Actualitatea literară 69

actualitatea literară

nr. 69, anul VIII

martie 2017

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Virgil DIACONU:

Despre politică, literatură şi credinţă sau ce ne lipseşte ca să fim

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Radu CIOBANU, Mircea ANGHEL, Maria BOLOGA, George MOTROC, Raul BRIBETE

iC

a i r p

P n

n meridiane n

n Silvia NEGRU: Ioan Cărmăzan, mărturia revelatoare în marcarea identităţii noastre

n teatru Alexandru MORARU: „Uvertura campestră”

Premii mari pentru poeţi mici sau Glorioleta lui Mircea Cărtărescu

e p o

u c s

n poezie: Ela IAKAB, Angela BACIU

Salah Stétié

Prezentare şi traducere: Denisa Crăciun

Claudine Bertrand

Prezentare şi traducere de Mircea Dan DUţĂ

2 actualitatea literară

Edi tor ial

nr. 69 n martie 2017 opiniile noastre Mărţişorul (mărţiguş, marţi): istorie şi semnificaţii

Nicolae SILADE

Despre politică, literatură şi credinţă

Titlul ar fi trebuit să fie „Despre politică, literatură și credință, sau ce ne lipsește ca să fim”, însă era prea lung pentru inteligența oamenilor noștri politici. Iar ca unul care m-am vindecat definitiv de politică, n-am să fac vorbire despre această pramatie care s-a născut când primul ticălos l-a întâlnit pe primul prost, cum spunea Voltaire [referindu-se, bineînțeles, la altceva, dar cel mai bine se potrivește aici], ci doar mă voi referi pe scurt la ea. Pentru că în literatură, în ziua de azi, din păcate, e la fel ca în politică. Dacă un lider de partid e debarcat, nu trece anul și e din nou în fruntea unei formațiuni politice cu inițiale inversate sau schimbate. Asta în cazul că nu e traseist, adică să fie luat de bun de unii, după ce a fost lepădat de rău de către alții. În literatură e la fel. Nu ești apreciat într-un grup, îți faci repede grupul tău, pe facebook, aduni o mulțime de fani și te proclami lider. Nu te publică o revistă, îți faci repede un blog, un site, chiar o revistă online [sau una printată, de ce nu?, dacă te țin buzunarele] și ești mare. Ba chiar poți visa și la o editură și, în loc să-i îmbogățești pe întreprinzătorii de dinaintea ta, le poți lua tu banii celor care visează la măreția literară. În ziua de azi există soluții la orice problemă. Vrei să se scrie despre tine și nu găsești un critic mare dispus să facă o mică concesie? Atunci cauți un critic mai puțin mare și mai mult interesat și ai și prefață, și postfață, și coperta a patra, și cronică într-o revistă valoroasă. Exact ca în politică. Doar că în literatură nu există DNA. Să ne mai mirăm atunci că încrederea în politicieni a scăzut, că scriitorii nu mai au cititori?

Nu ne mai mirăm de nimic. Toți constată, toată lumea se plânge, dar nimeni nu ia decizii pentru a schimba situația. După părerea mea, nimeni nu ia decizii pentru că nimeni nu e în stare să ia decizii câtă vreme nimeni nu știe încotro se îndreaptă lumea secolului 21, câtă vreme omul e văduvit de credința în adevăratele valori, câtă vreme cei care promovează nonvaloarea, nihilismul, minimalismul, mizerabilismul sunt încă pe cai mari. Dar pentru că eu sunt un optimist înnăscut și cred, și știu, și sunt numai prin credință și numai prin dragoste, nu-mi rămâne decât să vă îndemn și pe voi să fiți, prin credință și prin dragoste.

„În literatură, în ziua de azi, din păcate, e la fel ca în politică. [...] Vrei să se scrie despre tine şi nu găseşti un critic mare dispus să facă o mică concesie?

Atunci cauţi un critic mai puţin mare şi mai mult interesat şi ai şi prefaţă, şi postfaţă, şi coperta a patra, şi cronică într-o revistă valoroasă.

Exact ca în politică.

Doar că în literatură nu există DNA.”

n ilustraţiile numărului n

Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de elevii cercului plastic al Liceului Teoretic Naţional din Bucureşti, clasele V-XII (profesor-coordonator: Oana Lavinia Stoica), lucrări expuse în vitrina Librăriei Mihai Eminescu din capitală.

Mărţişorul este una din cele mai vechi şi frumoase datini ale românilor, consemnată de majoritatea cercetătorilor culturii tradiţionale.

Denumirea lui provine de la numele popular al lunii martie: marţ- sufixul –işor. De aceea, el se mai numeşte şi mărţiguş sau marţ.

Se sărbătoreşte la 1 martie şi semnifică, la fel ca zeul iubirii, Dragobete, împletirea aspiraţiilor umane cu ciclurile şi ritmurile eterne ale naturii. Are o largă răspândire, obiceiul fiind preluat şi de alte naţiuni din centrul şi sud-estul Europei.

Tradiţia legată de mărţişor este autohtonă şi are obârşii precreştine. În unele situri arheologice, cum este cel din localitatea Schela Cladovei (jud. Mehedinţi), s-au descoperit pietre de râu vopsite în cele două culori ale mărţişorului (roşu şi alb) care, legate cu o aţă, se purtau la gât cu câteva milenii în urmă. Se crede că acelaşi rol îl aveau şi amuletele purtate de daci, la gât, odată cu sosirea primăverii.

Acestea erau confecţionate din diferite metale (aur, argint, aramă etc.) fiecare semnificând starea socială a purtătorului. Nu se ştie însă dacă acest tip de mărţişoare erau însoţite şi de alte obiecte de podoabă cu acelaşi rol.

Dacă aceste artefacte rămân în domeniul ipotezelor sau supoziţiilor, majoritatea etnologilor consideră că mărţişorul are origine latină. La români , ziua de 1 martie coincide cu începerea Anului Nou. În această zi, ei celebrau Matronalia, sărbătoare dedicate femeilor şi prilej, pentru bărbați, de a oferi daruri soţiilor, împreună cu urări de noroc.

Alţi eminenţi etnologi şi folclorişti opinează că obiceiul pare o reminiscenţă dintr-un străvechi cult solar, perpetuat sub forma unor rituri şi credinţe. Romulus Vulcănescu susţine că, de la 1 martie, fetele şi femeile purtau mărţişoare pentru a sărbători sosirea primăverii. Prin expunerea acestui ,,talisman solar” ele îndeplineau un rit arhaic de înfrumuseţare, izvorât din următoarea credinţă: „Cine poartă mărţişor nu va avea pistrui tot anul”. Astfel, la sfârşitul lunii martie, fetele care aveau pistrui pe faţă ieşeau în grădină sau pe ogor şi, aruncând mărţişorul în sus, spre soare, spuneau: „Sfinte Soare / dăruiescu-ţi mărţişoare,/ în locul lor tu mă fereşte/ de pistrui ce mă-negreşte./ Ia-mi, te rog, negreţele şi dă-mi albeţele, / fă-mi faţa ca o floare,/ sfinte Soare, sfinte Soare“ (R. Vulcănescu, Mitologie română, p.371).

La rândul lui, George Coşbuc consideră că bănuţul de argint este simbolul soarelui de primăvară, consacrat şi de firul roşu al mărţişorului care semnifică focul, lumina. În acest fel, mărţişorul devenea un produs generator de frumuseţe şi de iubire, de cinste şi de curăţie sufletească. De aceea, el trebuia purtat ca un talisman sfânt, nu ca o podoabă.

Copiii îl purtau ca să fie curaţi ca argintul şi feriţi de friguri, iar fetele ca să nu le ardă soarele.

Există credinţa că: „Cine poartă mărţişoare / Nu mai e pârlit de Soare”. De asemenea, când se aruncă mărţişorul se spunea că nu e bine să te vadă soarele, fiindcă îl superi şi te pârjoleşte vara (G .Coşbuc, Mărţişorul, în Opere alese, IV, p. 498-500).

I. Evseev pledează pentru caracterul feminin şi lunar al mărţişorului, conferit de banul găurit (simbol matricial feminin) şi de metalul prelucrat în bănuţ (argintul şi arama fiind metale lunare).

Un alt argument îl reprezentau Calendele lui Martie care marcau, la romani, începutul primului pătrar al lunii, perioadă favorabilă dezvoltării plantelor şi fecundităţii oamenilor (Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, p. 355-356).

Dar în calendarul popular, ziua de 1 martie avea o dublă semnificaţie: desemna începutul Anului agrar şi, deopotrivă, ziua Babei Dochia, reprezentare mitică ce-şi are obârşia în străvechiul cult de origine latină al Maicii Bătrâne (Terra Mater), zeiţa pământului, a fertilităţii şi a vegetaţiei. Potrivit opiniei lui I. Ghinoiu, confecţionarea mărţişorului este strâns legată de ,,mitologia” Dochiei. Şnurul lui reprezenta „funia anului” în care se împleteau cele două anotimpuri, iarna şi vara.

Asemenea zeiţelor Moire din mitologia greacă sau Ursitoarelor noastre, care torc firul vieţii la naşterea pruncului, Baba Dochia a tors firul anului în 365 sau 366 de zile, timp cât i-ar fi trebuit să urce cu oile la munte. La început şnurul lui era împletit din două fire de lână, (albă şi neagră sau albastră) şi începea să fie purtat , nu de la 1 martie, ci de la apariţia Lunii noi pe cer, în timpul lui martie. Complexul legendar al Dochiei evidenţiază ideea, subliniată de acelaşi reputat etnolog, că la români, anul era structurat pe eterna opoziţie a contra-

riilor: iarnă-vară, cald-frig, lumină-întuneric, fertilitate-sterilitate, viaţă-moarte (Sărbători şi obiceiuri româneşti p. 233-234). Despre „naşterea” mărţişorului o altă legendă afirmă că Baba Dochia umbla cu oile prin pădure şi torcea lână din furcă, când a găsit „o pară şi i-a făcut bortă (gaură), legând-o cu un fir de aţă. Asta a fost la 1 martie şi de atunci s-a lăţit obiceiul” (A. Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XX-lea, p. 202).

Cu toate aceste ascendenţe străvechi, primele atestări documentare apar abia la începutul secolului al XIX-lea. El a fost semnalat prima dată de Iordache Golescu, având o arie de răspândire în toate provinciile româneşti, iar printre primii folclorişti care îi prezintă semnificaţiile este Simeon Florea Marian.

Astfel, din vechime, în lumea satului, copiii (băieţi şi fete) primeau de la părinţi, în dimineaţa zilei de 1 martie , înainte de răsăriul soarelui, un mărţişor. Acesta era confecţionat din două fire împletite de arnici (bumbac), vopsite în două culori (alb şi roşu) şi terminate la capete cu două găitane.

De acesta se leagă o amuletă, de obicei o monedă de metal strălucitor (argint, aur şi aramă) şi se purta, agăţat la gât sau prins în piept, până când se auzea cântatul cucului ori înflorea primul pom. După 9, 12 zile sau chiar o lună, copiii mergeau să vadă dacă le-a rodit / înflorit pomul şi, în funcţie de acest fenomen, credeau că vor avea noroc (sau nu) în cursul anului şi vor fi feriţi de boli şi deochi.

Cele două fire, de culori diferite, semnificau lupta vieţii împotriva morţii, a sănătăţii împotriva bolii. Exista credinţa că persoanele care îl poartă (fetele şi băieţii) vor fi curaţi şi sănătoşi, frumoşi şi drăgăstoşi ca firele împletite şi, deopotrivă, bogaţi şi bănoşi ca bănuţul găurit, iar pe timpul verii nu vor fi pârliţi de soare. În unele zone etnografice ale ţării (Maramureş), la începutul primăverii, băieţii ofereau fetelor câte un mărţişor ca să fie frumoase şi drăgăstoase ori pentru a nu fi pârlite de soare şi a spori roadele câmpului. Deseori, flăcăii îl dăruiau fetelor de care se îndrăgosteau sau invers. Mărţişorul devenea astfel un gest de dragoste sau un semn de peţire, iar fetele îl purtau la mână ori la gât până la căsătorie. La lună plină, îl scoteau de la gât şi, cu bănuţul lui, cumpărau caş dulce şi vin roşu ca să fie albe precum caşul şi rumene ca vinul.

Cu timpul, obiceiul s-a extins şi, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a fost adoptat şi de orăşeni, uitându-se o parte din semnificaţiile lui ancestrale. Şnurul de arnici, lână sau bumbac a fost înlocuit cu un şnur de mătase de aceleaşi culori (alb şi roşu), iar în locul banului găurit (obiect ritual), cu rol de amuletă, s-au confecţionat diverse figurine care simbolizau norocul (trifoi cu patru foi, coşar, potcoavă, fluture, buburuză etc.) ori flori (ghiocei, viorele) sau păsări (rândunica, barza) care sugerau sosirea primăverii.

Semnificaţia lui generală a devenit aceea a unui dar, oferit din iubire celor dragi (fetelor, femeilor sau rudelor) care trebuia cruţat ca un talisman protector împotriva forţelor malefice (duhuri rele, boli, farmece, deochi, vrăji etc.) sau, la polul opus, exprima dorinţa de sănătate, de frumuseţe, puritate şi bunăstare ori belşug.

Acesta se prindea în piept, la o haină, sau se lega la mână şi se păstra, în funcţie de zonele etnografice, până la o anumită sărbătoare din calendarul popular (Măcinici, Florii, Paşti, Armindeni) sau până la înfloritul unor pomi fructiferi (cireş, măr, zarzăr, vişin), a unor arbuşti (trandafir, măceş, păducel, porumbar) ori a viţei de vie.

Cel mai adesea, fetele îl agăţau de un trandafir sau de un pom înflorit pentru a fi frumoase ca aceste „odoare” ale naturii. Copiii îl poartă 9 ori 12 zile. Alţii până sosesc berzele.

Atunci îl aruncă după ele, zicând: „Na-ţi negreţele / Şi dă-mi albeţele”.

Datina s-a generalizat în toate regiunile ţării, fiind preluată şi de aromâni care îl etalau în ajunul zilei de 1 martie (în seara zilei de 28 sau 29 februarie).

De la români şi aromâni, obiceiul a fost preluat şi de alte popoare din centrul şi sudestul Europei.

Astăzi, mărţişorul şi-a pierdut semnificaţia iniţială. De şnurul lui se leagă o diversitate pulverizatoare de figurine ornamentale, care îl transformă în obiect de podoabă şi, deopotrivă, într-o marcă aducătoare de profit, ca şi figura Sfântului Valentin. Ornamentaţia lui s-a extins la diferite bijuterii din argint, aur şi pietre Swaroski sau la pluşuri şi cadouri care se pot concretiza în orice (inclusiv maşini, case ori vile).

Vasile Pistolea

cronica

nr. 69 n martie 2017

actualitatea literară 3

Anghel Dumbrăveanu, un moment aniversar

De curând o editură importantă m-a întrebat dacă n-aş vrea să realizez o ediţie a poeziilor lui Anghel Dumbrăveanu. Desigur, am spus, în Literatura Banatului i-am rezervat un capitol important, care ar putea fi ilustrat şi cu textele, mai puţin cunoscute ale poetului.

Nu-i rău să reamintim că Anghel Dumbrăveanu a fost, din 1968 până în 1990 secretar al Asociației

lo”. E o poezie întunecată, legată de imaginile amurgului. Pasărea destinului ţine de imaginile obsedante ale perioadei: „Multe-ademeniri îngăduind prin ani/să ajung din nou la orga mării hialină/ Pasărea destinului visează într-un fel de vină/și măntreabă de mă duc la prietenul din Vrani//Merg la el răspund că am un legământ/să-l ascult vorbind cu Dumnezeu/către ziuă când neașteaptă-o datorie la Ciceu/El mă strigă eu mă duc ca într-un gând de sfânt//Să ne auzim vorbind cu Dumnezeu//Duc cu mine numai flori de rai/Eu le ud de-o viață-n fiecare zi or/mai descânt să vină-o fată și-un izvor/ dacă n-oi putea să vin în luna mai/Nimenea nu știe cât de sus mă zbor”. Unele poezii sunt dedicate Alinei, soţia,

Să nu te mai poți întoarce pentru că n-ai cum să pleci

în singurătățile lui de zi și de noapte

Condurii Doamnei ajunseră până la stele

Legea numerelor mari nu spune nimic despre pictorul acelui asfințit și despre femeia scăpată cu viclenii dezmierdări și nesfârșite descântece din captivitatea jocului său cu magia culorilor.

Să te blestemi în timpul cuminecării și să-ți dorești cu disperare o insomnie într-o îmbrățișare cerească din care nu vei putea evada nici în viața de dinainte nici în noaptea de după aceea Prietenilor sârbi le sunt dedicate altele, demne de a intra într-un studiu al literaturilor europene comparate. Iată Legea numerelor mari Lui Radomir Andrici: Rătăcim în încăperea de lângă cer

miniepistole 73

să zicem dimpreună cu toți drepții să zicem ce bine e doamne să fii cel dintâi cel din urmă cel care îl vede pe primul și pe ultimul iarăși îl vede în sine însuși după cum crede e omul după cum gândește după cum iubește să zicem dimpreună cu toți drepții să zicem să repetăm ce bine e doamne să vii după o zi de muncă acasă pe net pe youtube să o vezi pe adriana de acum douăzeci de ani să îl vezi pe mircea de acum douăzeci de ani să o vezi pe adina care nu mai e să îl vezi și pe dan care nu mai e să îi vezi tineri pe cei care sunt cu o aripă în cer și cu un picior în pământ ce bine e doamne să vezi dincolo de ceea ce se vede dincolo de ceea ce crede lumea despre lume da și din atâtea imagini să-ți faci o imagine despre tine cel carele ești despre tine cel care vei fi când nimic nu mai este doamne ce frumoasă poveste este povestea lui a fi dar cine ne va povesti pe noi în lumea de apoi cine ne va povesti și cum în lumea fără întrebări în lumea nicidecum

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

Scriitorilor din Timișoara (cca 200 de membri: români, germani, maghiari, sârbi) şi, tot în această perioadă, redactor-şef adjunct al revistei „Orizont”. A scris poezii, romane, eseuri, a tradus împreună cu colegii săi din germană, maghiară, sârbă şi a fost tradus în aceste limbi, dar şi în franceză, engleză, suedeză, spaniolă. A cultivat relaţii de prietenie cu colegii săi de generaţie, îndeosebi cu Nichita Stănescu, căruia i-a dedicat poezii, amintiri, despre care a scris o carte. Numeroase poezii au fost dedicate scriitorilor sârbi de care a fost apropiat. De care a fost legat prin poezii, momente sărbătoreşti, lauri. A obţinut premii literare importante nu numai în România, ci şi în Iugoslavia.

După 1995, în Serbia. În 1990 a apărut o stare conflictuală între Anghel Dumbrăveanu şi scriitorii mai tineri.

Anghel Dumbtrăveanu s-a despărţit de revista „Orizont” şi a realizat, împreună cu Mircea Tomuş, revista „Rostirea românească” în care a promovat mai departe, autori tineri, dar a susţinut prin articole intinse, studii, poezia colegilor săi „şaizecişti”. Şi amintirea lui Nichita Stănescu. Poezia pe care o scrie după 1990 devine mai dramatică; numeste un timp al a deziluzionării. Al trecerii „Dinco-

altele fiicei, Violeta. Sau nepotului.

Sunt memorabile. Iată Niciodată uitarea, dedicată soţiei: Între noi sunt zăpezi și nisipuri Mâine, poate pustiuri, oceane.

Niciodată uitarea.

Sub icoana ta îmi încep ziua.

Aripa mea crește din umărul tău.

Am anii tăi, sunt aprig și pur.

Niciodată învins. Între noi sunt zăpezi și nisipuri.

Mâine, poate cerul căzut.

Dar fericirea de-a traversa noaptea, Să-ți tes înainte, pe celălalt țărm.

Pururea tânăr.

Noaptea de după aceea Dacă ținem seama de neverosimila seară de anotimpul anul deceniul o-ho de viața de dinainte de noaptea de după aceea Să rămâi cu trupul înghețat de întrebări bolnav de țâța caprei dulce brumată culeasă cu buzele arse de temeri

unde pictorul încearcă să descurce aripa femeii din capcana de albe lumini a șevaletului Tocmai atunci se găsește să intre o fată năucită numai de mugurii vârstei și de legea numerelor mari Pare mirată că n-o observă nici un tablou Pe neașteptate își aruncă rochia leneș pe fereastra unui surâs și așteaptă desfoliată indolentă dacă nu cu un fel de obrăznicie binevenită Derutatul traumaturg al nuanțelor își răpește înmiresmata himeră abia trecută din fantezia lui nestăpânită îndeajuns pe pânza credinței Cealaltă își sparge surâsul de marginea apelor mării și se mută în estuarul visat mai la sud de iluzii Nimeni nu știe unde putea să dispară ființa abia sustrasă din penumbra vopselelor și nici unde ar fi cel ce-o imaginase

Scriitorul rămâne alături de prietenii săi de odinioară şi (prin numeroase poeme) alături de soţie, fiică, nepot. Fiindcă poeziile scrise după 1990 reiau, filtrează, rescriu teme, cum poeziile ultimilor ani ai poetului au rămas mai puţin cunoscute, selecţia noastră va insista asupra lor. Şi ne vom opri şi asupra unor mărturii privitoare la poet. Scrie Petre Stoica, în Aniversarea unei prietenii: „Pe Anghel Dumbrăveanu l-am cunoscut demult, demult, într-un timp depărtat primind la ceasul evocării mele rezonanță de ”a fost odată ca niciodată”. Decorul întâlnirii noastre întâmplătoare era al mării senine, prin preajma Mangaliei încă patinată de culorile lâncedului orient. Anghel (Anhelos, Anghelace sau An-ghelaki) se înfățișa înalt și subțire, proaspăt arămit și cu o tunsoare a la Fra Diavolo. Cu o mână ținea spada scoicilor albastre și sdefii, cu alta strângea la piept - de credeai că e Venus deabia dezghiocată din cearșafurile mării - un buchet de flori nemaivăzute pe Coasta Aurorei. Care dintre noi făcuse gestul apropierii? Sigur știu că din ziua aceea, încheiată cu zaiafet în ”mondena” localitate Doi Mai, între mine și el s-a întemeiat o prietenie niciodată scrumită.

Puștan într-ale publicisticei, dar poet în plină afirmare, trudea la ”Scrisul bănățean” pe postul celor meniți să vegheze la întreținerea mecanismelor dătătoare de slovă tipărită.

Delicatul secretar-general de redacție ținea să mă împace cu pomenita revistă și să-mi vadă fircăliturile în paginile ei. Lucrarea lui sufletească izbutise deplin! De atunci până-n vara anului curent, mi-a făcut servicii, cât patru duzini de prieteni. Dreptatea cere precizare: Anghel își ajuta cu voluptate toți colegii. Bunătatea, delicatețea, indulgența și tactul, sunt câteva din calitățile sale omenești care îl fac insolit în grădina scriitorilor, în egală proporție cultivată cu hortensii și portocali, cu mărăcini și cactuși. Îi repugnă jignirea confraților, prefăcătoria, stropșirea cu noroi. Cunoscându-i însușirile de prinț argeșean mutat în Țara Banatului, Anghelos își va păstra pentru totdeauna curatele veștminte din adamască și baibafir. Ca orice om de mare caracter, are și dușmani. Armele de apărare îi sunt humorul, ironia, replica inteligentă.” (Petre Stoica (Luceafărul, nr. 5 IX 1981) Dintre numeroasele articole ale lui Nichita Stănescu, extragem această… emblemă: „Un hidalgozaur” De multă vreme nu mi-a fost atâta dor de un poet cum este acum Anghel Dumbrăveanu.

Mi-e dor de el ca de o eră apusă a tinereților mele, pe când el era un hidalgo și eu o moară de vânt, pe când el era un brontozaur și eu o eră mezozoică. E adevărat că îmi mai alin dorul recitându-i

Cornel UNGUREANU elegantele versuri și iar este adevărat că mi s-a mai alinat simțirea citindu-i cu admirație varianta engleză a poemelor lui, e o minune că i-a apărut o ediție în engleză unui poet ca Anghel Dumbrăveanu, o minune într-adevăr minunată la care ar trebui să aspire orice poet de seamă al nostru.

Ceea ce impune în arta poeziei lui Anghel Dumbrăveanu este geometria desăvârșită a stilului, tandrețea afectivă ridicată la măreție. Poetul, el însuși aidoma versurilor lui, un coleg desăvârșit, un fremătător, un generos, un neconfesiv, căci, adeseori l-am surprins în Străinezia ori acasă, în loc să vorbească de sine însuși, elogiind literatura generației lui și literatura română în genere.

Ambasador perfect al poeziei, propria lui poezie este o ambasadă.

Vin păsările, bunăoară vulturii, bunăoară coțofenele, bunăoară porumbeii, bunăoară gâștele sălbatice, să ceară viză versurilor lui de intrare în limba română.

Ce dacă locuiește la Timișoara! E clar că inima mea are o Timișoară a ei. Uneori, răsfoindu-i cărțile, parcă stau de vorbă chiar cu el.

Alteori când stau de vorbă cu el, parcă îi citesc cărțile.

Mi-e dor de tine, don Angelos!”

Nichita Stănescu (Flacăra, nr. 48/1982) În Literatura Banatului am citat câteva fraze din eseul pe care N. Steinhardt le dedică unui volum realizat de Anghel Dumbrăveanu şi Iosif Costinaş.

Nu-i rău să cităm mai mult: „Toți marii rapsozi ai orașelor au susținut și dovedit că spiritul unui om al veacurilor XIX și XX poate afla pe străzile metropolelor (ori și mai modestelor urbe sau burguri) emoții întru nimic inferioare ca intensitate și alean celor dăruite de peisagiile rurale.

Chesterson ori Jules Romains ori John Dos Passos ori Alfred Doblin ori Camil Petrescu nu sunt mai puțin lirici în ceea ce simt, descriu și relatează (pe plan epic și în calitate de naratori ai unui polis) decât poeții lacurilor, ruinelor, pădurilor, văilor sau promontoriilor stâncoase.

Există o poezie a naturii în sine și există - paralel, egal - o poezie a facerilor mâinilor omenești, o sensibilizare (ori și un tremur) în fața lucrurilor, artefactelor și clădirilor. ”E atâta emoție în lucruri / Și-aud cum înfrunzește un vis”. Tot perspectiva domină, în amândouă cazurile, precum ne și învață Ernst Robert Curtius: totu-i perspectivă, ea e legea ineluctabilă a oricărei priviri și oricărei filosofii - și oricare e îndreptățită. (…) Dar câte orașe atât de felurite, fiecare deținător al unei poezii proprii - nu sunt în țara noastră! Intrarea în cetate este și o ispititoare poftire la făurirea altor imnuri, elegii, meditații, ode, fantezii sau încă nenumite complexe prozodice, unde cugetul urban, închipuirea rană - nestingherite, nerușinate - să-și horească sălașurile lor, și ele înzestrate cu mângâieri, minuni și fascinații mai noi, mai ”secunde” dar nu mai rare sau mai firave decât ale codrului, dealurilor și apelor curgătoare”.

N. Steinhardt (Orizont, nr.

44/1982) Şi nu-i rău să-l citim pe poet lângă statuia sa din Parcul central al Timişorii.

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

comentariu

Fluturele din Tikal

Tikal este numele misteriosului parc arheologic ascuns în jungla imprevizibilă a Guatemalei. Doamna Carmen Firan, nu doar scriitoare, ci și călătoare temerară, al cărei jurnal de drum•) îl comentăm acum, povestește că, în timp ce îl străbătea, asumându-și riscurile inerente unei astfel de aventuri, un fluture tropical enorm, în culori aprinse, s-a desprins din frunziș și a însoțit-o tot drumul.

Revenită acasă, la New York, unde e stabilită de peste douăzeci de ani, când a coborât în grădină, a avut surpriza să regăsească același fluture. Poate altul, concede d-sa, dar identic și, oricum, o prezență stranie acolo, la mii de kilometri de ambientul său firesc. Am povestit acest episod deoarece fluturele din Tikal mi se pare un simbol cât se poate de nimerit pentru tipul de călător imaginativ și ușor fantast pe care-l reprezintă d-na Carmen Firan.

Chemarea depărtărilor, stimulată fără îndoială și de lecturile la-ndemână într-o familie de intelectuali, s-a manifestat de timpuriu, cum însăși mărturisește, prin nostalgia porturilor. Cum Craiova nu aduce câtuși de puțin a port, s-a mulțumit și cu gara, căreia, ca un precoce dar autentic călător, îi percepe magia ascunsă. S-a adăugat și o curiozitate nativă, febricitantă, un fel de neastâmpăr propriu numai călătorilor hărăziți, pe care și le-a putut satisface după pofta inimii doar după stabilirea în SUA, când toate zările i s-au deschis. „Am avut dintotdeauna neastâmpărul drumului, curiozitatea de a vedea ce se întâmplă de cealaltă parte a gardului, ce e dincolo de orizont, cum trăiesc oamenii în alte părți ale lumii, cum se îmbracă, cum gândesc, ce mănâncă.” Dar, dincolo de neastâmpăr și curiozitate, mai e ceva ce caracterizează călătorul din vocație, anume relația sa cu Timpul. În vreme ce turistul se află sub presiunea momentului (a micului dejun, a plecării autocarului, a orarului muzeelor, market-urilor, funicularului, adunării „grupului”...) și rămâne insensibil la foșnetul Timpului cosmic, călătorul „îl aude” și se abandonează acestei enigmatice prezențe, pe care o simte în diversele ei ipostaze, după locul în care se află. Carmen Firan percepe și trăiește emoțional relația cu Timpul, uneori chiar cu Eternitatea, e conștientă de importanța acestor trăiri și ține să le noteze: „Undeva pe o plajă pustie din America de Sud, am simțit cum timpul își pierdea autoritatea, m-am simțit fericită în bucuria simplă a clipei. Acolo, atunci, aș fi putut întrerupe totul pentru a trăi liber din puțin, fără responsabilități și fără vină. Călătoriile pot produce și astfel de revelații.”

Revelații pe care și le mărturisește cu evidentă și irezistibilă implicare afectivă, cum ar fi descoperirea generozității Timpului față cu călătorul care-l simte și-l respectă, sesizând astfel sensul adânc al călătoriilor care „Sunt și escapade în timp. Ai senzația că doar cei rămași acasă îmbătrânesc.

Pentru tine, cel aflat pe drum, timpul se lungește binevoitor, îți lasă tihna să-i percepi altfel convenția limitelor.”

Doamna Carmen Firan e un tip aparte de călător. Aș zice turistă cu mentalitate de călător. Ceea ce înseamnă de fapt că nu refuză facilitățile turismului globalizant și consumerist - avioane, autocare, ghizi, hoteluri confortabile, toate detestate de călătorii extremi și pedeștri de genul Sylvain Tesson sau Sabina Fati - dar la prima ocazie evadează, se detașează de „grup”, apucă pe drumuri nebătute și riscante, se dedă reflecției și savurează sentimentul libertății depline, ca pe plaja aceea pustie din America de Sud. În plus, evită „obiectivele” consacrate din inima civilizației, cărora le preferă sălbăticia naturală, comunitățile izolate și arhaice sau aglomerările umane precare, dominate de legi ancestrale și cutume bizare. La un moment dat m-am gândit să intitulez aceste însemnări Prin lumea profundă. Căci adânc în istorie, tradiție și mizerie zac lumile deambulărilor acestei călătoare atipice, și profunde sunt reflecțiile și emoțiile pe

care ele i le provoacă. Iar performanța d-sale stă în reușita de a ni le transmite printr-un text elaborat și, stilistic, elegant, ceea ce nu impietează cu nimic asupra autenticității trăirilor. Cartea poartă ca subtitlu precizarea Jurnal de călătorie, ceea ce este un truc comercial, având în vedere că jurnalele de orice fel sunt azi în mare vogă. Dar ea cuprinde, de fapt, texte ulterioare călătoriei, realizate, desigur, pe baza unor însemnări fugare, cu rol de aide-mémoire. De altfel autoarea însăși mărturisește că, la plecarea spre India, „Am

fost îndemnată să țin un jurnal. Nu am disciplina jurnalului [...] dar de data asta m-am decis să urmez sfatul.” N-a reușit.

Era și imposibil să ții un jurnal coerent în condițiile acelea de stres canicular, de oboseală, de emoție, de cutremur sufletesc, de perpetuuă alertă fizică și spirituală la care au supus-o realitățile Indiei. Căci India, etapă cu care se și încheie această captivantă suită de călătorii, reprezintă „punctul culminant” al cărții și evocarea sa concentrează trăiri empatice sau resentimentare care frizează paroxismul.

Peste tot pe unde o poartă neastâmpărul și curiozitatea, realitățile sunt șocante iar reacțiile călătoarei febricitante, nicăieri însă ca în India, unde simte dintr-o dată neputința cuvintelor, cum indirect mărturisește și titlul respectivului capitol final: Împotriva cuvintelor.

Un bătrân hoinar fermecător precum Jean d’Ormesson mărturisea acum, la peste 90 de ani, că obișnuia să-și aleagă destinațiile după eufonia toponimelor.••) Din aceeași familie vagantă face parte și d-na Carmen Firan de vreme ce prima remarcă, odată ajunsă la Machu Picchu, este aceea că „Există locuri a căror sonoritate e atât de extravagantă, încât nu crezi că pot exista cu adevărat.” Și atunci, homo viator fiind, născut iar nu făcut, ce faci? Te duci să vezi dacă există „cu adevărat” și, la fața locului, constați cum „Călătoriile în locuri extreme au imprevizibilul unor expediții în timp.”

Iarăși Timpul. Pretutindeni pe unde a umblat, Carmen Firan e întâmpinată și cuprinsă de Timp și de aspirația de a-i înțelege ipostazele și semnificațiile. În Patagonia, bunăoară, Timpul stă, pentru că ”Acolo nu e nimic”. Doar pustietate și singurătăți, între neostenite vânturi, unde călătoarea descoperă că și nimicul își are o măreție a lui: „E curios că acolo se nasc, îmbătrânesc și mor oameni - se miră ea -, că mai există și alți oameni în afară de puținii turiști, și ei în trecere, privind spre altceva.” Sentimentul măreției nimicului e perceptibil numai senzorilor speciali, hărăziți călătorilor cu „neastâmpăr”, cum e, bunăoară, și polonezul Andrzej Stasiuk, care l-a trăit cu aceeași intensitate în Basarabia, unde o bătrână, uimită de prezența lui, îi spune că „Aici nu e nimic...”•••) Dovadă că astfel de trăiri, cum și alte asemenea, care nu se află la îndemâna oricui, nu sunt invenții ale d-nei Carmen Firan, ci un efect aperceptiv firesc călătorilor de cursă lungă. Peste tot pe unde umblă, de la

Machu Picchu până în deșertul Atacama, unde peisajul e marțian și numai cerul înstelat transmite ceva inefabil, din sălbăticia silvestră a Arkansasului la templele din jungla Cambodgiei sau din austeritățile de piatră ale Nepalului, din fermecătoare, relaxante orașe ca Lisabona ori Praga, până în furnicarele umane ale Magrebului sau Indiei, oriunde s-ar afla, deci, călătoarea percepe o prezență specifică a Timpului, încearcă și reușește nu doar să se implice afectiv, ci și să înțeleagă. Nu întotdeauna însă reușește și atunci nu se sfiește s-o recunoască. Așa în Nepal, unde asistă la o ceremonie arhaică, devenită accesibilă și turiștilor: „Prăpastia culturală ne dă un sentiment de frustrare [...] E greu să pătrunzi sensurile și profunzimile spirituale ale acestei lumi ghidate de credințe vechi, idoli și spirite pentru care poți avea înțelegere, dar ne lipsește emoția” [subl. RC]. Mă întreb câți turiști, autori de „însemnări de călătorie” și programați să admire fără discernământ tot ce li se recomandă, ar avea franchețea unor mărturisiri de neaderență precum aceasta, provocată tot de realitățile Nepalului, venite în contrast cu produsul spiritual al civilizației europene: „Am privit cerul împietrit, am ascultat liniștea care se ridica din munți și mi-am imaginat cum ar fi să rămân aici o vreme și să mă dedic meditației, disciplinei trupului și emoțiilor, în afara timpului [subl. RC] și lumii [...] Și am descoperit că eram nepregătită. Încă superficială pentru standardul înălțimilor tăcute. Sau poate încă vie ?”

Fie că întâlnește un guru hindus sau un fluture tropical, un simț al transcendentului o avertizează pe călătoare că nicio întâlnire nu e întâmplătoare ori lipsită de sens.Pretutindeni pe unde umblă, comentariul, reflexivitatea și autoreflexivitatea au o pondere cel puțin egală cu descrierile, cu fastuoasele enumerări din piețele arabe, cu portretizările și peisagistica.

Acest mod a „a lua aminte” se exprimă, firește, hiperbolic în câteva locuri extreme. În încercarea de a pătrunde și a înțelege mai ales două dintre ele, doamna Carmen Firan cred că a reușit să producă cele mai tensionate și dramatice pagini ale acestei cărți. Amândouă au depășit statutul de simplu loc, obiectiv turistic, și au dobândit statutul de topos cultural cu semnificații profunde ce depășesc nivelul esteticului. Primul este cetatea sfântă a arabilor, Medina, aflată în mijlocul orașului Fez, înconjurată de opt kilometri de zid, izolată în timp „cum ai închide un cufăr într-un pod câteva sute de

nr. 69 n martie 2017 ani”, unde nu există uși închise și toată lumea trăiește la vedere. Intrat aici, „prezentul se închide în urma ta” și iei cunoștință de realități fabuloase, cu prestigiu de unicat sau de primordialitate, fermecătoare sau coșmarești, cum i s-a arătat călătoarei noastre priveliștea celei mai vechi vopsitorii de piei din lume, unde „Amestecul de curiozitate, greață, milă și groază e copleșitor”. Stări, așadar, care, oricât de insolite și șocante, n-au atins totuși cotele de tensiune și perplexitate la

care a trăit în India. „În India, spune d-sa, am aflat că timpul nu există.” Aici „ce nu e depresiv e monumental, o sărăcie imensă și o resemnare blândă.” De acum călătoarea simte din plin neputința cuvintelor, existența unor realități pe care cuvintele n-o pot cuprinde nici chiar retrospectiv, când încearcă să reconstituie acest periplu: „Cum să explici magia acestor ținuturi care îți repugnă, dar te și seduc, te resping, dar te cheamă înapoi, sfredelindu-ți simțurile, provocândute să mai încerci o dată să înțelegi ceea ce ei, indienii, nu șiau propus niciodată să descifreze.” Cea mai dură piatră de încercare a fost aici Varanasi, cunoscut de generațiile mai vechi ca Benares, topos sfânt și acesta, suprem am putea zice, pe țărmul sacrului Gange, unde, într-o inimaginabilă aglutinare umană gregară, aflată într-o perpetuă mișcare, se petrec din timpuri imemoriale varii ceremonii, desfășurate într-un năucitor haos acustic și violență olfactivă, de la spălări rituale până la arderea cadavrelor. Dacă a ajuns până aici, cu greu, mânată însă de curiozitate, pătrunde și călătoarea în mulțime. Dar devine imediat retractilă: „Sunt și fericită, și nefericită, mă simt norocoasă că am ajuns acolo, dar tot ce-mi doresc este să scap teafără și nevătămată. Nu simt nimic sfânt, doar un show bine pus la punct, preoți și tot felul de guru cântând răgușit în microfoane pe fundalul clopotelor care bat fără încetare.” Ajunsă în faza aceasta, narațiunea capotează, iar scriitoarea Carmen Firan se salvează refugiindu-se în postura care se pare că îi este cea

mai familiară: poezia. Cartea se încheie tot la Varanasi, dar într-un tulburător poem în opt părți. Iat-o pe ultima: „Trecerea noastră pe aici / nu e decât o repetiție / pentru Marea Călătorie / în care amândoi vom zbura pe spate / cu ochii măriți de cât a fost / să învățăm prea târziu / și mâinile împreunate / ca și cum ne-am fi trăit viața / în altă parte / și am fi venit aici / doar să împrăștiem cenușa.” În capitolul liminar al cărții d-sale, intitulat Marea Călătorie, doamna Carmen Firan a rostit un gând în care mă regăsesc și mult îmi place: „Unii parcurg drumul cu piciorul, alții cu mintea. Și probabil că nu trebuie să pleci neapărat, e de ajuns să știi că poți pleca. Restul e drum.” Și carte, aș adăuga... __________

• ) Carmen Firan, Unde începe cerul. Jurnal de călătorie.

Iași. Polirom [Hexagon], 2013.

•• ) Jean d’Ormesson, Ciudată e lumea, până la urmă.

Traducere din limba franceză de Tania Radu. București, Baroque Books & Arts, 2015.

••• ) Andrzej Stasiuk, Călătorind spre Babadag, [Traducere din limba polonă Cristina Godun], Bucureşti, rao international publishing company, 2007.

nr. 69 n martie 2017

polemici

actualitatea literară 5

Octavian Paler sau „erudiţia mitologică” polemici de tranziţie

Pe suport eseistic, livrând impresii de voiajor (deşi se declarase răspicat un „sedentar incorigibil”) şi certitudini „ciuruite”, dubitativul Octavian Paler (1926-2007), ca „specialist în paradise pierdute”, se pune, îngândurat, pe sine în discuţie, fără a poza în magistru infailibil. În fond, confesiunile sale problematizante, eseizate, de o „gravitate impersonală”, vorbesc despre fragilitatea eului, căutând drumul spre sine; şi îmbracă o aură mitică, fie că denunţă nostalgic-obsesiv „ruptura” de Lisa, satul în care a văzut lumina zilei, cu o copilărie retezată brusc, fie că se refugiază în mit (paradisul lecturii, de pildă), scăpând de „stressul Istoriei”.

Nedrept, Alex Ştefănescu îi refuză lui Paler statutul de scriitor, acceptându-i doar „mijloacele scriitoriceşti în publicistică”; aşadar, un ziarist care voia să pară scriitor (şi disident, pe de-asupra!) şi care, în ipostaza de „chibiţ mitologic” (cf. Marian Popa), ne comunică frământările lui, ca pedante „evaluări lirice şi morale”. Începuse ca poet (1958, în Luceafărul), tipărind, în 1970, Umbra cuvintelor, un onorabil volum de definiţii lirice (precum: „albul e tăcerea culorilor”) şi va poza ca romancier (o proză eseistică, fireşte), deşi – mărturisea – că vrând să fie realist fără a gusta foamea de real, „nu se simţea în largul său”.

Cariera sa dovedeşte că a fost, până la „eliminarea” din 1983, în graţiile regimului comunist: de la directoratul TVR (1965-1968) la conducerea unui cotidian important (România liberă, 1970-1983), membru supleant al CC al PCR (1974-1978) şi deputat MAN (1978-1982), evadând cu încântare din Ilariopolis (Bucureştiul, adică), deşi voiajurile, ne asigura, i-au fost „impuse de viaţă” (?); şi forţând, prin eschivă, mâna altora, la cârma prestigiosului ziar, în ceea ce s-a numit „strategia encomiului ceauşist”, rămânând, spera, doar o voce esopică.

Judecând global, scrisul lui Paler poartă marca stilului confesiv, câştigând, odată cu bătrâneţea, în directeţe. Dar fluxul mărturisirilor, traversând „straturi de timp”, dezvăluie o subiectivitate exasperată, pescuind „frânturi de viaţă”. Ca introvertit declarat, Paler face, în efortul de autodefinire, largi ocoluri pentru a ajunge la sine, recunoscând franc că n-ar putea scrie „dacă nu s-ar descrie”. Invitându-ne în confesional, multiplicându-se dilematic în varii ipostaze, memorialistul propune, finalmente (v. Autoportret într-o oglindă spartă, 2004), un bilanţ sever cu sine, risipind erudiţie şi evitând, în absenţa căinţei, printr-o autocenzură fluctuantă, un posibil popas în zonetabu (dragostea, politica). Obosit, îngândurat, dezamăgit, însingurat, el se întreabă dacă întâmplările vieţii (intersectând caracterul, ereditatea, socialitatea) i-au împlinit un destin sau, la „vămile posterităţii”, poate prezenta doar o biografie, împovărată de iluzii şi vanităţi.

Recitită, Apărarea lui Galilei (1978) pareapleda,pesuportulconfruntărilor cu miez eticist, pentru dreptul la compromis. Ea se vrea justificativă, exprimând tensiunile unui dilematic (Paler însuşi), recunoscător că există, bucurându-se de soare, mare, lumină etc. Şi, în acelaşi timp, incapabil de eroism, profesând speranţa în pofida scepticismului incurabil, convins că „nu există Inchiziţie perfectă”. Unii au văzut în cartea lui Paler o transparentă trimitere la procesele staliniste, elogiind pe cei în stare „să înfrunte” rugul / regimul. Dar „apărându-l” pe Galilei, eseistul, dublat de un moralist binevoitor, mizează pe şansa de a rămâne viu, cu preţul abjurării, cu misiunea de a răspândi, în clandestinitate (samizdat), adevărul.

Cu precizarea, recunoscută onest, că încercarea de a împăca o senzualitate tulbure, angoasantă cu asceza ideilor, de o solemnitate impersonală, împinsă

în sacrificial, eşuează. Nici Viaţa ca o coridă (1987) nu îmbrăţişa fanatismul certitudinilor, Paler considerând că marele câştig ar fi tocmai îndoiala, capacitatea de fantasmare (când „memoria visează”), vulnerabilitatea (călcâiul lui Ahile extinzându-se „pe tot corpul”). Scrisă, poate, ca replică la o carte predistă (Viaţa ca o pradă, 1977), larg dezbătută, „corida” lui Paler, impunând criteriul existenţial, este deficitară ca vitalism. Încât „treimea” invocată (corida, Don Quijote, Don Juan) dezvăluie, observa Ion Simuţ, „un spaniol ratat” (1, 349), şovăielnic, oscilant, incapabil de confesii. Paginile lui Paler propun un jurnal fără intimitate, lăsând în umbră „partea secretă a fiinţei”.

Paralela cu Marin Preda poate fi extinsă. Şi el în cumpăna „între două destine” (posibile), micul Paler sare gardul pentru a evita despărţirea; totuşi, acceptă „tranzacţia” (cei 44 de lei), ieşind din inocenţă.

După abandonul liric, deşi Umbra cuvintelor, cel puţin pasabilă, promitea „definiţii” cu iz aforistic şi versuri notabile (precum „germinarea statuilor în munţi”), Paler, defăşurându-se romanesc, a încercat să fie şi „realist”. Îngrijit scrise, vădind patimă calofilă, fără originalitate însă (tributare chiar unor împrumuturi străvezii), romanele lui, două la număr, ne obligă să constatăm, pe urmele altora, că prozatorul se simte în largul său doar în parabolă şi că austeritatea, impusă de ciocnirea eterată a ideilor, în montaj ingenios, poate fascina în mai mare măsură decât scenariul ficţional. Baconskyană aproape, Viaţa pe un peron (1981) are, negreşit, substrat politic, fiind, nota Daniel Cristea-Enache, „o carte antitotalitară”. Profesorul şi Eleonora, întâlnindu-se într-o gară părăsită (ca refugiu), îşi dezvăluie, prin fluxul mărturisirilor, într-o lume a îmblânzitorilor de cobre, înscenând procese, structurile morale, încercând să reziste într-o societate viciată de suspiciune şi frică. Un om norocos (1984), ca utopie negativă, plonjează în senzaţionalism confuz. Scris la persoana întâi, romanul narează traseele unui „bigot al nesăbuinţei”, intrat, fireşte, în criză; un sculptor eşuat la un azil de bătrâni, purtând sigiliul psihic al unei autorităţi represive (tatăl castrator, pictor de succes, lansându-se în predici plictisitoare). Sub un titlu antifrastic, cu aluzii subtextuale (azilul fiind, posibil, simbolul societăţii totalitare), romanul i-a pricinuit lui Paler necazuri, târât fiind într-un proces public, reactivând, nota N. Manolescu, „apucături staliniste”. Totuşi, fără consecinţe grave după „demascările” la care a fost supus, vârful de lance fiind patronul Săptămânii, cel care, altădată, se oferise să prefaţeze (entuziast) Drumuri prin memorie (1974)*). Cum Paler refuzase să participe la această „dezbatere”mascaradă, a fost menajat, cât de cât, în presa momentului, neavând parte de „importanţa” acordată lui Ion Anghel Mănăstire (v. Noaptea nu se împuşcă), trimis la Gârbovi (judeţ Ialomiţa), într-o sală de şedinţe a CAPului, într-o atmosferă inchizitorială, de „revoluţie obosită” (cf. Pavel Şuşară), relatată – evident mistificant – întrun reportaj din România literară (nr. 52/1985), nesemnat, aparţinând, totuşi, lui Platon Pardău şi Vasile Băran, zeloşi în misiune. În ambianţă kafkiană, Paler adună în refugii simbolice (gară, azil) personaje-voci. Un personaj invizibil, misterios, ceţos, doar „simţit” de ceilalţi, evocat în „ton de legendă” precum Bătrânul, adăpostit într-un „cuibar de sticlă” (sala oglinzilor), domină azilul, un „stup speriat”.

Doctorul Dinu, om bolnav, moale,

medic psihiatru este hăituit şi ros de complexe. Se întâmplă crime, se iniţiază procese (Mopsul-trapezistul, fiind instigatorul), fiecare constituie o ţintă. Pentru ca, finalmente, azilul arzând „ca un putregai uriaş”, să semnifice o furtună purificatoare şi pentru sculptorul Daniel Petric, protagonistul cărţii, un hoinar înrăit, cu vocaţie de „ratat recalcitrant” şi înclinaţie spre lene, cu silă de propria-i mediocritate. Totuşi, însetat de glorie, refugiat în imperiul viselor (ca „reverii nebuneşti”), încercând o altă viaţă. Bântuit de „frigul mediocrităţii”, „pietrarul”, interesat de proiectul cimitirului de marmură la malul mării, vrea să-şi ucidă trecutul (îndoielnic, confuz, cu pete albe). Rezultă un roman mâlos, arborescent, în care „norocosul” Petric, refuzând „domesticirea”, incapabil de a trăi o dramă, îşi contemplă viaţa irosită. Cu escapade în cătunul de pescari, scufundat într-o „tăcere arhaică”, lucrând la „o carte de vise”, „predându-se” arhivarului, „omul dintre hârţoage”, ştiind tot, despre fiecare, trudind la o istorie a azilului. Cu amintirea fratelui prăpădit într-o iarnă (un „înger şubred”), liber şi singur, „nelegat” de ceva, sclav al vanităţii şi autoscopiei, refugiat în inaccesibila sală cu oglinzi, ca spaţiu al reveriei. Prototipul Artistului, aşadar, devenit simplu cioplitor de cruci, plonjând în „irealitatea reală”, remodelându-şi amintirile prin jocul măştilor, încercat de drama renunţării la mediocritate, ridicânduse, „măcar o clipă”, de-asupra acelui orizont îmbâcsit. Cu spaima de ratare în suflet, trăind-o fără putinţa desprinderii.

Cu „moartea în faţă”, confesiv şi speculativ, într-o filosofare sentimentală, Paler atacă iarăşi, în Deşertul pentru totdeauna (2001), chestiunea destinului. Plecat din Lisa natală la unsprezece ani, copilul din Ţara Făgăraşului ajunge în Bucureşti.

Dincolo de sincopata recapitulare autobiografică, încercat, la ora redactării, de bătrâneţe şi suferinţă, autorul alunecă în mizantropie. Pune întrebări, cochetează cu marile idei, „vede” mituri, dar nu găseşte soluţii.

Frica, recluziunea, disperarea se cuibăresc; alături mişună personajesimboluri iar în lumea Estului dreptatea „e ratată”. Rămâne „lecţia” israelianului Amos Oz, contemplând deşertul, la câţiva paşi de locuinţa sa. Peisajul îl ajută „să păstreze proporţiile”, să ţină dreapta măsură, spune scriitorul. Încât Octavian Paler vede deşertul, la rându-i, ca „profesor de umanism”. În acelaşi „lirism al ideilor”, cum constatase Constantin Stănescu, pledant patetic în disertaţii culturaliste, torturat de întrebări, Octavian Paler vrea să-l reabiliteze pe Don Quijote, mit expulzat, crede, din Vestul pragmatic. Ridicol, desigur, în ochii pozitiviştilor, îmbrăţişând, ipotetic, quijotizarea Estului

convulsionat. „Mai ales moralist” (cf.

Monica Lovinescu), lansându-se în dialoguri imaginare, căzând, uneori, într-un scrobit stil emfatic, Paler, beneficiar al unor înalte demnităţi, a vrut să fie „recunoscut ca scriitor”, nota Alex Ştefănescu, convins că autorul Scrisorilor imaginare (1979) „nu e scriitor” (vezi profilul dedicat în Un scriitor, doi scriitori, Editura Allfa, 2014). Tonul direct nu i se potrivea unui maestru al eschivei. Dacă „limba acrobatică”, acel arghezian „scris pe dedesubt” devenise o specialitate esteuropeană, îndurând Istoria, limbajul esopic îngăduia, să recunoaştem, pe lângă cărţile „sărăcite de cenzură”, şi o rafinare a ipocrizei, cultivând o ambiguitate subtil-fecundă. Un tribut pasiv, restrâns la estetism, al unor conştiinţe vinovate, acceptând schizofrenia şi culpabilizând „vremurile”, ignorând, tot acrobatic, complicitatea. În fine, proza sa moralistă şi calofilă e îndatorată, credem, jurnalelor de călătorie, cu apetit enciclopedic, cheltuind erudiţie mitologică, dense în nume, citate, referinţe. Norocosul caminante are şansa unor clarificări, descoperind drumul spre sine. După cum, încrezător în „mântuirea prin cărţi”, poate rezista obscurantismului ideologic, scriitorimea fiind „curtată şi hăituită”. Dar utopia cordialităţii (v. Polemici cordiale, 1983) e iute dezminţită, nu doar de prezenţa unor „bigoţi sumbri” (ai neoproletcultismului, completa Monica Lovinescu), ci şi de violenţa subiectivă a eseistului, refuzând – camusian – tirania dogmei în numele unei false inocentări. Invocând, în schimb, „cura de umilinţă” în preajma marilor simboluri, cu grandoarea lor tragică (v. Mitologii subiective, 1975), răsfrântă peste veacuri.

Dilematic, şovăielnic, pedepsit de partid şi „interzis”, Paler se radicalizează şi, după ’89, se angajează într-o publicistică pătimaşă, cu opinii ferme. Ebuliţia publicistică, venind după anii de dresaj, marca, la scara societăţii româneşti, ieşirea din indiferenţă, căzând, însă, într-o libertate murdară. Ca om al opoziţiei, denunţă vehement comunismul rezidual şi boala posttotalitară; apoi, tot mai dezgustat, invocă acele „resturi de speranţă” într-un timp „plictisit de morală”, constatând că –aşezaţi rău, între două lumi – ne lipseşte gravitatea. „Solitarul diletant” are proiecte maximaliste şi adoptă un ton profetic. Cu o iubire disperată, fără a părăsi discursul proeuropean, nu acceptă europenismul „de nicăieri”; îi repugnă patriotismul gălăgios, filosofia „funariotă”, dar şi un posibil „hotel Europa”, anulând identitatea naţională în numele internaţionalizării. Deplânge invazia neobarbarilor, cortina psihologică Est / Vest şi visează, prins în cleştele unor „paradoxuri patetice” (cf.

Ciprian Şiulea), la un uriaş proiect de reconstrucţie naţională. Peste toate, însă, panica scrisului, trăită cu o luciditate anxioasă. Fiindcă foaia imaculată i se pare un pustiu.

Chemător, e drept, morganatic, insinuând spaima ratării. Acest „complex al pustiului” îl macină, încercând să împace, umplând pagina cu o eseistică moralistă, subiectivă, calofilă, tema destinului cu povara memoriei. Fie că evocă Eul detestabil (O istorie subiectivă a autoportretului), neuitând că, în 1949, T. Vianu îl recomanda ca asistent la Catedra de estetică, fie că vrea să-l reabiliteze pe Narcis, „cel mai calomniat personaj din mitologie” (v. Calomnii mitologice, apărută postum), Octavian Paler caută cu îndârjire, în „ambalaj cultural” (nota N. Manolescu), drumul spre sine. Şi o face risipind, din belşug, muniţie mitologică, încercând să ne convingă, în pofida verdictului răutăcios-tuşant al lui Alex Ştefănescu (3, 1140), că e, totuşi, scriitor.

Adrian Dinu RACHIERU

În fond, autorul-personaj, mărturisindu-şi reticenţa faţă de eseistică, o cultivă frenetic, recunoscând că melancolia îl împinge la confesiuni interogative, cu substrat livresc, voluptatea citării şi reflexe retractile.

A descoperit, în vacarmul postdecembrist, boala posttotalitară şi s-a angajat, în primăvara anului 1990, în donquijoteasca manifestaţiemaraton din Piaţa Universităţii, o agoră românească, cum spunea, unică în Istoria noastră, îmbătânduse cu „gloria iluziilor”. I-a blamat pe „apolitici” şi apoi, într-o societate isterizată, ticăloşită, se întoarce, pocăit, la literatură. Umbra lui Malraux îl însoţeşte pe mizantropul postrevoluţionar, urmărit şi ascultat, obsedat de agresiunile unei societăţi represive, atentând la libertatea spiritului. Depresiv, obosit, dezgustat se va lupta cu morile de vânt, refugiat în abstracţiuni morale şi va contempla, învins, „baletul moliilor”, prea convins de primejdiile unei lumi golită de întrebări. Ca scriitor, observa Eugen Simion, Paler combină scepticismul cu mesianismul, propunând o alianţă cel puţin „curioasă”. Până la urmă, „autodidactul” Paler (cf.

C. Rogozanu), adoptând „poza meditativă”, cercetându-şi propria viaţă, îşi etalează defectele, vrând să ne convingă că ar fi fost „somnambulic”, ne-pragmatic etc., un inadaptat trăind între două lumi. Lăsând deoparte fragila schiţă de roman din Deşertul pentru totdeauna (2001), oscilând între utopie şi distopie, cum sesizase Daniel Cristea-Enache, când povesteşte „saltul la oraş”, Octavian Paler explică de ce se opusese plecării din Lisa, părăsind Calea Secii. Acea primă călătorie, călare pe gardul care despărţea două lumi, convins de unchiul George şi, mai ales, înduplecat de cei 44 de lei oferiţi de tatăl care îl dorea „şcolit”, marchează, de fapt, decisiva opţiune. Suspendat între două destine, copilul Paler (forţat, să recunoaştem) alege; caută „orizontul”, acolo unde, himeric, va recunoaşte târziu, „tremură o nălucire”... ___________

*) Mirat că în convorbirile provocate de Daniel Cristea-Enache (Editura Corint, 2007), Octavian Paler se arată, în pofida prejudiciilor, „foarte indulgent cu păcatele lui Eugen Barbu” (2, 264), „simptomatologul” Ion Simuţ recomanda, în cazul autorului Groapei, „o uitare igienică” (2, 269). Paler, în baza logicii afective, scrie criticul orădean, ar supralicita „din bravadă” (2, 267), intrigat că Barbu e „minimalizat cu înverşunare”, rezervându-i-se, nedrept, rolul de scriitor minor. Or, Ion Simuţ purcede la „o relectură suspicioasă” şi invocă imoralitatea biografiei, reamintind că Paler intrase „în vizorul Săptămânii” după scandalul de plagiat (din Incognito), „fracturându-şi” relaţiile cu Eugen Barbu, lungă vreme colaborator al României libere. Urmând apoi, pentru Paler, anii de marginalizare şi persecuţie politică, după o pensionare medicală (1983) până la interdicţia din 1989, când, alături de Şt. Aug. Doinaş, Andrei Pleşu, Al. Paleologu, Mihai Şora şi Dan Hăulică, semnase un Memoriu de susţinere pentru Mircea Dinescu.

NOTE 1. Ion Simuţ, Octavian Paler. Variante la un autoportret, în Vămile posterităţii: secvenţe de istorie literară, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012.

2. Ion Simuţ, O relectură suspicioasă, în Simptomele actualităţii literare, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2007.

3. Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), Ed. Maşina de scris, Bucureşti, 2005.

6 actualitatea literară

nr. 69 n martie 2017

cronici

Rodica Pop: Refugiile unui romancier, Augustin Buzura Poeme întomnate, sau poezia poeziei

„Numai acela care iubeşte fără speranţă ştie ce este iubirea.”

(F. Schiller) Rodica Pop, profesor şi jurnalist, s-a desprins de pe ramura pe care era aninată, la 18 august 1955, în localitatea Anina, judeţul Caraş-Severin (îmi cer scuze dacă i-am “trădat” vârsta).

Fire harnică şi generoasă din născare, ea a trudit - şi o face şi în continuare - pe tărâmul culturii, activitate care este, după cum bine se ştie, una cronofagă. Vastitatea activităţii culturale este dată de numeroasele participări la simpozioane, comunicări ştiinţifice, fiind membră - cum altfel? decât activă - a cenaclului literar Pavel Bellu - Timişoara, a Asociaţiei pentru Dezvoltarea Relaţiilor Culturale Moldova - Banat Ştefan cel Mare şi cel Sfânt, a Asociaţiei Culturale Constantin Brâncuşi - Timişoara, redactor al revistei Coloana infinitului, a aceleaşi asociaţii. Şi, ca şi cum astea nu ar fi fost îndeajuns, mai este şi director al Clubului Cultural Mihai Eminescu Timişoara. Şi ar mai fi câteva de spus, dar risc să supăr cititorii cu această “lungă” introducere. De fapt intenţia mea a fost aceea de a încerca să-i aplic câteva “circumstanţe atenuante” pentru faptul că ajunsă în “toamna vârstei” a scris numai două volume poezie, văduvind degustătorii de poezie adevărată de plăcerea unei lecturi plină de surprize şi satisfacţii.

Volumul de debut al Rodicăi Pop este intitulat Timpul personal, fiind o ediţie bilingvă româno-franceză şi conţine 33 de poeme, apărut la Editura “David Press Print”, 2011. După o “gestaţie” poetică de 5 ani, în anul 2016, a “recidivat”, “comiţând un nou volum de poezie, numit Poeme întomnate, apărut la Editura Eurostampa. Întreg tomul nu este altceva decât o reverberaţie onirico-erotică, un continuu solilocviu, adică o conversaţie cu sinele său, oferind lectorului posibilitatea de a descoperi o poetă adevărată, fără masca cea de toate zilele, de o sinceritate aproape dezarmantă, în primul rând cu ea şi apoi cu acel care va zăbovi printre paginile scriiturii. Desigur că poemele întomnate nu puteau să graviteze decât în jurul axului cosmic, pe numele lui, iubire. O iubire pe care a dăruit-o, se pare, celui care nu avut nevoie de ea, şi, în acelaşi timp, celui care nu a meritat-o. Este de domeniul evidenţei că poeta s-a aciuat sub cupola unui semn de întrebare, de unde, caută să-şi dea răspunsuri la întrebările puse şi nepuse, purtând un solilocviu cu sinele, deseori acesta identificându-se cu bărbatul în adâncurile căruia s-a pierdut. Una din multiplele întrebări care o frământă este aceea Cine eşti? (pag. 56).

Răspunsul nu întârzie să şi-l dea: “din tot ce-a fost/ am păstrat amintirile frumoase/ pot să te alcătuiesc/ cum ai fost/ după dragoste, după priviri/ după atingeri/ pot să simt/ parfumul trandafirului/ pus semn de carte// şi tot nu te-aş pricepe/ deaş urma/ drumul sângelui/ şi aş pătrunde în tine/ în carnea ta/ te-aş înţelege şi mai puţin”/ Uneori paşii o poartă prin labirintul lăuntric jucându-se De-a v-aţi ascunselea (pag. 48), unde, cuprinsă de un simţământ târziu, de singurătate şi copleşită de povara anilor pe care i-a adunat până a ajuns în toamna poemelor, îşi doreşte să cadă în braţele uitării, renunţând chiar şi la propriile-i amintiri care se dovedesc a fi o haină prea grea pentru ea: “mă simt/ atât de singură/ şi atât de bătrână încât vreau/ să fac/ întinerirea reversibilă// arunc anii/ unul câte unul/ fără nici un oftat/ arunc patimile,/ dorinţele/ mă dezbrac de amintiri/ aceste haine grele/ şi-n cele din urmă/ arunc iubirile/ împletite în mine/ un lanţ de perle preţioase” Poeta, decepţionată de tot cei i s-a întâmplat pe drumul care duce spre lăuntrul abisal al fiinţei sale, dezamăgită de tot şi de toate din jurul său, reuşind a se cocoţa “pe culmile disperării”, devoalează un Dor ascuns (pag. 42), în care îşi răspunde la întrebarea de ce scrie: “scriu/ pentru că nu pot zbura// scriu/ pentru că mi-e mereu dor...” Conştientă că are de dus o cruce în spate, pe numele ei Destin (pag.54), la cea care ne dăruieşte aceste poeme întomnate, se poate observa o uşoară schimbare a registrului liric, lăsând să se întrevadă o undă discretă de optimism în speranţa unei primăveri ce va să vină, primăvară în care “sevele pământului” se vor trezi din nou la viaţă: “mă mişc/ pe potecile sălbatice/ pe care le ghicesc printre pietre// sevele pământului/ se trezesc primăvara/ aici simt mirosul ierbii după ploaie// libertate, înţelepciune,/ adevăr, iubire, împlinire/ frământate în ţărână...”

Poezia Rodicăi Pop este o poezie sinceră, adevărată, trăită, scrisă cu inima. De fapt volumul nu este altceva decât o “biografie sentimentală”, un mănunchi de scrisori de iubire adunate în poeme întomnate, pe care şi le adresează folosinduse cu rafinament şi discreţie de complicitatea cititorului.

Dedicaţia pe care mi-a făcut-o la data de 9 martie 2017, dată când mi-a dăruit această valoroasă carte, spunea: “Muşc din fructul timpului meu şi vă ofer, d-le Mircea Anghel, frânturi de viaţă adunate în “poeme întomnate”. Sunt convins că nu numai mie mi-a oferit aceste frânturi de viaţă adunate în “poeme întomnate”, ci tuturor prietenilor poeziei adevărate.

Pe când următorul volum, damnă Rodica Pop? Sper să nu ne apuce “frigul iernii” cea urâtă şi ...inexorabilă, din păcate.

Mircea ANGHEL

Într-un anume sens, o generaţie precum cea evocată de Vasile Pistolea, în eseul despre Augustin Buzura (Augustin Buzura, Cruciada pentru adevăr, Ed. Tim, Reşiţa, 2016) constituie o enclavă în timp, în natura căreia se găseşte şi calea spre actualitate: „Tripla recuperare: a istoriei, a memoriei şi a cititorului” (constată autorul, alături de alţi analişti). Scriitorii pe care-i citează (M. Preda, C. Ţoiu, P. Sălcudeanu, D.R. Popescu) sunt „înrolaţi în cruciada pentru adevăr” şi „autori de roman antitotalitar” (cf. și A. D. Rachieru), de roman politic; voci marcate de „problematica etică” (M. Lovinescu). Vasile Pistolea reia o mai veche obsesie a sa pentru A. Buzura (în 1993 publică „De la romanul existenţialist la sociografia romanescă”), pentru romanele acestuia, pe care acum le analizează cronologic, într-un discurs eseistic atent la argumentarea critică.

Ce anume îl desprinde pe scriitor de o adevărată „şcoală a romanului”? de confraţii care, la rândul lor, scriu cărţi puternice, izvorâte din trunchiul comun al unui „realism complex”, uneori demitizant, alteori esopic, axat pe alegorie şi parabolă, pe „documentul politic” sau pe simbol analiză, interogaţie, este întrebarea consecventă a eseistului (tema? stilul?). Vizibil afişată de întreaga generaţie, dar tratată diferit (cu „varietate stilistică”, după S. Titel), este relaţia individ - lume, o adevărată dramă romanescă, al cărei efect se manifestă în transfomarea personajului (şi în rolul său important) într-un „erou alienat”, o voce, o conştiinţă, un protagonist al unei surde înstrăinări: „străin într-o lume ostilă” (p. 152). Accentul este pus aşadar pe „eroii romanelor”, pe „rezoner”, pe „luciditatea” personajului, ceea ce e în conformitate cu profilul de scriitor al lui A. Buzura, spirit analitic prin excelenţă. Refugiile sale sunt chei ale revoltei sale, manifestări şi ale unei lupte cu „moartea psihică” (A. Buzura). Autorul acordă personajelor din roman un spaţiu generos, caracterizându-le fie individual, fie în grup. Neputânduse adapta la „rolul clovnului”, scrie V. Pistolea – ei divulgă „toate bolile” acestei lumi, colcăitoare de „farisei şi Pilaţi”. Dorinţa de salvare îi determină să caute „diferite refugii” în diversele feţe ale existenţei sau în dragoste. Termenul „refugiu” este un eufemism, pentru A. Buzura, altfel spus o piatră de încercare (E. Botta: „Unde sunteţi, refugii ale mele” nu-i era străin), dar în acelaşi timp susţine în profunzime iluzia desprinderii, prin literatură, de o lume abrutizantă, a scriitorului (a individului n.n.), şi o regăsire a cititorului, care descoperă în literatură un refugiu afectiv (p. 27): „Ca în mai toate cărţile sale, Augustin Buzura pătrunde adânc aici („Drumul cenuşii” 1988 - un simbol al memoriei” n.n.) în câmpul existenţialului, ilustrând admirabil o idee de esenţă filosofică: căutarea dă sens existenţei umane, viaţa fără sens fiind gravă nebunie şi oarbă rătăcire” (V. Pistolea, p. 123).

Pe lângă această trimitere spre existenţialişti (Sartre, Camus),

epuizantă apare lupta cu o lume care „i-a prins”, observă criticul, eroii fiind încercuiţi de zidul uman al indiferenţei şi al compromisului sau închişi „în tunelul negru al mistificării şi alienării” (tunelul şi zidul sunt astfel simboluri ce surprind condiţia tragică a deformării individului: „Din cărbunii stinşi ai lui Helgo şi din marea durere a vieţii sale mistificate, acest rezoner lucid (s.n.) şi interogativ plăsmuieşte cea mai crudă radiografie a totalitarismului comunist”). Purificarea istoriei, o altă temă generatoare de stil (ca şi spiritul analitic, uneori excesiv) este surprinsă, de fiecare dată, cu fiecare roman, ex. la p. 122, V.P. scrie: „În acelaşi plan simbolic, comun tuturor romanelor lui Augustin Buzura, Adrian Coman reprezintă, ca şi ziaristul Dan Toma din „Feţele Tăcerii”, însăşi memoria literaturii care depozitează adevărul şi depune mărturie peste timp despre oamenii acestor locuri”. Un erou de roman, aşadar, care „şi-a vămuit sufletul”, O conştiinţă traumatizantă (ca şi dr. Mihai Bogdan din „Absenţii”), un film al unei crize existenţiale, care influenţează epicul să subsumeze anumite tehnici (analizate, enumerate de eseist), printre care şi „neorealismul proustian”, după „meandrele memoriei”. Anumite observaţii, detalii critice surprind date esenţiale despre proza lui A. Buzura, despre mesajul său uman: până la urmă „este un învins în planul biografiei”; „Aproape toţi eroii lui Augustin Buzura apar, încă din primele pagini ale cărţilor, obosiţi şi derutaţi”; este, notează V.P., „oboseala unei lupte inegale în care ei au dat totul şi n-au primit, în schimb, nimic” (p. 96). Privitor şi la structura cărţii: universul romanelor, povestea eroilor sunt descrise în fiecare capitol drept treaptă spre un nivel al existenţei sau „cronică” (de pildă romanul „Raport asupra singurătăţii” este invocat sub titlul „Un roman despre singurătate, dragoste şi moarte”). Simbolurile (orbii lui Bruegel sau „Ţipătul” lui E. Munch), devenite „metafore de autor”, contribuie la amplificarea regăsirii de sine, la căutarea propriei umanităţi, dincolo de „rănile memoriei”, se subliniază în eseu. Într-o lume cu „alte boli”, personajul (de pildă Matei Popa, ziarist) „trăieşte sentimentul unei imense frustrări şi al unei cumplite dezamăgiri”, provocate de lumea pentru care a luptat.

Astfel că, observă şi autorul cărţii, cei doi poli, individul şi lumea, se intersectează, ultima amplificându-şi efectele, generând o altă dramă, peste cea veche, mărind deci şi impactul analitic, în stil. Nu se mai ştie cui aparţin dramele (eroului, lumii pe care o traversează). „Peste toată această lume pestriţă, de indivizi grobieni şi destine eşuate, se revarsă, ca un lamento tragic, şuvoiul de nelinişti şi simboluri existenţiale ale naratorului devenit cerşetor la poarta eternităţii” (V.P.). Vasile Pistolea, prin această carte, a ales calea cea mai simplă pentru a pune în valoare romanele lui Augustin Buzura, aceea de a se face înţeles, într-un limbaj critic limpede şi expresiv.

Maria BOLOGA

Un artist complet, Adrian Munteanu

Poezia: permis de liberă circulaţie! Performance poetic la Lugoj În februarie, urbea lugojeană a găzduit o personalitate artistică de prim rang a culturiinoastre:poetulşiactorulbraşovean Adrian Munteanu. După câteva întâlniri cu personalităţi ale oraşului, clase de elevi - un inteviu televizat (şi unul gazetăresc), într-una din seri, memorabilă prin sine însăşi, A. Munteanu s-a produs pe scena Teatrului Municipal cu un adevărat spectacol de poezie - continuat cu unul de muzică. De altfel, e incomplet spus „pe scena...”, fiindcă artistul, după regulilele teatrului interactiv, a descins în mod repetat în sală, într-o încercare de dialog, intrând în impact cu diferiți spectatori, după specificul fiecărui sonet în parte.

Fiindcă poetul este autor de sonete, iar actorul - o dedublare a aceluiaşi eu – , le-a interpretat magistral în faţa unui public extaziat, de toate vârstele şi pregătirile.

Acest Performance Poetry a transformat poezia în spectacol, iar spectacolul în eveniment artistic de primă mărime, făcând dovada că poezia, care este regina literaturii, poate fi şi regina artelor spectacolului. (Cum printre folkişti nu mulţi sunt cantautori, tot la fel, puţini autori buni de poezie sunt şi buni declamatori. Dar Adrian Munteanu ne-a făcut la Lugoj să simţim că o poezie nu poate fi pusă mai bine şi mai frumos în valoare, decât interpretată de poet.)

Astfel, cei care doar auziseră de el, poetul-actor (omul-spectacol), şi de turneele lui prin ţară şi străinătate, au avut ocazia de a constata că tot ce se spune e adevărat, cum spectacolul în sine e unul bine gândit, regizat. (Spre a da doar un exemplu: când rosteşte versurile unui sonet de dragoste, poetul-actor se opreşte în dreptul unei tinere din sală, pe care o vizează direct, de la - mică - distanţă, individualizând-o din masa compactă de spectatori. Tot la fel, când vrea să interogheze vreun aspect

social-politic, artistul îl întrupează într-un alt spectator, pe care-l „ceartă” de zor...)

Adrian Munteanu este deţinătorul a 20 de premii naționale pentru interpretare, cele dintâi datând din perioada studenţiei; primul dintre ele l-a luat la Botoşani, în 1966 (la 18 ani), la prima ediţie a Concursului Naţional de Interpretare a poeziei eminesciene. În total, A.M. a jucat, montat, interpretat în peste 20 de piese, fiind şi autor a 7, 8 scenarii, în principal de teatru poetic. A luat premiul I la Braşov, cu piesa Baladă pentru naşterea lui Pătruţ (variantă transilvană a Mioriţei) - piesă în care au jucat trei personaje.

Ca student, în 1969, a primit premiul de interpretare masculină la Festivalul Artei Studenţeşti (cu Dina Cocea ca preşedintă a juriului), pentru rolul profesorului din Lecţia lui Eugen Ionescu şi un alt premiu pentru regia spectacolului cu Chibritul, de Dumitru Solomon.

Deşi a cochetat din tinereţe cu literatura, de poezie se apucă relativ târziu (în 2005, după 50 de ani), scriind timp de şapte ani tot atâtea volume de sonete - adunate în cel de-al optulea: antologia Fluturele din fântână (eLiteratura, 2014), din care a recitat la Lugoj. După ce, în tinereţe, s-a numărat printre membrii fondatori ai Cenaclului Literar 19 în care au activat o serie de optzeciști prestigioși (Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Andrei Bodiu, Caius Dobresu, Simona Popescu),

de 10 ani este organizator de evenimente artistice prin clubul de literatură „Caii verzi de pe pereţi” al cărui cofondator este. Din 2008 se ocupă şi de editura Arania, în care și-a publicat câteva dintre cărțile proprii, de sonete, pentru copii, dar şi alte cărţi de beletristică. Demnă de remarcat este colecţia „Poeţi în Arania”, în care poetul îi promovează pe alţii.

Dar, înainte de a se apuca de literatura “serioasă”, între 1999-2002, a scris 3 cărţi de basme (Seri cu licurici: Seminţele, Darurile şi Bunătatea), după care a realizat un scenariu artistic intitulat „Poveşti fără sfârşit”. Obţine în 2012 Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internaţional de Carte de la Milano. A susţinut recitaluri de poezie în Canada, la Munchen și Torino. A bătut în lung şi-n lat Canada, de la o coastă la alta: de la Vancouver la Montreal şi Quebec, făcând o sărbătoare itinerantă (vezi titlul unui volum de poeme sorescian) din recitalul său cu basme în versuri. Acest traseu îl va urma și în vara acestui an, de această dată cu spectacolul său de sonete, „Fluturele din Fântână”. În aprilie va da curs unei invitaţii primite din partea Asociaţiei RomânoItaliane „Ulpia Traiana Romana”, de la Roma. Are în lucru un jurnal de călătorie în Canada, dar prima carte care va apărea va fi “Povestea Premiului NUX-jurnal milanez”, derulând tot ceea ce s-a întâmplat de la anunțarea veștii despre câștigarea premiului, trecând prin muțenia instituțiilor culturale românești cărora le-a trimis o mediatizată Scrisoare deschisă, până la recitalul susținut la Milano în fața unui public format, deopotrivă, din români și italieni, care au recunoscut calitatea sonetului românesc rostit chiar în patria lui Petrarca.

Remus Giorgioni

nr. 69 n martie 2017

cronici

actualitatea literară 7

Debutul anului: Ioana Duda, Instinct Despre prietenie şi evanescenţă Târgurile de carte propun în fiecare an publicului interesat de literatura română contemporană, în afară de titlurile unor scriitori deja consacraţi, o categorie nu mai puţin interesantă - a debutanţilor. În ceea ce priveşte debuturile în proză de la Bookfest 2016, dar şi pentru anul editorial 2016 în ansamblul său, alegerea mea înseamnă, în primul rând, acest nume: Ioana Duda, care a publicat primul său volum de proză - Instinct, la Editura Herg Benet, în 2016.

Despre anul editorial 2016

Cine este Ioana Duda? Fiica rebelă a Lugojului şi aflată în prezent la Timişoara, despre ea însăşi, în prefaţa volumului Instinct: ,,Aş fi vrut să studiez teatru. M-am hotărât prea târziu. Aşa că am dat examen la Jurnalism în 2002. In 2006 eram absolventă a Facultăţii de Jurnalism şi Limba Engleză din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. Am lucrat mulţi ani în presă. Apoi m-am îndrăgostit şi am renunţat la tot. Am plecat peste o mare şi câteva ţări. Mai precis în Italia. M-am reîntors după trei ani. Nu mai voiam presă scrisă. Ştiam că nu se poate trăi decent din asta. Aşa că m-am angajat într-o multinaţională. După vreo şapte luni, am avut o tentativă de suicid. Cu pastile şi alcool. Prea slab. Alcoolul. Când m-am trezit, după vreo două zile, m-am uitat pe geam. Și mi-am dat seama cât de norocoasă sunt că încă pot să văd soarele, copacii, să o pup pe mama şi să îi spun că o iubesc. Prietena mea cea mai bună mi-a dat numărul unui psihoterapeut. El m-a «deblocat». Mi-a spus, acum aproape patru ani: «Scrie». Şi am început. De atunci nu m-am mai oprit. A fost ca şi când am început să curg din mine.

Am explodat. Şi o fac în fiecare zi. Respir. Mănânc. Iubesc. Rănesc. Părăsesc. Fac sex.

Fumez. Beau. Ca să scriu. E cauza mea finală. Mă scriu.”

Despre ce scrie Ioana Duda? Ea scrie, aş putea spune, un altfel de ,,Amintiri din copilărie”, cu un altfel de limbaj, updatat timpului şi mai ales noilor generaţii de adolescenţi şi tineri. Fără a respecta neapărat un criteriu cronologic sau un jurnal pe ani şi zile, aflăm despre evenimentele care i-au marcat viaţa, despre oamenii din jurul său, dar nu mai puţin despre ea însăşi: ,,Mi-e drag de mine doar când sunt așa. Pe trotinetă, în blugi şi tenişi, cu ghiozdan în spate şi ruj Chanel pe buze. De fiecare dată când am încercat să devin altceva sau altcineva, pentru a plăcea, m-am transformat într-o femeie tristă, frustrată şi ghionoaie, care habar nu mai ştia cine este. Atât de dureros devenea încât, după un timp, îmi dădeam două palme. Şi îmi reveneam. Vă jur pe sufletul meu că dorinţa de a plăcea dăunează grav sănătăţii. De orice fel.”

Cum scrie Ioana Duda? Limbajul este unul paradoxal, updatat epocii şi generaţiilor actuale, aşa cum am mai spus şi cum se poate observa şi din fragmentul de mai sus, dar şi un amestec bine dozat şi fermecător de limbaj frust uneori cu un ton ironic sau chiar autoironic alteori, din care rezultă o frază mereu plină de expresivitate şi autenticitate în care ne putem recunoaşte, măcar parţial, fiecare dintre noi. Personajulnarator Ioana Duda are curajul să-şi urmeze instinctul, să fie şi să rămână mereu ea însăşi, indiferent de consecinţe, să fie un OM (neapărat cu majuscule!) aşa cum ne dorim fiecare dintre noi şi de prea multe ori nu reuşim... Am pus majusculele nu pentru că ea ar fi un om de succes care câştigă o sumă mare de bani sau ar fi o celebritate a lumii mondene, ci pentru faptul că ea reuşeşte să rămână un om liber care nu se lasă condus decât de propria voinţă, un om liber care spune mereu ce gândeşte şi face ceea ce doreşte, respectând propriul instinct, de fapt propriile principii şi nu regulile impuse de ceilalţi; doar această ,,voce” interioară o ajută săşi păstreze, indiferent de ispitele lumii moderne, libertatea, dar şi echilibrul, bucuria de a trăi, dar şi verticalitatea morală: ,,Instinctul. Nu mama, nu tata, fratele, iubitul, soaţa, nimeni altcineva. Numai vocea aia, care se aude din străfundurile fiinţei tale, îţi spune ce e bine. Care îţi e calea. Fii rebel, deosebit, nebun, neînţeles. Spune ce crezi, ce simţi. Fii curajos! Da, fii altfel decât toţi din jurul tău.”

Astfel, Ioana Duda rămâne ea însăşi neacceptând să fie un simplu robot condus total sau parţial de către şefii de la serviciu sau de partenerii de acasă, aşa cum se întâmplă de prea multe ori în societatea de azi, indiferent că vrem sau nu să acceptăm acest trist adevăr... Iată un alt îndemn... motivaţional, nu ştiu cum să o spun altfel, dar util fiecăruia dintre noi: ,,Luptă pentru visurile tale. Luptă cu lipsa banilor, cu singurătatea, cu dracii tăi, cu sentimentul de vină, cu neîncrederea în tine, cu teama, cu ei, cei care îţi spun că trebuie să fii cu picioarele pe pământ, nu să visezi. Ţine cu dinţii de vis. O ghiulea de un picior şi o aripă bătând. Dar bătând puternic, să răvăşească totul în jurul ei. Să zdruncine lumea din rădăcini, lumea asta plină de stereotipuri, imitaţii proaste, căcaturi repetate la infinit, clişee. Dă-i tu o palmă peste ceafă şi trezeşte-o. Că-i amorţită”. Drept ultimă invitaţie la lectură, iată şi finalul care merită (re)citit: ,,Aseară i-am scris unui prieten: Nu se poate ca toată suferinţa mea să fie în zadar. Nu se poate să nu existe un rost. Îmi e tot mai greu să cred, dar nu pot să renunţ. Dacă renunţ, am pierdut.

Iar eu nu pierd. Nu am dreptul să pierd. Şi azi, după toate pe câte le ştiţi, că v-am spus aproape tot, am câştigat. Toate luptele de până la cei 32 de ani. Pentru că am avut curaj şi am crezut în visul meu. Chiar şi când nu mai aveam niciun motiv să cred. Atunci, cu atât mai mult.”

Aşa cum se poate observa şi din citatele de mai sus, nu ai deloc impresia că te afli în faţa unei debutante care nu ştie să-şi găsească cuvintele potrivite pentru stările sale; se simte faptul că Ioana Duda nu se află la prima experienţă a scrisului, că perioada jurnalistică şi blogul au învăţat-o să scrie! Şi o face bine, chiar uluitor de bine, dar şi de spectaculos pentru o debutantă, dar nu în acel fel jurnalistic şi facil care vrea să-ţi atragă atenţia doar pe moment, ci într-un fel profund, existenţial, care reuşeşte să te pună pe gânduri şi să te îndemne la un dialog, chiar şi după ce ai închis cartea. Mai mult decât atât, pot spune că, în plan personal, Instinct a însemnat şi o experienţă aparte, aşa cum rar mi s-a mai întâmplat cu o carte de debut: la câteva zile, după ce am terminat cartea, am simţit că mi se face dor de text, am simţit nevoia să o recitesc pe fragmente, descoperind noi sensuri, o şi mai mare profunzime a textului care se schimbă, dar te şi schimbă... În loc de final, aş spune doar că abia după astfel de recitiri am înţeles, am simţit adevărul conţinut în recomandarea de pe ultima copertă a cărţii şi care aparţine unei alte tinere scriitoare, Cristina Nemerovschi: ,,Mai presus de orice, frumuseţe şi curaj. Frumuseţea de a fi exact aşa cum eşti, până la capăt, şi curajul de a accepta şi iubi asta. Aşa e Ioana.

Primiţi-o cât mai aproape de inimă, în locul acela doar al vostru, unde nu există ipocrizie sau prejudecăţi. O să vă mângâie. O să vă trezească. O să vă schimbe.” În loc de P.S., aş mai adăuga doar că Ioana Duda nu s-a oprit aici, doar la Instinct, altfel spus, în acelaşi an, la următorul târg de carte, din toamnă, a continuat cu ,,Jurnalul primei mele morţi”, o carte care merită şi ea citită şi recitită, cum îndemna criticul literar Lucian Raicu pe vremuri, ,,cu creionul roşu în mână”...

George MOTROC

O poezie în care luciditatea își conține doza inerentă de cinism, avîndu-și sursa în expunerea stărilor de lucruri ale realității, o epicitate mulată cu eleganţă pe discursul poetic, acesta din urmă muncit cu migala celui care lucrează-n filigran, ne propune Alexandru Potcoavă, în volumul Într-o zi nu ne vom mai recunoaște, apărut la Casa De Editură Max Blecher, în 2016.

Suntem întîmpinați de texte a căror fascinație este constituită de voluptatea rememorării unor aspecte ale trecutului auctorial îndepărtat sau, dimpotrivă, apropiat, generate de întîlnirile atipice cu alteritatea, în contexte dintre cele mai diferite cu putință, readuse în discuție prin vehiculul epicității și transfigurate artistic, astfel încît numai esențele să transpară din vigurosul construct epico-liric. Numitorul comun constituindu-l, de această dată, prietenia veritabilă. Atenția pe care o acordă Alexandru Potcoavă detaliilor este atenție de bijutier experimentat; poetul cunoaște foarte bine valoarea lucrurilor și fructifică evenimentele din viața proprie și din cea prietenilor (ni se oferă chiar sugestia aparent abstractă a prieteniei la cataramă cu un înaintaş de seamă), într-o manieră, evident, sui generis, ca de pildă printr-un dialog fictiv, peste timp, cu Eminescu, în încercarea de a-l aduce pe acesta în contemporaneitate: (…) săți spun acum de bisericuța familiei/ eminovici știi e construită înainte de anul 1800/ ușa e încuiată cu un lacăt auriu chinezesc/ în jur sunt mormintele satului aduse la zi/ rămîn fără tutun în fața casei tale/ în stația de autobuz e cașcaraveta satului / găsesc pall mall și ies de la/ asociația familială petean // (eminescu p. 7).

Interesant e că tot volumul este scris la persoana întîi, asta denotînd o naturaleţe regăsită, într-adevăr, doar în discuţiile familiale. Nu găsim în niciun poem vreun truism care se strecoară în mod inerent în poemele intens descriptive, ba, dimpotrivă, consistența constructului epic e egalată doar de eleganța fascinantă a spunerii simple și, în același timp, atent cizelate. Printre aspectele care ne-au frapat la unele poeme din acest volum se numără şi acela că asistăm prin intermediul fluxului semantic al cărții la o epurare a metaforei, propunîndu-ni-se ca alternativă sonurile, miresmele, miasmele și relieful oricît de mărunt al vieții de fiecare zi.

Existența cotidiană cel mai adesea conţine foarte puţin lirism, ba în cele mai multe dintre cazuri este chiar a-lirică: pornesc spre lac pe lîngă oficiul poștal ipotești/ într-o curte un moș strânge merele/ are o gaură în gât nu poate vorbi dar/ i s-au făcut niște ionatane superbe/ anul ăsta/ nu fac o sută-două de metri spre lacul/ nuferilor și intru la sc jupiter srl/ birtul satului unde oamenii / merg la ramona/ asta-i chelnerița la ea vin localnicii // (idem. p. 8). Impresia subtilă a unui regret existențial cu cauză nelămurită ne însoțește pe parcursul lecturării aproape a fiecărui poem; secvențele epice sunt de fapt decupaje ale unor ocurențe cotidiene, foarte abil remarcate de către poet. Violența, corupția, concupiscența sunt multiplu fațetate, reconotate astfel încît jongleurul cu frazeologii simple, rafinate şi imprevizibile, care este autorul, să se pună pe sine mereu atît în ipostaza celui care-și trăiește scrierile, cît mai ales în ipostaza celui care privește amănuntele ce le-au generat, cu atenţie încordată şi cu mai mică sau mai mare neîncredere faţă de acestea.

Interesant e că autorul în acest volum radiografiază trăirile și cotloanele esențiale ale existenței unor prieteni – mulți dintre ei dispăruți prematur – cu o atît de mare acuratețe încît, dacă ar fi să ne permitem să glisăm spre un teritoriu artistic adiacent literaturii, în încercarea de a găsi o analogie cu textul lui Potcoavă, acela ar fi teritoriul artelor frumoase, iar, mai concret, pandantul artistic al acestor construcţii poetice s-ar regăsi în grija pentru amănunt a picturii realiste.

Una dintre piesele de rezistenţă ale acestui volum este poezia cu titlul chichere, o evocare a acestui remarcabil poet reşiţean, din perspectiva în care gravitatea joacă cel mai important rol, alături cînd de o detaşare de planul teluric, cînd, dimpotrivă, de o apropiere de acesta, similară celei propuse de Chichere

însuşi în poemele sale, în care mai totdeauna accentul cade pe thanatos: (…) l-au îngropat pe deal deasupra reşiţei/ la aceeaşi înălţime cu apartamentul/ de la etajul zece în care/ rezemat pe masa din bucătărie/ printre arsurile rotunde ale oalelor/ a scris/ orice femeie în negru este mama mea/ iar eu sunt mortul ei drag/ şi bătrîna l-a dus la groapă ca/ orice mamă care ştie că oasele ei ar fi trebuit/ să fie deja acolo să pregătească pământul/ pentru ca fiul plecat pe ultimul drum/ să nu ajungă la casa pustie// (chichere p. 21). Deși majoritatea poemelor din această carte au mai mult tendința de a surprinde amănuntele din viața unor prieteni într-o manieră cerebrală, în anumite poeme, totuși, remarcăm și comparaţii care-i conferă textului o aură de irealitate: groapa a respirat oarbă câteva zile/ înainte să închidă ochii asemenea unei/ ferestre în care îţi uiţi/ muşcatele pe pervaz// (ibid. p. 22). Modul în care se trece de la o dispoziţie emoţională la alta, în cadrul poemelor, este însuşi modul în care viaţa, neiertătoare a niciunui detaliu, surprinde cu maximă claritate, ca o cameră de luat vederi de ultimă generaţie, fiecare amănunt, de la cel mai anost la cel mai semnificativ; aflăm la un moment dat, bunăoară, despre strictețea tradiției atunci când se confruntă cu prezentul iubirii și iubirile prezentului: (…) franciscanii m-au privit peste ochelari/ şi m-au pus să ţin ore de religie/ dintr-una într-alta o tânără m-a întrebat/ dacă nu-i păcat să facă sex cu prietenul ei/ înainte de căsătorie/ am zâmbit, i-am răspuns că doar iubirea/ lor contează cu adevărat în faţa domnului/ şi atât a trebuit/ consiliul bătrînilor a decis că mai am/ treabă în siria// sătul de îmbrânceli și flegme arabe/ am dezbrăcat rasa am revenit în timişoara şi/ m-am băgat barman aici în papillon/ ca să mă scufund cât mai adânc în lume/ mi-am făcut şi un tatuaj/ de samoa – în mijloc sunt trei cercuri goale/ pentru anii cât n-am fost conştient de viaţă şi în jur/ precum inelele pe un trunchi de copac/ următoarele douăzeci şi patru sunt pline/ asta pe umărul drept căci pe stângul/ îmi voi tatua blazonul familiei în stil baroc/ simt că acest lucru i-l mai datorez/ tatălui meu/(…) (zoli pp. 44, 45).

Din poemul intitulat oana desprindem de fapt sintagma după care a fost denumit acest volum. O metafizică aparte irigă poemul în care concreteţea decelării unor nefericite evenimente istorice îşi dă mîna cu ideea perisabilităţii vieţii protagoniştilor; implacabila evanescenţă a sinelui propriu este de fapt generatoarea scrierii poemului, iar conştientizarea inevitabilei pulverizări şi proiectări în istoria personală prin ochii urmaşilor este factorul catalitic al vieţii proprii, al vieţii ca întreg, care proiectează poemul într-o ontologie îmbinată cu secvenţe de redundantă realitate cotidiană: – spune-mi ce vezi – te-am prins eu de umeri/ – şiruri de pomi pînă departe şi luminile unui/supermarket unde n-am fost niciodată/ – o fi am zis timpul nu-i pierdut ca pentru/ miile de băieţi ce-au scăpat cu ultima suflare/ de un drum în siberia şi îngraşă pămîntul aici/ în lagărul abandonat de sovietici şi devenit/ gospodărie de partid// (…) – bine dar de ce îmi povesteşti mie/ toate astea?/ – pentru că nu o să fim/ împreună pentru totdeauna – oricît/ ne vom privi cu ochii urmaşilor noştri/ într-o zi nu ne vom mai recunoaşte// (oana pp.70, 71).

Actanţii lui Potcoavă sunt scriitori care, în pofida încadrării lor în generaţii dintre cele mai diverse cu putinţă, sunt ”dirijaţi” de poet să coexiste în perpetuitatea prezentului - Eminescu, Petre Stoica, Nicolae de Popa, Dan Emilian Roşca, Bunaru, Chichere, Costel, Seba, Komartin, Ţupa, Leac, Tudor. Pe lângă aceștia, cartea conține portretele unor boemi din lumea culturală a Timișoarei, precum Puiu Marinescu și Costinaș. Alături de ei avem însă un aspirant novice iar mai apoi călugăr franciscan revenit la condiţia de om obişnuit (Zoli), un miner (Grizu) sau un contrabandist de ţigări (Marius) şi încă alţii. În acest volum regăsim Umanitatea ca parte şi ca întreg, cu fluiditatea și sinuozităţile sale, cu fiecare rotiţă dinţată care alcătuieşte mecanismul său sofisticat şi în esenţă atît de simplu.

Raul BRIBETE

Ela Iakab

şcoala de poezie

iani

n-o auzi?

pe umerii lui stă toată măreţia. vocea ei de la capătul falezei nu mai strigaaaaa!!!!

se întinde leneşă pe patul din odaia întunecată. e unul acolo pitit după ușă.

îi tremurau mâinile “nu te aşeza pe vine! nu-ţi fă semnul crucii…!!!” încă o clipă ei da, îşi lua rămas bun de la dunele de nisip cai şi bătrâna doamnă din mahmudia. voi veni la mormântul tău, iani bacaliaros. o să-ți aduc flori şi toate amintirile.

Dansul pământului La început, am dansat cu seminţii nomade, fără să rostesc un singur cuvânt în limba lor străină. Învăţam paşi, mişcări de braţe, de umeri, de piept, urmărind, halucinat, desenele lor pe nisipuri.

Urmele, doar urmele îţi dezvăluiau secretele moştenite de la zei.

Triburi întregi nu-şi desprindeau tălpile de pe pământ, crezând că prin călcâie pătrunde în noi suflul zeilor subterani.

Asceţi pogorâţi din piscurile Alpilor Dolomitici repetau salturi, după o schemă numerică, dezvăluită celui dintâi sacerdot al lor de către fiul unui zeu condamnat să danseze în exil, până la stingere, pe inelele saturniene.

Dansul aerului Ştiam pe de rost cărţile misterice ale yoghinilor, care străbăteau, în prima treaptă a levitaţiei, răspântii cu jar celest, la vârsta de nouă ani.

Dar yoghinii veneau rar în deşert şi nu primeau străini în comunitatea lor, mereu călătoare. În dansul aerului, m-au iniţiat, prin semne astrologice, tracii, descendenţii lui Hermes, Înţeleptul îndrăgostit de Zeiţa-Pământ, închisă într-o eternă rotire a ei, din zilele Genezei.

Chemare Un halou enigmatic înconjura, abia perceptibil, urmele paşilor mei, desenând o cale întoarsă către răspântia celor trei lumini, originare în Cassiopeia.

Promite-mi să nu te sperii, când voi veni spre tine!

Sunt tot eu, fecioara –arcaş din himera de dinainte şi de după asceza ta de scrib al propriilor miraje, de dinainte şi de după naştere şi moarte.

Te rog, nu fugi de trupul meu, îngemănat noaptea, cu albul, cu galbenul, cu portocaliul stelar.

Vino şi tu, să fim pereche în carnavalul celest!

scrisoare de la freud ştii, am primit o scrisoare de la freud, îmi spunea să nu mai fluier după pescăruşi. să număr paşii înapoi până la mare. şi să nu-i uit pe scufundați.

max și solange din camera lui de la sanatoriul din berk-sur-mer, max blecher privește marea. alături solange carne fierbinte, degetele lui îngheţate. corp inert.

se trezeşte din somn. cât să fie ceasul întunericul nu se dă deoparte încăpăţânat la etajul I al casei weber, uitase că-i lipsește un picior, aşteaptă femeia.

îi plăcea braga dulce şi rece puşca încărcată şi grea. samoil iubea o fată îi scria scrisori pe care le ascundea într-o scorbură de copac. cu cuţitul scrijelea coaja și se semna SS pe ea.

grecul ghiorghios era frumos grecul.

farul vechi și bătrânul doctor cu piciorul de lemn.

își tatuase pe un braţ farul vechi şi buzele ei.

dă-mi drumul la uşă, ghizela rosenberg. te-am văzut în spatele perdelei croşetată de bunica ta. ai intrat pe uşa din dos. la fereastra aia bătrânul cu chelie şi-a aprins o ţigară. “e târziu” a spus nu mai pot continua.

Melancolia înţeleptului

pisicile

Înlăuntrul meu bate, cum fluxul incandescent al Zeului în inima templului ridicat de pământeni, melancolia înţeleptului orb, care a desenat în carnea tălpilor mele, cu spini de piatră, hieroglifa ciudată.

e patru fără un sfert. pisicile negre se-adună pe terasa cu lavandă. opreşte odată apa aia,

ghiorghios kontoguris iubea femeile şi viaţa. se spune că ar avea o mare comoară îngropată undeva lânga mare… în fiecare dimineaţă, pe plaja din sulina în drum spre casă, prin cimitirul vechi, arunc câţiva stropi de apă pe mormântul lui. literele lui ghiorghios ies rând pe rând din piatră.

autoportret cu ochii închişi trag din narghileaua cu gust de cireşe la cârciuma lui jean bart îl aştept şi azi pe cerşetorul ăla cu păr alb din port ssst… nu trezi peştii

pe unde o mai fi acum ivan? şi mătuşa viorica, chiar, o mai fi făcând pampushki? notă: pampushki - plăcinte lipoveneşti cu brânză

de ce ai crede în promisiunile ei vară toridă peste 39 de grade.

samoil înjurătura scrijelea în coajă şi-a dus mâna la chipiu schwarzmann samoil caporalul născut la brăila.

îmi amintea de satele din deltă.

accident

numără valurile.

din camera de la marginea sulinei privesc marea.

nu mai vreau lapte. nu mai vreau mărul tău

Angela Baciu

în casa weber

bărbat înalt o coamă strânsă la ceafă și banderola neagră pe ochiul stâng.

te-am iubit, ghizela

nr. 69 n martie 2017

(foto: Adrian Mociulski)

8 actualitatea literară

dumnezeii tăi şi peştele mă-tiiiiii cine ţi-o mai crede ochii înjură vasile cu năduf unde sunt peştii de altădată verzi, aurii, ochi de sticlă, solzi şi gură pocită și aruncă din nou undiţa!

vernisaj aceeaşi plajă. rădăcini de copaci. ca în fiecare zi vacile vin la apă. sunt curioase pe cer norul a desenat un picior de femeie. unde s-au dus toți oamenii la vernisaj.

omul albastru îşi bea porţia de vodcă la izmail cui să se plângă el de singurătate uite cum trece iar omul albastru, ăsta cine-o mai fi? chelneriţa dădea muştele afară cu un prosop “ce să vă mai aduc?” auzi şi tu clapele pianului… ce dacă ceașca-i murdară de ruj?

sabina feld îmi face semne cu mâna tivul rochiei lungi s-a desfăcut nu îi văd ochii de sub pălărie. şi nici piciorul stâng.

la numărul 21 nu mai locuieşte nimeni ştii, pe strada covaci a murit câinele ăla cu părul lăţos am împărţit acelaşi trotuar în noaptea aia şi zilnic trecea popa, a îmbătrânit şi el. la numărul 21 nu mai locuieşte nimeni. ei, de astăzi m-am mutat cu tine pe strada întâi oare cum se numea pe vremuri strada asta? închiriază o trăsură, să ne plimbăm pe faleză seara, eu cu pălărie neagră de dantelă şi boruri mari tu cu pălărie de fetru şi baston de mareşal. o să-ți gătesc malasolca cum m-a învățat nea feodor şi pe-urmă la cimitir, birjar! notă: malasolca - un fel de mâncare din pește

lasă, nu mai plânge.

veronica

despre ivan şi caii lui

în oraşul attaleja, regele pergamului a găsit raiul pe pământ.

l-am cunoscut pe ivan prin tine, mai ții minte? mâna calul cu coama neagră spre un loc ştiut doar de el era un băiat subţirel cu buză de iepure şi coșuri pe față îi plăcea să privească oamenii stătea în spatele gardului de lemn vopseaua albastră scorojită

ce-i cu povestea asta? pe o stradă la periferie. pescarul se întoarce acasă cu undiţele pline. și-o să umple masa copiilor de râsete și bucurie hai, veronico, că se răceşte borşul! (din volumul în pregătire “hotel camberi”)

nr. 69 n martie 2017

şcoala de poezie

Ciprian Popescu

actualitatea literară 9

Salah Stétié

I

V

Arcul meu sau arsura mea Purtate în această oglindă din alt tărâm Forma formei mele în dezintegrare De vie lampă vie

Lampă de ger cu fructe de nea Zi după zi e lumină Între mâinile cui se va face ziuă

(foto: Caroline Fourgeaud-Laville)

Salah Stétié, născut în 1929 la Beirut, este unul dintre principalii poeți și eseiști francezi contemporani a cărui operă, scrisă în franceză, este tradusă în aproape toate limbile Europei, dar și în arabă. Fost ambasador al Libanului la Unesco, în Olanda și în Maroc, apoi Secretar general al Ministerului libanez

al Afacerilor Externe, Salah Stétié este autorul a peste cincizeci de cărți. Opera sa a fost încoronată cu numeroase pre-mii, dintre care amintim Premiul Max Jacob, Marele Premiu al Francofoniei al Academiei franceze, Marele Premiu european de poezie de la Smederevo și Marele Premiu internațional al Bie-nalelor internaționale de la Liège.

Volume de poezie: Vara marelui nor (L’été du grand nuage, Fata Morgana, 2016), Ființa (L’être, Editura Fata Morgana, 2014), Dintr-o limbă (D’une langue, Editura Fata Morgana, 2013), Într-un loc de arsură (En un lieu de brûlure, Editura Robert Laffont, Paris, 2009, în care sunt cuprinse toate volumele sale de poezie apărute de-a lungul timpului la Editura Gallimard); Fluiditatea morții (Fluidité de la mort, Editura Fata Morgana, 2007).

Nuvela: Pisica culoare (Le chat couleur, Editura Fata Morgana, 2014).

Memorii: Extravaganta (L’Extrava-gance, Editura Robert Laffont, 2014).

Eseu și traducere de poezie mistică sufită: Râbi’a de foc și de lacrimi (Râbi’a de feu et de larmes, Editura Fata Morgana, 2010); Vinul mistic (Le Vin mystique, precedat de traducerea cărții Al Khamriya de Omar Ibn al-Farîdh, cu reproduceri de caligrafii de Ghani Alani, Editura Fata Morgana, 1998).

Ziua 14 în Vieux Port la Montreal întins pe iarbă pe cerul guano tăiat de clădirea Expo 67 malign malformaţie deces și urmărești zborul pescărușilor din colonia contaminată mutanţi în iahturi ce plutesc pe St Laurent debris sticle goale și arii mizantropice în amplificatoare e zonă industrială protejată holograme la muzeu și tehnoștiinţă pe ecrane turiștii alungă dincolo de rugină gîndurile urletul negru și pasărea în fine dispărea cu gîtul ei prealung răsucit către mine știai de agonia ei și n-ai făcut nimic

Ziua 15 Din Côte-des-Neiges cobori pe Van Horne către est, treci de Park Avenue, dai în squaturile cu anarhiști unde se ţin party-uri ilegale. Pentru orice îţi trebuie o autorizaţie... E singurul loc din oraș unde se mai fumează înăuntru. O bere e trei dolari, ai fost o dată cu un prieten, după un concert de black metal și-un ocol pe la Alexandra Platz. Să le povestești despre progresul tău de săptămîna trecută pe linkedin. O trupă repetă într-o clădire care va fi demolată, cea cu graffitti-urile Mama și House. Sînt oneste, radicale și degeaba. Îi vor spulbera dezvoltatorii imobiliari, sistematizatorii, urbaniștii, agenţii de vînzări și corporatiștii ca tine în căutare de apartamente echipate cu aer condiţionat și corpuri de mobilă mid-century modern. De ce nu s-ar construi pe locul acesta o parcare uriașă cu plată, un mall frumos? În aer, panouri publicitare cu invitaţii la Cavalia, Loto Québec, casa populară Desjardins. La demisol, într-un spaţiu cu antichităţi, bătrînul te salută în italiană, pentru că insiști să le spui tuturor că înţelegi italiana, cînd, de fapt, în copilărie ai prins de la prezentatoarele superbe de pe Italia Uno intonaţia cîntată și cîteva propoziţii pe care le spui sigur pe tine, caști gura ca un bou cînd zici bongiorno, crezînd căţi iese cîntecul, nu-ţi iese nimic de fapt, la intrare afișe porno din anii șaptezeci, telefoane vechi, statuete, un tonomat pe care-ţi cere cinci mii, icoane bizantine, Profetul răstignit pe-o cruce masivă într-un KFC murdar, un tablou cu ex-ul cartograf trăgînd o mîrţoagă muribundă, urmărit prin ordinator, prin prize, prin sateliţi, paranoia, veioze cu abajururi din catifea grea, mobilă veche bisericească, ești un gușter paranoic rătăcit în gaura asta, îţi sare-n ochi un credenţ cu sfori în loc de butoane lîngă un sicriu cu mînere de aur plin cu paie în care bătrînul își face siesta după-masa cînd nu vin pelerini, cînd nu-și cere nimeni iertare că-l deranjează. Vorbește în continuare, rostind cuvintele rar și convingător, îl auzi în boxe, de data asta predică într-un grai ucrainean galiţian, pe care-l înţelegi perfect pentru că e aceeași limbă înspăimîntătoare la auzul căreia ţi se blochează mușchii faciali nopţile, cînd te trezești ghemuit cu gîndul că cineva ţi-a răpit copiii sau că mama ar putea muri scufundată într-un rîu, undeva lîngă oligofreni, dincolo de ștrec, împinsă din spate de-un tip cu glugă neagră trasă peste faţă, te-ntorci, nu-l mai vezi pe moșneag, continuă vorbăria în boxe, devine personal și prietenos, te întreabă ce-ţi fac părinţii, unde lucrează, cîţi fraţi ai, la ce școală merg copiii, dacă te rogi, întrebi mai mult pentru tine – cui? – cine este Henry, îi răspunzi în română, în timp ce cauţi agitat sub un dagheroscop o imagine vie cu familia ta din partea mamei, în curte la ţară, în centrul ei străbunicul tău, străbunica, bunicul, unicul Ivan Șmuleac, bînd pe ascuns vinul casei în șpais, cîntînd „Dezhămaţi, băieţi, caii”, acompaniat de-o bandură, te frînge sfîrșitul unei toamne îmbelșugate, adormi în braţele mamei tale Natalka, deasupra duhul stră-stră-străbunicii Domicella Gorczynski ocrotind viţa de vie, lumea ta întreagă. Ce povești, ce onomastică, ce gol în sufletul tău minuscul după plecarea lor... Remușcarea că ţi-ai părăsit familia cînd durerea și moartea loveau sec în casă. Ai pierdut proiecţia ciudată din camera obscură a bătrînului sfinx, se prăbușesc statuile civilizaţiei tale, chiar ai crezut vreodată că lucrurile rămîn cioplite în timp Bătrînul a dispărut între obiectele vintage, sforăie macabru, o gheară de găină și-o lumină oarbă te ghidează spre ieșire, strahul intră în oase, miroase discret a tămîie, te împiedici în praporele căzute, ieși afară, ușa se blochează automat în spatele tău, buimac, nu-ţi poţi stăpîni plînsul, îţi continui traseul, aberantele căutări antieroice, treci de lutierul francez, de clădirea Peur, aflată lîngă podul spre Rosemont.

Te oprești în parcul Lhasa de Sela. Nici un cunoscut. Pe placa comemorativă scrie că locuia în apropiere înainte să moară. Ce trist e să te duci pe întîi ianuarie, la treizeci si opt de ani.

Ai tăi și-au făcut prieteni aici. Unde dracu’ vrei să te cari?

Ziua 68 te paralizează coptura morţii îţi inundă gingiile pe braţe strînge pielea o înmoaie devii flasc în ambulanţă asistentele mestecă scrumbii înfig ace în plămîni abia respiri tremuri scrîșnești din șuruburi să vezi de ești real ești în zona corpusculară și nu poţi opri vibraţia membranelor toxice care-ţi acoperă faţa săpată de cratere ca după o explozie le prinzi între degete pînă trece criza e o chestiune de minute apoi stop vulcanica pulbere fină te părăsește în căutarea unui alt hoit întins pentru tortură închizi ochii

Lampă de acantă În sufletul e nor în formă de Nor în formă de Nor arzător Arc: -Contra nopții formată din acești nori Cu fața luminată de răceala nepământească, a acestui nor.

II Din această lampă înnodată cu iubire Uleiul unei vorbe aruncate Noaptea căzută peste o lampă, În această lampă limba are rădăcină Frigul mut Înainte (înapoi) nodul lămpilor, flacără În această lampă de nodurile acestea dezlegată Și cine va vorbi, lampă, răuVoia suflul ce asupră-i va sufla Limbă vorbind despre lampă Femeie stând să o asculte întunecată Ține pe ai săi genunchi mâinile ei întunecate

III Idee în ea, întunecată. Închisă (idee închisă) peste o lampă.

lași capul pe spate încerci să înţelegi din urmă cum ieri ai putut fi atît de solar iar azi arunci haotic pumni în obscuritate ai ajuns aici pentru că mureai mureai de curiozitate

Abia, și din puțin, aprinsă. Purtată Din frig în frig până în Starea întunecată, înrăutățită, în apropierea sângelui.

Ziua 75

Retrasă-n gând întunecat E lampă obscură

de ziua mea pe 15 februarie martor la un debaclu pe St Laurent pe Skype noi doi am vorbit pentru ultima oară mi-am bătut viaţa în cuie pentru acest oraș de-atunci îmi sare direct sub ureche acul am un disc zgîriat în loc de creier sînt omuleţul de plastic de pe raft și mă autosufoc ca să iau puţin aer știind că o mîzgă veninoasă îmi curge prin tuburi deschid robineţii de la încheieturi otrava roșiatică se împrăștie în Mile End sau capătul lumii

IV

În ea e gândul De (aproape) lampă în lampa ei retrasă Ca să păstreze în stare bună Întunecata lampă din aceasta, lampă de ger / Aceasta avusese loc pe vreme de ninsoare Împresurând zăpada și lampa și aceasta

Pentru o lampă adormită apoi trezită Într-o clipită lampă spartă De ger dar trează de trezvie Cade Din cuvânt : reculeasă cenușă

VI Livadă de măslini definită de zăpadă Devotată acestor zori puțini : dezrădăcinată Ca un arbore de nici un soi de care S-a apropiat apropierea În compania niciunei nopți -Denunțând prin măslin puținătatea Și formulând perfecțiunea ningătoare În profunzimea absolvită

XVII Prin iarbă, prin vrerea ierbii S-au dezlegat nodurile Eu, înviorat de sens Unealtă a unei luminii Roabă a muștelor O tu lampă stinsă – iubire, Și asemeni iubirii înviorat în apropierea sânului Cine știe sensul (…) și se roagă.

XXII Arbori ai seminției mele o răbdare Ca iarba și boii de pământ Strângând albastrul veșniciei arhanghel -Și ce mai arhanghel, boi, coarne pure, Arbori ai seminției mele?

Amanți Postind prin nesaț – de in și de iarbă! : Trudă atingând frumusețea patului.

Moarte: Copilărie zădărnicind cuiburile Arbori ai seminției mele înaintea sensului, Boii par și dispar În vara verde și întorși în imperiul lor Cu muștele roi Arborii ziși Și făcuți arbori în fața sensului (din volumul Inversarea arborelui și a tăcerii)

Traducere din limba franceză: Denisa CRĂCIUN

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

„O Golgotă românească” (II)

Am asistat tăcuți sau mai puțin tăcuți la re-socializarea activului de bază PCR. Unde? La conducerea unor cotidiane ori reviste importante, ca rectori de universități particulare, ca directori de teatre, de edituri, de biblioteci, ba chiar se vorbește de martiriul Ceaușescului. Și aberația asta o susțin 50%-60% dintre anchetații stradali, iar numărul fanilor celei mai distructive utopii crește, puterea critică a cetățeanului fiind slăbită de „ostalgie”, dar și de fața urâtă a capitalismului de tranziție, pus la cale tot de comuniști.

Martiriul real este mai puțin recunoscut, la fel crimele în numele luptei de clasă. Alexandru Matei (avea 14 ani în ‘89) susține că nici nu poate fi condamnat comunismul ci doar un om sau câțiva care, investind într-o idee măreață, au comis o crimă / două, acolo.

Poate nu știe că, în consiliul ultim, aparatul lui Ceaușescu - o mărturisește Silviu Curticeanu în memorii - s-a arătat gata să-i împuște pe revoluționari, ceea ce s-a și întâmplat. În numele cauzei nobile, a „echității sociale”, n’așa?

Marx nu și-a împlinit profeția că religia nu va rezista. Dar cum a rezistat Biserica? Părintele Gh. Calciu Dumitreasa răspunde ferm: pentru că a fost „întărită de sângele martirilor”. Martirii au cunoscut „realitatea îndrăcită și apoi a îndumnezeirii”, arată Părintele Justin Pârvu. Prin pătimire grea. Iar demnitatea ortodoxă n-a fost distrusă nici de liturghiile negre, când cel repartizat în rolul „preotului” purta la gât un falus modelat din săpun, căruia deținuții erau forțați să i se închine și să-l sărute.

Canalia Dincă-Te-Leagă citea Evanghelia după ce dărâmase biserici. O făcea pe Sfântul Pavel. Cât a fost primar al capitalei, între ‘76 și ‘79 (era poreclit Balconetti), a demolat biserica Enei.

Prins de revolta din ‘89 prim vice premier, a fost condamnat la 10 ani, dar i s-a diminuat pedeapsa. A închis ochii liber, la 79 de ani. Toți ștabii comuniști au ieșit de după gratii bolnavi (închipuiți) ori grațiați de Ion Iliescu. Și n-au murit săraci.

Mulți dintre propagandiștii trecutului totalitar s-au reciclat: post-staliniștii au devenit pro-globalizatori cf. Internaționalei: „c’est la lutte finale”). Ce dacă Stalin semna, cu mâna scurtă, pe vremea lui Ejov, o listă de cel puțin 30 de persoane de împușcat zilnic? S-au găsit, în fosta URSS, inși care să-i propună beatificarea, iar fanii lui Lenin (rămas neîngropat ca și comunismul, care pare viu oricât am fi asigurați că-i mort) se declară iarăși adepți ai utopiei aducătoare de „progres ca scop”, cum preconiza Auguste Comte. Oligarhia propagandistă umblă iarăși, ca-n vremea studenției mele, la „părinții” comunismului ca Jean-Jacques Rousseau, cu „roadele aparțin tuturor” și cu „pământul nu este al nimănui” (Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni, 1755).

Susțin că nici n-a fost comunism pe-aci, pe la noi, niciodată.

Că dacă ar fi fost, ce bine am fi dus-o ca oameni-frați, ce de drepturi ar fi avut săracii etc. etc. Iar lista „fondatorilor” e mai lungă ca-n vremea școlarizării mele: începe cu Saint-Simon, continuă cu Charles Fourier și lumea nouă a falansterului său; nu-i uitat Hegel, cu Fenomenologia spiritului (1807), care a stat la îndemâna lui Marx, amantul dialecticii, al luptei contrariilor, al negării negației, în timp ce Engels opta pentru Ernest Renan (Dialoguri filozofice, 1871). În mână cu Hegel și de mână cu Engels, Marx a creat Manifestul Partidului Comunist, în 1848. Cernâșevski a stat la îndemâna lui Lenin cu Ce-i de făcut? și știm ce-a făcut; Lenin la îndemâna lui Stalin, urmând ca divinitatea să fie scoasă din umanitate, cu știință marxist-leninist-stalinistă, de revoluționarul revoltat.

Amin. Urma ca limbile să se amestece, apoi să se topească întruna singură, la fel națiunile, vorbind una singură. Eventual, esperanto. Vă sună, cumva, cunoscut?

Tinerii, care înclină spre confortabila amnezie, nu mai vor „povești” de jertfă și de slavă sau li s-a spus să nu mai vrea; preiau doctrina marxistă, așa cum se aude la televizor: „Marx e cool”. Anticomunistofobii sunt apreciați ca „obiectivi” și se înmulțesc minciurinist. Cum merg lucrurile, pare a nu mai trece mult până când anticomunist va deveni defăimător.

Sartre îi numea „șobolani vâscoși”, numa’ buni de calomniat și - de ce nu? - de linșat. Pe același Alexandru Matei îl impresionează „forța ordinii” la Ceaușescu și „impresia de coeziune, de unitate”, „singura expresie (re)cunoscută a bucuriei, a entuziasmului colectiv”.

Soluția? Să-i sensibilizăm pe tineri prin documente.

Patimile după Pitești, închisoarea noastră cea de toate zilele, Tortura pe înțelesul tuturor ar trebui să fie pe lista lecturilor obligatorii, ca și antologia de poezie din închisori, Unde sunt cei care nu mai sunt?, bilingvă, a Paulei Romanescu, editura Betta, București, 2012.

La orele de religie, profesorii ar trebui să explice chenoza „suferința, renunțarea la sine”, cum scrie Petru Ursache. Să le vorbească despre Mugur Călinescu, elevul din Botoșani ucis de Securitatea lui Ceaușescu, pentru că scria cu creta, pe unde putea, pe panouri, pe trotuare, lozinci: Vrem Libertate, Democrație... L-au pândit, l-au prins și l-au otrăvit ei cumva.

Adolescentul s-a prăpădit imediat după anchetă.

Trăiește (are peste 80 de ani), în Nucșoara, un partizan: Eugen Chirca. A făcut parte din grupul Arnăuțoiu, Petre și Toma. Au mâncat coajă de fag, dar au rezistat în munți 9 ani. Capturat de Securitate, anchetat la Jilava, Eugen Chirca a cunoscut închisorile din Pitești și din Aiud, mina de plumb din Baia-Sprie, Periprava... Mama i-a murit la Mislea; tatăl i-a fost împușcat. A fost despăgubit pentru chinuri? Nu,

după câte știu. Toți, dar absolut toți elevii ar trebui duși să vadă Memorialul de la Sighet al Victimelor Comunismului și al Rezistenței și Monumentul Rezistenței de la Nucșoara.

Profesorul Constantin Berevoianu a făcut un proiect pentru „Drumul partizanilor”. A fost refuzat. I s-a spus că n-avem șosele, ce nevoie am avea de „Drumul partizanilor”? Mă mir că nu cere Alexandru Florian blocarea drumului în comună, că n-a interzis ca școala să se numească „Toma Arnăuțoiu”.

Operativul Pleșiță i-a prins pe Toma și Petru Arnăuțoiu, prin trădare, în 19 mai ‘59. Ne-a dispărut simțul dreptății?

Nu-i bolnavă o societate care i-a permis lui Pleșiță să iasă la televizor? Atenție: îngăduința presupune complicitate. Și dacă nu s-a realizat Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, semnată de milioane de români, dar neadoptată la vreme, dezorientarea a continuat. Se cerea un pas înapoi, nu pe viață, nu silnic, ci numai o legislatură; Legea lustrației (inițiatorul ei: Eugen Nicolăescu, PNL), aprobată în 28 februarie 2012, a fost declarată neconstituțională după o lună,

în 28 martie 2012. Măcar să se fi instituit un Tribunal al Tăcerii pentru activiști și securiști.

Comisia lui Tismăneanu-Apostatul, cum l-a numit Petru Ursache („Un fiu de nomenclaturist condamnă comunismul?” a întrebat el, în presă), a dat Raportul, s-a bifat în Parlament: comunismul - sistem politic „ilegitim și criminal”; comunismul - regim sângeros, fără sânge, fără victime, fără martiri. Marius Oprea, deși a fost în comisie, a atacat Raportul: „a rămas la nivelul unei declarații politice”. Și nu-i adevărat? Iar „Kamisia” asta numai președintele Băsescu putea s-o facă, din știuta-i ignoranță. Ce, el avea nevoie de filosofi sau de istorici?

Europa vrea să uite și să ierte. E îndurătoare și ne cere să fim îndurători, nerăzbunători. Sandra Pralong dorește să evităm descrierea atrocităților. Dar ce spun copiii ai căror părinți au fost pe front, apoi în prizonierat, apoi în pușcărie, iar ei, scoși din casele părintești, interziși să facă școală, facultate, un doctorat..., cu „scame la dosar” o viață sau fugăriți în exil?

Ca poet, Ion Zubașcu a reușit să semneze în „Flacăra”, sub pseudonimul Ilie Calmineasa (Ilie, tatăl, a luptat contra comunismului pe Valea Calmineasa). Atât. Scrie Vasile Spiridon în Perna cu ace (ed. Timpul, 2004): „procentul nostru de exilați a fost superior oricărei alte țări, din Estul Europei”.

Iar Memorialul scriitorilor încarcerați, anchetați, arestați, condamnați la moarte în contumacie, dar și deportați, proiect al prozatorului Ion Lazu, nu s-a realizat, așa cum Mircea Vulcănescu a rămas sub sentința „criminal de război”.

Comparați destinul fiilor de deținuți cu destinul fiilor de nomenclaturiști. Însă compararea acestor destine nu-i deloc pe placul corecților din punct de vedere politic. Ia să comparăm soarta Anei Pauker cu soarta oricărei victime a doctrinei comuniste: arestată în ‘53, dar eliberată la moartea lui Stalin, în martie, a activat ca traducătoare, din franceză și germană, la ed. Politică a lui Valter Roman. A murit în patul ei, în 1960. Nici „prințișorul” Nicușor, fiul lui Nicolae Văpaie, n-a murit la Aiud, ci într-o clinică din Viena. În 2005 a fost înființat Institutul pentru Studiul Holocaustului în România, „Elie Wiesel”, și tot în 2005, prin Hotărâre de Guvern, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, IICC, director Marius Oprea, adjunct Ștefănel Olaru. Tismăneanu i-a vrut capul lui Marius Oprea și l-a avut, dar se pretinde victimă a comunismului, victimă a lui Ceaușescu și victimă a „sinistrei cabale” organizate contra sa, pe motiv că l-ar fi influențat ocult pe Băsescu. Mă cam îndoiesc că miștocăria lui Băsescu i se datorează, dar victimă a lui „nea Nicu” n-a fost: a avut drept de exprimare (și l-a arătat în articole omagiale), drept de pașaport, drept de inițiativă, drept de asociere (la Micul dicționar filosofic, din 1981). Să nu fi știut Patapievici ce scria acolo doctorul în marxism-leninism? „Orânduirea capitalistă și-a încheiat misiunea istorică și trebuie să facă loc noii orânduiri sociale, în stare să asigure progresul rapid al tuturor popoarelor, realizarea unei lumi mai drepte.

Această misiune istorică revine orânduirii socialiste”. În „Adevărul” din 21 ianuarie 2006, Marius Oprea declara că Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România a trimis plângeri în legătură cu 400 de persoane criminale. În instanță n-a ajuns nici un dosar. Și ce-i rău că arheologul Oprea a optat, în cazul crimelor, pentru document și nu pentru interpretare? Mihail Neamțu l-a acuzat de necrologie. Dar Cioflâncă nu necrologie făcea în marnea Ieșilor, la Podu Iloaie? Sau era medic legist? Și de ce crede Rodica Palade că săpăturile de la Sighet, pentru osemintele lui Iuliu Maniu, au fost „act blasfemiatoriu”? Cât despre Cristian Preda, ca europarlamentar PD-L, era convins că Marius Oprea se voia eternizat pe post, în fruntea Institutului. Se pare că doar stalinismul are drept la eternitate.

nr. 69 n martie 2017 De ce n-a plăcut prestația Oprea-Olaru? Pentru că au trecut la arătarea victimelor și asasinilor acoperiți? Mort în ‘92, Nicolschi a negat, într-un interviu luat în ‘91 de Lucia HossuLongin, că ar fi existat vreun experiment al „reeducării”; că ar fi o invenție calomnioasă a lui Virgil Ierunca.

IICC a cerut ce trebuia cerut: condamnarea întregului aparat de propagandă. Cum așa? Și Crohmălniceanu, și Silviu Iosifescu, și Savin Bratu, și cei doi Pauli, Cornea și Georgescu?

Doar Elie Wiesel a declarat ritos: „totul e diferit în ceea ce ne privește”, iar Andrei Oișteanu a pus semnul egal între comunism și legionarism, în emisiunea lui Cătălin Ștefănescu, din 25 octombrie 2015. Să încerc și eu câteva exemplificări de posibili „egali”? Iată-le: Ana Pauker = Mircea Eliade, că tot a nemurit-o ca personaj; Leonte Răutu = Mircea Vulcănescu; Valter Roman = Ernest Bernea; N. Moraru Șafran = Petre Țuțea; Pantiușa = Ion Gavrilă Ogoranu; Teohari Georgescu = Grigore Caraza; Sorin Toma = Marcel Petrișor. Placu-vă?

Mă întreb câte burse pentru cercetare a acordat INSHR și câte s-au dat pentru cercetarea dictaturii comuniste. Că promisiuni! N-a promis Traian Băsescu, la Camere, în 18 decembrie 2006, anularea condamnărilor politice, dar și anularea desfacerii contractelor de muncă pentru abateri de la etica și echitatea socialistă? A mai promis acces la arhivele CNSAS etc. etc. Muzeul Comunismului (proiect Th. Baconschi) s-o fi făcut? Mai promisese conferințe în orașe...

Iată ce s-a întâmplat, la Iași, cu o expoziție itinerantă, găzduită de Muzeul „Mihail Kogălniceanu” și organizată sub egida (și) a CNSAS de Muzeul Județean Ialomița și de Asociația Rost, acuzată de extremism de dreapta, al cărui președinte de onoare era Gh. Calciu Dumitreasa. Fandacsia de cămașă verde, așa cum am mai spus, s-a dezlănțuit. Omul din Cogâlnic, care l-a decorat cu mâna lui pe Avram Ellman, evreu dobrogean, luptător în războiul din 1877, a fost tras de barbișon ca antisemit, iar „personajele cheie” ale expoziției din casa sa au fost etichetate „legionari sângeroși”. „Ziarul de Iași”, din 15 august 2008, titra: Scandalul cu acuzația de legionarism pornit de la o expoziție din Iași. În fapt, expoziția de fotografii și documente (acte de condamnare, în principal) înfățișa tragedia a șase martiri ai temnițelor: Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Sandu Tudor, Gh. Calciu Dumitreasa, Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide. Fondul modestelor afișe era verde-gris, ceea ce a constituit alt cap de acuzare. Reprezentantul Fundației Rost, Cristian Ivănuță, a replicat că Arsenie Boca și Sandu Tudor n-au fost legionari.

Primii patru s-au călugărit când au scăpat de închisoare. Și asta pentru că nu s-au săvârșit în arest, ca Anton Golopenția sau n-au plătit cu viața adeziunea politică, în linia întâi a frontului, ca Haig Acterian.

Muzeografele erau speriate. Fuseseră amenințate cu pierderea posturilor, cu închiderea muzeului... În anii cincizeci ai Tribunalului Poporului, ar fi fost anihilate social, condamnate la temniță grea. Iar frica de ștampila antisemit a rămas.

Afirm și nu prima dată: consider antisemitismul o boală psihică. Detest și ura de clasă, și ura de rasă, dar să-l urmăm pe Eminescu, și el declarat de câțiva nesăbuiți „protolegionar”: „A compara argumentele și a o face cu tonul liniștit al bunei credințe reciproce constituie esența oricărei discuții serioase”.

Acuze ca fascistoid ori legionaroid au dus la condeie puse „la opreală”, vorba Anonimului brâncovenesc, la vieți sociale ruinate, la moarte civilă, în cel mai bun caz.

Le repetăm? Vrem din nou s-o silim/ s-o siluim pe Clio să accepte doctrina comunistă?

Când citesc în eseul lui Lucian Boia, la pagina 87 (Mitologia științifică a comunismului, Humanitas, 2011): „În România, legionarii aleseseră calea misticismului ortodox”, parcă-i aud pe proletcultiști condamnând în numele materialismului ateu.

Martiriul lui Valeriu Gafencu, care a cedat medicamentele lui colegului de suferință din iubire creștinească față de aproapele său, evreul, ține de misticismul ortodox? Și mai am un argument: evreul Steinhardt a făcut aceeași închisoare neagră ca și românul din Boteni-Muscel, Petre Țuțea, cu aceeași demnitate. Pe Steinhardt l-a călcat în cizme (cf. Jurnalului fericirii) tot un evreu ca și el, tov. Jack Simon, maior în cercetări penale, care a făcut alia în ‘65. Steinhardt făcea parte din familia lui Marx. Nu s-a dus, pentru a fi ajutat, la rude. Când Mănăstirea catolică din Belgia i-a cerut să-și schimbe credința, a refuzat. O mai făcuse o dată și i s-a părut destul. O fi calea „misticismului ortodox” cea aleasă de el? În Tăblițele de săpun de la Itșep-Ip, Mihai Buracu rememorează că, pe unul dintre șantierele morții, Barajul Bicaz, l-a cunoscut pe Hary Harvey, fost actor la Teatrul „Tănase”. Era după Auschwitz. Spunea că Auschwitz-ul fusese mai blând decât Bicazul, comparație incriminantă și incriminată, dar care poate și trebuie făcută, ca și paralelismul Holocaust/Gulag. Soljenițîn a avut curajul să vorbească despre „tehnologia paranoică a crimei”, realizată de StalinMao. Spune Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa că a fost o Golgotă românească. Însă afirmă (și eu n-o pot face mai bine): „Am încredere în Dumnezeu, în tradiția națională și în tineretul acestei țări. Nu mă aștept ca impasul să fie depășit peste noapte. Trebuie să ostenim, să veghem și să ne rugăm, păstrându-ne nădejdea chiar și-n derută și-n suferință”.

Greșelile nimănui nu trebuie minimalizate ori maximizate în funcție de etnie (văzute prin dioptria evreu-neevreu) și asta ca să nu nesocotim mesajul biblic (Galateni 6:7): „căci ce a semănat omul, aceea va culege”.

Schimbarea omului prin „om înnoit” (prezentată iarăși ca o idee generoasă) n-ar trebui să rămână necunoscută tinerei generații, nici indiferentă. De aceea trebuie să luptăm cu autoamnezierea programată (sintagma lui Bujor Nedelcovici); de aceea trebuie rezistat „memoricidului”, acuzelor programate selectiv în defavoarea unora și scuzelor programate tot selectiv, în favoarea altora.

Pentru trezvirea sufletului și a minții, memoria vie nu e decât o biserică vie.

nr. 69 n martie 2017

puncte de vedere

actualitatea literară 11

Virgil DIACONU

Premii mari pentru poeți mici sau Glorioleta lui Mircea Cărtărescu Mircea Cărtărescu este câștigătorul celei de-a XXVI-a ediții a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentruOperaOmnia.Nicolae Manolescu, președintele USR și totodată președintele juriului de acordare a acestui premiu, i-a înmânat poetului cununa de lauri la Botoșani, în seara zilei de 15 ianuarie.

În acest fel, autorul volumului nimic (cu n mic… ) a intrat în posesia sumei de 30.000 de lei (din partea municipalităţii botoşănene) și a titlului de cetățean de onoare al orașului Botoșani. Acceptarea acestei înalte distincții ne arată că Mircea Cărtărescu s-a împăcat cu sistemul de premiere și juriul său, după ruptura produsă în anul 2016, când poetul a refuzat nominalizarea la premiu. Laudatio a fost rostit de criticul Ion Pop. Pentru ediția din acest an a marelui premiu au fost nominalizați opt poeți - Mircea Cărtărescu, Ovidiu Genaru, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Marta Petreu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu și Lucian Vasiliu. Juriul, neschimbat de mai mulți ani, care l-a stabilit ca laureat pe Mircea Cărtărescu a fost format numai din critici: Nicolae Manolescu (președinte), Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu și Ioan Holban.

De ce se exclude din start participarea unor potențiali competitori pentru a-i favoriza pe alții? Întotdeauna m-am întrebat cum ajungi să fii nominalizat și, mai departe, să fii laureatul Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia. Și iată ce aflu din presă. Laureatul premiului de poezie de la Botoșani este hotărât de un juriu pe baza nominalizărilor făcute în urma unui sondaj național, realizat de Fundaţia Culturală Hyperion Botoşani în toate filialele Uniunii Scriitorilor. Nominalizările se fac, așadar, de către filialele USR, iar fundația cu pricina le adună și le propune juriului. Dar s-au întâlnit vreodată cu adevărat membrii filialelor USR pentru a răspunde acestor „sondaje”?

Sunt semne că nu. Și dacă nu filialele fac nominalizările din care se alege câștigătorul, atunci cine face, de fapt, nominalizările?

La bunăvoia cui sunt ele? Spre deosebire de această misterioasă metodă a nominalizării „prin sondaj”, care pare să fie unul de-a dreptul imaginar, alți scriitori cred că un premiu de anvergură națională atât de important ar trebui să fie acordat în urma unei competiții într-adevăr naționale, adică una la care pot să participe toți poeții care se simt capabili. De ce, prin sistemul actual de selecție a nominalizaților, se exclude din start participarea unor potențiali competitori pentru a-i favoriza pe alții? Cine ar putea crede de exemplu că, după ce s-a recuzat anul trecut de la premiu, Cărtărescu nu a fost nominalizat în acest an tocmai pentru a fi premiat?

Mircea Cărtărescu, premiat pentru texte produse prin imitație sau plagiere Dintre poeții astăzi în viață, Mircea Cărtărescu este cel mai premiat poet. De aceea, mi se pare interesant să ne facem o idee despre cum arată cea mai apreciată și premiată poezie de către critica literară românească. Încă de la începutul activităţii sale literare, poezia lui Mircea Cărtărescu a fost influențată nu doar de poezia colegilor săi din Cenaclul de luni, ci și de scriitori străini. În volumul de debut Faruri, vitrine, fotografii (1980) este cuprins de exemplu poemul Căderea, dedicat lui N. Manolescu, un poem care plagiază pagina 194 a volumului Viaţa şi opiniile lui Tristram Shandy, autor Lawrence Sterne (ELU, 1969). Drept urmare, volumul Faruri, vitrine, fotografii al lui Mircea Cărtărescu a primit Premiul pentru debut al USR. Un premiu acordat, așadar, și pentru plagiat! Dezvăluirea plagiatului în presa literară a vremii nu a condus la nimic. Nici semnalările ulterioare, de după Revoluție, ale acestui plagiat, nu au știrbit cu nimic imaginea de poet de top a lui M.C. și nu au determinat retragerea premiului, așa cum ar fi fost normal.

Proptelele lui M.C. erau prea puternice, aşa că poetul a rămas pe vecie, spre surprinderea breslei scriitorilor, cu un premiu fraudulos. În anul 1990 Mircea Cărtărescu publică volumul de versuri Levantul, o epopee eroicomică de secol XVII, pentru care primește Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei.

Levantul este însă o carte de versuri concepută în umbra altor poeți, prin imitarea poeziei acestora. Iată spre exemplu câteva versuri din volumul semnat de levantin: O, Levant, Levant ferice, cum nu simţi a mea turbare, Cum nu vede al tău ochiu cu văpăi de chihlimbare Noaptea tulbure din pieptu-mi, zbuciumul ce am în sîn, De cînd sunt deştept pe lume, de cînd ştiu că sunt român!

Cum n-am ochii mii, ca Argus, ca cu mii de lăcrimioare Să jelesc ticăloşita a poporului meu stare Peste care lupi şi pardoşi s-au făcut stăpîni deplin, Zgîriind cu gheare lunge al Valahiei drag sîn!

Mircea Cărtărescu imită în acest fragment, ca și în alte zeci de pagini, poezia unui poet român destul de știut... Nu ne sună cunoscut ritmul, lexicul, sintaxa acestor versuri? Dar imitarea poeziei câtorva poeţi predecesori, români sau străini, constituie regula de construcție a întregului volum Levantul. Dacă M.C. citește poezie, atunci el o face cu intenţia expresă de a-i imita pe poeții citiți, de a extrage din ei „propria” poezie... Astfel, Mircea Cărtărescu imită, prelucrează, pastişează şi parodiază în volumul de versuri Levantul lexicul, temele, ritmul, rimele, sintaxa, simbolurile lui Eminescu, ale poeţilor pre şi posteminescieni

(Anton Pann şi, respectiv, Ion Barbu etc.) sau ale unor poeţi străini (Byron, Baltrusaitis, Borges), alcătuind din aceste imitații și pastişe-parodii o epopee eroicomică retro postmodernistă, fără nerv poetic, cărturărească, prozaică, imensă, obositoare.

Așa încât Levantul apare ca fiind consecinţa unor influenţe şi imitaţii poetice. Nu merită volumul Levantul, care imită poezia altor poeți, Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia? Creativitatea poetică a lui M.C. se manifestă mai cu seamă atunci când se află în faţa unor texte poetice concepute de alții - Levantul este fabricat tocmai prin imitarea şi prelucrarea poeziei altor poeți. „Eu am imitat tot ce am citit”, spune Mircea Cărtărescu, declaratul şi autodeclaratul lider al generaţiei ’80, cu privire la poezie, într-o emisiune la TVR 1, în octombrie 2010, sigur de faptul că religia postmodernistă la care a trecut este cu adevărat arta poeziei. Tehnica postmodernistă retro, așadar tehnica imitației, a prelucrării poeziei altor poeți, este considerată de M.C arta marilor scriitori. „E oribil să scrii dacă nu vezi deja literele pe pagină, prin hârtia de calc, căci marii scriitori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali” (Zen, jurnal 2004-2010, Humanitas, 2011), spune Mircea Cărtărescu după scrierea Levantului, punctând în acest fel faptul că postmodernismul retro pe care îl practică este în mod esenţial o imitare a unor modele poetice şi că el, care face acest lucru, este un mare scriitor… Sub hârtia de calc pe care levantinul își scrie versurile se văd versurile altor poeţi, „căci marii scriitori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali”. Dar faptul că sub hârtia de calc a lui Cărtărescu se văd versurile altor poeți nu este nicidecum o glorie, pentru că la această tehnică nu

Când autorul nu cade în mirajul gagicilor, magnetofonul Kashtan îi produce adevărate revelaţii: „adesea, când plec de la şcoală mă opresc la electronice la Doamna Ghica şi mă uit la frumosul, făgăduitul meu magnetofon, la figura lui simpatică pătrăţoasă la rolele lui inteligente şi blânde (...) (p. 16).

Stupidităţi de felul acesta, prezente în toate textele din volumul nimic, nu trebuie să ne surprindă prea mult, pentru că Mircea Cărtărescu scrie, în fond, un fel de odisee a nimicului, cu „role inteligente şi blânde”, cu „femei şi gagici”, cu „ghete adidas” şi „jackă de piele”, cu vedetele muzicale ale anilor ’80’90, cu străzile şi mijloacele de transport ale Capitalei etc. În această poezie realitatea/lumea nu este nici transfigurată, nici scociorâtă în vreun fel, iar abundenţa de elemente aparţinând realului minor exclude orice urmă de metafizic, iluzie, poetic, stranietate, mitos, emoţie, viziune, ceea ce ne arată că lucrurile nu reușesc să se lege într-un plan superior, într-o viziune sau emoţie. Poezia din volumul nimic exprimă, de fapt, gradul zero al imaginaţiei și sensibilității poetice. Textele în versuri semnate de Cărtărescu nu ne surprind artistic şi existenţial, nu ne tulbură în niciun fel, locul comun este regula, asfixiantă, a fiinţei lor. Cărtărescu vede lumea strict epidermic, ca un şofer.

Moşit de critici bine plasați în literatura română încă din ieslea Cenaclului de luni (anii ’80) şi până azi, Mircea Cărtărescu este fără îndoială cel mai promovat autor, pe toate canalele ştiute şi neştiute. Cărtărescu, cel canonizat în manualele şcolare cu Poema chiuvetei, este răsfăţatul celor mai multe concursuri şi favoritul excursiilor literare în străinătate, este poetul care „ne reprezintă” în lumea occidentală pe banii neoccidentali ai instituţiilor de cultură româneşti. M.C. este scriitorul român în care Statul a investit cele mai mari sume de bani de la Ienăchiță Văcărescu încoace, în speranța că i se va oferi Premiul Nobel, după cum aflăm din articolul lui Ion Spânu din Cotidianul, publicat în data de 8 octombrie 2012: „Documentele oficiale intrate în posesia noastră scot la iveală faptul că numai pentru traduceri, deplasări şi drepturi de autor, Mircea Cărtărescu a primit de la Institutul Cultural Român, doar între anii 2009-2012, uriaşa sumă de 4.086.887.500 lei, bani proveniţi de la bugetul statului!”

apelează decât poeții lipsiți de viziune proprie, poeții care nu au capacitatea de a produce poezie prin propriile forțe creatoare.

Iar dacă marii poeți sunt inconfundabili prin viziunea și originalitatea lor, Cărtărescu este confundabil cu toți poeții din care se inspiră, pe care îi imită. Fără a fi nicidecum de valoarea lor, tocmai pentru că îi imită. Ideile estetice ale lui M.C. sunt idei antipoetice, idei crematorii. Nu merită acest mod de a concepe poezia prin imitarea, prelucrarea sau plagierea operelor altor poeți sau prozatori Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia? Oricum, este de remarcat faptul că, dintre poeții nominalizați la Premiul „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia în ediția 2017, poetul nominalizat și premiat Mircea Cărtărescu este singurul care își concepe poezia prin imitarea, prelucrarea sau plagierea unor creații semnate de alți poeți sau prozatori.

Volumul de versuri nimic sau poetica nimicului La început, Cărtărescu a fost influenţat de poezia colegilor săi din Cenaclul studenţesc bucureştean de luni, mai precis de Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Alexandru Muşina, cărora le-a preluat conceptul. „Am reuşit în cele din urmă să înţeleg formula lor [poezia optzecistă] şi să o pot folosi”, spune marele premiat. Dar să citim câteva versuri semnate de Cărtărescu, scrise în perioada 1988-1992, culese din volumul nimic (cu n mic), publicat la Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, pentru a vedea la ce rezultate concrete ajunge sincronizarea cărtăresciană cu poezia optzecistă: „şi am sărit la geam: pe bune, ningea” (p. 38). „Zâmbeşte-mi şi tu şi mi se rupe de tot” (p. 45). „o femeie mişto, pulpe mişto” (p. 57). „Tristuţ deci, pentru că vremea s-a-nchis” (p. 80). „Văd o fată tânără şi dulce într-un tricou mişto.” (p. 95). „era aşa mişto încât mi-a ars inima” (p. 96). „Mişto e Calea Moşilor privatizată.” (p. 100). „E foarte mişto Calea Moşilor.” (p. 102). „Mai demult iubeam constelaţiile, azi mi-e perfect perpendicular.” (p. 103).

Dar să urmărim şi câteva exemple în care Cărtărescu leagă „poetic” versurile: „Am fost pe la CR, la amici pe tot drumul m-am uitat după femei şi gagici cu negri colanţi pe sub fuste de blugi” (p. 62).

Câtă sensibilitate, câtă magie… „Poezia de dragoste” a lui M.C. este populată de o mulţime de „gagici”, pe care poetul le întâlneşte în călătoriile sale cu autobuzul sau pe jos. Uneori, „poezia de dragoste” a lui M.C. ne oferă un fel de instrucţiuni sexuale pentru adolescenţi: „femeile sunt interesante până în 20 şi peste 30 de ani cu 5 ani înainte şi 5 după (...)”. (p. 17).

Concluzia la care Cărtărescu ajunge în clipele lui de singurătate de apartament este fără îndoială remarcabilă, profundă. Nu merită aceste versuri Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia?

Cât despre cărţile sale de poezie, nu cred că vom găsi două titluri care să nu fi fost premiate de USR și alte instituții de cultură importante. Cert este că fără efortul unei armate de criticatori, care betonează temelia deja pusă în tinerețea versificatorului, Cărtărescu ar fi rămas, ca poet, de-a dreptul anonim. Ca poet, Cărtărescu este în mod vizibil un produs al marketingului literar, iar nu al harului poetic. Când acest marketing va dispărea, va dispărea și calitatea de poet a levantinului. Până atunci nu avem decât să înregistrăm faptul că deși poezia lui Cărtărescu este de-a dreptul modestă, artificială, contrafăcută, căznită, prozaică, inspirată de poezia altor poeți, vidă de imaginaţie şi emoţie, o consecinţă expresă a unui susţinut act de voinţă și a unor lecturi exprese, acestui autor i s-au acordat totuși cele mai importante premii ale culturii române. Cine are atâta putere încât să orchestreze lucrurile în acest fel? Oricum, se vede că arta de a crea poezie pe hârtia de calc este astăzi cât se poate de apreciată.

„Poemele mele de-acum seamănă cu cele ale tuturor poeţilor proşti” sau Conștiința de sine cărtăresciană Faptul că poezia despre care vorbim este lipsită de substanţă poetică şi viziune o ştie foarte bine însuşi Cărtărescu. În nota de jurnal din 13 februarie 1990 M.C. declară cu privire la volumul Levantul (1990): „Ce lipseşte din tot ce scriu: excesul, implicarea, emoţia. Poemele mele de-acum seamănă cu cele ale tuturor poeţilor proşti, pentru că un poem bun trebuie să fie patetic, chiar dacă la un mod superior…”

(Jurnal, Humanitas, 2001, p. 15).

Cine l-ar putea contrazice în această evaluare pe Mircea Cărtărescu? Cel care mai înainte se înfrupta din gloria copistului care îşi elaborează opera pe hârtia de calc aşezată peste operele mai marilor sau mai micilor poeţi recunoaşte că „poemele mele de-acum seamănă cu cele ale tuturor poeţilor proşti”; recunoaște că este în afara poeziei…

Culmea este că, în timp ce M.C. recunoaşte, în mai multe rânduri, atât în cele două masive jurnale publicate la Humanitas, cât şi în câteva articole, debilitatea poeziei pe care o concepe, el este socotit în continuare de către o mică parte a criticii care deține puterea un poet de prim rang şi ca atare i se acordă cele mai importante premii.

Supraevaluarea și premierea poeziei lui M.C. nedreptăţeşte şi umileşte poezia românească de valoare. Să fii distins cu premiul pentru poezie care poartă numele Mihai Eminescu și să te numești Mircea Cărtărescu este pentru marele poet o jignire!

Altfel, firește că „succesul de critică” şi „de jurii literare” a poeziei lui M.C. ne arată cum se supraevaluează poezia anumitor poeți în dealul-valea literară românească. Dar supraevaluările și ierarhiile de astăzi sunt ca o apă curgătoare… Cineva se întreba, de pildă, ce s-ar întâmpla dacă cei care decid asupra marelui premiu ar fi poeți sau critici douămiiști. Ar mai fi, atunci, Mircea Cărtărescu, cel mai modest dintre poeții nominalizați astăzi, laureat al marelui premiu? Și ar mai fi nominalizați atât de mulți poeți optzeciști, unii de două sau de patru ori?

Cât despre cei care, prin natura lucrurilor, vor schimba mâine garda, aceștia vor avea, desigur, nominalizații și premiații lor. Altă listă, alți favoriți, alte premii, alți mari poeți... Și totul întru gloria literaturii române!

12 actualitatea literară

Uvertura campestră Alexandru MORARU PERSONAJELE PÂRVU, fermier GETA, soția lui IUSTIN, vecinul lor HROMEI, proprietar de terasă PICOLIȚA CÂȚIVA CLIENȚI O VOCE ACTUL I Bucătăria unei gospodării obișnuite. Masă, dulap, scaune. În partea dreaptă, lângă perete, un aragaz cu o pereche de vase pe el.

De o latură și de alta a încăperii, două uși, iar pe fundal - o fereastră împodobită cu perdele albe. În centrul mesei tronează o cratiță roșie, adâncă, fără capac.

SCENA I Pârvu, Geta (Bărbatul șade pe scaun, cu brațele încrucișate la piept și cu privirea în gol. Femeia amestecă în oală și, umplând o farfurie cu fiertură, i-o pune ușor înainte.)

GETA (schițând un surâs): Mănâncă... Țiam pregătit o tocană, așa cum îți place ție...

PÂRVU: Cred că te-ai ostenit degeaba.

GETA (mirată): De ce?!

PÂRVU: Nu mi-e foame.

GETA (insistând): Ia măcar o lingură; gustă, să vezi cum e.

PÂRVU: Mai degrabă, aș avea nevoie de altceva...

GETA: Anume?

PÂRVU: De odihnă. Sunt frânt. Foarte obosit... Parcă am foc în mădulare! Și mă dor toate încheieturile...

GETA (precipitat): Lasă, că te trag cu spirt, înainte de culcare... O să-ți priască, vei vedea.

Rândul trecut, când te-am masat, nu te-a ușurat?

PÂRVU: Ba da.

GETA: Păi vezi! Asta de la răceală vine.

Precis că ai înghițit apă rece, la câmp, și te-a prins fierbințeala. Îți fac imediat și un ceai de tei, să-l bei c-o aspirină. Transpiri peste noapte, iar dimineața - gata!, ești ca nou.

PÂRVU (oftând): E-hei, de-ar fi atât de simplu... La mine, treaba e mai complicată fiindcă mă roade ceva pe dinăuntru. Știi cum e? Ca un sfredel ce-ți găurește măruntaiele și-ți destramă liniștea. Și atunci, cum să-ți găsești pacea? De unde s-o iei?

GETA (așezându-se pe scaun): Sper că nu te bântuie iar închipuirile alea. N-ai temei de bănuială. Te asigur eu: degeaba te chinui cu fantasmele tale și-ți faci singur sânge rău.

PÂRVU (și mai ursuz): Ei, nu mă lămuri tu pe mine! Am eu motivele mele. Așa pățim noi fraierii care se lasă îmbrobodiți de te miri cine.

Te spetești în draci, aduni și zidești, ca să... ce? Ca să te înalți, nu? Ca să nu miroși a prost și să te arate unul sau altul cu degetul. Ca să avansezi, să fii în rând cu vrednicia aducătoare de stare. Da’ ai cu cine? Ai pe naiba!

GETA (ușor crispată): Ce-mi reproșezi? Că nu-mi fac datoria? Că nu te îngrijesc?

PÂRVU (ridicând tonul): Măi femeie, ca să traversezi corvoada, ai nevoie, în principal, de un lucru.

GETA: Care?

PÂRVU: De împăcare sufletească.

GETA: Și n-o ai?

PÂRVU (fixând-o lung cu privirea): Mă iei peste picior?!

GETA: Doamne ferește! Ce-ți mai trece și ție prin minte! De multe ori m-am întrebat, să știi.

PÂRVU (apatic): Ce? GETA: Cum poți să învinovățești așa de ușor pe cineva? Să-l acuzi de toate păcatele, iar tu n-ai nicio dovadă, nicio probă! Zi-i, cum?!

PÂRVU (clătinând din cap): Voi, muierile, vă pricepeți de minune să ocoliți adevărul.

Numai că, vezi tu, mai dați și cu oiștea-n gard.

nr. 69 n martie 2017

teatru

Ce simt, doar eu știu și nu mă pot înșela.

GETA: Fii sigur că greșești. Da, da... Îmi atribui ceva ce nu s-a petrecut și nu se va petrece niciodată. Cu niciun preț!

PÂRVU (încruntându-se): Hm... Rămân la părerea mea. Toate semnele...

GETA (întrerupându-l): Ce semne?!... Din alea care ți se năzare din senin? Parcă te-ai hrăni cu ele, zău!

PÂRVU: Și n-am dreptate?

GETA: N-ai! Turui pe aceeași placă știrbă, ca un patefon uzat. Probabil că ți s-au ascuțit simțurile, fiindcă vezi și ce nu există.

PÂRVU (surâzând forțat): Ești tare-n replici! Văd că mă contrazici tot mai des.

Bună profesoară ți-ai ales!

GETA (cu o expresie nedumerită): Ce vrei să spui? Ce ”profesoară”?!

PÂRVU: Hai, nu mai fă pe sfânta! Știi bine la cine bat apropo.

GETA (exclamând): A! Te referi la Ileana...

PÂRVU: Da. Exact la ea! Una, două - țuști la madam! Ce naiba tot clociți împreună?! Ce puneți la cale?

GETA (dezamăgită): Vai, ce nedrept ești!

Femeii i-a murit bărbatul, iar tu... Doamne, cum gândești! N-ai niciun strop de milă pentru nenorocirea ei?

PÂRVU (stârnit): Să nu încurcăm borcanele! Una e mila, alta e vremea irosită aiurea.

Când pleci, uiți să mai vii. Și iar te întreb: ce brodiți acolo? Îți face instructajul, dați în bobi?! Sau te pomenești că, fiind văduvă, mai primește și alți... ”oaspeți” !?

GETA (ridicându-se brusc de pe scaun): Asta-i culmea! Insinuezi că noi... adică... laolaltă... ne dedăm la... Doamne Dumnezeule! Ileana e singură, iar eu o mai ajut cum pot. De când i s-a prăpădit bărbatul, pare pierdută. Habar n-are pe ce lume e, iar tu vii cu presupuneri din astea! Păcătuiești, să știi! Cineva, undeva, le strânge și le judecă pe toate. Și fiindcă tot ai pomenit de ea, află că, săptămâna trecută, am găsit-o prăbușită pe dușumea. M-am speriat, îți dai seama... Am crezut că a... În fine, am reușit s-o urc în pat, unde a deschis ochii.

Avea o căutătură ciudată și un soi de rânjet, că m-au înțepat fiorii. Era buimacă rău și, la întrebările mele, îngăima ceva nedeslușit.

Atunci, am crezut că paralizase, dar și-a revenit. I-am încropit o gustare și am zăbovit la ea până am culcat-o. Mâine-zi, am aflat-o trebăluind prin bătătură și m-am bucurat.

Bine că a depășit momentul și n-a pățit-o mai avan. Cred că a leșinat din pricina durerii iscate de moartea timpurie a soțului. S-au adunat toate și au plesnit în ziua aia.

PÂRVU (pe ton scăzut): Și acu’ în ce stare e?

GETA: Se descurcă. Mi-a povestit că a fost și la doctor, care i-a descoperit că are tensiune și i-a recomandat un tratament. Acuma, înghite zilnic o pastilă și n-o mai apasă la ceafă, ca înainte.

PÂRVU (cu o voce tărăgănată): Asta e soarta omului... Te poți pune cu ea? Mai va, că te mătură ca pe-un nimic. Ce ți-e sortit, aia o tragi... Degeaba te fofilezi și speri să fentezi ursita... Când vine sorocul, te înșfacă de guler și-ți dă brânci, de habar n-ai cum te cheamă!

GETA (schimbând subiectul): Uite, s-a răcit fiertura... De ce nu servești?

PÂRVU (și mai mohorât): Fiindcă am un nod în gât. Și în stomac. Un ghem de câlți cemi taie pofta.

GETA: Dacă ai gusta nițel... Câteva îmbucături, barem...

PÂRVU: Da, aș ciuguli ceva.

Dramă în trei acte (Adaptare după o idee din romanul ”Casa îngerilor” de Alexandru Moraru) GETA (bucuroasă): Bine, îți reîncălzesc tocana.

PÂRVU (ferm): Nu! Adu-mi o carafă cu vin!

GETA (dezorientată): Acuma, seara?!

PÂRVU (ironic): Păi ce, seara, nu se bea?

Chefurile și balurile nu se montează în amurg?

Orgiile și toate desfrânările nu se croiesc pe înnoptate? Ba bine că nu! Așa că nu mai sta pe gânduri și vino iute cu molanu’!

GETA (bătând în retragere): Hai, că mă duc. Dacă așa dorești, mă duc. Da’ ia măcar un polonic de mâncare. Pe burta goală, vinul merge mai greu.

PÂRVU (enervat): Mă, femeie! Lasă teoriile! Te duci sau nu?

GETA (timorată): Gata, am plecat. Însă te rog să-mi spui un lucru...

PÂRVU (mirat): Ce anume?

GETA (ușor impacientată): Sper că nu faci iar circ, cum s-a întâmplat data trecută. Și atunci ai băut, tot seara, și ai provocat... Iar ai avut plăsmuiri, invenții de-ale tale, cu care mă toci. Întotdeauna, la beție, te dezlănțui contra mea. Nu știu, zău... Chiar trebuie să le îndur pe toate?!

PÂRVU (sculându-se subit de pe scaun): Văd că vorbesc la pereți! Ce, am ajuns să mă milogesc de tine? Dă cheia de la beci, că mă duc eu!

GETA (împreunându-și brațele la piept): Mai încet, omule...! Trezești copiii!...

PÂRVU (întărâtat): Unde-i cheia?

GETA (resemnată): În sertarul din mijloc.

Ia-o și toarnă în tine cât încape. Golește tot butoiul! După cum nu mi-ai răspuns la rugăminte, prevăd ce mă așteaptă. O noapte de scandal și de imputări. De fantezii născute din mintea ta bolnavă. Regret că n-am fugit de-acasă, ca să fiu scutită de tărăboiul pe care-l vei croi. Te cunosc de-acuma prea bine, ca să mă înșel. Nu te mai vindecă nimeni, în vecii vecilor! Patima asta te duce spre jale și ruină mai repede decât bănui. Iar când te dumirești - dacă te deștepți vreodată - e deja târziu. Răul a fost săvârșit și în zadar te vaiți și-ți ceri iertare.

PÂRVU (malițios): Hait! Acu’, ai devenit și filozoafă! Vrei să mă îmbrobodești? De te-ar auzi cineva, ar jura că sunt diavolul în persoană, iar tu - îngerul neprihănit! Pfa! Mă apucă râsul! Da’ știi ce e curios?

GETA (moale): Nu mă interesează...

PÂRVU: Normal, pe tine te preocupă altceva. (Pauză.) Ce zici de vecinul nostru, Iustin? Tinerel, frumușel, ”mustăcioara lui, pana corbului”. Mai mereu își găsește de lucru pe lângă gard. Ba țese un ochi de sârmă destrămată, ba ridică un val de pământ la stâlpi.

Iar crengile prunilor, de le mai retează mult, vor rămâne ciumpăvite. Ce mai, vrednic bărbat! Înainte, parcă, nu era așa de sprinten. Dim...

GETA (întrerupându-l): Și ce-mi povestești mie de el?! Ce mă privește cât e de harnic și de priceput? Să fie sănătos!

PÂRVU (repezit): Stai, stai! Silința asta a lui are un motiv. L-am descoperit demult și de atunci mă tot râcâie.

GETA: Te râcâie, fiindcă ești un om slab și n-ai încredere în cel de lângă tine.

PÂRVU (izbucnind): Pfui, ia te uită la ea!

Auzi: eu slab! Fii sinceră și recunoaște: câți din sat se pot măsura cu mine? Pe Nelă, care se ținea mare zmeu, nu l-am potcovit? La fel Tică, Sasu, George... Niciunul nu m-a dovedit, iar tu susții că-s sleit! Bravo, nevastă! Încă o dată îmi demonstrezi cât mă prețuiești. Adică nu dai doi bani pe mine. În schimb...

GETA: ... ”În schimb”, ce?

PÂRVU (cu duritate): Destul! Lasă-mă-n pace! M-am săturat de mielița ta! Merg după vin. (Părăsește bucătăria printr-o ușă laterală.)

S C E N A a II-a Geta, Caterina (După plecarea bărbatului, apare o femeie între două vârste, care plasează pe masă un pachet de formă pătrată, apoi ocupă loc pe scaun.)

GETA (surprinsă): Ai venit, Caterino!? Știam că vii mâine...

CATERINA: Păi... azi-mâine, tot un drac!

Florin al meu a vândut tăurașul, așa că îți restitui datoria. Și-ți mulțumesc pentru ajutor.

GETA (schițând un zâmbet): N-ai de ce. Și altă dată...

CATERINA (arătând spre masă): Ți-am adus niște brânză. Telemea. E cam sărată, da’ o înmoi în apă. Dacă o ții jumătate de oră, se desărează.

GETA: Nu trebuia să te deranjezi...

CATERINA: Ei, na! Mare deranj! Data

viitoare, îți aduc caș proaspăt. Merge cu ceapă verde și cu ridichi - o minune! Știu că vă place.

Mai ales lui Pârvu. (Pauză.) Da’ unde-i, că nu-l văd?

GETA (pe ton scăzut): S-a dus în pivniță, să ia niște vin.

CATERINA (conspirativ): Ce, iar a înce-

put să... Parcă s-a abținut o vreme, nu?

GETA (oftând): Tu nu-l știi? Se lasă un timp, după care... ca scroafa la vălău. Nu-l mai oprești.

CATERINA: Tot cu învinuiri din alea umblă?

GETA: Tot. CATERINA (ușor temătoare): Știi ce cred eu? Că nu-i întreg la cap. E bolnav cu nervii. De aia caută gâlceavă și-ți găsește numai defecte. În locul tău, nu prea l-aș băga în seamă.

GETA: Hm, nu-i așa de simplu... Când împarți aceeași mămăligă...

CATERINA (scrutând-o intens): Din câte-mi amintesc, data trecută i-a cășunat pe Avram, șoferul. Acu’, astăzi, pe cine foarfecă?

GETA (mohorâtă): Da’ pe cine nu? De i se pune pata pe careva - aleluia!

CATERINA: Îhî. O ține ca gaia mațu’. Și al meu, Florin, la început, mi-a făcut figuri din astea. Apoi i-a venit mintea la cap și s-a potolit. Poate dă Dumnezeu și se lecuiește și bărbatul tău. Și atunci scapi de frică și de tămbălău. Și nu uita: dacă întrece măsura, vii la noi. Nici Florin nu-l prea are la inimă, așa că... Ziua, noaptea, nu contează când, ușa noastră ți-e deschisă.

GETA (mișcată): Îți mulțumesc... Bine că măcar tu mă înțelegi. Că în rest...

CATERINA (privind spre ușă): Unde-ai zis că s-a dus Pârvu?

GETA: În beci, după vin.

CATERINA: Aha! Uitasem. Da’ ce, Doamne iartă-mă, întârzie atâta, că doar nu fabrică acuma ”agheasma”!?

GETA (cu o mină plictisită): N-o fabrică, fiindcă are altă treabă.

CATERINA (curioasă): Adică?!

GETA (mai avântat): Stoarce butea. Suge acolo cât încape, iar când părăsește pivnița e deja cherchelit. Atunci se umflă rânza-n el și are poftă de arțag.

CATERINA (compătimitor): Biata de tine! Trebuie să ai tărie de fier și răbdare de înger ca să suporți toată situația asta. Uite, nu vreau să mă bag între voi, dar nu pot să nu te întreb: dacă e așa de rău, de ce mai stai cu el?

De ce nu divorțezi?

GETA (croind o grimasă): Și încotro s-o apuc? Mai sunt și pruncii la mijloc. Orice despărțire e grea. Te lepezi de o belea și dai de alta. Nimerești din lac în puț. Probleme cu locuința, cu mutatul - o groază de angarale care te copleșesc.

CATERINA: Ai dreptate. Separarea nu e o joacă. La început, îți faci iluzii, însă, pe urmă, vezi că realitatea e cu totul alta.

GETA: Și mai e ceva. La noi, în familie, nimeni n-a rupt căsnicia. Cum-necum, au trăit până la bătrânețe. N-aș vrea să fiu eu prima care desface cununia. Ca să mă judece și să mă bârfească apoi neamurile.

CATERINA (concluziv): Și atunci, mai degrabă, înduri...

GETA (resemnată): Păi... am de ales?

CATERINA (ridicându-se de pe scaun): Îți doresc să treci și peste asta, că doar cu nădejdea viețuim, nu? Și ține minte: la noi, ești

nr. 69 n martie 2017 binevenită oricând.

GETA (ștergându-și discret o lacrimă): Te duci deja... Pleci... Pleci și mă lași singură, cu sufletul îngreunat și cu speranța năruită.

(Pauză.) Știi cum mă simt acuma? Ca o creatură surpată-n sine, fără reazem și fără viitor.

CATERINA (înduioșată): Iartă-mă, n-am vrut să te întristez cu vorbele mele. Văd că ești mâhnită și-mi pare rău. Mai bine tăceam.

GETA (conciliantă): Stai liniștită. N-ai nicio vină. Dimpotrivă, discuția cu tine, pe undeva, m-a ușurat, fiindcă mi-am mai descărcat năduful.

CATERINA (ușor fâstâcită): Atunci... te las cu bine...! (Părăsește bucătăria.)

S C E N A a III-a Geta, Pârvu

PÂRVU (intrând în încăpere și așezând carafa cu vin pe masă): Mai ești aici?! Am crezut că te-ai culcat.

GETA (tresărind vag): Te-am dat dispărut.

PÂRVU (râzând): Și cum n-ai mai putut de... hâc... dorul meu, m-ai așteptat ca o nevastă iubitoare și credincioasă. Mai ales credincioasă.

GETA (oarecum intrigată): Ce-ai moșmondit, de ce-ai zăbovit atâta?!

PÂRVU: Am făcut nițică ordine. Măturat, șters... Și am aerisit.

GETA (fluturând din braț a lehamite): Ai aerisit pe naiba! Ai făcut gargară cu vin, fiindcă așa te-ai nărăvit. Cum scapi în beci, cum pui gura la canea și-o sugi până o îndoi.

Parcă nu te-aș cunoaște!

PÂRVU: Cine, eu?...

GETA: Nu, Moș Crăciun! Ai plecat treaz și apari deja cherchelit! Pariez că ai secat acolo o sticlă întreagă. Dacă o mai zvânți și pe asta - om te faci!

PÂRVU (contrariat): Mă, femeie... Tu... pha... habar n-ai cum devine schema cu molanu’. Crezi că aci e chestie ușoară? Zi-i!

GETA: Ce să zic?

PÂRVU (sorbind vin din carafă): În primul rând... atenție la mine! Trebuie să-i iei temperatura. Buuun... Pe urmă... ăăă... Tu mă asculți?

GETA (malițioasă): Sigur, ca pe radio.

PÂRVU (ricanând): Ca pe leapșa să te scuture...! Ce, ăsta-i respect? Fă, în veci n-o

să știi ce m-am gândit eu... Că de aia am și parcat atâta în pivniță. Acolo, sincer, judeci altfel. Simți cum se-ncopciază ideile... pfui... ca ciulinii de blană. Să crăp dacă te mint!

GETA (măsurându-l cu repulsie): Și cu ce te-ai pricopsit?

PÂRVU: Din ce?

GETA: Din scăpărarea minții.

PÂRVU (ezitând): Cu... cu... Am un plan de milioane. Pe bune... Un plan în trei mișcări: vând iapa și cumpăr... hâc... un armăsar.

Apoi, dau armăsarul și iau o... văd eu. Iar la urmă - țac!, lovitura vieții. Vindem animalele și târguim capre. Cică... laptele lor te scoală și din criptă. O afacere pe cinste. Ce părere ai?

GETA (privindu-l chiorâș): Am părerea că ți se împleticește limba și că trăncănești aiurea. Mai bine te-ai duce la culcare și m-ai lăsa și pe mine să mă odihnesc.

PÂRVU (bând iarăși vin din carafă): Păi ce, ai tras la plug? Auzi, cucoana vrea odihnă! Aci nu-i stațiune... să huzurești... Gata, la runcă... pardon... la muncă, nu la întins mâna!

GETA (croind o grimasă): Nu mănânci? Îți încălzesc imediat tocana.

PÂRVU (semețit brusc): Pssst! Comanda la mine! Iar o dai întoarsă? Iar umbli cu strâmbe?

GETA (deranjată vădit): Mai încet, nu zbiera așa! Se aude de la stradă cum răcnești.

PÂRVU (iritat): La mine în casă fac ce

teatru / cinema actualitatea literară 13 Ioan Cărmăzan: mărturia revelatoare în marcarea identităţii noastre

vreau. Dacă am chef să mă cațăr pe pereți... mă cațăr. Ce, dau socoteală cuiva? Sigur, vezi să nu! (Pauză.) Uite, mă duc la vecini și...hâc... le ciripesc: ”Îmi permiteți să discut în vizuina mea? Adică să parlesc cum vreau, ce vreau și când vreau. Și pe orice ton”. Iar ei să-mi răspundă: ”Fă cum poftești, omule, că doar tu ești stăpân”. Așa o să-mi zică, pariez. Și asta... fiin’că mă respectă... Da’ tu habar n-ai ce înseamnă... pha... respectu’. Bagi numai pretenții și pescuiești caimacu’... și eu ce avantaj am? Doar oase rupte, că să avansez cu una ca tine... mai va! La mulsul bolovanilor...

Ori la tunsul grindinei, că-i tot un drac.

GETA (părăsind scaunul și apropiindu-se de ușă): Urlă până răgușești. Cum ți-e obiceiul.

Eu, una, te-am suportat destul. (Dispare iute pe o ușă laterală.)

PÂRVU (sorbind din carafa cu vin și monologând apoi îndârjit): Cară-te pe pustii!

Ce... numai tu m-ai suportat? Parcă eu nu te-am răbdat... cu toate figurile tale. Da’ lasă că vine și vremea socotelii. Vei plăti tu înzecit!

Dacă îți închipui că sunt prost și că... hâc... mă duci cu preșu’, te înșeli. Degeaba te dai neprihănită, că te-am mirosit. Cu prima ocazie... rezolv problema. Rușinea ce-o pățesc... îhî... nu va mai fi. Și nici junghiul ăla din inimă, care-mi taie picioarele și-mi vămuiește aerul. A dracului chestie, cum mă frige și mă stoarce ca pe-o zdreanță! Iar acuma, ce-a făcut muierea? S-a răzvrătit din nou!

S-a cărăbănit și m-a lăsat baltă... Adică m-a înfruntat iarăși, că trebuia să rămână aci... cu mine. Ce, i-am permis eu să plece? Păi da... așa se întâmplă când... pfui... nu aplici legea de la început. I-au crescut coarnele și se crede deasupra ta. Oricum te învârtești sau te sucești... tot nu-i pe plac. Ba nu, un singur lucru o atrage... Și-i place la nebunie... Știu eu care... îhî... ”Mustăcioara lui, pana corbului”...

Pana cortului... ah... corbului... (Turmentat, se prăbușește cu fruntea pe masă, unde doarme până în zori.)

S C E N A a IV-a Geta, Pârvu GETA (intrând, dimineața, în bucătărie): Scoală, omule! Bună ”canapea” ți-ai ales! (Îl scutură de umăr.)

PÂRVU (săltând capul, buimac, de pe tăblia mesei): Am înțepenit de șale... Bârrr! E cam răcoare...

GETA (cu un accent sever): Numai la limbă n-ai înțepenit. Iar ai turuit ca un patefon stricat, aseară.

PÂRVU (rotindu-și gâtul anchilozat): Și ce-am zis?

GETA: Verzi și uscate. Nerozii de-ale tale.

Când tragi la măsea, croiești planuri și fantezii, că nu te-ntrece nimeni. Numai o proastă ca mine stă să te asculte.

PÂRVU (mijindu-și ochii urduroși): Păi... în realitate, ce-am spus?

GETA (repezită): În realitate, spală-te pe obraji și dă nutreț la animale. Aseară, în loc să le hrănești, te-ai bețivănit și m-am înhămat eu la corvoadă.

PÂRVU (mahmur): Și ce, ai murit?

GETA: N-am murit, dar asta e sarcina ta.

Nu așa am hotărât?

PÂRVU: Păi... uneori, se mai întâmplă.

GETA (pornită): Mai ales când bei. Atunci, nu mai miști nimic și lași totul în seama mea.

Poate să ia foc și casa, că nu te urnești. Tot ce contează e sticla, trăsneasc-o Dumnezeu, că nu te mai saturi de ea!

PÂRVU (tușind repetat și flexându-și brațele): Ho, că n-am păgubit pe nimeni! Ce te rățoiești așa? Ți-am iscat vreo pierdere? Beau avutul meu, nu al altuia.

GETA (măsurându-l cu dezgust): Nu înțeleg de ce-mi bat gura de pomană cu tine. Și așa nu pricepi o iotă. Mai bine hai și spală-te.

Arăți ca un boschetar: tras la față, neras... Și duhnești a băutură, că mă intoxici. (Îi toarnă apă în lighean, apoi, după ce bărbatul se curăță, îi întinde prosopul.)

PÂRVU (ștergându-și obrajii): Simt că mă înviorez. Sincer. Dacă aș ”linge” și-o cafea tare, ar fi în regulă. Aș avea forță să rânesc la animale. (Pauză.) Nu-mi prepari tu una?

GETA (așezând ibricul pe ochiul aragazului): Cum o vrei? Amară sau dulce?

PÂRVU: Mai amară.

GETA (murmurând): Da, amară ca viața mea. Și mulțumesc cerului că aseară am scăpat de păruială!

PÂRVU: Ai spus ceva?

GETA: Nu. PÂRVU: Mi s-a părut că vorbești singură.

GETA: Ți s-a năzărit. Încă ți-e tulbure capul.

PÂRVU: O fi, nu neg. Da’ simt că, încet, mă limpezesc.

(Cortina)

Destinul unui regizor şi scenarist, precum Ioan Cărmăzan, se împlineşte prin succesul cinematografic al filmului realizat.

Filmul său alătură, în mintea cinefilului, în chip sublim şi cu totul memorabil, imagine, sunet, mişcare, culoare, cuvânt şi om.

Filmul reprezintă un summum de particularităţi comune mai multor domenii ale spiritului, pe care însă creatorul filmului le-a transfigurat prin propria trăire, căutând noi sensuri şi atribuind înţelesuri inedite frumosului artistic. Aplecându-se asupra unui anumit scenariu, ca sursă de inspiraţie, Ioan Cărmăzan face o alegere predictiv-necesară.

Noi, bănăţenii, alături de ceilalţi confraţi, ne-am regăsit în scenariu şi am putut respira frumos în identitatea fiinţării noastre. Semnând regia filmului Întoarcerea Magilor, Ioan Cărmăzan coordonează cu multă dibăcie pe toţi cei implicaţi în realizarea acestuia, unitatea de concepţie reflectată în montajul final al filmului său, umorul fin, disimulat, dialogurile inspirate, pline de spirit, tragismul situaţiilor, decorurile naturale, dar şi costumele moderne, toate poartă marca stilistică inconfundabilă a autorului peliculei. Urmărind filmul, l-am preţuit şi „ne-am fudulit” cum spune bănăţeanul neaoş, sau bănăţeanul - bănăţean prin adopţie. „Întoarcerea magilor”, pelicula mereu bogată în semnificaţii, pune în evidenţă, cu fiecare cadru, armonia planurilor pe un spaţiu bine ales, într-o dozare a timpilor care trec. Mediul ales este cel rural. Aici, te opreşti la costumaţia specifică românului nostru. Spiritul românesc este creat subtil, dar esenţial şi de durată. O fetiţă, cu un destin, la început, învelit în tristeţe, dar care, pe parcurs, devine luminat, reprezintă viaţa care învinge. În determinantele temporale, se încrustează stabil, reeditarea vieţii, locurile şi generaţia care va veni. Elementele de statornicie, pe acest plai mioritic românesc, devin familia (chiar în refacere), adevărul, dreptatea, meseria şi iubirea (recâştigarea ei).

Iluzia înspăimântătoare (ivirea la viaţă din mormânt), se pare că poate deveni o realitate de care cei mai mulţi se tem. Se tem pentru reîntâlnirea cu cel plecat, aflarea adevărului - spaimă a situaţiei create pentru unii, iar pentru alţii, mare bucurie. Creşte cleveteala pe tema învierii, amplificată de Magii sosiţi în mijlocul lor, căpătând diverse interpretări.

Titlul filmului te-ar putea conduce cu gândul

la mesagerii care anunţă venirea lui Iisus, acţiunea te dirijează spre ficţiunea reprezentând un fel de baghetă magică, pe care cei doi clovni o poartă în sufletul lor, doi artişti expresivi şi bine ancoraţi, în toate secvenţele! Transmiterea mesajului este rafinată, dezvăluind o realitate mistico-revelatoare.

Spaţiul alertat de circari devine martor al timpului culpabil. Atmosfera, în ansamblul ei, este creată din momente active, într-un crescendo permisiv, reţinând atenţia noastră. Ioan Cărmăzan contează pe o anumită percepţie şi, totodată, pe o recepţionare pozitivă a filmului său, urmărind să trezească în rândul publicului larg, interesul pentru artă, în speţă, pentru arta cinematografică. Sesizăm accesibilitatea, claritatea imaginii şi a rostirii, într-o manieră memorabilă, reclamând reprezentări în raport de continuitate în timp! Prin intermediul sunetului şi al cuvântului, cel ce vizionează filmul va remarca cu siguranţă superioritatea imaginii care îmbracă consistent totul. Se amprentează, astfel, gesturi, atitudini, obiceiuri şi ţinutele actorilor. Preotul rural este o figură pitorească, care se adânceşte în realităţi atinse de trăiri permisive. Se mulţumeşte cu o fericire posibilă la sat; are o femeie binefăcută (să spargă ziduri şi timpi). Timpii esenţiali ai vieţii umane se derulează într-o succesiune a sunetului şi a dăngănitului vechi de clopot. Supermodernismul este reprezentat prin apariţia pe o motocicletă, a unei tinere nonconformiste, care circulă ondulat, prin satul în care, se pare că simetria unor realităţi persistă. Întoarcerea magilor e un film remarcabil prin imaginile lui singulare, viziunea de excepţie care-i conferă autenticitatea. În final, apariţia unui struţ, conduce la suspendarea clipei. Această pasăre, renumită pentru viteza ei uluitoare, aduce o aparentă inadecvare, dar, în fond, prezenţa ei este semnificativă pentru ideea opririi curgerii inexorabile a timpului şi a intrării în Marele Obiectiv - Ochiul statornic al păsării devine simbolul „cercului strâmt” de care vorbea Eminescu. Admitem aici şi o interpretare a echilibrului fragil al lumii, redat de ochiul magic alfilmării,celcarevede şitrăieşteînluminaclară, dar şi rece a raţiunii sale. Ioan Cărmăzan reuşeşte să confere filmului său o uimitoare coerenţă şi sensibilitate, mărturisind fascinaţia unei identităţi unice regizorale şi lămurind, totodată, un sens existenţial pur românesc.

Silvia NEGRU

Ioan CĂRMĂZAN

LiteraTURA oraşului

“Oamenii Cetăţii - Lugojeni cu care ne mândrim”: Aura Twarowska

n Luni, 20 februarie 2017, la Cinematograful “Bela Lugosi”, Biblioteca Municipală Lugoj a organizat prima ediţie a Proiectului Cultural “Oamenii Cetăţii - Lugojeni cu care ne mândrim”, care se va derula pe parcursul întregului an 2017. La această primă întâlnire, invitată de onoare a fost mezzosoprana Aura Twarowska (născută Aurora Eleonora Avram, în Lugoj), solistă a Operei de Stat din Viena.

Robert Şerban - primul invitat la „Poveşti de succes în Aulă” de la UVT

n Marţi, 21 februarie 2017, în Aula Magna „Ioan Curea”, Universitatea de Vest din Timişoara a dat startul seriei de evenimente culturale „Poveşti de Succes în Aulă”, primul invitat de onoare fiind scriitorul şi jurnalistul Robert Şerban, care a ţinut o emoţionantă prelegere despre viaţa sa de student, despre numeroasele sale reuşite ca scriitor şi jurnalist, despre întreaga sa activitate literară şi culturală.

Spectacolul de poezie şi muzică „Clasic & Romantic & Contemporan”

n Marţi, 21 februarie 2017, la Teatrul „Traian Grozăvescu”, s-a desfășurat spectacolul „Clasic & Romantic & Contemporan”, care i-a avut ca protagonişti pe: actorulpoet Adrian Munteanu (din Braşov) - cu performance poetry, pianista Roxana-Sorana Ardeleanu & flautistul Vlad Colar (ambii de la Filarmonica „Banatul”) - cu un recital de flaut şi pian, şi artistul vizual Mihai Donici - cu o expoziţie de sculptură.

Scriitoarea Veronica Balaj, cu o dublă lansare de carte la Lugoj

n Joi, 9 martie 2017, oamenii de cultură lugojeni s-au reîntâlnit cu scriitoarea Veronica Balaj, cu ocazia lansării volumului bilingv de poezie “Solilocvii” şi a cărții “Veronica Balaj - Coordonate critice”, precum și a unei prezentări a întregii activităţi literare şi culturale, în ţară şi în lume. Invitată de onoare a fost artista Lia Lungu, membră a Cenaclului “Mihai Eminescu” din New York.

Marius Chivu şi-a lansat la Lugoj volumul “Trei săptămâni în Anzi”

n Joi, 16 martie 2017, în “Colţul de Cultură” de la English Pub, a avut loc o nouă întâlnire literară, dar şi una de suflet, cu Marius Chivu, scriitor, traducător şi critic literar, cu ocazia lansării volumului “Trei săptămâni în Anzi”, o frumoasă carte-album care conţine fotografii ale autorului, apărută în 2016, la Editura Humanitas, Bucureşti, în Colecţia “Memorii / Jurnale. Despre carte au vorbit: Simona Avram, Henrieta Szabo și, bineînțeles, Marius Chivu.

Adriana WEIMER

Conştientizări asupra omului Corp străin, scenariu colectiv Regia: David Schwartz Teatrul Evreiesc de Stat, Bucureşti Director Maia Morgenstern Întregul artistic, unitar şi emoţional, în spectacolul Corp străin, scenariu colectiv (în locul actelor scenice apar numitele perspective scenice), regia: David Schwartz, de la Teatrul Evreiesc de Stat, Bucureşti, se naşte din împreunarea fragmentelor de viaţă, personale şi de grup, îndemnate să dea socoteală despre omul planetar în contactele devenirii istorice şi în modulaţiile actuale ce-i probează identitatea, în aparenţă o ascunsă „patimă” opusă acţiunii ce se face în jur, dar care dăltuieşte în motorul vieţii. Paleta mărturisirilor şi evocărilor este întinsă. Se includ aspecte precum deportarea evreilor în Transnistria cu suferinţele îndurate, în vremea de război din secolul XX, sau momente legate de emigrare, dezrădăcinare şi război din vremurile de astăzi. Sunt vizate sistemele politice, ştiute pentru integrarea omului în structuri

statale viabile, însă în prezent sunt atinse de disfuncţiuni. Globalizarea apare ca o arenă pentru prosperitatea şi triumful celui mai puternic.

Alături de omul politic, văzut în mişcări şi rostiri de păpuşă mecanică, sunt aduşi în scenă reprezentanţii bisericilor de confesiuni diferite care, în numele divinului invocat, proslăvind dreptatea într-o parte de lume, nesocotesc omul din altă parte de lume. În locul festivalurilor de cultură sau de obiceiuri tradiţionale, atenţia se-ndreaptă spre târgurile de arme, devenite atractive, având un scop umanitar, în centrele urbane ale ţărilor ce fac ordinea planetară şi împart bunăstarea. Se aude în spectacol o replică de‑a dreptul năucitoare. „Viaţa omului depinde de arme.” Gândirea, evident apanaj al omului ca fiinţă superioară, decorează comunicarea verbală şi nonverbală a diriguitorilor de lume ce au în repertoriul lingvistic, funcţional, cuvântul armă în derivatele sale implicite. Nu este străin cu adevărat un corp ce se aşează drept element de suprastrat uman peste fondul originar al unei etnii sau al alteia, deoarece prin conexiune, având cadru favorabil, se produce rodirea, cât este nociv acel „corp străin” numit armă intrat în gândire, ispitind-o la umilinţa şi uciderea omului de către om în numele supremaţiei sau a unei ordini noi. În acest sens, pentru simplitatea şi sublimul spunerii, accentuez pe dialogul celor două femei siriene acaparate de „miracolul identităţii”. Războiul, oricât de nimicitor şi oribil ar fi, nu poate distruge acel detaliu semnificativ prin care viaţa se-ntemeiază. Nevoite să părăsească locurile natale şi să se refugieze în România, ele îşi vor aminti, ca într-o altă întemeiere de sine, de cafeaua turcească pregătită cu sârg de mama şi de pomul cu flori din grădina bunicii. Amintirea acestor două clipe de viaţă, devenite embleme, va da rod fiinţelor în alte împrejurări de viaţă, prelungindu-le respirul. Uneori acea mult râvnită libertate, în contexte de viaţă neaşezate pe un cod de principii umane egalitare, poate crea umilinţă şi marginalizare ca-n vremuri de feudă.

Grăitoare sunt cuvintele adolescentei Adriana din Iaşi, emigrantă în Germania, ce dezvăluie tribulaţiile supusei în casa-gazdă a unui profesor universitar pentru care bunăstarea şi supremaţia contrastează cu pulsaţiile unei fiinţe ce se descoperă pe sine independentă la început de viaţă.

Corp străin de la TES, Bucureşti, este un spectacol pentru toate vârstele. Se cuvine reamintit trecutul incriminat spre a nu reveni, după cum este necesară o îndeaproape limpezire a prezentului spre a preîntâmpina un viitor inflamant.

Regia lui David Schwartz are o misiune, dar pare să fie predestinată, de a aduna aceste „paroles-vérité” şi de a face din actriţele spectacolului: Iolanda Covaci, Alexandra Fasolă, Anka Levana, Alice Monica Marinescu, Fatma Mohamed, Katia Pascariu purtătoarele de cuvânt ale unei „biblii” din vremuri de „acum şi aici”. Mă exprim astfel deoarece „fragmentele”, văzute şi auzite pe scenă, pot fi desprinse şi puse să se desfăşoare, pentru fărâma lor de realism fără ocolişuri, oriunde în lume: la un „summit” internaţional, la vreun ceremonial de investire într-o funcţie, la un târg de gastronomie sau chiar la o petrecere de ocazie. Spectacolul beneficiază de scenografia lui Mişa Dumitriu, extensibilă şi modelabilă pentru contextele de viaţă aduse pe scenă şi de muzica tinerilor: Sorin Antonie, Juan Negretti, Mihai Prejban, Feras Sarmini, cu fireştile accente pe diez şi bemol, urcând sau coborând nespunerea cuvântului, dar şi cu privirea lor încărcată de uimire la auzul celor spuse pe scenă.

Vizionând Corp străin de la TES, Bucureşti, nu mă pot abate de la un gând care de mult timp mă bate la cap şi mă-ndeamnă să-l „denunţ”.

Folosindu-mă de termeni în barem hamletian, pot spune că secolul XXI există şi nu există. Iată că secolul XXI există şi există prin teatralitate!

Asta înseamnă că politicienii secolului ar trebui să fie mai severi cu ei înşişi şi atenţi la ceea ce spun şi fac. Şi văzându-i, mai zic unii că ne mirăm. Uite, ne mirăm pentru că teatrul, ca un băiat bun ce este, te bate pe umăr, te mângâie pe creştet, vorba şi fapta îţi ia, de, vrea şi el sa trăiască, le învârte pe toate părţile, uneori sunt deja învârtite şi o dă lumii! Că lumea abia aşteaptă, să aibă ce râde. Şi lumea râde, se bucură, sărmana! Şi înţelege, nu se lasă. N-ai ce-i face! Aşa-i lumea, că-i teatru!

Nicolae Havriliu

teatru Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

nr. 69 n martie 2017 Din culisele formulei „Lumea ca teatru”

Ce aude fiecare

care el nu va avea parte.” „ – Stai, să vezi! Cică nu-i baston de mareşal, acela e mai spilcuit. Ci e un simplu băţ, spunea. Ca să-l contrazic şi eu, i-am luat-o înainte. Eh, dar un băţ! Îl foloseşte să se apere de câini. Se mai duce femeia la un teatru, la operă, şi până-n cartierul ei, că nu-i nici Primăverii, nici Cotroceni, e cale atât Mister Pimpette, ascultându-i pe cei doi, din de lungă. Şade, undeva, la marginea oraşului.” stânga sa, prinşi într-un dialog furtunos, spuse „ – Trebuia, că prea o face pe atotştiutorul. Când relaxat, mai mult să atragă atenţia vecinului de intră la spectacol, n-are niciun băţ, spunea.” bancă, din dreapta sa, adâncit în lectura unui ziar „ – Eu, ca să-ţi iau apărarea... E femeie civilizată de dimineaţă: şi-l ascunde sub scara de la metrou. Se foloseşte – Actorul creează oameni! de el, numai când are nevoie. Nepricopsitul! Să te Vecinul, ce se recomandase Olimpiu, după vorbească el! Ce-şi închipuie!” numele de scenă, tresărind şi el, dar la accente, nu „ – Nu, vorbe! Ştie el ceva şi clămpăneşte. Asta la cuvinte, după ce închise ziarul Farafastâcuri, mă intrigă pe mine! Mai sunt câte unii şi-şi fac de spuse crispat: lucru, vorbind când pe una, când pe alta. De parcă – C’est-à-dire... Le jeu de l’amour et du hazard... tu ai fi de nasul lor.”

Deşi, ani buni, actor, am creat ce-am vrut. Nimeni Se pare că doamna ar mai fi continuat conversaţia, n-a intervenit... Je m’en fiche, stimabile! dar telefonul se-nchise brusc. Pimpette, privindu-l – A, bon! Mersi! se agită Pimpette şi privi în neîntrerupt pe Olimpiu, adâncit în paginile de ziar, direcţia opusă ca să-i mai audă pe cei doi. Banca spuse destul de domol, desigur, să fie auzit: era goală, iar la piciorul ei, probabil, scăpată din „Cum îşi pierd unii timpul, răsfoind ziare de neatenţie, se mişca, într-o parte şi-n alta, o foiţă doi bani şi se laudă prin vecini, apoi, că studiază ce servise de ambalaj unei bomboane „sugar free la cine ştie ce biblioteci, iar câinii le mănâncă din drops”. strachină. Fi-mi-ar silă de ei!”

– Ar trebui depistaţi electronic respectivii certaţi Olimpiu, evitând să se considere cel vizat, îi vorbi cu ordinea şi puşi cu limba să lingă mizeriile din pe un ton dădăcit, mai ales că prin faţa lor trecu o parc, se arătă indignat Olimpiu. Aşa scrie la gazetă, doamnă în vârstă. aşa se-ntrec plăcuţele din iarbă să-şi schimbe – Să nu-ţi fie silă! Oricine te-ai crede. Ba din culorile, numai să-i ţină treji pe gură-cască. contra, să-ţi exprimi afecţiunea, că ţi-e aproape.

– E de presupus că stai în parc şi noaptea, se Uite-o şi pe asta! Ştii cine-i? repezi Pimpette să constate. Eu, noaptea, prefer – Mă străduiesc să-mi exprim afecţiunea faţă de să privesc doar televizorul. N-am fost de acord aproapele ce-mi trece prin faţa ochilor, vorbi grav şi nici în ruptul capului nu voi fi... Luminatul Pimpette, mascând surâsul din vârful buzelor. prin iarbă e o porcărie.

– E fiica unei băbăciuni Dăunează sălbăticiunilor din munţi. Aşa-i spuneau minuscule. localnicii, intonă în falset – Mă rog! Schimbând Olimpiu.

Ademenind tonul, Olimpiu se pregătea turiştii cu o prefăcută să deschidă ziarul. Ştiam generozitate, baba îi ceva mai demult, dar culca pe jos şi-i uşura de am evitat comentariul. ceva părăluţe. Spunea Dacă cineva îşi numeşte că-şi ajută fiica sărmană. consoarta sălbăticiune – Sărmană şi nătângă, minusculă, îl priveşte. Eu surâse Pimpette. Şi eu leîmi continui lectura. Rog am căzut în plasă, însă a să nu fiu deranjat! trecut.

– De parcă aş fi curios – Eh, ai văzut-o cum ce citeşti? Te priveşte, trecea?, mişcă din Scenă din spectacolul Regele Lear de W. îi spuse Pimpette şi umeri Olimpiu, semn întoarse capul spre banca Shakespeare, regia David Doiashvili (Teatrul că se pregătea să facă o din spate, unde o doamnă Naţional “I.L. Caragiale”, Bucureşti), vizionat destăinuire. Acum şade purta o conversaţie la şi revizionat cu multă plăcere de către Olimpiu, la bloc, pe aceeaşi scară amintindu-şi de vremea când era şi el actor. telefon. cu mine. Azi, dis-de„ – Alo, dragă! Ce mai faci? Nu te-am auzit de dimineaţă, îi zicea unei surate, de la cealaltă scară, mult.” cât de fericită este: „În sfârşit, mi se consumă şi mie „ – Da’ câţi ani ai, de roboteşti atâta? De când te din mâncare! Am gătit sărmăluţe în foi de viţă pe ştiu, tot înjugată.” varză roşie, ardei umpluţi cu orez şi ciuperci în sos „ – De unde ai mai născocit-o pe asta? Am şi eu o de broccoli, tagliatele cu brânză Akadia şi cremă vârstă, da’ mă ţin tare pe piaţă.” caramel în sirop de căpşuni. Mi-a luat ceva timp, „ – Glumea, ce nu-l ştii?” dar am simţit o imensă bucurie. În sfârşit, cei ai „ – Eh, asta e! Îi place să contrazică.” casei s-au atins de preparatele mele!” „ – Nu trebuia să-i spui asta!”

– Îmi închipui ce trebuie să fi fost la gura ei, se „ – Te pomeneşti că mă urmăreşte pe stradă şi arătă încântat Pimpette. Stai la scara invadată m-a văzut intrând la vreun spectacol.” de locatari cu numele Ştefan, Ştefănel, Ştefăniţă „ – Vorbe şi iar vorbe!” şi chiar popularul Fane. E posibil să fie o lipsă a „ – Să ştii că-ţi mulţumesc. Da’ nu trebuia!” poftei de mâncare printre aceştia ce se cheamă la De bună seamă, nesuportând câte auzea la fel, dar se respectă între ei. În schimb la scara mea telefon, doamna închise telefonul, ceea ce produse e o poftă de mâncare, mamă, mamă! Se mănâncă o ruptură în percepţia sonoră a lui Pimpette. Acesta orice şi se mănâncă şi între ei. Nu fac mofturi. Sunt părea deranjat de încetarea sonorităţii din jur şi, ca diversificaţi în gusturi. să-şi verifice nervul auditiv, îi spuse lui Olimpiu.

– Să ştii că nu-i o regulă!, preciză Olimpiu. Şi – Mai schimbă şi tu pagina că prea staţionezi la scara mea s-a produs, diversificarea. Au apărut buimac pe loc. un Alexandru cu Alexandrina sa, un George – Mă priveşte! ripostă Olimpiu. Citesc un text de cu Georgiana sa şi Radu. Ce-i drept, mai mulţi mai multe ori. Asta nu te priveşte pe tine. de Radu, însă cam singuratici. Şi fac mofturi la – Nu mă priveşte, nu mă priveşte, spuse domol mâncare.

Pimpette. Am un capriciu. Doream să te mai aud.

– Vezi!, îl atenţionă Pimpette. Depinde cum sunt – Mă rog! Nu ştiu dacă-ţi sunt pe măsură, îi asocierile şi cine găteşte în casă! Ţi-aş mărturisi răspunse Olimpiu. Ascultă ceea ce ţi se cuvine şi pe mai multe. După cum vezi, interes am să discutăm. mine să mă scuteşti. Însă nu prea am timp.

– De ce-mi vorbeşti aşa? se-ntristă Pimpette. Îţi Deschizând telefonul şi citind pe e-mail, Pimpette sunt doar amic. continuă.

– Amic, amic, dar am şi eu momentele mele, – Mă cheamă consoarta acasă. Desigur, îi place să preciză Olimpiu. Prea mă cicăleşti! mâncăm împreună! Şi eu nu vreau s-o contrazic.

Un telefon din spatele lui Olimpiu, se pare al unei Când se ridică de pe bancă şi-l văzu pe Olimpiu alte doamne, începu să sune insistent. tot mai adâncit în pagina de ziar, în loc de „La – Din acest moment, te rog, să mă laşi! Vreau să revedere!”, Pimpette îi spuse: citesc în linişte, bolborosi Olimpiu şi-şi strecură – Există o raţiune în toate! privirea în pagina de ziar.

După mai mulţi paşi făcuţi pe alee, Pimpette o zări „ – Ocupată cu treburi! Şi prin casă şi pe la pe vecina de apartament, cea mai bună prietenă a patron.” soţiei sale, la o conversaţie cu o altă surată. „ – Uite, am şi eu ceva peste prima tinereţe, da’ – Nu poţi refuza o vecină care te provoacă la un nu mă dau bătută! Auzi, tu umbli în baston?” schimb de vorbe, rosti femeia când întoarse capul „ – Te ţii tare, da’ umbli. Vorbea Neică de la spre Pimpette. E de presupus că are atâtea să-ţi Aprovizionare... Cum că te ajută el să te urci în spună. tramvai şi tot el te ajută să cobori.”

– Să-ţi spună? se arătă indiferent Pimpette. „ – Glumea, da’ vorbea serios. Las’ că i-am – Da! sări femeia. Să-ţi spună ce a observat la retezat-o eu. I-am spus că-i baston de mareşal, de celelalte vecine şi ce a înţeles ea de la televizor.

Remus V. GIORGIONI

nr. 69 n martie 2017

Lucian Vasilescu, Sunt cel mai bun poet din acest spital (un dialog cu un cristian), cdpl, 2016

„Nu ştiu alţii cum sunt, vorba clasicului, dar eu, demult, când îmi vedeam câte-un text şi numele prin vreo gazetă literară, eram

în al nouălea cer”, spune Lucian Vasilescu în volumul de interviuri realizat de un cristian.

Trecem peste nota biobibliografică în care găsim o referire și la Actualitatea literară (Mulțumim!), trecem și peste introducerea cu subtitlul Spitalul nepereche și poetul (deși locul adjectivului ni se pare greșit) și ajungem la dialogul propriu-zis, o discuție neîntreruptă, prin care LV își povestește cu har cei 30 de ani de literatură și gazetărie, în care a adunat vreo două kg și ceva de cărți. Este bilanțul unui poet prea discret, cum spune un cristian, „una din cele patru dimensiuni ale poeziei nouăzeciste, alături de Cristian Popescu, Daniel Bănulescu și Ioan Es. Pop, la fel de complex în operă, deși insuficient studiat”. Sunt mult prea multe lucruri interesante în această carte pentru a putea fi menționate în acest semnal, amintim doar că Nichita i-a fost cumnat și că LV este, prin procură, cesionarul drepturilor de autor pentru opera stănesciană. Mai găsim o referire la Actualitatea literară (Mulțumim din nou!) atunci când se face vorbire despre revistele care „apar în provincie, dar nu sunt deloc provinciale” și încă una la colegul nostru Radu Ciobanu, care este citat într-un răspuns la întrebarea despre orgoliu. Ne-a frapat ideea facsimilării unui poem bătut la mașina de scris nedeclarată la Miliție, mașină la care poetul cântă acum pe coperta cărții (fotografia -clară, dar sugestivă!- a fost realizată de Clara Vasilescu, fiica poetului). Îl reproducem aici cu tristețea că nu a fost inserat și un poem scris cu penița muiată în călimara cu cerneală: Tristeţile unui pilot de încercare: „pe atunci/ pilotam nebuneşte cuvinte/ alergam la raliuri/ câştigam gran-prix-uri/ îţi puneai părul pe bigudiuri/ eram o echipă/ dădeai interviuri/ deveneai/ mai frumoasă/ mai departe şi/ nu mă mai fărâmam odată/ nu mai luam foc/ numi sărea nici o roată”. Dacă nu sunt destule motive spre a vă îndemna la lectura cărții, mai adăugăm unul: cartea costă 2,67 lei.

Miruna Mureşanu, Spovedanie, Ed. Fundaţiei Culturale LIBRA, Bucureşti, 2016

Cartea beneficiază de o prefaţă semnată de (ad)mirabilul poet Florin Dochia, din care un fragment este preluat şi pe coperta a patra: „Caligrafiind neobosită un abis posibil, M. M. îşi reconfirmă maturitatea artistică şi imaginaţia creatoare…”. Avem în cuprinsul cărţii 172 de pagini de poezie densă şi concentrată - deşi n-am găsit nici un „Cuprins”… (nu era nevoie de aşa ceva, cartea fiind un poem continuu: „stau de-o viaţă în poem e târziu/ nici nu mai ştiu dacă-l scriu/ îi simt doar sângele curgând/.../ stau pe o treaptă dar nu ajung încă la Dumnezeu/ plânsul poemului mă îneacă/ [...] iar El trecând văzut şi nevăzut şi Om şi Dumnezeu/ prin sufletul mut al

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

poemului meu/.../ iar timpul o Golgotă pare că ne-aşteaptă/ poemul pare-atunci o candelă aprinsă/ poate-o treaptă/ arzând încet cuvintele pe care nu le mai scriu...” Ajuns în acest punct al excursului nostru de cititor, ne întorcem la spusele poetului Dochia, dându-i din nou dreptate: „... reflectând cu înţelepciune şi cu profundă emoţie asupra existenţei şi a precarităţii clipei...”. Dar, haideţi să ne mai înfruptăm puţin din răcorile cărţii: „privirea lui Dumnezeu putea ajunge oricând/ în casa de pe nisipul nimicului/ unde ploua cenuşiu şi absurd/.../privirea lui Dumnezeu luând formă de lacrimă/ îmi întindea potirul cu miresmele jertfei.../.../ unde privirea lui

împătimit de poezie. Cartea cuprinde două secţiuni, ambele legate de titlul general: I. Sărbătorile. Minimele. Maximele şi II. Primele. Ultimele. Sărbătorile Esenţiale. Are şi o prefaţă: „Retrospectivă Doclin. Motivul Cercului şi travesarea lui”, semnată Gheorghe Mocuţa. Volumul de poeme doclinian începe cum se şi cădea - cu un Autoportret, care atrage atenţia prin subtitlul parafrazat din Cartea Iov, (gol am venit, gol mă duc). Un poem parodic care, prin rezonanţele lui folcloric-culte, atrage atenţia asupra existenţei: „Doclina-m-aş şi n-am cui/ doclina-m-aş vinului.../.../ între Eros şi Thanatos/ am trăit viaţa pe dos/.../ între Thanatos şi Eros/ când pe-o stea şi când

Dumnezeu poate ajunge oricând/ în formă de inimă.” Cartea (de care s-ar putea să mai auziţi!) e sugestiv ilustrată de Mircea Ioan Mureşanu.

pe jos..., s.n.) Fiecare poet îşi „ameninţă” fanii că-i va lăsa în curând... (în această cheie se citesc şi versurile volumului din 1999: Poemele dinaintea tăcerii). Dar datorăm morţilor şi învierilor succesive ale Poetului, cele cinci dovezi din ciclul al II-lea al cărţii de faţă, (sub)intitulate 1. copilăria, 2. adolescenţa, 3. tinereţea, 4. vârsta şi 5. o tempora. pantha rei. eheu, fugaces. tempus fugit... Şi, desigur, vor mai fi aduse alte şi alte dovezi!

Elena Dulgheru, EroticoApocaliptica. Poeme din Templul Tatălui, Editura OPT, Bucureşti 2015

…Am tot pasat volumul Elenei Dulgheru, neştiind de unde „să-l apuc”, dar poate că la lectură ne-a îndemnat prezentarea lui Al. Cistelecan, de pe coperta a patra, și ale lui Florin Caragiu şi Christian Crăciun. „Erotico-Apocaliptica e un imn cu desfăşurare arhitecturală şi cu suflu devoţional şi participativ. E de fapt o monografie a iluminării prin iubire, cu un scenariu de cântarea cântărilor…”, spune marele Al(fa) sau Cis, cel care semnează prefaţa cărţii: Orchestraţia imnică a iubirii. Dar - suntem noi de părere - cel mai tare i-a încurcat pe exegeţi explicaţia subtitulatorie cartea: metapoem în hipertext, dar şi explicaţiile editoriale. „...autoarea invită cititorul să privească Apocalipsa ca pe-o deschidere iubitoare, plenară a omului faţă de Dumnezeu. Etapele acestui ritual erotic sînt dezvoltate în filele cărţii...” Cum remarcă oricine o ia în mână, „Cartea este construită în trei registre: cel poetic propriu-zis, cel de meditaţie mistică şi cel vizual” (ilustraţiile aparţin tot autoarei, cum scrie şi pe coperta interioară). Dar am zis, hai să purcedem la drum, pe cont propriu, să constatăm pe pielea noastră cum cele trei registre „se îmbină, cresc unul din celălalt, după regilile unui (a) muzicalsimfonic, prezent la nivelul întregului.” Şi am putut constata că avem în faţă un volum bine gândit/ticluit, după metoda clasică a „manuscrisului (blogului!) găsit”, autoarea pretinzând că ar fi vorba despre nişte postări de-o zi, descărcate de pe Internet. Cartea este în întregul ei un poem-imn monografic sacerdotal care abordează „stihia ontologică”, construit ca un tot, „o simfonie de epitalamuri” (Cis). Iar „postările” sunt de fapt secvenţe (sau module) bine regizate într-un scenariu sau plan. O carte complexă, compusă ca un fel de alexăndrie sau esopie -, pe care o vom recomanda şi altora.

(Din păcate, cu tot esoterismul conţinut, n-am găsit foarte multe atingeri cu spiritul Apocalipsei biblic-ioanite, ci mai degrabă scenariul, bine articulat, al unei apocalipse gnostice.)

Octavian Doclin, Sărbătorile, poeme, Ed. Gordian, 2016

Cu o prezentare amplă de Constantin Cubleşan pe coperta a patra, preluată dintrun articol mai amplu publicat în „România literară”, cu alte două pe interiorul clapetelor (Paul Aretzu şi Zenovie Cârlugea), volumul de 90 de pagini al cunoscutului poet reşiţean iese cu nădejde şi curaj în lume, deşi în fapt poezia sa se recomandă singură înaintea cititorului

Adrian Munteanu, Fluturele din fântână, sonete alese, eLiteratura, 2014

Cu o prefaţă de Paul Aretzu, „Arta sonetului / sunetului”, cartea de 375 de pagini a sonetisului (şi actorului) braşovean A. Munteanu este o antologie din cele şapte cărţi de sonete publicate în şapte ani - între 2005 şi 2011 - şi numerotate de la Sonete 1 la Sonete 7: Tăcerea clipei, Casă fără ziduri, Paingul orb, Ferestre în cetate, Femeie!..., Orele Tăcerii şi 7. Dar cele alese pentru volumul antologic în discuţie se împart în opt secţiuni distincte: I. Tot alergând de mine, alergând, II. Bântuie bobul binele bizar, III: Plonjez în gol şi mă izbesc de glod!, IV. Pe Tâmpa duhuri se aştern la pândă (Sonetele Braşovului), V. Îneacă-mă-n sărutul ce ucide!, VI. Un inorog prin jarul clipei scurmă, VII. Aprins sonet, urzit în cerul gurii şi VIII. Tu, fiul meu, să afli că am fost! Desigur că la un poet veritabil titlurile însuşi (sintetice versuri) sunt generatoare de poezie: aglutinează în jurul lor vers şi sens. Şi, chiar dac-am dori să „dezvoltăm subiectul”, cât spaţiu ne-ar mai rămâne în ca-drul restrâns al acestei rubrici?... Cartea lui A.M., nu doar că e masivă, dar și o carte mare în ambele sensuri, fiindcă sonetul e un gen migălos, care presupune predispoziţie de orfevru... Hai, totuşi, să cităm dintr-un Suav sonet: „Suav sonet, m-ai prins decis de mână./ Luntraş dibaci al rimei şi-al măsurii,/ Al trudei ce-şi arată-n versuri nurii,/ Ai vrut să fim de-o viaţă împreună/.../ Aprins sonet, urzit în cerul gurii,/ Luceferi risipeşti prin nopţi cu lună/.../ Licoare-a clipei, ce-a săpat un rid,/ Sublim sonet, îmi ocroteşti lumina/ Din asprele tăceri ce ne divid.”

Alexandru Moraru, Recompus din clorofile - poezie; Meandre la răscruci - epigrame, Mirador, 2016

100 poeme cuprinde prima din cele două, poetul lăsându-se cuprins de Gustul estompării - cu care începe culegerea: „Cu fiecare zi devin/ tot mai singur, deşi/ mă asaltează muzele...” El oscilează între „zănatice dorinţi” şi „trecutele putinţi” (cum e şi firesc la vârsta noastră...) - dar cochetează în continuare, consecvent, cu muza: „Destule poeme îmi fac/ cu ochiul...(Cochetări). Titlurile sunt, în general, biverbe: Trecutele putinţi, Marea promisiune,

Litera primordială ş.c.l. Poetul timișorean ne mai trimite şi un volum de proză, pe care îl vom considera în numărul următor.

Vasile Proca, Portrete din cuvinte (dialoguri elective), Ed. Junimea, 2015

Nu cred că am văzut vreo carte de interviuri aşa completă şi bine mobilată, cum este cea a poetului ieşean. (S)electivă fiind, cartea cuprinde 11 interviuri cu personalităţi poetice diferite şi de calibru mare şi foarte mare: începe cu americanul (newyorkez) Stanley H. Barcan, continuă cu autohtonii Calistrat Costin, Ovidiu Genaru, Gh. Grigurcu, Cezar Ivănescu, Iurie

Matei, Carmen Mihalache, Arcadie Suceveanu, Vasile Tărâţeanu, Lucian Vasilescu şi Lucian Vasiliu. Secţiunea se intitulează Exerciţii de sinceritate (II) şi ce este remarcabil aici e faptul că fiecare autor intervievat beneficiază de un portret complet: foto, notă bio-bibliografică, prezentarea autorului, un poem olograf în facsimil, comentarii critice. Iar cireaşa de pe tort o constituie acel Atlas liric, fiecărui invitat între coperţile cărţii publicându-i-se câteva poeme reprezentative... Acum, te iau martor, cititorule - tu care eşti mai citit decât mine: ai mai întâlnit o asemenea completă formulă de volum?...

Majoritatea autorilor de acest fel se rezumă la dialogul propriu-zis: „interogatoriul”, mai mult sau mai puţin regizat (eu îţi trimit pe mail întrebările - tu te descurci). Dar Vasile Proca, poetul, îşi promovează cu brio colegii, ataşând la carte şi o Iconografie din arhiva proprie. Volumul apare în Colecţia Dialog XXI, reprezentativă în contextul secolului în care trăim.

Irina Lazăr, Fragmente de joc, Grinta, 2016

Citim în josul paginii de gardă: Volum câştigător al Premiului Grinta în cadrul PNP „Mircea Ivănescu”...; iar pe coperta a patra o prezentare elogioasă a lui Daniel Vorona - care ni-l evocă pe unul din „idolii” generaţiei noastre: Dan Verona! În plus, cartea mai apare şi în Colecţia Poezia 9 coordonată de Adrian Suciu în colaborare cu As. Cult. Direcţia 9... (Şi iată că am umplut jumătate din spaţiul afectat numai cu aceste referinţe.) Pe Adrian Suciu îl cunoaştem, şi apreciem poezia lui, dar nu ştim exact în ce... direcţie se îndreaptă poezia nouă - sau 9! - , aşa că preferăm să luăm lucrurile pe cont propriu.

Iată, să vedem şi câte-un fragment din jocurile lirice ale Irinei Lazăr (şi nădăjduim că am ales un eşantion reprezentativ): „Între două plecări, aştept derutată/ Sătulă s-aud dimineţile acelea îndepărtate/ Vuind ca nişte mări părăsite.”

(Aştept); ameţită// de ceea ce se cheamă/ o noapte de dragoste/... nu mă abţin de la dezmăţ/ parcurg/ toate treptele viitoarelor înălţimi”; „Un bărbat înfocat îmi trimite/ buchete de flori/ din ficat...” (Un amor devastat). Şi ne-am convins, într-adevăr, că „Irina Lazăr crede în poezie, trăieşte întru poezie. Uneori îşi provoacă singură răni pentru a avea motive de autovindecare...”

(D.V.) Că noi, cititorii de diferite vârste „poetice”, am putea să fim sau nu de acord cu trăirile ei filtrate liric... asta e cu totul altă poveste. Pentru istoria literaturii important ce s-a scris - nu trăit - : ce rămâne pe hârtie. (Căutînd poemul care dă titlul volumului, dădurăm peste Twin Peaks:) „...ce-a fost , ce va să vie, el mi-a dăruit o/ bluză aurie, se uita la sânii mei, făcea tumbe erotice/ ca piticul acela din - Twin Peaks.../.../ o femeie rănită sunt şi eu, m-aş/ prăbuşi dramatic pe o scenă.../.../ dar orgasme aiuritoare mă lasă adesea/ într-o stare ce mă doare...”)... (?!?)

meridiane

nr. 69 n martie 2017

Claudine Bertrand, Montréal, Québec. În treizeci de ani, Claudine Bertrand a publicat douăzeci de volume de poezie și alte cărți ale artiștilor.

Creaţia sa a fost recompensată cu mai multe premii literare. Volumul Trupul prizonier în cap i-a adus prestigiosul Premiu Tristan Tzara în anul 2001 și, un an mai târziu, Premiul Saint-Denys Garneau. Prin cărțile şi implicarea sa personală, Claudine Bertrand contribuie activ la promovarea poeziei. În 1981, autoarea a fondat revista Arcade, dedicată în exclusivitate vocilor feminine ale litraturii, pe care a condus-o timp de douăzeci și cinci de ani. A editat douăzeci de culegeri și antologii și a coordonat recent, Pentru elogierea şi apărarea a limbii franceze (Paris). Este laureată a Marelui premiu al Salonului Internațional al Poeţilor Francofoni, distincţie pe care a primit-o în 2010, pentru volumul Pasiune pentru Africa. Din anul 2006, moderează un program hebdomadar dedicat poeziei la Radio VM din Montréal. Este președintă a ediţiei din 2017 a concursului ce acordă Premiul Trubadurilor din orașul Le Touquet. În

2016, i s-a acordat de către Universitatea din Plovdiv (Bulgaria) titlul de Doctor Honoris Causa. Este şi laureată a ediţiei din 2016 a Premiului Alexandre Ribot (Paris) pentru volumul Florile furtunii şi a Premiului Virgile pentru 2017.

16 actualitatea literară n Romanul „Amorţire”, de Florin Lăzărescu, va apărea în limba germană

Cel mai recent roman semnat de Florin Lăzărescu, Amorţire, publicat în 2013 la Editura Polirom, va apărea în 2018 la editura austriacă Wieser, în traducerea lui Jan Cornelius. În decembrie 2014, romanul Amorţire a apărut în traducere în limba chineză, în colecţia „21st Century Best Foreign Novel of the Year Award” a editurii People’s Literature Publishing House Co., Ltd., din Beijing.

Editura este specializată în publicarea de cărţi de literatură (clasică, contemporană, autohtonă, străină etc.) şi a publicat pînă acum titluri semnate de autori importanţi din întreaga lume: Kenzaburō Ōe (Japonia, Premiul Nobel pentru Literatură 1994, tradus şi în limba română la Polirom), J.M.G. Le Clézio (Franţa, Premiul Nobel pentru Literatură 2008, tradus şi în limba română la Polirom), Julian Barnes (UK), Mihail Şîşkin

Claudine Bertrand

Ultima femeie

III

I

Pe moment mi-am reproșat că îți dorisem moartea atâta timp iar acum joc pe piatra ta funerară jocul meu dintotdeauna știam că ziua aceasta binecuvântată avea să sosească aveam răbdare.

Sunt o vocală perpetuă în acest peisaj nemărginit în căutarea unei frumuseți a unui subiect a unui adevăr... (o carte citită invers) mai mult decât orice altceva acest proiect irațional îmi vorbește în prezent el demască vizibilul pentru a-l reconstitui în interior: obiecte pierdute minciuni piedici margini de miraj impresii din poveşti personale.

II Obsesie a urmelor litera F mare de la femeie în locul amintirii unei copilării ca un roman de dragoste. Uitată poreclită vrăjitoarea cu părul de foc ea scrie despre această apariţie atât de apăsătoare este vorba despre un trecut de femeie buimăcită de suicid o femeie întâlnită cu douăzeci de ani înainte.

(Rusia), Jeanette Winterson (UK), Jan Koneffke (Germania), Annie Proulx (SUA), Tomas Eloy Mártinéz (Argentina) etc.Un roman despre frica de moarte, despre visuri şi iluzii, despre memorie şi uitare şi care urmăreşte destinul a două personaje din România contemporană, Amorţire a apărut în colecţia „Fiction Ltd.” a Editurii Polirom, şi în ediţie digitală, şi s-a aflat în topul celor mai bine vîndute cărţi ale editurii la Salonul Internaţional de Carte Bookfest 2013. De curînd, editura austriacă Wieser a publicat ediţia a II-a a romanului Trimisul nostru special, al aceluiaşi autor, traducere în limba germană de Aranca Munteanu. Trimisul nostru special a apărut la Polirom în două ediţii (2005, 2014) şi mai este tradus în franceză, spaniolă, italiană, slovenă, maghiară şi croată.

n Romanul „Omoară-mă!”, de Ana Maria Sandu, tradus în limba maghiară

Romanul Omoară-mă!, de Ana Maria Sandu, va fi publicat în limba maghiară, la Vince Kiadό Kft., în traducerea Gabriellei Koszta. Aceasta este cea de-a doua traducere a romanului, apărut în 2010 în colecţia „Ego. Proză” a Editurii Polirom, şi în ediţie digitală, după cea în limba italiană, la Editura Aisara, traducere semnată de Ileana M. Pop. Omoară-mă! este o poveste sofisticată despre puterea perversă a naraţiunii şi despre modul în care ficţiunea poate deveni mai „reală” decît realitatea, alterînd-o pînă la epuizare. Ana

III Dintr-o dată cealaltă se încarnează în ciuda sinelui întrun peisaj cotidian apoi «nu mai reuşim să evităm» conştientizarea distanţei faliei face aparte de acum încolo din viaţa sa iar liniştea sa devine o imposibilă depărtare.

IV Aceasta se înscrie în şirul zilelor şi al traseelor scrisorilor solicită o recitire nicio zi fără un gând despre ea absenta de «acum douăzeci de ani» şirul întrerupt revolta amnezia selectivă ea nu mai este cea care credem în ciuda morţii copilăria a regăsit-o.

V

IV Jurasem că nu voi plânge în ziua morții tale ce declarație de dragoste pe ecranul ultimei scene ai țipat aveai o privire de nebun erai ca eroul celui mai nou film la modă atunci zăceai culcat jignitor de gol și derizoriu.

V Lumea revenea la punctul de plecare m-am aruncat în gol la prima lovitură pe care am primit-o este o nebunie să iubești moartea ura dorința acestei uri vreau niște culori blânde ca să te urăsc mai tare tată când mă voi întoarce ca să-ți răscolesc oasele.

VI Nu e cazul să te deranjezi îți voi povesti tot la fel precum viața pe care mi-ai răpit-o animal cu gheare ascunse îndepărtându-mă de amărăciunile de demult voi merge acolo unde tu nu exiști.

VII N-a mai rămas nici urmă de tine se crapă de ziuă te-ai risipit cât timp a așteptat mama complice în această iraționalitate din care nimeni nu se întoarce și unde nimeni nu așteaptă niciodată pe nimeni nimeni niciodată niciodată niciodată pe nimeni...

Fără subtitlu nu-şi va revedea tatăl mama: abandonul.

Vrăjitoare cu părul roşu ea continuă să dezarmeze vizibilul îmbrăcată ca o fată de stradă în mizerie-memorie.

VI

Prezentare și traducere de Mircea Dan DUȚĂ

Nu voia să rupă pactul tăcerii vrea să se scrie în marea carte a locurilor sfinte se gândeşte din nou la sinucidere la nivelul gestului la atacul de neîngăduit la schilodire.

VII Nu caută un subiect de scandal nu o mai interesează cercetarea adevărulului şi a sensului ascuns «originar» căci încă mai voia să facă parte dintr-o realitate de aici până la rătăcirea idolilor până la moartea tatălui să uite ceea ce era dezgustător în mama ei tumultul crizelor de nebunie.

VIII «Nu sunt decât o ficţiune» scrie ea în cartea apariţiilor chiar dacă nu a fost găsită calea fără sfârşit conduce invariabil la origine la renaştere într-o altă piele şi altfel numită.

Tatăl pe care-l ucidem I Maria Sandu (n. 1974) a debutat în 2003 cu volumul Din amintirile unui Chelbasan (Paralela 45), tradusă în limba franceză în 2010 cu titlul L’écorchure. Au urmat romanele Fata din casa vagon (Polirom, 2006), Omoarămă! (Polirom, 2010) şi Aleargă (Polirom, 2013).

Este redactor la revista Dilema veche. A fost invitată la numeroase tîrguri internaţionale de carte şi a avut lecturi publice la Budapesta, Viena, Paris, Berlin, Leipzig, New York.

Ți-am căutat locul în cimitir multă vreme cu mult înaintea morții tale m-am întins pe pământ am visat la acest loc l-am săpat în pustiul fragedei copilării erai gol pușcă precum limbajul însuși te uitasem te uitasem tot în afară de chipul tău îți uitasem curbura trupului.

II Era cald în dimineața înmormântării tale le-am spus că plec într-o călătorie nu făceam parte din familie moartea ta nu m-a afectat ba chiar mă bucura.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com) Adriana WEIMER (adriana_weimer@yahoo.com)

Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Maria BOLOGA, Maria NIȚU, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu Tiparul: Tipomedia Prod Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj, Timişoara, Reșița şi la sediul USR Bucureşti