Actualitatea literară 71

actualitatea literară

nr. 71, anul VIII

mai 2017

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n Magda URSACHE:

Despre postumanismul postum şi alte „isme”

Careul de aşi

n Alexandru MORARU:

Autocronică literară

n Erwin Lucian BURERIU:

Limba română, o necunoscută?

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Vasile PISTOLEA, Radu CIOBANU, Maria BOLOGA

G

o e h

h g r

M e

c o

a ţ u

n proză: Dan FloriţaSERACIN

n meridiane n Danuta Olczak Prezentare şi traducere de Alexandru G. Şerban

Viaţă, de Keith Richards

Cea mai citită autobiografie rock a tuturor timpurilor

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Glossă de Mihai Eminescu și Prostia omenească de Ion Creangă

Nicolae SILADE

Despre postumanismul postum şi alte „isme” Se discută la noi, în ultima vreme, din ce în ce mai mult, despre postumanism, un termen care prin alte părți a fost deja abandonat tocmai de către cei ce l-au generat și dezbătut vreme îndelungată. Ca și în cazul postmodernismului însă, noi îl adoptăm și îl (re)aducem la ordinea zilei, ca și cum ar fi de importanță capitală pentru omenire. În totală desincronizare cu trendurile lumii de azi și asociat altor isme depășite (fracturismul, utilitarismul, performativismul, deprimismul, confesionalismul, mizerabilismul, vizionarismul, personalismul, minimalismul, neoonirismul, textpresionismul, neoruralismul etc., etc.) sau unor post-uri la fel de perimate (post-istoricul, post-tragicul, post-secularul, post-ironicul, post-ideologicul, post-realismul etc., etc.), dar analizat în relație cu transumanismul sau anti-umanismul, termenul în sine nu definește nimic, nu explică nimic și nici nu poate fi explicat câtă vreme omul și nu post-omul este cel care l-a pus în discuție. E ca și cum cineva ar vorbi despre postumitate în timpul vieții, fără a avea o minimă preocupare de a înțelege viața mai întâi. În loc să se conecteze realmente la lumea din jur sau la cea interioară, la veacul/veacurile pe care le traversează sau la clipa în care se condensează veșnicia, gândirea umană o ia înainte și se autodefinește postumană, fără a lua în calcul rătăcirile de care este capabilă. În ceea ce mă privește, teoretizările pe marginea oricăror isme mi se par un fel de sinucidere culturală. Și mă opresc aici. Iar pentru a vă dovedi că lumea de azi încearcă să se redescopere, iar nu să devină postumană, postumă, vă voi spune ce am văzut recent, sau mai bine spus ce nu am văzut în lumea civilizată. Nu am văzut pe străzile Vienei, prin cafenele, prin parcuri, prin campusuri, în cele trei zile cât am stat acolo, atâția tineri cu iphone, smartphone sau tablete câți poți vedea într-un oraș de provincie de la noi. Pot spune mai degrabă că nu am văzut deloc. Dar i-am văzut pe foarte mulți citind, cântând, biciclind sau pur și simplu socializând la modul clasic. Și m-am întrebat: au rămas ei oare atât de în urmă sau noi am luat-o prea de tot înainte? Vă las pe voi să găsiți răspunsul. Eu doar mă întreb.

„În ordinea lumii binele este unic - spunea marele prozator rus Dostoievski - pe când răul e complex şi îmbracă o multitudine de forme. Iar una din acestea forme este ignoranţa umană.

Rezultă de aici că, pentru a destrăma o parte a răului din lume, trebuie să determinăm ignoranţa şi neputinţa noastră.

Acest deziderat omul nu-l poate realiza decât prin cunoaştere: sondând lumea lui interioară şi lumea din afara lui. Aceasta este cunoaşterea adevărată şi complexă care exprimă puterea, grandoarea şi libertatea spiritului nostru.”

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Ion Oprișor și expuse la Galeria „Armi” din Lugoj

nr. 71 n mai 2017 opiniile noastre Două opere cu valoare de ghid etic pentru viață: E aproape un truism să mai afirmăm că literatura se inspiră din viață, că viața de toate zilele, cu toate bucuriile și tristețile ei, a constituit și constituie sursa permanentă de inspirație pentru scriitori. Iar dacă acesta este un adevăr mai evident decât aerul ce-l respirăm, tot atât de evident este și adevărul că literatura se adresează vieții. Cele două epitete date de Horațiu poeziei - dulce et utile - pot deveni emblematice pentru funcția literaturii în general: ea este dulce, adică desfată, purifică, înnobilează sufletul omului, pentru că scriitorul nu înfățișează numai viața așa cum este, ci și cum ar trebui să fie și acest fapt dă naștere, în sufletul nostru, la meditații și reverii superioare, la acea stare de catharsis, de uitare a micilor mizerii cotidiene. În acest sens afirma și G. Călinescu că „arta - în special literatura - ne garantează cea mai nobilă dintre libertăți libertatea de a fi o oră pe zi singuri și intelectuali”.

Dar, în același timp, literatura și instruiește, sau, mai bine zis, instruiește făcând plăcere. Ea poate să ne dea o utilă și instructivă lecție de morală, îmbrăcată într-o haină artistică ireproșabilă. Desigur, literatura nu poate schimba lumea și niciodată nu și-a propus acest țel orgolios, dar ea poate schimba omul; îl poate face mai bun, mai uman, adică mai apropiat de structura și natura sa. Deci funcția ei ultimă este, prin excelență, o funcție etică. Alături de filosofie (alte două moduri de cunoaștere ale omului), literatura caută în realitate esențe umane. Ne-am propus, în rândurile ce urmează, să facem o lectură a două opere, total diferite ca gen, dar cu aceeași finalitate etică pentru viață.

Nu este o lectură din prisma cititorului tradițional, care caută o plăcere superioară, o desfătare, o evadare sau chiar un refugiu în literatură, ci o lectură inversă, din punctul de vedere al cititorului care se caută pe sine și încearcă să deslușească ce îndemnuri de viață practică, ce pilde și povețe pot să ne ofere cele două opere. Pentru început ne vom opri la Glossa lui Eminescu. Nu vom insista asupra izvoarelor de inspirație și nici asupra temelor sau motivelor filosofice pe care le dezvoltă poezia.

Ele au fost evidențiate de numeroși cercetători ai operei eminesciene. Reținem doar precizarea lui Perpessicius că Glossă este „una din poeziile cele mai discutate, fie sub raportul concepției, fie sub acela al formei”.De asemenea, reamintim structura poeziei de 10 strofe a câte 8 versuri fiecare, cu o strofă temă la început și alta recapitulativă în final, celelalte opt comentând și dezvoltând câte un vers din strofa temă. De la prima lectură se impune o constatare: poetul se situează în planul ideilor generale și rămâne până la finalul poeziei în acest plan.El adoptă astfel postura înțeleptului care are de comunicat omului câteva revelații sau adevăruri. Și pentru a le conferi gravitate, poetul a dat acestor adevăruri forma unor sentințe ori maxime, ca și Solomon pildelor sale biblice: ,,Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi și nouă toate; Ce e rău și ce e bine Tu te-ntreabă și socoate; Nu spera și nu ai teamă Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece”.

Să vedem care ar fi tâlcul acestor adevăruri.

Din întreaga poezie se desprinde o idee esențială: lumea este un theatrum mundi, o imensă scenă pe care se joacă tot felul de saltimbanci: unul plânge, altul râde, doi se ceartă, alții hulesc. Măștile se schimbă în permanență, dar de mii de ani comedia a rămas aceeași. În varietatea lui de tonuri și de culori, spectacolul e fascinant și, asemenea cântecului de sirenă, atrage, ademenește, seduce.

Cei slabi, ignoranții, impostorii, mișeii și nătărăii nu-i rezistă și îi cad în mreje. Ei se înghesuie cu toții spre izbânzile vieții, într-o luptă grotescă. Omul care-și caută condiția adevărată a existenței sale nu trebuie să se prindă lor tovarăș. El trebuie să se sustragă acestui joc primejdios fiindcă este, ca orice teatru, un joc al iluziilor și nu al permanențelor.

Se pune însă întrebarea: cum se poate sustrage?

Răspunsul îl dă poetul: regăsindu-se pe sine sau altfel spus, cunoscându-se pe sine. În acest sens toate îndemnurile adresate omului de a se sustrage zădărniciilor lumii, pe care Eminescu le dezvoltă din strofa temă în celelalte opt strofe ale poeziei, nu sunt decât tot atâtea trepte spre această cunoaștere de sine. Dedesubtul întregului cortegiu de forme trecătoare ale lumii, poetul a descoperit o forță care-l poate scoate pe om din prozonieratul propriilor iluzii. Și această forță este spiritul său.

Astfel, ghidat de rațiune, omul poate să părăsească întunericul ,,pădurii de iluzii” și să ajungă la adevărul realității umane. Această cale a fost străbătută și de alte personaje, esențe umane, din literatura lumii. Călătoria lui Faust, a lui Don Quijote sau a lui Dante din Divina Commedia sunt tot atâtea

călătorii din întuneric spre lumină, adică din iluzia cauzată de erori la realitatea umană, realitate care conține în ea însăși semnele divinității. Căci, așa cum spunea Spinoza, „omul e microcosmosul macrocosmosului”. Deci în interiorul ființei noastre sălășuiește partea noastră de adevăr și de veșnicie.

Au spus-o marii înțelepți ai omenirii, ca, de pildă, Fericitul Augustin, care mărturisea, în acest sens: „In interiore homine habitat veritas” („În interiorul omului sălăsluiește adevărul”). Revenind la Glossa eminesciană, se impune o concluzie: ca și înțeleptul Socrate, poetul Eminescu caută să găsească „sursa ontologică a ființei umane”. Pentru Socrate, „răul se naște din ignoranță”. Eminescu ne sugerează în continuare că omul poate distruge ignoranța sa înnăscută sau, cu alte cuvinte, poate să-și depășească propriile limitări și condiționări prin cunoașterea de sine. Din această cunoștere, ar spune Socrate, se naște știința virtuții, adică știința unei conduite juste. Ceea ce pentru poetul nostru echivalează cu afirmarea unui mod de a trăi neîntinat (curat, nepătat, moral). Aceasta credem că e concluzia care se exprimă din Glossă. * Să poposim acum asupra narațiunii lui Creangă. În aproape toate edițiile, ea poartă titlul generic Poveste. Doar unele ediții inserează și subtitlul ei, Prostia omenească. Observația este necesară fiindcă ne arată cum povestitorul, ca și poetul, se așază, încă din titlu, într-un plan de maximă generalizare. După lectură, se impun alte constatări care susțin această idee: deși e intitulată Poveste, istorisirea nu are nimic fabulos. Ca și titlul, personajul este tot generic, adică nu are nume. Singurele elemente ce caracterizează această specie sunt formulele (cea inițială și finală) și cadrul de desfășurare al întâmplărilor. Creangă a ales acest cadru, nedeterminat spațial și temporal, tocmai pentru că vrea să ne comunice un adevăr cu caracter general. Subiectul povestirii, căci este mai mult povestire decât poveste, este simplu și se poate rezuma astfel: un om descoperă ignoranța în propria familie și pleacă în lume. Se va întoarce acasă cu o singură condiție: dacă în lume va întâlni prostie mai mare decât cea din propria-i casă. În lume, „drumețul nostru” descoperă un tont, un nătărău și doi neghiobi. Tontul încerca să introducă soarele în bordei cu obrocul, nătărăul a înjghebat un car în casă si voia să-l scoată afară pe ușă, dar nu putea, fiindcă ușa era mai strâmtă decât carul. Neghiobul dorea să arunce niște nuci din tindă în pod cu țepoiul. Alături, alt neghiob (îi spunem noi, Creangă nu-l mai caracterizează) trăgea din răsputeri să urce vaca pe șura cu fân pentru a-i da de mâncare. Cei patru reprezintă termenii de definire a prostiei, dar și dimensiunile ei. După cum vedem, Creangă nu dă o definiție a prostiei, deși își subintitulează povestirea Prostia omenească. El procedează ca și scriitorul maghiar Rath Vegh Istvan în Istoria culturală a prostiei omenești: ne prezintă doar faptele. Însă povestitorul român le proectează pe un fond ultim tocmai pentru a le divulga. Dacă eliminăm formula inițială și cea finală a povestirii, narațiunea aduce mai mult a parabolă. Concluzia moralizatoare, care se desprinde din subsidiar, este aceasta: principala cauză a relelor de pe pământ este ignoranța, care nu are limite. Neavând limite, omul se poate foarte greu apăra de ea. Și mai cu seamă atunci când ea nu are nici leac, cum ne-o spune tot Creangă în povestirea Păcală, dar de data asta în versuri: “Prostia din născare, Leac în lume nu are; Ea este uricioasă boală, Ce nu se vindecă în școală, Ba nici în spitale”.

Prin urmare, e bine ca, atunci când pleacă în lume, omul să-și ia o mare doză de prudență și o infinitate de precauții pentru a nu fi victima ei.

Povestea lui Creangă devine astfel un pandant epic și etic la suprema înțelepciune din Glossă. În ordinea lumii binele este unic - spunea marele prozator rus Dostoievski - pe când răul e complex și îmbracă o multitudine de forme. Iar una din acestea forme este ignoranța umană. Rezultă de aici că, pentru a destrăma o parte a răului din lume, trebuie să determinăm ignoranța și neputința noastră.

Acest deziderat omul nu-l poate realiza decât prin cunoaștere: sondând lumea lui interioară și lumea din afara lui, cum ne sugerează cei doi scriitori. Aceasta este cunoașterea adevărată și complexă care exprimă puterea, grandoarea și libertatea spiritului nostru. Ajunși la finalul acestor considerații, putem spune că Poetul și Povestitorul au exilat adevărurile noastre comune în operele respective. Noi, aici și acum, n-am făcut altceva decât să le repatriem, pentru că ele fac parte din viața noastră.

Vasile Pistolea

cronica

nr. 71 n mai 2017

actualitatea literară 3

Învoielile lui George Bălăiţă Învoiala, ultimul roman al lui George Bălăiţă încheie o operă? Sau George Bălăiţă ar fi vrut să scrie un lung serial cu diavolul Chirică şi diavolii din jurul său, cu consătenii lui Stan, cei buni şi cei răi?

Scriam, cu mulţi ani înainte de apariţia romanului Învoiala, că lumea lui George Bălăiţă este, la prima vedere, cea mai bună dintre lumile cu putinţă. Totul pare tihnit, destinat fericirii depline.

Bunătăţile se revarsă ca dintr-un corn al abundenţei, sărbătoarea pare a fi fără sfârşit. Nici un capitol nu este mai întremător decât

Un un om vesel şi gras din Ucenicul neascultător. Viaţa lui Alexandru Finţi - aşa se numeşte “omul vesel” - e mirifică. Omul este fericit, stelele îl protejează.

E rotund, dar rotunjimile nu-l fac ridicol: îl aşează în consens cu perfecţiunea naturală. La rădăcinile sale se află pământul roditor al satului-matrice din care se trag totate personajele de seamă ale Ucenicului…, regii ţărani ai lui. După mamă, Finţi se trage din familia Radziwill, în linie dreaptă. Erudiţia eroului vesel şi gras, în chip de armă modernă, va învinge. Alexandru Finţi va construi muzee. Va păstra amintirile frumoase ale acestei

Cu femeile care se lasă măritate şi care devin stăpânele casei? George Bălăiţă voia ca lumea lui Creangă să fie văzută, povestea lui Stan Păţitul să fie „filmată”. Îi vedem, suntem împreună cu ei.

lumi. Între scriitorii “de azi” (de ieri) George Bălăiţă se numără între puţinii care a ştiut să preia mesajul lui Creangă - să înţeleagă sensul sărbătorilor humuleştene.

Carnavalul său este un moment de reală strălucire a carnavalescului, aşa cum îl realiza, în poveştile sale, Creangă. Exponent, în literatura de azi, a spiritului moldovean , are înţelepciunea să-şi asume acest spirit. În Ucenicul neascultător latura ezoterică a naraţiunii e estompată, ceremoniile aşezate în plan secund. Lumea parcă numai e atât de senzuală, sentimentul că trăim la porţile Orientului, mai puţin subliniat. Cartea este

mai “moldovenească” în sensul că aparţine mai clar provinciei în care orice s-ar putea întâmpla.

Ceea ce nu înseamnă că autorul va abandona ideea de epos totalizant. Lumea lui nu este un fragment, ea reprezintă un Tot, iar scriitorul trebuie să cuprindă

miniepistole 74

deci să recapitulăm dar sub nici un motiv să nu capitulăm chiar dacă suntem la capitolul recapitulare viața a fost frumoasă a fost foarte frumoasă / și este / viața este / frumoasă și va fi frumoasă multă vreme de acum încolo / mult mai frumoasă decât viața pe care am trăit-o noi în timpul vieții noastre mult mai frumoasă decât viața pe care o veți trăi voi în timpul vieții voastre mult mai frumoasă decât viața pe care o vor trăi cei ce vin după voi / da / viața este mult mai frumoasă decât viața / chiar asta am vrut să vă spun / și acesta e adevărul despre frumusețe / și aceasta e frumusețea adevărului da să iubești așadar adevărul să iubești frumusețea să iubești totul pentru că numai atunci când iubești ești iubit numai atunci când iubești trăiești și numai prin iubire vine mântuirea și dincolo de moarte va fi tot viața ta și dincolo de moarte vei fi tot tu pentru că sfârșitul nu are sfârșit și nici începutul nu începe pentru cel care este dincolo de început și sfârșit

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

Colocviile de la Liebling: Convergenţe culturale Simpozion naţional de literatură şi arte Ediţia a VII-a

Manifestarea se va desfăşura în zilele de 6-7 octombrie 2017, în localităţile Timişoara şi Liebling şi va include secţiunile: Literatura română şi arte Etnografie şi folclor – „(De ce) mereu Mioriţa?” Ştefan Goanţă – prozator Sunt invitaţi să participe scriitori, profesori, studenţi, oameni de cultură.

Termen limită de înscriere este data de 4 septembrie 2017, prin e-mail la adresa: fundatiastefangoanta@yahoo.com sau prin poştă la sediul Fundaţiei, 307245 Liebling nr.969, jud. Timiş.

Lucrările se vor încadra în limita a 3-10 pagini, format A4 (maximum), şi se vor trimite până la 11 septembrie 2017, ca fişier ataşat pe e-mail, la adresele indicate sau prin poştă la sediul Fundaţiei. Textele vor fi redactate în Microsoft Word, format A4, font Times New Roman, cu diacritice , corp de literă 12, la 1,5 rânduri.

Lucrările prezentate la Simpozionul „Colocviile de la Liebling: Convergenţe culturale” vor fi publicate în antologia Tradiţii, arte şi literatură, volumul al III-lea, cu ISBN. Toţi participanţii vor primi diplome.

NOTĂ: Se acceptă participarea de la distanţă, prin trimiterea lucrărilor la adresele precizate.

Organizatorii regretă că nu pot asigura cazare şi transport.

Persoane de contact : Irina Goanţă – 0256-396463 ; 0760332195; 0723128019; igoanta@yahoo.com; Maria Niţu – 0769682344; maria_nitu2001@yahoo.com; Maria Mihalca – 0763960369; 0721946860.

totul. Scriitorul nu este unul dintre cronicarii ei, el este chiar Cronicarul, aşa cum în fiecare dintre eroii Lumii în două zile nu vorbea un personaj, ci însuşi Personajul. Precum Kesarion Breb, Naum Capdeaur va suporta întâmplările cele de cuviinţă pentru a atinge înţelepciunea.

Kesarion se îndrepta spre Egipet şi era îndemnat să privească uimit lumea Bizanţului, Naum se va îndrepta doar către povestitorii care au acumulat înţelepciune.

El nu va fi preot, va fi scriitor. Aşa cum Chirică a devenit un demon de iarmaroc, părăsind spaţiile sacre, Cartea se va transforma într-un şir de cărţi, iar Autorul va deveni romancier. Nimic mai mult decât un romancier.

Un romancier… de formulă nouă. Dacă Ion Creangă este (după cum spunea Ibrăileanu) Homer al nostru, dacă Sadoveanu (după cum afirma Ciopraga) este Homer al românilor, am putea afirma, scriam altă dată, că George Bălăiţă ar fi un Joyce al nostru, autorul acelui Ulise care încearcă să descrie marea călătorie

Cornel UNGUREANU interioară - epopeea intimităţii.

După Învoiala, parcă aş scrie, cu aceeaşi mândrie, că e un Creangă al prezentului nostru literar.

Lumea în două zile: o neobişnuită insistenţă asupra cotidianului iluminează şi “noile periferii”, intrarea în mecanica provinciei eterne. Retragerile “în” şi “întru” Bacovia nu fac altceva decât să “cartografieze”, încă odată, această lume: “Vremea s-a schimbat pe neaşteptate, scria judecătorul Viziru.

După zile caniculare, ploaie şi grindină, este greu să găseşti în oraşul Albala un loc liniştit.

Pe locul unui oraş mic un oraş industrial creşte la întâmplare după planuri, cum scrie la gazetă, bine gândite. Zgomot, murdărie, lume multă. Şantiere deschise peste tot, praful de ciment ca o ceaţă înnecăcioasă, gunoaiele înfundând rigola, cu toată armata de măturători care în zorii zilei se adună pe străzile principale, purtându-şi târnurile glorioase în bandulieră. Mari cartiere de blocuri uniforme înconjoară vechiul oraş. Un “centru” cu mult asfalt, din prefabricate, destulă sticlă şi ciment, o arteziană cu jeturi moi (când e deschisă, fiindcă altfel e mai tot timpul seacă) şi straturi geometrice de flori mărunte, o iarbă care se udă cu furtunul, ceva impersonal şi rece, ceva întins şi nu prea înalt, ceva ca un factor comun scos în faţa parantezei, ceva dispare şi noul anunţat demult nu-şi face apariţia, aşadar sâmburele unei schimbări ce nu se vede în vântul nepăsător al istoriei, mă rog, ceva care ar tenta peste măsură un pietrar sau un scriitor. Turnurile şi cupolele nu ascund vechiul târg de vamă.

Ele se apără cu înverşunare şi umilinţă. Seamănă cu un om la capătul puterilor. Marile uzine fumegă în noile periferii. Fumul e galben, verde, pute.”

Fiecare timp are, spune poetul, Moldova lui. Ţara extrem de provincială, în care casa nu mai poate fi adăpost, nu mai poate proteja sărbătoarea. Această lume din care, pe neaşteptate, George Bălăiţă a plecat.

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Se va împlini în vara aceasta un veac de la nașterea la Bârlești-Mogoș, în Apuseni, a lui Ovidiu Bârlea, etnograf și folclorist de anvergură, cu lucrări de referință în materie, dintre care doar Mica enciclopedie a poveștior românești și cele două volume de Folclor românesc ar fi suficiente pentru a fundamenta o solidă reputație științifică. Preocupările sale s-au concretizat în numeroase alte lucrări, cum și întrun bogat palmares publicistic, inclusiv ca cercetător în Institutul de Folclor pe care, prin anii ‘60, l-a părăsit sau a fost nevoit să-l părăsească. N-am reușit să dibui împrejurările și motivele reale ale acestei retrageri cu riscul de a trăi doar din scris, dar cu siguranță ele au legătură cu fratele său, istoricul și teologul Octavian Bârlea (n. 1913), preot greco-catolic, stabilit în străinătate din 1937, la Roma și München, devenit monsenior, director al Radio Vatican, secția română, colaborator al posturilor Europa liberă, Vocea Americii și a revistelor românești din diasporă, titular al parohiei române unite din München, ctitor al Societății Academice Române din Roma etc. etc, în fine, lider al diasporei românești, cumulând, cu alte cuvinte, suficiente „păcate” care apăsau greu asupra fratelui rămas sub regim comunist. Frate care a rezistat totuși și grație ajutorului său, transmis probabil quasiconspirativ. Ca punct de plecare pentru cei interesați de relațiile dintre cei doi frați, recomand substanțialul eseu al dlui Ion Buzași, Flcloristul Ovidiu Bârlea într-o corespondență familială, apărut în „Viața Românească, nr. 11-12/2013.

Ovidiu Bârlea n-a fost însă doar un om al cercetării științifice, ci și un remarcabil scriitor de o factură oarecum aparte, întrucât literatura sa este puternic infuzată de universul etno-folcloric pe care-l explorează.

Ne-au rămas de la el un volum de povestiri, Urme pe piatră (1974) și romanele Șteampuri fără apă (1974), Drumul de pe urmă și Se face ziuă, ultimele apărute postum. Dintre ele, cel care mi-a suscitat ideea acestui comentariu comemorativ este romanul Șteampuri fără apă. Întâi pentru că îl reprezintă cel mai bine pe Ovidiu Bârlea în ipostază de scriitor, cu o robustețe epică generatoare de adânci și neașteptate rezonanțe și, în al doilea rând, deoarece își revelează la relectura de azi o neașteptată și tristă actualitate.

Odată parcursă o asemenea carte care ne propune un univers specific, inconfundabil, nu pot rezista tentației de a prezuma resorturile care i-au determinat nașterea.

Firește, ca în orice tentativă de ispitire a intimității procesului de creație, întreprinderea implică și riscul unor concluzii hazardate. De data aceasta însă, nu cred că mă aflu prea departe de adevăr dacă afirm că romanul lui Ovidiu Bârlea s-a născut din adânca nostalgie a unei lumi apuse, care a chemat irezistibil scriitorul la reconstituirea ei. Sunt critici care privesc cu condescendență, cu un fel de superioritate blazată, cărțile care, mărturisit sau nu, își propun „să arate” cum se trăia odinioară într-un anumit loc sau mediu social. Asemenea cărți își au însă rostul lor, cu atât mai mult atunci când, ca în cazul de față, reușesc să se mențină pe tărâmul elitar al artei, să-și depășească țelul ilustrativ și să concentreze o tensiune dramatică, generatoare de semnificații. În Șteampuri fără apă, dramatismul acesta este intrinsec temei. Nu poate fi decât dramatică dispariția unei lumi, întrucât ea impune și dispariția unor habitudini și moravuri, disoluția unui anumit tip de sensibilitate, de percepere și de interpretare a vieții.

Dispariția unei lumi presupune nașterea concomitentă

comentariu

nr. 71 n mai 2017

Un roman etnografic

a alteia sau, cu alte cuvinte, zorii unei noi epoci care, de multe ori în istorie - și nu neapărat de spiritele reacționare - a fost privită cu neliniște sau cu teamă.

Moții băieși de pe Valea Negrilesii, dintre Zlatna și Abrud - lumea romanului lui Ovidiu Bârlea -, mici producători în mine arendate, trăiesc la sfârșitul celui de al XIX-lea veac drama luptei inegale și, pentru ei, lipsită de șanse, împotriva ascensiunii agresive a marelui capital pus în joc de societățile străine. Ei au împotriva lor nu numai rapacitatea și tehnica avansată a acestora, ci și întregul sistem de legi, păzit cu brutală strășnicie de jandarmii cu pene de cocoș. Nicicând o carte nu mi s-a părut a ilustra atât de pregnant metafora din celebrul pamflet arghezian: „Ți-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele și le-ai sorbit din adânc și le-ai secat.” Căci societatea străină - o „Gold Corporation” avant la lettre -, seacă în sens propriu izvoarele acestei lumi mici și brave de băieși, spre a le abate apele către instalațiile ei de mare capacitate. Evenimentele se precipită apoi, urmează revolta, represiunea și toate celelalte, dramatismul situației fiind potențat de contrastul dintre puritatea

înspre pagina 50 să se limpezească o zare a conflictului.

De fapt, în această parte nici nu se întâmplă decât un singur, dar mare lucru: se configurează o lume, o zonă de existență specifică, istorică, eroică de atâtea ori, profund umană întotdeauna. În cea de a doua parte, culoarea etnografică pălește în fața dinamizării subite a narațiunii. Evenimentele se precipită înspre un deznodământ pe care n-am să-l divulg. Voi remarca, în schimb, finalul propriu-zis, de o mare frumusețe, cu adânci implicații în universul real, originar al acestei cărți: întâlnirea dintre Mionuț, cel cu mințile rătăcite, și Țandilă, ceteraș bătrân și însingurat, strania lor solidarizare în cântec pe cărarea codrului etern ocrotitor.

S-ar putea remarca aerul ușor vetust provenit din tratarea exclusiv comportamentistă a personajelor, ca și din curgerea cuminte, riguros cronologică a narațiunii.

O impresie contracarată din plin de tensiunea ascendentă a tramei epice și de absoluta autenticitate a personajelor și a dialogurilor. De altfel, pornind de la dialoguri, s-ar putea obiecta și asupra unui anumit exces dialectal ce ține tot de culoarea etnografică a cărții, dar care pune sub semnul întrebării receptarea ei de către toți cititorii. Căci pentru cititorii din aria transilvană, romanul este perfect inteligibil, iar fraze precum următoarea chiar savuroase: „Mi-ai prins prima din coadă și dacă mi-o rupi, să știi că te calcă.” Pentru cei care, însă, nu știu că „primă” înseamnă panglică și că „te calcă” este o sudalmă eliptică (te calcă nevoia / calce-te nevoia) - de fapt, o pseudo-sudalmă, cu discretă nuanță echivocă, îngăduitoare -, fraza rămâne iremediabil obscură. Dar împotriva acestor posibile rezerve, Șteampuri fără apă, rămâne opera literară de referință a unei eminente personalități științifice aflată azi pe cale de a fi uitată și care ar merita o nouă lectură și reevaluare măcar acum, cu prilejul Centenarului.

Eugen D. Popin, dublă lansare de carte la Lugoj

arhaică a acestor oameni harnici, blajini, sensibili, cu un foarte acut simț al umorului, al melosului și al naturii și, pe de ală parte, brutalitatea impactului cu reprezentanții unei lumi noi, aflată în plin marș impetuos și lipsit de scrupule. Curios este că întâia asociație la care m-a condus lectura acestei cărți n-a fost, cum era de așteptat, aceea cu Arhanghelii lui Agârbiceanu, ci cu un roman al lui Bernard Clavel, tradus la noi în 1975, Stăpânul fluviului, în felul lui un requiem al corăbierilor de pe Rhon, care au pierdut lupta, tot atât de inegală și de lipsită de șanse, cu ascensiunea (și agresiunea) vaselor cu aburi. Dar chiar și dincolo de această identitate a conflictului, există între cele două romane o înrudire de viziune: robustă, vitalistă, optând nu pentru detaliul subtil, ci pentru cel esențial, definitoriu pentru o anumită situație sau stare de fapt. Romanul lui Ovidiu Bârlea aduce însă ceva în plus, încă din intenție, și anume ilustrativismul etnografic, care, dacă n-ar fi perfect asimilat structurii intime a cărții și subordonat logicii ei artistice, ar duce la rezultate penibile. Din fericire, nu e cazul.

Romanul, compus din două părți, debutează lent, deconspirând încă de la primele pagini plăcerea autorului de a povesti, de a evoca, uzând de o adevărată revărsare de detalii - de la modul în care cutare personaj folosește cremenea, iasca și amnarul până la felul cum băieșii se folosesc de uneltele lor -, detalii care converg toate spre a conferi romanului alura sa etnografică. În relatarea dansului, a „jocului” popular, e evidentă prezența în ipostază beletristă a cercetătorului din viitorul său volum, Eseu despre dansul popular românesc (1982). În roman, episodul dobândește o tentă meridională, pasională, de dramatică exuberanță și totodată de pregnantă plasticitate: „Ținea de mijloc jucătoarea numai cu o mână, cealaltă o lăsa tândălind slobodă (subl. RC). Câteodată o ridica spre limpezimile văzduhului, ca și cum ar fi arătat că acuma pământul s-a făcut una cu cerul. Din când în când o ducea la buze și șuiera ascuțit, apoi dădea jucătoarea pe sub mână și pornea rotirea. Pașii călcau sigur și ușor, ca îngrădiți de fire nevăzute.” Lenta desfășurare epică face ca abia

Scriitorul bănăţean Eugen D. Popin – poet, traducător, jurnalist, editor, directorul revistei literare “Alternanţe” din München, Germania (revistă în care publică mulţi scriitori bănăţeni), autor a peste 20 de volume de poezie, eseistică şi traduceri (din şi în limba germană, din şi în limba italiană) –, a revenit la Lugoj, în data de 12 mai 2017, de la ora 17, în Sala de Consiliu a Teatrului Municipal “Traian Grozăvescu” din Lugoj, cu o dublă lansare de carte: este vorba despre volumele de poezie “No way out / Prins; Trupul ţărânei / The body of dust” (Editura David Press Print, Timişoara, 2017) şi “Aproapele şi viul” (Editura Grinta, 2017), lansarea fiind organizată de Cenaclul “Anotimpuri” şi Biblioteca Municipală Lugoj.

Despre activitatea literară a scriitorului şi despre cele două volume de poezie – “No way out / Prins; Trupul ţărânei / The body of dust” şi “Aproapele şi viul” – semnate de Eugen D. Popin au vorbit: autorul (care a şi citit poezie şi a oferit autografe), scriitorii Simion Dănilă, Dan Floriţa-Seracin, Remus Valeriu Giorgioni şi prof. Simona Avram.

O altă întâlnirea literară a lugojenilor cu scriitorul Eugen D. Popin a avut loc în 16 mai 2011, dată în care a avut loc lansarea volumului de poezie “Moartea vânează astăzi altundeva”.

Adriana WEIMER

nr. 71 n mai 2017

Ana Blandiana

profil

actualitatea literară 5

Scrisul ca predestinare 75

„Timpul scrie pe trupul meu versuri” n Continuare din nr. 70 Să reamintim că scrisul este pentru Ana Blandiana un dar tragic şi o ispită fatală. Dincolo de uimirea contemplării, mereu nestinsă, el trezeşte o „bucuroasă disperare”. Fiindcă poeta locuieşte într-o inconfortabilă tensiune.

Posibila scindare a fiinţei ar trebui să împace starea de nelinişte, de alarmă şi insecuritate, cu limpezimea calmă a rândurilor aşternute. Ana Blandiana reuşeşte performanţa de a proteja acest miez dramatic într-o scriitură limpede, conservând haloul misterios. Recunoscând conştiinţa limitei şi afişând, totuşi, „viziera zâmbetului”.

Dedublându-se, dar mărturisind, în repetate ocazii, că rostul scrisului este cel de a veghea, fără eclipse de luciditate. Mai mult, „tot ce ating se preface-n cuvinte” ne asigură poeta, de vreme ce „există un zeu care se crede cuvânt” (v. Iluzie).

Ar mai fi de adăugat că, străină de prejudecata specializării, Ana Blandiana consideră toate genurile „reductibile la poezie”. N-ar trebui, aşadar, să mire că s-a încercat şi în proză cu acelaşi elan mitologizant şi palpit cosmic, avansând reţeta miracolului, dovedind priză la real; sau, cum spunea nimerit Valeriu Cristea, e vorba, mai degrabă, de un „fantastic îndrăgostit de real”.

Fiindcă, pentru Ana Blandiana, fantasticul prezintă „o înfăţişare mai plină de semnificaţii a realului”. Aşa încât, filtrând lumea, refractând-o, autoarea ne livrează îmbietoare „proiecte de trecut”, inventându-le; făcându-l de nerecunoscut. Experienţele revelatorii suportă intruziunea fantasticului iar miraculosul face parte, insidios, din real: „A-ţi imagina – ne previne graţios poeta – înseamnă a-ţi aminti”. Cum viaţa este vis irizările fantasticului ne invită în spaţiul increatului.

Totuşi, să nu uităm dramatismul latent al mesajului. După o lungă gestaţie, în 1992, apărea Sertarul cu aplauze, un roman-parabolă, frizând absurdul, testând o altă reţetă prozastică. Dar, de fapt, în tot ce scrie, Ana Blandiana se dezvăluie ca o natură romantică, eminamente meditativă (cf. D. Micu); şi visătoria sau somnia, oferindu-i şi şansa de „a se copilări”, „vindecându-se” – spunea poeta – de maturitate, ascund un sâmbure dramatic. Sub faldurile calmului elegiac, metaforizant, sub aparenţa ambiguităţii şi a simplităţii se iţesc, seismic, marile şi gravele interogaţii. Fiindcă, pentru Ana Blandiana, cuvintele trebuie să fie „bune conducătoare de gând”,

sprijinind dispoziţia meditativă.

Sub aparenţa calmului elegiac, răzbat ecoul precarităţii, foşnetele unei lumi supuse derizoriului, în destrămare, reverberând cosmic. Şi, nu în ultimul rând, polarizarea teluric / spiritual, alertând fiinţa.

Fiindcă motivul somnului, dorinţa de repaos ar induce „plutirea”, lentoarea, împăcarea. În vreme ce aspiraţia spre puritate pare ameninţată, boicotată de aluviunile pe care „apa curgătoare a zilei” le târăşte, provocând agitaţie şi haotism. Cum ne spălăm „într-un râu de secunde”, trecerea devine ameninţătoare, ferită, totuşi, de gheara anxietăţii. Adierile thanaticului invocă un „miros de trup abandonat de suflet” (v. Trup amar). Iar volumul pomenit pare a accentua acest implacabil prag, ca dat organic, învăluit în lamentaţii discrete, catifelate, purtând „învelişul / unei boli îngereşti” (e drept, mortală). Trecerea de la primul mormânt (al lichidului amniotic) înspre momentul extincţiei, anunţat de ruina fiinţei, invocă acelaşi scenariu al contopirii cu elementele, divolvându-ne

în natură, fără delirul jubilant al începuturilor. Şi tot sub semnul acvaticului, o veche predilecţie a poetei. Ea s-ar dori „o stâncă în mare”, mângâiată de valuri.

Altfel spus, rezistând tăcut, în van (recunoaşte), la zbaterea mării, văzută ca o „fiară a apocalipsei”.

Ordonându-se pe această axă problematizantă, poemele noi agravează simptomele, dar nu propun o altă formulă lirică.

Răsfăţată de critică şi suspectată de abandon, poeta revenea în forţă, risipind misterul. Politica n-a îndepărtat-o de poezie (cum suspinau, temătoare, unele voci) şi, cu atât mai puţin, n-a retezat o prodigioasă carieră lirică; după cum oboseala, astenia civică a societăţii româneşti n-au stimulat un lirism „de baricadă”. Auzind „surd” realitatea, împovărată de cercurile vârstelor, Ana Blandiana ne propunea o colecţie de tatuaje lirice. Au rămas undeva în urmă frenezia contaminantă şi elanurile juneţii, acea frumoasă solidaritate (pierdută) care o soma să scrie, într-o descărcare de mare sinceritate: „Epoleţii generaţiei mele / Cine ar îndrăzni să îi jignească?” Sub flamura revizuirilor s-au lansat şi jigniri şi observaţii acid-judicioase cu privire la fenomenul liric al anilor ’60, încercându-se „vacantarea” ierarhiei moştenite (cf. Nicoleta Sălcudeanu).

Am uitat (deşi n-ar fi trebuit) şi sintagma „poporului vegetal” (de mare ecou) şi aventurile celebrului motan Arpagic; cu protectori înalţi în epoca ceauşistă (Geo Bogza, G. Ivaşcu, Gogu Rădulescu, printre ei),

poeta s-a lansat într-o lamentativă „opoziţie esopică” (cf. Marian Popa). Acum, după aproape trei decenii de la dispariţia regimului dictatorial, striviţi de lehamite şi dezinteres, navigând spre un viitor ceţos, ne mişcăm inerţial; răbufnirile mediatice au un ecou palid. Încât poeta, înţelegând că timpul „e frumos ca un poem” îşi contemplă risipa, castrându-şi efuziunile. Sub „tandra putere a morţii”, totul se degradează (vezi Sonet degradat). Universul însuşi e în extincţie, populat cu îngeri bătrâni, „urât mirositori / cu iz stătut”. Întâlnim un cal scheletic, un ciot de lumânare, aliaje confuze, putrefacţia e în extensie. Timpul, zice admirabil poeta, „scrie pe trupul meu versuri” (vezi Op).

Dar, să reţinem, folosind cuvinte „în care moartea s-a copt”. Încât ipoteza modelului vegetal, lansată cândva de Valeriu Cristea, capătă o deplină şi definitivă confirmare. Şi volumul Refluxul sensurilor (2004) închidea un ton funebru, aşteptând noaptea-soroc. Asediată de întrebări, tot mai străină în oglinda „moale”, poeta socotea că

şi-a încheiat destinul; stingheră, înconjurată de fantomele din „oglinzi bătrâne”, ea îşi reciteşte existenţa într-un secol care nu-i aparţine. Peisajul familiar s-a dizolvat „în marea lumină”, un cal de aer o poartă, în travesti, spre o altă vârstă, ţărâna – suportând o ciudată transparentizare – o „priveşte voluptuos”. Poemul însuşi „va fi altul”, la o altă lectură.

Iar cohorta cititorilor aşteaptă.

Iată refluxul sensurilor, încolţind într-un moment fast, departe de a fi marcat un impas creator; decantând acumulările unei existenţe, recunoscând, surdinizatfermecător, criza.

Călăuzită, spuneam, de imperativul moral, pendulând între pioşenie şi căutare („Mi s-a spus să te caut” / Nu să te găsesc; v. Nec plus ultra), poeta trăieşte în patria neliniştii. Angajamentul de „mărturisitor” vădeşte continuitate, accentuându-şi trăirile crepusculare, de vibraţie dramatică, sesiza Constantin Cubleşan; iar transcrierea acestor stări (o „trecere pe curat”) îşi află izbăvirea printr-un exerciţiu exorcizator, care va veni: „Mă supun ierbii / Care mă salvează / De neliniştea care sunt eu însămi”. Încercând a afla „o rază de sens” (într-o lume „din care înţeleg atât de puţin”, cum ne previne), Ana Blandiana cultivă replierea.

Să observăm că antologia Pleoape de apă (Editura Paralela 45, 2010) se deschidea inspirat cu poema Darul, numind şansa de a-şi asuma destinul tragic al lumii prin „lumea cuvintelor”.

O suferinţă ritualizată, jubilativ-

obosită, o vinovăţie a fiinţei, întreţinând obsesive dezbateri morale, în fine, o nostalgie a timpului originar, androginic (locuind în „uterul spaimei”) şi, în replică, prezenteismul „murdar”, agonic, dezolant, transformat în cuvinte-merinde, care, ciudat, asigură tocmai destrămarea: „Din fericire am descoperit / Că totul / Poate fi transformat în cuvinte / Şi am continuat să înaintez / Presărând / Vorbele în care mă destram” (v. Poveste). Pe bună dreptate, Mircea A. Diaconu nota că sinele îşi instituie acum prezenţa exclusiv prin scris, ca o ultimă ipostază, identificatorie. Iar poeta, înţelegând scrisul ca patrie (se) va mărturisi într-o splendidă Biografie: „Nu mai am dreptul să mă opresc / Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit / Pune în pericol universul / Suspendat de buzele mele”. Doar aşa, rostinduse, căutând fără istov sensul tăinuit, condamnată la nelinişte, ea poate depune mărturie, revoltându-se, neputincios, împotriva trecerii.

Dincolo de enigmistica titlului, Orologiul fără ore respectă reţeta: un ton crepuscular pe suportul unui lirism reflexiv, „de idei” (firesc, nicidecum livresc), un ochi contemplativ interesat de ecoul etic, cu rezolvări onirice, elogiind viaţa ca vis sub cupola timpului devorator; un „orologiu estropiat” (cf. Paul Aretzu), dezvăluindu-şi maşinăria infernală, indicatoarele pipăind orbeşte cadranul cu „găuri negre”. Şi poeta, trecută prin repetate „oglindiri”, traversând „haosul de lumi paralele / revărsate în mine”.

* Examinând fulgurant „cele două vieţi”, Ana Blandiana (adică Rusan Otilia Valeria) va rememora episoadele care au marcat-o: dosarul, împiedicându-i, o vreme, studiile universitare (fiind zidăriţă), apoi redactor la Viaţa Studenţească şi Amfiteatru, bibliotecară; colaboratoare, cu rubrici de ecou (Antijurnal, Atlas) şi multe călătorii (vezi bursa la Universitatea din Iowa, în urma căreia s-a născut, în tandem, America Ogarului cenuşiu).

Apoi surpriza Herderului

Adrian Dinu RACHIERU (1982), confruntările cu cenzura, haloul numelui după „succesul” unor poezii „concrete”, aluzive (decembrie 1984), inconsistenţa speranţelor, denunţurile colegilor, „spargerea anturajului”, interdicţiilesubblazonulmotanului Arpagic, lecturile (în absenţă) de la Covent Garden (1986), dar şi volumul Poezii, scos la BPT (1989).

Desigur, tabletele din România literară (până în august 1990), valul de calomnii, prezenţa unor oameni providenţiali, întinzându-i o mână în clipe grele (I. Bănuţă, G. Dimisianu, G. Ivaşcu), destinul unor cărţi, întâlniri „suprarealiste” (cazul tovarăşei Sonea), îndărătnicia de a refuza vicepreşedinţia Consiliului FSN, în pofida presiunilor (fiind „foarte iubită”, argumenta Ion Iliescu), vecinătatea dezagreabilului Silviu Brucan, procese tergiversate, brusc anulate etc. Conducând, însă, la o forţată maturizare politică; implicit, poeta declarându-şi oroarea faţă de orice fel de putere şi „risipă de timp istoric”. Ceea ce a nedumerit pe mulţi (de la Emil Constantinescu la N. Manolescu).

Dovadă că, angajându-se în diverse bătălii, trezind civismul naţiei, „absorbită” vremelnic de politică, Ana Blandiana, sublimânduşi suferinţa morală, a rămas poetă. O mare poetă, evident, gravă, reflexivă, vulnerabilă, invidiată, respectându-şi capitalul exponenţial anunţat la debut.

Fiindcă ea reprezintă azi, observa Alex Ştefănescu, persoana întâia plural. Cine sunt eu?, un volum care aduna „un sfert de secol de întrebări”,adicăinterviurilepecare, în timp, le-a oferit Ana Blandiana, încerca să risipească dilemele identităţii. Oricât ar dezavua placheta care îi marca debutul, poeta şi militanta confirmă un mai vechi diagnostic, rostit, inspirat, de Mircea Martin, asigurându-i o identitate exponenţială.

6 actualitatea literară

Autocronică literară

Evenimentele din 1989 m-au surprins într-o funcție de conducere la revista Orizont, adică secretar principal de redacție. Cum intelectualitatea sau pseudointelectualitatea țării se scinda în două, victime și oportuniști, am căzut, cu toată conducerea, în tabăra celor dintâi și așa am rămas până azi, un sfert de secol. Noi am lăsat locul altora la guvernarea revistei și a acestor vremi. Cum nu am fost încă împușcat, am continuat să scriu și să public, total abandonat de colegi.

E drept că am și lipsit din țară, plecând la ai mei, peste Ocean... Cum nu scria nimeni despre opera mea, am decis să o fac eu. Un coleg scriitor, care avea o revistă online în străinătate s-a oferit să publice, sub numele lui, un comentariu la lucrările mele recente. Dar să-l scriu chiar eu, pentru că „autorul știe întotdeauna mai multe lucruri despre sine”. Am acceptat, materialul a apărut dar revista s-a desființat recent.

A fost un gest amical din partea lui. Eu însă voi reveni asupra textului.

Mă voi autoplagia. Asta e, dacă nici un „critic” nu scrie nimic despre opera mea, o voi face eu însumi, imitându-l pe Thomas Mann - „Cum am scris Doctor Faust”... Îl iubesc pe acest mare scriitor german, nu numai pentru că eu însumi sunt german dinspre mamă, nu numai pentru că ne-am „întâlnit” virtual la San Francisco, amândoi având acolo, la aceeași vârstă fiind, un nepoțel „born in the USA”...Și cum Thomas Mann lucra la celebrul său roman în State, tot așa scriam și eu, la umbra palmierilor din San Francisco Bay Area la ultimele mele două volume, „Hotel California” și „Armura demnității”...

Așadar, titlurile volumelor mele de versuri nu au nimic senzațional, comercial, ci reprezintă “blazoane” ale definirii de sine față cu lumea.

Dacă una din primele mele cărți de versuri, “Afectivități conștiente” reprezenta din titlu afirmarea dominării sentimentului de către rațiune, categoric influențat de lecturile despre omenesc și artistic (eventual la Goethe), actualul volum”Armura demnității” s-ar traduce prin interpunerea unor formule convenționale între viață și artă în genere, ceea ce înseamnă cam același lucru, sau între un anume tip de individ și mediul înconjurător, relaționarea omenescului cu artisticul. „Armură” înseamnă donquijotism, totodată însă disimulare, autorul simțind nevoia să-și apere fragilitatea, sensibilitatea, prin defensivă: “Armura demnității, cu luciu glacial,/Ades în pribegie, ades fără să spere -/E prințul purității, cel fără de Graal./Și spiritu-i se nalță mai liber, prin durere.//Ascuns între oțele, îi este dor și sete/De-un simplu cânt, în câmpul de un verzui colos,/Unde-nțelept oricine-i, ș-orice strămoș poet e...”

Armura ascunde și slăbiciuni, pe care țin să le reprim printr-un ton definitiv: “Integritate veche și holtee,/C-o lance dreptățind ce nu e strâmb,/El, urmărit din fașă de-o idee,/Fu palid trup în belicos carâmb.//...Din trăsături îi pică azi nisip,/Câte-o armură când și când îi crapă...” (“Cavalerul rozelor”, titlu al operei lui Richard Strauss).

Un mai amplu poem, cu tentă socială, folosește alegoria celebrei picturi PLUTA MEDUZEI de Théodore Géricault. O ambianță de ambarcare fericită, într-o aură solară, startul luminos se termină prin furtuna distrugătoare, urmând construirea plutei și macabrul canibalism, care e, de fapt, lupta pentru putere, pentru cât a mai rămas din efectivul navei. Poate și o trimitere la corabia românească actuală…

O desfășurare aproape epică de ipostaze tragice, semnificând, mai pe larg, condiția umană. “Și doar am fost, când zile existară/Și totul era demn de-a fi trăit./Eram bogaţi spiritual(...). /Cu amintiri de veacuri sau de-o oră; /ERAM ÎNTREG AL VIEŢII MELE FIU. (...)// În fiecare-i câte-o fisură nevăzută, (...) /Trădarea e internă; de-acum o să se vadă!/Venit-a şi momentul când n-o să te mai minţi:/ S-A RIDICAT STINDARDUL CEL NEGRU-N ARBORADĂ, /Suntem piraţi de cuget, cu şişul între dinţi.// AM CONCEPUT FURTUNA; am pus în aplicare/Distrugerea forţată a naveiamiral. (...) /Un sâmbure de ceaţă, un rest din ce a fost /Ne-adună laolaltă, înghesuiţi o sută /Pe-un cosmos de fragilă-ntrupare fără rost, /Închipuind infima raţiune, pe o PLUTĂ”. Poemul se încheie printr-un îndemn la rezistență în fața forțelor malefice ale distrugerii și dezumanizării.

Actualele modalități stilistice din volumul de față nu diferă mult de cele care au marcat începutul demersului meu poetic. Pavel Bellu îmi observa, în revista „Orizont”, 1968, evoluția: “Bureriu se manifestă pe orbita EXPRESIONISMULUI. Există în poezia lui o notă de intelectualism aristotelic, proiectată pe fundalul ideii de ars-mimesis. Un artist real, plurivalent”. Era onorant să primesc asemenea rare aprecieri, mai ales că în decursul unei îndelungi activități literare nu s-a găsit prea multă lume să observe, să citească ceea ce am scris.

Sunt prezente și în acest volum, sunt conștient de asta, numeroase dovezi ale imagisticii expresioniste, amintind poate de austriacul Georg Trakl, pe care l-am apreciat în mod deosebit, prin redarea unei atmosfere dramatice, cu metafore revelatorii: “O lună imperială, cu craniu vechi, de oaie,/Muşcând ruina ştirbă cu trosnet surd, de lemn/ Şi stele ruginite, cu-acid tăcut îşi taie,/Radioactiv, traiecte în haosul solemn” (“Insomnie”). Înfruntarea dintre elementele constitutive ale disperării, în piese de astmosferă: “E-un cer cu găuri negre, pe pajiști strecurând/ Acidul nepăsării, în ploi mustind uscate,/Calamitatea spaimei s-a încuibat în gând/Și-un uliu vechi în clopot cu aripile bate” (“Calaveras Fault”); “DRUMURI DE SÂNGE, acolo,/De unde erau ridicate animalele oprite din viață./Era o vânătoare fără semnificaţii,/ Vineri, cu vinete împuşcături;/Râuri îngheţate prindeau gleznele/Şi totul împietrea într-un nesfârşit acvariu./Ne împiedicam de coarnele/ Unor mamifere, rămase-n pământ, de spaimă/Şi refuzând să se nască”. Cruzimea omenească e metaforizată aici printr-o vânătoare, poemul din care am citat având titlul “Expresionism”. Proximitatea declinului și sfârșitului iminent apare metaforizat în tușe violente: “În jerbele sonore se stinge înc-un gând./E lume-n jur, apasă culorile bombate./Îţi ieşi din tine însuţi, c-un zâmbet alb, trăgând/Hectarul unei pajişti arzând pe jumătate. //Se clatină şi luna-n acest nebun popas./ Pădurea eterată în vechi văzduhuri suie./De rădăcini ne prindem şi-n aer am rămas/Şi-n jur e-atâta vară… atâta câtă nu e” (“California”). În Dicționarul Scriitorilor Români (DSR) Mircea Zaciu observă, tot la volumul de debut, apărut în anul în care am intrat și în Uniunea Scriitorilor, 1968: “Poetul își confecționează o falsă mască a grandilocvenței, pentru a-și apăra starea de ingenuitate. O solemnitate regizată și o memorie mai degrabă a vârstei (observație valabilă și azi, n.a.) dau versurilor sale caracterul de elegie a materiei transfigurate.

Se proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența, frenezia simțurilor, erezia, negația, stângăcia, imperfecțiunea, viața și e sfidată candoarea, virtuozitatea, în discursuri care trădează o sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție”... n Continuare în pagina 11

recenzii

nr. 71 n mai 2017

Negru profund, noian de negru

Cele două planuri mari ale cărţii lui Florin Logreşteanu (Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2016) ar putea să aibă, fiecare, un titlu (sau un motto) separat; astfel, pentru paginile „veridice”, „verosimile” (trăsături ale realismului clasic, reluate în noul val de conformism cu realitatea), care descriu dincolo de pitoresc viaţa unor comunităţi de romi, eşuarea proiectelor de integrare în UE, fie că sunt pauperi sau mafioţi, în hăţişul administrativ, financiar, politic al tuturor guvernelor - s-ar potrivi inscripţia: „şi iadul e pavat cu intenţii bune”...

La sugestia lui Juan, spaniolul care are legătură cu o fundaţie europeană, personajului feminin central i se propune să facă parte dintr-o comisie pe problemele romilor, să meargă în ţările cu un exces de imigranţi, ca să-i consilieze; ea însăşi provenind dintr-o şatră săracă, stabilită cândva la marginea Craiovei, Mianda constată (şi acesta e un motiv recurent) în cele din urmă: „Ce şanse am să reuşesc? Pe bune, niciuna (...). În ce să-i integrez?... În mizeria de acasă?... În sărăcia celor cinstiţi?”; „Franţa, vaca bună de muls pentru ţiganii mei... Cum dracu să nu mă privească ţiganii pe sub sprâncene, să nu se teamă de mine, să nu mă scuipe în spate?” În viziunea auctorială însă, realitatea crudă (crime, droguri, prostituţie, sărăcie, afaceri necurate ş.a.) este legată cu eresul şi acesta cu viziunile onirice.

Eufemismul din titlu, Negru profund, noian de negru, deschide ancestralul şi magicul, până la limita damnării existenţiale.

De ce Bacovia (din care este extras versul 4 al poemului Negru) şi nu Arghezi, poetul, în limbaj, al „florilor de mucigai”, dintr-o lume marginală? Cel care ilustrează, în unele din textele sale şi omul „mârşav şi amărât”, simplu „om de sânge”? L-am citat pe Ion Caraion, pentru că este şi exegetul care a interpretat „negrul” lui G. Bacovia drept „puritatea întunericului eliptic de soluţii”; expresia bacoviană fiind „mai umană” şi în acelaşi timp „mai tragică” (Ion Caraion, Sfârşitul continuu). Sau pentru că „noianul” său de negru ascunde „ipoteze la o profundă coborâre în marasm”, falii „într-o psihologie vulnerabilă”, anarhic înghesuită între dezagremente?

Nerezistând, aşadar, ispitei de a împărtăşi expresia bacoviană, „notăm, în privinţa acestei efervescenţe întunecate (susţinută polivalent în roman), ceea ce scria cândva Gh. I. Tohăneanu: „am gândit că un asemenea titlu sugerează pregnant coridorul intim şi umbrit unde, la ceas de taină, mă pot întâlni cu eventualii mei cititori” (un vers eminescian devine titlu).

Chiar dacă cititorii vor fi parţial atraşi de pitorescul agresiv al unor scene (care fac parte nu numai dintr-o comunitate, cea vizată, ci sunt şi aspecte ale unei lumi stricate în esenţa ei umană), nu se poate trece peste faptul că romanul are în centrul său figura nopţii (sau a nopţilor), cu somnul şi tarele ei ancestrale, în care se scufundă din când în când personajul feminin, strivit de societatea europeană şi sufocat, dar iremediabil legat, de „tradiţiile” propriei etnii.

Stare interminabilă, între zădărnicie şi zeflemea, alimentată mereu, cu accese irepresibile, care sunt din ce în ce mai purulente, până în finalul romanului, unde Mianda se vede în acelaşi loc, o închisoare italiană (închisă din motive neclare): „Dacă n-or să te împuşte pe drum, au să te ascundă în altă pivniţă şi mai nasoală” (zice Hudubaia); „Drumul pare fără sfârşit”; „Sunt o fată din Est şi asta îi face suspicioşi”; „Mi se întunecă privirile...

Recad în somn (...) Şi dintr-o dată se face noapte”.

Imperceptibil scenele reale sunt împinse în planul magic, în versiunea reptiliană (reptile, şopârle, şarpele negru) sau printre norii de corbi ameninţători, care smulg carnea de pe cadavre.

Intriga destinului nefast străbate întreg romanul, cu povara ei stilistică şi magică, revărsată în existenţă, sursă de teroare şi de confuzie, hipnotizantă (ca ochii şarpelui negru); personajul nu ştie dacă a ajuns la staţia terminus, dar recunoaşte întunericul fatidic („am şarpele negru în pântec”). Deşi i se tot spune că e o cunoscătoare, o expertă în viaţa romilor, şi are alături reprezentanţi ai altor ţări din Est, Mianda se frânge sub cinismul realităţii. Poate că nu de tot. Scriitorul risipeşte în roman o conştienţă la marginea monologului sceptic: „Tot ce au avut pentru mine mi-au dăruit: o pereche de cătuşe. Încerc să comunic cu ele şi le transmit suferinţa mea (...) Nu-mi mai fac iluzii.” Scindată între o conştiinţă de sine incipientă şi realitatea că e o exponentă a unui grup etnic, ofensa din partea soartei cinice este şi „capitalul” pe care-l posedă nativ. Întorcându-ne involuntar la eufemismul bacovian, remarcăm scena finală, în care personajul clamează o lumină, o călăuzire: „La vederea monstrului, nu încerc nici teamă, nici bucurie. Ca în copilărie îi fac semne familiare cu mâna. Şarpele negru (s.n.) suflă peste mine pulbere de cenuşă. Nu mai sunt copil, am nevoie de puţină lumină ca să-mi continui drumul”.

Interesul tematic şi emoţional se deplasează frecvent la nivelul eşecurilor, de multe ori între adevăruri şi

Maria BOLOGA

înşelăciune, descriind o existenţă echivocă.

Ingenua păcătoasă („nici eu nu eram uşă de biserică”) străbate o epică discontinuă, cu frecvente întoarceri în trecut, la Popoveni, un sătuc unde îi plăcea să caute întrun munte de gunoi, în Muntele fumegător („de mâncare şi de îmbrăcat pentru frăţiorii mei”) şi unde se scălda într-o magie caldă, întunecată, protectoare: „detaşată de confortul lumii fiţoase, provocatoare şi rea”. O lume în care individualitatea devine inutilă, unde „cerul îmbrăţişează egal obiecte neînsufleţite, stârvuri de păsări şi animale, câinii maidanezi (...) pe Muntele de Gunoi nimeni nu e mai presus de nimeni”.

Astfel realitatea contemporană (ex. şi îngrijirea bătrânei italience Carmela) este umanizată prin reprezentarea minţii unui asemenea personaj exotic, dublat de o inocenţă, cu timpul „jucată”.

Principiul celor ce imigrează, dintre romi şi nu numai - este în mare parte că libertatea de circulaţie europeană nu ţine de foame. De aici impresia că relaţiile umane (adică restul), cad în dizgraţie, în absurd, în ilogic, într-o continuă suspectare, aproape mecanică.

Despre ce este romanul? Şi despre faptul că umanitatea a ajuns într-o fundătură?

Nu lipseşte din roman încărcătura demoniacă:

„Încolăcit în jurul gâtului soră-mii şarpele negru (...)

Ochii reptilei sunt ai lui Juan”; „Afurisiţii de corbi ne-au omorât caii”. Magicul şi legendele sunt veşnic purtate cu nonşalanţă şi sumbră determinare: „...Nimic nu mă atrage în Bucureştiul de odinioară (...) ratând imaginea fostului palat în care ţigăncile cumpărate fecioare de şatrele pripăşite în Bărăgan înnoiau sângele românilor bogaţi...”

Bine reprezentat, vocabularul caracterizează expresiv acţiunile marginalilor; dă iluzia unei utopii a comunicării, cum scrie George Astaloş (Dizertaţie asupra argoului): „Totuşi, graţie acestei piruete lingvistice am coborât în paradisul tuturor infernelor de pe pământ” (se remarcă numele personajelor ex. Pandemia...).

Pag. 342 pune faţă în faţă cinismul supravieţuirii, spre care oamenii sunt împinşi, cu ce a mai rămas dintr-o viaţă spirituală, care nu cere nimic, din înţelegerea unei altfel de existenţe. În dialog cu un preot moldovean, călător spre Roma, pentru a-l sluji pe Papă „să pregătească apa sfinţită pentru credincioşi”, personajul întreabă, în numele autorului: „Cât primiţi în schimb (...) Haleală, haine, un acoperiş?”

Replica preotului desface plânsul lăuntric, multă vreme reţinut: „Cât despre acoperiş, cerul liber este acoperişul dăruit de Dumnezeu sufletelor sărmane” (în altă parte este reamintită cruzimea faţă de străini, a soldaţilor romani); „Am întors capul, fiindcă simţeam că-mi dau lacrimile. Ce mişto chestia cu acoperişul Domnului...”

Continuarea monologului pare caustică: „lui Dumnezeu nu i-a venit ideea integrării romilor într-o societate care, de regulă, îi umileşte şi-i vântură ca pe o pleavă.”

Particularitatea personajului seamănă cu stigmatizarea şi, dintr-un alt unghi de vedere, ne vin în minte cuvintele lui Imre Kertesz, care se întreabă ce este el până la urmă: „Un cronicar ascuns sub ruinele epocii? (...) Dau răspunsuri la întrebările pe care Dumnezeu nu le-a pus niciodată. Pun întrebări la răspunsurile pe care Dumnezeu le-a trecut sub tăcere?” (Altcineva) Despre ce este sfârşitul romanului? Negru „profund pe pământ şi în aer... oriîncotro – noian de negru.”

Despre acel „nimic, nimic, nimic”; Nada? Sau despre căldura ocrotitoare şi plină de speranţă a întunericului?”

interviu

nr. 71 n mai 2017

actualitatea literară 7

Maia Morgenstern: „În comedie matematica contează”

- După absolvirea IATC-ului, aţi fost repartizată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Ce consideraţi că avea deosebit acest teatru unde au debutat mulţi dintre marii actori ai scenei noastre?

- Eu ştiu ce păstrează acum, când sunt foarte mulţi actori şi când foarte mulţi tineri absolvă facultăţile de teatru? Atunci avea o tradiţie foarte frumoasă şi o istorie foarte frumoasă, avea şi mulţi actori şi o legendă la fel de frumoasă.

- Aţi afirmat că rolul Lola Blau, în care aţi jucat mulţi ani, a fost rolul vieţii Dvs. În ce constă taina, secretul, care-l diferenţiază de celelalte roluri interpretate de Dvs.?

- N-aş folosi cuvinte aşa mari, taină, secret, hai să vorbim direct, pur, simplu, cu dragoste. S-a dezvăluit în timp, a crescut în timp acest personaj şi a rămas cu mine în tot acest timp.

- Bine, şi timp de 25 de ani să nu vă despărţiţi de el, să nu vă plictisiţi, să aduceţi mereu ceva nou…

- Dimpotrivă, s-a dezvăluit în timp…

- Cred că e un record cel puţin naţional…

- Ştiu eu, poate.

- De-a lungul anilor aţi colaorat cu mulţi regizori. În ce măsură au contribuit aceştia la împlinirea dvs. la succesul de mai târziu?

- Am învăţat să-mi cunosc limitele, cum trebuie să lucrez asupra sufletului meu. Succesul a însemnat o recunoaştere naţională şi internaţională, lucru care contează foarte mult. Atunci când jocul tău este primit şi ceea ce încerci să dăruieşti este apreciat şi îţi dai seama că lumea are nevoie de ceea ce faci tu, atunci ai sentimentul că ai un rost pe lumea asta.

- Dintre regizorii cu care aţi lucrat în filme îi amintesc doar pe Lucian Pintilie („Balanţa) şi Mel Gibson („Patimile lui Hristos). Credeţi că datoraţi acestor regizori şi, implicit rolurilor din aceste filme, succesul uriaş în întreaga lume?

- Da, au fost două întâlniri extraordinar de importante în viaţa mea, dar au fost şi expresia şi rodul multor alte întâlniri oneste, importante, care au construit pas cu pas existenţa mea în film. Am fost mai mult văzută de regizori şi de regizori mai tineri şi mai consacraţi şi încet, încet, lucrurile s-au chemat unul pe celălalt.

- În care dintre cele trei ipostaze, ca interpret de teatru, de film sau de televiziune, simţiţi că vă împliniţi ca actor?

- Mi-s dragi rolurile de comedie, foarte dragi.

Recunosc acest lucru, indiferent pe ce scenă sunt.

Indiferent de gen, încerc să le fac cu onestitate, cum am învăţat de la profesorul meu, Dem Rădulescu.

De fapt comedia nu se poate învăţa, poţi învăţa nişte principii, poţi să înveţi nişte reguli de bază şi anume că în comedie matematica contează. Pare paradoxal, dar aşa e. Măsura, simţul măsurii, pauza, onestitatea…

- Ce primează în succesul unui actor, fizicul sau

personalitatea sa?

- Inteligenţa şi cultura. Orizontul cultural şi inteligenţa sunt singurele care primează.

- Ca manager de teatru, ce criterii aveţi în vedere la angajarea unui tânăr actor?

- În primul rând să-şi dorească foarte mult acest lucru, să fie actor. În cazul nostru să-şi dorească să slujească scena Teatrului Evreiesc de Stat, să cunoască specificul teatrului nostru, să înţeleagă cu ce şi prin ce teatrul nostru e specific, unic în România. Şi în lume sunt foarte puţine teatre profesioniste evreieşti, de expresie idiş, în Europa nu mai spun. Să vrea întradevăr să slujească menirea teatrului nostru.

- Expresia aprecierii talentului şi muncii Dvs. sunt premiile şi distincţiile care vi s-au acordat, între care amintesc Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Cavaler (Franţa 1993), şi sunteţi prima actriţă cu O Stea pe Aleea Celebrităţilor din Bucureşti. Fac aceste atenţii mai frumoasă şi mai bogată viaţa actorului?

- Au mai fost şi alte premii importante, Premiul Academiei Franceze de Film, Premiul EMA, mă rog.

Sunt momente de mare bucurie. În acel moment se cuvine să celebrezi sărbătoarea şi să trăieşti momentul de recunoaştere fără îndoială şi apoi iei munca de la capăt.

- Care este relaţia cu Tudor Aaron Istudor, fiul Dvs., care chiar zilele acestea (jumătatea lunii februarie, 2017), a fost apreciat şi premiat, după participarea la programul Berlinale Shooting Stars?

- Sunt tare mândră şi fericită pentru el şi îi doresc tot binele din lume. Ştiu că munceşte cu dăruire, cu poftă, cu dragoste şi îi doresc să-i fie viaţa încununată pe măsura muncii şi dăruirii sale.

- Nu sunteţi pentru prima dată la Reşiţa şi de aceea vă întreb ce părere aveţi de publicul de aici?

- Am fost aşteptaţi cu dragoste. M-a emoţionat foarte tare însăşi faptul că s-a schimbat locaţia în care am jucat, pentru că foarte mulţi, foarte mulţi oameni au dorit să vadă acest spectacol. Acest lucru mă emoţionează aşa cum mă emoţionează de fiecare dată şi mă bucură că ne răspunde un public inteligent şi doritor de teatru.

- Într-adevăr, în urma solicitării publicului, s-a schimbat sala de spectacole de circa 100 de locuri, stabilită iniţial, cu una de 700 de locuri, plină. Ceea ce mă bucură că în ciuda condiţiilor de azi din ţară sunteţi la fel de optimistă ca la precedenta întâlnire, din urmă cu zece ani.

- Sunt mai optimistă.

Interviu realizat de Titus CRIȘCIU

„Poezia pe care o scriu reflectă însăşi VIAŢA, aşa cum e EA...”

Interviu cu poetul Nicholas Lungu

George MOTROC

George Motroc: La mulţi ani cu multă sănătate şi inspiraţie pentru operele dvs.! Vă rog să dezvăluiţi cititorilor cine este poetul Nicholas Lungu?

Nicholas Lungu: In primul rând mulțumesc! pentru urarea de mulți ani!

Am să răspund pe scurt şi la întrebarea d-voastră ,,cine este poetul Nicholas Lungu?” E o întrebare pe care mi-o pun deseori în faţa oglinzii, sunt un om obişnuit, căsătorit, doi copii mari, merg la sală, înot ,excursii, câteodată în România, mă bucur de viaţă, dar pe lângă un hobby sau altul mai am un hobby major „poezia”.

G. M.: Ca fiu al Lugojului, care sunt cele mai frumoase amintiri ale copilăriei?

Nicholas Lungu: Ca lugojean (născut şi crescut în Lugoj), am multe amintiri frumoase: excursii cu bicicleta în împrejurimile Lugojului, împreună cu prietenii, când plonjam în Timiș de pe Podul de fier şi multe altele... năzbâtii...

G. M.: Vă mai amintiţi contextul în care aţi scris primele versuri sau încercări literare?

Nicholas Lungu: Primele versuri literare le-am scris târziu, după 40 de ani, după unele experienţe să zicem dureroase (de viaţă), pe ciorne aruncate

neglijent în nişte sertare (la un moment dat vroiam să le arunc la coș...), dar, după câţiva ani, am început colaborarea la revista de limba română “Viața noastră” din Israel, publicând sistematic proză umoristică şi poezie...

G. M.: Ce rol a jucat şi, comparativ, ce rol joacă astăzi poezia în viaţa dvs.?

Nicholas Lungu: Poezia pe care o scriu reflectă însăşi Viața, aşa cum e ea, cu frânturi, bucăţi, episoade în care fiecare se poate identifica, probleme existențiale desprinse din viaţa reală, uneori dureroase... Poezia mea, recunosc, reprezintă şi o refulare, o eliberare interioară pentru că eu simt şi trăiesc la intensitate maximă ceea ce scriu... deci, pe scurt, Poezia mea reprezintă totul, pare ciudat spus, dar mă refer la viaţa interioară, nu la cea exterioară.

G. M.: Cum scrieţi? Aveţi un ritual al actului de a scrie?

Nicholas Lungu: Nu am un ritual al actului de creaţie, totul vine pe neaşteptate, un fel de improvizaţie, ideile îmi vin uneori pe stradă, alteori la serviciu (nu-mi câştig existenţa din scris), oricum toate poeziile mele au amprenta unei filozofii personale (de viaţă...)

G. M.: Câteva cuvinte despre viaţa literară a comunităţii româneşti din Israel...

Nicholas Lungu: In legătură cu viaţa literară a comunităţii româneşti din Israel e de ajuns să consultaţi Wikipedia ASILR, sunt acolo mulţi oameni de cultură (scriitori), cu nuvele, volume de poezie şi proză, printre care

şi subsemnatul care am onoarea de a fi membru ASILR (Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Română). Avem şi o revistă în format online „Alkemia”, participăm la târgul de carte de la Ierusalim, din iunie 2017, la stand-ul României, conferinţe, întruniri la Casa Scriitorilor, lansări de carte șamd...

G. M.: În ceea ce vă priveşte sunteţi un caz paradoxal: gândiţi şi scrieţi, dacă nu greşesc, în trei limbi, nu?

Nicholas Lungu: Trebuie sa vă dezamăgesc... Scriu doar în română, am într-adevăr texte scrise şi-n ivrit (pentru muzica rap), dar am tradus cu ajutorul unor oameni de valoare în engleză şi ivrit, deoarece poezia este un limbaj sensibil, cu nuanţe şi sensuri diferite în trecerea de la o limbă la alta, de exemplu în engleză m-a ajutat un prieten american.

G. M.: Cei care vor să vă descopere poeziile vă pot găsi şi pe internet?

Nicholas Lungu: Cei ce vor sămi descopere poeziile (eventual să achiziţioneze o carte de-a mea) o pot face ușor; cărţile circulă pe piaţa virtuală, pe lulu.com, amazon, google books, e de ajuns să accesaţi pe google numele meu Nicholas Lungu, figurez pe vreo 20 de site-uri.

G. M.: Tot legat de acest spaţiu virtual care poate anula distanţele fizice, v-aş întreba cum vedeţi viitorul... electronic al poeziei şi al cărţii în general?

Nicholas Lungu: Cred în viitorul electronic al cărţii, dar eu personal prefer cartea la modul fizic...

G. M.: În final, pentru a completa acest autoportret literar, vă rog să

dăruiţi cititorilor revistei ,,Actualitatea literară” câteva versuri recente...

Nicholas Lungu: Și acum pentru cititorii revistei „Actualitatea literară” câteva versuri, mi-e realmente greu să aleg...

Ghilimele de suflet ,,Incerc să mă agăţ de tine/ca de o ultimă liană a sufletului meu/încerc o jumătate de speranță/încerc o ultimă zvâcnire, un ultim impuls,/un vis nenceput.../...într-un târziu încerc să uit/ speranţa ca un ultim rebut al sufletului meu.../trăiesc între parametri de nelinişte/animal minuscul printre capcane de întuneric.../îmi târăsc iluziile dincolo de frontierele realității...” În încheiere, vă mulţumesc tuturor, împreună cu urări de bine și sănătate!

8 actualitatea literară

nr. 71 n mai 2017

şcoala de poezie

Gheorghe Mocuța

balada inocenţilor iată-mă-s ministru îmi spune poetul la telefon sinistru cine ar fi crezut? atâta am băut în ultimele zile până a căzut guvernul îmi spune poetul. aseară târziu m-a sunat Ponta să mă întrebe dacă nu vreau să fiu ministrul culturii. uite ce m-am gândit : să accept şi să te iau şi pe tine secretar de stat.

s-a dus în umbra marelui ursss.

lasă că nici cu globalizarea nu mi-e ruşine elevii mei fac bule cu guma de mestecat în timpul orei iar când nimeresc rezultatul îmi spun plini de energizante give me five. învaţă latina cu căştile pe urechi rezolvă temele pe net şi traduc liber înjurăturile şi modul de întrebuinţare al oxigenului. au dreptate: se adaptează la societatea de consum mai repede decât celulele albe ale sângelui meu iradiate de accidentul de la Cernobâl.

n-ai vrea tu să munceşti în locul meu ?

fracturi în timp ce mănânc soţia mea vorbeşte întruna cu pisicile ei curate cu motanul meu vagabond plin de răni apoi mătură curtea singură şi îmi adună lucrurile desperecheate în timp ce eu încă mai sorb ciorba ei de măcriş atent la fiecare bob de orez îmbălsămat în mirosul de leuştean şi pătrunjel. ea bombăne precum o duioasă Xantipa că nu mi-am adunat încălţările cleştele de vie ziarele din fotoliul de răchită. un potop de vorbe îmi intră în urechi în gură în piele. eu încerc ca un vulpoi să-i povestesc ceva s-o abat din drum. se opreşte şi vine la geam: nu te înţeleg îmi declamă în aerul gros al amiezii vorbeşti în fragmente fire-aţi ai dracului de fracturişti!

avenue de Clichy pe bulevard e forfotă e plin de buticuri arăbeşti turceşti chinezeşti (tot al patrulea copil înfiat în Franţa e chinez). în vitrine bijuterii ieftine soldurile începutului de an şi căpăţâna mea încadrată de o şapcă leninistă magazine de haine şi produse electronice miros de kebab şi cartofi prăjiţi atmosfera orientală a mărfii expuse în stradă jeans originali pantofi second-hand tout pour 5 euros! la numărul 7 dau de o inscripţie aici a fost cabaretul lui Moş Latouille crâşma lui a devenit cartier general pentru soldaţii generalului Moncey în 1814 copii mâncaţi şi beţi şi nu lăsaţi nimic duşmanului! tot aşa şi eu lacomul plimbăreţ prin Clichy nu las nimic duşmanului meu imaginar care mă zoreşte din urmă – plăcerea de a hoinări de a vedea de a înşela timpul curgerea enigmatică nodul năvodul exodul.

xanax ca o apă limpede ce oglindește luminile stelelor și misterelor nopții așa se trezește chipul iubitei mele la primul cântat al cocoșului. îmi șoptește ceva din adâncuri apoi: stinge veioza - zice cu o vibrație neoprotestantă în glas și adoarme la loc. inima mea se oprește apoi își reia mersul egal și creionul alunecă mai departe pe hârtie până la tocire când deodată al doilea cântat al cocoșului mă scoate din visare și mă aruncă la mal.

adio. la Cernobâl îmi trăiesc poezia cu ardoarea cu care mi-aş trăi viaţa dacă aş mai avea una. dar viaţa mea ca şi a voastră

întâlnire ratată la celălalt capăt al firului o voce inconfundabilă timbrată mimând disperarea vibrează în eter mă trezeşte din visul unei după amiezi de vară cu politeţea ei exagerată cu insistenţa ei agasantă insensibilă la lenea primei duminici din iunie aţi ghicit - e chiar vocea poetului peregrin care s-a trezit literalmente în gara de frontieră după ce adormise în trenul rapid. îi mai lipseau exact treisprezece lei ca să se poată întoarce la Arad dar cum el tenebrosul neconsolatul poet vorbea o altă limbă decât cea a funcţionarilor şi ofiţerilor din gara de frontieră nimeni nu părea dispus să renunţe la mărunţişul necesar. în plus patronul restaurantului din gară tocmai lipsea şi nimeni nu putea crede că domnul acela bizar cu barbişon paşoptist şi cu un discurs cam redundant căzut parcă de pe o altă planetă îi putea fi prieten şi toată povestea părea cusută cu aţa albă a unei iluzii din panoplia unui Don Quijote valah. povestea asta chiar îţi dădea fiori uite domnule închipuie-ţi mai spunea vocea aceea tabagică aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat nici în ţara lui Rimbaud (chelneriţa şi ofiţerii de la masă ar fi jurat că e vorba de Rambo 2) unde călătoream nestingherit şi oamenii te ajutaau poooliticoooşi ce oameni domnule ce oameni suspicioşi şi nerecunoscători cu valorile în propria ta ţară îmi spunea poetul beehăind în receptor abuzând de telefonul pe care chelneriţa miloasă i l-a pus la dispoziţie aşa că sper că dumneavoastră domnule critic veţi scrie un eseu cunoscându-mi atât de bine opera şi biografia dumneavoastră nu veţi rata o asemenea întâlnire cu atât mai mult cu cât am pregătit-o de atâta vreme chiar dacă nu-i aşa staţi la celălalt capăt al firului ăăă vreau să spun al oraşului cu oameni gospodari dumneata chiar ai sentimentul de frontieră în sânge. și acum te rog să-i comanzi doamnei o votcă pentru mine trâmbiţa vocea bardului haşiot vizibil iritată dar suav arogantă încât într-un târziu i-am adus aminte că totuşi vorbea la telefon prin bunăvoinţa unei doamne care a răsuflat uşurată când am cerut-o la telefon promiţând rezolvarea pe cale amiabilă a diferendului provocat de apariţia bizară a unui artist boem prin ale cărui buzunare vântul sufla cu putere. regretam desigur întâlnirea promisă dar nu puteam să ajung în timp util. trenul aştepta în gară chiar întoarcerea poetului la Arad şi vocea îi tremura din ce în ce mai nervoasă scârbită de cunilingusul receptorului fierbinte ştiam amândoi că mai sunt şi alte trenuri dar totuşi am amânat conştient întâlnirea îndelung pregătită în aceeaşi zi la aceeaşi oră la care Bush se întâlnea cu Putin la aniversarea Petersburgului tooot la o populară votcă dar noi eram decişi să explorăm hazardul şi cabotinismul specific vârstei ne amânam întâlnirea şi dădeam mereu târcoale unei situaţii ambigue pe care numai literatura cu iţele ei încurcate ar mai putea-o descâlci/ ca să se împlinească versul PrOfETULUI de Mişca: „Spania îţi va fi recunoscătoare”

Yess Romina dintr-a opta și-a pus sânii pe facebook și a scris pe ei cu ruj VA LY. colegele de clasă au așteptat-o după ore și i-au tras o bătăiță cum se vede și pe înregistrarea camerelor de supraveghere. fără puțină nebunie viața nu e viață și poezia nu e poezie. domnu profesor e adevărat că în ochiul acela din triunghiul de pe fațada bisericii e o cameră de supraveghere?

semne vitale azi noapte cucuveaua a cântat atât de frumos pe acoperișul spitalului județean că îmi venea să urc pe razele de lună ca un maestru al penelului sau ca o cotoroanță din feeriile rusești și să completez pastelul nopții pentru visătorii incorigibili. a doua zi anunțau ziarele că la morga din apropiere s-a trezit o femeie. reușise performanța să facă pe mortu’ numai că era gata să sucombe de spaimă printre cadavrele hăcuite.

ultima filă ce poet aș fi fost într-o țară străină să mă pierd printre oameni să mușc din țărână ce poet aș fi fost ce mișto braț la braț cu Verlaine și Rimbaud sau cu Gainsbourgh Brassens Reggiani prin bistrourile din Saint-Denis copil teribil rebel fără hotar un SDF de lux în Bateau Lavoir. ce poet aș fi fost ce extaz ce desfrâu dacă-mi țineam melancolia-n frâu.

Dar așa pe pământul promis dintre Criș și Carpați voi rămâne cu voi osândiților frați. dar așa în văzduh între Mureș și Crișuri am rămas ciocârlanul dintre miriști și visuri. nici corb pe arătură nici porumbel flămând doar oarba ciocârlie și cântecul ei frânt.

nr. 71 n mai 2017

şcoala de poezie

actualitatea literară 9

Valeriu Marius Ciungan

genezã

semne de întrebare

azi nu am scris, uitasem sã mai scriu, o foaie albã, început de carte, slove-nţelepte, cine mã-nvaţã când apari din întunerec ce e lumina şi cine noaptea de luminã o desparte

nu mi-ai rãspuns la multe întrebãri, nelãmurit rãmase în mansardeanotimpul lunii marte, şi plouã infernal, cerneala curge dintre foi, în alte zãri lumina poeziei, ştiu, am s-o gãsesc,mi-ai pus cândva un semn de carte,

azi nu am scris, în versuri lungi, cum ape-ntinse sunt albastrã zarea şi-un rãsãrit în flãcãri, fundal prin care treci adeseori tãcut adeseori separã cerul, marea azi nu am scris, nici n-aveam cum, ieşeai frumos din ape, pãşeai uşor, cele dintâi poteci pe care calci, pãreau cã urcã înspre stele azi nu am scris şi astre mici cãdeau ca picuri de luminã, şoapte prindeam în palme şi le-aruncam ‘napoi din leagãn, ca picuri de luminã-n noapte azi nu am scris, micã sirenã, cântecul ce-l fredonezi vrãjise universul şi paseri albe îşi iau sborul peste stânci şi şerpuieşti-nvãţând cum este mersul azi nu am scris şi m-am uitat în jur, pe plaje albe, mii de semeni iubind, perechi de-ndrãgostiţi, plimbându-se de mânã, parcã gemeni azi mã-odihnesc, puţinã mi-e odihna, sã scriu despre iubire şi trudesc ca-n prima zi, când apãreai din noapte şi dâre de luminã urma o-nsoţesc ştiai ce va urma, aveai un aer plictisit, nepãsãtor, firesc !

animal de pradã sunt un frumos animal de pradã, alene trec prin desişuri şi mã pierzi zvâcnesc, sunt în mişcare tendoanele fosforescente, luminoase, oare de la nenumãrate rãsãrituri, pândindu-le din ierburi nalte, verzi prinzând lumina-n gheare-n salturi încordate, arcuite cãtre soare sunt un frumos animal de pradã, frumoasã pradã în mişcare, vie, lumina mã-aşteaptã fremãtând, adulmecã un dulce vânt prevestitor de sânge pândindu-mã prin ierburi nalte, verzi, se-aşterne amurgul în câmpie şi-o ghearã sângerie de luminã mã-ncolţeşte în desişuri, mã strãpunge !

fãrã nume în seara asta nu-ţi mai spun pe nume, se va petrece totul în tãcere, nu-ţi mai aduc aminte cum te cheamã, mai uit şi eu cum mi se spune, pe stradã cum mã strigã lumea, cum mã-ndeamnã uitasem cum începe seara şi cum te pierzi efemeridã-noapte citesc în stele cãzãtoare, ca într-o carte-un univers tãcut privirea, destin fragil, cu-n gest frivol de libertate priveam şi te lãsai privitã şi parcã ne pierdeam cu firea şi ne priveam în poezie ca-n izvoare, cine sã-nceapã primul vers, cum pleoapele închizi încet,închizi un univers, pe râuri soarele apune, pe cãrţile de poezie poetul nu mai are nume, este şters, începe-l tu, citeşte-l tu fatã tãcutã, fãrã nume !

aripi de piatrã îţi mai întorci privirea peste umãr, eşarfã coloratã fluturând în patru vânturi, vãtraiul rãscoleşte tãciunii-altui anotimp aproape stinşi în vatrã, mi-ai pus petale-n cale şi am urmat-o visãtor în pagini, albe aşternuturi, şi în lumina lãmpii-şi trage sufletul, mi-e tovarãş-un înger cu-aripã de piatrã frumoasã, albã, privesc lumina verii cum se-ntinde, ţi se topeşte în ţesuturi, şi coviltire de nori albi, hoinari, îţi înconjoarã chipul ca o nesfârşitã şatrã, mi-ai pus petale-n cale şi am urmat-o visãtor în pagini, albe aşternuturi, şi în lumina lãmpii-şi trage sufletul, mi-e tovarãş-un înger cu-aripã de piatrã plecasei cu lumina dupã tine şi risipeai în urmã-un alb alai de fluturi, te-aş fi urmat, dar am rãmas sã scriu, dacã-i pãcat sã scrii cine îl iartã? mi-ai pus petale-n cale şi am urmat-o visãtor în pagini, albe aşternuturi, şi la lumina lãmpii plãmãdesc pentru la iarnã-un înger proaspãt, cald, de piatrã!

poezia fãrã nume şi ai tãcut, credeam cã te prefaci, stai doar cu ochii-nchişi şi taci anume un timp ca sã respiri, sã-ţi iei curaj o vreme, sã îmi spui din ce-ai fi spus atunci şi nu ai spus şi nu se poate spune şi respirai uşor, -mi ţineam suflarea ca sã te-aud, respire anume ? un timp irespirabil şi tresãreai în somn, în somn ai fi-ncercat sã-mi spui din ce-ai fi spus atunci şi nu ai spus şi nu se poate spune acum cã scriu în linişte poemul, întorc privirea, te privesc-ntr-un fel anume cum dormi, respiri uşor în vis, nu te-aş trezi defel sã-mi spui din ce-ai fi spus atunci şi nu ai spus şi nu se poate spune te mişc încet,şoptesc, e gata, am poezia gata, dã-i un nume, nu-ţi spun acum, mai lenevesc puţin, n-ai chef sã-mi spui nimic din ce-ai fi spus atunci şi nu ai spus şi nu se poate spune !

nu mi-ai rãspuns: unde-ai pãşit rãsare-n urmã versul? îngãduindu-l treci prin carte cu nobleţe, nonşalantã, visãtoare, mai rãsfoiesc prin rãsãrituri, aleneadulmec de leoaicã mersul, şi nu rãspunzi, mã laşi cu poezii nescrise, cu atâtea semne de-ntrebare, poate cã pleci doar pentru-a te întoarce, privesc cum te întorci mereu, rãsai, apui pe pagini albe, nimbul îţi fie soarele şi luna, rãmân poet şi scriu, mai risipesc o şansã-a câta? - de-a fi zeu, un vers subţire ca o razã-ţi înconjoare chipul, versul îţi va fi cununa!

frumoasã odaliscã sã ştii demult nu mã mai impresionezi cum stai şi leneveşti întinsã-n faţa mea abia te mai ating, abia de îţi mai laşi atinsã frumosul nud, albã, cucernicã, supusã odaliscã şi regele e gol, pe umeri jderul a murit şi capa de mãtreaţã îi e ninsã sunt rege-nscãunat la curtea mea sã ştii demult nu mã mai impresionezi frumoasã odaliscã, cum stai întinsã, albã, goalã-n faţa mea în tumbe colorate de satin apare din decor bufonul pare a fi vecinul, îmi mai citeşte seara din ziar, pitici artizanali de ipsos în curte-i ţin isonul sunt rege-nscãunat la curtea mea coroana-i ruginitã, uitatã-n cuiul cheii de la poartã tu stai frumoasã, albã odaliscã –ntinsã-n faţa mea mici stele de pucioasã, o lampã micã lumineazã universul cât odaia acuma suntem singuri, aud materia plângând,în ţigle cum începe ploaia doar eu şi tu la un pahar de vin, o ceaşcã de cafea sunt rege-nscãunat la curtea mea !

muncile de primãvarã sunt un om neîmplinit, nu mai privesc de-o vreme cerul , înspre stele, prins cu trecerea lentã a anotimpurilor, cu treburile pãmântului, cu–ale mele tãceri,pãşesc cu umbra lângã şi-un nespus cuvânt e steaua cãzãtoare înfiptã lângã,în pãmânt, mã opintesc cu tãlpile în glie, de-un colţ lumina , cu tina împreunã, sã o trag afarã, sã ar cu ea,sã-ncepem muncile de primãvarã !

naivã acuarelã unde eşti tu poezia mea, am rãtãcit, te-am rãtãcit,n u mai ştiu unde te-am pus, unde te-am scris, pustiu, doar masa goalã, nici urmã de vers, nici urmã de poezie, doar foaia albã de hârtie ! sã fii întemniţatã, n-ai fost de piatrã, pentru iubire în turn, închisã în volum, între coperţi, fãrã sigiliu, ca într-un scrin, rãvaşul de iubire-nfãşurat, pergament secret al-unui rege crin ? abia pãşeai, urcai poteci, o poezie strânsã-n pumn, pomelnic dus la schit, te rogi sã nu fi scris, te rogi sã nu mã fi citit, ceaslov îngãlbenit de vreme,la foc de lumânare, în psaltire , ruga ai pitit, deasupra lumii mele o pânza-ntinsã ca un cer, naivã-albastrã acuarelã, cu virgula-agãţai lumina poeziei albã, un bucolic nor, ci în albastre naufragii, naive alte peisagii, naivã mai credeai in sbor,

te furişai cu alte poezii frumoase, peniţa lasã urme, încã scrie, şi nu sunt singurul ce scriu , mai sunt poeţi ce scriu frumos, refugiul poeziei-ntr-o frumoasã antologie, şi chiar şi-aşa tot te-aş cunoaşte dintr-o mie, frumoasa noastrã poezie I

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 71 n mai 2017

Limba română, o necunoscută? „Iubiţi vocala!”

Nichita Stănescu

Pe întrecute, varii lunetişti atacă din toate poziţiile, de nebuni luştri încoace, limba noastră cea română.

Guvernanţii pot declara liniştiţi creşterea zero a limbii naţionale, dacă şi miniştrii învăţământului vorbesc agramat, fără a-l întrece, totuşi, în expresivitate, pe ex-ul Agriculturii, Stelian Fuia: „Pregătirea mea a fost continuă şi o voi continua în continuare”. Luav-ar DNA-ul, ANI, DIICOT-ul, să vă ia, îţi spui când îl auzi pe Igaş „branconând”, pe Ion Olteanu cu „e legate”, pe „dragă Stolo” vorbind, cu ştiuta-i fentă de maxilar, despre „ştandard de viaţă”. „Adică că suntem pe drumul cel bun”: Zona Euro. Oare se referea la viaţa (şi limba) de baron PSD, PD, PNL etc.? Ăştia-s miliardari în euro, ce să se mai încurce cu leul năpârlit. În vangheleză, nu se conjugă a fi, ci numai a avea.

Cât despre doamna Birchal, ameninţată, pesemne, de subzistenţă lingvistică televizuală după viitoarele alegeri, s-a aurit: şi-a cumpărat un lingou.

Parlamentarii Geoană şi Marinescu n-au depăşit faza decât a limbii române. Să le spunem, ca Jean d’Omersson, că fac parte din l’inaptocratie sau, mai bine, din ineptocraţie?

Mai este şi încăpăţânarea de a accentua greşit. Am fost ameninţaţi că Băsescu ba vrea, ba nu vrea să ocupe „imobílul din Gogól (bine că nu i s-a spus Gogoal). „Cu toţi”, spunea Boc, rimând cu netoţi; ecţetera, zicea Radu Vasile, alias poetul Mischie, lăudat de Mircea Dinescu, ocupat să-l invite pe MRU la masă (cu vită?) şi punând lăutarii să-i cânte din rărunchi: „Daolică danga/ Mi se rupe ştanga”. Mie îmi răsună în urechi „Fiţi ungurenii mei!”, updatat: Fiţi băsişti! „Şincodată, şi-ncodată, şi-ncodată!” Pardon, iohannişti!

Asta aşa, pentru transparentizare, vocabula favorită a şefului SIE. Am tot propus un PLRC – Partidul Limbii Române Corecte –, că tot se poate înjgheba o partidă din 3-4 persoane. Mă tot gândesc acum la SSLR – Serviciul Securităţii Limbii Române, vizându-i pe cei nepăsători, din ce în ce mai nepăsători de stricarea limbii, că te şi întrebi în câte limbi se vorbeşte româna.

Am scăpat de limba toavă a femeilor politice socialiste (obtuzele, incultele, de la Suzi Gâdea la Maria Găinuşă, de la Lina Ciobanu la Aneta Spornic), dar nici actualele nu-s mai breze. Taci şi pari profundă, le-ar sfătui un consultant de bună credinţă.

Pledoaria pentru vorbire „firesc cacofonică” a avut succes: iată-ne kakofili.De când Elena Udrea şi-a recăpătat sutienul, canalele TV ne fericesc iarăşi cu emisia-i precipitată, în penurie de silabe („dau răspunsuri oamen’lor”). Şi-n timp ce madam’ Udrea verifica spusa lui Harold Mac Milan, „un ministru este totdeauna un echilibru între un clişeu şi o indiscreţie”, EBA, numai buze expandate şi tocuri, slobozea vorba inexactitudine.

Cerând sondaji ca să afle dacă Ponta mai are favorabilitate, Górghiu se exprima într-o politicheză tăioasă, mult diferită de turcana lentă, manichiurată.

Doar doamna Turcan e femeie de cultură, în haine haut-couture. Pot spune, privindu-le cum se zbat, că politica urâţeşte femeile. Iar puterea politică lungeşte mâinile, nu mintea, nici poalele, judecând după veşmintele stupefiante ale plutonului blond pedelisto-

penelist. Mai mereu underdress (plete curgând râu, în loc de păr strâns, genunchi goi până la şort electoral (model Lguţa Vasilescu )am auzit despre „o pereche de şorţi de plajă”; am notat data, pentru că sunt sigură că pluralul şorţi va prinde teren lingvistic, la fel ca succesuri şi norocuri şi sistemuri), femeia politică îşi dublează agresiunea verbală prin ţinute sex-pistol. Şi „se va devola”, cum se exprimă doamna Turcan, din ce în ce.

Dar să urmez cererea lui Becali: „Vreau să terminăm cu acuzurile astea” şi să intru pe teren mass media.

Dacă limba a stricat-o rău clasa politică, nici mediile nu se lasă mai prejos, ba chiar ar trebui scris pe ecran, ca pe pachetele de ţigări, că dăunează grav sănătăţii limbii române. Nu mai spunem cumpărători, ci bayeri, avem bloguri despre food, nu despre mâncare. Mai este în DEX cuvântul înţelegere, dacă se preferă deal?

Cât despre diacritice, Dumnezeu cu mila. Într-o zi de 13 („ghinion” cu ghilimele!) se putea citi pe o burtieră Prostii sub clar de lună în loc de Proştii sub clar de lună, piesa lui T. Mazilu.

La orice zapping, înregistrezi erori peste erori. Ştirista mândră şi mândruţă, ca să nu-i zic bâlbuţă, a apus, dar steaua ştiristei-esca străluce: o mai vedem şi nu e. Îndemnul nătâng al moderatorilor, „spuneţi cu subiect şi predicat” (variantele udriste: „eu spun/ eu am spus lucruri; (nu) pot să spun lucruri”) asurzeşte.

Ca şi expresia a da cu subsemnatul. Iar discuţiile de tip vuvuzeală nu contenesc. Tocşoiştii vorbesc şi vorbesc şi vorbesc, cu gura, cu mâinile şi cu picioarele, dar fără ureche, fără a-l auzi pe celălalt. De la Anton Pann cetire: „Pentru prost tăcerea-i minunată./ dar de ştie-acest folos, nu-i prost./ Când n-ai merit, nici învăţătură/ Ţine-ţi bine-nchisă limba-n gură”. Să le spună cineva moderatorilor: La carte, cetăţeni!

Lucrativ nu vine de la a lucra, nici salutar, de la a saluta. Numai că gramatica limbii române devine extrem de… liberală, fără a mai fi artă (alături de celelalte 6: retorica, dialectica, muzica, aritmetica, geometria, astronomia). „Româna se vorbeşte-n două limbi”, cum cânta folkistul cu referire la moldovineasca glosată de slaviciosul de peste Prut, Vasile Stati, autorul Dicţionarului moldo-român? Dă fapt (ca s-o dau pe dâmboviţeană), fiecare îşi creează propria realitate lingvistică, aşa cum îl taie capul. „Domnule X, tu cum…”, se adresează o moderatoare unui invitat, făcând o legătură riscantă între tu şi domnule, à la Miţa Baston. Şi câte „legături” nu se fac la ştirile noastre cele de toate zilele: „Marinela, ai legătura! Andrada, ai legătura! Ilknur, ai legătura!”. Şi „legătura” răspunde prompt: „Cum ai spus şi tu, Andreea…” Mai hazos e când se corectează unii pe alţii, iar corectura conţine altă greşeală, ca în: Domnule X, „propriile” se scrie cu doi de „i”; scriitoarea-zână, Andreea Marin, optează pentru „doi de fâ”. Da, sunt diverse baduri, cum spunea un ziarist care n-avea la îndemână cuvântul românesc.

Un malenj, cum zicea un realist (de la Realitatea), de agramatisme. Şi iacătă că am ajuns la subdialectul monden moderat. Doar n-o să se vorbească, pe aşa căldură, corect în emisiunile de divertisment. Am intrat în vacanţa mare, iar homo loquens poate cultiva cât doreşte vulgarul. Şi-mi amintesc cum îşi justifica Oana Roman, la Confidenţial, lipsa de rating a unei emisiuni: „Am fost prea intelectuală”. Ei, dacă ar fi combătut… ipocrizia ca doamna Tatoiu, arătându-şi chiloţii din sertar, cumpăraţi de la Paris… Am scăpat de madam’ Tatu, cu morala ei relaxată şi-am dat peste şi mai relaxata madam’ Tatoiu, mereu up to date când e vorba despre educaţia la români. Butonăm, dar dăm iarăşi de Tatoiu. Aproape că prefer să-l văd pe Cataramă sugându-şi dinţii la TV, pe populara Merişoreanu, pe mama Mitoşeru ori pe Arşinel din Dolhasca moldavă cu Stela cu tot, decât s-o aud pe

Tatoiu, mereu în stare de talk-show, pe o gamă largă de subiecte, de la norul toxic de provenienţă Cernobâl la poligamie, la Băsescu, la, la, la… Unde-unde, că-i peste tot, a fixat diferenţa bărbat-femeie? „La el se vede când nu i se scoală, la noi nu”. Şi bătrânica bretonată, cu subsuorile goale a continuat: „Femeilor le e frică de ridicol”. Dumneaei, nu. Legea lui Pruteanu ar fi putut s-o amendeze după ce a spus: „lumea care te cunosc”.

Dar pe câţi n-ar fi putut inculpa legea asta? Din seria Matiz pentru Mattisse şi (Tom şi) Jerry pentru Jarry face parte şi pronunţia „Aicăn” pentru Eikon.

La Antena Stars, Tour Eiffel se pronunţă Aifăl Taur, iar asistentele toride cad uşor în capcane lingvistice.

Veşnicul „nea Ţuţu” Condurăţeanu, în ţuţa lui, ne tot salută cu „Vă pup pă suflet!”. TVclastă cum sunt, l-aş scoate din ecran pe Petru Frăsilă cu „şaiul”, dar şi cu invitatul Simirad, poreclit Tolstoievski, vorbind despre „Şauşescu”. Adrian Păunescu obişnuia să-i corecteze pe invitaţii în defect de regular roumanian, cât erau ei de profesori universitari. Eu i-aş fi spus lui Radu Feldman Alexandru că pe Pareto nu-l cheamă Vittorio, ci Vilfredo. „Fără scaun la vorbă”, cum zice poporul, divuţele, adevărate chivuţe, sporovăiesc aşa cum le vine la gură.

Lui homo consumericus pare-se că nu i-au ajuns 12 ani de circotecă Bahmu-Prigoană. Ne prigonizăm sau începem de-toxifierea televiziunilor? O emisiune a lui Morar (din şcoala Andrei Gheorghe) îşi propune să afle ce vinde mai bine: sexul sau prostia. Aş zice că ţopenia feminină, de vreme ce invitatele sunt, majoritar, fiinţe limitate, sărace-n minte, grobiene, vulgare, primitive, în conflict cu cartea; ţoape „cu două sau mai multe picioare”, cum le spunea Mircea Constantinescu, târgovişteanu. În Silicon Valley, care e televiziunea, ţoapele sunt date drept VIP. Strada înjură? Înjură şi filmul, înjură şi teatrul, înjură şi literatura. Sindromul Tourette, boala înjurăturii face ravagii. Precaritatea mijloacelor stilistice e suplinită de înjurătură şi de cuvinte neconvenabile. Pu şi pi au devenit un fel de passe-partout cu care intri în emisiuni aşa-zis culturale, aflate sub BIP. Fetele ce se vor ostentativ vulgare (ca Bradea, cu ticul ei verbal, „să-mi fut una dacă nu”, ca Golea, ca Baetica), se descheie la toţi nasturii, băiuţeii la fel. Nu şochezi prin scabros, rişti să fii declarat, de comentatorii direcţiei noi, răsuflat. La început a fost cuvântul Ninei Cassian, scriind, în „România literară”, de 5 sept.1991, următoarea rugă: „Îndură-te, Doamne/ de cerul gurii mele/ de omuşorul meu,/ acest clitoris din gâtlejul meu,/ vibratil, sensibil, pulsatoriu/ explodând/ în orgasmul limbii române”. Ca la un semn, ultrasexistele doamne şi domnişoare au ivit poezie şi proză din şi despre „părţile personale”. Măcar vipa Adelina Pestriţu se delimitează de scriitoare: „Eu nu fac sex, eu fac sentimente”.

Mai modest, prozatorul Editurii Trei, Ion Mărculescu (Nastasia, un amor de aproape un an) clarifică faptul că „fiecare om are metoda lui de a se pişa”, în timp de Dudu Crudu e plin de curaj erotic: „îi băga pula între coapse, ea gemea în aer departe, departe”, cu binecuvântarea Elenei Vlădăreanu: „de ce scriu pulă în loc de sex – chiar nu vă mai priveşte”.

Manualul de română propune neonaturalisme, ca elevii să iasă din dilema ţi-o tragi sau nu ţi-o tragi. Şi cine mai crede, dintre şcolari, că la grammaire est un chanson douce (Erik Orsenna), când debutantul în manual, Ovidiu Verdeş, cu Muzici şi faze, se exprimă atât de precar? Cât despre internauţii români, aflaţi că ei deţin locul al treilea la pornografie virtuală, precedaţi doar de Bolivia şi de Chile, după o statistică difuzată de Net Bridge, în iunie 2007. De-atunci, hăt-hăt, e posibil ca România să fi ajuns pe primul loc. . „Ca ce chestie să spunem f puncte-puncte, nu tot cuvântul? Literatura să fie sinceră, aproape de realitate. Nu ca-n ceauşism”, teoretiza cineva, dând dovadă de un remarcabil prost gust literar. Revoltat de cei care scriu de azi pe mâine, nu de azi pentru mâine, punând în balanţă creativitatea lingvistică (a lui Şerban Foarţă, de pildă) şi cele două vocabule cu pi şi cu pu, N. Breban a diagnosticat acest soi de a scrie, folosind la TV cuvintele cu pricina. Atitudinea sa fermă a ultragiat auzul fin al şefului ICR. Domnul Radu Boroianu s-a dezis de marele scriitor. Iar mesajele obraznice contra lui N. Breban n-au contenit.

Pariind pe carte scurtă, în limbajul bufetului La 7 craci, un ultim venit în dispută îl acuză pe Breban că ar lucra la cărţi nedorite de (mai) nimeni, că nu-i nici citit, nici vândut. Personal, aleg să mă citească 100 de avizaţi decât să mă cumpere 20.000. Investiţia în publicul care citeşte „pă closet”, ca miliardarul Ţânţăreanu, duce la succes Coelho, succes Dan Brown etc.

Nu se mai poartă proza elaborată? Ei, uite că Modiano nu vinde, nici nu scrie proză foarte lizibilă, de citit pe diagonală în metrou, totuşi ia premiul Nobel. Ceea ce le doresc şi cobreslaşilor mei.

(Fragmente din „Literatura cu bune şi ...nebune”, Ed. Eikon, 2017)

proză

Dan FLORIŢA-SERACIN

nr. 71 n mai 2017

Tribul cu pălăriile mici (fragment de roman)

Cu puţin înainte de a întâlni marcajul ce avertiza drumeţul că se apropie de scurtătura spre Dâmpu, Valentin auzise binecunoscutul zgomot de motor, asemănător celui de tractor greu, al TAF-ului.

Utilajul cobora la vale trăgând după sine o remorcă mică, având două roţi doar, ticsită cu muncitori forestieri, aproape toţi oşeni după aspect, purtând adică pălării mici şi sumane miţoase, pe care ei le numeau gube, care vor fi fost cândva albe, acum însă mai degrabă păreau a fi cenuşii. Unii păstraseră însă pe dânşii pufoaicele albastre, pătate şi chiar rupte pe alocuri, în care munciseră cu puţin înainte. Fiind sâmbătă, coborau la oficiul poştal din Umileni ca să trimită bani boreselor rămase acasă la Maramu, cum ziceau în limbajul lor eliptic, să păzească de casă şi coconi. Erau aduşi de brigadierii silvici, căci erau familiarizaţi cu munca la pădure, angajaţi şi plătiţi cu săptămâna, cam de după recoltatul porumbului şi până în ajunul sărbătorilor de iarnă, iar primăvara imediat de după Paşti, până la seceriş.

Umilenţilor le puţea lucrul la pădure, se zicea despre localnici, preferau să lucreze la fabrică; la pădure, pe lângă că era greu şi periculos, exploatarea se întrerupea în răstimp de iarnă, or asta îi afecta la buzunar, nu puteau să stea luni întregi degeaba.

Oşenii erau temuţi şi respectaţi, iar organele se ţineau cam pe de lături atunci când, scoşi din fire de ceva, ori torpilaţi de băutură, aceştia mai făceau câte o boacănă. Şi asta fiindcă se dovedeau a fi uniţi, să nu fi fost unul călcat pe bătătură, căci toţi îi săreau în ajutor.

Altfel, erau oameni ca toţi ceilalţi, unii mai reţinuţi şi închişi în sine, alţii mai expansivi, cu pronunţat simţ al umorului. Într-o sâmbătă seara, rămânând Valentin la Umileni (Olimpia lipsea pentru o vreme din ţară), ieşise la restaurant, local numit de toată lumea birt, căci, de fapt, asta şi era, ca să-şi cumpere o stacană cu bere.

De bere la sticlă nu prea aveau la Umileni pe atunci oamenii parte, decât de bere la halbă, golită din nişte butoaie de aluminiu, nu arareori cam acră la gust.

Voise să-şi ducă berea acasă şi s-o consume de unul singur, uitându-se la televizor, nu adăstând în fumul acela de ţigară să-l tai cu cuţitul şi în vociferările celor pişcaţi de băutură, când, dintr-un colţ, profesorul de matematică, Bărbosu, îi făcuse semn să vină până la dânsul.

Bărbosu era un bătrânel de vreo şaizeci de ani, scund la statură, cu părul cărunt, dar cu sprâncenele, evident vopsite, negre ca pana corbului. În ultima vreme îşi lăsase ţăcălie, care-i dădea o alură de venerabil prelat, încât, pe unde se ducea, în afara Umilenilor, fireşte, mulţi îl salutau cu „săru-mâna, părinte!”, iar el, se amuza povestind, făcea spre aceştia un gest discret de binecuvântare şi le răspundea: „Domnul cu tine, fiule!”

Profesorul Bărbosu nu era, de fapt, profesor de meserie, ci contabil, absolvise o şcoală de contabilitate, care, în perioada penuriei de cadre didactice de după război, i se echivalase cu nivelul de pregătire al unui profesor de categoria a II-a, recunoscându-i-se dreptul de a preda la clasele elementare. Mai toţi cei ce absolviseră şapte ori, mai târziu, opt clase la Umileni, trecuseră prin mâna lui.

Mai ales în zile de chenzină ori „salar”, când muncitorii se alegeau cu ceva bani prin buzunare, puţini, câţi puteau ascunde şi ei, căci erau aşteptaţi la poarta fabricii de neveste, adeseori cu prunci în braţe, venite pentru a le înhăţa câştigul de care atâta aveau nevoie, bietele, pentru cheltuielile zilnice, fiindcă, dacă lăsau aceşti bani la discreţia soţilor, puteau fi sigure că ei se duceau pe apa sâmbetei, profesorul Bărbosu se aşeza la o masă mai lăturalnică în restaurant şi aştepta cu o cafeluţă de doi lei în faţă. Când începeau să vină muncitorii să cinstească un pahar cu banii pe care-i putuseră dosi cumva de nevestele abile în scotocirea salopetelor pătate cu ulei ale soţilor, nu se îndurau să nu-l cinstească cu câte ceva şi pe fostul lor profesor, cu care se canoniseră în studiul matematicii la şcoală.

Valentin nu voia să rămână prea mult în compania lui Bărbosu, care turna dezinvolt pe gât cinzecile venite la masă, trimise de foştii elevi, când în local îşi făcură apariţia câţiva oşeni. Cum înghesuiala era cam mare, doi dintre ei cerură respectuos să se aşeze pentru nişte minute la masa lor. Nu voiau să bea, ci doar să mănânce şi, primind acceptul să rămână, comandaseră fiecare câte o porţie de iahnie de fasole cu ciolan de porc.

Vorbeau cu capetele aproape lipite, pentru a nu-i deranja pe ceilalţi doi comeseni. Valentin le privea mâinile butucănoase, cu cicatrici vechi şi răni mai noi, între degetele cărora furculiţele de aluminiu păreau nişte unelte de jucărie pentru păpuşi. Nu începuseră să mănânce fără a se închina, iar lui Bărbosu, crezându-l popă, îi cerură să le binecuvânteze masa, ceea ce acesta nu întârziase să facă. Mâncau pe tăcute, mestecând multă pâine în iahnie, iar pentru tăierea cărnii scoseseră, de pe unde le ţineau, nişte bricege

uriaşe, cu plăsele de lemn şi lamele de-o jumătate de cot, pe care, înainte de a le reintroduce la locul lor, în traiste, le şterseseră grijulii cu coji de pâine şi, în cele din urmă, de cioareci.

Valentin ţinea minte şi un amănunt amuzant, când nici nu începuseră încă bine să mănânce, unul dintre oşeni descoperise în iahnia de fasole o bucăţică de aţă.

O ridicase cu vârful furculiţei, uşor rumenit la obraz, şi cu o grimasă de dezgust o arătase celuilalt, zicând apoi că el din aşa ceva nu mai mănâncă. Crezuse că, iuţi din fire, cum îi cunoştea a fi, vor face scandal, că se vor lega de bietul chelner, care nu ştia încotro să se mai aţină din pricina comenzilor curgând de peste tot, dar nu.

Celălalt oşean se arătase peste măsură de amuzat de cele întâmplate: „Da de când eşti tu aşe jingaş, mă, Ioa, mă? Că nu te ştiam aşe jingaş de feliuşagu tău, mă! D-apoi hai să schimbăm între noi tănierele, că doară nu te-oi lăsa să te cermăluieşti dintr-atâta, mă!”

Neobişnuit de generos, ceea ce însemna că îl distrase scena, Bărbosu îi îmbiase pe comesenii de ocazie cu câte o cinzeacă de coniac din cele primite, care îi fuseseră aşezate înainte pe faţa de masă în carouri albe şi albastre precum nişte piese de şah în faţa unui mare maestru, dar, după ce priviseră pieziş lichidul acela colorat, oamenii refuzaseră respectuos oferta, zicând că ei „or be cu fârtaţii de-afa” că le era să nu plece TAF-u fără dânşii, „c-atunci om ave ceva de me pân la Gosta.” Când ieşiseră pe uşa restaurantului, din exterior, de pe terasa acestuia, unde se mai aflau nişte mese şi scaune metalice, lăsate în voia intemperiilor toamnei, se făcuse auzit restul unei ţâpurituri, care i se păstrase lui Valentin în memorie cam aşa:

„Hai, hai şi iar hai!

Cum te-oi pune-aşe să stai

Din picioare să nu dai!...”

De fapt, Valentin îi cunoscuse pe oşeni, în felul lor cu

totul aparte de a fi, cu câţiva ani înainte, student fiind la Timişoara, pe când, într-una din zile, traversa spaţiul dintre complexul studenţesc şi universitate. Un grup de studenţi arabi zurbagii, de li se dusese lor buhul în întregul complex, ba chiar în întregul oraş, din pricina dezordinilor provocate, dar cărora nimeni nu le clintea un fir de păr din cap, pentru a nu se stârni diferende la nivel diplomatic, chipurile, nu avuseseră altceva mai bun de făcut decât să se lege de un sărman oşean, care ducea o straiţă doldora de merinde ortacilor ce lucrau pe un şantier de construcţii din apropiere. Îl luaseră la mijloc pe bietul om, împingându-l din unul în celălalt, îi smulseseră straiţa de pe umăr, împrăştiindu-i cu mare haz merindele pe jos, îi tufliseră micul clop din paie în creştetul capului, poate îi încercaseră cu câţiva ghionţi grosimea ciudatei gube miţoase, când Valentin auzise ridicându-se în văzduh un ţipăt subţire şi prelung, cum din gâtlej de bărbat nu-şi închipuia că poate ieşi: Auieuiâuăuă... măăă!... Şi ţipătul acela rămăsese înşurubat în aer, dăinuind ca un ecou al unor munţi nevăzuţi în urechile celor din jur.

Aşa îşi vor fi înştiinţat ei pe vremuri fârtaţii, se gândise Valentin, anunţându-i de năvala hoardelor migratoare. Şi numaidecât, în câteva clipe doar, se iţiseră unul după altul, ca din pământ, tovarăşii ortacului aflat în primejdie, obişnuia să povestească Valentin despre cele întâmplate, şi să vezi atunci, frate, cafteală, mai ceva ca-n filme, nu exagerez, vax John Wayne, pe cuvântul meu! La început oşenii scoseseră la vedere nişte cuţite, iar arabii, după ce-şi reveniseră din uluială, luaseră care mai de care poziţii de karateka, pentru a-şi întâmpina agresorii. Aceştia, văzându-i dezarmaţi, aruncaseră, din mâini cuţitele, cu desăvârşită nobleţe, spunându-le: „Apoi dacă-i pe-aşe, ne-om băte în pumni şi noi!” Şi a început o buşelă pe cinste, iar arabii au fost puşi la pământ unul după celălalt, de unde s-au ridicat doar ca s-o ia la sănătoasa, în râsetele celor care s-au adunat ca la urs, iar până să sosească organele, care, ziceau unii, nu s-ar fi grăbit deloc să intervină, ba chiar, cică, ar fi râs pe ascuns, mulţumite, poate, în sinea lor că, în sfârşit, arabii recalcitranţi îşi găsiseră naşii, cafteala a luat sfârşit, iar oşenii, s-au retras şi ei pe şantierul lor, nestânjeniţi de nimeni. Şi, se povestea apoi prin Timişoara, că arabii aceia ar fi mărturisit că de nimeni nu se speriau ei aici în România, nici de miliţie şi nici chiar de Ceauşescu nu se temeau, decât de tribul acela cu pălăriile mici.

actualitatea literară 11

Autocronică literară

n Continuare din pagina 6 Criticul Alexandru Ruja remarca, în volumul apărut înainte de 1989, „Parte din întreg”: “Poetul regăsește candoarea. Elogiul copilăriei înseamnă întoarcerea în imperiul inocenței, al gesturilor sincere. Copilăria, ca vârstă veșnică a lumii este spațiul echilibrului, matricea spirituală a viitorului om, reîntoarcerea spre începuturi. Citez: “Viață este ziua în care spui Da/Și e aproape poemul întoarcerii la copilărie,/La dreptul sacru de a gândi liber.”

Tot Ruja constata că “umorul și ironia însoțesc mereu o poezie a deghizării și subterfugiului, a eschivei și măștilor. Drumul se desfășoară în această mitologie proprie. (...) Autorul nu se simte terorizat de marile spirite, le invocă apropiat, cu o ușoară detașare ironică.”

Ion Arieșanu observa în „Orizont”, în 1989: “Un stil adolescentin guvernează și poeziile scrise la mulți ani de ani de la debut. Universul său liric, structurile interne nu s-au schimbat. Versurile se caracterizează prin încrederea în puritate și în perenitatea valorilor morale și culturale.

Privirea gravă asupra realității ritmează discursul. Stilul e de tip clasicist, de o pură lumină, expresiv-muzical, viril și modern.” Asta a fost, deoarece mai nou am părăsit universul candorilor și abordez, oarecum brechtian, caricaturalul, grotescul și burlescul, trecând la atac. Abundă în acest nou areal asocierile neobișnuite de cuvinte, dar materialul nu se degradează până la miștocăreala/zeflemeaua ieftină. Cu alură de pamflet, sunt creionate unele tipologii umane, dictatorul, cărturarul fără sens, incultul, ascetul oriental sau momente ale istoriei, ca războiul de poziție, peisajul periferiei urbane. “Sorbind cu lopata Linemann tone de lut,/Lărgirăm bordeiele, sală de dans ne-am făcut./Și pentru că războiul nu se mai termina,/Găsirăm și lectură particulară/Pentru nopțile de contrapunct și ceară./DASS IST DIE WEISHEIT LEZTER SCHLUSS.../Tunurile comentau acest vers, undeva, în apus...” (“Șansoneta războiului de poziție”, o alegorie a permanentei stări de beligeranță). Un portret al decrepitudinii agresive - în “Gnom”: “O anti-alcătuire, beţivă şi ocnaşă,/Gelos pe frumuseţe, cu spatele la cer, (...)/ În jur, viaţa verde, neputincios uriaşă,/ Pe care-o fascinează cu foc de artificii./Şi orice munte-n care rotund e morbul fricii/Devine-mpădurită şi veştedă cocoaşă.” Intendantul muzelor este un maniac senil, “Un paj senior, cu gâlgâit voios/Și burtă erudită, scump-enormă, /A ronțăit cândva domnescul os,/De-aceea e atâta de în formă.” Incultura e reprezentată în amatorul de literatură minoră: “Străliniştit, un cititor,/Lucind de inutilitate,/Doar prin confort sporit străbate/Banchiza cărţii din ulcior. (..) Şi hrană de nicicum şi cercul/Terapeutic şi uşor,/Pe care eu zadar încercu-l/Cu vechi nelinişti să-l măsor...//E caritabilă o carte/Cantabilă-n dulceaţa ei./Lăsaţi-mă, când ea se-mparte/Printre copii, bătrâni, femei...”

Ceasul floral cu iz de fast municipal se banalizează iarna, precum erodarea puterii: “Când toamna se usucă florala escapadă/ Arătătoare caste ne-atrag în vechea eră,/Cu adevăru-i rece, pe suflet stând să cadă/Și amintirea verii cu-ncetul se devoră.”

Cred că sunt memorabile evocările grotești ale unor personaje din istorie. „Xerxes biciuie marea” e un subiect care m-a amuzat: “Ci Xerxes îşi răzbună pe mări şi pe obiecte/Înfrângerea de flotă, flotarea-i în ruşine./ Pe ix-uri mari de spumă regescu-i bici erect e;/El e-ntre cer şi mare ca între rău şi bine.//Visând la mări supuse prin xerox, la Mări Moarte,/La Marmare de marmori, secate din toiag,/La mări ieşind din pană, la mări muiate-n carte,/În adecvări totale oricărui xenofag…” Ca și faraonul, gratulat cu calamburul “fanfaraonul” Keops: “Înveşmântat în bernă şi în tăcere vidă,/Fanfaraonul zace domnind, dormind pe veci./Şi gol orgoliu-i sună între pereţii reci,/De-un rost uitat, ermetic zvâcnind în crisalidă.//E piatra lavă sclavă, pierdută-n cerul vag,/Vulcanul stins în care tăcerile irump;/UN OM e-n fiecare dreptunghi, atât de scump/Şi mii de sarcofage păzesc un sacrofag.” Se vor acestea imagini terifiante de alegorie. Un alt poem pare o savuroasă parodiere a lumii lui Ion Barbu: “Sugiuc sugând, pe prispă, trăgând trabuc, ciubuc,/Hogea polemizează cu-al trupului balast.(...) Unică moștenire, doar el își e strămoș./Origini sfinte sieși e-acum Hogea Hagi. (...) Proclamă al său creier criteriu-pașalâc. (...) Hagiul se hrănește pios, dar copios,/Tăind felii uscate din pulpa-i de șașlâc...”

Pe mari porțiuni, o parte a liricii mele abandonează metaforismul, calambururile, jocul de artificii în favoarea unei limpidități expresive.

Singurul meu sonet este o profesiune de credință de dată foarte recentă: “Strâmbam străzi odinioară și scufundam câmpii, /În jocuri ce din harfe cu corzi de râu cântară.../Și ca dintr-o beție zvârlit cețos afară,/Văd dimensiuni exacte. Așa parcă-s mai vii”. Asta nu înseamnă, desigur, o renunțare la sine însuși a actorului liric, cât o decantare a ideilor, păstrându-se însă elasticitatea expresiei în metrică fixă, păstrez grija pentru sobrietate și echilibru și mai ales pentru rimele pe care le prefer, argheziene sau barbiene, din care se exclud potrivirile facile între substantiv cu substantiv sau verb cu verb. “Am moștenit o limbă de-o frumusețe clară,/Rostire cristalină, melodios ritmând/Cuvântul și ideea din cântece și gând/Și-ntru desăvârșire, în timp se întrupară//Echilibrate sonuri în graiurile vii,/Ori împlinind, prin scrieri, mesaje-testamente,/ Transmise cu ardoare celor ce vor veni,/În forme decantate, alese, coerente.” (Poem pentru care am rețineri serioase, dat fiind tonalitatea sa ușor proletcultistă... Sau nu? Patriotism gratuit și artificial întitulat „Limba română”...). Obsedantă dorință de limpezire în Egreta albă: “ Scrutăm de la distanță, cu ardoare/Fin dansul de milenii neschimbat,/ Pătrunși de albul izvorât din soare/Și sufletul ni-l limpezim, treptat”. Într-o lume obosită de ea însăși e căutată “Pacea sufletească a pădurii”: “E pace sufletească pădurea în amurg,/Când verdele speranţei dizolvă calde stele;/De fosfor căprioare prin vaste linişti curg,/Înfiorând aroma desişurilor grele”. Aceeași frazare, găsesc, elegantă și de o muzicalitate dorităfărăcusurșiîn“Hiperesteziedeiarnă“:“Și-inoapteafisuratădegeruri siderale./E-atât de bine-acasă, profesor și profan, /Printre ai tăi, la focuri din purpurii petale/Și mă surprind deodată cântând la vechiul pian...”

Sunt un spirit lucid, care își disimulează sentimentele. Afinitățile mele elective mi-au determinat parcurgerea unei căi printr-un univers propriu, aprofundat prin cultură (literar-muzicală) și meditație. Spiritul acesta muzical nu se reduce la muzicalitatea versurilor, ci este rezultanta pasiunii mele reale pentru muzica bună, în detrimentul descripției picturale. Ecourile epice nu se transformă în descriptivism sau baladesc, ci animă idei, pun în mișcare reflexivitatea. Nu este de ignorat nici un aspect destul de rar răspândit astăzi, notele ironice, umorul negru, pamfletul, ambianța grotescă. În timp mi-a rămas, cred, aceeași instrumentație cerebrală, dar în universul liric și-n structura internă mare lucru nu s-a schimbat.

Auto-Laudatio de Erwin Lucian BURERIU

12 actualitatea literară

teatru

Careul de ași (tragicomedie în patru acte) - fragment -

Alexandru MORARU Personajele: EDMOND COTEȚ – șeful clanului și patron al tavernei ”La Beregata” LORELAY – soția acestuia ANGHEL – fiul proprietarului GIANI – fratele lui Anghel BLEJANCA – afacerist imobiliar ROCO – angrosist PREDICEL – cămătar DORA – consoarta lui Mugurel CASTOR – pădurar, fratele lui Edmond ROMILĂ, zis Țambal – recuperator și gardă de corp ȘTIUCĂ – proxenet SULFINA - prostituată ACTUL I Un separeu din taverna ”La Beregata”. Pereți scunzi, lambrisați. În centrul încăperii - o masă mare, ovală, și câteva scaune împrejurul ei.

Lustra din tavan împrăștie o lumină puternică, de nuanță crudă, albicioasă. Scobită în zidul din stânga, o nișă dreptunghiulară, prevăzută cu rafturi, adăpostește un vraf de sticle cu băutură și pahare de diferite volume și formate.

Scena I Edmond, Castor, Blejanca, Știucă, Romilă (Toți cinci șed la masă, beau și joacă ”Șaișase”. În restul localului e forfotă necurmată, căci abia amurgise, iar mușteriii sosesc și pleacă întruna.)

EDMOND (primind cărțile împărțite de Castor, cu care face tandem): Acu’ să vezi cum îi chelim! La piele!

BLEJANCA (zâmbind ironic): Da, da! La vară!

EDMOND: Ce, nu crezi?

BLEJANCA (malițios): Cum să nu!? Te cred și în somn. Dea... ȘTIUCĂ (întrerupându-l): Lasă-l, bre. Nu te lega de șefu’. Că și așa o ia pe coajă.

EDMOND (examinând cărțile): De data asta... ai nimerit-o. Trebuie să recunosc. Așa că... pas.

CASTOR: Și eu.

BLEJANCA: La fel. ȘTIUCĂ (mimând supărarea): Ce naiba, rămân singur pe baricade? (Pauză.) Bine, dacă așa vreți... Pas și eu.

EDMOND (către Romilă): Tu nu mai zici nimic? Ce-ai amuțit ca mortu’? ȘTIUCĂ: Păi... e mut din naștere, nu știi?

EDMOND: Mucles! Nu pe tine te-am întrebat.

BLEJANCA: Poate e sictirit că nu l-am poftit la joc. ȘTIUCĂ: Sanchi! Pariez că a uitat și ce-a învățat. Altă dată, mai chibița, mai ”trântea” cu părerea... Acuma, însă, e lemn.

EDMOND (din nou spre Romilă): Bre, ce dracu’ ai? Te-ai matolit?

ROMILĂ: Nu, șefu’... Da’ pe Știucă îl potcovesc eu!

BLEJANCA: Lasă-l pe codoș. Mai bine zi-i cum ai rezolvat daravera cu benzinarul. L-ai lămurit?

ROMILĂ (golind un țoi cu whisky): L-am.

A încercat să mă vrăjească... da’ n-a ținut figura. Cică să-l mai păsuiesc. Că n-are încă toate lovelele. ”Bă, i-am strigat. Îți bați joc de domnul Edmond? De binefăcătorul tău? Ți-a dat un împrumut, îl restitui cu dobândă, că patronul nu-i tac-tu ca să-ți dea pe daiboj! Așa că scoate paralele, până nu mă nevrozez!” Ce mai, am văzut că vrea să mă aburească și n-am mai răbdat. Când i-am proiectat două carabe în meclă și un șpiț în burtă, și-a amintit subit de datorie. Să vezi cum tremura când mi-a livrat marafeții! Ca piftia! A mai cârâit ceva în legătură cu camăta. Că-i prea mare, da’ i-am mai tras o labă, c-a tăcut definitiv. Auzi la el, corcitura! Să-l fenteze pe patron!

EDMOND (turnându-și în pahar): Bravo,

Romilă! (Apoi, spre ceilalți.) Vedeți, asta înseamnă să ai un om de nota zece! Pe care să te bazezi. Oriunde și oricând. Dacă-i ordoni să mânce rahat, să-l înghită automat. Că numai așa dovedește că are conștiință și te apreciază.

Altminteri, ești un zero. Un guguștiuc rătăcit în ceața nopții.

CASTOR (admirativ): Le rumegi la fix, frate-meu. Se cunoaște că posezi materie cenușie.

EDMOND (flatat): Ca să trăiești boierește, nu-ți trebe studii și filozofii simandicoase. Ai nevoie de altceva.

ROMILĂ: Eu știu de ce ai nevoie.

EDMOND (privindu-l cu interes): Ia s-aud!

ROMILĂ: De școala vieții.

EDMOND (entuziasmat): Felicitări, tată!

Ai dreptate, să mor! Da’ știi ce mă bucură mai tare?

ROMILĂ: Î-î...

EDMOND: Că nu ești atât de sec precum pari. Ba, de mă gândesc în plus, îi depășești pe mulți la glagorie.

BLEJANCA: Și la forță. Unde lovește Țambal, zici că te-a trăsnit marfarul!

EDMOND (semețit): Eu l-am crescut. Și am băgat educație în el, nu jucărie. De aia e așa cum e. ȘTIUCĂ: Păi da. Nu degeaba l-au poreclit ”Țambal”, că bate ca la corzile instrumentului.

EDMOND (sorbind din pahar): Asta se cheamă să fi eficient. Adică rentabil. Mă jenează vreun gușter? Pac - îl trimit pe Romilă.

Nu-mi dă careva împrumutul la soroc? Țac - îl asmut pe Romilă. Comentează vreunu’ ceva?

Hop - se trezește cu Țambal pe cap. Unde-l expediez, acolo se duce și cojește tot mai ca rindeaua.

CASTOR (trăgând cu sete din țigară): E valoros, pe bune. Și pe mine m-a ajutat. De aia și țin la el ca la un neam. Luminița, nevastămea, mi-a zis că așa un om milos n-a mai întâlnit. Când a fost la noi, ce crezi c-a făcut?

S-a zbenguit cu mâțele și câinii, care nu se mai dezlipeau de el. Atunci s-a dumirit soția ce inimă de aur are musafirul.

BLEJANCA (îndepărtând cărțile de joc): Eu, unu’, nu mai am chef de ”șaișase”. Mi s-a acrit deja. (Apoi, spre Romilă.) Te bagi tu?

ROMILĂ (ferm): Nu. Rămân pe margine.

CASTOR: Și eu.

EDMOND (cu o mină plictisită): Bine, ciumeților... Văd că dezertați în păr. Caz în care amânăm partida pe altă dată. ȘTIUCĂ: De acord.

EDMOND: Tu n-ar trebui să vorbești. În seara asta te-ai nimerit în mână bună și ai câștigat. Precis că ai halit mult rahat la viața ta, că te cam paște norocu’.

CASTOR: Asta e drept, frate-meu. Numai pe mine de câte ori nu m-a rașchetat!? E băftos, dă-l în urzici! Da’ te și ajută la necaz.

E și ăsta milostiv. Una - două, i se umezesc ”felinarele”. Plânge.

EDMOND: Are sentiment în el.

ROMILĂ (aprinzându-și o țigară): De la rânză îi vine.

CASTOR: Ce? ROMILĂ: Semi...tentul. Senti...mentul.

Simți așa un gol în foale și ți se înmoaie balamalele.

EDMOND (bătând cu pumnul în masă): Atenție! Comanda la mine! Pregătiți pocalele, că vin și grătarele! (Toarnă băutură la fiecare și o dau pe gât, pe urmă umple paharele din nou.) Frate!

CASTOR: Prezent!

EDMOND (încruntat subit): Cum stăm cu buștenii ăia? Clienții mă presează, iar eu ce le spun?

CASTOR: Se face. Acușica se face... Mai nițel, să plece inspecția de la centru.

EDMOND: Și chiar e serioasă treaba?

CASTOR: Pe dracu! Inspecția lu’ pește.

Au năvălit în haită, ca lupii, și au tăbărât pe agheasmă și potol, că m-am crucit. Însă, până nu se cară, nu mișc în front. Niciodată nu ști ce le trece prin devlă. Ăștia, când zic că dispar, atunci răsar, și viceversa. Nu te poți baza pe ei.

BLEJANCA (schițând un zâmbet): Și pe mine m-au verificat. Chipurile, corpul de control al ministerului. Mai degrabă l-ar fi botezat ”corp de balet”, fiindcă se pricepeau micimanii la dans-durere!

Era să crăp de râs, nu alta! Eu le dădeam hârtii, date, cifre, iar ei mă întrebau de baruri

și restaurante. Văzând cum pun problema, m-am prins că vor localuri deocheate și leam livrat o adresă. Atât: o adresă și un plic cu marafeți, și am scăpat de belea.

ROMILĂ: Mișto, să mor în gherlă! I-ai tradus, fiin’că ai papagal și i-ai vrăjit. Aici, în construcții, e chestie nasoală. Nu oricine rezistă la... ȘTIUCĂ (întrerupându-l): De n-ai vlagă-n boașe - adio! Te îndoi ca trestia-n vânt. De aia, musai să fii țapăn, altminteri...

ROMILĂ (retezându-i vorba): Ce te bagi peste mine? Când ciripesc eu, ciocu’ mic!

Când parlești tu, eu tac.

EDMOND (strivind mucul în scrumieră): Țambal are dreptate. Trăncăniți pe rând, precum v-am instruit. Uite, de egzemplu, trupa lu’ Măligă. Păi ce, ăia-s oameni? Urlă ca sălbaticii, de te apucă groaza. Ioc maniere, ioc civilizație! La început, am montat niscaiva afaceri cu ei, însă, pe urmă, m-am lecuit. Nu-s de încredere. Unul dintre ei era trâmbiță la gaie - am aflat asta de la un gradat din poliție.

L-am cadorisit cu câteva ”bătrâne” și a turnat tot ce știa. Da’, apropo de poliție: m-a izbit o veste nașpa.

BLEJANCA: Adică?

EDMOND(petoncoborât):Îlpașaportează pe Cotescu de la serviciul ”Contrafurt”.

CASTOR (uimit): Chiar?! Păcat, că era băiat de zahăr.

BLEJANCA: Și cine-l înlocuiește?

EDMOND: Cică tot un inspector.

Mănăstire. Detașat special din Capitală, ca să curme hoțiile.

ROMILĂ (scărpinându-se în coaste): Să fie sănătos. Matale, șefu’, n-ai de ce să te sperii.

Ai firmă cinstită și achiți la timp taxele. Așa că ce să-ți facă? Să-ți sufle un chil de pene-n dună!

EDMOND (clătinând din cap): Hm... Nu-i atât de simplu. Plățile nu merg doar la fisc.

Aici discutăm de un agregat cu multe rotițe. Și fiecare dintre ele musai unsă. Dacă nu - se blochează și rămâi în pană. Ceea ce n-am chef, deoarece am familie. Și vă am și pe voi, că sunteți tot parte din familie. ȘTIUCĂ (umil): Să trăiești, patroane, și să nu ne uiți! Ai văzut, împreună, ne descurcăm. Însă pe cont propriu... e mai dificil. Concurența e aprigă și abia așteaptă să te înfulece.

BLEJANCA: Mda... De nu ești vigilent, o sfeclești. Te trezești falit și fără rost, numărând la stele. Eu zic să fim atenți și să ne orientăm bine și la timp.

CASTOR: Normal. Dacă nu ești pe fază, ratezi ocazia și-ți muști apoi degetele.

ROMILĂ (rânjind): Sau îți sugi ștrinfii.

EDMOND (înveselit brusc): Ha, ha! Mișto poantă! Auzi: ”Să-ți sugi ștrinfii!” Ți-am mai declarat, Țambal, că ai ceva în scăfârlie. Pari tu netot, da’ ești mai mult decât pari. (După o pauză.) Crezi cumva că am să uit cum l-ai potcovit pe țărănoiul ăla?

ROMILĂ (hlizindu-se): Ce țărănoi?

EDMOND: Ăla cu apartamentul. A ușchit-o de la coada vacii și voia să se facă orășean. Vai de steaua lui! Așa prostălău, vă jur, n-am mai întâlnit! Să vii cu teșchereaua stup de biștari, să te îmbeți mangă și pe urmă să pierzi toți banii - cine a mai pomenit? Și erau marafeții pentru ogeac, că-și vânduse nătărăul casa părintească. Aici, Țambal m-a ajutat angro, c-a pilit cot la cot cu el și l-a tras de limbă. Așa a aflat de comoara din servietă, pe care mi-a predat-o. Foarte frumos din partea lui, că așa l-am educat. Însă, totuși, mai am o bănuială.

ROMILĂ (concentrat): Care, șefu’?

EDMOND (îngustându-și privirea): Chiar mi-ai decontat toate lovelele? Nu ți-ai oprit și ție un procent?

ROMILĂ (scuturând energic din cap): Nu! Să orbesc dacă te-am trișat! Să moa...

EDMOND (săltând brațul drept): Bine, bine, nu te agita. Te cred. Am vrut doar să te încerc, ca să mă conving de sinceritatea ta.

(Apoi, spre Blejanca.) Cum se numește lipsa sincerității față de jupânul tău?

BLEJANCA (prompt): Trădare.

EDMOND: Și cum se pedepsește ea?

BLEJANCA (inspirând adânc): Cu osânda maximă. Cu moartea.

EDMOND: Egzact. Fiindcă trădarea e cel mai greu păcat. Mai greu ca o crimă.

ROMILĂ (ferm): Nu egzistă! Crima e mai tare, pentru că omul moare. Pe când la trădare, nu moare nimeni.

EDMOND (ironic): Aha, s-o crezi tu!

nr. 71 n mai 2017 De înșeli sau vinzi pe careva, paguba e mai mare. Dacă ești spion și ”latri”, câți ortaci nenorocești? Din cauza ta, pot răposa la grămadă. Zeci și sute de oameni. La fel - în armată. Cu un singur ciripitor, poți pierde războiul. Acuma înțelegi de ce trădarea e mai periculoasă?

ROMILĂ (golind restul de alcool din pahar): Păi, șefu’...

CASTOR (incisiv): Niciun ”păi”! Chestia e clară: la omor, piere un singur ins. La trădare - oștiri întegi. N-am dreptate, frate-meu?

EDMOND: Sută la mie! Ai priceput dintrun foc cum devine treaba. ȘTIUCĂ (lăsându-se pe speteaza scaunului): Dacă e vorba de înșelăciune și necredință, ce să mai zic? Nu e zi să nu mă mintă pițipoancele pe care le păstoresc.

Adevărul e că ne trombonim reciproc și ne-am obișnuit cu scornelile.

BLEJANCA: Vă prefaceți, asta e. ȘTIUCĂ: Da. Important e să meargă treaba, iar clienții să fie mulțumiți.

ROMILĂ (către patron): Stai, șefu’, că pricep. Cu trădarea aia. Am văzut un film, mai demult. Era la Miami Buci, în America.

Un tip fistichiu... vindea iarbă la elevi și studenți. Pipau frații și trăgeau pe nară în neștire. Într-o zi, l-a găbjit potera și l-au vârât la beci, ca să spună de unde are drogurile.

A intrat groaza-n el, ce mai! Ca să scape de pârnaie, samsarul a ”cotcodocit”. I-a turnat pe toți, iar poliția i-a priponit urgent. (Pauză.)

Filmul a fost mortal, pe bune! Cu japițe, caft, urmăriri... Și ce esplozii! Ca la poligon! Mi-a plăcut al naibii când eroul, Feroman, și-a înecat gagica în bazin. S-a uitat fin la ea și i-a declarat : ”Jesica, te iubesc enorm”. Iar ea i-a răspuns : ”Ești singura mea dragoste”. Atunci, s-a întâmplat ceva ciudat. Pentru prima oară în viață mi-a curs niște lichid din ochi. M-am și speriat, zău, și am ușchit-o la felcer. Care mi-a zis să nu-mi fac griji, că n-am nici pe dracu. Așa am aflat că apa aia e lacrimi și că uneori picură la vale. Poa...

EDMOND (croind un semn cu brațul): Ho, că m-ai amețit! Tu, ori taci ca peștele, ori cârâi ca țarca! Ai vrut să ne explici cum e cu trădarea, nu? Mai precis: cum o pricepi tu.

ROMILĂ (fâstâcit): Păi... dacă unu’ dă din clanță, cad toți și e prăpăd. Se duce șandramaua de râpă.

EDMOND (cu un zâmbet de satisfacție): Observ că ți-ai revenit. (Pauză.) Bagă bine la cap: încrederea înseamnă putere. Iar puterea te duce la succes.

ROMILĂ: Adică la victorie, nu?

EDMOND: Întocmai. Nu vezi că ne ciocnim numai de adversari? Indiferent ce dregi, ce plănuiești, tot de ei dai! Și, de nu vrei să fii laș, adică târâtor în mocirlă, musai să-i înfrunți.

ROMILĂ (decis): Îi înfrunt, șefu’, să crăp!

Le mut fălcile și le îndrept cocoașa. Numa’ să se lege de matale.

CASTOR (destupând o nouă sticlă și turnându-și în pahar): Fii calm. Nu se leagă nimeni de frate-meu. E prea deștept ca să pice în plasa ăstora.

ROMILĂ (cu o mină nedumerită): Care ”ăstora”?

CASTOR: Fisc, poliție, primărie... Toate marafeturile astea care ne încurcă mereu. Din cauza lor, nu te poți dezvolta corespunzător.

Numai tălpi și contre, legi și dispoziții, că ți-e lehamite, zău!

EDMOND (meditativ). C-așa-i. Da’ să ne întoarcem la proaspătul inspector Mănăstire.

Se zvonește că-i fibră specială: șiret ca vulpea și crud ca șarpele. Dacă e real, vom avea de furcă cu el.

BLEJANCA (sorbind o gură de vin): Eu nu-s îngrijorat. Defel. Nu vezi că-s toți din același aluat? La început fac pe zmeii: că rup, că sparg... Intră în tine val-vârtej, ca să te intimideze. Pe urmă, dacă văd că reziști, o lasă mai moale. Atunci e momentul să le arăți nada. Le dai haraciul și-i strângi la mantinelă.

Cum văd biștarii - gata!, i-ai vrăjit.

ROMILĂ (expansiv): Da, da, i-ai fermecat.

Hi, hi! (Spre Edmond.) Matale, șefu’, îi vrăjești, iar eu le car la gioale. Hi, hi! ȘTIUCĂ (strâmbând din nas): Și eu... ce? O-i sta cu mâna-n sân? Le vâr în așternut pipițe - trufanda! I-am ginit eu bine pă ăștia de-și zic ”autorități”. Parcă-s fătați toți de-o mumă, așa seamănă între ei. Sunt morți după mălai și coapsă de muiere. Cum miros marfa asta, uită și de adresă, și de misiune. Din lei, devin mielușei, care îți halesc din palmă. După aia, îi ai la mână și-i dirijezi cum poftești. Poți să le pretinzi orice, că te servesc non-stop.

BLEJANCA: Normal. Îi șantajezi la pielea goală. Însă trebuie să fii prevăzător, fiindcă nu ști niciodată de unde sare iepurele. În...

nr. 71 n mai 2017 ROMILĂ (întrerupându-l): Eu știu. Din cauza lui, s-a răsturnat în râpă.

BLEJANCA (mirat): Cine s-a răsturnat?!

ROMILĂ: James. Ăla din Miami Buci. I-a țâșnit urechilă înainte... iar tipu’ s-a speriat.

Da’ asta nu e tot.

BLEJANCA (plictisit): Păi... ce mai e?

ROMILĂ (hlizindu-se): Când a parcat acasă, l-au lăsat nervii.

BLEJANCA: Pe cine?

ROMILĂ: Cum pe cine? Pe James. A damblagit instantaneu când a descoperit situația.

BLEJANCA: Adică?

ROMILĂ (transfigurat): Rojer, ortacul său din copilărie...

BLEJANCA (nerăbdător): Zi-i, bre! Ce te-ai oprit?

ROMILĂ: ... îi înțepa nevasta.

BLEJANCA: Și?

ROMILĂ: Și-a pierdut uzu’ mintal și i-a decojit cu drujba. Da’ credeți că s-a potolit? De unde! Înciudat că l-a încornorat muierea, i-a aruncat și vila în aer. Însă, mai devreme, l-a căptușit cu plumbi și pe vecinul din dreapta, cu care avusese o belea în trecut. Cel din stânga a scăpat, că nu era la domiciliu în momentul respectiv. Pariez că James l-ar fi ras și pe el, fiindcă omul nu-l respecta ca lumea.

EDMOND (fluierând admirativ): Ăsta da bărbat! Are jar în organism! ȘTIUCĂ: Ins de acțiune, ce mai! Ce proiectează, aia execută. Scurt!

CASTOR (pocnindu-și palmele): Punct ochit, punct lovit! Mortal gagiul, pe bune!

EDMOND (tăios): Auzi, dom’le! Să te trișeze femeia în halu’ ăsta! Când am snopit-o ultima dată pe Lorelay, joia trecută, i-am zis respectuos: ”Fă, dacă mă înșeli în căsnicie, te cos în sac și te arunc în iaz. În casa mea nu permit destrăbălare!” Să vezi cum se milogea: ”Edmonduțule, sufletul meu, nu mai da!

Mămica te iubește oricând. Nu mai da, Edyșor, că-mi rupi coastele!” Da’ eu îi căram și mai des la pumni, c-am umflat-o ca pe-o păpușă de cauciuc. (După o pauză.) Ce mama dracului!

Ordine și disciplină!

CASTOR (sughițând): Just! Fără ele... hâc... nu faci nimic. Unde nu-i ordine, e debandadă.

Iar unde-i debandadă, e anarhie...

EDMOND (către Romilă): Cum se cheamă filmu’, bre?

ROMILĂ: Care?

EDMOND: Ăla de ni l-ai povestit.

ROMILĂ: A! „Iubiri încrucișate”. Ba nu: ”Ura, și la gară!” Așa cred.

BLEJANCA (intervenind): Nu ești sigur de titlu?

ROMILĂ: Păi... ȘTIUCĂ (repezit): Ce-o bălmăjești așa?

Nici atâta memorie n-ai?

ROMILĂ: Bine că ai tu. Nu-mi vinzi și mie juma’ de chil? ȘTIUCĂ (râzând): Ha, ha! Nu ți-ar ajunge nicio baniță, ca să-ți repari cerebelu’!

ROMILĂ (veninos): Te dai glazură, ai? Mă iei la mișto? Da’ nu ține figura. De-alde ca tine am ”fumat” destui. Și știi care era diferența? ȘTIUCĂ: Sincer, nu mă interesează.

ROMILĂ (întărâtat): Aveau un gust mai select. De ”tutun” fin, nu de ”mahorcă”. ȘTIUCĂ (ricanând): Ia te uită! Acu’ faci pe deșteptul... Sau vrei să pari. Însă tot ageamiu rămâi.

EDMOND (izbind cu palma în masă): Ajunge! Potoliți-vă! Începeți să mă crizați! Ce dracu, nu mai e respect? (Părăsește scaunul și, apropiindu-se de ușă, o crapă nițel și aruncă o privire în sală. Apoi, reocupându-și locul, destupă o sticlă cu vin și una cu whisky, și umple paharele asistenței.)

BLEJANCA (ușor crispat): Ce, e ceva?

EDMOND: Nimic. Mi s-a părut că s-a întețit hărmălaia.

CASTOR: Înseamnă că e lume berechet.

EDMOND (cu satisfacție): E. Am dever fain. De doi ani încoace, merge brici. La început e mai nasol: până studiezi terenu’, ”miroși” piața...

BLEJANCA (didactic): Și până stabilești contactele. Adică oamenii care te pot ajuta.

Aici, trei lucruri contează: creițarii, papagalu’ și tupeul. Dacă le ai, trăiești ca-n pampas, că fraieri găsești cu ghiotura. Nu vedeți? Unii chiar se cer jecmăniți. Și atunci trebuie să fii tâmpit ca să nu profiți. Aici e ca un joc. Care pe care. Dacă nu te frig eu, mă razi tu. Și de ce să bocească mama, când poate plânge mă-ta?

EDMOND (golind setos paharul): Bă, am mai spus-o și repet: gură de aur ai! Se cunoaște că ai carte. Și, cum îi zisa, cine are carte, are parte. Da’ schema asta nu e întotdeauna valabilă. Eu, de-o pildă, n-am carte, însă parte am. Și știi de ce?

Fiindcă am școala vieții. E drept că nu-mi dă patalama și nu-mi cere examene, da’ te

teatru/diverse actualitatea literară 13 Promovarea culturii românești în Spania

instruiește cum nu înveți la facultate. Bagă la practică în tine, de te îndoaie!

BLEJANCA: Tu n-ai nevoie de diplomă.

Așa că nu te agita. Compensezi prin altceva.

EDMOND (clipind șiret): Știu prin ce.

Sunt tare la artimetică.

BLEJANCA: Exact! Ăsta e talentul tău. Ești as în socoată. Iar asta înseamnă că ai mintea adunată și te pricepi să conduci o afacere.

EDMOND (flatat): Bravo, colega! Cu ortaci ca voi, cum naiba să nu reușești?

Doar neghiobii o dau în bară, deoarece nu se asigură de reazem. Ceea ce nu e cazul la noi, unde suntem ca-n familie. Ori, mă rog, pe-aproape. (Se apleacă peste masă și întinde degetul arătător spre Știucă.) Iar tu să nu-l mai provoci pe Țambal. Lăsați dracului ciondăneala! Vrei să distrugi armonia din familie? Să audă nașu’ ăl mare și să ne ia la refec? Zi-i, asta vrei?

ROMILĂ (repezit): Nu-l mai înghit! Îi trag în freză, să orbesc!

EDMOND: Mucles! Vorbești când te întreb. Clar?

ROMILĂ: Da, șefu’...

EDMOND (către Știucă): Spune, cauți scandal? ȘTIUCĂ (timorat): El e de vină, nu eu.

EDMOND: Vă hârjoniți cam des și nu pricep de ce. Care-i motivul? ȘTIUCĂ: I-am livrat o porumbiță.

EDMOND: Și ? ȘTIUCĂ: L-am rugat să fie blând, să n-o strice. Adică să se poarte frumos, că era nouă în branșă. Țineam la ea, pe cuvânt, și o păstram special pentru amici. De aia i-am și dat-o. Însă căpcăunul, Țambal, ce-a făcut?

(Se oprește din relatare, deșartă whisky-ul din pahar și-și aprinde o țigară, răstimp în care toate privirile sunt ațintite asupra lui.) A dejghinat-o, asta i-a făcut!

ROMILĂ (vehement): Minte! Parașuta a încercat să mă rașcheteze de mangoți. Am prins-o cu portofelu’ în mână. Credea că dorm și n-o văd. Pe urmă, normal c-am presat-o nițel, că doar nu era s-o decorez. ȘTIUCĂ (stârnit): Nu-i adevărat! Carolina a scăpat pe geam și am umblat câteva zile după ea, până am găsit-o la un văr de-al ei. Încă era înspăimântată de ce i se întâmplase și mi-a jurat că așa un nebun n-a mai întâlnit în carieră.

ROMILĂ (pălind subit): Eu nebun?...

(Apoi, tremurând, spre Edmond.) Șefule, îl omor! Automat îl sugrum! În timp ce mă luptam cu adversarii lu’ matale, labagiul ăsta se pitea sub fustele curvelor! Iar acuma vine și mă jicnește, că nu mai pot de nervi!

EDMOND (concesiv): Ho! Ho, bre!

Calmați-vă! Habar n-am cine are dreptate.

Nu-s judecător. Însă un lucru știu precis: voi doi sunteți aripile mele. Stânga și dreapta. Dacă lipsește una, nu mai zbori.

Adică faci treaba pe jumătate sau n-o faci deloc. Și atunci cine rămâne în pagubă?

Noi, anume toți. De aia vă propun să lăsați prostiile astea și să vă împăcați.

ROMILĂ (surescitat la culme): Șe-șefu’, eu cu ăsta nu mă împac! În veci! ȘTIUCĂ: Nici eu! Îi filează o lampă, zău. Ce o lampă, tot ecranu’!

CASTOR: Patronul are dreptate. Lepădați gâlceava și să trăim în astâmpăr. Că viața-i scurtă și nu ști când te țucă popa rece.

EDMOND: Corect! Cearta nu duce nicăieri.

Iar eu vă repet : pune-ți frâna și îmbunați-vă!

(După o pauză.) Hai, ce mai așteptați? ȘTIUCĂ (nedumerit): Ce, ”hai”?!

EDMOND: Dați-vă mâna! Aci, în fața mea.

ROMILĂ: Dom’ Edy, eu...

EDMOND: Gura! Executați ordinul! De nu, vă ia gaia pe amândoi! Vă tai de la rație și vă bag în ceață! Ați înțeles?

ROMILĂ (ridicându-se de pe scaun): Șefu’, eu mă retrag...

EDMOND (cu duritate): Nu pleci nicăieri! Stai și te reglezi cu Știucă!

ROMILĂ (încrâncenat): Nu bat palma cu peștii! Nici mort!

EDMOND (îngustându-și privirea): Ceee?... Mă sfidezi?! (Apoi, furios, către parteneri.) Vedeți, crești șarpele la sân, iar pe urmă ce face? Te trădează. Adică nu-ți ascultă comanda, care e sfântă și nu se discută. Booon! (Înșfacă fulgerător o sticlă și-o azvârle în fruntea gealatului, care se clatină nițel înainte de-a se prăbuși la podea. Imediat, sare de pe scaun și izbește cu picioarele în victimă, până când ceilalți se aruncă pe el și-l opresc.)

CASTOR (îngrozit): Lasă-l, frate, că-l ucizi!

Ai milă de soarta lui!...

EDMOND (gâfâind): Sămânța... cui l-o altoit! Să mă... să mă înfrunte pe mine?... Pe mine, măăă?!... Eu... care i-am dat... o pâine?

Asta-i recunoștința? Adică... să nu contez pe el... când îi ordon ceva?!...

Scriitoarea și traducătoarea Elisabeta Boțan, colaboratoare a revistei Actualitatea literară, a fost protagonista a două evenimente culturale ce s-au desfășurat de curând în Spania. n Cel dintâi, ”Orizonturi literare”, s-a desfășurat, vineri, 21 aprilie a.c., la Facultatea de Filozofie și Litere, din cadrul Universității din Alcalá, și s-a bucurat de participarea Ambasadei Ambasadei României în Spania, reprezentată de diplomatul responsabil de cultură și educație, dna Magdalena Lungu, consilier diplomatic, și a Institutului Cultural Român din Madrid, reprezentat de dna Gabriela Damian, coordonator de evenimente culturale. Gazda și organizatoarea acestui eveniment a fost Elisabeta Boțan, care a prezentat cartea de haiku ”Singurătate aprinsă”, alături de autorii Gregorio Muelas Bermúdez și Heberto de Sismo, după care fost prezentată revista de critică și poezie contemporană ”Cratera”. Despre revistă au vorbit, cei doi scriitori spanioli amintiți mai sus, cărora li s-a alăturat scriitorul Ricardo Virtamen și, desigur, Elisabeta. Dintre lucrările care au fost citite din revistă menționăm poemul “Voilà”, de Mircea Petean, în traducerea Elisabetei Boțan, care a susținut, de asemenea, prelegerea cu tema ”Traducerea, artă, mediere sau profesie”. Programul serii a mai cuprins un moment muzical susținut de Luminița Soporan, profesor LCCR, și un recital de chitară clasică susținut de tânăra Bianca Boțan (fiica scriitoarei) și artista spaniolă Cristina Domínguez Méndez.

n Al doilea eveniment a fost organizat de Ambasada României, la sediul misiunii diplomatice din Madrid, vineri, 28 aprilie a.c., și a făcut parte din ciclul Serile ”Acasă” ale Ambasadei și ”Scriitori români din Spania”, unde a fost prezentat cel de-al doilea volum (bilingv, română-spaniolă) de poezie”Egometrie/ Egometría”, semnat de Elisabeta Boțan. Deschiderea lui a fost făcută de reprezentantul misiunii diplomatice, dna Magdalena Lungu, consilier diplomatic, care a subliniat faptul că ”obiectivul acestui proiect este acela de a populariza valorile românești din Spania, care prin munca și talentul lor construiesc veritabile punți de legătură între cultura română și cea spaniolă” și a vorbit despre evoluția literară a scriitoarei. Despre carte și autoarea sa au mai vorbit scriitorii și criticii literari Gregorio Muelas Bermúdez și Heberto de Sysmo, care au publicat în mai multe medii de comunicare române și spaniole articole despre cele două cărți ale autoarei publicate în limba spaniolă și au elogiat atât sensibilitatea sa poetică și cât calitatea traducerilor literare ale acesteia. Seara s-a încheiat cu un recital poetic în limba română și în limba spaniolă, care a cuprins poeme din cartea prezentată.

Elisabeta Boțan trăiește de 15 ani în Spania, a debutat în limba lui Cervantes după ce a câștigat câteva concursuri literare de poezie și de proză scurtă, iar în prezent colaborează cu numeroase reviste de limbă română și spaniolă din mai multe țări. A tradus până acum cinci cărți din română în spaniolă și una din spaniolă în română, iar pe blogul său ”Orizonturi poetice” are peste o mie de traduceri.

Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

teatru

Nimic fără întrebare (Episod din grupajul de texte comice N-avem! Că noi avem multe!)

Un renghi cotidian

Personajele: Nectarin, Alexie, Necunoscutul, Voci.

Aflaţi în spatele gării din localitatea de domiciliu, Ababnuz, districtul Vofli, după ce au coborât din trenul ce i-a adus acasă dintr-o călătorie, Nectarin şi Alexie fac un efort de gândire ca să-şi amintească de femeia intrată ca subiect în conversaţia lor.

NECTARIN: Nu-i a lui Poloboc, bre?

ALEXIE: Nu ştiu.

NECTARIN: Una mărunţică, aşa?

ALEXIE: Da! NECTARIN: Păi a lui Poloboc e. O ştiu. Şi o ştie tot cartierul.

ALEXIE: Eh, uite că eu n-o ştiu!

NECTARIN: În vremuri, precum sunt cele ale noastre, a nu şti ceva şi chiar totul devine o condiţie a încrederii unuia în celalalt.

ALEXIE: Bine zici! Văd că m-ai ghicit. Eu astfel mă cam port. Nu mă zbat ca s-o ştiu pe una sau pe cealaltă. Şi lumea n-are ce face şi mă iubeşte. E simplu? Ce simplu e!

NECTARIN: Îmi dau seama. Vorba aia: Maşinăria e încă nouă şi nefolosită de toţi. Nu ştiu cum faci, dar eşti iubit de femei. Adică o ştii şi pe una şi pe cealaltă.

ALEXIE: Mai încet! Ştii că-s însurat! Da? NECTARIN: Asta o ştiu. Bine, mai încet! Şi aşa nu ascultă nimeni. Dar cum faci?

ALEXIE: Nu mă repet în dragoste. Asta fac. (Se uită în jur.) Cum nu ascultă? Priveşte şi ai să vezi! Să plece în voia sa cel de colo şi-ţi spun pe-ndelete. Mă distribui în viaţa femeilor prin feluri diferite de preţuire. Ultimul experiment în domeniu s-a numit sex audio.

NECTARIN (tresărind): Mă rog! Nu pot să-mi imaginez.

Provoacă surzenie, cumva?

ALEXIE: Ba din contra! Sensibilizează auzul. Te face vecin cu sunetele cele mai înalte şi începi s-auzi sub tine gâfâituri de femeie.

NECTARIN: Despre aşa ceva mi-a vorbit amicul nostru Piki şi nu l-am crezut. Ce să crezi la un beţiv!

ALEXIE: Ba trebuie să-l crezi. Războiul lumii a început din cauza femeii. De ce unul, unul ca mine aşa şi ca respectivul de acolo, să beneficieze de trei-patru femei, bineînţeles ca nimeni să nu se prindă, iar altul de niciuna?

NECTARIN: De data asta chiar nu ştiu. Ce vrei să spui?

Sunt căsătorit şi mi-e deajuns. Iar ca mine sunt mulţi. Cât despre Piki, e un prefăcut.

ALEXIE: Să-l crezi tu că-i aşa! Da’ nu-i. Umblă vorba prin cartier despre el că-i uns cu toate alifiile.

NECTARIN: Vorbă să fie, de aceea umblă vorba. Nu se lasă el aşa uşor ademenit. E un fel de ţimfi linţi.

ALEXIE: Da’ să ştii că şi eu am fost aşa la început. Numai că apoi m-am trifinţi linţat. Adică un ţimfi linţi de trei ori. Şi uite că miros a flori!... Mare minune s‑a făcut, apropo, cu mine!

NECTARIN: Nu ştiu cine, ce s-a trifinţi linţat, eu nu.

Nevasta nu mi-am înşelat şi nu miros nici bujor, nici crin.

Sunt eu însumi.

ALEXIE: Se prea poate să fie cum spui. Şi ştii de ce spui ceea ce spui? Tu eşti în posesia unui adevăr despre care, deocamdată, nu ştii nimic. Dar el rodeşte în tine şi-l vei da la iveală prin cuvânt. În această situaţie se impun două atitudini. Ori să fii înlăturat...

NECTARIN: Eu să fiu înlăturat? La ce avere am, nimeni nu m-ar atinge.

ALEXIE: Altul îţi ia locul. Şi chiar de neînlocuit nu eşti!...

Ori să fii izgonit din cartier şi lăsat să rătăceşti prin pustiu fără nicio legătură cu nimeni.

NECTARIN: Nici cu nevastă-mea?

ALEXIE: Nici cu nevasta! Ce crezi că te mai vrea? Cât despre fiică, nu mai spun... Pentru că adevărul ce-l vei da la iveală... Vezi ce căutare ai!... să rămână o inscripţie într-o stâncă ascunsă undeva în munţi.

NECTARIN: Aşa, da preţuire!

ALEXIE: Ori să fii lăsat în pace...

NECTARIN: Dar eu nu mă las până nu obţin recompensa.

ALEXIE: ...Însă urmărit!

NECTARIN: Nu pot să-mi abandonez familia!

ALEXIE: Mereu urmărit, deoarece adevărul, ce-l vei mărturisi, să fie imediat captat în folosul umanităţii.

NECTARIN: Iată-mă şi un martir! Nu credeam s-ajung până aici.

ALEXIE: Simţurile nu-ţi funcţionează la toată capacitatea.

Aşa că n-aveai cum să ştii atâtea despre tine. Erai de mult bănuit pentru calităţi ascunse şi de colaborarea cu forţe obscure. Nu te invit, te oblig. Haide la secţia de Poliţie, să te predai, până nu se află cine eşti, iar altul să pună mâna pe tine! Noi îţi vom garanta viaţa. (Necunoscutul auzind conversaţia aprinsă între cei doi se apropie.)

NECUNOSCUTUL (către Alexie): Vezi ce-ai făcut? Ai băgat spaima în cetăţean. Sper că nu ţi-a fost uşor? Ţi-a trebuit un timp de gândire şi o logistică adecvată.

ALEXIE: Eu, nu! El singur şi-a exprimat păsul şi a recunoscut.

NECTARIN (către Necunoscut): Să ştiţi, n-am vrut! A

făcut presiuni asupra mea. Vrea să facă din mine un caz.

ALEXIE (către Nectarin): Nu vorbim cu străinii! Da? NECTARIN: Da’ tu cum o faci !

ALEXIE: Eu nu vorbesc, eu mă explic. Şi te rog, nu mă contrazice! Vezi unde s-ajuns!

NECUNOSCUTUL (către Alexie): Din prudenţă, nu te joci cu focul. Te-ai gândit că-i la mijloc un om? Sper că nu ţi-a fost nici bine? Îţi închipuiai că ar putea să cadă în capcană şi rude apropiate. Părinţi, copii...

ALEXIE: Ce vrei să spui? Oricât aş gândi, după cum bine o zici, eu nu o dau cotită. Merg pe drumul drept ce-mi stă deschis.

NECTARIN: Ce-i al lui, trebuie recunoscut. E necesar pentru toţi. Îi place să meargă pe drumul ce-i stă deschis.

ALEXIE (către Nectarin): E un străin pentru tine, aşa că, te rog, fără confesiuni. (Către Necunoscutul): Nu înţelege şi continuă, deşi nu e întrebat. Îl am în vedere pentru studiu.

NECUNOSCUTUL (către Alexie): Dacă ai gândit? Şi uite ai reuşit! De atunci e linişte în cartier, nici musca nu mişcă.

Nici frunza nu cade. Doar la cârciumă halbele cu bere se vântură de zor. Iar voi o tot ţineţi cu scandalul. Nu ştiu de unde vi se trage! Mai sunt şi oameni în jur şi vor linişte.

Binemeritata linişte, pentru că au muncit! Nu se plimbă cum fac unii, ei muncesc. Pot să ştiu ce nu vă convine?

NECTARIN (îi face semn lui Alexie să răspundă el): Orice întrebare pune în joc termenul prin care se întreabă.

De ce merg la piaţă? Care este câinele tău? Ce-mi place mie? Întreb! Da? În absenţa acestor termeni dispare interogaţia şi avem în faţă nişte afirmaţii.

NECUNOSCUTUL: Avem! Mă rog! Şi ce dacă!

NECTARIN: Nu-i aşa! Una e să întrebi, iar alta e să afirmi.

NECUNOSCUTUL: Eu nu fac diferenţele şi o duc înainte.

Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu.

ALEXIE: Ba trebuie ştiut că altfel cădem în încurcătură.

NECUNOSCUTUL: Stai, nu-i lua apărarea! Iar intraţi în

ceaţă şi o daţi pe harţă. Nu spunea el că „a nu şti ceva şi chiar totul devine o condiţie a încrederii unuia în celălalt”?

Am citat. Prea nu aveţi încredere unul în altul!

ALEXIE: Ba avem încredere, ne conversăm de multă vreme! Da’ nu ne aminteam de femeia care şedea alături de el în timpul călătoriei.

NECTARIN: Hai nu mai spune! Că alături de tine şedea şi privea spre mine.

NECUNOSCUTUL: Eh, da! Asta-i altceva. Şi?

ALEXIE: Când ne-am urcat în tren, la primul contact cu interiorul vagonului, s-a putut vedea cum unii mâncau pe nerăsuflate şi apoi cădeau pe gânduri. Alţii, în schimb, erau deja căzuţi pe gânduri şi buimaci priveau în jur. Primul gest făcut de noi doi, dar şi de alţii din grupul nostru, a fost să nu intrăm în raza privirii lor. Femeia, ce ne însoţea, i-a ciupit pe câţiva de braţ, în semn că aşa e mai bine. „Cine ştie ce se poate întâmpla!”, ne-a avertizat ea.

NECTARIN: Te-a avertizat pe tine că numai la tine se uita.

NECUNOSCUTUL: Da’ nu mai înţeleg nimic. Lângă cine şedea şi la cine se uita?

NECTARIN: Asta chiar n-are nicio importanţă. Pentru că imediat a sărit Piki şi a întrebat: „Ce se poate întâmpla?”

NECUNOSCUTUL: Eh, vedeţi? La întrebare nu se poate renunţa nici în ruptul capului. Pentru că stă pe primul plan.

ALEXIE: Dar cum face de obicei, Piki apoi a afirmat: „N-au ce să ne ia.”

NECTARIN: Ori ca să sară la bătaie, se putea! În schimb, n-aveau nicio şansă. Şi apoi cum arătau!

ALEXIE: Numeric se putea vedea că eram mai mulţi.

NECTARIN: „Ar fi încasat-o cât pentru un cartier întreg”, a adăugat Piki.

ALEXIE: Bineînţeles, ca o afirmaţie!

NECTARIN: Se mai discută! Afirmaţie era în toată regula cuvântului.

ALEXIE: Şi apoi, din câte au spus alţii din grupul nostru, buimăceala pentru ei era o strategie.

NECTARIN: N-au vrut să se pună la dispoziţia noastră şi nici să facă risipă de energie la confruntarea cu un grup care nu le-ar fi adus nicio satisfacţie.

ALEXIE: „Vedeţi voi!”, a continuat Piki. „Nu te baţi de florile cucului. Te baţi cu un rost ca să-ţi ticnească!”

NECUNOSCUTUL: Multe aţi mai spus despre situaţia din tren şi prea puţine despre femeia de lângă voi. Ori eu mi-am făcut atâtea gânduri în legătură cu ea şi chiar am

nr. 71 n mai 2017 început să-i aud gâfâiturile.

NECTARIN: Păzea, că individul e unul dintr-ăia abonat la sex audio.

ALEXIE: De-ar fi atât, nimic n-ar fi prea mult. Dar monşerul, cunoscut în tot cartierul, după cum se zice, umblă să-ţi ia nevasta când vei fi înlăturat din viaţa ei.

NECTARIN (furios): Ţine-mă, Doamne! Să nu-mi ies din fire! Pentru început am să-l iau cu binişorul (Scoate cureaua de la pataloni şi începe să lovească în Necunoscut.

Acesta o rupe la fugă. Nectarin şi Alexie îşi văd de drum).

NECUNOSCUTUL (arătându-se de după un panou reclamă): Na-ţi-o frânt-o că ţi-am dres-o! Mai bine tăceam şi ştiam mai multe din câte se-ntâmplă în cartier. Ori acum, nu ştiu nici cum mă cheamă (Crezând că este urmărit, Necunoscutul o ia din nou la fugă şi se opreşte în faţa unei oglinzi. Privindu-se în oglindă, aude un dialog între voci): VOCEA 1: Uite şi la ăsta cum ne priveşte pe fiecare!

VOCEA 2: Eh şi! La ce-i foloseşte?

VOCEA 1: Ne surprinde particularul şi ticurile. Că, slavă Domnului, avem de toate! De ce n-am avea?

VOCEA 2: Şi?

VOCEA 1: Într-o zi ne dă în vileag ori ne obligă să ne comportăm aşa cum vrea el.

VOCEA 2: Şi?

VOCEA L: Şi! Îţi convine să fii la cheremul cuiva şi să faci aşa ceva ce nici prin minte nu-ți trece? Îţi convine să fii altcineva fără să fii tu însăţi?

VOCEA 2: Dacă iese un câştig din asta, n-ai de ales.

VOCEA 1: N-ai de ales, n-ai de ales. Da’ să fii la nesfârşit o marfă de schimb! Nu merge!

VOCEA 2: Ce vorbe, ce vorbe? Eh, chiar aşa! Dar obiect îţi convine? Vezi că se poartă!

VOCEA 1: Uite că dă semne de plictiseală şi vrea să plece. (Necunoscutul se priveşte mirat şi nu descoperă în gesturile sale nimic din ceea ce se spune).

VOCEA 2: S-ar putea să ai dreptate. La ăsta gesturile se fac de-a îndoaselea. Stă ca o momâie, deşi vrea să plece.

VOCEA 1: Să plece, să plece! N-are nimic în program.

E un rătăcit.

VOCEA 2: Barem să-l fi atras ca să vedem de ce este în stare.

VOCEA l: De nu l-ar prinde bărbatu-meu! Ar avea pe cine să-şi verse tot oful. Doamne, de nu l-ar prinde!

Că uite ce băiat bun e! Îl simt după cum priveşte (Necunoscutul se dă într-o parte ca să nu fie văzut).

VOCEA 2: N-are cum să-l prindă. El e mereu plecat sau gata de plecare.

VOCEA 1: Eh, vezi că tot la vorba mea ajungi! Să fii mereu la cheremul cuiva şi el să facă tot ce vrea din tine.

Iar când se satură să-ţi zică... „Gata, am plecat!”

VOCEA 2: Că bărbatu-tău nu face la fel!

VOCEA 1: E bărbatu-meu! Aia e! Se obişnuieşte. E diferit de alţii. Da’ se mai întoarce.

VOCEA 2: După cât timp? Întreabă-mă ca să-ţi spun, soro! Şi dacă vrea, se‑ntoarce!

VOCEA 1: Vezi, dacă lui i se face să trăiască în libertate!

Alege ce vrea şi când vrea.

VOCEA 2: Prea l-ai învăţat cu nărav. Roboteşti prin casă, prin curte, prin grădină, de nu mai poţi. Produci atâtea şi-l trimiţi pe el la piaţă ca să le vândă. Ia să-l pui şi pe el să muncească, să simtă greul. Şi atunci să-l vezi!

Te-ar mai juca după bunul plac?

VOCEA l: Vrei să ştii? Învăţul are şi-un dezvăţ. Îi vin eu de hac şi nici obiect nu vreau să fiu.

VOCEA 2: Îi vii tu de hac. Îi vii! Te pricepi la dintrastea. Da’ cine-ţi mai aduce banii?

VOCEA 1: Un fleac! Mă scald în ei. Şi când ajung în Italia, fac ce fac şi trag o fugă la Modena, ştii de ce?

VOCEA 2: Îmi închipui! Goana ta după bărbaţi.

VOCEA 1: N-ai ghicit. Vreau o cină în stil italian şi o voi servi la restaurantul „Osteria Francescana”.

VOCEA 2: Da’ câte are pe cap bietul Vittorio, să nu crezi că se va holba la tine! Eu prefer Spania şi aleg ori restaurantul „El Celler” de la Can Roca ori restaurantul „Mugaritz”.

(Oglinda se tulbură, iar Necunoscutul se mişcă înviorat).

NECUNOSCUTUL: A trecut clipa, a trecut păţania. Vin şi altele mai bune, da’ parcă poţi să ştii? (Schimbare de ton): Sunt locuri unde „Păstraţi liniştea!” este egală cu „Păstraţi gălăgia!”. Nu mai trebuie spus unde, se ştie asta, deşi sunt unii care fac diferenţele. Nu între cum trebuie păstrat ceva, ci între locurile în care se mai păstrează ceva. Spun asta pentru că nu se ştie dacă mai există astfel de locuri, deoarece mereu se aude că n-ar fi bine să fim cu prejudecăţi sau, mai simplu, să renunţăm definitiv la ele. Că nu-i o povară asta şi nu costă nimic. Da’ chiar aşa? Ce ne costă? Să renunţăm!

Oricum la povară se renunţă prin fire, că nu vrem să ne îngreunăm. Iar la prejudecăţi se renunţă după împrejurări.

Depinde de venitul ce ne aduce. Iar când ne vine să socotim venitul, iată că vorba se-nnădeşte şi o lungim fără să ştim dacă la capăt se ajunge. Sau la ce capăt, pentru că uneori se mai iscă şi o păruială, să nu zic bătaie zdravănă, şi totul se lasă cu porţii de pumni şi picioare, de nu se mai alege nimic din efortul democratic de a da fiecăruia dreptul, pentru că fiecare face dreptate în felul său. Aşa se explică numărul mare de reclamaţii care au inundat clădirea Şefului de Post.

De nu mai poate bietul om să respire uşurat şi a cerut ca să fie mutat într-o altă localitate, unde cresc mai mult plante cerealiere şi nu mai este loc pentru viţa de vie. Că de la această plantaţie încep să se facă egalizările. Cum nimic nu se-nţelege, încă-i bine, iar cei ce nu înţeleg o ţin întruna în chefuri şi-n omul de tovărăşie că-i bun şi te petreci cu el şi la necaz şi la veselie. Însă întrebarea care se pune, deşi unii o pun pe la colţuri, este: Poţi să ştii cât vor ţine vremurile astea favorabile? (Iese).

Remus V. GIORGIONI

nr. 71 n mai 2017

Adriana Weimer, Cuvântul din cuvânt, Eurostampa, Timişoara, 2017

Consistentul volum pe care îl avem în faţă (300 de pagini) este o antologie tematică de autor şi apare sub egida Asociaţiei Pro Cultura din Dudeştii Noi,

coordonată de Geo Galetaru. Prima secţiune a cărţii reprezintă traducerea în patru limbi a volumului Un cer de cuvinte, apărut în 2012 la regretata Editură Marineasa, „editura poeţilor din Banat” (cea care ne-a publicat deseori şi pe noi). Traducătorii sunt, în ordine, următorii: Ada D. Cruceanu (engleză), Hans Dama (germană), Ioan Sîrbu, italiană şi Elena Ghiţă, în franceză, secţiunea întinzându-se pe 80 de pagini. Următoarele patru secţiuni ale cărţii reprezintă selecţii tematice din primele patru volume publicate de poeta lugojeană, în ordine: Drumuri în noi (1997), Profund (2000), Infinita iubire (2005) şi Clipa-Infinit (2009) – toate apărute la Editura Marineasa din Timișoara. Cele 280 de pagini de poezie sunt urmate de o completă fişă biobibliografică, cuprinzând „Activitatea literară” a autoarei – dar şi studii, specializări, premii literare obţinute, un palmares variat şi bogat; referinţe şi note critice. Pe coperta a patra, alături de reproducerea copertelor celor şapte cărţi de versuri publicate de lugojeanca noastră (cele neantologate fiind: Lumină de stea, Memoria frunzei), descoperim câteva, calde, cuvinte pe care, într-o clipă fastă, i le-a adresat Adrianei Ana Blandiana. Marea poetă remarcă „fineţea scriiturii”, cât şi un tip de sensibilitate „pe care o simt înrudită”. Având în vedere spaţiul nostru restrâns, cităm dintr-un singur poem, cel liminar - poem despre Sensul existenţei: „Am învăţat să trecem prin timp/ în tăcere,/ cu ani povară/ cu întrebări nepuse/ purtând în ochi toate mările/...//... privirile se vor întoarce/ şi vor găsi sensul.” O carte frumoasă, bine prezentată, meritul fiind nu doar al editorului/ editurii, ci al autoarei înseşi, care s-a specializat de mult timp inclusiv în tehnoredactare și concepere grafică de carte. (Mulţumim pe această cale poetei, atât pentru carte, cât şi pentru frumoasa dedicaţie de pe pagina de gardă.)

Geo Galetaru, Alfabetul de piatră, Eurostampa, 2017

Prolificul poet dudeştean apare pe piaţa cărţii şi a inefabilului cu un nou, consistent volum de versuri originale, de 220 de pagini. Prezentată pe coperta a patra de Ionel Bota, cartea de faţă apare – şi ea – sub egida amintitei societăţi culturale. Volumul cuprinde patru secţiuni: prima (şi cea mai consistentă): Intrusul din camera ta;

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine ! a doua şi a treia: Lucruri şi parabole oarbe, Alfabetul de piatră sunt cam egale; iar cea de-a treia, Vitralii negre, cuprinde doar trei poeme mai întinse: Vitralii, Sincope, Levitaţii. De fapt, poeme „de notaţie”, scurte meditaţii existenţiale cu skepsis – fără a fi, totuşi, scurtissime şi supraconcentrate ca un kaiku: „vei veni cândva/ cu o pasăre-n mână./ va spune: de aici şi până aici/ se poate muri./ Adevărul/ ca un copil gol în ploaie (primul „vitraliu”); 22. mai sus/ e un plâns care nu se vede// 23. corpuri care cad/ câtă splendoare// 24. obiectele vorbesc/ ele au aripi (din

Europeană de Poezie de la Braşov, din 2015). Făcându-şi încălzirea cu volumul Încălzirea mâinilor, din 2009, poetul nostru îşi descoperă acum, prin poezie, A doua natură. Iar dincolo de jocurile de cuvinte sau de idei - iată un poet (cum se întâmplă mai rar... şi nu ştim cât este de important!) pe placul prezentatorului.

Al titularului aceste rubrici.

ultimele „levitaţii”). De altfel, toate poemele - începând cu titlurile - sunt inspirate; ne-au atras atenţia în mod cu totul aparte câteva: Chipul care este mereu acolo, Intrusul din camera ta, Într-o cameră goală (două poeme cu acest titlu), Mereu sub aceiaşi nori...

Dar, fără să fie întotdeauna strălucitoare (ar fi chiar obositor!), poezia lui Geo Galetaru este citibilă integral. Cum ne îndeamnă şi Ionel Bota în scurta sa prezentare: „Un astfel de autentic... este Geo Galetaru, nume de rezonanţă între poeţii din Vestul nostru. Demersul constant al poetului învederează, între tendinţe estetice, voinţa conti-nuităţii, o reverberare a lumii şi omului, a cotidianului paradigmelor existenţiale.”

recente, fiind vorba despre „prozeme” (prozo-poeme). Prima carte are subtitul „eseuri in versus atri” – iar cea de-a doua unul mai lung: „Şaptezeci prozeme şi aforisme de Doru Ilana, culese şi alese de Iacob după Voia lui”! Ne vom opri, în principiu, la această carte, care are pe clapeta din faţă poza şi prezentarea autorului - pe cea din spate descoperind datele „culegătorului”, Iacob Voia. După cum declară antologatorul (inginer mecanic) pe coperta a patra, selecţia s-a făcut din cele „vreo 8 cărticele de proze în poeme” ale poetului orăviţean, profesor de istorie. Pentru cititorul grăbit al secolului XXI, cităm din cuprins titlurile cele mai semnificative (verificabile şi prin conţinutul propriuzis): Firmamentul, Lumina, Pototul lui Nae (!), Eva timpului, Pseudomesia, Nesperiata speranţă... (ş.c.l.). La „Pagina 65 din 85” începe o secţiune interesantă a cărţii: Gânduri prieteneşti (pentru) Profesorul, scriitorul şi istoricul Doru G. Ilana, la aniversarea a 70 de ani. Interesantă pentru că, dacă alţii nu ne omagiază - uneori nici nu remarcă trecerea noastră grăbită pe Terra! - de ce nu ne-am lua singuri în seamă?... Întâlnim şi aici prozeme, poeme cu dedicaţie: unii dintre prieteni mai combat şi în proză, sau în ambele modalităţi.

Secţiunea finală - şi cartea - se încheie cu alocuţiunea consistentă a lui Vasile Voia: Trecător printre cuvinte, - că tot vorbirăm noi despre trecere. Iar autorul acestor puţine cuvinte, în toate acele titluri şi calităţi ale „împricinatului”, ar dori să se omagieze omul... S-au înşirat calităţi, referinţe critice, dar unde e omul? Iar Doru Ilana, profesor şi scriitor („un veteran al scrisului, legat frumos atât de marile nume ale literaturii, cât şi de topografiile cărăşene”, cum zice Cornel Ungureanu) este un om dintr-o bucată - dar nu unul cioplit din topor.

Fiindcă ironia şi calamburul presupun mobilitate intelectuală, pe lângă canonica inspiraţie... Iată că nu degeaba făcuse (şi) Filozofia, soră bună cu poezia.

La mulţi ani, dragă maestre!

Silviu Gongonea, A doua natură, Ed. Aius, Craiova, 2017

Apărută în Colecţia Poesii a editurii oltene, cartea lui Silviu Gongonea se bucură de o copertă frumoasă (reproducere după „Portretul ultimei Doamne Partridge”, de Lenora Carrington), de o prefaţă onorantă semnată Nicolae Coande şi o prezentare plină de... dragoste pe coperta a patra (Cosmin Dragoste). Cartea are 70 de pagini, cuprinzând vreo 50 de poeme, ultimele două - Un somn greu, Te împuţinezi până dispari pisiceşte - fiind şi mai ample, dar şi mai interesante.

Poetul craiovean (la care amarul târg se transformă într-un „târg ruinat!) pare interesat de lucrurile mărunte, dar esenţiale, ale cotidianului, evitând însă a cădea în plasa minimalismului: „încă nu am încetat să cred/ în lucruri mărunte şi nefolositoare/ strig tot mai înăbuşit/ în mine/ în carcasa asta de carne...” (Încă nu am încetat). După Domnul Dragoste, Silviu Gongonea ar fi un poet al spaţiului; aflându-ne noi în faţa celui de-al doilea volum de versuri al universitarului craiovean, „Avem în faţă un volum de versuri care confirmă un poet răbdător..., care face fiecare pas literar cu mare băgare de seamă...”

(C.D.) Iar, dacă aruncăm o privire în opiniile unui poet consacrat legate de mai tânărul confrate, ne vom afla şi mai edificaţi: „Gongonea nu este nici ermetic, nu este nici postmodern... O anume naturaleţe... o autoinocentare face ca poetul să fie un mărturisitor...

Silviu Gongonea este un poet de ascultat în preludiile spiritului vorbindu-i cărnii” (Nicolae Coande; de altfel, poetul în discuţie este marea descoperire - şi propunere - a lui N.C. pentru Bienala

Doru Ilana, Prozemele hymerice, Eubeea, 2016; Şaptezeci prozeme..., Limes, 2017

Am asociat cele două apariţii editoriale,

Cristian-Paul Mozoru, Din marginea Lemuriei, Eurostampa, 2017

Deşi are doar 80 de pagini (un cuprins echilibrat pentru o plachetă - în care se include şi prefaţa Adelei Lungu), cartea lui Cristian-Paul Mozoru este împărţită în cinci (!) cicluri: Axis Mundi, Argo Navis, Psalterium Georgii, Corona Firmiana şi Coma Berenices. Frumoasă idee, putem zice, dar, pentru uzul

cititorului contemporan de poezie, mare (ne) cunoscător de latină ar fi fost necesar un glosar... Deducem - de undeva, ştim noi! - că poetul nostru este bănăţean deal nostru, din Vărădia, căreia îi făcuse şi monografia. Prezentările de pe coperta a patra sunt semnate de de „familia” Bota: Ionel şi Hanna (ghilimelele spun că e doar o coincidenţă - fericită - de nume, Bota fiind un nume poetic de rezonanţă - dac-ar fi să ne gândim doar la cei doi fraţi, mari poeţi amândoi: Dan & Emil Bota). În fruntea bucatelor descoperim două moto-uri, din James Thomson şi din Emil Cioran, iar la sfârşit, chiar

înaintea cuprinsului (în loc de postfaţă), un splendid vers din Radu Stanca: „Cea mai frumoasă scoică din ocean...” Iar acum, dacă am terminat cu prezentările şi prezentatorii, să ne apropiem singuri de poezia în cauză. În acord cu motoul din Cioran („Alţii cad în timp, eu sunt căzut din timp”), poetul se află în permanenţă în luptă cu timpul: „Dămi timpul înapoi, ţi-am spus/ În clipa aceea, ai închis ochii şi ai dispărut/ Iar eu am rămas singur şi trist// Nici măcar nu te cunoscusem!” În concluzie: nu este puţin lucru a te afla pe lista lui Schindler! (Adela Lungu-Schindler...)

Doina Stina, Lupt(a) pentru alb, Bilioteca Judeţeană „ Nicolae Iorga”, Ploieşti

...Cu un Cuvânt înainte semnat de Nicolae Boaru, din care cităm cuvintele alese pentru coperta din spate: „Energică şi reflexivă totodată, versurile Doinei Stina ţâşnesc cu o directeţe care nu împiedică perceperea unui ton grav...”

(Nu ştiu: oare nu trebuia acordul făcut „energice şi reflexive”...?... Sau poezia/ poeta este – sic! – energică şi reflexivă!?)

Poeta are o dorinţă îndreptăţită: „Nu vreau să fiu considerată/ simplă trecătoare prin viaţă... / Mereu mă scufund în apa/ vorbitului fără sens...”

E-un lucru minunat că, la cei 18 ani ai săi, poeta se simte Condamnată la poezie: „M-am botezat în apa infinitului,/ am gustat anafora invizibilului,/ m-am transformat în pulbere/ şi...” (Dar ce va fi la 28-38 de ani?) Ideea din poezia fetei de 18 ani, intitulată chiar aşa, 18 ani. N-am observat este chiar frumoasă. Dar, pentru că poemul este prea lung, am să-l povestesc: „Fetița” de 18 ani, care încă visează, studiază desculţă iarba, se mai joacă-n nisip şi cu păpuşile pe care niciodată nu le-a avut..., nici nu remarcă trecerea timpului: teiul de lângă casă, mai întâi sădit, apoi înflorit, crescut, se usucă şi este tăiat... (Toate astea se întâmplă ca avataruri ale vârstei magice, 18 ani, şi nu de-a lungul unei vieţi!, dovadă a faptului că adolescenţa e chintesenţa...)

Iar concluzia acestui poem filosofic este următoarea: „am 18 ani... un tei frumos crescut.../ n-am observat că tei nici n-am avut...”. Acum, dacă înţeleg eu bine, vâsta celor 18 rămurele are ca metaforă teiul „frumos crescut”; dar o vârstă pauperă, a unui suflet de copil întârziat, lipsit de bucuriile vieţii şi îndemnat, împins astfel înspre poezie.

Să vedem, totuți, ce va urma.

16 actualitatea literară Traducere din limba engleză și note de Veronica D. Niculescu și Lucian Niculescu, apărută în colecția „Biblioteca Polirom”. Îndelung așteptata autobiografie a celebrului chitarist, compozitor, solist și membru fondator al formației Rolling Stones spune povestea unei vieți trăite în ritm de rock’n’roll: de la băiatul care asculta obsesiv discurile cu Chuck Berry și Muddy Waters, care a învățat să cînte la chitară și a înjghebat o formație alături de Mick Jagger și Brian Jones pînă în zorii succesului. Cu franchețea sa proverbială, Keith Richards ne oferă povestea unei vieți despre care ne-am dorit mereu să știm mai multe, o viață liberă, neînfricată, adevărată.

Danuta Olczak

S-a născut la 20 aprilie 1953, în satul Osina, voievodatul Lublin.

De profesie este tehnolog în prelucrarea legumelor şi fructelor.

Este căsătorită şi are trei fii. Scrie poezii, articole, eseuri, texte pentru cântece. Colecţionează scoici şi îngeraşi de hârtie. Cântă la muzicuţă şi creşte trandafiri în grădina proprie. Îi place să-l asculte pe celălalt, face călătorii lungi. Îi ajută pe alţii. A publicat 10 volume de poezie și a fost selecționată în şapte antologii. A efectuat peste 150 de întâlniri literare de ajutor, pentru că adoră să fie printre oameni, pentru ca să le transmită „pe viu” „energia inimii”.

Iubeşte simplitatea şi frumosul. A primit numeroase distincţii şi premii de prestigiu la concursurile naţionale de literatură: Stâlpul Iubirii (2003 şi 2007), Căluţul de mare de argint şi de aur (2006 şi 2008), Pana de Aur (2007). A fost onorată cu premiul Primarului General al Oraşului Konin (2008), a fost distinsă cu Laurii de argint ai literaturii (2008) şi cu „Meritul Culturii Poloneze”, acordat de ministrul Culturii şi Moştenirii Naţionale a Poloniei.

Frântură din diamantul vieţii prezenţa

Femeia cu Părul Roșu, de Orhan Pamuk, traducere din limba turcă de Luminița Munteanu, colecția „Biblioteca Polirom”. Fie că vorbim de cărţi esenţiale ale literaturii lumii - semnate de autori consacraţi precum Orhan Pamuk, Philip Roth, David Lodge, Andreï Makine, John Williams, Junichiro Tanizaki sau José Saramago -, fie că vorbim de vocile și tendințele noi din literatura universală de astăzi - Clara Usón, Dorit Rabinyan, Geraldine Brooks, Eowyn Ivey sau Anna Gavalda sînt doar cîteva exemple -, noile traduceri intrate în portofoliul colecţiei „Biblioteca Polirom” îşi aşteaptă cititorii.

n Fiica Estului, de Clara Usón şi Contraviaţa, de Philip Roth

Apare, când ne întoarcem din ţinutul somnului. Dispare, când se apropie amurgul. Nicicând nu se mai întoarce, doar în amintiri. Aşa este ziua. Are puţin timp ca să spună cine este într-adevăr şi pentru ce vine. Adesea nu o înţelegem. Vorbeşte cu limbajul întâmplărilor. Aduce daruri, care nu ne plac întotdeauna şi n-o ascundem defel. Dar nu ne vine deloc în minte să o tratăm ca pe un prieten. Căci ce fel de prieten este acesta, pentru câteva ceasuri? Căutăm ceva mult mai concret, care ne-ar aduce mulţumire şi linişte. Avem destule probleme grele, surprize ciudate, ori întrebări fără răspuns. Dar ziua?

O tainică frântură din diamantul vieţii soseşte şi-apoi pleacă. Oare merită, în general, să stai de vorbă cu ea? Ce ştie ea despre osteneala noastră, rătăcirile noastre?

Dar ce ştie picătura de apă despre ploaie?

Cântecul bradului – locul pustiu Atunci, în primăvară, amândoi am câştigat lupta cu furtuna. Iarăşi umplea spaţiul dincolo de fereastră cu verdele său viu, mă legăna pentru somn. Adesea îmi cânta cântecul răşinii. Era aşa de obişnuită, precum noaptea după zi, dar treptat, i se apropia destinaţia. Într-o anumită după-amiază de august, un uragan care a durat câteva minute a pustiit împrejurimile. A luat cu sine şi bradul meu. Mult timp n-am putut îndura acest gol…

Astăzi, spaţiul de dincolo de fereastră se umple cu amintirile şi cu o Lună singuratică.

Toate îşi au vremea lor...

Când se ridică soarele

Neputând să oprim timpul, ne străduim să ne acomodăm cu scurgerea sa, folosind simbolica numerelor, sărbătorirea aniversărilor şi a jubileelor. În cartea biblică Eclesiastul citim: Toate îşi au vremea lor şi este stabilită o oră pentru toate treburile de sub ceruri. Aceasta înseamnă că niciodată, pentru nimic, nu este prea târziu şi tot ceea ce se petrece are sens. Nu este prea târziu să iubeşti, să schimbi ceva în tine, spre a lăsa măcar o mică urmă. Mă gândesc aici la poetesa Halina Poświatowska. În contra inimii bolnave a luptat pentru locul său printre oameni, pentru propria fericire. Ea scria: Iubirea a devenit aliatul meu. M-a dotat cu curaj şi cu răbdare. Şi-a numit durerea - portocală: Tai portocala durerii, cu jumătate din durere hrănesc buzele tale. Cu toată prezenţa continuă a fantomei morţii, acea femeie tânără a devorat viaţa. Cineva va spune - pentru ce ? La ce există Colegiul elitar Smith în Statele Unite? Dar Universitate Jagiellonă? Pentru ce să tinzi spre ceva? Această întrebare n-o priveşte numai pe Halina Poświatowska, ci pe fiecare dintre noi. Poetesa a definit astfel lucrul acesta: Omul este atât de valoros, cât lasă în urmă…

În zilele luminoase totul arată altfel. Întristările de ieri, problemele şi grijile nu mai au dimensiuni atât de monstruoase, sunt mult mai suportabile. Întunericul nopţii întăreşte descurajarea, lumina limpede a zilei o împrăştie, permite să atingi, să dai nume... În camera mea atârnă un afiş mare, pe care mi l-a dăruit fiul meu, Adam, când a părăsit casa părintească şi şi-a fondat propria familie. Pe afiş se află un ţărm marin în razele Soarelui ce răsare. Se mai află şi o inscripţie: Cine nu tinde spre lucruri imposibile - nu le va atinge niciodată...

Ador acest afiş. În clipele de oboseală şi tristeţe, acest mister al zilei ce se trezeşte îmi readuce forţele, dorinţa de viaţă şi de acţiune. Lucirea blândă a zorilor, culorile calde ce se reflectă în valurile mării potenţează speranţa, că ceea ce era imposibil poate deveni posibil! Am observat că, asupra persoanelor care mă vizitează, afişul produce o profundă impresie. Despre speranţă se poate vorbi mult şi scrie mult. Fiecare dintre noi are experienţe şi meditaţii pe această temă. Cel mai des, omul nu este pregătit pentru experienţe dificile, grele. Stă în faţa lor ca elevul chemat brusc la răspuns. Apar atunci, adeseori, buimăceala, stânjeneala... Însă, tocmai experienţele cele mai grele ne învaţă cel mai mult. Este suficient să priveşti în urmă, la drumul deja parcurs. De un singur lucru eşti sigur: când dispare speranţa. Cum spune zicala: Cine pierde bogăţia, pierde mult. Cine pierde speranţa - pierde totul! Zilnic, scriem pagina curentă a vieţii. În fiecare zi, speranţa se ridică odată cu Soarele...

(Halina Poświatowska - poetesă poloneză 1935- 1967 a studiat şi la Smith College)

Fiica Estului, de Clara Usón, traducere din limba spaniolă de Mariana Sipoș (Premiul Ciudad de Barcelona şi prestigiosul Premio de la Crítica, o recompensă literară acordată anual celui mai bun roman scris în limba spaniolă din întreaga lume). Personaj inspirat din realitatea cea mai cruntă a fostei Iugoslavii, la începutul anilor ’90, în timpul războaielor sîrbo-croat şi sîrbo-bosniac, Ana Mladić nu este altcineva decît fiica generalului Ratko Mladić, pe care ea îl adoră şi îl consideră un adevărat erou al Serbiei, dar care avea să fie repede cunoscut în toată lumea ca „măcelarul din Balcani” şi judecat la Haga pentru crime de război.

Contraviața, de Philip Roth, traducere din limba engleză de Alexandra Coliban (National Book Critics Circle Award for Fiction). Contraviaţa vorbeşte despre oameni care îşi transformă în realitate visurile de a trăi o nouă existenţă, unii dintre ei mergînd pînă la a-şi risca viaţa pentru a schimba cea ce părea un destin ireversibil.

Oriunde s-ar găsi, personajele din romanul lui Philip Roth sunt permanent ispitite de perspectiva unei existenţe alternative care le-ar putea răsturna soarta.

Am luptat cu vântul, care îmi rupea pletele. Mă nenorocea cu un râset sarcastic, mă lovea cu biciuirea ploii. Vedeam dincolo de fereastră ochii neliniştiţi, ascultam şoapta înăbuşită. Vântul parcă înnebunise. Voia deja să smulgă inima, dar că, acolo, dincolo de fereastra fragilă, cineva nu credea în moartea mea...

Cântecul bradului - singurătatea Umplea spaţiul dincolo de fereastră cu o verdeaţă vie.

Oprea pentru mine picături de ploaie, pentru ca Soarele răsărit să aprindă în fiecare un curcubeu miniatural. Înainte de somn îmi legăna gândurile, îmi alina delicat oboseala. Într-o anumită noapte am ascultat cântecul său despre lacrimile de răşină. Îmi aminteam mereu acele zile, atunci când i-au plecat surorile. S-a ales locul, s-a desenat planul. După care betonul cenuşiu a acoperit uimirea păsărilor şi plânsetul Pământului. A rămas singur, la ferestrele casei celei noi...

Cântecul bradului - lupta Am înţeles tristeţea bradului. I-am cântat cântecul meu propriu. I-am povestit despre dragostea pentru arbori, despre cât de aproape îmi este el. Treceau zilele pline de culorile soartei. El era mereu prezent. Într-o anumită primăvară s-a dezlănţuit o furtună îngrozitoare. În asemenea clipe, omul este un privitor amuţit, în teatrul înnebunit al naturii.

Am urmărit cu încordare lupta sa. Cu glasul înăbuşit şopteam: pentru dragostea de Soare, pentru durerea copacului ce piere, te conjur - nu pleca....

Ca urmare, a făcut totul pentru mine. Am devenit brad.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com)

Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Maria BOLOGA, Maria NIȚU, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Prezentare și traducere din limba polonă de Alexandru G. Şerban

n Cea mai citită autobiografie rock a tuturor timpurilor: Viaţă, de Keith Richards şi James Fox

nr. 71 n mai 2017

meridiane

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu Tiparul: Tipomedia Prod Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj, Timişoara, Reșița şi la sediul USR Bucureşti