că sunt deplasate cele scrise de mine, vă rog să procedaţi cum veţi crede cu cale. Am în tolbă destule amintiri, pe care, eventual, le voiu depăna bucuros, rugându-vă, fără nici o supărare din parte-mi să le folosiţi după plac, ba chiar să le forfecaţi dacă vi se pare ceva deplasat în ocurenţă ori să le aruncaţi la coş.

Cu multă preţuire şi încredere, Arşavir Acterian N.B. Sărutări de mâini şi o temenea doamnei Anemone Popescu, căreia îi cer scuze că am confundat-o din lipsă de luciditate cu domnul Şerban Foarţă. Erare humanum est.

Ps. Adresa mea este (de va fi nevoie) Arşavir Acterian...

Dragă domnule Ungureanu, Vă rog să mă iertaţi că am întârziat a vă răspunde la primirea inimoasei şi încurajatoarei scrisori pe care miaţi trimis-o la primirea materialului pe care vi l-am trimis (Doina Uricariu - Emil Cioran). Nu mai aştept să apară şi să văd vreunul din articole apărut. Vă expediez ceea

ce mi-aţi cerut. Câte ceva despre asociaţia ”Criterion” şi “Juneţea bucureşteană a lui Eugen Ionescu” (scuzaţi exagerata dimensiune a rememorărilor eugenionesciene.

Eventual puteţi să le amputaţi sau să le daţi cu “va urma” dacă bineînţeles vi se pare publicabil). Cotrobăind prin amintire o să vă mai pun pe hârtie niscai portrete şi vi le voi trimite. Să fie la Dvoastră cel puţin, presupunând că nitai-nisam eu voiu da ortul popiii (cea ce n-ar fi deloc surprinzător după cum bine ştiţi).

Vă doresc sănătate.

Cu toată simpatia, Arşavir Acterian 30 martie 1984 Dragă domnule Ungureanu, Nu vă scriu din vreo arzătoare dorinţă de a fi publicat.

De această chestie sunt destul de liniştit şi detaşat. Dacă v-am scris amintirile pe care vi le-am expediat, am făcut ca să viu în întâmpinarea dorinţei dvoastră de a vă documenta asupra stării de spirit şi atmosferei epocei dintre cele două războaie, în lumea publicisticii. Am auzit că aşa ceva interesează. Ţin să vă repet că nu trebuie să forţaţi lucrurile ca să mă publicaţi. Bucuros voi mai schiţa şi alte portrete şi vă voi trimete, dacă vă interesează. Ceea ce vă rog este doar să-mi confirmaţi primirea. V-am trimis de multişor ceva despre “Juneţea lui Eugen Ionescu” şi câte ceva despre “Criterion”. Nu mi le-aţi confirmat. Nu de alta dar n-aş vrea să încapă pe mâini străine. Am primit numai adeverinţa de primire semnată indescifrabil la 2 iunie 1984. Vă rog să mă liniştiţi în această privinţă dacă vreţi să vă mai trmit câte ceva asemănător.

Cu drag, Arşavir Acterian 27 iulie 1984 P.S. O nedumerire pe care mi-o puteţi curma: pe revista “Orizont” adresa str Rodnei 1, pe scrisoarea Dv, Piaţa V. Roaită 3. Sunt ambele bune?

24 octombrie 1984 Dragă domnule Cornel Ungureanu, Am primit scrisoarea dvs. din 20-X-84 şi vă pot confirma că am citit în numerele din “Orizont” cu Criterion, Cioran şi “Fragmente de jurnal”. “Fragmentele” fac parte din “Jurnalul unui leneş”, cum îl botezasem, concurând fără succes prin 1934 la premierea tinerilor scriitori, dintre care au fost atunci Emil Cioran, Constantin Noica, Bucur Ţincu, Horia Stamatu, Emil Botta, Eugen Ionescu (care n-a apărut sub auspiciile Fundaţiei, dându-i-se bani ca să se tipărească singur) etc.

Aş mai avea destule fragmente să vă propun. În ceea ce priveşte corespondenţa, cred că aş găsi câte ceva, deşi mă jenez să le public cât sunt oamenii încă în viaţă. Dac-oi supravieţui, cu plăcere... Nu m-am jenat totuşi - în zilele de mare strâmtoare financiară - să vând scrisorile unora din prieteni la Biblioteca Academiei, la Muzeul literaturii şi la Biblioteca Centrală de Stat. După comiterea acestei fapte urâte am încercat să-mi liniştesc conştiinţa împovărată scriind amicilor că le-am vândut scrisorile pe bani grei (ceea ce era numai în parte adevărat) măgulindu-le vanitatea în oarecare măsură, arătându-le cât de preţuiţi sunt la noi.

Nu regret ce am făcut, pentru că dacă le păstram la mine cine ştie ce soartă ar fi avut, cum s-a întâmplat cu multe lucruri la care ţineam. Aşa mă gândesc că sunt la loc mai sigur decât la subsemnatul (care când sunt, când nu voi mai fi).

Dar om mai vorbi când voiu avea plăcerea să vă cunosc personal. Adresa mea - precum ştiţi - e Piaţa Dorobanţi Nr. 3, et 5 , apart. 11, unde locuiesc în spaţiul locativ al familiei Vasilescu, pe numele acesteia fiind şi telefonul 33.24.79 la care v-aş ruga să mă căutaţi ca să stabilim ora vizitei. Nu de alta dar mi-ar părea rău să nu mă găsiţi, fiind sau la plimbare sau după aprovizionare. Intrarea la domiciliul meu e chiar lângă un Centru de pâine, acolo unde e şi staţia de autobuze 131, 135, 331, spre centrul oraşului.

V-am trimis încă un plic cu amintiri depre Vasile Voiculescu şi Mihail Marcel Avramescu.

Vă doresc numai bine, Arşavir Acterian

Desigur, l-am vizitat, m-a primit cu căldură, am discutat nu doar despre Mircea Eliade, despre părintele Avramescu, ci şi de Hasig Acterian şi Jeny Acterian. Le ţinea într-un dulap înalt, le va mai putea publica?

19 martie 1985 Dragă Domnule Ungureanu, Mă pot lăuda că a doua zi după plecarea dv. am fost ca şi motorizat. E adevărat că am avut parte şi de vreme bună. Am fost la Editura Cartea Românească şi l-am asaltat pe directorul Bălăiţă care a fost foarte drăguţ şi mi-a ascultat cu răbdare toată povestea cu manuscrisele mele. S-a arătat a fi interesat atât de “Mirarea” mea cât şi de nastratiniadă, pe care sper să i le duc mâine spre a le da la un nou referat. Din depozit n-am putut recupera decât “Mirarea” pe care o voi depune cu adăugiri. Vechile referate vor fi şi ele cercetate. Ca atare, “Alea jacta est”. Să vedem ce iese.

Nu-mi puteţi imputa că nu v-am urmat consiliul. Poate mă văd şi eu tipărit, deşi - sincer vorbind - îndoi-maş. Oricum, nu voi fi dezamăgit dacă apar cu atâta întârziere pe piaţa cărţii. De altfel (ca să fiu obiectiv, fără vreun dram de ipocrizie) n-am o părere bună despre mine ca scriitor de carte. Dar am făcut destule prostii în viaţă ca să n-o încerc şi pe asta în loc să stau cuminte în banca mea. Mâine zarurile vor fi aruncate şi în acest nou joc al hazardului nu sunteţi întru totul străin. Oiu trăi - dac-oiu trăi - şi oiu vedea.

Adineaori am primit un mandat poştal cu colaborarea pe dec. 84, drept care vă mulţumesc.

Vă doresc numai bine, sănătate în principal. Cu drag, Arşavir Acterian 16 mai 1985 Dragă Dle Ungureanu, Vă trimit alăturat articolul despre un nepot al lui Titulescu pe nume Gh. Nenişor, care a fost bun prieten al lui Mircea Eliade şi al lui Mihail Sebastian. Vreau să spun că a fost un om întru totul respectabil. Dacă nu s-a stins ecoul protestului de la Universitatea de la Bucureşti şi bine înţeles dacă articolul vă convine (e scurt şi nu poate supăra pe nimeni deşi Gh. N. a făcut critică teatrală mai mult la „Viitorul” şi „Liberalul” poate-l publicaţi. Semnătura mea (s-a grăbit dactilografa să mă semneze) nu e necesară. Mă gândeam să semnez: Gh. Popovici, un eventual nou pseudonim al meu de care n-am uzat.

La „Cartea Românească” directorul Bălăiţă - extrem de drăguţ - mi-a spus să trec prin iunie - iulie ca să iau cunoştinţă de referatul nou (cel vechi nu mai e valabil).

Altă direcţie, alţi referenţi. Mă aflu şi eu în treabă.

Nu-mi fac iluzii - dar te pomeneşti - cred în minuni - că debutez la 77 de ani cu o carte pe care am scris-o (după sugestia lui Zaharia Stancu) în pripă ca să capăt un ajutor de 500 de lei şi să fiu firitisit ca membru al Fondului Literar. Orice ar fi, trebuie să recunosc că ajutorul acesta mi-a prins bine.

Sănătate şi cât mai multă bucurie vă urează Arşavir Acterian 16 mai 1985 La Timişoara se desfăşura tovarăşul secretar Florescu care ne-a avertizat cu supărare: ce caută Acterian în “Orizont”? Cum ne permitem? Urmau interdicţiile, Arşavin Acterian nu mai avea dreptul să fie publicat nici în “Orizont”.

25 martie 1993 Dragă dle Cornel Ungureanu, dacă-mi permiţi să te îmbrăţişez şi dacă supravieţuiesc (am 85 de ani) sper să ne revedem şi atunci om vorbi de una şi de alta, multe şi mărunte Cu drag, pe scurt, Arşavir 1. N-am primit nici o scrisoare.

2. Bedros mi-a arătat un „Orizont” şi m-am ruşinat văzând scrisul meu cu litere de-o şchioapă.

Zaharisit cum sunt şi cu obraz gros am uitat să vă trimit cele două opuri ale mele.

Dacă nu le aveţi, vi le expediez.

ARŞAVIR ACTERIAN, Pţa...

Arşavir Acterian mi-a trimis opurile, eu am scris un articol despre ele cu titlul “Arşavir şi alţi bătrâni de treabă” care, cred, că l-a mâhnit. Nu era numai “un bătrân de treabă” îmi permiteam să glumesc cu el. Nu era cazul.

12 actualitatea literară

nr. 65-66 n nov.-dec. 2016

cronica

Pietre, lumină, măslini…

Ion Brad este unul dintre foarte rarele cazuri în care se poate da un răspuns tranşant unei celebre întrebări: categoric, mai întâi a fost dragostea lui pentru Grecia – pentru geografia, legendele („amăgiri de aur!”), istoria („stropită de sânge”), mitologia („înflorită de sânge”), într-un cuvânt cultura şi civilizaţia ei, şi apoi a venit numirea ca ambasador al României la Atena. Nu invers! Şi dacă cineva se îndoieşte de această evidenţă, are acum la îndemână volumul Elada, Elada… (Tracus Arte, 2016), o „Grecie spirituală” – cum îl numeşte autorul în generoasa dedicaţie cu care mi l-a dăruit. Înainte de a deschide cartea, am încercat să-mi imaginez în câte feluri, cu câte intonaţii, în ce tonalităţi se poate rosti titlul – dubla invocare a numelui antic al Greciei, repetiţie suspendată de cele trei puncte: Elada, Elada… Apoi, parcurgându-le, poeziile veneau să-mi susţină exerciţiul de rostire şi să-mi ofere şi alte interpretări!

Desigur, prima ar fi intonaţia admirativă, căci din prea multa admiraţie a autorului pentru tot ce se leagă de Grecia – veche şi nouă – s-a născut acest volum. Iată-l, de pildă, admirând „pietrele nemuritoare” ale Parthenonului, „Hora ce joacă în linii / Albul polen al luminii” ori pe frumoşii şi „de-nţelepciune beţi” copii ai Atenei şi ai lui Apollo ce „au înmărmurit pe frize”. Elada, Elada… şoptitdezmierdător cum îl vom simţi în versurile ce invocă „Femei preafrumoase din Lesbos, / Privirile voastre ascund / Penumbra din gene complice, / Mângâieri speriate, săruturi, / Cuvinte oprite la jumătate, / Insinuările patimei / Fierbinţi ca laptele iepelor…”.

Elada, Elada… umil-implorator ca-n faţa unei divinităţi, amintind de psalmii arghezieni („Insulă eşti, ori destinul stingher / Tors în lumină de ursitoare? / Te caut în mine. Te strig şi te cer / Ca pe-o credinţă care mă doare”), alteori deznădăjduit („De ce o lăsaţi să mă strângă de gât / Zeiţa uitării, fatidica Lethe?!”). Elada, Elada… nostalgic precum la Sunion, unde, dintre coloanele templului ce sunt „Vertebrele timpului, / De marmură”, priveşte „în fiecare zi / Cel mai frumos amurg al zeilor…”. Dureros ca un geamăt de om rănit („Întreaga lume antică m-apasă / Cu necredinţa ei, cu măşti de aur / De pe mormântul regilor ucişi”), cu disperarea zădărniciei, în faţa inutilităţii poetului în lume („Niciun cuvânt nu mai răstoarnă munţii / Şi nicio marmură nu-i pomeneşte / Numele, chipul, laurii, lumina… // Poet nebun, mai bine rămâneai / O stâncă printre valuri furioase!”) sau, într-un fel de paradis în destrămare blagian, în faţa ruinelor de la Delfi, „în ciudatul ţintirim / Al lui Apollo, văduvit de liră. // În templul lui de marmori şi scaieţi…”, acolo unde „Palestrele-s doar case de bătrâni… / Fără actori vin măştile pe scenă… / Pe Pithya nu ştii s-o mai îngâni, / Nici să câştigi la curse în arenă…”). Elada, Elada… încărcat de speranţă („Lumina ce-o aprinzi prin jertfă / Va pune-n mâna pruncilor din leagăn /

Scăpărătoare, sabia gândirii”) sau apăsat de întrebări: „Dinspre tâmple creşte ghimpul / Întrebărilor fatale: / Cine-a răsturnat Olimpul? / Care zei i-au stat în cale?”. Elada, Elada… compătimitor („De-atâta cântec, mâinile s-au frânt / Şi lira geme singură în vânt”), exaltat precum la vederea flăcării olimpice: „Să tacă armele nimicitoare / Ce-atârnă nevăzute peste noi […] / Doar focul sacru să vorbească…” ori murmurat ca un cântec de leagăn: „Uite, stele prind să cadă / De pe cerul tău, Helladă”. Elada, Elada… strigăt de victorie („De seamănă c-un rodiu scuturat / La marginile mării viaţa mea, / Nu-mi pare rău – priviţi cum joacă-n valuri / Nu fructe cu seminţe putrezite / Ci sori multiplicaţi…”), şoaptă înecată în tristeţe („izvor de lacrimi / În faţa pietrelor ce pomenesc / Numele celor ce trecură Styxul…”), rostire sfătoasă, de bătrân înţelepţit de ani („Midén ágan, toate au o măsură, / Toate calcă înţelepţeşte…”), voce semeaţă („Pe toţi peţitorii / Care mi-au batjocorit casa / I-am ucis doar cu privirile”), orgolioasă („Un fluture s-aşază / Pe mare: eu, nebunul…”) ori imperativă („Ucide, de poţi, războiul în faşă”) ori…

Elada, Elada… În „ţara-ndepărtată şi neprihănită”, în Elada lui Ion Brad, în care „timpul geme şi lutul e în febre”, se intră prin „poarta”, păzită de „lei tăcuţi”, de la Mikene. Înconjurată din toate părţile de mare („Thalassa, Thalassa, / Marea nelinişte”), Elada lui Ion Brad e albă: „insulele albe… / Pe toate mările plutesc, plutesc / Ca sufletele plânse de Homer…”, străzile sunt „albe, de lună, de var, / Neliniştitele, întortocheatele” şi „toate curg, toate se-neacă / În apele mărilor multe”, mări albite şi ele de „albul spumii”.

Elada lui Ion Brad e scăldată în lumină: „De-atâta lumină / Toţi am ajuns transparenţi”, „totul se clatină / Lumea curge în sus”, uneori e o „lumină ce doare”, alteori e un „cimitir de lumină”, mai târziu, Grecia creştină va fi, în dimineaţa de Paşti, „Biserică-n lumină cu-o mie de intrări, / Cu toate uşile spre cer deschise”.

Elada lui Ion Brad e împodobită de „măslinii, / Statornici ca Aristotel, / Elogii aducând luminii / Şi raţiunii…”, căci, să nu uităm, măslinul este arborele cu care „a învins zeiţa / Înţelepciunii pe-nspumatul zeu / Al mărilor, ce fulgera tridentul”. E presărată cu eucalipţi, „sălcii solare”, dar şi cu chiparoşi „de noapte şi platină”, care „ne trag sufletele în ţeapă / Ca o răzbunare a morţilor tineri”, adevărat memento mori peste care dai la tot pasul: „numai coloanele negre-ale chiparoşilor / Veşnic prezenţi / Mai măsoară distanţa pustie / Dintre noi şi părinţi”; „stâlpii negri, / Cerului îi stau proptea, / Îi hrăneşte greu ţărâna / Cu toţi morţii de sub ea”.

Elada lui Ion Brad e piatră, „piatră milenară”, „stupi de pietre ciclopice”, „pietre aspre”, „pietre-auditoriu”, „pietre / Ce-au fost oameni, feţe de zei”, pietre care

„Mai plâng la Troia / Tot cu jale feminină”, iar adesea „ascund doar securi ce izbesc în ţeste auguste”… Numai la Epidaur, pietrele se prefac în vioară…

Elada lui Ion Brad e încălzită de mici „sori” vegetali – „Ameţesc de sorii minimi / Prin livezi de portocali…” – ori de cei ascunşi în rodie, „sfera de foc care împroşcă sori”.

Dacă-l urmăm, Ion Brad ne călătoreşte prin Elada lui. Acropole e „oraş de sus / Cu tâmple-ncărunţite / De marmora ideilor ce suie / Coloane drepte, nobile arcade / Făcând din frumuseţe o statuie”; la Epidaur, „Între munţii sonori, unde amfiteatrul / Trimite şoaptele până la cer” şi unde „Până şi frunzele ce cad se-aud / Peste ţărâna scenei”, „Asklepios vindecă / Mai întâi sufletele”; Parnasul e „chinuit ca trunchiul bătrânului măslin / De-atâta neîndurare de soare apolin”; Santorini, ivit „în luptă cu vulcanii obosiţi”, cu „casele lor zugrăvite / Cu fresce furate din cer”, doarme „la sânul vulcanilor otrăvitori”, iar „satele albele / Par spuma unor mări de demult”; Ithaca e o „tristă deziluzie” – „O insulă cât barca lui Ulise?”. Via Egnatia din Atena este „semn de unire / Între Răsărit şi Apus / Bunăvestire” . Olimpia, locul „ales de Zeus / Pentru refugiu pământesc”, dar şi pentru „jocurile-n care / Toţi fiii lui se-amestecă-ntre oameni”, e „loc binecuvântat”, pentru că face „războiul / Să tacă-n toată lumea, umilit”. În Elada lui Ion Brad, unde poeţii sunt singurii care „să spună adevărul”, iar istoria e „o mască mincinoasă”, de aur, sub care se „aşază / Spaimele, crimele, poruncile zeilor…”, poetul se amestecă „în corul Teatrului lumii”, identificându-se când cu „Acteon, cerbul fugărit prin păduri (…) / Devorat de câinii memoriei”, când cu „oşteanul întors din lupte greu”, când cu „cavalerul din veacul de mijloc / Rătăcit în pescar / Întors de pe mări să-şi ispăşească păcatele”. Alteori „Orbecăiesc precum Oedip / Desfigurat la suflet şi la chip”, „Eu, orb bătrân, cu umbra mea de mână”. Călugăr la Meteore, numără „boabele rozariului” şi îşi poartă „sicriul pe umăr / Ca pruncul lăuzele…”. Câteodată, „Sunt numai ochi de frunze şi mă tem / De mine însumi, orbul Polifem” ori „Filozof la ţărmul mării / Număr ochii stinşi în pietre, / Albii ochi privind homeric / Dincolo de timp şi vetre”. Etc. etc. Închizând cartea, îţi răsună în urechi testamentul lui Heracles, ori poate al Poetului nostru: „Am vânturat cu voi mitologia – / Un fel de viaţă-a mea, ori poate moartea / Iluziilor. Judecaţi voi singuri! / A început sau s-a sfârşit legenda? / Viaţa mea e-o veche Argolidă / Proptită doar pe ziduri de cetăţi / Ciclopice, ca luptele purtate / Cu mine însumi şi cu lumea mare, / Cu monştrii dinăuntru, chinuiţi, / Cu monştrii dinafară, preafrumoşii!” Şi mi-l imaginez pe Ion Brad asemenea aedului său, „În mână c-o chitară / Şi-un băţ de călător”, îmbrăcând „întreaga ţară / C-un vers fremătător…”. Desigur, Elada, Elada…

Rodica Lăzărescu

Eugen Dorcescu: Despre realismul liric*

Solitar, dar prezent pretutindeni, la întâlniri literare, reuniuni culturale, diverse alte evenimente, de negăsit, însă, dacă îl cauţi cu tot dinadinsul, neguros, ermetic, brevilocvent, cu scurte şi sonore intervenţii, părând a cunoaşte bine, şi nemijlocit, neîmplinirile existenţei (existenţa ca eşec şi suferinţă tăcută), dar nedoritor a-şi împărtăşi experienţele, pe scurt: ins ce nu poate trece neobservat, deşi nu se străduieşte să fie luat în seamă, Stejărel Ionescu scrie o poezie asemănătoare sieşi: greu încadrabilă, tematic, stilistic, estetic. Aş situa-o sub girul unui straniu şi contradictoriu realism liric, hrănit de scepticism, deziluzie şi de o tristă circumspecţie. Un lirism salubru şi dramatic, ce evocă o realitate plată şi insalubră („eram condamnat la dezamăgire”): (40) sunt un orb/ şi el e un orb,/ doar un felinar stă/ în locul crucii,/ tocmai s-a întors lumea/ de la cerşit/ lepădându-se fiecare/ de el însuşi,/ tot cartierul e orb/ şi strada e spartă,/ de orbirea deşertăciunii.

Peste tot, ne întâmpină o rece distanţare, înăbuşirea oricărui sentimentalism, ironia şi autoironia amară, aproape disperată. Fiindcă

s-ar zice că noi înşine suntem cauza primă a fenomenelor generatoare de suferinţă, noi proiectându-le, printr-o malignă exteriorizare a eului, noi ne lăsăm fermecaţi de Maya (Iluzia), sub stridentele semnale ale morţii: (50) totul e distorsionat/ de naşterea noastră inutilă/ niciodată moartea/ nu vorbeşte răguşit. (Să se vadă şi 31, 32, 61 etc.) Iată, spre exemplu, două stampe ale unui cotidian halucinant: (36) am luat ibricul de cafea/ şi peste zaţul rămas/ de dimineaţă/ mi-am fiert trecutul,/ am strecurat zaţul/ şi am oprit/ doar ritmicitatea/ prezentului; (37) mă răsesem proaspăt/ iar barba mi-am dat-o/ la bursa de mărfuri,/ sub retină/ mi-a rămas doar/ un suflet indiferent. Ori acest posibil motiv rustic, păşunist: (13) s-a dus la coasă/ şi s-a cosit pe el,/ când l-au căutat era deja/ o furcă de paie/ în ieslea vacilor, chiar dacă nostalgia copilăriei petrecute în puritatea edenică a peisajului natal, nu dispare niciodată: (46) focul trosnea/ cineva spunea un basm/ la gura sobei,/ câtă linişte,/ era copilăria. Dominantă rămâne, indiscutabil, devoalarea nulităţii deprimante, inclusiv în privinţa

vieţii intime. Să contemplăm, de pildă, masca, şi mascarada, elanului erotic, romanţios (fără nicio abdicare, însă, trebuie spus, de la decenţa expresiei): (12) ieri, ţi-ai uitat aici/ sutienul şi bikini,/ procedând astfel/ în cel mai scurt timp/ o să îţi laşi/ întreaga ta garderobă,/ graţie speranţelor tale/ bagajul tău deocamdată/ e pus după uşă. Cu acelaşi condei sunt conturate şi autoportretele.

Unele, dure, zeflemiste, poate trucate: (64) sunt un anonim păcătos/ îngrozitor de păcătos,/ popa mi-a dat canoane/ eu beam o bere pentru fiecare canon/ şi îmi împleteam/ păcatele între ele/ iar ochii îmi fugeau/ la alea tinere,/ nevasta m-a dat afară / dormeam la vecina,// ce viaţă de câine anonim. Altele, grave, problematizante. Am ales, dintre acestea, două, rânduite într-un evident crescendo şi năzuind, în suişul lor, spre eternitatea obsesivă şi atotstăpânitoare: Mai întâi, aşadar: (4) sunt dublu,/ dublu de treaz,/ dublu de beat/ dar mereu în ficţiune/ ca o moleculă fără memorie,/ mi se tulbură/ în lumină, întunericul/ unui capitol/ despre omul/ proptit de timp. Apoi: (58)

de ce mă ridezi? / sunt analfabet/ nerăsfoit, necitit,/ nenăscut, dar ridicat la cer. În contrast cu o atare lume a derizoriului, a nimicniciei, a inconsistenţei şi absurdului, se deschide, peste sufletul rănit, greu de amintiri sumbre, sfâşiat de dorul casei şi al satului de altădată, veşnicia, clară, statornică, liberă, neîntinată: (10) când munţii coboară/ peste ape/ norii făuresc din vise/ eternitatea.

(A se vedea şi 51, 56, 65 etc.) De aici,

din reveria acestei nesfârşiri, decurg profunzimile lumii de jos. Precum în acest catren memorabil: (44) am un păianjen/ în casă,/ tata i-a ţesut/ pânză la geam. Şi, tot de aici, o pulverizare suprarealistă în structurile textuale, ca după explozia unei revolte a sensurilor: (77) casa ta era peste mătură/ cojile îţi stăteau între dinţi,/ maldăre de gunoi peste tot,/ un câine scheuna/ spre o pisică ce dormea/ într-un craniu.

Este foarte greu să scrii despre traiul lipsit de iluzii, străin de dulcegării şi frumuseţi convenţionale, cosmetizate, este greu să scrii despre viaţa reală, despre viaţa ca succes în eşec (dacă pot spune astfel), cu detaşare şi sinceritate, fără să pozezi, fără să te lamentezi, fără să filozofezi. Este greu, dar nu imposibil. O probă, între numeroase altele: (72) totul e în paragină/ şi aceste poeme/ neterminate,/ rămân defuncte şi fără glas/ întrun maldăr de hârtii/ îngropate de gunoaiele timpului/ sub felinarele încremenite/ în stele,/fără timp/ fără spaţiu/ şi sub paşii pustiului. _________________ * Stejărel Ionescu, Poemul meu neterminat din jilţul poeziei, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2016.

nr. 65-66 n nov.-dec. 2016

teatru

actualitatea literară 13

Puncte şi unghiuri de vedere

Perceperea unui spectacol de teatru depinde de adâncimea şi de înălţimea gândului, dar şi de învelişul sensibil ce îmbracă această convergenţă înălţime-adâcime a gândului care, prin diferenţiere, individualizează criticul de artă.

Prin „ambitusul” lor scenic, sunt spectacole de teatru ce învăluie privitorul şi-l pun pe gânduri. Faptul se datorează energiilor preparate din dialogul ideilor, însoţit de etalarea stărilor şi răspândit de jocul actorului îndemnat, în anumite puncte de tensiune, să atingă impecabilul. În FNT, 2016 (Director artistic: Marina Constantinescu, alături de Ion Caramitru: Preşedinte UNITER) am văzut actori cum se aşezau în rol, potrivit naturii libere din ei de a înfiinţa personaje în funcţie de sensibilitatea proprie, pentru că imaginaţia le era vegheată şi modelată de puneri în scenă excepţionale.

Din mulţimea de spectacole vizionate (25 din cele peste 40) am ales deocamdată câteva pentru comentarii.

actualitate, esenţializând ludicul prin aceeaşi acută a timpurilor: confruntarea dintre omul politic şi omul de ştiinţă. Interpretările (chiar dacă pe alocuri au apărut unele disfuncţii în rostire, probabil din cauza tracului şi a oboselii) au creat personaje persistente: Teodor Corban (Peter Stockmann), Constantin Puşcaşu (Dr. Stockmann), Petronela Grigorescu (D-na Stockmann), Adi Carauleanu (Morten Kill), Cosmin Maxim (Hovstad), Doru Aftanasiu (Aslaksen), Andreea Boboc (Petra), Dumitru Năstruşnicu (Căpitanul Horster), Ionuţ Cornilă (Billing), Puşa Darie (Un beţiv). Claudiu Goga deţine „ştiinţa” construirii scenice a unor astfel de drame (În spirit combatant şi-a diversificat paleta regizorală în: Jocul ielelor de Camil Petrescu, Hamelin - legea tăcerii de Juan Mayorga, Vizita bătrânei doamne de Fr. Dürrenmatt) şi investeşte în actul teatral puterea de a denunţa. Rezistenţa şi insistenţa conferă vigoare personajelor ce „au văzut idei” şi se opun mordantelor aranjamente sociale. n Punctul orb de Yannis Mavritsakis, regia: RADU AFRIM (Teatrul „Toma Caragiu”, Ploieşti), aduce în reprezentaţie o lume fragmentată sau o secvenţă de lume în derivă care şi-a conservat din valorile umane, fără să le folosească din plin (Decorul lui Adrian Damian este predilect pentru „fragmentele” de lume ce-şi probează conexiunea). Dacă existenţa este punctul de referinţă ce a generat dramele, nu în toate zonele interne ale omului este la fel: mai sălăşluieşte ceva încă viabil şi poate regenera. Omul este capabil să stopeze căderea proprie, trecând voit peste „punctul orb”, îmblânzind egoismul ce orbeşte şi dăunează prin confuzii. Aparte şi, deci, memorabil se desfăşoară jocul actriţei Ada Simionică (Niki, ea însăşi fragmentată de trăiri) într-un context actoricesc (Ion Coman, Clara Flores, Cristian Popa, Mihaela Popa, Ionuţ Vişan, Bogdan Farcaş), în general, fără prea mari diferenţieri, dar suficient de unit pentru a crea un mediu de viaţă.

n Nota particulară a spectacolelor lui SILVIU PURCĂRETE se află în propensiunea pentru spaţiul gol, uneori lipsit de limitări. (Acelaşi interes pentru spaţiul gol poate fi întâlnit şi-n Livada de vişini de A. P. Cehov, regia: LEV DODIN, Teatrul „Maly Drama”, Sankt Petersburg, Rusia, numai că acolo există un ceva în spatele uşilor, deschizându-se relativ uşor şi închizându-se prin izbire, sau un dincolo de unde vin şi pleacă personajele cu veştile şi tristeţile lor. Eternul Cehov place pentru „marea foială” printre misterele ce iluzionează şi dau sens „călătoriei”.) Când se include şi sala, publicul devine participant la trăire, nu figură a trăirii. Invizibilul spaţiului gol este deosebit de fertil pentru regizor. Acolo, în acel spaţiu gol, sunt preparate scenele şi se repetă intrarea actorului în personaj.

Desfăşurarea propriu-zisă a scenelor ca şi finalul, adică ieşirea actorului din personaj, se fac la vedere.

Pregătind o acţiune în context social şi, deci, ieşind din intimităţile ce demască, personajele conspiratoare din Iulius Caesar de W. Shakespeare (Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca) se vor „izbăvitoare de tiranie, nu ucigaşi”. Numai că „izbăvirea” lor în lipsa unui plan adecvat va duce la dezordine socială şi, treptat, la o încăierare personală, motivate să le pregătească agonia şi dispariţia. Sfârtecările interioare şi răfuielile personale sunt diviziuni ce macină vertical o lume care, în absenţa conştiinţei pierdute, preferă vieţuirea într-un ocol străjuit de exacerbarea eului. Refacerea lumii presupune o îndeaproape atenţie pentru rodirea izvoarelor naturale de convieţuire şi, mai ales, multă răbdare. Replica finală devine concludentă: „Să dăm naturii dreptul ce şi-l cere şi să dormim adânc”.

(Traducere: Horia Gârbea şi Lucia Verona.) Bravul corp actoricesc (amintesc doar câţiva interpreţi: Zsolt Bogdán (Iulius Caesar), Miklós Bács (Marc Antoniu), Gábor Viola (Marc Brutus), Szabolcs Balla (Cassius), Enikö Györgyjakab (Portia), îndrăgiţi de mine din alte spectacole) atribuie viabilitate acestei drame romane.

Prestaţia scenică a Teatrului Maghiar de Stat din ClujNapoca (accentuez pe denumirea din urmă pentru că în vremea ei dacică şi romană – descoperirile arheologice o atestă prin inscripţiile plăcuţelor de argilă – această urbe, de unde îi vine denumirea de mai sus, a cunoscut o varietate de spectacole cu măşti), văzută drept o dramă a omului năpădit de orgolii şi ispitiri, prin emoţii şi înţelesurile transmise se infiltrează ca un antidot sau avertisment pentru o lume sedusă de artificial şi-n goană bezmetică după acumulări materiale, dar în fond golită interior până şi de bruma de natură. n Puternică dramă socială cu motivaţii psihologice, Un duşman al poporului de Arthur Miller, adaptare după piesa lui Henrik Ibsen, în elaborarea scenică a lui CLAUDIU GOGA (Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, Iaşi) devine un spectacol de

n Drama Pelicanul de August Strindberg se desfăşoară pe tiparele tragediei antice, numai că personajele sunt lipsite de putere şi de voinţă. În spectacolul lui FELIX ALEXA, totul se află într-o extremă statică, unde până şi timpul staţionează; obiectele provoacă amintiri înfricoşătoare, iar cuvintele sunt revărsări de nelinişte şi violenţă. Intrând în scenă, acei actori minunaţi ai Teatrului Maghiar de Stat din ClujNapoca, Imola Kézdi (neuitata Hedda), Zsolt Bogdán (pe cât de fermecător încă este, pe atât îl curtează crisparea), Éva Imre şi Péter Arus (ce merită atenţie sporită în evoluţia lor ulterioară), Melinda Kantor (particularităţile detaliului necesare întregului), dau impresia că desfiinţează timpul, deoarece personajele întruchipate trec dincolo, în limita ce striveşte orice poftă de viaţă. Prin dispariţia lui „pater”, centrul de ordine şi de putere, casa rămâne pustie, iar „sufletele” rătăcesc în corpuri înăbuşite, închise în borcane ermetice. Este o atmosferă de iarnă şi fum. n Poţi face un personaj credibil, nu neapărat prin intrare în pielea sa, adică prin identificare, ci jucat voit detaşat, însă deţinând toate datele esenţiale. Actorul se joacă pe sine, anexând personajul, mai exact trăgându-l după sine sau ţinându-l în faţă şi înaintând spre el.

MARIAN RÂLEA mi-a dezvăluit aceste înţelesuri despre facerea personajului, vizionându-l, într-un timp relativ scurt, în Tullius din Marmură de Joseph Brodsky, regia: YURI KORDONSKY, Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, Bucureşti, şi-n Schwitter din Meteorul de Friedrich Dürrenmatt, regia: MIHAI MĂNIUŢIU, Teatrul „Mihai Eminescu”, Timişoara. Nu costumaţia separă în actor un personaj de alt personaj, ci rostirea scenică. Am observat la Marian Râlea posibilităţi de rostire aparte care-l aşează printre cei aleşi: pronunţarea clară a cuvântului în timp ce mânca, învelişul sonor al cuvântului, fiind îngroşat din cauza ciofăielii, avea scenic un efect deosebit; întinderea primei silabe, de obicei a unei vocale, până intra în posesia cuvântului; silabisirea gradată şi sacadată a cuvântului, cu accentul căzut pe ultima silabă. Deşi aceste procedee colorează şi rostirea scenică a lui Victor Rebengiuc, actorul continua să-şi privească uimit colegul de joc. n Unul dintre spectacolele de excepţie din FNT, 2016, a fost Kafka. 5 vise, regia: DRAGOŞ GALGOŢIU, Teatrul Odeon, Bucureşti, căruia critica de specialitate îi este datoare cu variate interpretări. Spectacolul a fost comentat de mine imediat după premiera din mai 2016.

Aflându-mă la Teatrul Odeon pentru vizionarea unui alt spectacol din Festival, am auzit la un moment dat aplauze puternice venite din sala Studio, de la subsol, unde tocmai se-ncheia Kafka. 5 vise. Strecurândumă neobservat, am coborât la subsolul teatrului să mai aplaud încă o dată actorii. Din viteza coborârii, am nimerit pe culoarul de intrare şi ieşire a actorilor.

Ajunsesem în spatele iluziilor scenice. Bucuria pentru

Nicolae HAVRILIU

Festivalul Naţional de Teatru, 2016 succesul actorilor sensoţea cu emoţia de a fi atins, fără voie, pe unul sau pe altul dintre „personaje”, subjugate trupeşte încă de „senzaţia jocului”. Şi ce emoţie este atunci, emoţia fără cuvinte care te-nvăluie în mister, când insul din actor vine spre tine cu un chip de împrumut, al personajului irepetabil prin trăire, din seara spectacolului! n La scurtă distanţă între ele ca într-o simetrie ce apropie si proporţionează, de data aceasta miezul Festivalului de finalul Festivalului, au fost reprezentate două spectacole cu două actriţe ce ies din obişnuitul interpretării: OANA PELLEA în Betty din Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice de Paul Zindel, regia: MARIANA CAMĂRĂŞAN (Teatrul Metropolis, Bucureşti) şi MAIA MORGENSTERN în Führerin din La ordin, Führer! de Brigitte Schwaiger, regia: MIHAI MĂNIUŢIU (Teatrul „Aureliu Manea”, Turda). Ordinea menţionării actriţelor a avut în vedere ordinea în care s-au reprezentat spectacolele. Dacă la Oana Pellea rostirea scenică constă în succesiunea de afecte aflate tot timpul sub control, în ludicul actriţei se delimitează aşa-numitele gradaţii simple ce slujesc unor scene să se asocieze între ele, dar şi gradaţia totală aservită afectului şi creaţiei scenice în general, la Maia Morgenstern detaliul capătă înfăţişarea unor „evenimente” emoţionale în mişcare, imprevizibile şi total diferite, pentru că „Ma(r)ia” are mereu în preajma sa „marea” inepuizabilă a exprimărilor scenice.

Personajele create de cele două actriţe au darul şi puterea de a vorbi chiar şi din spatele vocii. Reverberaţia rostirii asociată plusului de fiinţare conferă celor două actriţe distincţia unicului şi a măreţiei scenice.

4 Trebuie ştiut că sunt spectacole de teatru care ies din convenţiile timpului actual şi chestionează lucrările timpului prin trimitere la începutul alcătuirilor de viaţă, vizualizând esenţialul şi durabilul care trec neobservate, deşi necesare sunt. Acele spectacole privesc sau aşează înţelesul prezentului prin măsura inegalabilă a suflului lor. Şi din fericire, acele spectacole au făcut repertoriul celei de-a 26-a ediţii a FNT, desfăşurată la Bucureşti între 21–30 octombrie, 2016. Se cuvine spus că acele spectacole au fost un fel de răscolire în raţional. Dar pornirile din raţional îşi au izvorul numai în iubire.

Danila Kozlovsky (Lopahin) şi Elizaveta Boiarskaia (Varia) într-o scenă din Livada de vişini de A.P. Cehov, regia: Lev Dodin. Spectacolul de la „Maly Drama”, Sankt Petersburg, Rusia, şochează printr-o vizualizare a formulei „lumea ca teatru”, cuprinzând totul ca un act scenic. Nu toate interpretările actoriceşti au fost adecvate acestei conceptualizări, unele păstrând însemnul „văzutului deja”. Şi dacă au lipsit alte personaje spre necesitatea regiei, Cehov a fost ajustat. Totuşi, spectacolul lui Dodin face din public un captiv în demersul teatral, închizându-l în perimetrul sălii destinat lui (ceea ce poate dezvolta o formă de intervenţie în percepţie, ocultând înţelesul sau fragmentându-l). Publicul, aflându-se părtaş la trăirea personajelor care vin şi pleacă, va fi consolat în captivitate de imediata apropiere a însinguratului Firs. Împreună vor stinge luminile şi vor ieşi din iluziile scenei, urmând căi diferite, unul în fictiv, altul în real. Această globalizare prin teatru funcţionează cu dus şi întors. Poate fi spectaculoasă cât timp „peștele cel mare îl înghite pe cel mic”, dar dacă în fuga sa „carul mare” nu ţine seama de neprevăzut, „poate fi răsturnat (ca o şansă) de buturuga mică.”

Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

teatru/diverse

Interiorul nostru e în continuă mişcare

Dur de George F. Walker Regia: Vlad Massaci Teatrul de Comedie din Bucureşti

Dur (Tough!, 1993) de canadianul George F. Walker, chiar dacă ar părea un strigăt al fiinţei umane, atât de singură la vârsta de maturizare a sentimentelor şi a comportamentelor, şochează prin inedit şi, fără menajamente, aduce în atenţie „fenomenele”, ce se mai prepară în laboratorul (uneori eludat) de viaţă al tânărului. Căci trebuie ştiut, în fiinţa omului sentâmplă mereu mutaţii, alte percepţii, noi unghiuri de privit, deplasări de accente, ceea ce înseamnă că interiorul nostru e în continuă mişcare. Energiile venite din transformări se preumblă în corpul fiinţei, dirijând-o, deşi, în esenţă, ea se păstrează aceeaşi. „Facerea” ce se zămisleşte în absenţa vegherii (Facerea Omului, în sens biblic şi natural, a stat în veghea Divinului) produce anumite distorsiuni ale procesului prin apariţia unor opoziţii ce se confruntă şi, evident, contribuie la o intensificare a contactelor revărsate în dramatic. Şi cum dramaticul rămâne teritoriul ce

de George F. Walker, regia: Vlad Massaci, scenografia: Irina Chirilă.

Acţiunea se petrece într-un parc, un loc retras al urbei, ce se arată favorabil conversaţiilor serioase despre ordine şi responsabilitate în cuplu. În acest loc, Tina, alături de prietena sa, Jill (reprezentând personajul-martor, distant şi rece) îi testează iubitului Bobby sentimentele şi concepţia despre viaţă. Acuzat de infidelitate, Bobby nu se apără în numele iubirii ce ar exista între cei doi tineri (de altfel apare nehotărât să-şi precizeze afecţiunea faţă de Tina când este întrebat), ci oscilează într-un joc de cuvinte întreţinut de înţelesul că viaţa este un joc, ascunzând adevărul (Are în intenţie s-o părăsească). Şi oricât s-ar crede stăpân pe sine (când afirmă că vrea să fie cu ea, dar şi cu altele), Bobby (în contextul sănătăţii sale fizice şi al situaţiei sociale) simte eroarea de comportament în care se află şi, întocmai tânărului din versul lui Rimbaud, din prea multă singurătate, devine personajul fără ţintă, predestinat rătăcirii: „Departe, mai departe, eu voi rătăci/ Voios cu Firea alături, precum cu o iubită” (Senzaţie). Nesecata înrâurire senzorială întreţinându-se cu firea, din versul lui Rimbaud, se preschimbă la George F. Walker într-o

Răzvan Alexe (Bobby), Ana Bianca Popescu (Tina) și Sonia Divile (Jill) defineşte, în principal, teatrul, devine util să intre în preocupările scenei asemenea teme, spre vizualizare şi cunoaştere. Teatrul de Comedie din Bucureşti, fiind în continuă mişcare (dinamismul înţeles drept condiţie a existenţei), se arată interesat de actorul tânăr pe care-l promovează în trupa sa şi de personajul tânăr etalat în reprezentaţiile scenice (Amintirea spectacolului Emancipare de şi regie: Radu Iacoban, dincolo de câteva rezerve, aşează în memoria afectivă unele imagini ce impresionează plăcut). Rodul acestui constant interes acordat de Teatrul de Comedie omului tânăr, actor şi personaj, este şi spectacolul Dur

Răzvan Alexe (Bobby), Cristina Juncu (Tina) și Irina Ștefan (Jill) curgere neîntreruptă a senzaţiilor fără finalizare, ceea ce face din Bobby un personaj cu simţuri în derivă. Şi cum această curată acaparare în beţia plăcerilor imediate stârneşte milă, s-ar spune că învelişurile nutritive ale personajului se-mbibă de tragic. Prins ca de o mână a destinului între fata ce-l iubeşte şi fata ce-l urăşte, Bobby se păstrează acelaşi tributar egoului său, din care nu poate ieşi, chiar şi-n clipa când află că este tată. Nicio licărire din simţurile viitorului tată şi din responsabilitatea bărbatului matur nu transpiră în el. În schimbul dăruirii în cuplul de viaţă, sugerată de Tina ca o necesitate, Bobby se arată disponibil să fie insul

Sculptorul Ingo Glass, INvitat de onoare la „English Pub” Lugoj - „Art Club”

n Duminică, 20 noiembrie 2016, Ingo Glass, important sculptor contemporan, originar din Lugoj, a fost invitatul de onoare al „Art Club” - “English Pub” Lugoj (amfitrion: ing. Haica Dan). Despre artist, despre creaţia sa și simbolurile ei, despre întreaga activitate a sculptorului au vorbit: sculptorul Marius Bacriu (preşedintele Filialei Lugoj a Uniunii Artiştilor Plastici din România), artistul plastic prof. univ. dr.

Viorel Toma şi maestrul Silviu Orăvitzan. Înaintea prezentării în sine, sculptorul Ingo Glass a oferit un interviu postului TVR România Timișoara (interviu realizat de director conf. univ. dr. Lucian Ionică); de altfel, întregul moment a fost filmat de TVR România Timișoara. În cuvântul său de deschidere, sculptorul Marius Bacriu a menționat: „Ingo Glass este un sculptor monumental, din Generaţia de Aur a artei sculpturii, este un nume care a creat, prin formele sale inconfundabile, o avangardă în sculptură, esenţializând, cu timpul, „turnurile” şi „catedralele” sculptate la Galaţi. Maestrul Silviu Orăviţan a adăugat: “De Ingo Glass mă leagă faptul că suntem acelaşi leat şi faptul că aparţinem aceluiaşi sit al artei – al reprezentării formelor simbolice, spirituale, esenţiale”; iar cunoscutul pictor lugojean Viorel Toma a completat: „Am fost colegi cu mulţi ani în urmă la Şcoala Populară de Artă din Lugoj, la eminenta profesoară de sculptură Elisabeta Popper”. În finalul prezentării, vizibil emoționat, sculptorul Ingo Glass (care după o lungă perioadă de ședere în Germania, locuiește în prezent la Budapesta) a mărturisit că a învățat „abecedarul creaţiei artistice” la Lugoj: „Cariera mea de suflet a început aici, la Lugoj, unde am primit abecedarul sculpturii de la domnişoara Elisabeta Popper, la Şcoala Populară, şi nu la Academia de Arte; ea a studiat la Viena; era studentă în anul III când Austria a fost ocupată de nazişti; n-a riscat să fie trimisă în lagăr și s-a refugiat la Lugoj; după război a devenit una din marile profesoare ale Şcolii de Artă lugojene. Lucrarea mea «Septenarius», înaltă de 13 metri, amplasată pe ma-

LiteraTURA oraşului

lul Dunării, la Galaţi, reprezintă cele şapte ţări prin care trece Dunărea, din Germania până în România; ea a devenit foarte cunoscută pe plan internaţional, din Occident până în Japonia, și a dat evoluţia creaţiei mele artistice de mai târziu, din Germania”.

Traseul artistic al sculptorului Ingo Glass – Lugoj, Banat, Galați, Germania, Ungaria – a fost completat cu o proiecţie a unor imagini cu lucrările sculptorului (în diferite etape de „construcție”), creionându-se astfel destinul artistic internaţional al artistului. Lucrarea “Moştenirea lui Abraham” semnată de sculptorul Ingo Glass, datorită faptului că simbolizează unirea celor trei mari religii ale lumii, a fost de curând achiziționată de Ministerul de Interne al Germaniei. În ziua următoare prezentării de la English Pub, sculptorul Ingo Glass a vizitat, alături de soție și de un prieten din Ungaria, „Casa Bredicenilor” din Lugoj și și-a revăzut lucrarea „Alfa și Omega” – monument aplasat în Parcul Prefecturii din Lugoj și dedicat eroilor lugojeni căzuți în luptă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Premiile Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România, pentru anul editorial 2015

n Luni, 12 decembrie 2016, în Sala “Orizont” a USR Timişoara, a avut loc Ceremonia de acordare a Premiilor literare ale Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România pentru anul editorial 2015. Premiul Opera Omnia i-a fost acordat scriitorului şi sculptorului Aurel Gheorghe Ardeleanu pentru întreaga operă literară; Premiul pentru Poezie i-a fost acordat scriitorului şi jurnalistului Robert Şerban, pentru volumul de poezie Puţin sub linie (Editura Cartea Românească, 2015); Premiul pentru Proză (ex aequo) a fost acordat scriitorului Mircea Pora, pentru romanul Bidonul (Eikon, 2015), şi scriitorului Titus Suciu, pentru romanul Calvarul Învingătorului (Datagroup, 2015); Premiul pentru Critică şi Istorie Literară i-a fost acordat

nr. 65-66 n nov.-dec. 2016 ce ajută material o familie monoparentală pe care o produce. Explicaţia cea din urmă a lui Bobby, devenită lămuritoare, stinge lumina conversaţiei. În arderea totală pentru Bobby, ca dintr-un gest aparţinând mai degrabă unei înscenări propriei dezamăgiri, Tina îl absolvă de responsabilitatea tatălui, îi aruncă inelul iubirii lor şi păşeşte pe drumul asumat al despărţirii.

Rănit în orgoliul său, Bobby pleacă. Rămasă alături de Jill, prietena de nedespărţit, Tina primeşte încrederea şi suportul moral al acesteia. Mânat de iubirea latentă, Bobby se-ntoarce încercând împăcarea. Dar Tina îl refuză, stăpânită de hotărârea luată. În compensare se aude Jill glăsuind: „Ei au nevoie de ajutor. Să li se acorde o altă şansă”. Finalul spectacolului declanşează o schimbare a centrelor de emisie. Rămas singur, Bobby trece în următoarea clipă căutând un strop de apă la ţâşnitoarea din preajmă. În Dur de G. F. Walker, inspiraţia lui Vlad Massaci (obişnuit cu făţuirea detaliului semnificativ) se cuplează mai peste tot cu logica scenică şi cu disciplina de neclintit a interpretării. Dubla distribuţie feminină din Dur mă-ndeamnă să afirm că Vlad Massaci propune două versiuni ale spectacolului cu aceeaşi temă, unde chipul tânărului Bobby este supus la „stâlpul infamiei” şi testat (nu judecat) pentru juvenilele comportamente ce tind să devină erori, aceleaşi erori, dar interpretate diferit de intransigenţa „sexului slab” care duce greul vieţii. Pe Răzvan Alexe, titularul lui Bobby, nu-l uiţi uşor. Actorul, aflat la începutul carierei, vine din stirpea celor „qui se possède”. El este, evident, în atenţia partenerelor de scenă şi a publicului, pentru că personajul său face jocul. Fără el, partenerele ar vorbi în vânt, iar publicul ar privi în gol. Vizionând spectacolul de două ori (distribuţia îmi impunea), i-am observat actorului puterea de exteriorizare care atinge variaţii de expresie. Nu ştiu care dintre cele două Tine l-au îndrăgit mai mult, dar fiecare a simţit în preajma lui nevoia de consecvenţă. Interpretele Tinei aparţin unor linii de joc diferite. Ana Bianca Popescu, deşi avansează în mişcare, flexibil şi cu nerv, nimic nu face fără măsură (Am văzut-o şi-n Mon cabaret noir, şi e la fel de cuceritoare). Vorbirea precipitată nu impietează defel o rostire clară şi nuanţată. Cristina Juncu are un ritm al ei care o individualizează pe scenă.

Răstirea, cerută de tonalitatea vorbirii personajului, nu înseamnă iritare, ci, prin extensie, însoţire de căldura vocii. De aici apare acea dojană blândă (ce sentâlneşte cu uimirea elevei din Steaua fără nume de M. Sebastian). Forma de joc a actriţei vine din interior, fără a fi într-o fixaţie a elaborării, ca o intenţie amânată cu farmec. Am reţinut la cele două actriţe tonul felurit, dar credibil în transportul emoţiei când rostesc: „Dă-i şi lui!” Dacă Bianca se avântă măsurat, Cristina joacă potolit. Tenacitatea şi asprimea Tinei faţă de Bobby cresc în intensitate datorită personajului-martor, Jill.

Cele două actriţe, Sonia Divile şi Irina Ştefan, însoţesc, dar şi stimulează pornirile Tinei până la un punct, pentru că, în esenţă, ele dezvoltă personaje de sine stătătoare. Emblemă pentru severitatea ce nu iartă sau iartă filtrat se găseşte în imaginea de fata-bufniţă (în primul caz) şi de fata-păuniţă ce se-nfoaie (în al doilea caz). Spectacol de actualitate, Dur este în acelaşi timp şi un spectacol de actor. Îndeamnă la trăirea prin autocontrol şi la o firească disciplină internă. criticului şi istoricului literar Alexandru Ruja, pentru volumul monografic Ioan Alexandru. Opere (Vol. I şi II, Editura Academiei, 2015); Premiul pentru Debut i-a fost acordat scriitorului Goran Mrakic, pentru volumul de proză scurtă Punk Requiem (Editura Blumenthal, 2015); Premiile Speciale ale Juriului au fost acordate scriitorului, criticului şi istoricului literar Cornel Ungureanu, pentru volumul Literatura Banatului. Istorie, personalităţi, contexte (Brumar, 2015) şi scriitorului şi traducătorului Eugen Dorcescu, pentru volumul de poezie Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (Ediţie definitivă de Mirela-Ioana Borchin, Editura Eurostampa, 2015).

Acordarea acestor premii anuale a fost decisă, prin vot secret şi în conformitate cu prevederile Statutului USR şi a Regulamentului, de Juriul pentru acordarea Premiilor literare ale Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România pentru anul editorial 2015, alcătuit din: Marian Odangiu (preşedinte), Viorel Marineasa, Graţiela Benga, Eugen Bunaru şi Simona Constantinovici. Premiile, susţinute de Primăria şi Consiliul Local Timişoara, au fost decernate în prezenţa domnului ing. prof. univ. dr. Nicolae Robu, Primarul Municipiului Timişoara; această festivitate a marcat încheierea stagiunii de toamnă a activităţilor Filialei Timişoara a USR, care vor fi reluate după 10 ianuarie 2017. Tot în acest context festiv, au fost acordate şi Premiile Speciale ale Juriului Cenaclului „Stafette” scriitorilor: Balthazar Waitz, pentru volumul Krähensommer und andere Geschichten aus dem Hinterland Menschen und andere Träume (Editura Cosmopolitan Art, 2016); Benjamin Burghardt, pentru volumul Katzbuckeln (Cosmopolitan Art, 2016); Petra Curescu, pentru volumul Gegenbild (Cosmopolitan Art, 2016); Robert Tari, pentru volumul Barentsburg (Cosmopolitan Art, 2016).Festivitatea de decernare a Premiilor „Pro Cultura 2016” a avut loc marţi, 6 decembrie 2016, la Consiliul Judeţean Timiş, printre laureţi fiind scriitorii: Adriana Babeţi, Crişu Dascălu, Dumitru Oprişor şi Marian Oprea. Felicitări tuturor!

Adriana WEIMER

nr. 65-66 n nov.-dec. 2016

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Adrian Alui Gheorghe, Luna Zadar, Cartea Românească, 2016

„Luna Zadar este romanul unui rebel fără cauză care trăieşte într-o lume-azil, fără limte, globalizată”, zice - bine! - Marius Miheţ, una din vocile sonore şi clare ale criticii tinere, pe

coperta a patra. Dar, pentru că şi noi am citit cartea (şi nu de complezenţă, ci de plăcere) putem afirma apăsat că avem în față un roman bun şi competitiv, de mare actualitate.

Roman identitar (despre „căutarea identităţii într-o lume depersonalizată” - M.M.). „Luna” lui Adrian nu este deloc în zadar - ba chiar o lectură cu mare folos pentru cititor.

Folos sufletesc, fiindcă material „de bază”, chiar autobiografic, are mai fiecare roman, depinzând de ştiinţa fiecărui autor de a-l atrage și depozita în pagină. Şi zice autorul nostru: „Cea mai abstractă şi incredibilă şi aiuritoare ficţiune este de fapt autobiografie...”, deşi credem că aici avem şi o mare doză de (auto) răsfăţ - de genul teribilismelor din Jurnalele cărtăresciene. Totul este (zicem noi, care nu am doar cochetat cu ideea de roman) să ştii face credibilă această ficţiune, povestea de bază. Şi povestea Lunii este mai mult ca atât: din loc în loc, de vreo trei-patru ori apare-n roman un poem despre această lună fantastică, aşa cum apar în Moby Dick poeme despre fantasticul caşalot alb. Ca multe altele, cartea în discuţie este şi ea un roman „de tranziţie”, cu arhivele Securităţii, războiul din Iugoslavia - fosta şi dezmembrata - , cancanuri sexiste, drame familiale şi sociale. Tânăr „debusolat”, eroul principal al cărţii este, nu alter-ego, ci una din posibilele voci auctoriale prin mijlocirea căreia se manifestă verbal (scriptic) măria sa, Autorul. Nouă ne-a plăcut cel mai mult celălalt personaj, partenera lui Albert (soţie? concubină? amantă?...): personaj diafan, fiinţă cogitativă, femeie isteaţă, prezenţă plăcută, ajutor potrivit. O carte bună şi proaspătă, vie – bună de citit integral şi nu numai de frunzărit (de aceea nici nu vi-o am povestit!). Un roman care te îndeamnă să scrii despre el mai pe larg - autorul putând spera îndreptăţit la traduceri sau ecranizare.

La o largă audiență, iar noi îl felicităm.

Gabriel Klimowicz, Nunta, Cartea Românească, 2016

Un alt roman de actualitate (tranziție) este această carte a lui G.K., care la bază este chimist, dar şi jurnalist, aşadar cunoaşte fenomenul „tranziţional/ tranzacţional” din chiar miezul lui. Un chimist căruia îi plac poveştile - aşa a ajuns romancier! Deşi pare uşor tezistă, prin faptul că autorul îşi propune să ilustreze cam toate genurile de cupluri posibile într-o Românie contemporană (şi în acelaşi timp, împotmolită în... vis!), avem în faţă o carte reuşită și instructivă; „carte a nunţii” care se termină chiar cu o „nuntă în cer”: ceremonia de hirotonisire a unei generaţii de preoţi. Romanul începe cu o petrecere de nuntă şi se termină cu una de botez, încercând, peste poveştile de viaţă prezentate şi care constituie nucleul romanului să desluşească

sensuri existenţiale mai largi: „Ce este nunta? Începutul sau finalitatea iubirii? E legământ spiritual pentru vecie sau doar un contract social? Este un drum, o devenire sau doar un parteneriat parafat în pat...” M-am oprit aici intenţionat (deşi finalul frazei era „patul conjugal”), fiindcă multe din parteneriatele şi relaţiile sentimentale ale cărţii se parafează în alt soi de pat... Şi până la urmă societatea de tranziţie, ca sistem social, impune multor cupluri de interese un standard al ei - un pat „al lui Procust”. Ce mi-a plăcut mie la romanul lui Klimowicz este subiectul, drag inimii mele (cochetam şi eu cu el într-un „romaneseu” de prin anii 90, „Briciul Dalilei”). Cât şi

la ideea de “pânză pe mare”, care o re-prezintă pe poeta în discuţie, o recomandă ca pe o căutătoare-şi-călătoare în domeniile Spiritului.

Titlul prefeţei - “Peregrinarea himerică pe Muntele Alb” - este el însuşi simptomatic pentru genul de poezie cultivat de M. Bologa.

Dar să exemplificăm și noi, în cuvinte proprii și în versuri exemplare ale Mariei: “Între lumea zbuciumată şi timpul interior/ Pândesc aripile unei cumplite dezolări…/ Teama că te-ai putea obişnui,/ Că lucrurile ar putea să treacă/ pe acelaşi plan/ Fiecare picătură smulsă alină, înfruntă, speră/ se reface din cioburi// Trăim din latenţa/ Stinsului Vulcan al neliniştii noastre” (p.17). Aşa cum spune

capitolele, inspirat intitulate, nu pur şi simplu numerotate. Şi întrebarea de baraj: dacă participă sau nu divinitatea la ceremonialul de nuntă. „Cine vine cu darul, Dumnezeu sau stăpânul banilor, Marele Nimic?” Poveştile de dragoste din roman sunt pe alocuri frisonate de intervenţii fantastice, cum ar fi acest Mare Nimic menţionat sau Judecătorul, persoană reală, invitat la cele două ceremonii, dar şi instanţă supremă, care taxează în absolut culpele pământeşti. Trecând peste cele câteva expresii neaoșe „scăpate”-n roman, ne-a impresionat filonul religios şi semnificaţia divină a căsătoriei.

şi prefaţatoarea (care a prins bine vibraţia, timbrul poeziei de care ne ocupăm aici), avem de-a face cu o creaţie rafinată, elevată - bine filtrată intelectiv. Dar suntem de părere că poeta trebuie să iasă într-o bună zi din refugiul ei insolit-solitar, Cetatea Ur (a se vedea volumul de debut) şi să scrie pentru muritorii de rând, nu doar pentru iniţiaţi. Reţinem şi din acest volum titlurile memorabile, lirice prin excelenţă - prin ele însele: Navigăm printre peisaje stranii, În marea serii, Şi un alt timp a trecut, Zile cu ploaie, aureole şi destrămări, Corp sub nesomnul cerului…

Ioana Burghel, Vene de pământ, Ed. TIM, Reşiţa, 2016

Dacă o întoarcem pe toate feţele, constatăm că avem de-a face cu o “Carte apărută în cadrul proiectului Imperial Burghtheater Oraviţa – volum premiat la ediţia 2016 a Concursului Naţional de Poezie “Eminescu la Oraviţa”. Cartea beneficiază şi de o prezentare pe coperta patra, semnată Ionel Bota (extrasă din postfaţa intitulată “Resurecţia şi melancolia”. După spusele criticului şi poetului orăviţean, avem de-a face cu un “lirism încrâncenat, sagace, poftind deopotrivă la cromatici celeste şi la melancolia trupului… Ar fi prea puţin dacă am defini prestaţia autoarei doar între cerebral şi afectiv”. Dar iată şi un “ceva” (titlul ultimului poem din volum) care exemplifică cele de mai sus: “un semn cât de mic în/ pulberea puţină/ pregătit pentru ziua aceea/ în care/ cineva o să-ţi spună: “- pentru că ai meritat, uite, ia de aici/ o felie de moarte!”” Iată aici un adevăr peren al vieţii şi al poeziei: toate meritele sau inconsecvenţele noastre se varsă în moarte…

Ne aflăm, credem noi, în faţa unui poet format, care face poezie mai mult cu sufletul, decât cu raţiunea, care simte poezia, aşadar.

Maria Bologa, Lumina din ochii insomniilor, Eubeea, 2016

Consecventă editurii timişorene a Ninei Ceranu, colega noastră Maria Bologa revine în atenţia criticii şi a împătimiţilor de poezie cu o (auto)antologie de 100 de pagini, prefaţată de Ela Iakab şi prezentată pe coperta a patra de Eugen Dorcescu. Cultivând titlul amplu şi fastuos, încărcat de electricitate şi strălucire (gen: Poeme pentru o noapte sumeriană – debutul de la Augusta, din 1997, Orchestra de sub ape, Luna în care au murit păsările), însăși poezia purtând brendul M.B. este una sărbătorească şi diafană, nelipsită însă de greutate/ dificultate. Versurile sale sunt fragranţe, evanescenţe călătoare, cum bine remarcă scriitorul important care este E. Dorcescu, el însuşi un mare poet. Şi subscriem

Veronica Balaj, Solilocvii/ Soliloquies, Ed. Muşatinia, Roman

De peste 100 de pagini, volumul biligv al Veronicăi Balaj (română-engleză), apare în traducerea Evei Halus din Montreal, care o și prefațează printr-un Cuvânt al traducătorului.

(Traducător asociat, Frank Cooper.) Cartea este frumos şi sugestiv ilustrată tematic. După ce, cu ani buni în urmă, plecase cu nădejde Cu îngerul la arat (volumul de debut), V. Balaj a străbătut mai toate meridianele globului şi ale poeziei. Are ştiinţa titlurilor şi a structurării lirice, ca - de pildă - în această Fantezie heraldică: “Ah, marea,/ sărutândumi/ piciorul drept/ piciorul stâng/inima…/ muşcătură fierbinte…” Uşor prozaică, discursivă, poezia Veronicăi Balaj rotunjeşte un sens, transmite un mesaj - poetic, dar şi existenţial: “mereu există/ răvaşe căutate/ un tren venind/ altul strecurat la plecare/ diafragma/ întrebărilor noastre…” (Roşu iertător); „... o pasăre/ nesupusă eram/ în trudita căutare/ totuşi, voi mai osteni/ să caut/ cuvântul de alinare/ pentru cel ridicat în marea plecare...” (Distanţe dilematice). În concluzie, V.B. este o poetă care se respectă, conştientă de valoarea proprie, dar care ştie - şi poate - să-şi facă şi lobby internaţional, prin ediţii bilingve şi participarea la întâlniri pe toate meridianele.

Petru P. Bungărzan, Tainele Fiinţei, versuri - Editura Graph, Reşiţa, 2016

Un titlu demn de autorul cărţii, absolvent de Filozofie şi Drept, cartea de peste 100 de pagini a reşiţeanului conţine de fapt meditaţii versificate, de genul celei care dă titlul cărţii: „Tainică-mi pare fiinţa,/ Dăinuind prin câte toate,/ Precum ne arată ştiinţa/ Dintre dragoste şi moarte.” Cele opt apariţii editoriale reflectă, prin titluri, aceeaşi propensiune spre meditaţie existenţială: Fascinaţia chemării, Când ale vieţii toamne, Mirajul poemelor cu formă fixă etc., toate cărţile apărând la edituri reşiţene.

Conform (şi) prezentării de pe coperta din spate, poezia dlui Bungărzan este o interferenţă de sacru şi profan, versificări simple pe teme

de viaţă. Suntem de părere - şi recomandăm poetului reşiţean epigrama sau stilul umoristic, care l-ar prinde mult mai bine.

Silviu Crăciunaş, Lazaret - suflete rătăcite, Despre iubire şi despre iertare - roman - Eikon 2016

Un titlu amplu, dublat de explicaţia din subtitlu, ne propune S. Crăciunaş, matematician cu tratate de specialitate, orientat însă şi înspre creaţia literară - poezie şi proză. Este, în ordine, al doilea roman al autorului, după În umbra destinului. „Sunt convins că mulţi oameni care mă cunosc s-au

întrebat ce anume m-a motivat să scriu. Cred că în fiecare om se naşte dorinţa de a scrie de la prima carte citită. Am perceput cărţile ca pe nişte oglinzi care remodelează realitatea şi te ajută să vezi, nu doar să priveşti. Să înţelegi, nu doar să asculţi. [...] A scrie înseamnă să ajuţi oamenii să vadă dincolo de ziduri”, declară romancierul într-un Cuvânt înainte. Şi tot de acolo aflăm taina titlului: este vorba de-un sat locuit de suflete pierdute (sau gogolienele suflete moarte), „un zid lung în spatele căruia sunt ascunse cu grijă câteva case..., oameni cu suflete rătăcite de timp şi de lume. Oameni care au propriul zid la purtător.” Scriitura matematicianului-scriitor este, cum era şi de aşteptat, densă, concisă, exactă. Şi cu sclipiri estetice: „Dar dragostea? Ea unde este, dragostea? Ascunsă în cuvinte pe care el o să i le servească... ca pe nişte pastile, de trei ori pe zi...? Într-un ser al pasiunii prefăcute revărsată peste trupul ei fără apărare?...”

Viorica Răduță, Când se duc în uitare, Ed. Pleiade, Satu Mare

Apărută în colecția deja celebră Gheorghe Grigurcu vă recomandă, coordonată de poetul Radu Ulmeanu, cartea Vioricăi Răduță are 80 de pagini și este împărțită în trei cicluri, cu rezonanță de vers fiecare: I. Vânt de apă uitarea; II. suflarea trage apă în ea; III. și uitarea e singură. Poetă și prozatoare, cu un debut relativ târziu (1998), V. Răduță excelează în ambele domenii (în plus, este și un bun critic literar). A scris un roman excelent de care ne vom ocupa în numărul următor (Vremea Moroiului), iar placheta de față - cu coperta după o propunere a autoarei - este și ea remarcabilă. După sugestia indusă de titlu, cartea Vioricăi Răduță este „despre cei ce se duc în uitare” - uitare care este, cum ne mărturisesc titlurile (de cicluri) de mai sus, un vînt de apă al singurătății, fiindcă și uitarea e singură! Cartea reprezintă câteva „clipe din absența mamei”, cum ușor se deduce din text și cum sună chiar dedicația cu care poeta ne onorează. Desoperim ușor și câteva motive poetice: vântul, apa - ploaia: „apa e pustiul/ bate în clopot/ și rămâne în el doar marginea”; „privirea mamei duce vântul/ la distanță”. Dar, deși melancolică, în poezia aceasta întâlnim și multă zăpadă: „ochii lipsesc din ramă// vântul o apasă// mai jos e zăpada”.

Titlurile sunt fiecare un concentrat metaforic, multe din ele fiind grăitoare monosilabe: pauză, limpezire, meditație, coșmar, mâna, tristețea, timpul, suflarea... ”Timpul e aici un factor exterior, colonizat de emisiile de ordin interior ale sensibilității” (Gh. Grigurcu). Suntem de acord cu patronul colecției, când afirmă că V.R. ar trebui reconoscută ca „un nume pregnant al literelor românești actuale.” Și credem că această „acțiune” a chiar început, având în vedere faptul că publică la edituri mari.

16 actualitatea literară

meridiane

n Chimista, primul thriller pentru publicul adult al autoarei-fenomen Stephenie Meyer

Lansat în SUA pe 8 noiembrie, Chimista, primul thrillerpentrupubliculadultsemnatdeStephenie Meyer, a intrat, după doar o săptămână, în topul bestseller al prestigioasei publicații New York Times. Apărut în România, la Editura Trei, în Colecţia Fiction Connection, în traducerea lui Constantin Dumitru-Palcus, romanul autoareifenomen a anilor 2000 este unul de spionaj, cu personaje vii și convingătoare, care țin cititorii captivi. Chimista a fost „arma“ secretă a uneia dintre agențiile-fantomă ale guvernului american.

Când a devenit incomodă, au decis să o lichideze.

Ca să rămână în viață, s-a transformat într-un cameleon care jonglează cu identitățile și adresele.

L-au ucis pe singurul om în care avea încredere, însă ea reprezintă în continuare o amenințare.

Vor s-o vadă moartă, și asta cât mai repede.

Când fostul șef îi oferă o cale de ieșire, realizează că ar fi singura șansă de a-și reinventa destinul.

Dar pentru asta va trebui să accepte o ultimă misiune. Constată însă că informațiile pe care le obține o pun într-o situație și mai primejdioasă.

Hotărâtă să înfrunte direct amenințarea, se pregătește pentru cea mai dificilă luptă din viața ei, dar se îndrăgostește de un bărbat. Noua pasiune nu poate decât să-i micșoreze șansele de supraviețuire. Aflată în impas, își valorifică talentele unice în feluri pe care nu și le-a imaginat niciodată. Stephenie Meyer a obținut licența în literatură engleză la Universitatea Brigham Young.

Seria ei Twilight (Amurg), bestseller internațional, s-a vândut în 155 de milioane de exemplare în toată lumea. În 2008, a publicat The Host (Gazda), primul ei roman pentru publicul adult, care a debutat pe primul loc în listele de bestselleruri ale publicațiilor New York Times și The Wall Street Journal și a fost ecranizat în 2013. Meyer locuiește în Arizona, împreună cu soțul și cei trei fii ai lor.

n Cea mai norocoasă fată, de Jessica Knoll, la Editura Trei

În timpul adolescenţei petrecute la prestigioasa Bradley School, Ani FaNelli a suferit o umilinţă publică îngrozitoare, care a făcut-o să vrea cu disperare să se reinventeze. Acum are o slujbă de invidiat la o revistă glossy, o garderobă luxoasă și un logodnic arătos. E la un pas de a trăi viaţa per­fectă, un vis pentru care a muncit din greu. Dar Ani are un secret.

Ceva îngropat în trecutul ei, ceva intim și dureros care încă o bântuie și ameninţă să arunce totul în aer. Dacă Ani alege să vorbească va distruge oare tot ce a realizat sau se va elibera în cele din urmă?

Jessica Knoll a crescut în suburbi­ile Philadelphiei și a absolvit The Shipley School din Bryn Mawr și Hobart and William Smith Colleges din Geneva, New York. A fost senior editor la Cosmopolitan și editor coordonator la SELF. Locuiește în New York împreună cu soţul ei.

Romanul său de debut, Cea mai norocoasă fată, s-a vândut în peste 450.000 de exemplare și s-a aflat patru luni pe lista de bestselleruri americane. Drepturile de publicare s-au vân­ dut în peste 30 de ţări.

Actriţa și producătoarea Reese Witherspoon a obţinut drepturile de ecranizare a romanului Cea mai norocoasă fată, iar Jessica Knoll a scris scenariul filmului.

nr. 65-66 n nov.-dec. 2016

Elena Marqués Núñez

Elena Marqués Núñez (Sevilla, 1968) este poetă și prozatoare. Câștigătoare a numeroase premii literare dintre care amintim: ”Paso del Estrecho”, Ediția a V-a Concursului de Proză Scurtă al orașului Huesca, Ediția a IV-a a Concursului Internațional ”Concha de Luz”, Premiul pentru poezie Álvaro de Tarfe etc. Cărți publicate: Ultimul discurs al generalului Santibáñez, Versuri perverse pe puntea albastră a lui Mato Grosso, Lungul drum al picioarelor tale, Corabia nebunilor (Premiul Vivendia-Villier pentru narațiune), Sublimul și frigul (Premiul pentru poezie).

Să umbli prin cocioabe căutând inocența spermei, binevoitorul sărut al alcoolului, grația obscurului, tragica virtute a genelor ocolind noaptea.

Aștept doar ploaia.

Fiicele Lesbiei Autoportret Aș dori să mă prezint.

Eu sunt slăbita poetă a vânturilor, cea care ascultă pulsul libelulelor și secundează orbita astrului la apus.

Mă bucur să mă trezesc în mijlocul lumii, în zile de cules și de maci, de minune a pâinilor, de împărțire a peștilor, de dumnezei generoși și pântece roditoare.

Mă culc între staul și parfum, și refuz refugiul promis de oameni: gurile acestea dăunătoare ca purecii ce tulbură rațiunea și saliva, ce varsă de pe buze cuvinte fără cadență, fără vocale, fără rost, fără substanță și fără accent; vocabule atât de goale ca fundul unui pahar.

Totuși, astăzi am mâini argentiniene; de spumă, de adevăr; de inimă, de ochi; de măr, viitorul. Și totul doarme în mine.

Ca valurile.

În căutarea grației Aș putea să încep cu începutul să mărturisesc găurile mâinii, să enumăr atâtea greșeli ce nu încap într-o carte ca aceasta unde versurile tind spre obscur sau să le transform gărgărițele în aripi.

Aș putea să rescriu ceea ce a fost în copilărie, să vorbesc despre străzi, râuri, fuste scurte, coifuri de hârtie, notițe de la școală.

Să mă prefac că au fost vise frumoase acolo unde au fost nopți feroce de insomnie după geamuri sparte.

Aș putea să înșir la grămadă a) băieții pe care i-am iubit; b) untul tare pus pe pâine; c) albastrul nedefinit al ciorapilor; d) panglici vechi ce niciodată n-au legat nimic.

Sau aș putea aștepta să fac ordine în treburile lumii.

Dor de ploaie Să tulburi straturile de flori cu coji putrede de înșelare și de pace, cu saliva veche a ceea ce a fost spus printre bulevarde și dărâmături.

Se dezmorțește ziua peste eterna suprafață a pământului cu vălul său de mușchi și de semințe.

Amantele își întind mâinile spre tainicul cot întredeschis al pielii.

Trupurile precum râuri revarsate, îneacă a coapselor bravură.

Vulcanul vibrează, lava ca o buză grăbită să aline limbile aprinse.

Nici un milion de libelule nu-i vor face pofta, vor stinge flacăra ce tremură-n plăcere.

Coline precum mierea, sâni de agavă, coaste domolite revendicând maci, grădini ținute într-o rouă stearpă. Ținuturi mitice de foc peste marea încinsă, tovarășa Lesbiei își bate joc de culmea amorului, zeița Geea în zenitul său sub cel mai nubil cer: ce va fi de fragila ființă ce ne-a dus orbește spre ademenirea focului în căutarea originii sferice a lumii...

Și uriași de pământ Și ei pășesc cu umerii drepți, și cu verbul ascuns în nisipuri, simplu ca trestia ce se îndoaie și se frânge în vântul lui martie.

Să nu acopere colbul, urmele ce au fost lăsate de poeți!

Să nu scuipe nimeni trandafirii ce au crescut fără tulpină, volatili și singuri și curați, fără mândrie.

Mâinile îmbrățișate în lut pe roata olarului, care frământă vinul, care plâng neîngrijitul rai, să nu le atingă lumina.

Tacă zefirii pe lacul neliniștit,

Un susur de valuri și de păsărele se desfată în strălucirea orgasmelor.

Casa care eu am fost O muchie pe seară.

Vestibulul.

Scara, un cimitir curat salvând abandonarea.

Taciturnul bronz.

Alinând lungul și întunecatul iz al coridorului ochiul oglinzii dublând cereștile gânguriri. În cămara deschisă, vestigiile spumei. În fund, perdeaua, ca un fluture.

Neliniștea pleoapei topește griul ingrat al amintirii.

Două palide susurări îmbrățișează resturile cafelei.

Ce îți va înfiora pielea de var și de faianță când ziua va încărunți...

Tărâmul uriașilor Cerul colorat peste pielea goală.

Pe imaș, doi călăreți de lumină și soarele, ca o suliță, singurul rod de pe ogorul slab și nelucrat.

Pământul suferă de durerea-i de pământ,

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de Societatea Culturală Lugojpress, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

iarna își cântă asprimea fără nori, buza atinge fervoarea cu care pun numele brazdelor și viilor și căii cerești unde Castilia e mierea. Și, dacă ieri, ca și acum, paloarea de apă a lunii vorbea prin ascuțișul chipului său, astăzi în mâinile mele stă magicul cuvânt ce o însoțește în drumul spre zare. Și, în altarul de la Mancha unde Dumnezeu e untdelemn, eu sunt minusculul mugur care-și uită viitorul deschis; sunt rană pe limbă, înțeleptul rătăcit ce își confundă pieptul plin de lumină și nebunie cu uriașele cruci.

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com)

Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com) Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

din văgăuna prielnică rugii unde Quijote strălucirea îi va veghea.

Să-și pună cu toții dinții în cufere sub cheie.

Să se audă numai Adevărul, Verbul atunci când explodează, nu îmbucătura lașă a celui ce toate le ignoră pe pâinea care ne hrănește și spiritul umflat.

Treacă tăcerea pe buzele necoapte.

Să ne rămână numai versul.

Ochii tăi Rana iernii.

Dezolare pietroasă pe dealuri.

Frunze invizibile.

Aerul oprit în timpuriu amurg.

Zbor lipsit de dumnezeu. Și un izvor de lumină când ochii tăi se-arată.

Prezentare şi traducere de Elisabeta BOȚAN

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: www.actualitatea.eu Tiparul: Tipomedia Prod Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediul USR Bucureşti