Actualitatea literară 68

actualitatea literară

nr. 68, anul VIII

februarie 2017

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Radu CÂRNECI:

Despre critica de receptare şi receptarea criticii

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Constantin CUBLEşAN, Radu CIOBANU, Maria BOLOGA, Ionel BOTA

r H

t is

a ni n meridiane n

n Mircea ANGHEL: Mai mult decât o lansare de carte: Matei Vişniec, „Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă...”

n Magda URSACHE:

„O Golgotă românească”

Din lirica universală „Mari Poeţi ai Iubirii”

o D

f o r

i e t

n proză: Florin LOGREşTEANU

Balázs F. Attila

Traducere de Mihók Tamás

Gale Burns

Prezentare şi traducere de Ela Iakab

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Nicolae SILADE

Despre critica de receptare şi receptarea criticii

Mult s-a mai vorbit în ultima vreme despre critica de receptare. Mult și degeaba.

Cum tot degeaba a fost și apelul lui Nicolae Manolescu, printr-o scrisoare deschisă adresată unor tineri critici demisionari. Demisionari din Uniunea Scriitorilor din România, dar demisionari și din critica literară, aceea de întâmpinare, cum zice președintele USR. Bine intenționat, Manolescu le zice (citez pe sărite): „Demisia voastră din critică vă reduce la o muţenie păgubitoare. [...] E nevoie să vă probaţi punctul de vedere cu argumente şi sub semnătură. Dacă, bineînţeles, doriţi să vă respectaţi statutul de critici literari. Vă invit să lăsaţi ambiţiile de carieră universitară sau de alt fel [...] şi să vă întoarceţi măcar din când în când la uneltele voastre de critici. [...] Paginile României literare vă stau la dispoziţie. Nu depinde decât de voi să jucaţi pe mai departe rolul care vă revine în susţinerea cauzei literaturii române şi în selecţia valorilor ei actuale”.

Degeaba. Nu se mai întoarce niciunul la RL, dar nici la alte reviste nu se duc. Problema criticii de întâmpinare nu se va rezolva atâta vreme cât tinerii critici nu se adună în jurul unei reviste bune (dar care o fi aceea?) sau câtă vreme un critic bun, foarte bun, sau de încredere nu își asumă acest rol. Și mai e problemă, care se adugă acesteia. Tinerii literați de azi nu mai au nevoie de critică de întâmpinare și, se pare, de niciun fel de critică. Nu mai au încredere în critica literară câtă vreme aceasta se face contra-cost sau pe bază de afinități și simpatii de tot felul. De aceea cred că, înainte de a rezolva problema criticii de întâmpinare, rezolvabilă - în ultimă instanță, trebuie rezolvată problema receptării criticii.

Cu atâtea edituri în preajmă, cu atâtea bloguri și site-uri, cu atâtea rețele de socializare, tânărul scriitor nu mai are nevoie de mult prea dezbinata critică de întîmpinare. Și se pare că pe niciun scriitor tânăr de azi nu-l mai interesează dacă volumul lui se vinde sau nu, vrea doar să publice cât mai multe și să intre în Uniune. Ca să aibă apoi de unde ieși. Așa că problema rămâne deocamdată deschisă.

Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Alex Ilinca, expuse la Galeria Armi a Cercului Militar Lugoj

opiniile noastre

„Pentru un băiat şi o fată sau un bărbat şi o femeie care se iubesc sincer, cu adevărat, aproape fiecare zi a anului este ziua îndrăgostiţilor.”

„Nu-i nevoie să inventezi un sfânt şi sub pulpana lui să transformi în marfă de tarabă sau în bun de consum unul din cele mai înălţătoare sentimente umane.

Căci tocmai creştinismul a înnobilat atât de mult acest simţământ, încât a devenit o adevărată virtute.”

n ilustraţiile numărului n

nr. 68 n februarie 2017

Sf. Valentin, un „sfânt” fără biografie

Sf. Valentin (sinonim cu Ziua îndrăgostiţilor sau Valentin” s Day), sărbătorit în fiecare an la 14 februarie, este un sfânt importat din interese mercantile, fără biografie, care nu are nimic comun cu tradiţiile populare şi creştine ale naţiunii noastre. În sprijinul acestor aserţiuni aducem şi alte opinii vizate.

Prima reprezintă un studiu intitulat Sfântul Valentin şi publicat în volumul Mitologie creştină (Ed. Aramis, Buc., 2005). El aparţine lui Philippe Walter, cercetător francez polivalent, cu contribuţii în istoria religiilor, antropologie, mitologie şi filologie. Pornind de la silaba val a cuvântului Carnaval care se găseşte la sfârşitul unor nume ca Lenval sau Perceval, şi de la numele Gal (Sfântul Gall), atestat în mai multe toponime franceze ca Sain-Gal (Lozere), Saint-Gal-sur-Sioule (Puy-de-Dome), Saint Gal (Bas-Rhin) şi Saint-Roman-en Gal (Rhone), el afirmă ipoteza că acest nume se raportează la un subiect mitic şi legendar precreştin. Supoziţia cercetătorului este aceasta: Biserica Catolică a deturnat vechile credinţe şi a inventat figuri noi de sfinţi cărora le-a dat numele creaturilor păgâne şi apoi i-a creştinat. Un astfel de sfânt misterios este Sf. Valentin. Prin silaba iniţială Val, a numelui său, sfântul are legătură cu mitologia de Carnaval, fiind sărbătorit, prin data de comemorare (14 februarie) tocmai în perioada carnavalescă (care se desfăşoară în Occident, de la 1 februarie până la Lăsata secului de Sf. Paşti). Ipoteza cercetătorului francez este susţinută şi de faptul că, în această zi (14 februarie), în Evul Mediu occidental se sărbătoreau, în cinci regiuni diferite, cinci sfinţi distincţi care purtau numele Valentin.

Aceştia sunt: l un preot din Roma care ar fi fost martirizat în 270, pe via Flamini; l un episcop martir din Terni (Italia); l un episcop din Toro (Spania); l un duhovnic cinstit din Puy (Franţa); l un martir din Africa.

Această coincidenţă a mai multor sfinţi cu numele în Val îl determină să afirme ipoteza originii indo-europene a Carnavalului şi a numelui Valentin, prezent în legenda Sf. Valentin. Acesta a fost condamnat la moarte prin decapitare, ritual care ne trimite, în viziunea cercetătorului, la o practică cunoscută celţilor, care se regăseşte în Rig Veda (Vedele sanscr., veda „cunoaştere, ştiinţă”, sunt cele mai vechi scrieri indiene, întocmite în mileniile III-I î.Hr. şi cuprind patru cărţi: Rig-Veda, veda imnurilor de laudă adresate zeilor ; SamaVeda, veda cântecelor de ritual; Yajur-Veda, veda formulelor de sacrificiu şi Atharva-Veda, veda descântecelor şi a formulelor magice), fiind asociată cu zeul hindus Karma. Acest zeu a fost supus, la rândul lui, unei decapitări rituale care reiterează mitul cosmogonic al Soarelui, prin creşterea şi descreşterea lui pe cer, în mersul de la răsărit la apus. Astfel, asocierile inedite şi spectaculoase continuă: decapitarea zeului vedic Karma este pusă în relaţie onomastică cu zeiţa italică Carna, considerată ocrotitoarea bunăstării fizice a omului, care conţine, în numele său, primele două silabe ale cuvântului Carna-val.

Aceste convergenţe mitologice, rituale şi calendaristice relevă şi întăresc dogma conform căreia Carnavalul este o formă folclorizată a unei religii indo-europene. Concluzia reiese din demonstraţia cercetătorului amintit.

Noi am sintetizat-o pentru a ne susţine ideea afirmată la începutul consideraţiilor.

A doua opinie aparţine unei cercetătoare autohtone. În volumul Sărbători, tradiţii, ritualuri, mituri (Ed. Oscar Print, Buc., 2007) autoarea Julia Maria Cristea afirmă că, în anul 1972, când s-a făcut reforma calendarului

regional catolic, s-a instituit ziua Sf. Valentin (14 februarie), prin simbioza a trei sfinţi cu acelaşi nume şi că această zi, numită şi ziua îndrăgostiţilor, îşi are originea în sărbătorile romane Lupercalia (15 februarie). Autoarea volumului descrie şi ceremonialul respectiv care avea un caracter sălbatic, precum dragostea dezlănţuită: preoţi goi sacrificau ţapi în pieţe publice şi, înveşmântaţi în blănurile lor, alergau pe străzile Romei, urmăriţi de alaiul unor tineri, şi loveau femeile întâlnite în cale cu o curea confecţionată din pielea ţapului (imaginea sexualităţii) pentru a le spori fertilitatea, ţapul simbolizând libidoul, forţa şi puterea de procreare.

Autoarea mai precizează că la Barcelona, în Spania, ziua îndrăgostiţilor nu se sărbătoreşte la 14 februarie, de Sf. Valentin, ci la 23 aprilie, de Sf. Gheorghe (fiesta de Saint Jord). Prin urmare, în Europa există doi patroni ai îndrăgostiţilor, sărbătoriţi la date diferite şi cu nume diferite (Sf. Valentin şi Sf. Gheorghe).

Românii au importat doar ipostaza mercantilă a Sf. Valentin, sfânt născut din simbioza nefericită a trei sau mai mulţi sfinţi şi care, în consecinţă, nu are biografie. Iar acest import nu e făcut nici măcar direct, ci prin filieră americană (din Imperiul consumului), tocmai pentru a sublinia ideea că, după telerevoluţia din decembrie 1989, România a devenit, din ţară comunistă, o Republică consumistă. În acest sens, mai trebuie ca, pe lângă puzderia de inimi şi inimioare care umplu tarabele şi unele magazine în această zi, să fie oferite şi insigne cu imaginea ţapului din antichitate pentru a fi puse în pieptul iubitei şi a întregi astfel recuzita de carnaval.

Dincolo de haz şi necaz, noi credem că este un import nefericit, mai ales că avem, în Panteonul românesc, un zeu al iubirii autohton, pe Dragobete. În ziua lui de sărbătoare, considerată începutul primăverii şi variabilă, în funcţie de zonele etnografice ale ţării (24 sau 28 februarie, 1 sau 25 martie), se împletesc armonios sentimentele de dragoste ale omului cu ritmurile sfinte şi eterne ale naturii.

Pentru un băiat şi o fată sau un bărbat şi o femeie care se iubesc sincer, cu adevărat, aproape fiecare zi a anului este ziua îndrăgostiţilor.

Depinde de arta compromisului, de altruismul şi înţelepciunea celor doi protagonişti care, prin aceste calităţi, pot întreţine mereu vie flacăra iubirii. Nu-i nevoie să inventezi un sfânt şi sub pulpana lui să transformi în marfă de tarabă sau în bun de consum unul din cele mai înălţătoare sentimente umane. Căci tocmai creştinismul a înnobilat atât de mult acest simţământ, încât a devenit o adevărată virtute. Pe lângă faptul că cele mai frumoase imne închinate iubirii le găsim în Cartea Sfântă (cântarea inegalabilă a regelui Solomon adresată adoratei sale Sulamita şi imnul iubirii universale, scris de Sf. Ap. Pavel în Epistola I către Corintinieni, capitolul 13) iubirea rămâne singurul sentiment care înalţă fiinţa umană în sferele divine, aşa cum afirma Sf. ev. Ioan: Cel ce nu iubeşte, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4,8).

Din păcate, mai sunt şi alte importuri nefaste ale societăţii de consum (serbarea Halloweenului din noaptea de 31 octombrie - 1 noiembrie şi numită noaptea groazei) care nu au nimic comun cu tradiţiile noastre ancestrale. Ele reprezintă rodul globalizării şi semnifică reificarea fiinţei umane care l-a pierdut pe Dumnezeu şi trăieşte într-un permanent carnaval, cu mascaţi şi măşti de toate felurile, sau într-o continuă farsă, cu deghizări şi mascarade groteşti.

Vasile Pistolea

Premiile pentru Poezie Nora Iuga, ediția I, 2017

Asociația Culturală Direcția 9 organizează în acest an prima ediție a concursului „Premiile pentru Poezie Nora Iuga”.

Sunt invitați să se înscrie elevii de liceu care scriu în limba română, indiferent dacă trăiesc în țară sau în diaspora.

Cei interesați să participe la concurs vor trimite un fișier conținând minim 10 poezii și un scurt CV pe e-mail directia9@yahoo. com până la data de 1 iulie 2017, ora 24:00.

Autorii grupajelor finaliste vor fi premiați cu invitații la festivaluri de poezie și evenimente poetice, publicarea grupajelor de debut în presa literară, cărți de poezie. Marele premiu va consta în publicarea volumului de debut al câștigătorului.

Câștigătorii vor fi anunțați în cursul lunii septembrie 2017, în cadrul Taberei Poezia Vie de la Costinești.

Juriul ediției 2017 a concursului „Premiile pentru Poezie Nora Iuga” este compus din: Nora IUGA (Președintele Juriului), Ciprian CHIRVASIU, Valeriu Mircea POPA, Adrian SUCIU și Lucian VASILESCU. Colegiul Director al Asociației Culturale Direcția 9

cronici

nr. 68 n februarie 2017

actualitatea literară 3

Aventuri şi aventurieri prin Mitteleuropa periferiilor

Articolele mele consacrate Geografiei literare datează de la începutul anilor şaptezeci, din anul în care am devenit redactor al revistei Orizont responsabil cu secţia de critică şi istorie literară. Ideea care plutea în aer era că scriitorii „din provincie” sunt trecuţi cu vederea: că gloriile literare se fac la Centru. D. R. Popescu la Cluj, George Bălăiţă la Bacău, Sorin Titel la Timişoara puteau fi argumentele unui dialog diferit privind ierarhiile literare. În 1985 am publicat un volum masiv, “Proza românească de azi” care se baza, în fond, pe un studiu al lui Ivar Ivask, consacrat lui Czesław Miłosz, laureat al Premiul Nobel în 1980, cum că între URSS şi Vestul

capitalist sunt ţări care realizează o verticală importantă pentru înţelegerea literaturii: Grecia, Albania, Bulgaria, România, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Finlanda, Letonia, Lituania, Estonia ar reprezenta (Ivar Ivask îl amintea pe Brâncuşi) coloana infinită. Verticala care urcă la cer, sustrasă competiţiei est-vest.

La începutul anilor nouăzeci, la propunerea lui Mircea Mihăieş, am realizat împreună cu Adriana Babeţi grupul de cercectare “A treia Europă”. Era format de noi şi de studenţii noştri, azi cei mai mulţi prin străinătăţi.

Am realizat, înpreună, un număr de cărţi definitorii pentru Europa Centrală, aşa cum o înţelegeam noi. Au fost traduse, de “A treia Europă”,

cărţile definitorii ale Europei Centrale, opere fundamentale pentru înţelegerea secolului XX al Europei. Prieteni din Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Franţa, SUA au participat la lucrările grupului. Pentru oricare cititor al cărţilor noastre - multe - e evident că gândeam cultura română ca una dintre culturile Europei Centrale. Primul val al aberaţiilor a venit de la unii oameni politici care au susţinut că vrem să rupem din România o parte. Rareori am întâlnit o înţelegere mai stupidă a cărţilor grupului nostru. Personal, am scris mult despre Slavici, Goga, Voiculescu, Sadoveanu.

“Istoria secretă a literaturii române” se opreşte pe larg asupra valorilor naţionale - de

miniepistole 72

mereu îmi amintesc de tatăl meu de bunicul meu de bunică-mea plecați la domnul în 2017 1966 1982 după cum vedeți amintirile nu respectă cronologia anilor și se micșorează de la an la an până când devin o imagine din ce în ce mai ștearsă încerc să-mi amintesc și de străbunicul meu pe care nu l-am cunoscut i-am văzut doar chipul într-un tablou prăfuit din podul casei vechi de la țară și am întrebat cine e și mi s-a spus alexandru străbunicul tău alexandru l-am șters bine de praf până când am văzut cum îi zâmbea fotografului din acele vremuri era îmbrăcat într-o haină militară de honved făcuse probabil școala maghiară pe vremea imperiului într-o zi bunicul mi-a arătat locul unde era școala doar bălării bălării nici urmă de ea de imperiul austro-ungar prin aceste locuri unde mereu s-a vorbit și se vorbește românește da și merg cu gândul mai departe la stră-stră-străbunicii mei la strămoșii strămoșilor mei din întuneric în întuneric până la lumina de azi doamne

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

la Şcoala Ardeleană la Eminescu şi de de la Eminescu la valorile Basarabiei şi ale Bucovinei.

Una dintre cărţile mele, “Mitteleuropa periferiilor” (Polirom, 2002) definea “Mitteleuropa noastră” într-un anume fel. Se ocupa de autorii sârbi, croaţi, polonezi, români. bulgari ş.a.m.d.

Studiile din acest volum au apărut între 1995 şi 2000. Nu m-am supărat atunci când rânduri sau secţiuni din cărţile mele mi-au fost luate de alţii: eram bucuros că şi alţii gândesc ca mine. În 15 ianuarie, de Ziua Culturii, când eram la Botoşani, cu prilejul decernării premiului Eminescu, Opera Omnia, am descoperit rătăcit pe o tarabă volumul unui bănăţean preocupat, în cărţi citate şi de mine, de Banat. Cartea se cheamă “Mitteleuropa. O încercare de a defini Europa Centrală”. Cu o prefaţă de Gheorghe Jurma. Că nu sunt citate întâmplările noastre (ale mele) legate de Mitteleuropa… treacă. Dar în primul capitol al cărţii, autorul scrie: “Aproape de noi, dezbaterile inaugurate imediat după 1989,

Cornel UNGUREANU în Banat, la Timişoara, unde valoroşi istorici, sociologi, antropologi, filologi au pus bazele instituţionalizării unei grupări “A treia Europă”……”

“A treia Europă” şi-a inaugurat dezbaterile cu Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu şi cu studenţii noştri. Filologi cu toţii. Mai târziu am solicitat istorici, sociologi, antropologi care, perioade mai lungi sau mai scurte sau foarte scurte, au participat la “dezbaterile” grupului.

Dacă paginile mele pot fi preluate, copiate, răstălmăcite, grupul “A treia Europă” îşi are istoria lui care nu trebuie falsificată.

P.S. Mai mulţi prieteni mă felicită pentru că au descoperit numele meu într-un grup numit “Memoria Banatuilui”.

“Descopăr” şi eu grupul - până ieri n-am auzit de el - în care sunt instalat alături de unele nume şi de cărţi de care sunt total detaşat. Eu NU fac parte din grupul de cercetare numit “Memoria Banatului”, rog încetaţi cu felicitarile.

Adrian Dinu Rachieru şi Cornel Ungureanu, printre laureaţii Premiilor Academiei Române

n Pentru că suntem o revistă a Unirii Scriitorilor din România, iar nu a dezbinării lor, publicăm aici un fragment din știrea apărută pe site-ul nostru, actualitatea.eu, în 21 decembrie 2016, prin care anunțam că Adrian Dinu Rachieru și Cornel Ungureanu se numără printre laureații Premiilor Academiei Române, decernate vineri, 16 decembrie 2016.

[La secțiunea Filologie și Literatură, Premiul „Ion Creangă” a revenit romanelor „Beniamin”, de Eugen Uricaru, și „O vară ce nu apune”,de Radu Sergiu Ruba. Premiul „Titu Maiorescu” a fost acordat lucrării „V. Voiculescu. Oglinzi paralele”, de Cornel Ungureanu, și volumului I „Generația orfelină (Mitografii lirice)”, de Adrian Dinu Rachieru. La aceeași secțiune, Premiul „Lucian Blaga” a fost acordat lucrării „Marin Sorescu.

Singur printre canonici”, de Cosmin Borza, și pentru „Citind cărțile de azi”, autor Dan Cristea, în timp ce Premiul „Mihai Eminescu” a fost acordat lucrării „Asta nu este viața mea”, de Marta Petreu.]

Am ținut să facem această precizare întrucât o anumită parte a presei literare din Banat și anumiți oameni de litere bănățeni au dat știrea incompletă în ceea ce-i privește pe cei doi premianți din Timișoara. Și, profitând de acest prilej, îi felicităm și aici.

Nicolae SILADE

În urmă cu mai mulți ani, într-o frumoasă toamnă, la Festivalul belgrădean de poezie, l-am cunoscut pe Adam Puslojić. Era un bărbat falnic, cu o barbă neagră stufoasă, cu gesticulație fermă și pas hotărât, în totul o alură de haiduc de pe Valea Timocului, de unde-și trage obârșia. De atunci ne-am revăzut în mai multe împrejurări, în țară, și de fiecare dată am fost impresionat de vitalitatea și pasiunea cu care își cultiva și își rostea versul. E un poet bilingv - scrie cu aceeași spontaneitate în sârbă și în română - făcând astfel o frumoasă și profundă legătură între cele două națiuni („patria noastră locală/ slavo-dacică toată”). L-am revăzut de curând la Cluj, în cadrul unui Târg internațional de carte, unde și-a lansat un nou volum de versuri (Inscripții abrupte. Editura Școala Ardeleană, ClujNapoca, 2016) și văzându-l cu pletele și cu barba albă, purtând în mână un toiag de lemn cu o cruce încrustată la capătul de sus în chip de cârjă pastorală (de păstor la oi dar și de ierarh spiritual), mi-am zis, iată-l pe Adam transgresând timpul și timpurile, devenind de la condiția haiducului la cea a mitropolitului limbii române din Serbia. Și, nu greșesc. În poezia sa vibrează, în acorduri simple dar ardente, dragostea

Constantin CUBLEŞAN

Un păstor valah: Adam Puslojić

de ținutul natal dar și aceea pentru valorile culturale eterne ale românismului: „Mi s-a făcut dor brusc/ de un soare valah din/ numai a mea Craina/ Timocului nostru viu// ce bine-mi stă această/ dragoste din mine!/ Ah, ce soare și cât timp/ oprit aici de Dumnezeu// numai și numai pe-aici/ am o distanță necesară/ de Vasko Popa și Nichita/ Hristea strict poetică// doar brusc, activat de toamnă/ și de prezența moșului nostru/ Bacovia, aici întovărășit/ de moșul nostru viu, Alexandru// un vin monstruos de roșu/ ne unește pe toți, fără pahar/ în mână și sub o icoană, nu/ pusă-n perete, ci doar din inimă// de tânăra mamă Dunărica zisă/ pe numele ei vitreg, cum o văd/ și-o aud țăranii mei din Serbia” (Dor brusc, activat de toamnă).

Adam Puslojić scrie o poezie abruptă, ca să utilizez cuvântul din genericul volumului său, de o spontaneitate sclipitoare, declarativă în totul dar vibrantă în oralitatea-i emoțională, divulgând puternice trăiri interioare ale spiritului său contemplativ, mereu pregătit a-și autodefini scrisul prin tocmai această adeziune la o patrie sufletească pe care o reflectă curgerea fluviului, a Dunării: „Încep bine poemul/ ca Dunărea// printre stele// înghit o pădure/ și trei munți// fulgerător curg/ devin o mare// ascult atent/ muzica peștilor// adică tăcerea sfântă” (Cântarea Danubius). În ambianța acestor plaiuri

comune, își definește însăși condiția de poet, văzându-se el însuși într-o comuniune ființială cu natura: „sunt// poate acum/ un cântec/ cules prin/ măceș// răsun!// și eu pornesc/ la vale timociană/ un val danubian/ spre marenegrean/ oprit propținut/ ținuturi!” (La cules de aer).

Prietenia și apropierea de Nichita Stănescu (Ce splendid e volumul acela: Belgradul în cinci prieteni) a avut ca efect o anume stilizare a versului în manieră stănesciană, comunicând oarecum eliptic ideile, dar ideea constituindu-se în vers poetic pur, pe care îl definește, cum altfel?, decât metaforic: „Ușor de spus oh// dar încearcă/ să-l cânți oh// această neputință/ nemaipomenită// e poezia” (Oh).

Un farmec aparte îl are topica exprimării poetice, amalgamată după reguli gramaticale sârbe și românește, pe care, oricum, le depășește, într-un limbj de o subtilă originalitate, prin hiatusuri și sugestii insinuate: „Barbar sunt, dar/ cânt ușor, solar// poematic visez/ pietre celeste/ dezgolite// hieratic/ enigmatic/ abiagramatic// ce vrei mă/ și tu cerule/ drag/ de familie// nu aștept nimic/ degeaba-i lacrima// m-am lovit greu/ cu capul gol/ de ceruri -/ m-apuc de tors/ și de țesut…// în tăcere de inițiere!” (Cerul drag, de familie).

Volumul, luat în ansamblu, e o artă poetică alcătuită mozaicat, fiecare

poezie adăugând elementul propriu de specificitate pentru monumentul poeziei sale: „Aici la țară m-am/ eliberat de timp/ și de date concrete// nu știu nimic/ vorbesc delirat/ adică în delir// poestesc delirant/ de fapt fierbinte cuvinte/ fără punctuație// bă mai taci și tu/ amice poet ah/ pui de țăran deștept// mai citește biblia/ deschide ziare acasă/ și poarta cerului// levitează-te/ împietreșteți gura/ încătușează-ți sufletul// ești un Ales!” (Alesul nostru). Alteori gesticulația e mult mai expansivă: „Poet fiind/ sunt foarte atent/ când cineva/ încă mai descoperă/ orice bunăoară//o stea/ o galaxie/ o seducție rară/ o încercare de dragoste/ și cad în genunchi// sunt un credincios/ cu păcate selective/ un liric total/ adăpostit sonor/ dar imediat fel de poet// uimit de uitat” (Fel de poet).

Adam Puslojić este și un eminent traducător din lirica românească în limba sârbă. Lui i se datorează volume din contemporani ca: Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Adrian Păunescu, Mircea Dinescu ș.a., dar și din clasici: Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, G. Bacovia, cu evidență din Mihai Eminesu. Prezența sa în arealul poetic românesc se dovedește a fi astfel una originală și complexă, intrată deacum într-o circulație publică și la noi ca și în Serbia. Numeroasele premii care-i încununează opera atât în Serbia (1984; 2014) cât și în România (1990; 2005; 2012), o probează cu prisosință.

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

În prefața însoțitoare a volumului Lucian Blaga.

Viața și opera în comunism*), doamna prof. Livia Fumurescu, avizată exploratoare a ariei literare central-transilvane, îl prezintă pe autor ca fiind un „Împătimit cercetător al unor domenii mai puțin cunoscute marelui public” și totodată „Conștient de responsabilitatea civică și științifică a scriitorului angajat într-un asemenea demers.” Autorul este dl Virgil Șerbu Cisteianu, personalitate culturală, istoric literar și poet din Alba Iulia, cunoscut mai curând ca director al Editurii „Gens Latina” și editor din anul 1990 al elegantei reviste „Gând Românesc”, în care, de altfel, au apărut și principalele sale contribuții istorico-literare. Interesul d-sale pentru „domenii mai puțin cunoscute marelui public” se susține, printre altele, și prin precedentul său volum, Adevărul despre viața și moartea lui Nichita Stănescu**). Pe dl Virgil Șerbu Cisteianu îl cunosc de peste o jumătate de veac, de pe vremea când Alba Iulia aparținea absurd administrativ „regiunii Hunedoara”, cu reședința la Deva, iar amândoi eram încă aspiranți la prezumtive notorietăți literare. Într-o recentă scrisoare, după ce îi mărturisisem interesul pentru noua sa carte, d-sa mi-a revelat și big-bangul care a declanșat dorința s-o scrie și care a constat în faptul că „studiile apărute în diverse reviste sunt modeste, cu multe inexactităţi şi evitări în ceea ce priveşte adevărul în perioada comunistă, despre Blaga.” Adevărul e că, la perioada respectivă, nu există decât referiri en passant, mai mult sau mai puțin ample și exacte și nu-i va fi fost deloc ușor dlui V.Ș.C. să adune și să sistematizeze tot ce a apărut astfel de-a lungul timpului prin volume și reviste. Dar, dincolo de procesul de recuperare, inclusiv a unor documente inedite, principalul merit al acestui laborios demers de istorie literară stă în opiniile și comentariul autorului.

Pornind de la observația că „Venirea la putere a comunismului l-a găsit pe Lucian Blaga în apogeul carierei sale literare și filosofice”, dl V.Ș.C. pune accentul pe elementul tragic care a marcat acest destin. Pentru că Blaga, cum se poate deduce și din alte mărturii, n-a putut trăi și percepe decât în cheie tragică agresiunea deliberată, desfășurată cu sistemă, pe mai multe planuri, nu doar de a-l marginaliza și umili spiritual și material, ci de a-l exclude efectiv din memoria culturii românești tocmai când notorietatea și prestigiul i se aflau la apogeu. Fără îndoială, în aceste împrejurări va fi trăit de nenumărate ori sentimentul prăbușirii în gol, dar om de caracter fiind, nu a cedat și nu s-a frânt. Căci - scrie dl. V.Ș.C. - „Blaga a avut o dârzenie în a nu colabora cu regimul comunist, iar valoarea morală, valoarea exemplară a unei astfel de atitudini avea să încununeze opera, să înconjoare cu nimb și legendă marea personalitate a poetului.” Așa e. În 1959, când am început studenția clujeană, am simțit de îndată, tocmai prin tăcerea care-i învăluia numele, măreția omului. Îl puteam vedea uneori aievea pe stradă și când careva dintre noi zicea aproape în șoaptă, conspirativ, uite-l pe Blaga, amuțeam cu toții urmărindu-i silueta parcă fragilă și pasul, nu șovăitor, ci oarecum prudent, niciodată grăbit. Da, avea nimb și se conturase legenda.

Interesant mi se pare că dl V.Ș.C. consideră pe drept cuvânt că toată această monstruoasă coaliție mobilizată pentru demolarea lui Blaga avea un precedent care i-a furnizat oarecum insidios argumente. D-sa se întreabă de ce oare această campanie comunistă a început timpuriu, chiar de la începutul anului 1946?

Răspunsul, care, din perspectiva de azi, poate părea surprinzător, este că nici în perioada interbelică Blaga n-a fost un răsfățat. Amintesc, dintre cele comentate de dl V.Ș.C., doar cazul părintelui Dumitru Stăniloaie: „...acest ideolog ortodoxist care nu s-a putut răbda să nu-i facă un rechizitoriu aspru cu privire la poziția lui față de creștinism și ortodoxie. Dumitru Stăniloaie a crezut și, din păcate, și astăzi unii teologi ortodocși cred, că numai ei au dreptul să vorbească despre Dumnezeu. Ei uită că Dumnezeu, dacă este, este al tuturor și nu aparține numai teologilor. Blaga nu a făcut altceva decât l-a numit «simplu și cumsecade Marele Anonim», dându-ne prin aceasta o idee clară despre Dumnezeu, definiție pe care, după știința noastră, nicio religie a lumii nu a reușit s-o dea.” Părintele Stăniloaie s-a menținut totuși în aria încă nobilă a polemicii de idei. Au existat însă în anii interbelici atacuri virulente iscate din ranchiună și carențe de caracter. Ocazii prielnice pentru asemenea ieșiri au fost și numirea sa ca profesor la Universitatea din Cluj sau în diplomație, dar mai ales primirea în Academie, cu un „Laudatio” rostit de însuși Regele și cu un răspuns la discursul de recepție din partea lui Ion Petrovici, pe care dl V.Ș.C. îl consideră penibil, întrucât „s-a dovedit incapabil să pătrundă în tainele filosofiei blagiene”. De fapt, aceasta, - limitele comentatorilor de toată mâna, incapacitatea de a-i înțelege originalitatea și esența sistemului

comentariu

nr. 68 n februarie 2017

O reconstituire utilă

filosofic - a fost încă una dintre cauzele rezervelor care l-au întâmpinat încă dinainte de război. Pentru ca în 1946, într-un moment de tranziție deosebit de sensibil, Zaharia Boilă să-i conteste candidatura la președinția ASTRA pe motiv că ar fi reprezentantul legionarilor.

Ca în alte asemenea episoade, dl. V.Ș.C. intră în detalii și lămurește „ce s-a întâmplat de fapt”. Consecințele a ceea ce s-a întâmplat fiind apoi deosebit de grave, legionarismul devenind unul din marii cai de bătaie porniți împotriva prestigiului blagian.

Dar cine au fost, de fapt, demolatorii lui Blaga, cei apăruți odată cu instaurarea comunismului, mult mai periculoși decât cei interbelici? Un alt merit al cercetării dlui V.Ș.C. este tocmai acela de a-i aduna la un loc pe toți aceștia, ca într-un fel de reptilarium, identificându-i, când e cazul, și cu numele lor originare ocultate. Se pot distinge două specii: cei pe care dl V.Ș.C. îi numește pe drept cuvânt „cozi de topor” și cei ieșiți din neant și propulsați de tornada sovietică, cu misiuni precise. Printre cozile de topor se numără și personalități ca Miron Constantinescu sau Emil

Petrovici, slavist notabil, dar slavofil feroce ș.a., cel mai detestabil fiind însă, fără îndoială, Mihai Beniuc, care l-a urmărit pe Blaga dintr-o ură generată din invidie și complex de inferioritate, rănindu-l cel mai grav prin agresiuni din direcții ideologice, literare și administrative, din calitatea sa de președinte al Uniunii Scriitorilor. Dintre ceilalți, marele tartor a fost Leonte Răutu, apărut odată cu sovietizarea („Teoria lui Blaga, în fond, reprezintă o calomnie cosmopolită la adresa poporului Român”), secondat de unii ca Nestor Ignat („Întreaga operă a lui Blaga este expresia ideologiei burgheze și este sortită să piară odată cu clasa pe care a slujit-o”) și alții, dintre care l-aș remarca pe Const.

Ionescu Gulian, „acest Roller al filosofiei și sociologiei românești, omul de bază al Partidului Comunist”, cum îl definește dl V.Ș.C. Nu rezist tentației de a aminti că acesta, demolator zelos și al lui Titu Maiorescu și E. Lovinescu, ajuns academician și poreclit Nulian, fusese în tinerețe (după Zaharia Stancu) amantul Mariei Banuș, care-l dezmierda cu hipocoristicul Richi,

dar și-l amintea la adânci bătrâneți, în hipertroficul ei jurnal, în acești termeni: „Richi, o chintezență a ipocriziei, egoismului, fățărniciei sub masca înaltei înțelepciuni echilibrate. Repulsia mea morbidă față de caracterul lui, contrabalansând venerația intelectuală din tinerețe. Eu: o fire de lașă, o sclavă.”***) Cam aceasta era calitatea umană a tuturor celor aventurați în demolarea a ceea ce nu poate fi demolat și care sunt supuși azi procesului firesc de resorbție în neantul din care pentru o clipă au ieșit.

De un ajutor substanțial în demersul său i-au fost dlui V.Ș.C. mărturiile și documentele pe care i le-a pus la dispoziție dl. Pavel Țugui, personalitate importantă în epocă și autentic intelectual, apărător al lui Blaga și, în general al valorilor consacrate, fost șef de secție în CC al PMR, destituit și apoi exclus din partid în 1960.

Din păcate, d-sa a rămas cu un statut ambiguu, care e de sperat că se va clarifica odată cu publicarea unui alt volum anunțat de dl V.Ș.C., cuprinzând „corespondenţa inedită dintre Pavel Ţugui şi Lucian Blaga, documente din arhivele C.C. ale P.M.R.” Deocamdată, în prezenta reconstituire, documentele care i s-au oferit i-au fost de ajutor dlui Virgil Șerbu Cisteianu la stabilirea adevărului asupra unor momente importante, cum este cel al propunerii candidaturii lui Lucian Blaga la premiul Nobel (a fost, n-a fost?) sau la stabilirea rolului foarte important pe care l-au avut revista ”Steaua” și, în general intelectualitatea literară și academică clujeană, în rezistența la sovietizare și în promovarea adevăratelor valori.

Un capitol al lucrării reconstituie ultimele zile ale lui Lucian Blaga și se bazează pe mărturiile lui Teohar Mihadaș, care a rămas profund marcat de împrejurările acelea tragice la care a fost de față. Spun asta deoarece, prin anii ‘70, m-a vizitat la Deva, însoțit de Emil Bunea (1932-1992), stabilit în Germania, prozator din siajul lui Marin Preda, uitat azi. În relatarea dlui V.Ș.C. am recunoscut aproape literal, tot ce ne-a povestit cu acel prilej Teohar Mihadaș, iar ceea ce m-a impresionat atunci au fost ochii lui înlăcrimați de o emoție pe care nu și-o putea stăpâni nici după atâția ani. Dar de aici, de la acest capitol, reconstituirea dlui V.Ș.C. dobândește un caracter memorialistic personal, începând cu mărturia participării d-sale la înmormântarea poetului și apoi, prin ani, cu veritabila bătălie dusă cu activiști de „origine muncitorească” dar bătuți în cap, pentru a obține aprobările necesare inființării la Alba Iulia a unui cenaclu cu numele lui Lucian Blaga. Sunt episoade savuroase, tragi-comice, care se constituie și ele ca document mărturisitor, cu vii accente de culoare, ale acelei epoci criminale și absurde. Și pentru că nu se cade să închei fără să observ nicio pată în soare, am să-mi mărturisesc nedumerirea în fața ultimului alineat al cărții, unde dl Virgil Șerbu Cisteianu lansează o mică diatribă împotriva Institutului Cultural Român. Nedumerire în primul rând pentru că pasajul acela pur și simplu, cu vorba lui Titu Maiorescu, „nu e în chestie”. În al doilea rând pentru că seamănă cu o, tot mică, reglare de conturi, ale cărei dedesubturi sunt greu de dibuit, mai ales că culpabilizarea I.C.R. se face in integrum, fără argumente, numiri și referiri la vreun moment sau episod concret din viața unei instituții respectabile. În absența acestui pasaj intempestiv și inexplicabil, cartea domnului Virgil Șerbu Cisteianu, altfel absolut meritorie și utilă, n-ar fi avut nimic de pierdut. Dimpotrivă. ___________ *) Virgil Șerbu Cisteianu, Lucian Blaga. Viața și opera în comunism. [Cu o prefață de Livia Fumurescu], Alba Iulia, Ediura Gens Latina, 2016. **) Virgil Șerbu Cisteianu, Adevărul despre viața și moartea lui Nichita Stănescu. Alba Iulia, Editura Gens Latina, 2014. ***) Vd. Maria Banuș, Însemnările mele. 1945-1999. Text stabilit, note și comentarii de Geo Șerban. București. Cartea Românească, 2014.

profil

nr. 68 n februarie 2017 Nici în ultima sa plachetă (Între cer şi pământ, Editura Limes, 2016), prolificul Mugur Andronic nu se dezice de formula hibridă, testată anterior, conservând nucleul erotic sub înfăţişări dilematice. Volumul adună, aşadar, sub un titlu – părelnic – indecis, digitaţii prozastice, notaţii fulgurante cu iz aforistic, mici poeme numerotate, suspendate, cu finaluri aşezate sub misterioase semne de întrebare, cântând, „fără de regrete şi fără de pierzanie”, Perla Vieţii.

Poetul locuieşte „la hotarele visului” şi deplânge „inima uscată” a iubitei.

Sau falia egoismului. Ştie, ca romantic incurabil, trubadur interstelar sau „suflet deşertic”, că omul este „un oftat pe pământ”. Încât, înscenând o lectură postumă, se predă toamnei şi acceptă prizonieratul în bibliotecă, închipuind versuri „dintre cer şi pământ”. „Drogat de viaţă”, cum mărturiseşte, recapitulează „himerica tinereţe de-o dimineaţă” şi s-ar vrea „pietrificat în singurătate”. Totuşi, nu acceptă baletul mecanic al figurinelor dintr-un orologiu morav, de pildă, şi îşi dezvăluie intenţiile „prădalnice”: „...mă uit la tine / precum / hoţul de tablouri celebre / la următoarea sa / pradă...” (v. ? nr. 42). Sau într-o altă splendidă poemă: „...am petrecut / multe nopţi / ascultând vioara / ascunsă în trupul tău. / Mi-a trebuit însă / o viaţă de om / să înlocuiesc struna ruptă / de egoismul meu / şi să mă fac arcuş...” (v. ? nr. 6).

Denivelat, volumul marchează, însă, un salt valoric, găzduind şi traduceri (în secţiunea Fluturi din cuvinte), denunţând fie „piramida de gunoaie urbane”, fie sfârşeala la capăt de drum (femei-umbre, „vise şifonate”, drumuri care nu duc nicăieri etc.). Cu observaţia că poetul „prea obosit” îşi declară admiraţia pentru Bucovina, „o Arcadie mântuitoare”... Reamintim că iscodelnic, debordant, agasant, risipind energie intelectuală în varii proiecte, bucureşteanul Mugur Andronic (cu părinţi bucovineni, însă) s-a fixat, rodnic şi afectiv, în „dulcea Bucovină”, înfăţişându-se ca „recidivist” liric. După placheta Gânduri postume (1996), Viaţa...ca un vis... apăruse în 2014, la o editură neprecizată, sub egida Societăţii

actualitatea literară 5

Un „ierbar sentimental”

culturale „Ştefan cel Mare”, păstorită de Mugur Andronic şi ivită, din iniţiativa sa, în martie 1990. Placheta se dorea, aflăm, „o modestă zidire de suflet” şi poetul, îndrăgostit de viaţă, deplângea „scurta detenţie” şi chingile ei, ameninţat de noaptea post-eternă. Un răzvrătit contra Sorţii („o părere de vis”), se lasă bântuit de adieri thanatice, ştiind că în faţa legilor naturii „nu-i scăpare”, invocând roata diabolică, precum în acest Final poetic, sub aparenţele unui firav optimism: „E primăvară în sfârşit / Şi cred din nou în mine / Un mugure tomnatic de / Izbăvire în vis şi aşteptare. / A, B, C, D, aceasta e ordinea / Priorităţilor mele de o viaţă, / Dar acum m-am îndrăgostit / Mortal de doamna Z, cea care / În fiecare an trage cortina dintre / anotimpuri şi asta întotdeauna / Înainte de a face un show de striptease”. Şi, cu vehemenţă, acuză soarta Planetei, cerând „raţia de oxigen” (v. S.O.S.) sau încearcă, angajând pusee pamfletare, o radiografie a epocii (v. Testamentul meu poetic...), denunţând purgatoriul românesc, în care „unii îşi fură şi umbra”, corupţia ca religie, „fustele de protecţie”, într-o ecuaţie antitetică: „ţară de rahat” /„ţară minunată”. Iată o mostră: „Focuri de artificii, multe şi asurzitoare-promiţătoare, / Că va fi bine în sfârşit. Dar proiectul UE e destinat / Să devenim experimentul şi lada de gunoi a ceea ce a mai rămas din / Straniul continent, în care un suflet nebun / Încarcerat în pubelă, într-o sticlă de unică folosinţă... / Încă vă mai plânge soarta...” Totuşi, sentimentalul Mugur Andronic mai crede în şansa regenerării românismului şi, rugător, îl imploră pe Eminescu „să mai salveze biata ţară” (v. O ultimă scrisoare).

Cu speranţa de a se mai naşte odată, „undeva acolo sus”, oripilat de mizeria umană (lava-rană) sau scufundânduse în vis, chemând Femeia-capcană (v. Dragoste minoră...). În totul, dincolo de denivelările valorice, un volum-ghiveci, spuneam, reunind fotografii de familie, desenele

Tot mai prezentă în revistele literare din ultimii ani, semnând proză, poezie și critică literară, Diana Dobrița Bîlea a publicat recent romanul Îngerul Linei (Constanța, Editura Ex Ponto, 2016, 263 pag.), al patrulea în această serie, o radiografie aspră a vieții oamenilor străzii din capitala României ultimelor două decenii. Cu o largă disponibilitate spre teme dintre cele mai reprezentative ale lumii de astăzi, Diana Dobrița Bîlea trece de la întâiul său roman de tip alegoric (Iubirea urcă muntele, Constanţa, Ex Ponto, 2004; reeditat în 2015), o imagine de factură kafkiană a unor căutări febrile prin necuprinsul propriului suflet, la o construcție epică mai largă, inspirată din viața comunității de români din Italia (De ce iubim?, 2015; prima ediție în limba italiană, Perché amiamo?, 2012), pentru a ajunge la un remarcabil tablou al iubirii manifestate pe fondul ostil al celui de-al Doilea Război Mondial, prin romanul Dragoste și război (Ed. Tipo Moldova, 2016; reeditat tot în 2016 , Constanța, Ex Ponto). În acest larg context, Îngerul Linei, al patrulea său roman, are meritul de a-și fi găsit ca punct de inspirație lumea oamenilor fără adăpost, a căror singură casă e strada, iar patul, o bancă sub cerul liber, un boschet, un carton sau o țeavă de apă din canalul cu miros pestilențial al orașului. Poveștile de viață ale acestor oameni murdari, mereu cu mâna întinsă și cu privirile împăienjenite de droguri și de foame, lipsiți de orice speranță și, mai ales, de iubire, sunt de-a dreptul tulburătoare. Obișnuiți să fie considerați doar niște biete ființe care nu mai corespund în multe privințe cerințelor acestei lumi, rămânând doar „nişte viermi pentru societatea asta dezorientată”, după cum se exprimă chiar unul dintre personajele romanului, cititorul rămâne surprins să descopere la personajele romanului Dianei Dobrița Bîlea îndrăzneala de a mai visa și de a încerca orice soluție pentru a se putea smulge, în cele din urmă, din noroiul necruțător în care s-au trezit la un moment dat prin jocul nefericit al destinului.

Personajul principal al cărții este Angelina, numele său fiind legat de o poveste destul de tristă. Pe când nici nu împlinise 17 ani, mama ei, Lina, îi cedează unui tânăr necunoscut, uimită și încântată de vorbele înșelătoare ale acestuia. Tânărul dispare însă imediat din viața Linei, care se gândește la el ca la un înger, astfel că, atunci când aduce pe lume o fetiță, îi pune acesteia numele Angelina (Îngerul Linei), în amintirea tatălui care le-a părăsit.

Izgonită de acasă cu copil cu tot, Lina cade în patima alcoolului, trăiește vânzându-și corpul și, neputând să se smulgă tuturor acestor conviețuiri în mizerie și imoralitate, își pierde mințile.

După ce unul dintre concubinii alcoolici o omoară pe mamă, fetița de nici 9 ani, care descoperise că îi place să citească și chiar să scrie, își părăsește satul natal și își ia lumea în cap. Ajunge din întâmplare în București, în canalul din preajma Gării de Nord, unde cunoaște lumea plină de suferințe în care trăise chiar mama

copiilor şi impresiile amatoristice ale unor cititori (exceptând două-trei semnături cu greutate). Plus corectura în suferinţă... Dar să nu omitem sforţările merituoase ale poetului în alte zone. E drept, el debuta (literar) în revista Funigei a liceului bucureştean „I.L. Caragiale” şi frecventase sârguincios cenaclul îndrumat de profesoara Graziela Ştefan. Rod al acestor impulsuri beletriste s-a născut, târziu, şi romanul intitulat provocator În umbra marilor imperii ucigaşe (2005), impunând prin documentare şi colorit lexical, deja tradus în engleză şi italiană. Opul în discuţie, echipat cu ilustrate de epocă, poate fi botezat şi roman. El beneficia de o caldă Binecuvântare, iscălită de Pimen (Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor), lăudând, firesc, această „roadă a minţii şi inimii”. Şi, în plus, a smuls şi o recomandare (prietenoasă) a lui Eugen Uricaru, pe atunci Preşedintele Uniunii Scriitorilor de la noi. E vorba, precizăm din start, de o carte îndelung visată, pentru care dr. Mugur Andronic, istoric şi arheolog (după cum prea bine se ştie) s-a pregătit temeinic. Ca dovadă, anexează în chip de Document o listă cu 93 de supravieţuitori, intervievaţi în intervalul 1973-1988, transferând în romanul-document parte din pătimirile şi peripeţiile narate de cei îmbiaţi la taifas. E vorba, aşadar, de un fragment de istorie, reconstituind cu har soarta soldatului austriac bucovinean, prins în vâltorile primului război mondial pe fronturile continentului ori în prizonierat (italic, siberian). Sunt, negreşit, pagini de patrimoniu, vorbind despre suferinţa românească, cum suntem avertizaţi. Din prefaţa lui Eugen Uricaru (Un semn bun) semnalăm o recomandare; ar fi bine ca autorul, trecând – certamente - „o probă de profesionalism” săşi tempereze entuziasmul, vădind „zgârcenie” epică. Fiindcă el, ca „istoric atent şi autor dotat”, încarcă excesiv pagina, îngreunând

lectura. Abundenţa de regionalisme şi nemţisme, notele de subsol reconstituie atmosfera „de epocă”; or, Mugur Andronic, observăm, are ureche, dar nu şi disciplină epică.

Efortul documentaristic este, însă, remarcabil. Chemaţi „la bătaie”, eroii săi ştiu că, duşi la Czernowitz, clopotele apocalipsei vesteau răzbelul.

Cu început monografic (Kaczyka, îndeosebi), cu un fir epic iute părăsit (vezi ardeleanul arestat la Solca), romanul desfăşoară istorii paralele, fie urmându-l pe Ciprian în Siberia, fie urmărind isprăvile galiţiene ale lui Niculai / Nicolaus, din regimentul 22 Lemberg, devenit ordonanţă la căpitanul Brucker. Vrem a spune că întâlnim secvenţe suculente şi că mâna prozatorului se simte: sosirea trenului la Tomsk, ocazia de a face „bani buni” într-o expediţie prin taiga, plăcintele moldovineşti ale Zănoviei, visul lui Gavril Roată de a ajunge „în Amereca” şi, mai ales, speranţa de a scăpa de blestămăţia de război (de „a scăpa” acasă) prilejuiesc pagini reuşite. Atent la limbaj, cu salturi epice (derutând bietul cititor), prozatorul închipuie un puzzle prozastic. Merită semnalată şi scena de final; adunătura de combatanţi (acel „vulcan omenesc”) aduce în prim plan pe generalul Hoffmann (umilit) şi pe colonelul Horvath (sacrificat), anunţând că vremea vorbelor goale a trecut. Sătui de moarte şi de război, soldaţii vor să pună capăt acestor / acelor „vremuri smintite”. Un va urma, plombat la sfârşitul volumului, ne obligă să sperăm că Mugur Andronic îşi va continua aventura epică. Miza cărţii merită această trudnică lucrare.

Mugur Andronic este, însă, absolvent al Facultăţii de Istorie şi filosofie din Bucureşti şi, venind la Suceava, s-a implicat pe varii fronturi: arheolog expert la Muzeul Bucovinei (o vreme, director adjunct), deschizând numeroase şantiere.

S-a ilustrat ca jurnalist, caricaturist, animator etc., punând umărul la revigorarea culturală a Bucovinei.

Între suferință și speranță

sa. Aici leagă o serie de prietenii, ajungând însă în mâinile unor oameni răi, fiind salvată de la cele mai negre gânduri, inclusiv de dorința sinuciderii, de speranța de a ajunge într-o zi ceva în viață. Printre celelalte personaje despre care aflăm că ar putea avea un anume corespondent în realitate se numără Regizorul, Pilotul și Pantera. Primii doi, oameni instruiți, cu o carieră strălucitoare înainte de a ajunge să viețuiască prin canalele bucureștene, intervin cu modestie în destinul copilei, ajutând-o să-și vadă împlinite o parte dintre visurile sale. Ambii au câte o poveste de viață tristă, în care, în treacăt fie zis, recunoaștem condițiile de interminabilă buimăceală și lipsa oricărui echilibru din lumea acestei categorii de oameni. Pantera, cunoscut în viața reală prin supranumele de Bruce Lee, se autointitulează „Regele canalelor”, devenind o imagine sugestivă a acelei lumi pe care orice lipsă a speranței în bine o face și mai mizeră: „El își apără oamenii de bandele din ce în ce mai bine organizate ale traficanților de droguri sau de carne vie, răzbuna tratamentul inuman ori moartea unor fete pe care îi plăcea să creadă că le crescuse el, se băga cu trup și suflet în altercațiile dintre ai săi și oamenii legii, cumpăra medicamente pentru bolnavi și îi plătea pe doctori în spitale să aibă grijă de ei. Știa că dacă nu-i ajuta el, nimeni altcineva n-o făcea. Pentru oamenii de afară, ei nu existau decât, cel mult, ca o pată pe obrazul civilizației”. Este de remarcat, în acest context, observația criticului Ion Roșioru, în opinia căruia „recenta carte alertă şi fluentă a Dianei Dobriţa Bîlea ilustrează (era să spunem inaugurează) un topos literar cum au fost, la rândul lor, cel al hanului sau al morii, bunăoară, canalul adăpostind oameni care au, una mai interesantă decât alta, poveştile lor de viaţă”. Pentru asemenea tipuri de spovedanii există chiar o băncuță de lemn, în holul amenajat între „dormitoarele” din canal, pe care protagoniștii o folosesc ori de câte ori au ocazia, Angelina fiind cea care înregistrează în mintea ei de copil tot ceea ce aude, trăgând învățăminte sau despică firul în patru, pentru a înțelege viața, lumea și zbuciumul unor prieteni precum Regizorul sau Pilotul.

Cu Îngerul Linei avem de-a face cu „un roman de evidentă factură picarescă”, așa cum scrie același critic Ion Roșioru în postfața cărții. Autoarea investighează, utilizând imagini și detalii

Adrian Dinu RACHIERU

În fine, studiile de arheologie şi Istorie l-au îndreptăţit să purceadă, cu entuziasm, la împlinirea altor proiecte, înfiinţând muzee (precum cel subteran, al Sării, la Cacica) sau să pornească la întocmirea Repertoriului arheologic al judeţului Suceava, în lucru. O ultimă ispravă culturală, în tandem cu inginerul electronist Petrea Tabarcea (revenit la matcă), ar fi monografia Todireşti, un sat din Bucovina (2014) şi cea dedicată Soloneţului (2016). Dacă inginerul pomenit, autor al unor cărţi dedicate „orelor fierbinţi ale electronicii”, a trudit sisific, documentându-se crâncen pentru a creiona, cu patima exactităţii, „istorii, oameni şi locuri” din satul de obârşie, realizând un veritabil „pomelnic” (cum aprecia primarul Vasile Avram), Mugur Andronic foloseşte, într-o montură ingenioasă, mai vechile sale cercetări arheologice (pornite în 1988) de pe Valea Soloneţului, investigând habitatul uman din vremuri imemoriale în acest bazin hidrografic.

Aducând,înschimb,şicâtevapreţioase corective, de neocolit pentru cei care, în viitor, se vor înhăma la asemenea laborioase iniţiative. Să conchidem că Mugur Andronic, dincolo de armura specialistului (dovedit), îşi dezvăluie, intermitent, fiorul liric, zbuciumat, inegal, livrându-se fără rest. Din fericire, entuziasmul său n-a obosit...

Ca dovadă, Între cer şi pământ, plachetă peste ceea ce produsese înainte, recunoscând că „la laptop nu e greu să visezi”. Iar poetul, cerşind timp, „rătăcind în anii întorşi din drum”, retrăieşte„dulceaţapăcatului”,răsfoind nostalgic un ierbar sentimental.

pitorești, cărora li se asociază un limbaj argotic al personajelor cât se poate de felurite și o succesiune rapidă de fapte și întâmplări, menite să țină cititorul puternic conectat la trama ficțională.

Ideea centrală a cărții este nevoia de iubire a omului refuzat de ceilalți oameni, lipsa iubirii fiind, după mintea Angelinei, „de regulă, cauza pentru care oamenii ajung în stradă”. Speranța acestor ființe omenești de a se bucura de un strop de iubire se stinge o dată cu dispariția oricărei certitudini în ziua de mâine. „În fiecare zi, gândește Voicu, am același vis: să mai trăiesc și mâine. Nu știu de ce mă bucur așa tare când mă trezesc dimineața. Poate că n-ar trebui, din moment ce fac umbră pământului degeaba.

Dar îmi place să privesc cerul, frunzele, iarba, oamenii. Să nu credeți că toți sunt răi, chiar dacă trec nepăsători pe lângă noi. Au și ei sărăcia și nefericirile lor.” Uimitoare la această categorie socială defavorizată și complet marginalizată, expusă răului de tot felul, rămâne lipsa urii față de „oamenii de afară”, care sunt văzuți, mai degrabă, ca niște inși capabili chiar să-i poată smulge într-o bună zi din mocirlă, în ciuda deselor momente de resemnare și a obișnuinței de a trăi numai în preajma morții. Așa gândește și un alt personaj al romanului, Știucă. „Ştii, spunea acesta, că dacă ies din canal, afară nu mă aşteaptă nimenea pe mine, Ştiucă...

Nimenea nu se bucură că mă vede pe mine, Ştiucă... Ştii cam cine mă aşteaptă pe mine?

Moartea! M-a mâncat de viu drogurile şi SIDA. Acuma înţelegi de ce s-a dus viaţa mea? Toţi de aicişa o să murim repede. Murim noi şi vine alţii să ne ia locu’ în canalul ăsta, parcă ar fi palat...” Dincolo de toate aceste drame, în sufletul multora dintre personaje, condamnate să-și ducă zilele pe stradă sau „sub pământ”, își fac loc unele povești de iubire, cum se întâmplă cu Pantera și Prințesa, dar și cea dintre Regizor și Angelina, apoi povestea de iubire dintre Regizor și actriță sau dintre Acordeon și englezoaică, dintre Angelina și David, dintre Regizor și Pilot.

De remarcat, în altă ordine de idei, faptul că, alese după criteriul realizării unei subtile corespondențe dintre tipul de personaj și suma trăsăturilor acestuia, numele personajelor rămân elemente importante în a nuanța substratul tematic: Acordeon, Zâna, Roibu, Prințesa, Pantera, Colagen, Regizorul, Pilotul, Frăgeduța, Artista, Oreaza, Contesa, Rechinul ș.a. Scris cu un evident talent, Îngerul Linei este un roman captivant, numeroasele scene cu alură cinematografică reușind să ne atragă atenția atât cât să ne facă să așteptăm cu viu interes viitoarele apariții editoriale ale tinerei romanciere Diana Dobrița Bîlea.

Marin Iancu

6 actualitatea literară

cronică

nr. 68 n februarie 2017

contraste.

Astfel că, prins între concepte care impun o lectură de-mitizantă (cităm câteva: vocile care asociază postmodernismul, caracterului local – sau idei precum etnocentrism, insurecţia marginii, abandonare a valorilor universaliste, relativismul, anistorismul etc.), criticul Cornel Ungureanu îşi foloseşte pe deplin capacitatea (sau calitatea) de a prezenta ideea de literatură în Banat, fără limba de lemn a teoretizărilor seci – dar jonglând, în subtext, cu imagini antitetice. Şi această formă de ironie devine axa solidă a volumului său, manifestându-se printr-o suită de eufemisme, precum: „o mică lume”, „un paradis terestru”, dar şi „dezastrul mitteleuropean”, „literatura crepusculară a Imperiului”, „decadenţa Imperiului” sau „graniţele” vulnerabile ale depărtării de Centru.

mereu la un Centru.

A se conecta altfel la literatură este o altă temă a căutării critice: „dinamismul reformator” al lui Sorin Titel – literatura sa (cf. şi Livius Ciocârlie) şi-a transferat „temele predilecte într-o ţară imaginară”, rupând „prototipul real”. Emanciparea de fragmentarism îşi găseşte la un moment dat soluţia (generaţia ’60) prin ceea ce se numeşte „arhitectura romanului”, când Breban s-a despărţit de timpul povestirilor şi a devenit „scriitorul exemplar”: „un adevărat constructor al romanului (C. Ungureanu).

Comparaţia cu Sorin Titel expune un contrast: la Sorin Titel biblioteca „protejează şi controlează imaginaţia”; în romanele lui Breban „inconştientul este agresiv, sălbatic, devorator”. Breban este „sarcastic şi cinic”, Sorin Titel este „îngăduitor”. Pentru Breban Banatul este „o Vale a plângerii”, personajele lui Sorin Titel „pot fi iertate”.

Contextele bunei diversităţi îl preocupă pe critic (ex.: alianţe cu scriitorii germani şi maghiari, frontiere, migraţii, exil). Un caz aparte este cel al poetului Vasko Popa (criticul citează cartea Liubiţei Raichici – Vasko Popa, o frontieră poetică).

Undergroundul timişorean, listele cu scriitori sârbi şi de alte naţionalităţi sunt copios reprezentate; există şi pagini de analiză poetică (Ioan Flora, Petre Stoica, Ion Miloş, Adam Puslojič, Eugen Dorcescu ş.a.). Cu siguranţă poeţii „citesc din nou lumea, prin miturile şi fantasmele ei”.

Timpul Banatului literar e şi unul al exponenţilor citadini; Lucian Petrescu e apreciat şi pentru „Jurnalele” sale, care fixează un final de etapă. Paginile 261-286 tratează despre „Aktion-gruppe Banat”, prefigurat de ideea timişoreană a avangardei”, conform căreia un roman ca Lunga călătorie a prizonierului (Sorin Titel) este un roman al non-locurilor, al antimiturilor. Non-locuri, prin care idilismul este dizolvat, în care „afecţiunea se însoţeşte cu resentimentul” sunt şi acelea descrise de Herta Müller chiar din primul ei volum, Niederungen (Ţărmuri joase) – contraficţiuni: a prezenta viaţa cotidiană ca pe o identitate sfărâmată.

Volumul Literatura Banatului de Cornel Ungureanu este o carte necesară, pe care trebuie să o recitim fără patimă, în întregul ei, dar şi în numeroasele detalii („Cine nu poate trăi cu detaliul, cine-l interzice şi dispreţuieşte ajunge orb”, scrie Herta Müller) – de exemplu: „rămaşi aici, în această provincie eternă”; „mutarea centrului de greutate culturală la Timişoara” – Virgil Birou; joycian despre Petru S. Oance: „scrie tot, nu are nicio reţinere” etc.

Cartea se remarcă şi prin abundenţa Jurnalelor, model este tot Eliade, care „scria cu faţa către public”; autorul face aluzie şi la propriile sale Jurnale, prilej pentru a se destăinui cu un gând care îl călăuzeşte: „lângă document – acele alunecări în ficţiune care ar putea să dea sens unui timp al scrisului”.

Halucinant este ecoul ultimelor pagini. Este despre absenţă, despre negăsire (context: Revoluţia din 1989): „Şi rămân din nou lângă enigma lui Iosif Costinaş. Unde îi sunt videocasetele? Unde hârtiile? Unde anchetele? Şi unde, mormântul?” (Cornel Ungureanu)

Note despre complexele literaturii din Banat

Întrucât este vorba despre volumul domnului Cornel Ungureanu – Literatura Banatului – istorie, personalităţi, contexte (Editura Brumar, Timişoara, 2015) – ţin să prefaţez această cronică prin cuvintele lui P. Nemoianu, mai întâi: „şi multe gânduri bune am trimis provinciei în care am văzut lumina zilei”; „pământul natal ne hrăneşte nu numai cu pâine şi cu vin, ci şi cu idei, simţăminte şi credinţe” (Cercul Bănăţenilor). În plus, fiindcă am recitit recent Bucătăria de vară, o carte scrisă de Sorin Titel, aş mai transcrie şi de acolo câteva fraze ce consonează cu cele ale deja clasicizatului G. Bachelard: „Şi tramvaiul aleargă pe străzile oraşului purtându-i pe oamenii nedormiţi spre casă” (s.n.); „Între timp am ajuns la marginea oraşului, lângă o moară veche şi părăsită (...) librăria este arhiplină. Cetăţenii oraşului veniţi să-l vadă pe scriitorul plecat din mijlocul lor” – de pe meleagurile lui.

Dar până şi nostalgia şi-a schimbat definiţia. Cornel Ungureanu este o voce critică distinctă. Şi acest volum se adaugă la „şirul de cărţi” pe care-l programează; o vastă lectură despre funcţia de a locui – răsfoind cronici scrise de-a lungul timpului şi încercând să nu uite apariţiile notabile. Călătoria sa este itinerantă, între „epoci şi texte”, de la centralism la diaspora regională; este despre limitele unei literaturi şi despre dis-continuitate: „Alte itinerarii, alte personaje noi”; un lung drum, documentat, între context şi text. Tot timpul planează, explicit sau în subtext – deasupra frazelor scrise, o întrebare: nevoia de apartenenţă e un mit degradat? – „Noua bătălie europeană se va da pe câmpul de luptă al memoriei?” (Milan Kundera).

– Mi-am pus întrebarea, scrie Herta Müller: „ce nevoie aş avea de cuvântul utopie spre a vorbi de lucruri trăite sau citite?” (s.n.)

Autorul a ales o cale de mijloc, aflată între critica genetică şi sociocritică, pe care teoteticienii o numesc „genetică scenaristă”; îmi amintesc, de altfel, şi ceea ce scria criticul cândva despre Sorin Titel: „scenariile”, filmele pe care le-a făcut „imaginar” îl exprimă pe dea-ntregul. Însă prezentarea unor contexte extraliterare, a vocilor istoriei (vezi paginile despre I. Suciu) – ajută, prin disocierile puse în lumină, la a se săvârşi întâlnirea cu ideea de literatură în Banat, la des-tăinuirea unui anumit specific. Criticul timişorean trăieşte consecvent, cu aderenţe logice şi suleteşti (cum cerea cândva M. Sebastian), proiectul de a edifica o tipologie literară, după criterii regionale (vezi şi Grupul de Studii Europene).

Acest posibil suport teoretic este umplut cu o avalanţă de date concrete, note şi analize, într-un stil viu: pagini „sincrone” cu tablouri ale epocilor pe care le parcurge: „Eu atrag atenţia asupra unor grupuri (direcţii) literare care au fost făcute vizibile într-un moment al istoriei literare, culturale sau politice”.

Volumul, de format enciclopedic, urmăreşte şi o reconstituire a unui tip de diversitate bună, care poate trece drept caracter al locului. În acest scop autorul îşi mobilizează un fel de memorie colectivă (cf. U. Eco: tezaur enciclopedie); de altfel, configuraţiile surprinse în capitolele cărţii vorbesc de la sine: Istoriile literaturii dinspre Banat; Literatura graniţei; Topografii, itinerarii; Modernii şi postmodernii Europei Centrale; Noua Serbie; Migraţii; Un exil prea îndepărtat ş.m.a.d. O anumită parte a volumului se referă la alte oraşe din Banat, personalităţi locale – sau la rolul marilor familii de cărturari: Virgil Nemoianu, Mircea Pora... descendenţi ai unor ilustre familii.

Notele de călătorie sunt prezentate în spiritul lui Mircea Eliade, elogiat pentru că „aduna note, informaţii, ca un adevărat gânditor enciclopedist”, fidel jurnalului de călătorie; rolul Notelor este subliniat: „au meritul de a fixa clipa, momentul, pulsul cotidianului, simpatiile sau antipatiile faţă de un loc”. Astfel, Cora Irineu (un nume reluat alături de Anişoara Odeanu) era o călătoare de vocaţie. A plecat „din Bucureştii filosofilor şi al Ideii Europene” şi a ajuns în ţara imaginată: „Un ţinut ca o nouă lume este cartografiat”.

Unele fapte culturale sunt importante prin semnificaţia ce rămâne în urma lor (ex.: migraţiile, deteritorializarea sau comemorările) – cazul lui N. Lenau, asimilarea lui de către Banat se întâmplă pentru că Provincia „a dus lipsă de mituri culturale”. În paralel cu a scoate în relief omul Provinciei, criticul reia, agită ca pe nişte valuri întrebările importante, care dramatizează contextul actual, luându-şi ca punct de referinţă nu numai pe Milan Kundera şi pe Cz. Milosz: „Dar ce e Europa Centrală? Şi cea de Est?” (Kundera).

La începutul anilor nouăzeci – îşi aminteşte domnul Ungureanu – „gândeam Europa Centrală ca un ţinut definit de explozivul manifest al lui Milan Kundera...”.

Desigur, tema unui ACASĂ (luat în discuţie cu fantasmele şi prejudecăţile ce decurg de aici) este numită eufemistic „sentiment al spaţiului”. Exclus (un timp) de la a fi „o individualitate emblematică”, Banatul a suferit influenţa trecutului politic asupra celui literar; atât elitele regionale, cât şi centura de vecinătate ori „protagonismul regional” vin înspre noi, fie însoţite de aura locului sacru, fie din perspectiva de-mistificărilor succesive, într-un tablou plin de

Cartea evoluează între utopie şi contra-utopie (o lume fără memorie). Susţinut de o îndelungată obişnuinţă cu lectura şi de o spontaneitate a stilului, criticul se întoarce mereu la timpul scrisului, dar şi la autori, a căror umbră revine în pagină, însoţită de un parfum al concretului. Dorind să explice ataşamentul faţă de un loc priveşte spre izvoare. Unei astfel de etape mai vechi a scrisului, „când Banatul părea o adevărată pustie”, aparţine N. Stoica de Haţeg: în cronica sa pot fi disociate idei actuale; scria „şi ca să arate că această lume face parte din aceeaşi istorie (celălalt Banat)” cu Viena, Zagrebul, Belgradul, Praga, Varşovia. În acelaşi timp se crează un simbol al scriitorului, printr-o întrebare despre Episcopul Gerard: „Ce sentiment al spaţiului va fi trăit un om – care – scrie în mijlocul Banatului?”

Este un amănunt, cum e şi următorul, despre omul care citeşte: „Statutul «de om al subteranei anilor ’50» nu exclude pasiunea lecturii” (cu acelaşi titlu, Pasiunea lecturii, Sorin Titel şi-a îmbolnăvit cititorii de Melville şi a sa Moby Dick). Ion Florian Panduru este reprezentativ ca prozator pentru un spaţiu închis, o enclavă arhaică a graniţei.

Omul Provinciei este văzut prin ochii celor care l-au mărturisit, analizat, iubit sau detestat. Nicolae Breban, de pildă, care „se desparte cu mânie” de ţinutul ce l-a adăpostit şi de personajele sale, cele mai groteşti din lume. Un autor ca Viorel Marineasa „este scriitor nu prin expresivitatea uşor amuzantă a contrastelor”, ci prin destinul său de „întârziat optzecist”. Interesul lui, afirmă criticul, e de a studia „un spaţiu marginal”: „Şi îl interesează marginalii, abandonaţii, ne-terminaţii, cei neaşezaţi”.

Cu autorul au o relaţie profundă personajele, idee reluată mereu de critic: „Sorin Titel construieşte iubind personajele, trăind în numele lor şi prin ele” (Degustătorul de imagine, 1997); „Alte itinerarii, alte personaje noi” (Literatura Banatului), începând cu fraţii Schott, apreciaţi culegători de basme şi cu Tata Oancea – „personaj mitteleuropean de periferie”. Prin personaje se realizează realitatea, sufletul şi psihologia unui acasă stăpânit de uitare, de ne-memorare: „păcat că n-a memorat, n-a înregistrat. Cu ce scop? Greu de spus, dar parcă ar fi meritat” (citat din Viorel Marineasa). La alt pol, alţi autori recompun un spaţiu familiar: „Prozatorii îşi vor trimite personajele dintr-un roman într-altul, să ilustreze istoria, ţinutul, geografia locului” (referitor la Paul Eugen Banciu). Eroii lui Nicolae Breban sunt „fiinţe migratoare”, el însuşi e cronicarul „unei lumi de margine”, care se raportează

Maria BOLOGA

nr. 68 n februarie 2017

eveniment

actualitatea literară 7

Mai mult decât o lansare de carte: Matei Vişniec, „Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă...”

Prezent la Reşiţa, la cea de a III-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru “Scena ca o stradă”, unde i s-au jucat mai multe piese de către teatre din: Deva, Reşiţa, Făgăraş, Toscana (Italia) şi Bucureşti, Matei Vişniec a lansat volumul intitulat “Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă...”, apărut la Editura “Cartea Românească” în anul 2016. După introducerea făcută de Dan Mirea, directorul artistic al Teatrului de Vest din Reşiţa şi unul din organizatorii festivalului, a luat cuvântul autorul, care a fost prezentat de criticul Gheorghe Jurma. La sfârşitul acţiunii, Matei Vişniec a acordat autografe doritorilor. Aceasta a fost lansarea propriu-zisă, consemnată “telegrafic”. De ce? Pentru că spuneam că a fost mai mult decât o lansare de carte. A fost o adevărată sărbătoare a spiritului, în care poetul, dramaturgul, prozatorul Matei Vişniec, cu o sinceritate dezarmantă, s-a confesat asistenţei, confesiuni pe care le voi reda mai jos, pentru că ar fi păcat să fie cunoscute doar de către participanţi.

“Nu pot decât să vă mulţumesc că sunteţi aici şi îmi oferţi timpul dumneavoastră. Când am ajuns în Occident am văzut ce înseamnă expresia “timpul este bani”. Şi tocmai pentru că timpul este bani, eu l-am dat gratuit tuturor. Aşa că vă mulţumesc pentru această felie de timp pe care mi-o daţi din inimă, pe care o daţi şi festivalului şi teatrului. Aş vrea să vă spun că sunt deja un autor dintre cei care ar putea să se declare chiar fericit.

Adică, dacă nu aţi văzut oameni care să îndrăznească să spună acest cuvânt, fericit, uitaţi-vă la mine! Eu sunt un autor care şi-a văzut aproape toate piesele jucate, în multe ţări, în multe limbi, în multe oraşe, şi am sentimentul că merita să-mi dedic viaţa scrisului, cuvântului, literaturii, dar am reuşit să am şi complici. Pentru că un dramaturg ştiţi cum e? El scrie. Piesele lui sunt undeva pe orizontală. Ele încep să trăiască atunci când cineva le pune pe verticală. Eu sunt genul de autor care e ţinut în viaţă, de fapt, de alţi artişti, de alţi complici. Dacă n-ar veni actorul care să îmi spună cuvintele, dacă n-ar veni regizorul care să le pună pe verticală, dacă n-ar fi scenograful, dacă n-ar fi maestrul de lumini, dacă n-ar fi coregraful, dacă n-ar fi ceilalţi complici ai aventurii artistice, eu n-aş trăi. Dacă n-ar fi publicul care să vină la teatru şi să se emoţioneze, să intre în dialog cu textele mele, tot aşa, aventura teatrală n-ar prinde foc. Nu s-ar produce.

Deci, depinde de atât de mulţi oameni ca să poţi spune din când în când: iată un lucru extraordinar care mi s-a întâmplat, o piesă care s-a aprins, care a creat emoţie şi care a transmis un mesaj.

Iar acum, la Reşiţa, am avut această imensă bucurie să văd un spectacol care m-a emoţionat, mi-a plăcut, m-a tulburat, după cum eu, când văd un spectacol, văd şi spectacolul publicului care reacţionează şi am simţit în acea seară că era acolo un public deschis, care vibra, care era interesat de cuvintele mele, de mesajul meu.

Deci şi eu trebuie să vă mulţumesc vouă că mă menţineţi în viaţă. Actorii, regizorii, directorii de teatru şi publicul care vine la teatru, dar care şi citeşte teatru. Am scris întotdeauna teatru şi am scris în două limbi, fiind în acelaşi timp un scriitor, în sensul că orice scriu rămâne ca o pagină de literatură. Înainte de orice, teatrul pentru mine este o pagină frumoasă de literatură, care se poate citi şi în afara, sau se poate simţi şi în afara spaţiului teatral. Când am început eu să iubesc teatrul, în oraşul Rădăuţi, din Bucovina, nu aveam spectacole care să mă emoţioneze. Mie mi-a plăcut teatrul ca literatură.

Mie mi-a plăcut Caragiale înainte de toate. Caragiale mă amuza, mă transfigura prin limbajul lui. După aceea am citit piese care mi-au plăcut, pentru că genul literar teatru mi se părea interesant. Am citit bineînţeles Beckett, Pirandello, Dürrenmatt, Ionescu. M-am lăsat atras de genul dramatic pentru că era bine scris. Înainte de a vedea spectacole bine făcute, bine jucate, mi-a plăcut teatrul ca literatură dramatică. Aventura mea teatrală a fost cu totul şi cu totul deosebită. Am venit la Reşiţa, spre surprinderea multora. Mă deplasez oriunde cuvintele mele transmit ceva unor oameni care au nevoie de ele. Şi mai e ceva. Experienţa pe care am avut-o şi pe care unii o ştiu, alţii nu. În 1987 eu am plecat din România, am ajuns în Franţa, am reuşit să scriu în franceză. Am avut o aventură culturală extraordinară. Şi-acum, cu timpul, sau cu vârsta, mi se pare că întoarcerea în România este din ce în ce mai interesantă. Că lucrurile cu adevărat puternice încep să mi se-ntâmple în România. După o experienţă de 30 de ani în Franţa, după ce am străbătut foarte multe ţări, am văzut foarte multe spectacole şi am avut un contact cultural pe toate continentele, mai puţin Oceania, simt că în România se întâmplă ceva atât de interesant încât merită să vin mai des. Am sentimentul că noi, românii, uneori nu ne dăm seama că avem undeva o comoară a noastră care nu s-a epuizat şi pe care nimeni nu ne-a distrus-o. Vă spun aceste lucruri care poate sunt interesante şi pentru dumneavoastră, într-un moment special al istoriei românului.

Sunt 30 de ani de când vin deseori cu prieteni, actori, regizori francezi în România. Am adus zeci şi zeci de companii la diverse festivaluri şi întotdeauna m-a interesat reacţia străinilor, după ce vin în România. I-am

dus în Bucovina, la festivalul de la Sibiu, i-am dus la Târgovişte, la Baia Mare, i-am dus la Bucureşti. Am făcut deseori circuite cu trupe care mi-au montat mie piesele, cu alte trupe franceze sau americane, sau italiene şi totdeauna am fost uluit şi încântat în acelaşi timp să văd că le plăcea de România. Ei se-ndrăgosteau de România.

Ei găseau ceva foarte, foarte interesant, la plecare, și tot ce-şi doreau era să revină. M-a tulburat această reacţie a străinilor, care, uneori, simt o mai mare bucurie de a pipăi România, de a o atinge, de a o simţi, decât noi înşine.

Le puneam întrebări acestor actori, deveniţi prieteni: ce v-a plăcut cel mai de mult, de ce vă place de România, care e aşa cum e? Cu multe contraste. Deseori, mi-au spus unii, ce ne-a plăcut este că ospitalitatea românească nu are acel caracter “industrial” din alte zone, din zonele foarte dezvoltate din Occident. Românii mai au un fel de tezaur emoţional, o bucăţică de suflet care mai palpită, care nu s-a “industrializat” şi care nu s-a globalizat, nu s-a comercializat total, care nu s-a automatizat, care nu a devenit fals, ci are o anumită autenticitate. Eu cred că primul tezaur al sufletului românesc este... tocmai sufletul românesc, care nu s-a golit încă de dragoste, de curiozitate, de omenie. Ăsta este un lucru important pe care noi poate nu îl ştim întotdeauna. E un tezaur această ospitalitate încă autentică. În alte împrejurări, de pildă, am venit cu o trupă americană din Chicago. Au venit, au jucat la Sibiu, la Braşov, au făcut un tur în Transilvania, au jucat la Arad. La plecare, eram cu ei în autocar, plecam de la Sibiu, la Bucureşti. Şi erau destul de trişti, pentru că stătuseră vreo 10 zile prin România şi le plăcuse.

Stătuseră nopţile la bere, acolo în grădina festivalului şi discutaseră cu alţi străini, văzuseră spectacole. În autocar, trecând Carpaţii, i-am întrebat un singur lucru: ce v-a plăcut cel mai mult în România? Şi s-au gândit, s-au gândit şi mi-au răspuns că cel mai mult le-a plăcut că au putut să piardă timpul. Că nu am fost presaţi de timp. La noi în America, times is money şi festivalul e un chin. Ai două ore să te instalezi, joci, pleci şi eliberezi locul. La voi, în România, am uitat de timp. În felul ăsta ne-am relaxat, ne-am bucurat, am uitat de timp. Şi atunci, mi-am zis, ce mare calitate avem noi, românii, ce pricepere, să-i facem pe alţii să uite de timp. E ca şi cum ai spune: veniţi în România, ca să pierdeţi timpul!

De fapt este un timp câştigat. Este timpul care creează sufletul. Ori cu sufletul nu te joci! El este construit în timp. Dacă nu mai timp, nu mai ai suflet.

Mai sunt şi alte lucruri pe care România le are şi pe care încerc acum să le înţeleg. România a fost blocată de comunism, multă vreme. Ce putem noi produce acum?

Cu ce putem noi să ne relansăm, să ne reafirmăm? Ce produs am putea noi să le dăm occidentalilor, sau lumii, pentru a putea fi reintegraţi, recunoscuţi ca producători de valoare? Treptat mi-am dat seama că singurul nostru produs competitiv şi cu care putem fi luaţi în serios este cultura. Dacă pe celelalte teritorii am pierdut trenul, poate mai puţin cu cercetarea ştiinţifică, cu tehnologia de vârf, da, poate că se poate. Dar primul produs competitiv ar fi cultura. Deseori, România exportă talente cu nemiluita. Aş vrea eu să mai am încă atâţia ani de trăit câţi muzicieni a trimis România în străinătate. Compozitori, insrumentişti, solişti vocali, ca să nu mai vorbim de pictori, designeri ş.a.m.d. E tulburător să vezi cum acest pământ sărăcit, pentru că sărac nu a fost niciodată, produce atâtea talente. Se pare că România produce mai multe talente pe kilometrul pătrat decât ţările occidentale. Şi m-am întrebat, de ce? Cum e posibil ca noi românii să producem mai mulţi copii frumoşi, cu atât talent, decât ţări din alte zone? Sigur că mi-am dat un răspuns, poate puţin fantezist. Mi-am spus că întrucât la noi există mai mulţi oameni politici corupţi pe kilometru pătrat.

Poate că în mod natural pământul acesta vrea să se ape-

re şi dă mai mulţi copii frumoşi şi mai multe talente, tocmai ca o compensare. Corpurile vii se reechilibrează cu fluxuri misterioase despre care nu ştim mare lucru.

Multe dintre cărţile mele se află aici. Printre altele, romane, teatru şi toate, aproape toate, tot ceea ce am scris în ultimii 25 de ani, sunt doi oameni care au scris aceste cărţi. În mine trăiesc două persoane. Sunt 25 de ani de când sunt jurnalist la Radio France International. Şi jurnalistul, aşa, o jumătate, nu ştiu dacă, la stânga sau la drepta e jurnalistul, jurnalistul lucrează de 25 de ani cu o materie pe care aş putea să o numesc mizeria lumii, sau ororile lumii. Este o materie negativă. Este tot ce se întâmplă rău pe Planetă. Informaţia, astăzi, în proporţie de 70%, 80%, 90%, 95%, 99%, 100 %, este o informaţie negativă. Dacă un tren întârzie, e o informaţie. Dacă ajunge la timp, nu e o informaţie. Dacă mor în Afganistan între 15-20, 300 de oameni, e o informaţie.

Dacă într-o şcoală se învaţă ce este democraţia, nu e o informaţie. Asta este mecanica gândirilor informale în faţa mondializării, a globalizării. Această mizerie, această oroare care este materia informaţiei, îl afectează pe jurnalist. Este toxică. Jurnalistul din mine este pesimist şi deseori îşi spune: omul parcă e puţin nebun; parcă niciodată nu învaţă din greşelile lui; parcă niciodată nu vrea să înveţe din greşelile lui; parcă repetă mereu aceleaşi greşeli. Dacă are două soluţii în faţă, una bună şi una proastă, o alege instinctiv pe cea proastă.

Ce se-ntâmplă de fapt cu umanitatea? Spre ce direcţie a luat-o? Jurnalistul, treptat, după 25 de ani de crize care se repetă şi revin, începe să devină puţin pesimist.

Ba chiar trist de tot. Noroc că intervine cea de a doua jumătate din mine. Scriitorul zice nu. Nu-i adevărat!

Omul este o fiinţă extrem de fascinantă. Poate un miracol în univers, dotat cu imaginaţie, poezie, capabil să imagineze soluţii, capabil să se depăşească pe sine, capabil de ironie, de autoironie. Este tot ce vrei, omul. Toate aceste contradicţii colcăie în el. Imaginaţi-vă o maşină!

Dacă în ea ar exista toate contradicţiile care există întrun om, ea ar dudui şi apoi va scoate fum. Nu ar putea funcţiona. Omul funcţionează. El poate să fie în acelaşi timp şi mic şi mare, şi urât şi frumos, şi generos şi odios.

Ei, omul acesta îl fascinează pe scriitorul Matei Vişniec, care e în mine şi-l face să creadă că există soluţii. Şiatunci scriitorul îi spune jurnalistului: ceea ce nu poţi tu să înţelegi cu instrumentele tale de jurnalist, poate că pot eu înţelege cu instrumentele mele de artist, de scriitor, de poet. Tot ce am scris, am scris prin această prismă. Uneori, jurnalistul disperat îi dă subiecte scriitorului, care scoate mesaje ceva mai optimiste. Sunt mesaje care deschid o fereastră spre umanitate, spre optimism, spre bucuria de a trăi”.

A consemnat

Mircea ANGHEL

8 actualitatea literară

Valeriu Valegvi

şcoala de poezie

nr. 68 n februarie 2017

Balázs F. Attila

soarele umblă pe apă face haz de mine vă urmăresc prieten drag!

Pisicile estete

Triest

Ia seama că pisicile iau o distanţă faţă de gură-cască nu-s mai mult decât le cere decenţa aceste pisici doar câte-o dată se fălesc cu strămoşii din egipt dar şi atunci mai mult tac şi pricep dintr-o privire a lumii prefăcută aşezare deşi au înc-o droaie de ghemotocuri de descâlcit prin ungherele lacustre ia seama la pisici cum or fi cum n-or fi să ţi le-apropii şi în gând

După noaptea furtunoasă cerul e senin ca ochii de după somnul de prânz valurile asediază apatic stabilopozii briza mângâie frunzele tufelor și-ale pomilor florile înviorate părul fetelor în port vapoarele se leagănă anost pe țărm o fată cu piele-ntinsă desenează ceva-n nisip concentrându-se un cățel de companie se apropie în pași mărunți amușină totul stăpânul lui iscodește orizontul rechini nu m-atacă bombe nu explodează pe fata-nsingurată nimeni n-o violează coasta nu e periclitată de vreun tsunami în plictiseala asta splendidă nu se vor naște nici poezii

Țeasta asta Ce ai tu cu ţeasta asta scoasă din context de minciunile universale? ce ai tu cu ţeasta asta cercetată de ploi şi de copilul în toiul jocului? ce ai tu cu ţeasta asta frumoasă pe interior de-mi tot vorbeşti despre o scară de valori?

Și să vezi şi să auzi Decât întoarcerea în Eden mai bine o baie de vulg decât bucurii uscate mai bine tristeţi cărnoase şi o foame de spaţii interioare decât îmbrânceli spre toamne mai bine mângâieri de iluzii cum nu au mai fost de secole bune şi să vezi şi să vezi la loterii pe săturate decât o vânătoare de lei mai bine un pescuit pe lună plină cu chipul răvăşit de speluncă şi să auzi şi să auzi cum bat din palme umbrele ocolite de boală şi minciuni

Acele fragmente Reţii doar acele fragmente cu miez de înţeles sălciu. în foşnetul lor umbrele serii desluşeşti şi un calm avant la lettre. nu uiţi să le strângi la piept şi să le divulgi şi altora ca pe propriile victorii asupra marasmului ce s-a instalat. câte nu se vor fi insinuat în bunul mers al anotimpurilor. în fond istoriile nu au nimic din miezul acelor fragmente strânse la piept cu te miri ce temei. zvonuri şi iarăşi zvonuri de la capăt

Maimuţele Datele statistice susţin că maimuţele ne calcă pe urme. sunt la fel de emotive aruncă mai bine cu mingea la coş culeg fructele cu o dexteritate de invidiat adorm uşor în braţele primitoare şi râd cu poftă la intervale regulate maimuţele dau semnalul începerii maratonului. dacă s-ar ţine cont de toate cele de mai sus chiar muntele cu muntele şi marea cu marea s-ar oglindi mai des în gândurile celui înfulecând austere secunde

Istoria unei constatări Necunoscute sunt căile perzaniei când prefacerile ard prea repede într-un trup cuprins de frisoanele eliberării. de o parte şi de alta tentaţiile dau iluzia că mersul pe fosforescente pietre întârzie durerea măcar şi cu o fracţiune dintr-o clipă. şi ce se va înţelege din istoria acestei constatări când nopţile deja intră într-un prea curând declin?

Miami cuțite rivalizează cu lumina Lunii pe strada ce doarme trează fețe șterse tricouri largi guri rumegând o mână-n buzunar țigară în cealaltă păr unsuros ciupit de vărsat ochii negri sunt inexpresivi ca picătura de apă de pe vârful pantofilor murdari privire pătrunzătoare ca razele röntgen orașul nu sesizează cutremurul doar eu mă dau dispărut precum ploile torențiale

București nu era pentru prima dată când citeam Jung între timp Modern Jazz Quartet îmi asalta organul auzului corbii se ciondăneau în parc pentru o bucată de corn aruncat îmi cadențez pașii mărunți pe piatra cubică ochii îmi tatonează terenul ca-n vremurile când stăteam de gardă pe iarba călcată o femeie cu părul unsuros își așteaptă cu răbdare câinele să-și facă treaba cu laba din spate ridicată la rădăcina copacului acțiuni reacțiuni în cutia craniană existențialismul vetust concepte și obsesii atmosferă de revoluție atât pe străzi cât și pe internet chip neras ochi bulbucați un algoritm imposibil de urmat trăiesc un episod al existenței

Makarska soarele îmi arde pieptul îmi acopăr ochii închiși cu brațul dinspre țărm cântecul cicadelor se întețește, apoi slăbește cuvinte saltă în vuietul valurilor n-ajung să le deslușesc deasupra mea trece un avion apoi încă unul mă ridic în fund înfig cuțitul în lubeniță și-mi tai câteva felii carnea ei îmi răcorește limba sângele ei mi se scurge dintre buze

Jazz în Vancouver involuntar femeia cu pielea cafenie ne injectează clandestin cu tristețe vocea ei de trompetă e când delicată când gata să-ți spargă timpanele povestește își deplânge tristețea senină privirea ei asemeni gălbenușurilor răcite ale ouălor ochi își pierde sclipirea cântă lăuntric parc-ar boci bocește lăuntric ca și cum ar cânta trupul îmi înmărmurește pe scaunul căptușit sângele meu pulsează sub pielea ei neagră

Lacul Zürich nuanțele apei tremură peștii desenează cercuri generând valuri mici sub apă rațele sălbatice au tras la mal sunt vânate

cerul îmbrățișează pământul în zare cascada celestă mă deoache

Managua ești printre umbrele moi ale nopții și nu privești spre luminile reci la meteoritul ce tocmai despică bolta cerului și nici la mine nu ești atentă atingerile mele pot fi ale oricui te ivești de sub pătura trupului meu pielea ta mătăsoasă de culoare e de noroi îți lepezi trupul pe stradela despre care crezi că-i lipsită de pericole acolo unde moartea stă la pândă

Cluj-Napoca ședem vorbim încet apoi tăcem prelung ne uităm la oamenii de pe stradă la câinele din lesa întinsă care amușină tot ce vede stăm cotiți pe masă cu picioarele sprijinite pe traversă mâinile tale tremură ușor deasupra unui ziar îndoit și ondulat porumbeii ciugulesc firimiturile de sub mese pe lama cuțitului se sparge lumina soarele șterge de praf pietrele iar vântul ca o mamă iubitoare ne mângâie plăpând obrajii lumea ce ne-nconjoară e ca un puzzle rezolvat pe jumătate te gândești că nici noi nu ne potrivim în peisaj dar nu scoți nicio vorbă îți aprinzi trabucul și te holbezi la cerculețele de fum vicioase cadranele ceasului de pe stâlpul de oțel sunt ruginite acele s-au blocat în forma unor semne de exclamare încovoiate sub masa deteriorată îți încrucișezi picioarele verifici pe mobil cât e ceasul chelnerul cu chip fad întârzie pe terasa cârciumii antebelice

Traducere de MIHÓK Tamás

nr. 68 n februarie 2017

şcoala de poezie

Maria Pilchin

actualitatea literară 9

Maria Pilchin, poetă, critic şi cercetător literar (Universitatea de Stat din Moldova), universitară, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, membru al Uniunii Scriitorilor din România, s-a născut în Republica Moldova la 26 ianuarie 1982 în satul Răuţel, raionul Făleşti, o suburbie a oraşului Bălţi. În copilărie a locuit o perioadă de timp în Ucraina şi în Rusia. În 2000 a absolvit Liceul Teoretic „Eugen Coşeriu” din satul Catranâc, raionul Făleşti, apoi Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Moldova (2004), luându-şi masteratul în domeniul literaturii universale şi comparate (2006) la Facultatea de Limbi şi Literaturi străine a aceleiaşi universităţi. În 2012 a absolvit şi Facultatea de Business şi Administrarea Afacerilor a Academiei de Studii Economice din Moldova. A debutat în calitate de critic literar în 2013 şi în poezie în 2015. A publicat trei cărţi: Poeme pentru Ivan Gogh, Paralela 45, Piteşti, 2015; De mână cu Marele Joker. Eseuri literare, Prut Internaţional, Chişinău, 2013; Praguri critice, TipoMoldova, Iaşi, 2013. A publicat poeme şi cronici literare în cele mai importante reviste din România și Republica Moldova, iar despre ea au scris nume consacrate ale critice literare. A fost distinsă cu numeroase premii pentru activitatea sa literară.

scoica bărbatul pe care-l iubesc e frumos are mâini frumoase şi pasul de cerb bărbaţii care mă doresc pe el îl doresc grozav de frumoşi se doresc pe ei în el cu mâini frumoase şi pasul de cerb bărbaţii care îmi zic cuvinte alese lui i le zic ei suflă în mine ca într-o moluscă să audă el îmi ating cochilia albă şi calcaroasă şi îl ating pe el eu scoică marină cochilie sunt carapace colilie şi animal un refugiu...

salon du livre 2016 la paris m-am iubit cu taximetristul michel apoi cu băiatul de la recepţie yusuf cu vreo doi poeţi un traducător ăsta chiar bun cu doi ambasadori veniţi toţi la salonul de carte lângă turnul eiffel m-am iubit cu toţi vânzătorii de turnuri eiffel mici şi uşoare bucăţi de metal în cafeneaua vizavi de notre dame pe cheile senei m-am iubit cu gilles chelnerul un tânăr frumos apoi iarăşi cu un romancier şi doi poeţi talentaţi un fost preşedinte de academie un preşedinte de institut cu o tânără director de programe felină şi senzuală cu bucătarul care mi-a servit la dejun o omletă bună cu librarul de la joseph gibert ştia cum pot găsi o carte cu vânzătoarea de flori de lângă hotel de la paix apoi ai sunat tu şi ai zis - treci acasă! şi am venit cuminte neatinsă castă

cercei cu motive greceşti

de ziua mea am mers cu el la aureola unde mi-a cumpărat acei cercei cu motive greceşti iubirea noastră azi ţine de antichitate dar la fiecare alegeri îmi scot caseta cu bijuterii de ocazie şi mi-i pun merg şi votez împotriva partidului din care face parte pun ştampila vin acasă şi îmi scot cerceii democraţia s-a născut la elini

căldura culcuşului lupoaica cea tânără a învăţat devenirea nu se repede la primul iepure bleg ieşit din tufiş căldura culcuşului mai bună decât rafala vântului rece în vârf de deal doar luna plină cheamă spre înălţimi în nopţile ieşirii la rampă

Biciul Biciul tău a căzut peste umerii mei aşa deodată nu mă aşteptam să loveşti nu doream să doară ai dat calm cu precizie de parcă ai fi campion la tras cu biciul am tresărit toată am vibrat tremur şi acum apoi m-am întors te-am privit erai singur şi erai nefericit asta am citit în ochii tăi am apucat harapnicul l-am tras cu putere l-am smuls şi am lovit şi eu şuierase se încolăcise în jurul gâtului tău ca un şarpe sau poate ca braţele primei tale iubiri nu ştiu căci tu nu povesteşti nimic eu nu sunt iubita ta

şi nu ştiu cum e la tine cu dragostea dar biciul l-am ars să nu mai loveşti niciodată să nu mai dai te rog să nu mai dai căci viaţa e prea scurtă textele prea neînsemnate prea mărunte sunt şi pădurile prea populate şi umblate de oameni călcate de oameni ca în cărţile lui knut hamsun.

Hristina Doroftei 3. (- Bărbatul este capul femeii)

- Bărbatul este capul femeii şi trebuie cinstit cum se cuvine am învăţat la şcoală şi la biserică dar dacă femeia nu vrea să aibă cap ci doar suflet şi trup? doar sânge şi lacrimi? doar iubire şi emoţie?

Tu te apleci asupra mea îmi acoperi buzele cu părul mi le săruţi cu toată afecţiunea de care nu te credeam în stare îmi simţi pulsul mărit şi-mi spui că nimic din ce am învăţat până acum nu mai contează mă vei învăţa tu ce e iubirea

Poem glaciar De când cu era glaciară lui Heraclit i-a îngheţat râul nu mai poate intra o dată sau de două ori în apă stă aşa ca gânditorul pe gheaţă cu palmele grele rezemate de cap şi gândeşte cum să facă să mai intre încă o dată în scaldă de când cu era glaciară Heraclit e mereu supărat are ochii stinşi de parcă i-au căzut stelele din cer mereu răspunde în doi peri a pierdut simţul umorului aşa cum ai pierde gustul de sărat acru dulce şi pipărat alerg pe mal îl strig dau din mâini ieri dansam gesticulam pantomimă azi şuier cânt râd să mă vadă să mă audă gânditorul Heraclit de pe râul îngheţat de când cu era glaciară mi s-a făcut şi mie mai frig pielea ca de găină dinţii tremură-n gură de parcă Gerilă s-a mutat în viaţa mea Heraclit grecul cel ars de soare stă ca un cavaler teuton în mijlocul apelor îngheţate şi eu pe mal în aşteptarea încălzirii globale.

frumosul meu naufragiat aşa cum ţi-am promis te-am dus la râul al cărui nume nu mai ştiu ce înseamnă stăteai şi priveai în jos plictisit absent evitam să ne privim evitam să ne atingem îţi povesteam nişte nimicuri mai mult tăceam ai lunecat ai căzut în râu râdeam ca o harpie te înecai săltai nu puteai înota am sărit te-am apucat îmi scăpai din mâini erai greu erai aproape mort eram aproape moartă de frica de a te pierde te-am tras la mal erai greu erai ud erai frumos nu ştiam ce să fac cum să fac am fugit te-am lăsat aşa ud aşa naufragiat cel mai frumos naufragiat pe care l-am cunoscut vreodată

vorbele cădeau gheaţă În ziua în care vorbele tale cădeau gheaţă am ieşit din casă am mers şi am cumpărat blana aceea de samur argintiu mi-am pus-o în spate m-am postat în faţa ta eram o adevărată rusoaică asta ziceau ochii tăi asta doreau ochii tăi îmi era cald îmi era bine dar nu eram ceea ce doreai tu să fiu eram tot eu cea caldă şi sudică doar că purtam o blană şi vorbele tale cădeau gheaţă.

femeia pătată În fiecare dimineaţă descopăr pe pielea mea câte o pată rotundă sferică aproape perfectă aproape frumoasă în fiecare dimineaţă trecutul meu iese prin epidermă toate iubirile urile durerile bucuriile toate ies roşii la suprafaţă aşa încât sunt cea mai frumos pătată femeie aceste roze ale vieţii mele înfloresc pe mine se deschid ascunzând sub rosa toate cele trecute toate cele uitate şi neuitate toate roşii toate cu petale doar spinii stau înfipţi acolo adânc în oase carne amintiri

O scrisoare pierdută pentru tata ieri când m-ai sunat am stat aşa aproape de receptor ca în copilărie când îmi lipeam nasul de sticla acvariului să văd peştii roşii galbeni verzi portocalii roşii argintii ieri am ascultat tot ce ziceai şi nu ziceai mai ales mi-a plăcut povestea pe care mi-ai spus-o râzând cu vocea ta caldă şi catifelată era povestea pe care nu ai şoptit-o atunci la patru ani când umblaţi cu mama pe la oficiul stării civile să căpătaţi divorţul greu de obţinut într-o lume a deficitului

poezia viaţa mă vei transforma în discipola ta cea mai bună mă vei modela după chipul şi asemănarea ta vei fi o mixtură între Sappho şi Dumnezeu iar eu îţi voi iubi sufletul mintea trupul mă voi îmbăta cu mirosul tău ca şi cu vinul roşu îţi voi dezmierda pulpele şi-ţi voi linge fiecare picătură ce se prelinge din tine în timpul orelor de-amor

8. (Dacă Dumnezeu ar fi fost femeie) Dacă Dumnezeu ar fi fost femeie durerile menstruale s-ar fi transformat în orgasme cordonul ombilical nu ar fi fost tăiat niciodată laptele matern ar fi hrănit întreaga planetă frumuseţea ar fi devenit banală bărbaţii nu şi-ar mai fi ascuţit săbiile pentru a merge la lupte vânătoarea nu s-ar fi desfăşurat în câmp deschis ci prin şoapte în budoare şi foşnete de cearşafuri

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

„O Golgotă românească” (I)

Când l-a văzut pe Nicolae Pleșiță la televizor, Petru mi-a spus: „E clar, ne deranjează amintirea victimelor torționarilor, nu torționarii. Marele păpușar tot Secu este”.

Cum întreaga lui existență Petru Ursache a scris în răspăr cu „directivele” PCR (un coleg de catedră l-a sfătuit în șoaptă să-și pună pază gurii și să nu mai crâcnească: „Nu mai refuza sarcinile. Acceptă și tu să dai Raport comunist”), așa a mers până la sfârșit. A început să se documenteze pentru cea mai grea temă, oroarea terorii comuniste, iar greutatea subiectului a fost imensă. N-am citit nici un sfert din cât a citit el (îi datorez bibliografia cărții mele, Comunismul cu rele și rele, Eikon, 2013), dar astfel de lecturi te marchează pe viață. Or, Petru a stat cu mintea ani în șir pe atrocități, i s-a strâns sufletul când le-a aflat. Pentru el, istoria plină de înfrângeri eroice era vie, trecutul sângera sub ochii lui. Pe patul clinicii, după primul stop cardio-respirator, ca urmare a unei intervenții nefericite, avea coșmaruri provocate de lectura memoriilor celor trecuți prin suferință. „Au prins un călugăr. Îl bat, nopțile, de-l omoară”, mi-a spus după ce a deschis ochii. Își revenise, dar gândul îi era tot la monștrii comandanți de închisori. Ca Maromet, care pândea momentele de slăbiciune extremă ale „bandiților”, „dușmanilor poporului muncitor”. Deținuții omorâți de frig, de lipsă de aer, de nemâncare (să nu mâncați vreodată pâine de „deți”, cum i se spunea aluatului acela din tărâțe) mai cedau. Pe cedare se pune accent, nu pe rezistență. Cu Nistor Chioreanu colonelul Crăciun de la Aiud a avut de furcă serios. A fost imposibil de ucis. „Ai observat, Magda? Monștrii erau toți bâlbâiți, grei la vorbă. I-a văzut bine Goma în Gherla”.

Căpitanul Petre Goiciu, cumnatul lui Dej, fost tinichigiu, avea chip de fiară, așa cum e descris tot de Nistor Chioreanu (Morminte vii, ed. Institutul European, Iași, 1992) și de Octavian Voinea (Masacrarea studențimii române.

Pitești. Gherla. Rm. Sărat. Jilava. Aiud, ed. Majadahonda, București, 1996): „Un uriaș, o gorilă cu brațe lungi, cu burtă enormă. Goiciu ăsta ura și zdrobea urând. Jubila zdrobind”. La fel arată și în Gherla lui Goma. „Vezi, Magda, pe bunii creștini ca Valeriu Gafencu, Părintele Justin Pârvu, Ioan Ianolide, Nistor Chioreanu, Steinhardt, Petre Țuțea i-a ajutat Dumnezeu să nu dispere, să nu cedeze. S-au luptat cu răul moral, s-au luptat cu răul fizic. Asta ce înseamnă? Nu-i eroism să-ți rabzi suferința?”

I s-a făcut onoarea, spunea Petre Țuțea, să sufere pentru neam. Să fie ales să sufere. Alt exemplu trebuitor: Traian Dorz, poet creștin, țăran autodidact, care a făcut 17 ani de temniță pentru „activitate subversivă”.

Lui Justin Pârvu, arhimandritul de la Petru Vodă, Bătrânu prefera să-i spună Iustin Martirul, numindu-l ca pe fratele întru credință Iustin Martirul și Filosoful (+ 165), care se ruga lui „Hristos cel Răstignit”. Într-o carte pe care am citit-o recent, sub tipar la Eikon, „Simt boala ca iubire a lui Hristos”, Părintele Profesor Ioan C. Teșu scrie despre „puterea sau harisma răbdării”. Spune Iisus: „cine va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei, 24, 13).

L-am văzut mereu pe Bătrânu printre rândurile cărții preotului. Petru mi-a predat multe lecții: a modestiei, a simplității demne, a smereniei... Lecția ultimă mi-a predat-o în spital: a acceptării suferinței. Avea o anume lumină în ochii albaștri, era bun, iertător, demn, nobil în durere. Aflat în necaz, în nevoință, a avut puterea numită de Sfântul Isaac Sirul „duhul harului”. Părintele I. Cristian Teșu ne învață că „darul acesta special este darul răbdării în pătimiri” și este de la Dumnezeu.

Petru a dat un ultim examen la răbdarea durerii, cum cere Cuviosul Paisie Aghioritul în Cuvinte duhovnicești, pe care îl cita mereu.

Când șefa clinicii l-a invitat în sala de intervenție pe neașteptate, Bătrânu a avut o mică ezitare firească: voia să-mi dea un telefon, să mă anunțe ce se întâmplă (a presimțit că va fi împins în moarte?) A auzit-o, pe un ton ridicat. „Vă e frică? Nu sunteți bărbat!” Habar n-avea Profesor Doctor Arsenescu cum a trecut Petru prin „valuri de încercări” din cauza firii lui verticale. „Taina libertății” e, pentru Steinhardt, împotrivirea. „Neîmpotrivinduse la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată”. Pentru tot ce a îndurat, sunt sigură că a primit „cunună de bărbăție” (Nil Ascetul). A suportat dinspre „cei trei A” (el nu-i numește, o fac eu: Arvinte, Adăscăliței, Andriescu) o adevărată prigoană. L-au nedreptățit: tăieturile dese de pix de la avansări, de la lectorate, de la toate, în formă continuată, ca să zic așa.

N-am vrut, când a fost înmormântat, să-i fie bătut în cuie sicriul. L-au bătut în cuie destul cuțitarii Universității.

N-aș fi suportat zgomotul acela. Pe dușmanii lui nu pot să-i iert, dar încerc să-i compătimesc. Și nu știu dacă i-am înrăutățit viața sau nu, dar posteritatea încerc să i-o îmbunătățesc cât pot și cât merită.

Despre martiriu, îngăduit de Dumnezeu ca treaptă de înălțare spre îndumnezeire, scrie Petru Ursache în Istorie, genocid, etnocid. În legătură cu Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor” după Steinhardt, Petru citise tot ce se putea citi. O biografie de suferință continuă. Moartea și-a

prevestit-o în 2 februarie ‘52, când a cerut prietenilor (se afla în sanatoriul-închisoare de doi ani, tușea cu sânge) să-i pregătească o cămașă albă și lumânare. S-a stins la Târgu Ocna, în 18 februarie (Marea Trecere nu l-a înfricoșat), a fost zvârlit în groapa comună, dar e viu în eternitate cu sufletul. S-a comportat în închisoare ca „om ceresc” (Sf. Ioan Gură de Aur), știind bine că, pentru chinul trupesc, vine „cununa mântuirii”. E calea Apostolilor asta.

Născut în Basarabia, la Sângerei Bălți, în 24 ianuarie 1921, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru că, student la Drept și Filosofie în anul al doilea, a făcut parte din Frățiile de Cruce. A fost apărat la proces de prof. Constantin Angelescu, dar Ion Antonescu n-a acceptat delictul. Valeriu Gafencu a trecut prin Aiud (‘41-’49), Pitești (‘49), Tg. Ocna (‘49-’52). A urmat cu smerenie, ca și Monseniorul Ghika, învățătura Sfântului Grigorie Sinaitul: „să te ai pe tine mai prejos de toți și să pui în seama lui Dumnezeu isprăvile tale”.

Biserica ortodoxă nu se grăbește să-l canonizeze, deși a suportat mucenicește suferința. Și-a dobândit mântuirea prin chin, a suportat schingiuiri diabolice, sprijinit în „toiagul răbdării”, cum îl numește Sf. Ioan Scărarul. I-e frică Bisericii de Alexandru Florian? Să facă și Florian un efort să fie obiectiv cu cei răstigniți între Dumnezeu și neamul lor, ca Valeriu Gafencu, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția, Petre V. Ștefănucă...

Matei Vișniec scrie Despre senzația de elasticitate când pășim peste cadavre. O avea-o și Alexandru Florian atunci când ne tot trage pe dreapta? Sau vrea să le răstignească din nou pe victime? După 21 de ani de calvar în închisori, mărturisitorul Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost eliberat (au urmat 22 de ani de exil, în SUA) în urma intervenției lui Mircea Eliade și a lui Eugène Ionesco. Oare de asta îl trece Alexandra Laignel Lavastine pe Ionesco printre legionari?

O fi fost în Comisia Prezidențială pentru Investigarea Dictaturii Comuniste din România și Gheorghe Jijie, secretarul Federației Române a Foștilor Deținuți Politici și Luptători Anticomuniști sau Mihai Botez, în dezacord declarat, din ‘77, cu sistemul comunist? Dar dr. Florin Mătrescu, care se declară „om liber. Neînhăitat cu nici o mafie locală sau internațională, serviciu secret sau partid politic”, în prefața la ed. a II-a a Holocaustului roșu? „Magda, sunt două lucrări de bază: una a exilatului din Essen, Holocaustul roșu sau crimele comunismului internațional în cifre și cea colectivă, sub conducerea lui Stéphane Courtois, Cartea neagră a comunismului.

Ele ar fi trebuit să stea la baza procesului, numai că nu se dorește un Nürnberg II. Ba chiar Tismăneanu vorbește de «crisparea post-comunistă»”. Și eu cred că a renunțat la limba de lemn din articolele pro Ceaușescu, dar a preluat stilul stalinist al acuzelor: „născut din ceaușism și crescut din drojdia orgoliului național, protocronismul năștea, la rându-i, ceaușism”. Dar Roller n-a fost un protocron al ficționarilor istoriei? Al istoriei ca narațiune fictivă? Și n-o fi periculos jocul/ joaca de-a istoria? În alte cuvinte: ce atâta tevatură? Au fost ceva abuzuri (= crime), dar să fim toleranți. După bilanțul lui Florin Mătrescu, pe care Bătrânu îl avea pe masa de scris, 600.000 de români au fost uciși în închisori/ lagăre. Adăugându-i pe cei uciși de colectivizare, pe cei uciși în mișcarea de partizani, rezistenți în munți la comunism, pe cei uciși în prizonierat în URSS, pe cei uciși în teritoriile răpite, Basarabia și Bucovina, pe cei uciși în perioada ceaușistă și în decembrie-ianuarie ‘89-’90, când Ion Iliescu era pus pe dez-întinarea idealului comunist, se ajunge la cifra înspăimântătoare, copleșitoare de 2.451.000.

Deceniile care au doborât elita României au fost preocuparea primă a lui Petru Ursache din ultimii săi ani. Și cercetarea a fost lungă, meticuloasă, iar rememorarea – repet, trebuie – e homeopatică. Pentru minte și întreaga ființă.

Casa lui Iuliu Maniu, de trei ori premier al României, stă să se dărâme din lipsă de fonduri (pentru gondole s-au găsit bani). Când a murit, la Sighet, în 5 februarie 1953,

nr. 68 n februarie 2017 comandantul închisorii a anunțat telefonic la București: „S-a stins lumina în celula 3!” Re-repet: lumina se stinsese în țara întreagă, devenită celulă pentru nealiniați.

Propaganda voia voce unanimă, așadar anonimă. Eram mânați să nu mai avem idealuri naționale.

Unionistul Ion Mihalache a murit în închisoarea din Rm. Sărat, după ce orbise. Ați auzit de dosarele cu panglică neagră, trimise de la București la Rm. Sărat? Panglica însemna ordin de exterminare. Nici cei penalizați nu scăpau: erau bătuți în paturi. Doi președinți ai Academiei au murit la Sighet. Au fost îngropați goi, fără lumânare, fără cruce. Petrovicescu, ministru de Interne, filosoful Ion Petrovici, Traian Brăileanu au fost acuzați de „crime contra umanității”. „Criminal” a fost declarat și avocatul Istrate Micescu, șeful Baroului bucureștean. Pe eminentul sociolog Anton Golopenția l-au ucis sub anchete. Închisoarea a fost o „academie a suferinței”, acceptată cu tărie morală: „O, dă-ne tărie/ Sfântă Marie!”, așa se roagă Mihai Eminescu la „Maica durerilor”. Tot el îi spunea lui Gh. Panu: „Panule, știi tu că în lumea asta nu e nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot, tot, este un șir neîntrerupt de martiri”.

Tema etnocidului comportă mare risc. „Ne ajunge trecutul din urmă, Magda. Te sinucizi social dacă ești ne-cuminte, nebun întru adevăr. Uite ce scrie Paul Goma în Ostinato: «Cumplită pedeapsă, libertatea să-ți fie mai închisoare decât închisoarea». Credo-ul moral se exprimă cu risc”.

Așa este: nu plac amintirile din repatriere, memoriile de temniță, de la Canal..., poezia de închisoare, romanele având ca temă ororile temnițelor, ca Și cine este aproapele meu, de Florentina Toniță (ed.

Junimea, Iași, 2013), pe care vi-l recomand, chiar dacă o diaristă opinează că „ororile nu-s estetice”. În iunie 2009, s-a votat în Parlament Legea 221 pentru despăgubirea victimelor (și urmașilor) regimului comunist, lege pregătită de Const.-Ticu Dumitrescu și de Marius Oprea, în 18 dec. 2006 (așadar întârziată 3 ani).

Se pot solicita despăgubiri materiale. Dar s-au acordat?

Guvernul a plafonat despăgubirile la 10.000 de euro pe cap de deținut, cât pensia pe 3 luni a unui general de Securitate. Și ce s-a revoltat o parte a presei când Ion Diaconescu a primit, pentru 15 ani de temniță politică, 18 milioane de euro, cât o șpagă a staffului politic postdecembrist!

Nicolae Tomaziu a supraviețuit Canalului Morții (preaslăvit în Drum fără pulbere de Petru Dumitriu). Are 100 de ani și-și scrie memoriile la Mănăstirea CaraimanBușteni, unde s-a retras după ce și-a pierdut casa. L-a ajutat statul s-o recupereze? Nu. Nicolae Tomaziu a luptat la Odessa, a dezarmat trădători, a luptat în Ardealul de Nord și în Cehoslovacia. În ‘47, a protestat, împreună cu mai mulți studenți, contra regimului Groza. Urmarea?

Pitești, Aiud, Jilava, Canal. Colegii de celulă, când nu mai puteau rezista, se sinucideau prin înfometare. Mâncau paiele din saltele, mestecau așchii de lemn din paturi.

Paznicii, ne spune memorialistul, erau țigani și hoți.

Eliberat în ‘54, trebuia să se prezinte zilnic la Securitate, pentru control. N-a putut fi decât măturător, cărăuș, apoi angajat cu greu într-o țesătorie. Măcar, în 2014, Klaus Iohannis i-a oferit Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler. Bun și-atât.

Petru m-a îndemnat, între altele, să citesc Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România (Humanitas, 1992). Autoarea, Lena Constante, l-a întrebat pe generalul Anton Marin de ce a fost închis. Și aviatorul, erou de război, i-a răspuns: „De ce? Fiindcă sunt român! Chiar numai pentru asta.”

Pentru „sinele îngust” (cum l-a numit Noica), egoist, mărunt, patriotismul este de neînțeles, la fel sacrificiul suprem. Iar naționalismul se consideră neapărat violent și irațional, fiind rejectabil. Or, nu-i chiar așa.

Naționalismul curat derivă din conceptul de națiune și presupune loaialitate față de statul-națiune.

Deținem „patrimoniul durerii românești”, care îi lasă pe mulți indiferenți. Arestările politice nu-i mai afectează decât pe câțiva; nici lista de Morți la 23 August a revistei „Orizont”, din noiembrie ‘44. „Morții” erau: Ion Vinea, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Noica, Al. Brătescu-Voinești, Const. Virgil Gheorghiu, Carianopol...

Moartea naționaliștilor Pamfil Șeicaru, D. Murărașu, Vasile Militaru a fost anunțată în numărul din decembrie ‘44. Ultimul a murit la Ocnele Mari, în ‘59.

Gulagul și Holocaustul fac parte din același binom sângeros, dar paralela rămâne temă tabu, ca incorect politică. Să fie lege contra celor care îl neagă, ca și contra celor care neagă Holocaustul.

Există, slavă Anei Blandiana și lui Romulus Rusan, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (unde Elie Wiesel n-a vrut să intre), dar astfel de memoriale ar trebui să împânzească țara. De ce nu se predă în școli Memorialul Durerii? De ce se administrează istoria cu picătura, puțin spre deloc?

Noua programă ar renunța și la numele disciplinei, Istorie, pentru Educație cetățenească sau așa ceva.

A trebuit să treacă o grămadă de vreme (rea) până să iasă manualul lui Roller din școli. Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, de C. Giurescu și C.C. Giurescu, a apărut greu, în 1976, la editura Albatros. Îi lăsăm pe rollerii doi să ne șteargă din memorie numărul victimelor, ba chiar le judecăm după dosarele Securității. Postsecuriștii au toate cărțile (citiți: dosarele). Așa se face că Tökes a devenit, după Cristian Preda, „erou anticomunist”, deși presa i-a publicat angajamentul, plus note peste note informative.

Nu trăim bine, e clar, dar comunismul a fost o tragedie a etnicului.

ed Desp i t o re ria an l 2 ul 01 6

interviu/medalion actualitatea literară 11 nr. 68 n februarie 2017 Magdalena Mărculescu: ,,Suntem departe de o dispariție a cărții. Poate și pentru simplul fapt că niciodată nu s-a scris atât de mult ca în zilele noastre.”

George MOTROC

George Motroc: Stimată doamnă Magdalena Mărculescu, director editorial al Grupului Editorial TREI, vă rog să fiţi de acord să începem acest interviu cu o întrebare cu un caracter general: Cum vi s-a părut domeniul editorial românesc în 2016, comparativ cu alţi ani?

Magdalena Mărculescu: Eu cred că nu mă hazardez dacă spun că 2016, anul editorial care tocmai s-a încheiat, a fost dinamic și ca ofertă de carte, și ca feedback din partea cititorilor. De altfel, al doilea aspect îl dictează pe primul, oferta de carte variază clar în funcție de cheful de lectură și posibilitatea de a achiziționa cărți. Raportat la anul 2010, care a însemnat un reper a ceea ce înseamnă criză, situația actuală se înscrie într-un trend optimist, de creștere care a caracterizat constant piața de carte în ultimii tre ani.

G. M.: Consideraţi că statul sau autorităţile locale trebuie să se implice şi să susţină mai mult acest domeniu cultural?

Pe de altă parte, dacă dvs. aţi fi numită într-o funcţie de conducere, spre exemplu de ministru al Culturii, care sunt 2-3 dintre măsurile urgente pe care le-aţi lua pentru a ajuta lumea editorială în ansamblul ei?

Magdalena Mărculescu: În primul rând, aș susține inițiativa exprimată de mai mulți editori români de a avea o lege a prețului unic, așa cum există, de pildă, în Franța. În baza unei astfel de legi, toți cei care vând carte sunt obligați să se alinieze unui preț unitar, discount-urile aplicate fiind de maxim 5 % în situații speciale, cum ar fi târgurile de carte. Neexistența acestei legi la noi transformă piața de carte într-un fel de junglă, în care fiecare poate propune ce reduceri vrea, pentru a atrage un segment de cumpărători cât mai mare. Se creează în felul acesta cumpărătorului iluzia că poți reduce oricât un preț și că rațiunea lui de a cumpăra stă în a profita de reducere, nu în a achiziționa de fapt ceea ce dorește. Până la urmă el ajunge să cumpere ceea ce costă puțin, nu neapărat ceea ce dorea să cumpere. Dincolo de o manipulare a consumatorului, este și o luptă inegală: distribuitorii mici și specializați sunt dramatic dezavantajați de cei mari, librăriile tradiționale pierd teren în fața celor online. În al doilea rând, aș susține un program de lectură/ cluburi literare în școli. Sigur, unele edituri se zbat

și organizează singure astfel de cluburi, dar fac acest lucru în cadrul unei inițiative individuale, care are, desigur, plusurile și minusurile sale. Nu există însă politici culturale care să aibă drept scop antrenarea gustului de lectură a tinerilor. Imaginațivă ce impact puternic ar putea avea o campanie TV dedicată ideii de lectură! Un spot publicitar despre lectură ca sursă de echilibru, inteligență și fericire! În ciuda faptului că emisiunile despre carte și dezbaterile culturale nu vor întruni niciodată audiențe de vârf, ele sunt necesare și ar trebui susținute.

Da, statul ar putea și ar trebui să se implice să susțină acest domeniu, prin campanii de stimulare a lecturii, de promovare a cărții și a meseriilor legate de carte, de valorizare a scriitorilor.

Educația fără lectură nu este posibilă.

G. M.: Se pot găsi dacă nu soluţii magice, măcar strategii eficiente pe termen scurt şi programe educaţionale pe termen lung pentru a stopa declinul interesului pentru lectură, mai ales în rândul tinerilor?

Magdalena Mărculescu: Poate părea suprinzător ce spun, dar mai ales în ceea ce-i privește pe tineri, pașii mici devin rapid soluții magice. Adolescenții aderă viral la ceea ce-i pasionează. Există profesori de limba română în școli și licee care fac minuni: citesc cu copiii, îi atrag în dezbateri legate de literatura contemporană, de autorii clasici, ii stimuealză să gândească ceea ce au citit, să-și exprime entuziasmul sau punctele de vedere critice. Anul trecut am organizat Întâlnirile Young Fiction, o serie de evenimente în care liceenii, însoțiți de profesorii lor au intrat în dialog cu autori contemporani.

Scriitorii au intrat pe skype în direct, iar tinerii i-au ,,bombardat” cu întrebări extrem de interesante. Erau autori pe care ei îi citiseră nu pentru că făceau parte din programa școlară, nu pentru că erau obligatorii, ci autori contemporani pe care îi aleseseră de bună voie, urmărind topurile celor mai interesante cărți scrise în ultimii ani. Genul de cărți și autori pe care, de cele mai multe ori, tinerii îi propun profesorului și nu invers.

Tinerii care au venit la aceste întâlniri m-au impresionat efectiv. Am toată admirația pentru profesorii care au știut cum să le stârnească interesul pentru lectură. Sunt convinsă că în spatele a sute de tineri entuziaști se află un maestru care știe cum să le deschidă mințile și sufletele.

G. M.: În ceea ce priveşte Grupul Editorial Trei, cum a fost anul 2016? Care au fost titlurile de literatură străină de la Editura Trei care s-au bucurat de cel mai mare succes?

Magdalena Mărculescu: Așa cum spuneam și mai devreme, anul trecut a fost un an frumos: în 20 de ani de activitate, Grupul editorial Trei și-a consolidat colecțiile, și le-a dezvoltat, a generat alte două edituri, mai specializate, respectiv editura Pandora M și Lifestyle. Colecțiile de psihologie, care au constituit nucleul forte al editurii atunci când a luat naștere au rămas în continuare foarte puternice, editura fiind lider de piață în domeniile psihologie, psihoterapie și psihologie practică. În plus, am devenit puternici în literatură contemporană, am creat o ,,zonă” de literatură pentru adolescenți, am inițiat colecția de carte ilustrată pentru copii, care se bucură de un mare succes, spre marea noastră încântare. Și, am dat contur unei colecții la care visam de mult, StArt din editura Pandora M, dedicată cataloagelor de artă și textelor de critică și istorie a artei. Primul titlu din această serie, Peggy Guggenheim, Confesiunile unei dependente de artă, a fost un succes destul de neașteptat, fiind nevoiți să-l reedităm de mai multe ori. În ceea ce privește literatura străină, este greu de făcut un top, dar câteva dintre titlurile care s-au vândut cel mai bine au fost: thrillerul Paulei Hawkins, ,,Fata din tren”, romanele din deja celebra serie napolitană a Elenei Ferrante (,,Prietena mea genială”), un roman semnat de o autoare franceză Agnes

Cinstire lui Dumitru ţepeneag

Am împlinit de curând cinci decenii de când am purces, fără a spune nimănui, la temerara întreprindere de a fi punte între personalități, majoritatea născute în Banat, unele desprinse de locul de naștere și publicul larg care le cunoaşte, dar nu ştie unde le-a zâmbit prima dată lumina de deasupra Semenicului şi Câmpiei timişene. Lucrurile nu păreau deloc complicate, ajutat fiind şi de faptul că am lucrat o viaţă în domeniul culturii, şi paginile s-au umplut spre marea mea bucurie şi satisfacţia celor care, citindule, nutreau mândria de a fi concetăţeni cu oameni de primă mărime. Nu voi rosti niciun nume şi niciun titlu de carte din cele în care am încercat să clădesc statui din cuvinte unor înaintaşi sau contemporani, care într-adevăr merită cu prisosinţă cuvenita cinstire spre neuitare.

A venit ziua, însă, când, spre surprinderea mea, am găsit un nume care merită toată atenţia, pentru că în lumea literelor a lăsat brazdă adâncă, dar curios, pe unde i-am căutat şi găsit numele, nu am reuşit să aflu în care pământ îşi are rădăcinile. Mă refer la Dumitru Țepeneag, față de care istoriografia noastră literară a fost mamă vitregă, pentru că scriitorul n-a mai putut îndura „iubirea” stăpânirii şi în 1975, după retragerea cetăţeniei române, s-a hotărât să rămână pe meleaguri franceze, unde credea că va găsi şi a găsit libertatea de exprimare, care-i lipsea acasă. Firesc pentru sistemul de atunci a fost să nu se mai facă vorbire despre el şi scrierile lui şi abia după decembrie ’89 am găsit referiri la activitatea sa, în volumul „Memento, Evenimente şi personalităţi din Banatul istoric”. Vol I, realizat de Studioul Regional Radio Reşiţa, 2010. Ei bine, aici am găsit că se trage din Mehadia, lucru afirmat și de cunoscutul scriitor Livius Ciocârlie, care a avut amabilitatea să-mi confirme că familia Țepeneag este din Mehadia, bunicul său matern era din neamul Ţepeneag, iar familia sa este şi azi prietenă cu cea a lui Dumitru Ţepeneag. Mai sunt oare necesare şi alte investigaţii ca să-i fie recunoscută apartenenţa de pământul Banatului Montan? Din păcate, alte scrieri (dicţionare ), ne informează că s-a născut la Bucureşti, unde de fapt s-a şcolit şi a avut ultimul domiciliu din ţară.

M-am oprit la numele lui cu bucuria de a consemna încă o personalitate pe care a dat-o Banatul şi spun asta pentru că o scurtă trecere în revistă a activităţii şi succeselor sale poate constitui motiv de mândrie, pentru înscrierea lui Dumitru Ţepeneag în cel puţin monografia Mehadiei. Trebuie să subliniez că e necesar ca Mehadia să-l recunoască fiu al său, pentru că în

Martie-Lugand, ,,Oamenii fericiți citesc și beau cafea”. Din psihologie ar trebui neapărat să amintesc ,,Spy the Lie” și ”Află adevărul” - cărți semnate de doi foști agenti CIA care te învață cum să detectezi minciuna - care s-au erijat în bestselleruri incontestabile.

G. M. : Dar cele din literatura română?

Magdalena Mărculescu: Camelia Cavadia - ,,Măștile fricii”; Chris Simion - ,,40 de zile”; Raluca Feher - ,,Splendidul loc al fericirii supreme sau cum a găsit Feher Mongolia, Coreea și Japonia”.

G. M.: Târgurile de carte reprezintă pentru cititori o sărbătoare... Pentru o editură este doar un lucru costisitor sau reprezintă şi un vârf din punct de vedere financiar?

Magdalena Mărculescu: Din punctul meu de vedere, târgurile de carte înseamnă pentru editor oportunitatea de a-și vedea direct cititorii, de a-i întâlni la stand și de a schimba câteva cuvinte: oamenii vin și ne spun ce le-a plăcut și ce nu le-a plăcut, ce așteaptă de la noi, ce și-ar dori. Noi vedem pe viu persoana căreia ne adresăm, primim un feedback despre ceea

ce facem. Din punct de vedere financiar, rezultatele variază în funcție de mai mulți factori. În general, exact în zilele în care editorii își expun și vând cărțile în standul târgurilor de carte, librăriile online aleg să facă cele mai mari reduceri. Ne trezim victima unui fenomen de dumping pe cărțile pe care chiar noi le producem. Dar chiar și așa, sub privirile oamenilor care nu înțeleg de ce rețelele online vând cărțile mai ieftin decât noi, producătorii, chiar și în aceste condiții, de obicei, rezultatele financiare sunt bune.

George Motroc: În final, cu toate că nu ştiu dacă sunteţi optimistă sau mai degrabă pesimistă în această privinţă, vă rog să faceţi o predicţie despre viitorul îndepărtat al cărţii în contextul în care se vorbeşte de câteva decenii de ,,moartea” hârtiei, dar şi a cărţii ca obiect cultural în general...

Magdalena Mărculescu: Întotdeauna se produc mutații în cadrul unui domeniu, cum ar fi cel al cărții. Se modifică gusturile literare, atitudinea față de scris, respectiv citit, atitudine față de obiectul carte (cartea ca obiect de lux versus cartea ca obiect de consum; cartea obiect fizic/ textul electronic). Cu toate acestea, povestea cărții se deapănă armonios, aparent modest, dar sigur. Suntem departe de o dispariție a cărții. Poate și pentru simplul fapt că niciodată nu s-a scris atât de mult ca în zilele noastre. Oricât de mult s-ar plânge oamenii că scrisul nu este o meserie din care să poți trăi, ei bine, niciodată nu au existat pe fața pământului atât de mulți oameni care să vrea să scrie cărți și care chiar să o facă.

„ Istoria Critică a literaturii române” a lui Nicolae Manolescu, acesta l-a dăruit Bucureştiului.

Dar dincolo de locul naşterii se află anii, nu toţi însoriţi, în care şi-a elaborat opera. Debutează în 1966, cu volumul de proze scurte „Exerciţii”, considerate „fanteziste, absurde şi onirice”, iar în 1971 publică romanul „Aşteptare”, retras din librării, care reapare abia în 1993, cu titlul „Zadarnică e arta fugii”. De-a lungul anilor publică alte zece romane şi tot cam atâtea volume de publicistică. Condamnat de criticii timpului din ţară că este un scriitor decadent, subjugat onirismului, străin marilor realităţi socialiste, este normal să nu-i găsim numele în literatura din țară a deceniilor 8 şi 9. După 1990, reîntors în România, este reprimit în Uniunea Scriitorilor, putându-şi astfel continua acasă activitatea literară, pe care n-a întrerupt-o nici în anii exilului, care i-a fost a doua patrie.

Tot de la domnul Livius Ciocârlie am aflat că anul acesta, la Editura „Tracus Arte” din Bucureşti, îi va apărea volumul IV din Opere.

Deosebită este activitatea desfăşurată de scriitor în anii exilului parizian, unde la început a condus publicaţia „Caietele de Est”, iar din 1980 începe să scrie şi în limba franceză. De asemenea, pe lângă activitatea de scriitor, trebuie reţinută şi cea de traducător, din franceză în română şi invers. De notat este faptul că a fost primul caz care l-a precedat pe cel mai cunoscut dizident al exilului românesc, Paul Goma. Privind personalitatea şi meritele scriitorului, în chiar mai sus citata „Istorie a literaturii”…, Nicolae Manolescu, după ce afirmă că prozele lui anticipează cu două decenii povestirile lui Mircea Cărtărescu, subliniază că: „sunt primele trei scrieri ale lui Ţepeneag câteva bijuterii de precizie şi de stil”.

Neluat în seamă în ţară pentru că n-a înţeles să scrie la comandă politică, şi-a continuat menirea dincolo de hotare şi dacă în anii deplinei maturităţi au lipsit cuvintele de laudă şi gesturile de recunoştinţă, la sfârşitul primului deceniu al actualului mileniu, i-a fost decernat Premiul Uniunii Latine pentru întreaga activitate. În fapt o adevărată cunună de lauri, aşezată pe opera scriitorului care şi-a înţeles menirea şi nu şi-a stins glasul nici când vremurile i-au fost potrivnice.

Ce oare aş putea adăuga, în semn de recunoştinţă pentru tot ce a făcut Dumitru Ţepeneag prin cuvânt, pentru apărarea demnităţii neamului din care se trage şi care îşi spune gândul până la sfârşit chiar şi atunci când sabia i se află deasupra capului? Trecuţi fiind anii grei, azi ne este uşor şi mai ales se cuvine să-i urăm celui care a fost proscris atâta vreme, ani mulţi şi cuvânt puternic, acum în Făurarul lui 2017, când împlineşte 80 de ani.

Titus Crişciu

Mari Poeți ai Iubirii

Radu CÂRNECI Francesco Petrarca (1304 - 1374) Sonetul 132 De nu-i iubire, focul meu ce este?

Iar dacă da, ce-s flăcările-i oare?

De-i rău-n ea, cum de-i alinătoare?

De ce, de-i bună, mi-e durere peste?

De-i bucurie-n chin, de ce proteste?

Dacă n-o vreau, de ce suspin cu-ardoare?

Tu, moarte vie, lung ispititoare, Cum de înfrângi puterile-mi celeste?

Ci nici la voia-ţi n-aş putea rămâne.

Bătut de vânt spre-adâncul ce mă-mbie Plutesc pe-o luntre şi, supus durerii, Păcatele îmi port ca pe-o stihie Nemaiştiind de mi-au rămas stăpâne: Sunt rug în iarnă, sloi în miezul verii.

François Villon (1431 - 1463?)

Balada Doamnelor de-odinioară «Spuneţi-mi, unde,-n care vis E Flora florilor râmlene:

Archipiada şi Thaïs, La fel de mândre, cosângene?

Unde-i Echò chemând alene, Superb rotindu-se prin lunci În frumuseţi nepământene?…

Dar unde-s iernile de-atunci?

Şi prea-nţelepta Heloïs Ce-a hotărât scopit să fie Cel Esbaillart, şi-apoi, proscris Să vieţuiască-n schimnicie?

Dar Doamna care,-ntr-o mânie, Pe Buridan, a dat porunci Să-l zvârlă în bulboana vie?…

Dar unde-s iernile de-atunci?

Cu versu-i ademenitor, Unde e Blanche – boboc de floare – Şi-Alice, şi Beatrice – ce dor! Şi Berthe cu prelungi picioare, Şi Arenburgis? Şi – oroare! – Ioana d’Arc cea arsă-n munci?

Ci unde-s, Maică Îndurătoare?…

Dar unde-s iernile de-atunci?» ÎNCHINARE: «Măria Ta! grea întrebare: (Astea-s minuni de spus la prunci, Căci Doamnele sunt trecătoare…)

Dar unde-s iernile de-atunci?…»

nr. 68 n februarie 2017

poezie Eveniment!

12 actualitatea literară

14 februarie 2017, “Ziua îndrăgostiților”, dar și ziua natală a Maestrului Radu CÂRNECI, care ne onorează, iată, cu această pagină de poezie din cartea-antologie “Mari Poeți ai Iubirii” - în curs de apariție la Editura Bibliotheca din Târgoviște. Cu acest prilej aniversar, îi urăm distinsului poet (aproape nonagenar!), multă sănătate și putere de creație în continuare!

Cu prețuire, Nicolae Silade

William Shakespeare (1564 - 1616) Sonetul I

Întinsă-i pe-o câmpie sub zările informe, Să-adorm la adăpostul imenşilor săi sâni, Ca un sătuc în valea acelor munţi stăpâni.

Făpturile alese le vrem a dăinuire Iar sfânta frumuseţe a înflori în plus; În acest fel, fragilul urmaş devine mire Şi, veştejindu-şi umbra, rămâne-al ei supus.

Chiar tu ce în privire porţi vieţuirii rugul, Hrănind cu-ndemânare pe Cel ce te pătrunde, Cu foamea-ţi nebunească epuizezi belşugul, Vrăjmaş fără de saţiu al firii tale blânde.

Podoabă eşti a firii şi primăverii crainic Reîngropând în muguri minunile de dor Ce copleşesc pe cale tot ce ne pare trainic: Da, eşti precum calicii, nevrând, risipitor.

Ai grijă de al lunii tezaur, nu-l prăda Şi nu-l lăsa pieirii, pierind prin gura ta…

Emily Dickinson (1830 - 1886) Păianjenul meșter

Edgar Allan Poe (1809 - 1849) Annabel Lee Demult, într-o ţară, lângă o mare - De-atunci ani mulţi or fi Trăia o fată vă amintiţi? Şi se numea Annabel Lee, Iar fata aceasta trăia visând Să o iubesc, să mă poată iubi.

Eram un copil doar, şi ea o copilă

În ţara de lângă marea cea gri; Ci dragostea noastră era peste dragoste:

Eu şi minunea Annabel Lee! Şi-atunci, serafimii de sus începură

Iubirea a ne-o pizmui. Şi pentru aceasta (e vreme de-atunci!)

În ţara mării se năpusti Un vânt năpraznic şi o îngheţă

Pe iubita mea Annabel Lee; Iar bogatele-i rude îndat’ o purtară

De la mine în altă zare, Şi un mormânt îi durară

În ţara aceea de lângă mare.

Da, gloata îngerilor invidioasă

La fericirea noastră râvni Cu siguranţă, aceasta fu cauza

Ştiu toţii, altceva nu putea fi, Că vântul pornit din norul de noapte O îngheţă şi-o ucise pe Annabel Lee. Dar dragostea noastră a fost mai puternică

Decât a celor mai bătrâni decât noi,

Decât a celor mai înţelepţi decât noi, Şi nici îngerii din cerul de slavă, Nici demonii din marea de lavă

N-au reuşit sufletul a-mi despărţi

De cel al frumoasei Annabel Lee. Şi azi, aurie, luna mi-aduce

Visări cu minunata Annabel Lee Şi-n stelele scânteind revăd ochii

Mereu prea-frumoasei Annabel Lee, Şi astfel, în marea nopţii înaltă, mă culc lângă ea Draga mea taină, mireasa mea,

În cavoul acela din ţara mării, Țara cu mormântul în care stă ea.

Charles Baudelaire (1821 - 1867) Uriașa Demult, pe când Natura se dăruia trufaşă, Zidind copiii-monştri cu trupuri de titan, Mi-ar fi plăcut alături de-o fată uriaşă Să stau, ca-n poala blândei regine un motan.

Mi-ar fi plăcut fiinţa-i s-o văd cum înfloreşte Nesăţioasă-n jocuri cu sufletul torid, Şi inima ghicindu-i: un foc ce pârjoleşte Din umeda-i privire ce mă voia avid; Primindu-mă-n plimbare magnificele-i forme, Să urc, abia, versanţii la pulpele enorme, Când vara, moleşită de-aprinşii sori păgâni,

În mâinile-i nevăzute, Păianjenul Ține un ghem de argint nevăzut Și în dansu-i sprintendomol Toarce surâsul perlat cunoscut.

Din nimic el țese Nimicul Irealului chip dăruind Și în tapiseriile noastre de gând Tapiserile sale ivind.

O oră doar să-și tindă rostul Pe continente de lumină Și-apoi o mătură-l distruge, Himera dispărând senină.

Rabindranat Tagore (1861 - 1941) Fecioara şi Prinţul Mamă, tânărul Prinţ va trece azi prin faţa casei noastre, cum aş putea să fiu liniştită aşteptând? Învaţă-mă să-mi împletesc frumos părul şi ce veşminte frumoase să-mi pun.

Mamă, de ce mă priveşti moartă?

Da, ştiu sigur că nu-şi va arunca privirile la fereastra mea; că va trece cât ai clipi şi numai melodia şoptită a flautului său îmi va mângâia de departe auzul.

Da, tânărul Prinţ va trece prin faţa porţii noastre, dar eu doresc din toată inima să fiu cea mai frumoasă!...

O, mamă, tânărul Prinţ a trecut prin faţa casei noastre iar soarele revărsa lumini din oglinda bogatei sale trăsuri.

Atunci, cu îndrăzneală, azvârlindu-mi de pe chip vălul, mi-am smuls de la gât colanul de rubine aruncându-l în praful drumului său.

Mamă, de ce te uiţi uimită la mine?

Tânărul prinţ n-a ridicat colanul de rubine care a fost zdrobit de roţile trăsurii, lăsând o pată stacojie în praful drumului, şi nimeni nu ştie ce era darul meu şi nici cine nu l-a primit.

Da, tânărul Prinţ a trecut prin faţa casei noastre, iar eu mi-am aruncat juvaerul din piept, drept dar, oh, mamă, în praful drumului său!...

Khalil Gibran (1883 - 1931) Despre copii Copiii voştri nu sunt copiii voştri.

Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.

Ei vin prin voi dar nu din voi, Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre, Fiindcă ei au gândurile lor.

Le puteţi găzdui trupul, dar nu şi sufletul, Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.

Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să-i faceţi asemenea vouă, Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi!

Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile-I să poată zbura iute şi foarte departe,

Iar puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie, Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.

Léopold Sédar Senghor (1906 - 2001) Femeie neagră Femeie goală, femeie neagră Înveşmântată în culoarea ta care e viaţa, în forma ta care e frumuseţea!

Am crescut la umbra ta; alintul mâinilor tale îmi învăluia ochii. Şi iată că în inima Verii şi a Amiezii, de la înălţimea unui defileu calcinat te descopăr, Ţară a făgăduinţei Iar frumuseţea ta mă săgetează drept în inimă, ca fulgerarea unui vultur.

Femeie goală, femeie neştiută Fruct copt cu carnea tare, întunecate extaze ale vinului negru gură care-ai făcut să cânte gura mea Savană cu orizonturi limpezi, ce freamătă sub mângâierile arzătoare ale Vântului de Răsărit Tam-tam sculptat, tam-tam încordat răsunând sub degetele învingătorului Vocea ta gravă de contraltă e cântecul divin al Iubitei.

Femeie goală, femeie necunoscută Chip fără riduri, asemeni lucirii calme pe trupurile atleţilor pe trupurile prinţilor din Mali Gazelă cu taine cereşti, stelele sunt perle pe noaptea pielii tale Desfătări ale jocurilor închipuirii, reflexe de aur roşu pe pielea ta ondulând La umbra pletelor tale, spaima mea se ilumină de sorii apropiaţi ai ochilor tăi.

Femeie goală, femeie neagră Îţi cânt frumuseţea trecătoare, formă pe care o aşez Eternităţii Înainte ca Destinul gelos să te prefacă în cenuşă pentru a hrăni rădăcinile vieţii.

Federico García Lorca (1898 - 1936) Greiere!

Ferice de tine, greiere! tu, care în pat de pământ adormi beat de multă lumină!

Tu, greiere, de la câmpii ai învățat tainele vieții și basmul bătrânei zâne (care făcea să se nască iarba!) a rămas în memoria ta.

Ferice de tine, o, greiere! că te stingi în sângele unui inimi cântând.

O, cântecul este Dumnezeu ce coboară, iar soarele ochiul care-l străluce.

Ferice de tine, greiere, fiindcă în agonia ta simți toată podoaba azurului.

Da, tu, greier de vrajă, te stingi țârâind, transfigurându-te în sunet și lumină de cer.

Ferice de tine, greiere, că te-mbracă în vălu-i însuși Spiritul mare al totalei vibrații.

Greiere, stea sonoră, ferice de tine, ferice!...

proză/diverse

La București, Popa Popescu oferi Academiei cele 16 volume de poezie publicate în timpul vieții. În viață... Împlinise de curând 86 de ani, cifră nesemnificativă, fiindcă Academia premia, de regulă, pe scriitorii care împlineau vârste rotunde, terminate în zero și având ca inițială cifrele 7 sau 8. La 9 nu se prea ajungea... „La mulți ani, maestre !” auzise în timp ce cobora scările spre bulevardul bucureștean, care-l însoțise, rece, spre sediul înaltei instituții și, cu siguranță, cu aceeași răceală, în drum spre casă...

Ce urare năstrușnică! îi trecu prin minte. La mulți ani!...

La câți ani?... Limbajul de lemn funcționa și la nivelul Academiei... O formalitate... Nici statuie, nici Opera omnia, nici ediție integrală, nici măcar o diplomă... La mulți ani!... Cât cinism!... Poetul Popa Popescu ieși din clădirea Academiei pe ușa din dos. „Să evităm admiratorii, maestre. Bănuiesc că doriți să ajungeți acasă neagresat de admiratori. Sunt atât de insistenți în anturajul personalităților. Pentru un autograf, sunt capabili să-și rupă hainele de pe ei... Nu spun cuvinte mari. Ca înalt funcționar al Acedemiei Dâmbovițene am văzut multe. Înțeleg exhibiționismul oamenilor...” Numai zâmbet, îl dădu în primire unui individ costeliv să-l scoată din instituție.

Omul de serviciu însărcinat cu conducerea în afară a maestrului se strădui să fie curtenitor. Culese o scamă de pe haina poetului și se strădui să zâmbească binevoitor, cum procedase și colegul său mai înainte. La despărțire, privirile sale cerșeau cei doi euro pe care poetul Popa Popescu i-i strecura în palmă de fiecare dată. Acum, îi înmulți: cinci euro pentru starea de euforie creată... În drum spre casă, regretă. Devenise conștient că mulții ani urați, nu aveau șanse, adunați, să depășească 50 de eurocenți. În schimb, recomandarea medicului de familie trebuia onorată pecuniar, nu afectiv. I se spusese să nu prea iasă din casă în aceste zile, prea reci, de toamnă târzie.

Popa Popescu nu mai apucă să primească premiul acordat de Academie la împlinirea unei vârste rotunde. Cu câteva luni înainte să devină nonagenar, fu condus fără surle și trâmbițe la ultima destinație din Bellu, lângă predecesorii grăbiți s-o facă înaintea lui. Academia expuse cele 16 volume în holul central al instituției de unde au fost achiziționate de un anticariat...

Vârstnicul critic și istoric literar Popa Popescu își propuse să reformuleze criteriile de accedere în rândul clasicilor a scriitorilor dispăruți. Cei încă în viață nu prea mai aveau șanse să atingă grila impusă de noul președinte al Academiei Dâmbovițene, succesor al defunctului președinte, în ultimii ani senil și excesiv de îngăduitor cu criteriile. Popa Popescu știa că se angajează la o treabă fără precedent în literatura dâmbovițeană, dar, convins că nu numărul scriitorilor ci valoarea operelor recomandă o literatură, trecu imediat la desfolierea istoriei literaturii dâmbovițene cu un sârg un pic exagerat. Exagerat, dar ce mai conta?... Venise vremea reformelor în toate domeniile vieții sociale...

Ceru lista clasicilor recent dispăruți, îi ordonă, mental, de la zero valoare la plusvaloare nesemnificativă procentual, se închise în biroul său și le solicită, pe rând, opera, apelând la omul său de încredere, bătrâna poetă Rândunica Alboiu, care renunțase voluntar la a fi înregimentată între clasici. „Te rog, Rândunica, vreau cinci titluri de la cutare. Nu am preferințe. L-au preferat îndestul editorii și critica de serviciu cât a trăit...” „N-a scris decît trei, domnule președinte”, îl informă poeta. „Numai trei?... Dumnezeule, nu mi-aș fi închipuit... Și cât tam-tam s-a făcut pe vremea cât... Și el, sărmanul, chiar credea în laurii care i se îndesau pe cap ca o căciulă... Adumi un titlu... Oricare...”

Primi volumul și-l răsfoi câteva minute. Disprețul pentru tradiție, pentru valorile autentice, caracateriza literatura acestui poet care se considerase, cât timp viețuise, un

Florin LOGREŞTEANU

nr. 68 n februarie 2017

Avatar

intelectual de elită și un modernist autentic. Istoricul Popa Popescu își mușcă buzele. Câtă impostură! monologă.

Iată un pasaj... Îl parcurse, lecturându-l cu voce joasă...

Să vedem și altul... Același efect... Aruncă volumul într-un colț al biroului și întocmi, iritat, un raport de respingere necruțător, dar pe deplin justificat... „Rândunica, își sună secretara, următorul...” Și următorul și următoarele nume cunoscură același deznodământ. Peste 30 de clasici au fost declasicizați într-o singură zi. Președintele nu se juca, când era vorba de literatura autentică, dâmbovițeană. Puțini și buni. Toți neicanimeni își aflaseră un loc de pomenire în patrimoniul național...

Veni și rândul poetului defunct Popa Popescu. „Ah, ăsta care poartă chiar numele meu! fu prima reacție.

Rândunica, te rog, două titluri...” „Nu am păstrat niciunul, domnule, ridică din umeri poeta. La câteva zile după decesul bătrânului, Academia a oferit opera răposatului unui anticar...” „Mda, am auzit eu câte ceva, rămase în cumpănă președintele... Nu-i nimic... Mersi... Așteaptă să te chem...”

Istoricul și criticul literar Popa Popescu îl cunoscuse binișor pe poetul Popa Popescu. Acesta din urmă îl sâcâise mai bine de un deceniu cerându-i, uneori impunându-i, rareori rugându-l să scrie ceva despre volumele recent apărute.

Fără succes. Criticul refuzase s-o facă. Este adevărat că ar fi putut să-i desființeze opul prin câteva rânduri publicate într-o revistă... Acum se întreba de ce n-a făcut-o...

Notă, după ce reflectă la cele câteva volume răsfoite cândva, ale autorului ce-i purtase numele: Popa Popescu este superficial, exterior, mediocru. Pare un poet prea subțire pentru a fi numit clasic. Estetica creației sale este artificială. Temele sunt plicticoase. Abordarea - neconvingătoare. Face eforturi de a înțelege noua viziune spirituală a epocii, dar numai atât.

Orizontul de cultură și talentul literar al fostului poet Popa Popescu sunt limitate... Îndosarie cele două pagini mărunt scrise și semnă: Președintele Academiei...

Atât... Cum să-și înscrie și numele pe documentul oficial?...

Popa Popescu despre Popa Popescu... I se părea, cumva... O sună pe Rândunica și solicită cărțile altul clasic dâmbovițean...

Literatura națională începea să-și redobândească un contur mai aproape de adevăr, după opinia lui... În București, bătrânul anticar Popa Popescu se bucura de un prestigiu meritat. Era motivul pentru care primăria sectorului unu refuzase să dea o altă destinație vechii locații, frecventată de un public pestriț: profesori de țară, trecători prin Capitală, colecționari de cărți vechi, pensionari nostalgici, mai rar elevi și studenți. Existaseră oferte pentru un restaurant chinezesc, o casă de modă a unui întreprinzător rus, un aprozar al unui țăran potent financiar din județul

actualitatea literară 13 Ilfov. De fiecare dată, primarul fusese convins să respingă solicitarea investitorilor de însuși bătrânul anticar: „Am cărți care fac mai mult decât tot bugetul alocat primăriei sectorului”, suna ultimul argument.

Pronunța câteva titluri, neuitându-i pe autori. De aceștia din urmă, noul primar ca și cel vechi, ca oricare dintre primarii ce se perindaseră la primăria sectorului unu, nu auzise niciodată. Un singur nume îi trezise suspiciuni: „Popa Popescu?... N-oi fi dumneata acela?... Te-oi fi apucat de scris?...” „Săracul de mine!... Identitate onomastică, domnule primar...

Câți Popești n-or fi existând... Și Popa... Numai întâmplarea...

Păi, să fi fost eu scriitor, mai vindeam cărți?... Dumnezeule!...” și-și ștergea lacrimile care-i îmbrobodiseră ochii.

De mulți ani, anticarul trăia într-o cămăruță ascunsă în spatele depozitului cu cărți, însă nimeni nu-i cunoștea secretul.

Nu interesa pe nimeni cum trăiește și nici el nu simțise nevoia să se spovedească cuiva. În secret, îl iubea pe poetul din celălalt veac, al cărui nume îl purta, din întâmplare, și el. Anticarul autodidact, în felul său -, își permitea să aibă păreri: „Popa Popescu este, fără doar și poate, cel mai mare poet dâmbovițean care a trăit și a scris în secolul trecut, dar fără a fi original...”

Ultima remarcă surprindea, în schimb, anticarul avea argumentele sale. Descoperea în cărțile poetului român, într-o combinație perfectă, texte din Villon, Tagore, Eminescu, Rilke, Blaga sau Ungaretti... Pluralitatea motivelor și a imaginilor poetice rezona cu spiritul lui Popa Popescu, așa cum aștrii - atât de diferiți - comunică între ei și oferă privirii neinițiaților imaginea Cosmosului, se explica. ”Bătrânul e cam smintit, dar, altfel, un anticar cumsecade, aprecia, când i se oferea prilejul, președintele Academiei Dâmbovițene. Acceptă și plătește corect tot de ceea ce Academia se debarasează, în materie de carte, pentru a face loc operelor scriitorilor cu șanse să devină clasici... În fond, istoria literaturii se scrie prin eliminări și adăugiri, în raport cu timpul contemporan. Restituiri, mai puțin, nu e cazul să exagerăm dimensiunile unei culturi și așa aglomerate...”

Pentru locatarul prăvăliei cu cărți, Anticariatul este o lume sustrasă timpului necruțător, lipsită de sens real fiindcă a fost plămădită din ficțiuni, iar ficțiunea nu se identifică, în mod particular, cu numele niciunui creator, ci numai cu Spiritul, înțeles ca monadă. Unitate indivizibilă... Întâmplător, ca Shellei, crede în existența unui singur poem universal, în care se coagulează toate poeziile lumii.

Nu-i este străin nici Borges și teoria sa despre anonimatul literar, Opera având caracter ecumenic, e universală și absolută numai prin depersonalizarea scriitorului.

Ascultându-l, președintele Academiei Dâmbovițene îl bate ușor pe umăr, înainte de a-l expedia, fiindcă proiecte importante îl presează. Nu ezită să-l surprindă: „Și atunci, cu Popa Popescu cum rămâne?... Evident, nu dumneata... Poetul...” „Simt că trăiește în mine, îl ului anticarul. Dar în poezia lui îi descopăr și pe alții... Un numitor comun regăsesc în toate cărțile de poezie din mica mea prăvălie... Zău, nu râdeți...” „Destul de ambiguu! îi întinde mâna președintele. Vezi ce descoperi în cărțile pe care le-ai preluat astăzi...”

Bătrânul anticar rătăcește printre rafturile prăvăliei sale în stare de transă. Vede peste tot oglinzi, măști, culoare care nu duc nicăieri. Ideea de labirint îl sperie. Atinge, în treacăt, coperțile cărților, nu stăruie asupra titlurilor și a numelor autorilor. Orb, descifrează realități, ajutându-se numai de simțul tactil al degetelor de la mână...

Revelația ce urmează rămâne ininteligibilă acum, ca și mai târziu: simte Poezia, dar uită numele Poetului... Popa Popescu, un cărturar cufundat în neant. Un altul îi continuă mesajul, în timpul trecător...

Poate chiar el, Popa Popescu, bătrânul anticar...

Ceremoniile inefabilului și discursul purificator. Despre poemele Mihaelei Aionesei

O poezie de expresie particulară, salutar și fericit îndepărtată de obsesiile „fundamentale” caracterizând în mare parte icnetele liricoidvanitoase ale unor feminine comițătoare de nostime poezele, scrie Mihaela Aionesei. Observ acum, destul de încrezător în destinul ei de scriitor, că universul liric, pe care-l propune de ceva timp, sistematizează o atitudine, eros și thanatic într-un insolit-impresiv spectacol al probării aderențelor ființei inefabile la realitatea poemului ca valoare inițiatică. Numai că volumul recent, Zodia palmelor tale (prefață de George Filip, Brașov, Libris Editorial, 2016, 126 p.), depășește de departe promisiunea unei simple invocații patetice, propune la un mod original de înscenare a purității și sincerității modificări de nuanță, un imaginar condens, dans eteric precum un misterios-inefabil „citat” al ființei împlinit în meta-fizic.

E un discurs purificator, un ritual cu desfășurătorul „prins” între afectele crizei identitare și seismele acelorași inițieri („pot jura și acum că nu sunt/umbra care se cațără cu toate spaimele adunate/ciorchine în inima ta”), în discursul despre om și iubire, despre lumea care i-a fost dată lui, omului, despre stări-limită, taine ultime (zodii ale clipei de fum...) și ceremonii ale senzualului ca o îmbăiere purificatoare în magiile aceluiași discurs insertat mai ales în arsenalul simbolic al confesivului.

Cartea Mihaelei Aionesei este, așadar, un martor extrem al unei topografii de insinuare a eului regizând modalități prin care luciditatea vămuiește fascinatoriul funciar („să înfloresc neștiută în ochiul tău/ să iubești ca și cum ți-aș fi veșnic primăvară/în suflet și în trup”), cum aproximările paradigmei regenerative, dragostea, se împlinesc în imaginarul reprezentărilor parabolice. Desigur, este îmbucurător că în această lirică nu solitudinea terorizează, nu refuzul adeziunii la sfâșieri ale eului visător-melancolic (erori ale celor ce chinuie, destui, condeiul, azi), ci vitalitatea metaforei, a imaginarului glosând funcția interogativă a gesticii autentice prin care, în linii hieratice, afirmarea patetică a ceremonialului pare să facă trimitere la un cântec (orfic) al întemeierilor în teritorul poeziei, adică al sceneriei inefabilului: „ești flacăra/sub care ard/fără să mă sting/fără să devin cenușă/și ce sublim se întrevede/pe pânza albă a nopții/forma trupurilor îmbrățișând liniștea// aș vrea s-o știu nesfârșită/și nesfârșită să-ți fiu.../precum brațele acestea de fum/care cresc cresc/de la un țărm la altul/dragostea adormită/între buzele arse” (tu, p. 101)

Geometria viziunii trădează și ea o consecvență pe „dislocările” tentaculare ale acestei melancolii în descendență expresionistă. E drept, nu avem gesticulația desprinsă din registrele senzualității dar avem figurația poemului prin acest pandant conciliatoriu între impulsul maximei simplități și orizontul thanatic, seismele eului reverberant-afectiv și sintaxa tuturor „purificărilor”. Câteva contrageri poartă ca „mărturisitori” irevocabili aluziile și tribulațiile - „elegia” lucrurilor fără materialitate („o pasăre tresare/în coasta mirării de-a fi/bucata de lut însuflețit”) și „teama” (jucată, firește) proiecției în absolut laolaltă cu epuizantele transmutații - în raportul, am zice iarăși acum, eu și univers. E de descifrat și o mască tragică în cîmpul simbolic, în contrapondere cu spiritul acestor amprente (neo)romantice asupra decorului într-un univers liric aducând cu un preludiu fascinant al purificării. Obsesia devoratoare, însă, rămâne dominanta fundamentală („fundamentalistă”) a idealității „înluminând”, în toate pasajele reverberanțelor eului, o lume decadentă, crepusculară. Or, cum sugerează peste tot această lirică, singură poezia măsoară și explică nuanțele și fluctuanțele focului purificator: „poezia e casa în care m-am mutat/ca într-un mormânt/în el învăț să tac despre tine și despre dragostea/care mă frânge până la ultimul of//poezia asta în care abia respir/e unicat precum o rochie de mireasă/cumpărată de la cel mai prestigios brand/e albă și mulată pe mine/ca un șarpe care desenează sinuos/drumul pierzaniei/îl simt cum te descrie/din creștet până în tălpi/os cu os//poezia asta e o patimă albă/ în ea ard împăcată/fără să mă lepăd/de amintirea ta...” (la adăpostul unei iluzii, p. 47) Știind să evite „tortura” fraternizărilor cu discursul ataraxiei stoice, defect multiplicat aproape insațiabil în versurile poeților care-și revendică respirația unor grupări sau direcții uitând că numai propria identitate valorică asigură miza triumfului, Mihaela Aionesei are strategia sa și în evitarea edulcorărilor fade, alt defect al femininelor intempestive care cred că astfel ard etape și ocupă mai repede locurile din față în conclavul gloriei. Foarte atentă, așadar, la conjugarea extremelor, autoarea noastră ambiționează, cu bagajul axiologic al poemelor sale la îndemână, să-și definească mai apăsat destinul liric. Cartea recentă poate decide acest posibil elan resurecțional în care, spuneam mai sus, și noi credem.

Ionel BOTA

Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

teatru

Greşeală de exprimare (sau episodul 2 din grupajul de texte comice N-AVEM! CĂ NOI AVEM MULTE!)

Un renghi pentru cine ştie să audă

Personajele: NECTARIN, ALEXIE, NECUNOSCUTA Nectarin şi Alexie, plictisiţi că nimic nu se schimbă în jurul lor, s-au gândit să iasă la drumul mare şi să improvizeze o conversaţie în văzul celor care trec spre a le studia reacţiile şi comportamentele.

NECTARIN: Ce părere ai de Lucilius?

ALEXIE: Ce părere să am? Bună! Deşi-i venit de nu prea mult timp în cartier la noi, ai văzut câte lucruri ştie şi câte le face. Ehe! Altul ca el ar sta numai prin cârciumi să-şi toace banii câştigaţi cu trudă, acolo prin străinătăţuri pe unde l-au purtat paşii. Da’ el nu! „Primul trebuie să fiu. Şi să-mi ajut cartierul în care trăiesc şi pe care l-am purtat în suflet acolo, departe.”

NECTARIN: Dar şi ce gândire limpede şi adâncă are! Cum le mai pritoceşte el şi-i ies toate aşa cum îi ies.

ALEXIE: Da, bărbat în toată firea! Numai bun pentru Natalia ta care, oricum, stă degeaba şi cu altele, de-o seamă ca ea, duce vorba prin cartier.

NECTARIN: Stai, stai, bre! Vezi ce spui! Fie-mea nu face lucruri inutile. Ea duce vorba, numai ea ştie cum o duce, şi contribuie la avansarea cartierului în top. Este educatoare la Complexul de sănătate „Baby sitter” şi-i deprinde pe micuţi cu bunele maniere. Doamna Vaorica Răsturnica Cerkez este foarte mulţumită de ea şi o invită să-i ţină companie la toate deplasările în ţară şi străinătate.

ALEXIE: Despre ce vorbeam noi şi uite unde am ajuns!

NECTARIN: Despre ce?

ALEXIE: Despre Lucilius. Care, oricât de multe ştie şi câte le face, nu-i bun pentru fetele mele.

NECTARIN: Atunci de ce-l pasezi la fie-mea?

ALEXIE: Ca să-l văd însurat odată şi să-mi lase fetele în pace. Nu-i de nasul lor. Prea multe le face pentru alţii şi pentru el nici atâtica. Fetele mele vor ca bărbatul să fie numai pentru ele. Aşa le-am educat eu. Cât despre mama lor, o ştii ce fandosită este, vrea gineri cu multe calităţi. Ce-i drept pe care băiatul le are, dar să fie implicat şi-n lucruri intime, nu numai publice.

NECTARIN: Eh şi tu de colo! Lucilius nu-i bărbat să stea numai în interioare. El vrea să umble pe afară, să vadă, să judece şi apoi să acţioneze.

ALEXIE: S-ar ajunge în situaţia când ar cădea în capcană şi obligat ar fi să acţioneze aşa cum alţii îi dictează. Pentru aşa ceva nu e bun. Nu l-ar ajuta mintea.

NECTARIN: Pe Lucilius să nu-l ajute mintea?! Spui bazaconii.

ALEXIE: Degeaba vezi în el gândire limpede şi adâncă!

Degeaba, îţi spun! N‑o foloseşte la toată capacitatea în mulţimea împrejurărilor. Se mai lasă pe tânjală.

NECTARIN: Se mai lasă, după cum îi spui, până-şi face planul de atac. După care, ţine-te!

ALEXIE: Nu văd de ce insişti atâta. Fetele mele nu-l vor.

Nu-l vor pentru că nu-l plac. Aşijderea e şi nevastă-mea! Cu sensibilul femeii să nu te pui.

(De după un copac se arată o Necunoscută. Ea apare şi dispare cu precauţie, ferindu-se să fie observată.)

NECTARIN (zăreşte Necunoscuta):Vezi că asta se uită la noi şi nu zice nimic.

ALEXIE: Nu zice? Păi ştii de ce? Nu ştie ce să zică.

NECTARIN: Asta-i bună! Stă de atâta vreme. Îi venea un gând, îşi făcea o impresie. Că doar oameni suntem, înzestraţi cu atâtea calităţi. Şi chiar dacă suntem căsătoriţi, fiecare cu aia a lui, putem atrage. Şi încă pe termen lung. Cât despre mine, mă mulţumesc şi cu o seară...

ALEXIE: Zici aşa, da...

NECTARIN: Zic, ştiu că zic.

ALEXIE: Să nu fie altceva, mă gândesc. Ştii, azi s-a oprit apa la noi. Şi eu m‑am spălat cu apă sfinţită. Nevastă-mea o ţine într-o sticlă în debara. Trebuia să mă spăl într-un fel. Şi eu am luat-o de acolo şi m-am folosit.

NECTARIN: Să fie asta, pricina?

ALEXIE: Să fie, să fie! De ce n-ar fi? Se zice, nu sunt sigur...

Când te speli cu apă sfinţită atragi privirile. Adică, se aşează pe gene un fel de lipici şi atragi.

NECTARIN: Să fie asta, pricina?

ALEXIE: „Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare”, spune poetul. Numai că la mine, genele nu-s ostenite. De abia ce le ating cu apă sfinţită, ele devin pofticioase şi caută în stânga, caută în dreapta.

NECTARIN: Eh, fir-ar să fie! Da’ ştii ce-am observat?

ALEXIE: Ce? NECTARIN: Nu-mi provoacă emoţii. Copacul fuge odată cu ea. La fiece privirea a ei, copacul hap se mişcă şi el.

ALEXIE: Te pomeneşti că vrea să vadă şi el. Acum depinde ce înţelege. (Se uită în direcţia copacului): Să ştii că e ceva!

Treci uşor în spatele meu şi fă-te că vrei să mă loveşti sau sămi umbli pe la buzunare! E vreo mişcare?

NECTARIN: Parcă, da! A scos capul de după copac şi repede l-a ascuns.

ALEXIE: Eh, vezi! Suntem pe un teren favorabil intenţiilor noastre.

NECTARIN: Atunci, ia hai! (Îi face semn că începe): Eu nu mai înţeleg nimic.

ALEXIE: Cum, în halul ăsta ai ajuns ca să nu înţelegi nimic?

NECTARIN: Te rog nu mă jigni! Acesta nu e hal, e nivelul meu de înţelegere. Şi mulţi ar vrea să fie ca mine.

NECUNOSCUTA (arătându-se): Da! Mulţi ar vrea să fie ca el. Da’ n-au cum!

NECTARIN (către Alexie): Vezi că şi alţii sunt cu mine şi tind să-mi semene?

NECUNOSCUTA: Da’ n-au cum! Explicaţii ar fi, dar nu e locul potrivit şi nici timpul necesar pentru o asemenea aventură.

NECTARIN (către Alexie): Ce-i aşa de greu?

ALEXIE: Greu nu-i! Dar nu înţeleg cum de te laşi acaparat.

NECTARIN: Eh, ai spus-o! Nu înţelegi, nu înţelegi! Te priveşte.

NECUNOSCUTA: Dar, nu da vina pe alţii!

NECTARIN: Care, de bine, de rău, înţeleg. Chiar dacă spun că nu înţeleg.

Scenă din spectacolul Angajare de clovn de Matei Vişniec, regia: ION CARAMITRU, de la Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti, vizionat de Alexie alături de consoartă şi de fiicele sale. Versiunea scenică Angajare de clovn de Matei Vişniec, de la „Naţionalul” bucureştean (sala Studio), în regia plurivalentului Ion Caramitru, păstrând ceva din tiparul baladei Mioriţa, îşi întemeiază dramatismul pe traseul clovn - joc de clovn - spectator de clovn. Deşi finalul este schimbat, înţelesul rămâne acelaşi. Acţiunea criminală a lui Nicollo şi Filippo (resuscitaţi de orgolii şi închipuiri) de a-l înlătura pe Peppino (motivaţi că are, simbolic vorbind, „cai învăţaţi, câini mai bărbaţi, oi mândre şi cornute”) demască o lume în care lupta pentru supravieţuire trece prin moarte. Spectacolul aduce în atenţie trei tineri actori: Petre Ancuţa, Emilian Mârnea şi Florin Călbăjos care merită admiraţie şi toată lauda (toţi trei aparţin de „metoda” numită Miklós Bács).

ALEXIE: M-am prins. Ce-i aşa de greu?

NECTARIN: Prin felul cum îmi vorbeşti, mă cam ironizezi.

ALEXIE: Eu? Nici pe departe.

NECUNOSCUTA: Îl ironizezi, îl ironizezi! La început se părea că-l jigneşti. Da’, nu. Eroare! Pentru asta se cere să ai ceva în cap. Ori tu...

ALEXIE: Ce vrei să zici? Că eu...

NECTARIN: Ai primit tot timpul replica de la mine. Şi ţi-ai însuşit-o, de parcă ar fi fost a ta. (Cu reproş.) Puţină decenţă.

Prea întreci măsura!

NECUNOSCUTA: Dar te asigur. Afirm cu tărie că eşti în eroare. Şi faci din acest dialog un mod de vorbire. Chiar aşa!

Ai auzit... Puţină decenţă!

ALEXIE: Mă rog! Până una, alta, nici nu ştiu cine eşti şi nici de unde ai venit.

NECUNOSCUTA: De parcă asta contează!

NECTARIN: Aşa vorbeşti cu al treilea când te miri de al doilea, chipurile, că n‑ar înţelege unele dintre lucruri? Şi care de fapt intră în obiceiul tău de a nu înţelege lucrurile.

NECUNOSCUTA: Da, are dreptate! Aşa ai zis. Am auzit cu urechile mele. „Cum, în halul ăsta ai ajuns ca să nu înţelegi nimic?”

NECTARIN: Şi nici nu ţi-ai cerut scuze.

ALEXIE: Scuze, pentru ce?

NECUNOSCUTA: La început s-a crezut că l-ai fi jignit. Dar, nu. A fost o greşeală de exprimare, cum o faci de obicei. Iar dacă, totuşi, încercai, nu s-ar fi ajuns cu discuţia până aici.

ALEXIE: Bine! Dar cum...

NECTARIN: Ia, te rog! Să nu îndrăzneşti! Oricum, discuţia se continua, însă pe alt făgaş am fi ajuns. Ori aşa, vezi!

Staţionăm.

NECUNOSCUTA: Şi la urma urmei, la ce ne-ar fi folosit? Că noi avem, nu chiar destule, dar suficiente, să zic, vorbe. Şi ce ne vine la gură, noi zicem. După cum ai putut observa. Măcar la acest capitol eşti tare. Dar nu ne înfricoşezi. Suntem păziţi de sus. (Arată spre cineva din spatele copacului.) Uite, el este nepotul primarului şi nu s-ar codi să nu ne vină în ajutor...

ALEXIE: Numai că nu ştiţi pe cea bună. Nepotul primarului o iubeşte pe Ivona. Ori fata face parte din grupul nostru. Şi

nr. 68 n februarie 2017 l-ar fi lămurit pe Artimon.

NECTARIN: Şi Artimon cine-i?

ALEXIE: Cum cine-i? Nepotul primarului din Ababnuz.

Iubitul Ivonei.

NECUNOSCUTA: Vrei să ştii? Nu-l cheamă aşa. I se zice Timon (Râde). Nimic nu ştii. Întreabă-l şi vei auzi.

NECTARIN: Numai dacă va răspunde. Că ăsta n-are chef de vorbă oricând. Nu discută el pe uscat.

ALEXIE: Fugi de aicea. După felul cum vorbeşti, e clar că înţelegerea pentru tine este un hal în care se poate ajunge.

Aşa că taci. (Necunoscuta şi copacul dispar).

NECTARIN: Mă conformez şi tac. Da’ altădată să nu mă provoci şi eu, ca să-ţi fac pe plac, să vin cu întrebarea: Ce părere ai de cutare?

ALEXIE: Întrebări poţi să pui cât vrei. Că până la urmă rostul omului este să pună întrebări. Da’ să nu baţi apropoul la familia mea. Numeroasă aşa cum o vezi, e familia mea! Pe când tu te rezumi la fiică, după cum îi spui, şi la mama ei, care nu‑ţi aparţin oficial.

NECTARIN: Poftim? Nu-ţi permit! Prea te amesteci în viaţa mea. Sau mă provoci şi-ţi cad în plasă. Apoi, eu, naivul, pot să-ţi pun oricând o altă întrebare. Eh, uite n-am s-o fac. Să te bălăceşti în ignoranţa ta şi să crezi că totul de acolo îţi vine.

ALEXIE: Poftim, poftim! Să ştii că eu pot găsi înţelesuri şi-n răspunsuri.

NECTARIN: Da’ vrei să ştii! Răspunsurile sunt derutante şi profituri de pe urma lor nu vei avea. Cel mult te vezi închis într-o necunoscută din care n-ai cum să ieşi. Doar dacă vei apela...

ALEXIE: La tine voi apela! Cine-mi este cel mai bun amic?

NECTARIN: Aşa că vezi cum te comporţi, dacă vrei să-ţi meargă totul şnur. Mai sunt şi eu pe aici şi ştiu ce încă nu se ştie. Acum, te rog să mă scuzi! Îmi face semne Natalia să mă grăbesc. Eu, nevastă-mea şi Natalia suntem invitaţi în această seară la doamna Vaorica Răsturnica Cerkez, la un party. Vine şi Lucilius. Ca invitat al doamnei.

ALEXIE: Auzi, coane! Eu vă doresc să aveţi parte de o seară plăcută. Iar mie îmi doresc odihnă plăcută că prea mi-a mers gura meliţă. Şi nu m-am ales cu nimic.

NECTARIN: Alegerea locului n-a fost prea bună. Altădată să fim precauţi şi atenţi la profituri.

ALEXIE: Alegerea locului a fost cum a fost, pentru că tu ai făcut-o. Nu spun cum a fost, ca să nu mă enervez. Ai vrut să fie în apropierea uliţei ce duce spre casa ta. Să te vadă nevasta şi Natalia din balcon şi să zică: „Uite ce bărbat grozav avem în casă!” Da’ m-am prins! Să ştii că m-am prins. Probabil că eşti blindat cu microfoane şi cu o cameră ascunsă şi transmiţi de la distanţă! Nectarine, Nectarine! Spectacole uşoare oferi doamnei şi domnişoarei!

NECTARIN: Ştii ce-am observat, Alexie! S-au produs unele schimbări şi noi nu ne dăm seama. S-au schimbat percepţiile.

ALEXIE: Apropo! Îţi mai duci la teatru consoarta, cum făceai odinioară? Şi eu am să-mi duc nevasta şi fetele undeva.

Unde, nu spun! Ghici!

NECTARIN: Nu prea îmi bat capul cu cimilituri la ora asta. În fine! Da’ după toate câte s-au întâmplat sau am auzit că s-au întâmplat, e bine să te duci la el şi să-i spui, să-l lămureşti.

ALEXIE: La cine?

NECTARIN: La Lucilius. Ce, nu-l mai ştii? Să nu înţeleagă altceva. Altfel, câte vom avea de tras! Toate pe capul nostru, da’ mai mult pe-al meu. Tu, oricum, eşti plecat.

ALEXIE: Eu, plecat?

NECTARIN: După marfă, doar eşti negustor! Tu mereu uiţi cine eşti.

ALEXIE: Da, bine, bine! Dacă între timp omul se dumireşte singur şi începe să vadă lucrurile cum stau? Că are un concurent în afaceri!

NECTARIN: Să te grăbeşti! Asta ţi-am băgat în cap. Să nu-l laşi singur ca să înţeleagă fel şi fel. Nepotul primarului din Ababnuz abia aşteaptă... Să se producă alte încurcături şi să vină el să le descâlcească după capul său. Să tragă, apoi, toate foloasele. Mititelu! Drăgălaşu!

ALEXIE: Ia, nu-l mai drăgăli atâta. Că mititel nu-i, nici drăgălaş. Şi când îi vine nebunia la cap, compensată cu aia ce-o poartă mereu cu el, ai văzut ce urât face!

NECTARIN: Am zis aşa, în alint, ca să zgândăr ispitele în el şi să plece după zăluda aia a lui Ochiosu. Fără ea nu poate trăi. Şi să lase pe cine trebuie ca să facă ordine. Uite, Lucilius este mai mare şi are altă trecere. Este mai cu moţ în faţa lumii.

ALEXIE: Ţi-ar conveni. Da’ la o adică, toţi o daţi înapoi şi-l lăsaţi pe nepotul primarului ca să decidă singur.

NECTARIN: Singur, singur! Aşa-i normal! Lui i se cuvin atâtea şi trebuie să răzbată. O bătălie se câştigă de unul singur. N-are nevoie de proptele. Ce, lupţi pentru o femeie, apelând la ajutoare? Şi apoi, ce faci? O împărţi în câte bucăţi vrea fiecare? Sunt bătălii şi bătălii. Şi acum du-te unde te-am trimis. Du-te după marfă! Nu care cumva să intervină vreun neprevăzut.

ALEXIE: Mă duc, amice! Mă duc! Am plecat! (Iese).

NECTARIN (singur, dumirindu-se): Da’ despre ce vorbeam noi? Zău, dacă mai înţeleg ceva! Să plece aşa de nebun şi să nu ia în calcul eventualele modificări ce pot surveni. Aşa-i amiciţia în ziua de azi! Moarte n-are, dar unul trage foloase pe spinarea celuilalt.

NECUNOSCUTA (care asistase la dialogul celor doi fără să fie observată, îi întinde lui Nectarin un plic): Un domn, plecat de câteva clipe din acest loc, m-a rugat să vi-l ofer (Dispare).

NECTARIN (sfios deschide plicul, citeşte, apoi tresare): Doamne, cum sunt unii atât de schimbători! Spunea că vrea să se odihnească, iar eu îl trimiteam după marfă. Buticul este gol. Mâine, în zi de sărbătoare, lumea vine la târg şi mai cumpără ba una, ba alta. Iar el îşi duce fetele şi nevasta la teatru. Nu se poate! Fug să văd cu ochii mei! Să nu fie vreo greşeală de exprimare. (Iese).

nr. 68 n februarie 2017

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Remus V. GIORGIONI

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Erwin Lucian Bureriu, Armura demnităţii, Excelsior Art, 2015

Apărută în colecţia Biblioteca Excelsior Art. Beletristica - Ars poetica, placheta prietenului timişorean (ajunsă la noi ceva mai târziu) este o antologie de autor:

întâlnim aici bucăţi cunoscute – printre care şi poemul amplu villonian Pluta Meduzei, care pe noi ne-a fermecat încă de la apariţie. Şi altele, de care dorim să ne ocupăm – unele mai vechi, iar altele reprezentând un rod (mai) târziu, al călătoriilor repetate în State: Golden Gate Bridge, Farul din Alcatraz, Balena ucigaşă, Xerxes biciuie marea. Pe legendarul Golden Gate, cu “vibraţiile lui atât de istorice, atât de contemporane” (care nu e nicidecum cel mai lung pod, ci doar cel mai vechi), sub pecetea tainei induse de atotprezenţa ceţii care guvernează Golful San Francisco, se petrece un accident ciudat: deşi există aleile pietonale, o fetiţă blondă cade victima unui accident de circulaţie. Apoi apare un ins nepământean, Duhul Ceţii, care ia fetiţa cu el în Ocean. (De pe acest pod se sare într-o veselie, sinuciderile fiind la ordinea zilei.) Iar “podul tace, neomeneşte”. Poetul urcă singur, în insula-puşcărie, Alcatraz, “scările concise din turnul imensului far”... Ancorată, cum s-ar zice - bine implantată în social, poezia timişoreanului nostru ni-l prezintă ca pe un mare fan al mării, amic al marelui Ocean: el visează la “mări ieşind din pană, la mări muiate-n carte”. În poemul cu pricina (cel care descrie gestul istoric al… istoricului grec devenit, la retragerea armatei greceşti, întoarse din campania împotriva perşilor - în Anabasis – chiar general, poetul nu se abţine să facă jocuri de cuvinte, unele sclipitoare, altele previzibile: “Visând la mări supuse prin xerox (s.n.), la Mări Moarte,/ la Marmare de marmori…”

Sau, şi mai pregnant: “Aceasta-i arta, Xerxe, aceasta-i, Artaxerxe”. Dar autorul - “prinţul purităţii” - alege, şi nu fără motiv, drept poem-moto pe cel care-i conferă volumului titlu: “Armura demnităţii, cu luciu glacial/ Ades în pribegie, ades fără să spere -/ E prinţul purităţii, cel fără de Graal./ Şi spiritu-i se-nalţă mai liber, prin durere”.

Eugen D. Popin, Viul şi aproapele. Grinta, 2016

Deşi prezentată pe larg în corpul revistei de Radu Ciobanu, volumul timişoreanului nostru (alt timişorean!) stabilit pe meleaguri germane merită toată atenţia. Având şi un subtitlu semnificativ - “sau adevăratul nume al faptelor” - , cartea lui E. D. Popin aduce în faţă o poezie gnostică, sau – de fapt – gnomică – gnoseologică. Bine armată şi cu prefaţa semnată de Geo Vasile, această carte ne-a adus aminte (nu neapărat “evocat”, în sens de filiaţie literară) de un

mare poet religios, tot timişorean, Eugen Dorcescu, cu socialul lui dezabuzat: vine o vreme când ne săturăm de oameni, fără să fim neapărat mizantropi. Pe clapetele cărţii - cum ar veni, coperţile doi şi trei - descoperim scurte prezentări semnate de: Ana Blandiana, Graţiela Benga, Rodica Braga, Geo Vasile, Andrei Zanca, Emanuela Ilie, Al. Ruja şi Bernhard Setzwein. (Nu sunt singurii referenţi lista completă e ataşată la finele cărţii) Mize ale volumului sunt şi cuvântul copilăria; nostalgia originilor. Cităm din această obstinaţie: “ştiu că nu voi reuşi să schimb/ nimic în pustietatea

Dar nu tot acest „personaj” este cel care grafiază El - adică iubitul - cu majusculă - şi dumnezeu cu iniţială minusculă...? „Am vrut mereu să cred. Nu a fost să fie”).

Atâta doar că nu iau în seamă educaţia religioasă. Iar domnul din fotoliu - îngerul – este niţel cam fortuit laic: „Nu dă citate din Biblie, pentru că ştie că m-ar enerva la culme.” Cartea este jurnalul - pe ore al unei sinucigase recidiviste, care în final nu se va mai! (dar cine ştie? - romanul se termină cu „Va urma”). Să aşteptăm deci urmarea, volumul doi, care cu siguranţă va fi şi mai bun. Deşi, dacă ar dori să-mi ceară părerea, eu i-aş spune Ioanei că, la stil şi la

mare rezonanţă în epocă, Orgolii (1977), care consemnează o „cronică a lumii universitare în comunism”. În continuare, monograful lui Buzura - care se numără printre cei mai serioşi! - urmăreşte traseul ascendent al creaţiei unuia dintre cei mai iubiţi şi bine prizaţi prozatori ai epocii comuniste şi postcomuniste: Refugii (1984), Drumul cenuşii (1988).

Traseul postrevoluţionar este marcat de Buzura, după zece ani de la ultimul roman „comunist”, prin Recviem pentru nebuni şi bestii (1998) şi acel roman din 2009, despre „singurătate, dragoste şi moarte”: Raport asupra singurătăţii.

de alături/ că va curge implacabil/ în vidul/ unde plescăitul vâslei nu se aude.”

Este o poezie aşa-numită (pe vremuri) de notaţie: mici fulgurări ale clipei, cu încărcătură profund-existenţială.

scriitură - în ciuda unor pasaje reuşite total şi a totalelor entuziasme generaţioniste - ar mai încape!

Concluziile, criticul le trage, cum e şi firesc, în finalul cărţii, unde îl aşează pe A.B. în descendenţa ardeleană a lui Liviu Rebreanu: Imperativele paradigmei (În loc de concluzii): „Nici unul dintre confraţii generaţiei sale n-a exprimat mai acut problemele grave ale vieţii omului în perioada Utopiei ca Augustin Buzura”. „Dintre colegi, el este cel mai mare demistificator al falselor mituri create de utopia comunistă”. „Aproape toţi eroii romanelor sale sunt intelectuali sau aspiră la acest statut social”.

Ioana Duda, Jurnalul primei mele morţi, Herg Benet, 2016

Iată o nouă timişoreancă (aşa se nimereşte uneori) - deşi Ioana e în egală măsură, ca şi L. Bureriu, lugojeancă, deşi... nu se mai prea recunoaşte ca atare, declarându-se legată mai mult de metropola de pe Bega, decât de micul municipiu timişean. Cea de-a doua carte a lugojencei (!), mai bună decât prima, mai completă-şi-complexă este un roman, prima fiind de proză scurtă. Practicând o vreme un jurnalism de provincie la ea acasă, I. Duda s-a lansat puternic în literatura tânără cu prima ei carte, ca aceasta pe care o avem acum în faţă să-i aducă, deja, consacrarea. Două voci importante ale prozei tinere - Ana Barton şi Cristina Nemerovschi, a doua fiind şi editoare - se pronunţă despre roman în cuvinte elogioase: „Aceasta este o carte” (A.B.). „Citeşte-o numai după ce ţi-ai scos masca pe care o porţi prin lume. Dacă eşti printre norocoşii cărora le vorbeşte pe limba lor, cartea asta s-ar putea să te înveţe să arzi, aşadar să te salveze” (C.N.). Trecând peste elogii sau pertractări - cârcotaşii pudibonzi ar putea s-o respingă din start! - am încercat să ne apropiem cu (tot) sufletul şi cu bună credinţă de carte. Că este într-adevăr o carte.

Bine gândită, bine scrisă - bine articulată.

Conţine, în proporţii egale, atât element mundan, cât şi extramundan (un personaj interesant, suficient de bine conturat, este Îngerul păzitor, cu care personajul din carte convorbeşte constant şi statornic: se ceartă, se contrazice, se sfătuieşte. În trend şi pe val, romanul Ioanei va avea probabil succes de public (cititor tânăr) - dar şi voci din public care se vor ridica să respingă acest stil cam prea slobod „la gură”. (Cartea ne aduce aminte de un roman gros al unei autoare dispărută din peisaj - Veronica A. Cara - în care, tot aşa, personajele vorbeau „pre limba lor”, fără frână şi fără perdea.

Dar opinia noastră e următoarea: cum zicea şi N. Breban într-o celebră conferinţă, arta nu e obligată să fie morală: „noi (de)scriem ce auzim şi vedem în jurul nostru”; de unde deducem că, de fapt, cărţile care apar în ultima vreme reflectă nivelul spiritual al societăţii noastre tinere. Ei, tinerii, nu sunt lipsiţi de metafizică şi spiritualitate, nu resping aprioric religiozitatea părinţilor şi bunicilor („Să nu ai vreun moment impresia că reneg Divinitatea. Nu. Sub nici o formă.” - zice personajul Valentina.

Paul (Iulius) Negoiţă, 40 de rânduri, Ed Palatul Copiilor; Marchitanii Roşii, Ed Omega, Buzău, 2016

Am trecut între paranteze unul din numele lui P.N., fiindcă cea de-a doua carte este semnată (doar) Paul Negoiţă.

Două sunt motivele care mă determină să mă aplec asupra acestor două apriţii editoriale: autorul mi se pare un lucid analist politic al momentului, care, în trenul în curs de deraiere al societăţii contemporane încearcă să tragă semnale de alarmă; iar a doua: dedicaţia: „dlui... (etc), cronicarul căruia nu-i scapă nimic, adevărat seismograf al fenomenului literar românesc contemporan”... Ei, hai să ne lăudăm... Deşi mai scriu şi despre cărţi bune pe care le „prind” sau le primesc de la prieteni, scriu în general - cât o mai fi să scriu! - despre mai toate cărţile care apar la redacţie. Nu despre mari apariţii, cărţi premiate sau aflate în top. Marchitanii Roşii (Expuneri despre fenomenul politic al ultimilor ani) este câştigătoarea Premiului naţional de publicistică la Concursul V. Voiculescu pe anul 2016 (concurs organizat sub auspiciile USR), iar din conţinut câteva piese mi-au atras cu adevărat atenţia: Adevăruri care dor, Efectul demagogiei, Instinctul migratorilor. Un lucru - pe care autorul îl intuieşte precis - e sigur: „marchitanilor roşii” nu le va conveni defel această carte!

Vasile Pistolea, Augustin Buzura, Cruciada pentru adevăr, Ed. Tim, Reşiţa, 2016

Ne gândim că această carte, pe care o avem în faţă, reprezintă augmentarea eseului monografic din 1993, premiat de Filiala Timişoara a USR. La fel ca un alt coleg de generaţie, filologul făgeţean Ion Căliman, profesorul căvărăneanţ V. Pistolea a dovedit, de-a lungul vremii, preocupări constante de etnografie şi folclor bănăţean (sărbători şi datini, obiceiuri pascale). Subintitulat „De la romanul existenţialist la sociologia romanescă”, studiul amintit a ajuns la o reconsiderare care conjugă preocupări mai vechi (proza generaţiei ’60) cu altele mai noi. Pornind de la romanul de debut, Absenţii (1970), cartea lui V.P. se ocupă de Vocile nopţii şi Feţele tăceii (în cap. Vocile istoriei. Realismul social: Feţele tăcerii, 1974); de romanul cu

Lucian Mănăilescu, Ferestre literare, Interviuri şi eseuri, eLiteratura, 2016

Pe coperta a patra a cărţii găsim prezentările lui Marius Manta şi Adrian D. Rachieru, dl profesor realizând şi Cuvântul de însoţire al volumului. Aruncând (chiar numai) o privire atentă prin ferestrele literare ale lui Lucian Mănăilescu, redactorul-şef al „Ferestrei”, descoperim două secţiuni inegale - asta a fost, desigur, intenţia autorului: cea de interviuri - un soi de ferestre în labirint (conţine 111 pagini); şi cea de eseu critic, împărţită, la rândul ei în două: Anticariat, care se ocupă de câteva nume grele ale literaturii române: Petre Stoica, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Florenţa Albu, Modest Morariu. Şi Semne de carte, care sunt puse în dreptul unor cărţi semnate de: Ion Gheorghe, Magda Ursache, Irina Petraş, Ovidiu Genaru, Virgil Diaconu, LIS ş.m.a. (Spre a-i enumera pe toţi, ar fi necesar întreg spaţiul dedicat cărţii!). De remarcat este, înainte de toate, omenitatea - omenie plus amenitate - autorului, care lasă adeseori jos propriile unelte poietice spre a se ocupa de cărţile altora; când unii o fac doar să folosească peniţa ca suliţă... (A redactat/ tehnoredactat 50 de volume semnate de diferiţi autori, patronând şi cele 9 ediţii ale Festivalului Naţional „Agatha Grigorescu Bacovia”.) Printre cei intervievaţi îi regăsim şi pe colegul nostru Nicolae Silade şi pe dna Magda Ursache, colaboratoare „veşnică” vasăzică permanentă, prezentă de la primul număr. „Poet de rasă”, cum îl cataloghează şi ADR, Lucian Mănăilescu nu aşteaptă elogii, nici măcar de la tinerii pe care îi promovează constant - cu atât mai puţin de la colegii înţesaţi în „viesparul scriitoricesc”.

(Folosim prilejul să remarcăm aici şi inima mare a profesorului timişorean, în care încape întregul fenomen literar românesc including Diaspora şi „teritoriile adiacente”; şi nu doar arealul restrictiv al elitelor care totuşi, după G. Călinescu, fac cultura unei ţări”.) Volumul se încheie, cum era şi firesc cu un „potpuriu” de referinţe critice.

16 actualitatea literară Artizanul Pe întreg corpul, abia o bucată de piele fără încreţituri, smocuri de păr, căzute de pe toate părţile corpului, acoperit de cataractă, ochiul nu mai are nimic omenesc în afara conturului şi totuşi, în faţa lui, o piesă de artizanat din cel mai neted lemn, lustruit, până în cea mai neînsemnată fibră, cu ulei şi cu iubire, făurind cupe, degetele tale dor la atingere.

Zile în Ljubljana

meridiane

Gale Burns

Gale Burns, poetul britanic, s-a născut în anul 1952. Este profesor universitar, predă scriere creativă la Universitatea de Arte din Londra. Opera sa poetică şi activitatea sa publicistică sunt extrem de apreciate, atât în Anglia, cât şi în străinătate. A fost inclus în numeroase antologii poetice, dintre care cele mai importante sunt South Bank Anthology şi Tall Lighthouse Anthology. Poezia sa, ironică şi ludică, de o mare forţă plastică, se remarcă şi prin ermetismul expresiei, dar şi prin tema centrală, condiţia umană, văzută în profunzimea ei tragică, în imediata şi periculoasa ei vecinătate cu absurdul. Ireversibilul vârstelor, drama celor abandonaţi, exilul interior şi exterior, pierderea de sine şi certitudinea morţii sunt coordonate esenţiale în lirica britanicului. Poemele sale au fost traduse în slovenă, în arabă şi în franceză (publicate în revista literară a Universităţii Sorbona). A obţinut numeroase premii şi distincţii.

Urmez o cale a cireşelor căzute, carnea lor strivită sub tălpi, pietrele înroşite de aşteptarea viitorului.

Mă gândesc la prietenii pe care credeam că îi am până să ajung aici.

Sfârşesc în apartamentul fără mobilă, de pe strada pe care maşinile trec în viteză. Într-o zi plouă. Dealurile de la poalele Alpilor apar şi dispar.

Sunt invitat la cină cu preparate din caracatiţă, patru feluri de membre, aţintite în sus pentru ultima oară.

Ce am învăţat în locuri de joacă Misterul spaţiului public, neîngrădit.

Cum adulţii nu stăpânesc orice loc.

O afinitate pentru rute aeriene şi pentru drumuri; gustul asfaltului, absorbit din fântâni.

Am învăţat despre suflete-pereche, sprijinit de garduri împreună cu Paul de la orfelinat - apoi, într-o zi, el a dispărut fără urmă.

Găşti învolburate, conduse de cei care vor stăpâni mai târziu ţara. Despre vreme, despre cât de bună poate fi ea cu tine, cu balta ale cărei contururi le-a desenat; cum să tânjeşti după un radiator.

când sunt plecaţi, liniştea e mult prea densă ca să mai poţi respira.

Noaptea, tencuiala se umflă şi transpiră.

Şi mai există şi regele drumurilor care trece zburând peste pădurile din Ontario într-o direcţie greşită.

Până dimineaţă, ca pielea de elefant, e crescută Un inci. Unele ziduri aproape se întâlnesc.

Plămădiri florale au ţâşnit din căldura lor Şi acum sunt fructe putrezite.

Dar, în principal, grea e aşteptarea numărând maşini, înjurând, mergând pe jos, tânjind la o prietenă pe care să o foloseşti drept momeală.

Pielea mea e acoperită de răni, sângele meu e lustrul care a pecetluit lemnul.

Seara sunt în trei camere, în acelaşi timp.

Crestăturile, părul şi sămânţa îmi sunt înţepenite în pereţi, cum ar fi aşchiile de lemn. O cameră e sigilată.

Şi îndrăzneala de a te repezi spre străini, un rit al vârstei, asemănător şocului născut din acel prim sărut vid asemănător pachetelor de plată pline de cifre bizare

Uneori, eu sunt el; mic de statură, chip de om bătrân, cu ochi sfredelitori, de altă origine decât cea engleză. Apoi, el se întoarce.

Deseară îmi voi face bagajul şi mă voi ghemui în borcanul de sub chiuvetă, până când rămân nemişcat.

La autostop Unii fac mare zarvă în jurul poveştii celor care fac autostopul, alţii îşi văd de treaba lor. Puţini îţi oferă un loc în maşina lor, în timp ce gonesc prin viaţă, atenţi doar la trafic.

Îngrijorătoarea grăsime a coapselor aşezate pe bănci.

Stranietatea fetelor, joaca lor cu fire de păr şi cu coarda, pe care, cândva, şi noi ne-am încumetat să o sărim.

Zvonuri întunecate despre menstruaţie. Despre locul de joacă devenit refugiul celor siliţi să mănânce griş. Despre partiţia exactă a vârstelor; despre cum să fii victimă şi cum să te transformi apoi în călău.

Câteodată, o femeie singură îşi va fi învins teama - făcând un fel de dragoste pe iarba unei coline din preajma unei staţii de benzină.

Unii sunt tare ciudaţi: de pildă, un şofer de tir îţi propune un act sexual, ca apoi să te abandoneze în noaptea cea mai neagră.

ori frunţii reci a unui părinte mort probând dacă lumea te poate suporta sau dacă tu poţi suporta lumea.

Golful Ringstead Am vâslit sălbatic, în neştire, privind din barcă, dincolo de maluri, lacuri glaciare şi peşti arcuiţi în aer cum altădată curcubeele.

Lumea se prăbuşea sub ochii noştri, în ziduri soarele deschidea goluri, simţeam sarea marină şi în gură şi în picioarele neînvinse, de adult.

Calea întinsă pe sub pini ducea într-un altundeva.

Dacă am fi putut prevedea ce alte zile aveau să vină, în timp ce dezgropam cu mâinile bărcile de sub nisip, poate am fi găsit un spiriduş al vreunei familii să fie martor mândriei noastre, poate am fi găsit inspiraţie la oamenii de pe stânci, vânătorii de caracatiţe ale căror peniţe ireale, cu cerneala lor, niciodată nu le-am văzut, cum nu am văzut nici braţele lor subţiate, care te-au îmbrăţişat până când te-ai înecat.

Măcar o dată, despre siguranţa drumului; tablou cu treceri de pietoni şi conuri.

Amintiri de bitum, granulări ale minţii noastre: fiindcă aici am cunoscut lumea.

Rangoon, un loc pe care niciodată nu-l voi vizita

Zidarul Mic de statură, chip de om bătrân, cu ochi sfredelitori, de altă origine decât cea engleză; îi ofer un ceai, cu patru cuburi de zahăr. La început, însemnăm pe hârtie nevoile mele; pe măsură ce ziua se înceţoşează şi devine zi costisitoare, el e din ce în ce mai puţin îngrijorat Scânduri de lemn şlefuite, până aproape de grinzile transversale, pereţi de albul mătăsii, întâi cenuşii, acum negri.

Vopseaua are mirosul lui.

Pe măsură ce straturile de praf, tot mai groase, dau florilor mele culoare maro, creşte porumb în bucătăria mea.

Câteva ferestre lăcuite au un luciu tern.

Fire de curent, întinse de-a lungul camerei, trosnesc. Baterii de duş apar în dormitor.

Frigiderul atârnă din tavan. Uşa din lemn masiv e închisă. Eu mă hrănesc cu rumeguş şi cu mortar.

El doarme aici, ca să economisească timp.

Telefonul sună mai rar; întotdeauna pentru el.

Deseori, el însuşi e una cu acel sunet. Alteori prietenii lui, toţi asemănători, se îmbrâncesc în coridor, dar Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

nr. 68 n februarie 2017

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com)

Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Maria BOLOGA, Maria NIȚU, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Asemenea scriitorului Carslile, asemenea odăii vechi a copilăriei mele.

Niciodată nu mai vreau să văd conacurile coloniale şi aleile noroioase, inundate la fiecare ploaie.

Poate că raftul meu cu bomboane e de acolo, poate, şi tigrul împăiat, cumpărat pentru un nepot, trist, aproape orb.

Adu lumina ardentă, aici, unde soarele nu s-a reflectat, încă, în ferestrele vecinilor. Din mugurii trandafirilor de munte ţâşnesc flori roz, E amiază în Rangoon, străzile se topesc, niciun om nu se gândeşte la acea lună engleză din timpul zilei ori la ciclonul ce va fi să vie.

Rangoon, despre care nu am cea mai vagă idee; cu oamenii lui înfrânţi, izgoniţi şi din hoteluri, cu Generalii învingători, stăpâni peste milioane de case; un loc pe care niciodată nu-l voi vizita, locul care niciodată nu mă va vizita.

Prezentare și traducere de Ela Iakab Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu Tiparul: Tipomedia Prod Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj şi Timişoara, şi la sediul USR Bucureşti