Actualitatea literară 72

actualitatea literară

nr. 72, anul VIII

iunie 2017

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n George MOTROC:

Despre tinereţea fără bătrâneţe a literaturii

n proză: Dan Floriţa- SERACIN

n Magda URSACHE:

Despre oameni cereşti

Despre cărţile de debut care au atras atenţia la Bookfest

D

n i la

n meridiane n

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Remus V. GIORGIONI, Radu CIOBANU, Marina CUşA

B a

e d ă

u c s

n poezie: Alexandru CAZACU, Petru SOLONARU

Zuzana Kuglerová

Prezentare şi traducere de Mircea Dan DUţĂ

Un cal intră într-un bar

Man Booker International Prize 2017

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Nicolae SILADE

Despre tinereţea fără bătrâneţe a literaturii Viața literară românească mi se pare deosebit de animată, mai ales în această perioadă, când evenimentele culturale au o frecvență aproape săptămânală, atunci când nu se întâmplă simultan. Am participat la doar câteva dintre acestea, deși mi-aș fi dorit să particip la toate, pentru a simți pulsul literaturii vii. În 6-7 mai 2017, la Arad, la Colocviul național al revistelor de cultură, inițiat de Vasile Dan, am înțeles că problemele dezbătute acolo, privind soarta publicațiilor literare, ar trebui să fie cunoscute de orice făcător de revistă, pentru a stopa confuzia valorilor. Apoi, în 14 mai, la Rumänischer Literatur Tag, organizat de Ioan Godja, la Viena, am văzut cât de bine este reprezentată și promovată literatura română în afara granițelor țării. Despre Festivalul Internațional „Porțile Poeziei”, 25-28 mai, Reșița, inițiat de Liubiţa Raichici și aflat la cea de a VII-a ediție, dacă vă spun că a adunat laolaltă peste 90 de poeți din 17 ţări, nu cred că mai trebuie să adaug ceva în ceea ce privește sincronizarea literaturii noastre cu cea europeană și nu numai. Au urmat Tabăra de creație de la Românești, un fel de cenaclu literar în aer liber, organizat anual de Marian Odangiu, Reuniunile Culturale „Alecsandriada”, de la Bacău, din 7-10 iunie, organizate de Dumitru Brăneanu, ca avanpremieră la bicentenarul naşterii lui Vasile Alecsandri, și nu în ultimul rând Colocviile Reflex, ediţia a XVII-a, organizate în perioada 14-17 iunie 2017, la Băile Herculane, de către poetul Octavian Doclin. Cum spuneam, o viața literară deosebit de animată, o tinerețe fără bătrânețe a literaturii, aș spune, dacă n-ar fi vorba, cu unele excepții, de o prezență majoritară la astfel de evenimente a reprezentanților de vârsta a treia ai literaturii. Cu alte cuvinte, avem asigurat dialogul între literaturi, dar ne lipsește dialogul între generații. E adevărat că tinerii de azi îi ignoră pe tinerii de acum patruzecicincizeci de ani, dar nici aceștia nu-i privesc cu ochi buni pe tinerii de acum. Astfel, tinerețea fără bătrânețe a literaturii, despre care vorbeam mai sus, pare, privită din cealaltă parte, o bătrânețe fără tinerețe. Viitorul literaturii depinde însă atât de sistemul de valori consacrate, cât, mai ales, de întinerirea ei continuă.

„E adevărat că tinerii de azi îi ignoră pe tinerii de acum patruzecicincizeci de ani, dar nici aceştia nu-i privesc cu ochi buni

nr. 72 n iunie 2017

Postumanismul și zicale de cuvinte

Editorialul Despre postumanismul postum și alte ”isme”, semnat în numărul trecut de scriitorul Nicolae Silade, constituie o binevenită invitație la dezbatere – sau cel puțin, atunci când dezbaterea nu are șanse să treacă de zgomotul discursului public, la reflectare pe marginea capcanelor pe care asemenea concepte-parazit le introduc în spațiul cultural și științific. Așa cum corect a observat editorialistul, indiferent de definiția cu care este înzestrat termenul de postumanism (filozoful – de fapt filozoafa – Francesca Ferando l-a etichetat înainte de toate ca antiumanism, însă cuvântul a fost mai apoi înzestrat și cu sensuri speculativ-evoluționiste care să îndulcească această denominare), el se construiește pe ideea că, odată și odată (adică într-un viitor foarte îndepărtat sau mâine după prânz), umanitatea, implicit și umanismul, ia sfârșit și în locul său – ori, mai exact, prin transformarea sa – apare o realitate ulterioară. Acceptabilă în ficțiunea literară și artistică (unde dreptul de imaginare nu trebuie îngrădit sub nici un motiv), o asemenea speculație este cel

pe tinerii de acum.

Astfel, tinereţea fără bătrâneţe a Festivalul Internaţional „Lugoj Clasic” n A doua ediție a Festivalului Internațional „Lugoj literaturii pare, Clasic”, director artistic fiind mezzosoprana Aura privită din cealaltă Twarowska, a debutat marți, 6 iunie 2017, la „Casa parte, o bătrâneţe Bredicenilor”, din Lugoj, cu vernisajul de fotografie al Oanei Stoian și recitalul de chitară susținut de fără tinereţe.

Silvio Crișovan. Miercuri, 7 iunie, la SinagoViitorul literaturii Horea ga Neologă Lugoj, a avut loc un recital de muzică depinde însă atât de în limba ebraică susținut de Grupul „ProDeo” din a recitat Roxana Morun (TVR). Joi, 8 iunie, sistemul de valori Arad; la Teatrul „Traian Grozăvescu”, a avut loc un reciconsacrate, cât, mai tal In memoriam Tiberiu Brediceanu susținut de ales, de întinerirea Aura Twarowska și Manuela Iana Mihăilescu. Vineri, 9 iunie, actorii Teatrului pentru Copii și Tineei continuă.” ret „Merlin” din Timișoara i-au bucurat pe tineri cu

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu lucrări din albumul EKG, semnat de Dalina Bădescu

opiniile noastre

LiteraTURA oraşului

piesa „Inimă de piatră”. Sâmbătă, 10 iunie, la Catedrala Greco-Catolică a avut loc un recital de muzică instrumentală susținut de „West Brass Quintet” din Timișoara. Duminică, 11 iunie, la Teatru, a avut loc un recital instrumental susținut de Florin Paul și Sorin Dogariu. Luni, 12 iunie, la Cinematograful „Bela Lugosi”, a avut loc lansarea cărții „Biserica monument istoric Adormirea Maicii Domnului din Lugoj – 250 de ani de la sfințire”, semnată de preot prof. dr. Vasile Muntean. Marți, 13 iunie, la „Casa

puțin urât mirositoare atunci când este adusă în registrul analizei filozofice și discursului proiectiv social – așa cum se întâmplă, spre exemplu, în manipularea biotehnologiilor (ideea postumanistă fiind un pretext lejer pentru abaterea de la etica medicală) sau, mult mai frecvent, dar mai puțin sesizabil, în tehnologiile culturale. Și aceasta, fie și numai pentru că ideea de postumanism a fost creată ca să îmbrace un alt concept, pe care experiența istorică a ultimului secol l-a dezavuat ca nociv sub toate aspectele sale: supraomul (cu varianta sa edulcorată omul-nou, care ne-a fost și nouă servită o vreme, în loc de alimentele de bază). Fatalmente, atunci când cineva pretinde că a creat supraomul, el generează automat și etichetarea oricui altcuiva drept subom/untermensch. Cu consecințele de rigoare, pe care istoria încă recentă, dar și cea mai îndepărtată, le-a devoalat în tot tragismul lor. Și nici măcar nu este nevoie ca lucrurile să ajungă până la limitele lor tragice. Simțul comun poate fi – și este adesea – înșelat de raționamente simpliste de genul: dacă omul contemporan își prelungește viața și-și îmbunătățește calitatea trăirii, tot mai frecvent, prin apelul la proteze (de la cea dentară sau auditivă la întregi organe artificiale sau extensii locomotorii, senzoriale și de memorie, tinzând să devină un protezozaur), nu înseamnă asta că ne îndreptăm inevitabil spre condiția postumană? Ca să crezi așa ceva înseamnă să nu înțelegi deloc, dar chiar deloc, care este natura și condiția umană, din ce este clădită umanitatea și de ce umanismul autentic – cel clădit pe formula Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât L-a dat pe Fiul Său să se facă om – nu va putea fi substituit niciodată de pseudoumanismul credinței în necredință. Și cu atât mai puțin de un postumanism al cărui loc în țesătura universului nu poate fi decât dincolo de veacul vecilor.

Laurențiu NISTORESCU Bredicenilor”, a avut loc lansarea cărții „Eugen Gangan - Omul și Actorul”, semnată de Nicolae Ghinea; apoi, Teatrul „Kamin’é” din Franța a prezentat un savuros moment de pantonimă. Miercuri, 14 iunie, la Universitate, după spectacolul „Cântul coral - certitudine lugojană”, susținut de Corul „Ion Vidu” și Corul „Armonii” al Școlii de Muzică „Filaret Barbu”, a urmat prezentarea cărții „Ion Vidu, doinitorul Marii Uniri”, semnată de Constantin-Tufan Stan.

Joi, 15 iunie, la „Casa Bredicenilor” actorii Teatrului „Auăleu” din Timișoara au prezentat piesa „HUOOOOO!!!”. Vineri, 16 iunie, la Școala de Muzică a avut loc concertul „Tineri muziceni lugojeni Camerata Lugosiensis”, dirijor Constantin-Tufan Stan. Sâmbătă, 17 iunie, la Biserica „Harul” din Lugoj a avut loc o „Seară de Muzică Sacră”, susținută de Veronica Anușca, Diana Chirilă, Adriana Sîrbu, Diana Brădean, Liviu Indricău, Remus Alăzăroae, Daniel Zah, Dan Indricău, Corul și Orchestra „Harfa lui David”. Duminică, 18 iunie, la Biserica Reformată a avut loc un recital susținut de Simona Negru, Anna Maria Popan și Silviana Cîrdu, iar la Muzeul de Istorie, un recital instrumental la care șiau dat concursul Andreea Chira și Adrian Gașpar, moment intercalat cu o prezentare de costume de folclor contemporan (atelier: Luciana Matei) și un joc bănățean.

Adriana WEIMER

revista revistelor literare

Numărul 5 pe 2017 al revistei Luceafărul de dimineață (Dan Cristea/director, Alex Ștefănescu/redactor-șef, Horia Gârbea/ secretar general de redacție) anunță o schimbare majoră în ceea ce privește grafica și tehnoredactarea. Probabil că aceasta vine după Colocviul național al revistelor de cultură (ediția a IV-a, Arad, 6-7 mai 2017), unde tema propusă de Vasile Dan a fost: Ce fel de revistă de cultură (ori literară) scoatem?

Dacă e așa, înseamnă că dezbaterile din cadrul colocviului încep să dea roade. Prea multe lucruri interesante și utile s-au spus în cele patru ediții de până acum pentru a nu fi luate în seamă. Dar, pentru a putea fi aplicate în toată presa noastră culturală, ele ar trebui să fie cunoscute de toți reprezentanții acesteia, nu doar de cei ce reprezintă la vârf revistele USR sau cele de sub egida ei, pentru că acestea oricum stau bine din punct de vedere al spiritului critic. Cum bine spune Dan Cristea în editorialul său: „Soarta însă, în bine sau în rău, a unei reviste literare depinde indubitabil de prezența spiritului critic în paginile ei. Fără spirit critic, o revistă devine o masă amorfă de materia-

le de strânsură. Fără spirit critic, încurajând nonvaloarea sau denigrând valorile, o revistă se transformă într-o întreprindere toxică pentru receptarea literară publică”. Revenind la ținuta grafică a revistei, trebuie spus că noul LDD are impact la cititori, este mai aerisit (jumătatea de jos a primei pagini - poate prea aeristă), are rubrici noi sau redenumite (scan, best of, emergent, non fiction, istorii contrafactuale, secvențial, semnal, vizual, audio, izo, tag), dar și pagini nerubricate.

Un lucru îmbucurător, tot în ideea spiritului critic de care pomenea Dan Cristea, este apariția Poștei LDD, semnată de Horia Gârbea.

Semnalăm paginile de poezie semnate de Ofelia Prodan, Angela Baciu, Angi Melania Cristea, Lorena Stuparu și Victor Munteanu, din al cărui „poem desăvîrșit” cităm: „Nimeni n-a putut scrie poemul/ perfect/ care să vindece toate bolile.// Scrierea lui a început odată cu/ facerea Omului/ și continuă până-n ziua de azi/ și nimeni n-o poate sfârși/nici îngerii și nici Sfinții Părinți/ care sunt lumina vederii[...] Poezia e una cu Dumnezeu/ la ea nu se poate ajunge/ fiindcă de acolo nu mai ai/unde pleca!” (N. S.)

cronica

nr. 72 n iunie 2017

actualitatea literară 3

Poezia lui Ioan Petraş, azi

Văz Duhurile Potirului Alb, ultima carte a lui Ioan Petraş, alătură poezii din volume mai vechi şi mai noi o operă poetică întinsă pe mai bine de patru decenii, omagiată de personalităţi importante ale scrisului românesc. Ale scrisului, ale teologiei, ale bisericii. Preoţia numeşte o adâncime care atrage arta

poetică? Sau poezia adevărată e rodul unui fel de a crede?

Potirul poetului poate atrage atenţia asupra identităţii, ca şi poemele care trasează geografia literară din care se naşte Poetul. Cum ajunge Ioan Petraş de la Potirul poetului la Văz Duhurile Potirului Alb? E un drum al întâlnirii cu poezia, dar şi o asumare a cuvintelor preoţiei. A motivelor şi a numelor înalte ale preoţiei.

Mă tentează să decupez din „Am auzit gândurile păsării unice (gânduri din singurătate, 1957-1958)” ale lui Sandu Tudor aceste rânduri: „Cu adevărat, toată pasărea e un văzduh viu, un văzduh zburător, aer stâns la un loc în cămări de oase şi în penele care îi dau forma şi culoarea./ Un văzduh însufleţit este toată pasărea, care peste văzduh

umblă, pe văzduh se odihneşte, în văzduh suie şi văzduhul stăpâneşte şi vieţuieşte./Sufletul înălţimilor răsuflă în toată pasărea şi ca o flacără vie care mereu se învolburează şi se aprinde, aşa bate pasărea din aripi în lumină şi în jocurile soarelui”. (Pasărea) Văzduhul potirului alb al poeziei şi Văzduhul Păsă-rii lui Sandu Tudor, a Ieroschimonahului Daniil Tudor - numesc momente de întâlnire şi de diferenţiere: părintele Ioan Petraş îşi trăieşte preoţia ca poet. El are în mână Potirul (alb) - poezia împărtăşeşte.

Mama, Mater Dolorosa, Notre Dame, Sfânta Fecioară sunt titluri de capitole, de poeme din cartea lui Ion Petraş. Poetul e alături de marii scriitori care au scris pagini memorabile despre sacru. Despre valoarea

miniepistole 76

n-am consultat prognoza meteo când am pornit spre herculane să-l întâlnesc pe poetul octavian doclin și pe poetul michel bénard & să particip la colocviile reflex alături de alți poeți și alte frumoase poetese unele trecute bine de patruzeci de ani era în dricul verii și nu mă gândeam că vremea o poate lua razna într-o clipă că după zile pline de soare și poezie se anunță cod galben ploi torențiale și descărcări electrice vânt puternic vijelie și grindină mă bucur însă că vremea a fost frumoasă cât s-a citit poezie sau poezia a făcut vremea frumoasă s-a spus acolo că viața e ba un hotel în care vii îți spui poezia și pleci ba că e un râu pe marginea căruia stau poeții în neînțeleasa lor eternitate dar eu cred că viața este chiar muntele din fața ta îl urci pe o parte îl cobori pe cealaltă și gata ești iarăși pe marginea râului pe terasa unui hotel de șapte stele unde îți bei cafeaua în liniște privind cum vremea se schimbă vremurile nu

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

umană. Marea literatură poate fi legată de rostirea preoţească, dar şi de numele scriitorilor pe care îi întâlneşte - cu care se poate întâlni. Uneori capitolul beneficiază de două mottouri, unul din cărţile sfinte şi altul din poezia unui mare scriitor. Claudel este lângă Teofan Zăvorâtul, o frază din Claudel stă lângă un text din Biblia Vulgata, „varianta Petru Pavel Aron”. Saint-John Perse sau T.S. Eliot sunt însoţiţi de alte fraze din cărţile sfinte. E cercetat şi jurnalul inedit a lui Léon Bloy. Există şi un citat dintr-o scrisoare către Milena a lui Franz Kafka. Nu trebuie să uităm că Ioan Petraş a elaborat o importantă teză de doctorat în literatura română consacrată lui Ion/Ioan Alexandru şi Nichifor Crainic. Cercetarea a înaintat pe itinerariile străbătute de-a lungul formării şi afirmării celor doi, dar şi pe drumurile încercate de marii poeziei religioase din secolul XX. La începutul mileniului al treilea, Ioan Petraş a realizat (și) o admirabilă antologie a preoţilor-poeţi, adânc pe adânc. sacerdoţiu liric.

Titlul provine din Psalm 41,9: Adânc pe adânc se cheamă în vuietul cascadelor tale.

Sunt prezenţi în numita antologie Valeriu Anania, Theodor Damian, Constantin Hrehor, Dumitru Ichim, Nicolae Jinga, Sever Negrescu, Ioan Pintea, Dorin Ploscaru, Mihalache Tudorică şi, desigur, Ioan Petraş.

Fiecare beneficiază de o amplă notă biografică, de bibliografia operei, de recenziile sau notele care s-au scris despre „sacerdoţiul liric”. Despre poezia lui Valeriu Anania scriu, de pildă, Tudor Arghezi, Liviu Petrescu („O primă observaţie care se cere făcută ni se pare aceea că, în cazul lui Valeriu Anania, ca şi în cazul lui Nichifor Crainic, teologul îl copleleşeşte mai întotdeuna pe poet, în sensul că scriitorul nu îşi permite nicăieri să se abată nici măcar cu o iotă de la învăţătura bisericii, pentru a-şi construi o metafizică, e drept, de inspiraţie creştină, dar cu mari libertăţi de interpretare aşa cum procedaseră, pe de o parte, Lucian Blaga iar pe de alta, Tudor Arghezi...”),

„Omul dintre două lumi”, de Diana Dobrița Bîlea

Prin Omul dintre două lumi (Ex Ponto, Constanța, 2017), Diana Dobrița Bîlea, prozatoare instalată confortabil în specia romanului (a mai semnat Iubirea urcă muntele, Îngerul Linei, Dragoste și război), abordează într-o manieră personală mai vechea temă a cunoașterii lumii prin iubire. Trama epică are ca ax motivul inițierii, în jurul căruia pivotează nenumărate întâmplări miraculoase, ce dau aspectul de roman-basm ancorat în lumea de superstiții și credințe folclorice a Dunării dobrogene.

Cei ce suportă în text inițierea sunt Călin, tânăr din satul Gârliciu - satul autoarei înseși și iubita acestuia, studenta la medicină Ileana, orășeancă ajunsă întâmplător în mediul rural de care va rămâne pentru totdeauna legată.

Ca și unii eroi ai lui Vasile Voiculescu, Călin e un om fantastic ce trăiește în comuniune totală cu natura fluviului. ,,Prințul Dunării” stă la taifas cu șacalii, prinde în palmă o frunză căzătoare pentru a-i îmblânzi puțin suferința morții, ,,cunoaște toate graiurile din natură, e prieten cu tot ce mișcă pe lumea asta”. Într-o noapte magică, cea de Sânziene, va dispărea

Marina CUşA

însă din viața proaspetei sale iubite, spre a urma în pădure un șarpe uriaș, alături de care va sta timp de șapte ani, cifră dragă basmelor, dar și poemului eminescian Călin (file din poveste), la care s-a gândit desigur și autoarea.

Relația sa de durată mitică cu șarpele-balaur e ocultată de eul narator, care nu ne spune în ce a constat inițierea lui Călin, cel care părea să dețină de la început adevărurile fundamentale, dar ne prezintă în schimb inițierea Ilenei sub îndrumarea iubitului ei, care o urmărește mereu mai mult din umbră.

Precum Andronic din celebra nuvelă Șarpele a lui Mircea Eliade, tânărul o face pe iubită să descopere dimensiunea paradisiacă a lumii, să transgreseze prin cunoașterea superioară a dragostei limitele aparente de timp și de spațiu. O minunată lecție a sa este cea în care o ajută pe fată să vadă scena intimă din cuibul a două prigorii, ea simțind și auzind tot ce-și spun păsările și înțelegând astfel forța iubirii de principiu alcătuitor al universului. Învățătura mentorului Călin îi e subliniată fetei de propria mamă, în călătoria spre rai făcută de cei doi îndrăgostiți. Emoționanta întâlnire e prilejul transmiterii de la mamă la fiică a unei cosmologii fundamentate pe datoria omului de a face binele, gnoză edificatoare pentru fata aflată la o cumpănă a vieții și frământată de întrebări: ,,Doar răul naște rău. E legea universului. Oricât am crede

că e altfel, va veni momentul care să confirme regula. Niciun rău nu va fi nepedepsit, după cum niciun bine nu va rămâne vreodată neluat în calcul”. Un alt aspect interesant al romanului Omul dintre două lumi este imaginația spațiului de care dă dovadă Diana Dobrița Bîlea. Iarăși ca în basm, trecerile dintre lumea de aici și cea de dincolo se fac firesc, iar popasurile protagoniștilor sunt cât se poate de neașteptate. De la împrejurimile modeste ale satelor Gârliciu și Dăieni, puse în legătură de podul plutitor al lui Călin, diegeza ne poartă prin pădurea parcă vrăjită în care ,,Năluca” își caută iubitul, la cupola transparentă de pe fundul Dunării în care sunt prinse sufletele înecaților, la apele lacului Razelm, la grotele și tunelurile subterane prin care mirii ajung în fluviul de sub lacul Siutghiol, întâlnind apa primordială a Geei, potrivită ritualului nupțiatic. Un spiritus loci este în carte Somnia, peștele uriaș ce stăpânește malul dunărean și care fie o ajută, fie o dușmănește pe Ileana, ca pe o rivală în dragostea pentru Călin. Pe de altă parte, a vorbi despre romanul Dianei Dobrița Bîlea înseamnă și a recunoaște capacitatea semnatarei lui

Cornel UNGUREANU Radu Cârneci, Petru Poantă, Dan Ciachir. Despre Ioan Pintea se pronunţă, de pildă, Laurenţiu Ulici, Adrian Popescu, Ion Mureşan, Ioan Moldovan, Mircea A. Diaconu.

Scriu critici sau comentatori foarte importanţi care vorbesc despre valorile literare ale operei: intitulată „sacerdoţiu liric”, culegerea nu se sustrage contextului religios, dar nici nu proclamă unicitatea lui.

Fiecare dintre poeţii-preoţi selectaţi de antologia lui Ioan Petraş are unicitatea lui: nu sunt nici epigonii lui Valeriu Anania, nici nu se urmează unul pe celălalt, sub semnul preoţiei. Sunt poeţi.

Poemele pe care şi le selectează Ioan Petraş şi le reţine în această antologie ar sublinia o anume radicalizare: o spiritualizare a „vocii poetice”.

Bucurie (I-VIII) ar merita a fi transcrise, precum multe altele din selecţia de față legate de lumină, miere, har şi, desigur, Nicula.

Drumurile lui Ion Petraş trec mereu printr-o geografie definitorie, aşa că se vor opri mereu la Nicula. Cartea care adună poeziile sale, pe care Ioan Petraş le-a scris până în 2016, se încheie cu Nicula.

Al doilea poem Nicula, închinat Mitropolitului Bartolomeu poate fi o confesiune.

Preotul numeşte o experienţă poetică: „NICULA,/între pletele brazilor/ curcubee de lumină/ ca un Nazaret de ivoriu// Câte un heruvim/ în desaga pelerinului/ doar aici/ departe de argintul uneltelor/ numai smerenia poetului/ lăcrămează”. Am văzut recent un film în care Silviu Oravitzan păşea alături de ÎPS Bartolomeu la Nicula. La Nicula, Silviu Oravitzan pictase pereţii unei „catedrale”. Ilustrase, la Nicula, „Văzduhuruile” locului.

Dacă mai scriem că volumul e ilustrat de Silviu Oravitzan, cel care a pictat pereţi mari ale bisericilor din Nicula, putem avea un fel al înţelegerii înălţimilor locului. A unui Centru.

de a evoca o lume particulară, a Dobrogei dunărene, cum spuneam, cu un farmec și o vitalitate estetică incontestabile încă.

Autoarea îi scoate la lumină, cu afecțiune și cu nostalgia celei care s-a rupt de matca satului, credințele, superstițiile, unele obiceiuri, în pagini ce întrețin interesul lecturii. Ne vin în minte mai ales cele referitoare la ritualul de alungarea a secetei prin caloian sau la credința că de Sfântul Ilie, acesta împarte copiilor din rai mere, vizibile de pe pământ, însă doar celor ale căror mame s-au abținut să mănânce miraculosul fruct până la sărbătoarea din 20 iulie. Reconstituirea lumii folclorice din zona amintită e făcută convingător, scriitoarea raliindu-se tematic prozatorilor actuali ai Dunării, dintre care putem aminti pe Ovidiu Dunăreanu, Paul Sârbu, Ion Roșioru, Gheorghe Postelnicu sau Vasile Mizdrea.

Pe lângă cele semnalate în aceste proaspete impresii de lectură, naturalețea dialogului, dominant în discursul narativ, stăpânirea atât a registrului colocvial, cât și acelui poetic, care nu devine niciodată excesiv, fac din romanul Omul dintre două lumi o lectură plăcută și atractivă pentru iubitorii de arhaicitate și de întâmplări ,,dincolo de fire”.

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Comentez public rar poezie, dar am în galeria propriei mele ierarhizări câțiva poeți pe care-i urmăresc cu interes și afecțiune, chiar dacă nu-i știu decât din scris. Unul dintre ei este Virgil Diaconu, care m-a impresionat prin scrierile sale, indiferent de gen, întrucât toate vorbesc despre un caracter mai puțin obișnuit. La Virgil Diaconu, verticalitatea civică, mereu activă, expresie a unei vocații justițiare, cu propensiuni polemice, nu de puține ori vituperante, face casă bună cu lirismul puternic infuzat afectiv, aparent anacronic în contextul postmodernist, dar întotdeauna sobru, fără a derapa vreodată în sentimentalism. Cireșul, prințesa, mama, copilăria sunt în poezia sa tipuri de entități simbolice care contrabalansează intransigența civică și stau de veghe împotriva dezvrăjirii lumii. Este o formulă cuceritoare, constitutivă a unei pregnante personalități artistice, ceea ce explică prezența ei, în diverse ipostaze în tot ceea ce d-sa a scris până acum și ca publicist, și ca eseist, și, mai ales, ca poet. Formulă și totodată viziune nu numai asupra poeziei, ci și a vieții - a vieții de azi - care s-a cristalizat poate cel mai explicit în impunătorul volum Secol (Ed. Valman, 2011), fiind identificată acolo de criticul Alex Ștefănescu prin inspiratul oximoron „dinamită lirică”.

Da, acesta este într-adevăr Virgil Diaconu, un dinamitard liric, și tot astfel îl regăsim și în Atelierul de fluturi (Pitești, Tiparg, 2016), recentul volum gen mixtum compositum, în care scopul „mixturii” este acela de a cuprinde exponențial toate genurile practicate de autor - poezie, eseu, poem în proză, parabolă, interviu -, având ca liant o unică, proprie viziune asupra vieții și creației. Cartea se deschide cu superbul poem Muntele, care trădează o viziune elitară, putând fi citit și ca orgolios autoportret (să nu confundăm orgoliul cu vanitatea!), și ca definire a valorii ca fundament nedemolabil al Creației: „Muntele nu poate fi decât singur. / El privește în jur și spune: nimeni asemenea. / Aceasta este singurătatea, marea de ea! // Menirea muntelui este de a susține cerul. / Câțiva munți răspândiți în lume fac cu adevărat acest lucru. / Condiția de stabilitate a cerului este ca munții să fie la mari depărtări unul de altul. Așa și este!

Cerul se sprijină pe câteva creste /.../” Apare aici, încă din prima pagină, motivul singurătății, în deplină consonanță cu conștiința propriei valori. Este un motiv cardinal al creației lui Virgil Diaconu, dar aflat în permanent echilibru compensatoriu cu sociabilitatea sa: mai sunt și prietenii, totuși mai sunt, așa cum și muntele bătut de vânturi prin stâncării își află alinarea în păduri. Portretul se umanizează, nuanțat de o adiere de tandrețe: „Eu îmi pregătessc viitoarele cărți. În ele îmi trec pe curat toate spaimele și toate bucuriile.

Geana unui surâs, muntele de iluzii. Cărți pe care le voi face cadou prietenilor cu diferite ocazii. Bunăoară, cu ocazia faptului că suntem prieteni... / În mod sigur, ei își vor face timp să caute cireșul printre pagini. Și mâinile prințesei. Și florile de câmp ale copilăriei... În mod sigur!”

Dar, vai, muntele, ca și poetul sau, prin extensie, celce-simte-crede-și-creează trăiesc în Absurdistan, statul a cărui ordine socială are ca scop lichidarea emoțiilor și a sentimentelor. El, deși cu capul în nori, este totuși un lucid și un smerit, adică suprema sa aspirație nu este de a se face cu orice preț „vizibil”, pentru că înțelege perfect ce se întâmplă în jurul său și cunoaște prețul „vizibilității”, oricum efemere. Și atunci autoportretul i se îmbogățește cu nuanțe de sarcasm savuros: calm, resemnat și premonitoriu: „Eu sunt un om obișnuit. Seara mă plimb liniștit prin centrul orașului. Prin Piața Revoluției, unde se împart sarmalele alesului. Aici, mulțimea de gură-cască de anul trecut își așteaptă rândul

comentariu

nr. 72 n iunie 2017

Muntele din Absurdistan la sarmale și anul acesta. Se dau interviuri și sarmalele electorale ajung pe toate posturile TV. Precis că partidul roșu al sarmalagiilor va câștiga și anul acesta.” Atelierul de fluturi e ca atelierul unui mozaicar, unde fiecare piatră care va compune (auto)portretul maestrului poartă una dintre nuanțele specifice care dau personalitatea întregului. Iar Virgil Diaconu adună aici tot ceea ce-l preocupă și-l definește de o viață, de la nostalgicul respect pentru copilărie, până la ceea ce înseamnă Acasă, de la îmbrățișare, percepută ca „o singurătate învinsă”, până la dilemele creativității, de la „moduri și modele existențiale” la Eminescu și Noica. Dincolo de subtilitatea nuanțărilor stilistice, se remarcă în toate aceste repere ale unui destin artistic un apetit constant al artistului pentru teoretizare, consecutiv aspirației sale de a cunoaște și înțelege. E unul dintre detaliile distinctive ale personalității sale. Desigur, a comenta rostul fiecăreia dintre aceste pietre în alcătuirea întregului mozaic nu e posibil în limitele unui articol. Există însă un compartiment al „atelierului” în care se pot regăsi toate elementele care explică poziția (aproape) singulară a poetului Virgil Diaconu în peisajul nostru literar.

Mă refer la ultima parte, un interviu din 2009, în care răspunde curiozităților lui Petruț Pârvescu. Încă din titlu - Eu scriu poezie sub daimon - poetul se situează decis în afara oricăror asocieri, proclamându-și singura dependență de bunăvoința sau buna dispoziție, de starea activă sau somnolentă a „daimonului”, ca geniu al neliniștii creatoare. Indiferent însă de dispoziția de moment a daimonului, cu sau fără el, prima condiție de a fi a poeziei e proclamată ferm și fără echivoc într-o formulare aforistică cu virtuți de epigraf: „Pentru ca poezia să fie, trebuie ca înainte de ea să existe dragostea.” Virgil Diaconu nu afirmă și cu atât mai puțin nu teoretizează lucruri pe care nu le-a cunoscut nemijlocit, iar dragostea ca principiu creator de viață sau de artă este prezentă explicit sau subtextual în tot ce scrie, putând fi considerată ca un fel de lichid amniotic al întregii sale creații. Chiar răzvrătirile și sarcasmele sale împotriva Absurdistanului sunt determinate la urma urmelor de dragostea îngrijorată și tulburată de agresiunile instituționalizate asupra sentimentelor, emotivității, candorii și normalității. Nobila sa ambiție este aceea de a rămâne el însuși, păstrându-și independența într-un climat profund conjunctural și viciat prin supunerea la „trenduri”, ceea ce creează un peisaj poetic amorf, în care imitația duce la uniformizare și ștergerea contururilor personalizante.

Boala acestui început de veac literar, care afectează poeții moderni-postmoderni este în percepția lui Virgil Diaconu generatita. Periodic se autoproclamă câte o nouă generație întemeietoare a unui nou canon exclusivist. E o boală în fața căreia d-sa se simte imun, deoarece „Nu am fost atât de precoce ca poeții postomoderniști de azi, ca să îmi concep poezia din poeziile altora”. Ironia are adresă directă și prietenii știu care e aceasta, iar explicația ei vine la câteva rânduri mai jos: „...când ești dominat de propriile viziuni și obsesii, nu mai este loc pentru nicio «influență literară» [...]

Eu am exploatat propria mină poetică [...] Cireșul, prințesa, dragostea mamei au scris în mine cele mai frumoase poeme.”

Da, dar să luăm aminte că generatita aceasta nu e doar o expresie inocentă a solidarității vârstelor biologice, ci un morb aducător de anumite privilegii: „...afilierea la poezia generației tale îți aduce avantaje literare și cei mai mulți poeți sunt în campanie pentru poezia (lor) generaționistă toată viața.” Iar dinamica „avantajelor literare” duce la un alt morb care bântuie pe la poalele muntelui, în Absurdistan, și care este mult mai grav decât zburdălniciile generaționiste.

El a apărut și a devenit endemic atunci când zburdălniciile au început să pervertească corecta ierarhizare literară, altfel zis sistemul de evaluare: „Marea noastră problemă - spune Virgil Diaconu în 2009 și de atunci nimic nu s-a schimbat este una de evaluare și de stabilire a ierarhiilor [...] În general, falsificarea ierarhiei literare este la ordinea zilei [...] Adică

Festivalul-Concurs Naţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII Ediţia a XVI - a, Bacău, 22 - 24 septembrie 2017

Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov” organizează cea de-a XVI - a ediţie a Festivalului-Concurs Naţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII”, manifestare care îşi propune să descopere şi să promoveze creatori de poezie, proză scurtă, teatru scurt, critică literară şi eseu - tineri şi adulţi, începători şi profesionişti -, cel mai bun debut în volum, cei mai buni poeţi consacraţi, cea mai bună antologie de autor, precum și identificarea şi promovarea celor mai valoroase reviste literare şi de cultură. De asemenea, iniţiativa Festivalului îşi mai propune susținerea valorilor autentice băcăuane prin acordarea Premiilor Anuale ale Fundaţiei „Georgeta şi Mircea Cancicov” pentru Literatură, Cultură şi Arte.

La această competiţie pot participa: Creatori de poezie, proză scurtă, teatru şi critică literară şi/sau eseu, care: n nu au depăşit vârsta de 47 de ani şi nu au debutat editorial n au debutat editorial în perioada 2016 şi nu au depăşit vârsta de 47 de ani n nu au depăşit vârsta de 65 de ani (scriitori profesionişti), precum şi Antologii de poezie (din creaţia unui singur sau a mai multor poeţi), apărute în 2016; Reviste literare şi de cultură apărute în anul 2016; Creatori din domeniile literaturii, artelor şi ştiinţei.

Concurenţii care nu au depăşit vârsta de 47 de ani, nu au debutat editorial şi nu au primit premiul de debut în volum în ediţiile anterioare vor expedia: n un grupaj de 10 poezii n 3 lucrări de proză însumând maximum 6 pagini fiecare n 1 - 2 piese de teatru scurt n 2 lucrări de critică literară/eseu de circa 4-5 pagini. Lucrările vor fi editate în word, cu caracter Times New Roman, corp 12, la un rând, cu diacritice, vor purta un motto, iar fişa autorilor (care va conţine, în mod obligatoriu, o copie scanată a cărţii de identitate, numele şi prenumele, locul şi data naşterii, profesia, locul de muncă, adresa exactă, numărul de telefon fix şi de mobil şi adresa de e-mail) se va introduce într-un plic închis, ce va avea acelaşi motto cu cel al lucrărilor. De asemenea, concurenţii vor introduce în plicul mare un CD cu textele şi fişa autorului culese în word, cu fonturi româneşti (condiţie eliminatorie!), o copie scanată a cărţii de identitate, precum şi două poze color - una bust şi una în picioare, scoase cu aparat foto digital, la rezoluţie maximă. n Concurenţii care au debutat editorial în anul 2016 şi nu au depăşit vârsta de 47 de ani vor trimite trei exemplare din cartea apărută, un CD care să conţină: cartea în PDF, o

degeaba ai talent, dacă nu ești promovat de cine trebuie.”

Lucrurile mi se pare că se complică și mai mult, aș adăuga, intrând și eu în vorbă neîntrebat, dacă ținem seama de un fenomen insidios care viciază atmosfera pe arii largi și anume realitatea existenței, între categoria supraevaluaților și cea a ignoraților, a unei veritabile mări a sargasselor formată din masa amorfă a veleitarilor, mulți bine plasați strategic, unde e imposibil de intervenit în vreun fel fără a te împotmoli.

Categoria a existat dintotdeauna, doar se știe că românul e

născut poet, un parlamentar ne-a și propus recent un nou imn național, din nu mai puțin de 12 strofe inepte, compuse chiar de domnia sa. E o categorie familiară deci, și, poate, până la un punct, chiar necesară, ca un compost, un humus din care se desprind și se înalță adevăratele valori. Dar n-a fost niciodată atât de insolentă și de agresivă ca azi, când internetul îi oferă toate condițiile de „a se exprima”. O bună parte a ei se dă de ceasul morții să fie validată printre membrii Uniunii Scriitorilor. Altă parte se coalizează întru demolarea ei. Și cu toate astea, într-un fel sau altul, mulți dintre aceștia ajung în sistemul de gonflare. Am auzit că se practică chiar și cronica literară nu doar de cumetrie, ci și cea cu tarif. Cum să lupți împotriva acestor nămoluri mișcătoare care adâncesc iremediabil confuzia valorilor? N-ai cum. Decât rămânând tu însuți, îngrijindu-te de cireșii, prințesele, iubirile și mâniile tale, având, fără să suferi, certitudinea că nimeni nu te va nominaliza vreodată la vreunul din marile premii spre a deveni apoi nou prilej de vorbe și de ipoteze.

Virgil Diaconu e un Don Quijote întârziat din altă lume, un luptător pe care Absurdistanul nu îl poate descuraja și care își vede cu demnitate de a sa operă omnia, căreia i se adaugă acum și acest fermecător și, nu doar o dată, tulburător Atelier de fluturi. __________________________ Virgil Diaconu, Atelierul de fluturi, Pitești, Tiparg, 2016.

copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie. n Poeţii consacraţi, care nu au depăşit vârsta de 65 de ani, vor trimite minimum trei titluri de cărţi reprezentative, un CD cu cartea în PDF, o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru editorii (responsabilii, îngrijitorii) antologiilor care cuprind creaţiile mai multor poeţi. n Poeţii profesionişti, care au publicat o antologie din creaţia proprie în anul 2016, vor trimite trei exemplare din cartea respectivă, un CD cu cartea în PDF, o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie. n Prozatorii, dramaturgii şi criticii literari vor trimite o carte editată în anul 2016, în trei exemplare, un CD cu cartea în PDF, o copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie. n Directorii (redactorii-şefi) ai publicaţiilor literare şi de cultură vor trimite cel puţin trei numere reprezentative apărute în cursul anului 2016, un CD cuo copie scanată a cărţii de identitate, un curriculum vitae şi o fotografie. Notă: Conţinutul CD-urilor va fi transmis obligatoriu şi la adresa de e-mail: fundatiacancicov@yahoo.com Toate lucrările vor fi expediate până la data de 17 august 2017 (data poştei), pe adresa: Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bacău, Strada 9 Mai nr. 33, etaj III, C.P. 600066, cu menţiunea: „Pentru Festivalul de Creaţie Literară Avangarda XXII”. Concurenţii premiaţi vor fi, în prealabil, anunţaţi telefonic sau prin poşta electronică în vederea participării la festivitatea prilejuită de acest eveniment. Organizatorul va asigura transportul, masa şi cazarea pentru invitaţi şi laureaţi. Manuscrisele, revistele, cărţile şi CD-urile nu se înapoiază.

Până la data 17 august 2017, creatorii din domeniile literaturii vor trimite prin poştă sau vor depune la sediul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bacău: n o carte de poezie editată în 2016 sau minimum două grupaje de poezie publicate în reviste literare anul trecut n o carte de proză editată în 2016 sau minimum două proze publicate în reviste literare anul trecut n o carte de critică literară editată în 2016 sau minimum două articole publicate în reviste literare anul trecut n Artiştii plastici vor depune minimum trei lucrări semnate în anul 2016. (Lucrările se vor înapoia autorilor) n Dirijorii de orchestre sau coruri, soliştii vocali şi instrumentişti, ansamblurile folclorice vor depune pe CD sau stik - minimum trei piese prezentate la trei spectacole diferite în anul 2016.

Lucrările, însoţite de un CV, vor purta menţiunea: „Pentru Premiile Anuale ale Fundaţiei Culturale Cancicov”.

Relaţii suplimentare la telefon: 0334/405419, mobil: 0721/861045, e-mail: fundatiacancicov@ yahoo.com Director Festival, Victor Munteanu

nr. 72 n iunie 2017

recitiri

actualitatea literară 5

Mihai Sin și ispita romanului total

Preocupat, precum puţini, de soarta romanului, ca specie majoră în literatura noastră, Mihai Sin încerca, în Marea miză (2003), livrând observaţii apăsat personale, să propună, de fapt, un aspru rechizitoriu, denunţând „letargia mimetică” şi dialogul subaltern cu alte culturi*). Informat, bântuit de îngrijorări teribile,desfăşurândunpolemismtăios, prozatorul invoca mustrător „carenţa de universal”, inapetenţa pentru tragic, neasumarea destinului colectiv (fiinţa naţională) etc. Pornind de la aceste constatări, s-ar cuveni să examinăm în ce măsură astfel de reproşuri (întemeiate) capătă o fericită rezolvare în ultimul său roman, apărut postum (Ispita izbăvirii, Nemira, 2014), sub un titlu propus, pe ultima sută, de editor (Valentin Nicolau) şi acceptat imediat, cu încântare, de regretatul autor.

Dincolo de unele exagerări, aprecieri hiperbolice vândute „la cald”, Mariana Cristescu, de pildă, văzând în romanul lui Sin „o carte pentru Nobel” sau chiar contabilizând şi afirmaţia prietenească a editorului, V. Nicolau considerându-l pe M. Sin „cel mai important romancier din ultimele decenii”, evident că avem de-a face cu un roman de miză mare.

Probabil nefinisat, cu goluri epice şi piste abandonate; dar care, salvator, gândeşte Lumea. O lume peste care „Diavolul s-a întins peste măsură”, aşezată (neaşezată, mai degrabă) sub blestemul deriziunii, al neputinţei care „ne seacă”, distrugând gena identitară. Încât, firesc, personajele lui Sin (toate) caută izbăvirea, încearcă să afle calea lui Dumnezeu.

Moralist auster, dezvoltând, psihologizant, o viziune sumbră, Mihai Sin, chiar de la debut (Aşteptând în linişte, 1973) era interesat de condiţia umană şi de spectacolul existenţial, analizat din unghiul degradării / alienării. Traumele provocate de revelaţia îmbătrânirii, filmul unei zile de concediu în oraşul natal, în firescul ei infinitezimal (cazul lui Achim Brezeanu, în Viaţa la o margine de şosea, 1975) sau o călătorie cu autobuzul, cu un şofertiran (Bate şi ţi se va deschide, 1978) aduc în scenă personaje dilematice, în „ceaţă existenţială” (cf. Tania Radu), muncite de întrebări, amânând rezolvarea. Cu un ton neutru, aşadar, într-un ritm monoton, sub veghea ochiului impasibil, devoalând o stare de nemulţumire, care – pentru unii vigilenţi analişti din epocă – părea „improductivă estetic”. Dar care, sub elan rememorativ, în episoade „independente” creiona terifiantul tablou societal, precum în hulitul roman Schimbarea la faţă (1985) „denunţat” prompt în Scânteia. Fiindcă Mihai Sin, un prozator, negreşit, din prima linie valorică şi un „realist incurabil”, cum apreciase, exact, Cornel Moraru, examinează viaţa la microscop, practică „chirurgia socială”, iubeşte incizia; vrea să pătrundă dincolo de ceea ce se vede (apropiindu-se, astfel, „de ceva necunoscut”), înţelege că literatura are un rol mediator, aducând filosofia în gândirea omului comun. În fine, cunoscând toate cotloanele vieţii se împărtăşeşte de la crezul realist, dar vorbeşte, tocmai pentru a lămuri chestiunea, de un „realism al fiecăruia”, acceptând că respectivul concept – dubios, lax etc. – rămâne interpretabil.

Libertatea cu care a scris Schimbarea la faţă, deviind de la „epicul clasic”, vine să confirme aprecierea. Prozatorul culege întâmplări „dure” fără furii justiţiare, urmăreşte devenirea „sâmburelui de fiinţă”; blândeţea privirii şi moliciunea frazei articulează un epic în trepte, acroşând cititorul.

Să nu uităm enclavele eseistice, cu tot riscul diluţiei (asumat), câteodată de un „pitoresc nefuncţional”. Mihai Sin a fost încercat de mirajul romanului total. În consecinţă, digresiunea, rememorarea (ca procedeu predilect, rezonanţa evenimentelor conducând la resemnificare) aduc în pagină o familie de spirite: observatori

taciturni, sensibili, măcinaţi de frământul lăuntric, ei cunosc (fără forţa brebaniană) metamorfoza. Acuză însingurarea, degradarea, uzura erotică, abandonul; trag, prin astfel de incursiuni în cosmosul individului, în spaţiul conştiinţei, un semnal de alarmă. Timpul devine „eroul” acestor proze, anunţând o violenţă difuză şi o ameninţare surdă, pânditoare. Mihai Sin se interesează constant de suflet, dar nu cade în abisalitate. Gândirea sa este corectă, explorând„metafizica realului”; vrea să pătrundă în acea „altă lume” (o altă realitate) palpând misterul lucrurilor; sesizează fisurile cotidianului, „oboseala psihologică”, reluând şi mărunţind întrebările fundamentale. Reabilitează noţiunea de patetic, descoperind lumina interioară. Un veşnic rătăcitor (precum juristul Brendea) călătoreşte, mânat de nelinişti, hăituit, spre sine: află vidul interior şi comoţia erotică (Valeria).

Astfel de pagini, cu unele accente de sarcasm şi grotesc, blamând voluptatea răului (contagioasă) ridică o terorizantă întrebare: Cum trăim? Ea respiră în toată proza lui M. Sin, scriitor interesat de o „evoluţie fastă”, spunea, a binomului individ-societate. Important ar fi să nu ne siluim firea. Să ne urmăm drumul fără a abdica. Reţeta e ştiută: Sin pleacă de la un eveniment sigur şi recrează, reconstitutiv-inventiv, în rama plauzibilului, o proză mnemotehnică, cum s-a observat.

Categoric, Mihai Sin a iubit literatura problematică. Se apleacă, în consecinţă, asupra unei tipologii (e vorba de înfrânţii vieţii), pune sub lupă inerţia existenţei provinciale, fauna însinguraţilor şi a dezamăgiţilor.

Această cazuistică sparge, însă, coaja banalului şi invită la o „transcriere problematică”, fără furii justiţiare. Între Marele Eveniment şi astfel de „schiţe fumurii” (cf. Eugen Simion) preocupat de culoarea vieţii de provincie, scriitorul nu ezită; alege, prompt, ca „poet al vieţii cotidiene” (cât de exactă o fi eticheta?) această proză de observaţie, în care foiesc inşi culpabili, goliţi de voinţă, rataţi, bântuiţi de spaime, loviţi de indiferenţa celor din jur. Mereu grav, Sin pătrunde, cu o acuitate maladivă, în ascunzişurile oamenilor. Scotoceşte în ungherele sufletului. Primejdia îşi arată colţii, „mecanismul suferinţei” trebuie descifrat. În pofida liniştii epice, a molcomelii aparente, abia înfiorând suprafaţa textului, adâncurile fierb; prozatorul interoghează neliniştea, înfige harponul întrebărilor în carnea epicului. Investighează, deci, condiţia umană în realitatea ei imediată. „Iluminările” răstoarnă acest epic „amorf”, propunând o înălţare şi, anterior, o meditaţie. Spun ceva adevărat despre protagonişti, adâncind sau îmblânzind obsesiile.

Promiscuitatea intră în regimul firescului, lumea ne întoarce un chip urâţit şi vulgar, destinul va fi siluit. Ca şi eroii săi, Sin este un vicios al analizei.

Un Octavian Şteflea (de pildă), spirit scormonitor, complicat, porneşte „într-o mare călătorie”. Mânaţi de teama singurătăţii, de nepotrivirile şi eroziunile cuplului, de existenţa larvară şi „bălăceala porcească”, de tirania „micului şef” şi abulia turmei, aceşti eroi voiajează; caută în permanenţă, călătoresc „spre ceva”. Dar Octavian Şteflea s-ar fi vrut „omul cel mai obişnuit”, înghiţit de masa celorlalţi, suportând nevroza vieţii în comun. În autobuzul ultimei sale călătorii descoperă lumea în mic, o lume invadată de vulgaritate, laşitate şi prostie.

Autobuzul era chiar lumea, redusă la scară, iar şoferul - stăpânul absolut, discreţionar.

Să ne amintim că la debutul lui M. Sin (considerat de unii „ambiguu”), reproşul cu care fusese întâmpinat tânărul prozator viza tocmai absenţa temelor. Or, interesat de lumea noastră „aşa cum este”, fără nimb eroic, Sin frecventa temele zise minore. Plonjează în spaţiul mediocrităţii,

conştientizează eşecul, înregistrează psihologia senectuţii, acuzând mizeriile fiziologicului şi povara trecutului.

Propune un bilanţ, interogaţia oferind coerenţă scenariului epic.

Fluxul memoriei amestecă timpurile, meditaţia epică (strunită, vizibil, de un mobil polemic) ajunge la dezeroizare şi disociere (voind „a demarca binele de rău”). Respectând condiţia gravă a scriitorului, convins că „nu mai e loc pentru iluzii”, Mihai Sin a fost un ins aşezat, serios, iubind „medierea filosofică”.

Rame şi destin (1989) propunea două nuvele excepţionale (ultimele).

Or, M. Sin rămâne un mare nuvelist, romanele sale fiind, credem, salbe de nuvele. Încât volumul se aşeza în prelungirea problematică a celorlalte cărţi. Un Dionisie Baica, cuprins de elanuri târzii, descoperă peisajul cu „o bucurie necunoscută” (v. Clipa, ca o lamă rece); este un urs în criză, începând să judece; constată că „ni se întâmplă tot timpul ceva, dar n-avem ochi să vedem”. Deşteptarea, trezirea lăuntrică, „viaţa la ţară” sunt nimerite prilejuri de a radiografia convulsiile psihicului, contextul. Lângă cei cu sufletul speriat, oprimat, mişună grobienii, stârniţi de furia posesiei.

Bun observator, M. Sin are ştiinţa concretului, pensează amănuntul, prinde firescul vieţii. Nuvela titulară poate fi citită şi ca un „război al sexelor”. Dincolo de astfel de asperităţi, protagoniştii – filosofi de ocazie – se întâlnesc în zarea contemplativă; discută despre „singurătatea eternă” şi neasemănarea destinelor, cu indignări patetice (precum domnul Bica) şi efuziuni sentimentale, acuză pe micii faraoni şi „paradisul lor de beton” (garaje, moda cavourilor). Pluteşte izul degradării, rememorând o vitalitate stinsă. Prozator temeinic, M. Sin evită, de regulă, tezismul. Coboară în firesc cu o „lentoare funerară”, are – am văzut – „prejudecata” realismului, îşi urmează consecvent repertoriul problematic, temele obsesive. Acuitatea privirii cheamă în sprijin, paradoxal, moliciunea frazei.

Arborescenţa, asociaţionismul, tehnica devierilor slujesc intersecţiei destinelor. „Aşteptând în linişte” (cum ne anunţa, la debut), fără temperament de luptător, insuficient preţuit, Mihai Sin este frisonat de responsabilitatea scrisului.

El rămâne, cu o vorbă acceptată mai de toată lumea, „un analist subţire”, descoperind, cu reverberaţii nostalgice, metafizica realului.**) Totuşi, ignorat de N. Manolescu în Istoria sa, „oarecum debusolat”, s-a spus, după ’89, Mihai Sin a devenit un caz controversat, provocând muţenie şi „stupefacţie”. Pentru Alex Ştefănescu, M. Sin devine, prin dipticul Quo vadis, Domine? (1993, 1996), un „avocat al cauzei Securităţii”. Adevărul e că Sin, refuzând maniheismul revigorat cu ferocitate, încerca să judece nu doar în alb şi negru. Acuzat pentru factura propagandistică a noilor romane (desigur, „de idei”) sau pentru „fantezia politică” pe care o ilustrau eseist-divagant, cu certe probleme de construcţie, Sin a fost privit cu circumspecţie. Un Dominic Vanga, inginer, „ales” de colonelul Coldea (care îi citise câteva eseuri studenţeşti) pentru „I.Q-ul” său, intră pe lista complotiştilor, pregătind, în „buncăraşul” cu oameni de valoare, epoca postCeauşescu. La „Reşedinţă”, prin meditaţie colectivă (anunţând parlamentarismul), echipa, sub oblăduirea acelei facţiuni securistice, se pregăteşte vădind responsabilitate pentru soarta României, încercând a evita – sub spectrul neverosimilului, să recunoaştem – impostoriada. Încât, aparent „uitat”, bântuit de obsesii şi spaime, într-o singurătate agresivă, pierzându-şi răbdarea, Dominic Vanga va fi adus de Murza în Bucureşti (în 22 decembrie, Piaţa Palatului), invitat „să se năpustească spre intrare”, salvând reţeta conspiraţionismului şi „un anu-

me tip de elită”. Care se va deda la Marele Jaf al capitalizării României, reciclând „curvele de partid şi de Stat” / „haita numită Partid”. În fond, Ispita izbăvirii continuă subiectul. Sub Marea Ocultă, „Românica” e aruncată, prin lucrarea Diavolului, pe Calea Pierzaniei (distrugere, maculare), trezind reacţia celor ce aleg calea pocăinţei. Demarând greoi, sub pretextul unui voiaj în căutarea rubedeniilor, plecate demult în „ţara dream-ului”, romanul pune în discuţie soarta comunităţilor româneşti, în disoluţie, topite în „magma americană”.

Bucureşteanul Mike, deja simţinduse american, şi soţia sa Ioana, lansând diatribe la adresa bucătăriei fastfood, îl însoţesc pe Vicenţiu Tudan în călătoria spre orăşelul Glassport, în căutarea mormintelor Rozetei Opriş, mistuită de „dorul de casă” şi a lui Sam, un „foachi”, cel care „fusese român”.

Intră în scenă bătrânul domn George Corun („born in USA”), un bărbat falnic, atras de baschet (fusese coach), nu de demonul politichiei, precum ambiţiosul său frate, ajuns primar cu sprijinul comunităţii poloneze. George, cetăţean onest, „redescoperă” limba şi lumea de acasă. Fiindcă, într-o lungă spovedanie, va mărturisi că „cealaltă jumătate e Dincolo”. Când va veni în ţară, bucurându-se – ca de un „un ultim dar” – de întâlnirea cu învăţătoarea Mădălina Albotif, va recunoaşte că iubeşte România tainică (ţara părinţilor), trăind, de fapt, două vieţi. Politicos, chiar protocolar, „cap de matematician”, George deplânge destinul românesc şi alterarea fibrei, despărţirea de obiectele „sacre”, definindu-ne fiinţa identitară, ameninţată.

O temă, să recunoaştem, de care fug mulţi şi pe care Mihai Sin o atacă frontal prin vocea lui George, cel care – spune Mike – „idealizează sărmana Românie”. Dar „prietenii români” au apărut târziu în viaţa domnului Corun.

Pentru George, sfârşitul e aproape şi fostul coach, în lupta cu timpul, îşi poartă singurătatea, încercând să spună ceva poporului român, sub „asediu”, apăsat de etichete infame.

Părăsind brusc această pistă, M. Sin ne propune alt fir epic. Apare prezicătorul Ionică Pascu - „nebunu”, fost medicinist, bucurându-se de faima Vindecătorului, ucis de iresponsabilul Petre, cel care primise „porunca” (ştiută de Ionică) de a scăpa lumea de un „politic”. S-ar părea că Sin pierde controlul naraţiunii. În fapt, stufosul roman, simetrizabil, trebuie citit „în oglindă”, identificând o mulţime de similitudini şi paralelisme. Fiindcă şi George, de pildă, ştia că va fi ucis de un nebun, dispărând, astfel, un om mare (recunoaşte Tom), chiar dacă nu antrenase în NBA. În fine, ne întâlnim – pe un alt palier romanesc – cu un fost mare gazetar, de strălucire meteorică, care, fugind de lume, devine un cerşetor „demn”, însoţit de un prieten canin (Rex), ducând o existenţă subterană. Prilej de a asculta, ca „duhovnic captiv”, şi confesiunea unui inginer mecanic (director), doritor a căuta o ieşire prin „golirea de reziduuri” (episodul Relu Porumb, asaltul prădătorilor, un posibil manual sexologic etc.).

Adică repetate deraieri epice, pentru ca, finalmente, sub o altă identitate, marele jurnalist-boschetar (devenit Ion Iancu), „decăzut din drepturi”, să se reîntoarcă la viaţa „de altădată”.

E atras de ambiţiosul proiect al unui cercetător, gândind împreună la viitorul României. Şi constatând, intrând în reţea, neputinţa Invididului în faţa Sistemului. Întrebându-se dacă experienţa sa („alunecând în jos” pentru a palpa Adevărul) meritase sacrificiul.

Să observăm că eseismul lui Mihai Sin, mereu problematizant, se planetarizează. El invocă violul istoric, prin bolşevizare, dar şi Noua Dictatură, într-o lume gândită ocult, nu condusă

Adrian Dinu RACHIERU „la vedere”. Sunt pagini catifelatpoetice (sentimentul miracolului feminin, o dimineaţă de august, „actul divin” al împreunării) lângă cele care inventariază ipostazele Răului: ordine venite „din înalturi”, „bijuteria” cu drepturile omului, lucrarea Diavolului etc. Sau: o Românie comunizată, cu destin deturnat şi „lumea paralelă” a tinerilor, ca teritoriu de cucerit; un proiect generos (secret şi inutil, de fapt), aducând corecţii democraţiilor Occidentale, cum şi-au propus cei doi, fără şansa continuităţii şi a izbăvirii; un amestec perfid de bine şi rău sub tăvălugul globalizării, în care „diavolii veniseră cu treburi pe pământ”, trăgând sforile politicii în raportul naţional / suprastatal, fără anticorpi la îndemână; exaltarea unor savanţi, fără acces la Marile Taine; şi, în fine, gândul ispăşirii, niciodată încolţit în mintea marilor ticăloşi. Pentru a se reîntoarce, în finalul romanului, la tema obsesivă, cea a timpului devorator. Un Vicenţiu, la hotel, împresurat de îndoieli şi vise „grele”, „galopa spre bătrâneţe”. Prin jocul sorţii, putem citi Ispita izbăvirii ca o carte testamentară a unui important şi neliniştit prozator, chinuit de întrebări, ispitit de himera romanului total.

Totuşi, vocaţia lui Mihai Sin, credem, a fost proza scurtă, acele short-stories dezvoltând, cu pasiune obsesivă, întrun stil transparent, impersonal, chiar „voit alb” (cf. Monica Lovinescu) teme recurente, prinse în ţesătura micilor evenimente, inventariate scrupulos de Dan Culcer: bătrâneţea, oboseala, blazarea, eşecul, frica, agresivitatea, revolta, teama de risc, moartea etc., adică înfăşurând, sub cupola timpului „uleios”, sufocant, tocmai „cotidianul grotesc şi tragic” (v. Vatra, nr. 9/1978). În fapt, personajele lui Sin se apără de impertinenţa vitală, gregară, a celor din jur printr-un „mod dureros de a percepe viaţa”. Firesc, prozele sale, denunţând „voracitatea indiferentă a obişnuinţei”, chiar dacă nu beneficiază de o „gâfâire a frazei” (tragismul difuz ar fi fost sprijinit stilistic), cum, repetat, i s-a cerut, nu procură o lectură comodă, ci provoacă, dimpotrivă, o mare „nelinişte morală” (cf. Dan Culcer). Înlăturat de la Vatra sub hilara acuzaţie de „nomenclaturist”, retras într-o tăcere meditativă, izolat, marginalizat, „exclus”, Mihai Sin încercase, în anii postdecembrişti, să descâlcescă iţele unei societăţi confuze, „încifrate”, având ca supratemă „lupta individului cu Sistemul”. O luptă inegală, desigur, cu un învingător previzibil - Sistemul, obligând, însă, la redescoperirea unui important prozator, căzut într-o nemeritată eclipsă. __________________

*) Cum „avem puţine cărţi ale prozatorilor înşişi despre proza contemporană”, nota Ion Simuţ (v. Proza marilor mize, în Simptomele actualităţii literare, Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2007, p. 249), analiza lui Sin, identificând „virtuţile şi carenţele epicii actuale”, muta discuţia, dincolo de scriitură, „în domeniul viziunii” (p. 255), al asumării marilor teme. **) Curios ni se pare că, pledând, cu ani în urmă, pentru existenţa cotidiană, cum suna titlul unui articol din România literară, Alex Ştefănescu, depreciind oarecum categoria romanuluipolitic,păreaconvinscăn-artrebui să lăsăm în sarcina urmaşilor „reprezentarea propriei noastre epoci”. Monica Lovinescu amenda această opinie, notând că experienţa totalitară, cenzurativă, de „o neagră originalitate”, nu îngăduise a se spune totul, încât arheologii viitorului, bazându-se doar pe realismul cotidian, n-aveau cum reconstitui / „reînsufleţi” imaginea autenticterifiantă a unei epoci (v. Monica Lovinescu, Posteritatea contemporană / Unde scurte, III, Editura Humanitas, 1994, p. 200).

6 actualitatea literară

mitologie

Ielele, între mit și legendă Ielele sunt reprezentări (făpturi) feminine fabuloase, specifice mitologiei românești.

Etimologia lor este incertă și încă discutabilă. Bogdan Petriceicu Hașdeu consideră (Chestionare, II) că numele lor derivă din termenul sanscrit vel („a se mișca”) sau vela („boală, moarte năprasnică”).

Lazăr Șăineanu (Ielele – studiu de mitologie comparată, 1874) emite ipoteza că denumirea de Iele provine de la cuvântul cuman yel („vânt”) și ar personifica „Vântoasele” sau „Stăpânele vântului” (cumanii fiind o populație de origine turcă, ajunsă în secolul al X-lea și pe teritoriile românești).

Vasile Bogrea și I. Aurel Candrea susțin că termenul Iele reprezintă pronunțarea eufemistică a pronumelui personal ele care coincide cu dânsele. Această supoziție ni se pare mai verosimilă. În ceea ce privește poligeneza Ielelor, opiniile cercetătorilor sunt împărțite. Folcloriștii și etnologii Ovidiu Bîrlea, Adrian Fochi și Ion Ghinoiu leagă obârșia lor de sufletele morților. Potrivit credinței populare, în perioada dintre Paști și Rusalii (începând cu Joia Mare), odată cu deschiderea cerului și destrămarea granițelor dintre lumi, se deschid și mormintele, iar morților li se permite să-și viziteze familiile și apoi să se întoarcă în adăposturile lor subpământene. În convingerea acestor exegeți, Ielele întruchipează spiritele rebele ale morților care refuză să se mai întoarcă în lăcașurile lor.

Alți etnologi și filologi le consideră divinități ale văzduhului care personifică diferite stări sau fenomene atmosferice. În acest sens, Romulus Vulcănescu (Mitologie română) și Antoneta Olteanu (Dicționar de mitologie) susțin că acestea sunt „duhuri ale aerului”. În concepția lui I. Evseev (Enciclopedia simbolurilor...) ele personifică aerul și apa, dar se identifică și cu credința populară după care Ielele provin din sufletele fecioarelor care au murit înecate, înainte de a se mărita.

Despre Iele sau Rusalii există mai multe credințe. Se spune că, la origine, au fost femei care vindecau bolile cu ajutorul mai multor buruieni. Tradiția afirmă că, la început, erau niște babe hidoase, înarmate cu unelte ascuțite și tăioase, care zburau prin aer și pedepseau pe cei care lucrau.

Izvoare legendare relatează că sunt trei fete mari (Catrina, Zalina și Marina), de pe vremea lui Alexandru împărat, care au băut apa vie din sticluța rezervată calului acestuia și au devenit nemuritoare. În unele legende, condiția de făpturi nemuritoare derivă și din alte pretexte: după ce au băut apa vieții, primită de la regele Ivantie al Blajinilor sau prin înghițirea șarpelui alb, fiert de Alexandru cel Mare ori în urma îngurcitării unui medicament destinat Sf. Nicolae.

Acum sunt bătrâne, gârbovite, dar tot fecioare au rămas.

Uneori sunt prezentate ca trei surori orfane, prefăcute de Dumnezeu în zâne rele sau ca un număr de cinci fete necugetate care au dorit să-l întâlnească pe Iisus ca mire, dar nu s-au aprovizionat cu untdelemn suficient și candela lor s-a stins înainte de sosirea Mirelui (Matei 25, 1-13).

Vasile Alecsandri le numește: „Stăpânele vântului” și le prezintă astfel în volumul Poezii populare: „Rusaliile sunt trei fete de împărat carele au ciudă asupra oamenilor fiindcă n-au fost băgate în seamă de dânșii, în cursul vieții lor. Ele nasc furtuni ce descoper casele (oamenilor), vârtejuri ce ridică pânzele nevestelor în vremea ghilitului și le anină pe copaci. Se crede că Rusaliile fură și copiii de lângă mamele lor și îi duc peste ape și codrii românilor. De acolo vine vorba: l-au umflat Rusaliile.” (Notă în subsolul baladei Monastirea Argeșului).

Onomastica lor cuprinde o puzderie de denumiri. O bună parte din acestea sunt personalizate prin epitete flatante și, deopotrivă, frapante: Zâne, Zânioare, Doamne, Măiestre, Cele Sfinte, Sfinte de noapte, Mândre, Împărătesele Văzduhului, Reginele Aerului, Frumoase, Fecioare, Fetele Câmpului sau ale Codrului, Șoimane, Mușate, Milostive, Miluite, Puternice, Zeițe etc.

Alte denumiri au caracter eufemistic (sunt imparțiale): Dânse, Drăgaice, Iele, Vâlve, Irodițe, Rusalii, Nagode, Vântoase, Ursoaice, Albe ș.a.

Prin Banat apar adesea în descântece (câte 7 sau 9) cu nume care le individualizează: Ana, Bugiana, Dumernica, Foiofia, Lacargia, Lemnica, Magdalina, Ogrișteana, Păscuța, Roșia, Ruja, Rudeana, Ruxanda, Simioana, Sandalina, Trandafira, Tiranda, Todosia și, rareori, Sânziana or Cosânzeana. După B. P. Hașdeu, stăpâna lor ar fi Irodia, Irodiasa sau Doamna, iar în descântece, cel mai des apar Magdalina, Savatina și Rujalina.

Deși nu au un profil bine definit, fiind considerate stafii sau năluci imateriale, în textele folclorice au înfățișarea unor fete tinere și nespus de frumoase, înzestrate, uneori, cu aripi, cu puteri magice și cu diverse însușiri: sunt voluptoase și seducătoare, zburdalnice și răzbunătoare, vesele și nemuritoare. „Un factor important în sistemul de seducție – precizează Victor Kernbach – îl au veșmintele, mai des vaporoase, de mătase ori in, de obicei translucide sau chiar străvezii (prin care li se zăresc sânii); întâlnirea cu oamenii în atare condiții comportă mari riscuri pentru observator” (Dicționar de mitologie generală, p.241).

Marea forță de seducție și puterile lor magice cu care sunt înzestrate le apropie – în viziunea aceluiași exeget – de unele zeități grecești: Nimfe (gr. nymphe, „femeie tânăr㔸

Vasile PISTOLEA

fantasme feminine ale naturii), Naiade (gr. Naiades „ale izvoarelor”; duhuri ale apelor dulci care trăiesc în izvoare, iazuri, râuri, mlaștini, fântâni), Dryade (gr. drys „stejar”; duhuri ale pădurilor, văilor și pajiștilor) și chiar de Sirene (gr. Seirénes; ființe divine cu corp bipartit - jumătate fată, jumătate pasăre - înzestrate cu o voce amețitoare, ce trăiesc pe câmpiile celeste). Uneori, sunt ranchiunoase, răzbunarea fiind o misiune primită de la Dumnezeu sau Diavol, prin care se aseamănă cu Eriniile (gr. Erinyes; zeițe subpământene ale răzbunării) din aceeași mitologie elenică (ibidem).

Pe lângă frumusețe și seducție, la început aveau și însușiri premonitorii: urseau copiii la naștere și prevedeau moartea oamenilor. Principalele lor calități însă sunt dansul și cântecul vocal prin care, la fel ca Sirenele, își vrăjesc ascultătorii.

De regulă, apar îmbrăcate în alb, cu zale pe piept, clopoței la picioare, părul despletit și capul împodobit cu flori. Pot zbura și se deplasează cu viteze fabuloase.

Umblă numai în cete, asemenea Călușarilor, Sântoaderilor, Fillipilor și Circovilor. Numărul lor este variabil, de obicei fără soț (3-5-7-9), și mai rar cu soț (2-4-12) și le întâlnim în superstiții (mai ales descântece). Iată cum sunt înfățișate într-un descântec, semnat de A. Olteanu: „Nouă Sfinte șoimane,/ Cu nouă lopățele,/ Cu nouă măturele/ Cu rochii negre-mpodobite,/ Cu sălbi de galbeni gătite,/ Cu rochii rotate,/ Cu iile răurate,/ Cu sălbile pe piept lăsate,/ De la apus s-au ridicat,/ La răsărit au plecat...”.

Locuiesc în ținuturi diferite: în cer, printre nori, în văzduh, prin codrii neumblați de om, în munți sau peșteri, pe ostroave pustii sau pe ape mari, pe malul râurilor, în bălării, la răspântii, prin poieni, câmpii sau streșinile caselor, pe stânci singuratice, în copaci etc. Referitor la locuințele lor, B.P.Hașdeu reproduce un descântec (din opera lui V. Alecsandri) în care Ielele apar ca „stăpânele vântului” și „dușmane oamenilor”: „Voi Ielelor,/ Măiestrelor,/ dușmane oamenilor,/ stăpâne vântului,/ doamnele pământului/ ce prin văzduh zburați,/ pe iarbă lunecați/ și pe valuri călcați./ Vă duceți în locuri depărtate,/ în baltă, trestie, pustietate,/ unde popă nu toacă,/ unde fată nu joacă./ Vă duceți în gura vântului/ să vă loviți de toarta Pământului”.

Se scaldă numai în izvoare cu apă pură, se hrănesc cu flori și beau apă de izvor. Adesea, beau apă și din fântâni, noaptea, iar persoana care bea apă după ele, va fi pocită, desfigurată.

Spre deosebire de strigoii morți (spirite sau duhuri necurate, provocatoare de moarte, boli sau alte suferințe) care acționează în anotimpul friguros, Ielele sau Rusaliile acționează vara, în zilele și sărbătorile dedicate lor: Armindeni (1 Mai), săptămâna și ziua de Rusalii, cele 9 (nouă) joi după Paști, la Tudorusalii (24 de zile după Paști), la Stratul de Rusalii, Sfredelul sau Bulciul Rusaliilor (a patra miercuri după Paști), la Sânziene (24 iunie), Marina (17 iulie), Sf. Foca (22 iulie) și în prima zi din postul lui Sânpetru (care este variabil). În sărbătorile menționate (îndeosebi între Paști și Rusalii), ele apar noaptea, la lumina lunii, înainte de cântatul cocoșilor. Atunci se adună în locuri mai puțin frecventate (pe munți, în poieni sau vetrele părăsite, la încrucișări de drumuri, cruci ori hotare) sau pe neașteptate (la fântâni, sub un paltin ori un nuc) și organizează celebra „Horă (Brâu) a Ielelor”, întind mese pe iarba verde, beau, petrec, chiuiesc, dansează goale (sau cu sânii goi), cu părul despletit și cântă în cor: „Dacă n-ar fi lăsat Dumnezeu/ Leuștean și Odolean,/ Avrămeasă,/ Cârstăneasă,/ Ar fi lumea toată a noastră!”. Și, de multe ori, „cântarea lor, de frumoasă ce este, nu se poate asemăna cu nicio cântare de pe pământ” (T. Pamfile, Dușmani și prieteni, p.261).

Adesea umblă însoțite de lăutari (fluierași, cimpoieri) sau, în jurul mesei, cântă la diferite instrumente (cimpoi, vioară, fluier), sună din clopoței, bat din tobe, suflă din trâmbițe și dansează sprintene, în iureșul horei. Se spune că măiestria unor tineri de a cânta din fluier vine de la Iele: „Cântă de parcă-i luat din Sfinte” (idem).

Pe locul bătătorit, iarba nu mai crește, iar crengile copacilor rămân pârlite. Chiar dacă mai târziu apare iarba, ea nu mai are o culoare verde-ntunecat, nu mai poate fi păscută de vite, iar terenul rămâne fertil doar pentru ciupercile necomestibile, numite „lingura zânei”.

Uneori, pe locul de horă, uită anumite obiecte de podoabă (perle) sau unelte de lucru: ciocane de piatră, topoare, foarfeci etc. Persoana care le atinge se va îmbolnăvi.

Pot fi văzute rareori de oameni și atunci doar în plan iluzoriu și numai în momentele menționate ale nopții.

Dacă se întâmplă să fie văzute, oamenii aceia (omul acela) trebue să rămână nemișcați (nemișcat) și să nu vorbească.

Chiar și cuvântul „Iele” nu trebuie pronunțat (fiind malefic prin esență), ci înlocuit cu unul din numeroasele denumiri sau epitete.

Deși în descântece apar ca ființe „dușmane oamenilor”, Ielele nu sunt demonice prin structură. Ele se răzbună doar când sunt instigate și ofensate, într-un fel sau altul, iar pedepsele vor fi în funcție de faptele comise.

Oamenii care le văd dansând sau le aud cântând rămân orbi și surzi, cei care încearcă să le imite/redea cântecele devin muți, iar cei care reușesc să învețe cântarea lor, dispar fără urmă (îi răpesc, mutilează, paralizează) ori se îmbolnăvesc de reumatism, tuse, epilepsie, variolă (furuncule).

Pe bărbații care dorm sub cerul liber, sub pomi ori cei

nr. 72 n iunie 2017 care ies noaptea la fântână să aducă apă îi pedepsesc prin ridicarea în vârtejuri și cădere bruscă, prin desfigurare (pocire, sluțire, răsucirea capului, scoaterea ochilor ș.a.).

Femeile și bărbații care nu le respectă sărbătorile (prin odihnă și reținere de la orice activitate) suportă multiple acțiuni nefaste: sunt paralizați, smintiți, schilodiți sau mor misterios împreună cu vitele lor; îndură intemperii ale naturii (inundații catastrofale, grindină), li se aprind casele și se usucă ori le fură pânza pusă la albit și o sfâșie. Cea mai grea pedeapsă o suferă indivizii care le imită gesturile, le insultă și le ridiculizează.

Există apoi diferite boli (psihice sau fizice), provocate de Iele, care le poartă numele: „luat din Rusalii” („luatul minții”, „luatul gurii”, „luatul picioarelor”, „luatul șalelor” ș.a.), „luat din Iele”, „pocitul Ielelor”, „lovitul de Iele”, „apucatul de Iele”, „rămas șoimănit”, „ologit de Dânsele” etc.

Pentru anihilarea acestor pericole, omul trebuie să respecte mai multe interdicții: să nu lucreze pe câmp în sărbătorile lor, să nu intre în pădure, să ocolească răspântiile sau răscrucile drumurilor, să nu scoată lucruri din casă sau apă noaptea din fântână ș.a.

De maladiile lor se poate scăpa prin descântece speciale de exorcizare („descântece de Iele/ de Dânsele”), cetanii la mănăstire, intrarea în ceata Călușarilor, trecerea Călușarilor peste trupul întins al bolnavului sau primirea lor în casă.

Reproducem, în rândurile următoare, două descântece adiacente (unul de invocare a ielelor și altul de exorcizare), consemnate de R. Vulcănescu (Mitologie, p.429). l de invocare: „Voi Zânelor bune,/ Măiestre, Frumoase,/ Puternice, Miloase/ Vitezelor,/ Iubitelor/ vă rog fierbinte/ cu dulci cuvinte/ să-l ajutați pe (...) să fie sănătos,/ de voi drăgăstos/ și tot ce face/ să nu fie de prisos/ să-l lăsați curat/ ca voi luminat/ și binecuvântat”. l de exorcizare: „Nemilostivelor,/ Relelor,/ Apucatelor,/ Zănatecelor,/ Bătrânelor,/ Urâtelor,/ Rășchiratelor,/ Țâfnoaselor,/ Scârboaselor,/ Ce v-a făcut/ de nu v-a plăcut?/ De ce l-ați pocit și nenorocit/ pe omul iubit?/ De ce i-ați luat/ glasul de bărbat?/ și glas de femeie i-ați dat?/ De ce i-ați luat bărbăția?/ De ce i-ați luat mândria?/ De ce l-ați nenorocit?/ În câmp înverzit?/ Dați-i înapoi/ tot ce i-ați luat/ glasul,/ bărbăția și mândria/ c-am să vă bat/ cu vergeaua de alun înnodurat, în pădure,/ în câmp înflorit/ și am să vă toc/ cu melițoiul,/ cu toporul,/ cu securea până ați pieri/ și zâne n-ați mai fi/ Fire-ați voi să fiți/ de fete bătrâne/ urâte și spâne,/ de zâne spurcate,/ de babe-nțărcate,/ de destrăbălate,/ Auziți voi, Urâtelor (...)/ Relelor,/ Apucatelor,/ Zănatecelor”.

Acțiunea nefastă a Ielelor poate fi contracarată și de plante apotropaice, cu puteri magice (pelinul, leușteanul, odoleanul, avrămeasa, cârstineasa și usturoiul) care se poartă, în zilele și sărbătorile precizate, în sân, la brâu, în pălărie ori se pun în pat, sub perne, între haine, la uși și la ferestre, pe acoperișul casei etc.

Tot cu efect apotropaic, colectiv și permanent, se recomanda împlântarea unui craniu de cal într-un pat, așezat la poartă sau la ușa de intrare în casă. Bolile lor pot fi vindecate și prin îmbăierea în izvorul Ielelor.

Credința în Iele a fost răspândită pe întregul teritoriu românesc. Primul cercetător care a semnalat această credință este Dimitrie Cantemir. În Descriptio Moldaviae (III, 1) el le numea „Frumoasele” și punea accentul pe latura lor erotică: „Nimfe ale aerului, îndrăgostite cel mai des de tinerii mai frumoși”.

Similitudini cu Ielele întâlnim și la popoarele vecine. Ele se aseamănă cu Vîlele din mitologia slavilor de sud (sârbi, sloveni, croați și macedoneni) care întruchipează spiritele vântului, ale apelor și ale norilor, din caierele cărora torc firele de aur ale fulgerelor. Mai sunt înrudite și cu Rusalcele (duhuri ale apelor care provin din sufletele fetelor și ale copiilor înecați), prezente în mitologia slavilor de est (bulgari, ruși, ucrainieni, bieloruși).

poezie

nr. 72 n iunie 2017

actualitatea literară 7

Petru Solonaru

pe Cel Divin!... Repaosul din minte de nefăcut prin faptă se dezminte noezei dar, uitând de reflectare, icoană’în frânt pârâu de-ascultăminte, cât rostu-i dat, nimicul ni-l respune, de plinul ce-i apururi goliciune...

Răspuns absent prezent e-în întrebare ca un scăzut scrutat să se adune...

Primind scrisori ce’în inimi au hârtie de gnoză dor pereche se re-scrie celor aleși de PreaÎnaltul... Îngeri, din zarva de promite-o isihie,

Cel ce se învinge (... tetradă)

Dincolo de-oglinda minții eoni sar greu să prenumească joc identitar între Om și Unul, a pluti-în cuvânt nu drept adunare ci-în scăzut cântar când, prin calmul pururi, din zăduf disjuns, neconținătorul umbra a străpuns ca în prunci să țeasă verticalul duh, calea-împărăției, axului răspuns...

Venerată vlagă intuită’în zis nod al concordanței vastul a închis: partea și întregul, seamăn, sunt spre-a fi!

Căci asupra-a toate, întrezit din vis, Cel ce se învinge, de avânt desprins, cât în sineși vede gol cum n-a aprins forfota secundă-a ternei tălmăciri, prin lumină-și află Gnomul recuprins...

spre asemuirea revelatei morți când în colb s-ar trece a mirunii mers...

Numai ca răbdare porți i se deschid castelor vocale’în consonantul ghid și, ascet călugăr, prinde roua clar chibzuitei ape de un mantic vid.

Frânghia iubirii, veșnicită arc, răsturnând garafa de-alfabetic barc întru rătăcirea valurilor dar un Safir sărută-a mântuit monarc...

rugăciunar durând identitate cu cel Neant, divina veritate și-oglindă, vai, lipsită de reflexii...

Safir lunar în inimă-i să-înoate,

vieții numărate cu pustiu cântar.

Sub nimicul tainic a lumini tresar umbre, stele numai unui frânt apus, presărând iluzii karmelor drept har.

însuflețind eterului o scară drept reazem pur, prezența ideară, cât punct prin unghi Filosofala Piatră, nuntirii prag, de linia-și separă.

Însă, înlăuntră,-o lege a întins cheie-însuflețirii de-a-și trezi adins inima la poarta casei fără gând ce dezleagă nodul cugetării-aprins...

Sub „Fiat Lux!” la Carul Tău o roată din patru firi, sosirea-mi, ca să poată

Întru-a fi ferice Domnul ți-e alai când vocala-întâie-adânc în tine ai!...

Spre apoi mormântul - trup - ca vistier, e-un învăț uitării pe-al tăcerii grai...

spre porți, treimi, ce-au scrisa uniferă: -„Voi ce intrați, rămâneți a departe în vis profan dacă vre-un chip vă-mparte al Dragostei urmar de-o Așteptare!...

Vi se va da când da-veți peste soarte Firitisiri alături de Durere sub drept Cântar unde cufund se cere în Număr pur, cea solitară Sursă!”...

Miri detașați de forme grosiere, la prag primiți a Lethei băutură spre a uita sub mintea de vă fură cel Unicorn!... Prin pace’în pace vine măslinul ram, nemorții-stih, cezură...

Umbra minții nude...

Umbra minții nude, norocirii scop, nu sub conexiune, ci scăzând uncrop din pansivul crater gândului temei va afla spre sine cerul celui strop

....................................................

Deci Androgin!... Adam și Eva’în cheie de dublu strâns a unică scânteie!...

Prin el, pe veci, ne-am consacrat drept urmă întoarsă’în tot ce-a fost, va fi și ce e...

din împărăția ce’în himer plonjeu a făcut și Calea, Unul, Dumnezeu...

Numai dezlegată de-amăgiri, de timp, de-a slăvi credințe spulberului „eu”,

Din cap de corb spre rubinia stare, o, umbra-ne, rotundă cum apare în Curcubeu, dă la o parte vălul spre-a mântui a lumii alterare!...

fără-a trece pragul altora de-afar’, triumfând cedării unui calm arar, va primi lăuta’în care va cânta pururi Creatorul sfânt alfabetar.

Mări de limbă’în pasul parimiei, vers cumpănind cuvinte, lesne semne-au șters

...Edifică-o ruină, unde abisul are-a fixa ne-asemuire în chiar asemănare. Îngemănat risipei, surpuşului idee, rămâne să jertfească peste răspăr a „ce e”...

Trăinţa’în sanctuaru-i deprinde numai...Vamă, ce rătăci chemarea, sub rătăcire-l cheamă ...

Aflarea-i măreţia... dar ea vibrează vidă, căci, deschizând închideri, Deschisul e să-închidă.

Spre ieri şi mâine,’în astăzi, deliciului se-îmbată, că ce a dat pustiul se pustieşte ’îndată.

Cu „nu”-ul într’alături, vâslind funestă barcă, prin valmele glosiei inexistenţe-încearcă....

-Sfânt, sfânt, e sfânt numitul Verb ce tace!

Cu lauda mea comoara cea de pace îmi dă sărut de dragoste deplină spre a muri nemorții și-a reface

Vânt, același, scaldă și-obrăzarul slut și curat obrazul noului născut.

Noima și zadarul, pururi joc închis, torc din neclintire clint ce-i doar părut

Zdrențe-adună mintea drept stihar de gând înadins să-l poartă prin deșert orând chiar de-a ști Poetul sta primi în zeu inspirata noimă-a zvonului tăcând.

De cedri lemn un sanctuar le speră ca pelerini din drumuri, patru, sferă în neîntors: - E Calea cea Regală

...Când predica-i rescrie ruptura verigală de smalţ al cugetării, ce deprimant înşeală, deşi cerşeşte trudnic hiperbole iride, prin maieutici grave la pârgul–prund conchide.

(secvență din actul al III-lea)

Vânt, același...

Mântuit monarc

Corp sufletesc va fi să reînceapă în Betleem eternul trai, agapă fără de gând prin veșmântare albe; pe merindar: doar pâine, sare, apă...

’l-ademeneşte germen la îndospita farsă.

Ce trece-în Har, anume-i un ,,ce” de se remarcă herbie numai sineşi, urzind rodire parcă.

Indusă ritm, fandarea-i, poveste-a noimei, vagă, pe-a nu’într-a fi, asemeni, ca tot de parte-l leagă.

Androginul:

focarul pur de roșie punctime... Îndreptățit Palatul, iată-l, știm e un sinedriu numirilor celeste ce neagă-în schimb prin nori întunecime,

Dezvățată astfel de pribeagul drum, când nu mai rămâne a rodi necum cea mantilă Florii-și, ca întoarsă’în vid, va vedea nemoartea chiar „aici și-acum”...

catharsis nalt, întrezăresc și-învoltă lumini adânci, nădejdilor recoltă prin funia de șapte ori lăsată abisului egal cu Sacra Boltă.

şi’în falia creării o armonie pune, dar stâlpul de lumină ce idolii revarsă

descătușa septuplul echilibru, i-ai pus grindei și cale închemată. Începe-aici simbolica salvare prin invers sens Sorgintei ce nu doar e sobor de cer, ci ninsă-mpărăție aflată chiar aievea’în fiecare lăuntrică ființă omenească.

Resorbția, ca Soare să ivească de neîntors, sub Luna Nouă, iată, în ascendent e-acelor să-l cunoască

Onomaturgul De rostul poesiei-i noianul să numească şi, vers mlădind în sacru, să-i re-consacre mască, urmirea chiar Poetul, fascinator, o-aşează predicativei osii ca pală hipostază....

Cum şi-a ursit lucrarea, lucrând-o în ursire, de vis mirări s-ascundă-a visa Ascuns să mire, blamat, el strânge şoapte şi’într’însele cu grijă topeşte isihia, încremenirii tijă...

Strunind silabe, încă, silabiseşte strune

Narcis, plonjare’în plaga-i, ucigător-frumoasă, sub piaza adorării morganele apasă. Îndrăgostit ondinei, conspiră-în a sa pradă (de chipu-i chiar prădată), nadir heruv să vadă.

Legate’în linişti toarse de graţii, când confundă adăpostirea firii într’a fântânii undă, eliberate ape din domul fără pată, ca oglindire-a tainei, spre zei un cerc dilată.

Drept Limbă, corp de semne, pe ghizd prefigurează vechi şerpi robind a frunţii înfrisonată oază cum duc prin oscilare lehamitea şi caută sub escortări de fante destinderea precaută.

-Dar nu-i de-ajuns! Căci naşteri de sihăstrii, atare din răsărirea culmii, re-versu-i să-împresoare...

Umplând un gol al noimei, poema-i lor dovadă că cel Imens i-acordă candorii să prevadă caliciul chiar mirunii, glisare demiurgă–a ,,ceva” ce, mai cu seamă, în ,,alt-ceva”-i să curgă.

Mimând visarea firii, visează-,,a fi’’ prin mimă animator ce cade-în cadenţa de-o animă.

De fel ,,ne-cum”, scrutează hermetice şarade premergătoare clipei şi’în locu-i singur şade sedus de Echilibru... Sub oţioasa-i mlajă de-a fi întru sfârşeşte; dar tot izvor degajă.

Ca ou, Androginarul, a gnoziei conjură plămadă hialină să-i ţeasă o epură de trenă sfietoare. Dezolator, el ceartă nimicul, vocea mută, să se des-facă-în artă...

Precum culoarea rozei, într-un cristal răsfrântă, strecoară doar absenţa şi ochiu’în fals împlântă, osârdia-i, sagace, un preţ corupt îşi are.

Deşi de stări se leagă, stă -într’înse dezlegare.

Când vântu-i ia parfumul, drept a-l ceda necuie, chiar de închină Zilei, tot demoniei suie...

Acăpătând menire sub talgere vremede, ghicita prozodie doar fumegarea crede...

8 actualitatea literară

şcoala de poezie

Alexandru Cazacu devine câteodată revoltă adesea resemnare prin Sud-Estul mereu disponibil cu străzile lui pregătite pentru orice destinaţie unde iubirea este partea câştigătoare din modelul istoric perdant al Europei

Vei reveni

La Sud de toate întâmplările O muzică suavă şi limpede a început să se audă între noi şi locurile unde nu am ajuns prin aceste ore ce-şi caută o vârstă de aur şi nu mai suportă nici un adaos de cuvânt, de gest sau aşteptare atât de aproape de metropolă şi iluzii încât ai impresia că într-un fel eşti partea lor răbdătoare şi optimistă când fervoarea ironică a cuceritorilor fac din din adevăr prima victimă iar toate zilele ce vor urma pot fi o prelungire decrepită a amintirii

Camerele video din staţia de metrou la ora închiderii ca nişte ochi ce au văzut destule când speranţa ta nu eşti decât tu cel de acum purtând o mască albă şi luminoasă pe chip cu şirul de locuri şi evenimente mici ce au rămas în aşteptarea cuiva ce la rândul său aşteaptă undeva în spaţiul estic al incertitudinii noastre cel de toate zilele din ce în ce mai personale Monitoarele alb-negru în care te zăreşti parcă altfel la fiecare mişcare odată cu răceala ce o aduc vagoanele retrăgându-se la depouri şi lumina tulbure ce se împrăşte peste zidurile placate cu cu marmură şi oglinda din capătul peronului unde te vezi drept parte din autoportretul clandestin al oraşului la suprafaţa căruia vei reveni şi să incerci să pui la care o dragoste în cele mai mici detalii ca şi cum ai pregăti o lovitură de stat sau o revoluţie

Trec repede zilele si periculos de identice când lumea se amestecă în sufletul fiecăruia precum substanţele în poţiunea unui alchimist la marginea oraşelor unde sfârşesc depozitele de cherestea, micile fabrici şi unitățile militare vopsite în verde şi asaltate de iarbă după podul macerat de vreme şi vehicule cu armătura ieşită din ciment precum limba unui ogar ostenit printre spălătorii improvizate cu prelatele lor gri păstrând urmele ploilor din anii trecuţi printre vulcanizări unsuroase străjuite de anvelope a căror stive par mici totemuri ce îndeamnă iarna să vină şi să termine mai repede ce are de risipit printre panouri cu reclame decojite şi cele anunţând terenuri de vânzare asemeni unor schelete metalice de dinozaur din care au rămas doar căteva oase sub cerul pictat parcă mereu în culori posace unde veninul trecut din veac în veac ca o sticlă de alcool din mână în mână

Din lojă vom aplauda Stau păsări migratoare în orizont ca nişte pistrui pe obrazul lumii şi noi credem că adevăratul miracol este atunci când la întoarcere găseşti pe cineva căruia să-i povesteşti călătoria şi când sperietoarea de cârpe ar vrea să prindă puţin viață ca un Pinocchio textil ce nu o să plece nicăieri ci doar o să ne măsoare nouă rămânerea soarele se va ridica să încălzească din cerul îndepărtat sângele reptilelor iar noi din colţul aşezării tăiate de meridian ca din loja unei tainice aristocraţii vom aplauda frenetic zornăitul cutiilor de tablă legate de automobilul altora ce au rostit jurăminte

Nu pot să uit acea diminineaţă devreme cu moloşagul ei unde spuneai că atunci când ştii că pierzi o bătălie importantă o altă victorie vei afla de-ai să poţi duce lupta până la capătul puterilor şi norii albi de ceaţă ca nişte bulgări semitransparenţi de zăpadă ce ne priveau în camera dreptunghiulară de hotel tapetată în albastru unde se auzeau trenurile de cursă lungă mergând dintr-o amintire în alta şi o melodie de jazz rula în surdină după zgomotul aproape intuit al rochiei tale în cădere iar farurile maşinilor ce construiau pe tavan un teatru de umbre prin care umbrele noastre umblau pierzându-se şi regăsindu-se şi luna pregătită de plecare asemenea unui jeton din cazinouri când obiectele ne somau să le schimbăm numele iar anotimpul înainta în oraş ocupându-l şi credinţa noastră că o civilizaţie este o declaraţie de iubire şi nimic mai puţin şi degetele tale ce strângeau trupul meu precum această seară lungă cu ochii metalici în care stau ca o pradă şi nu pot să uit

Agapele micilor urbe

Imago mundi

O duminică prin zona periurbană a oraşului unde semne heraldice şi disperate ne fac să privim cum trecem dintr-un timp în acelaşi timp ce fără să se mişte este peste tot parcă condamnaţi de un complet ce îl rugăm să se nască odată cu sturionii ce vor să înghită fâşiile de soare şi lună prelinse pe apă odată cu indicatoarele drumului spre Emaus

A long way till yesterday

Pe gardurile lungi se aşează sigura pasăre de care vânătorii se tem Un „tenir promesse” e în fiecare compasiune printre răni amorfe şi maleabile întâlnite pe aşteptate şi prevăzut şi o incertă primăvară îşi lungeşte şederea peste drumuri Doar firul de iarbă străpunge zăpada atâtor ierni ce agonizează pe câmpuri aici la Sud de toate întâmplările ce fug din istorie odată cu drumul leucocitelor prin vena cavă

Toate lucrurile importante se decid dimineaţa iar dimineţile ştiu să profite de această găzduire prin vara târzie ce ridică aburul subțire din oglinzile goale iar păsările îşi lasă ţipătul în pământ când toţi devenim într-un fel suma vorbeleor şi tăcerilor ce s-au referit la noi în altă patrie a lui „da” şi a lui „nu” simţindu-ne tot mai acasă Ignobile piese de muzeu rămân despărţirile şi iubirea Trecerea prin camere de protocol, alcov şi trădare cu mecanica ei duioasă şi feroce este cheia oricărui cifru Doar sărbătorile continuă cernite în haine de împrumut mereu devreme prin gări şi pieţe de provincie unde pe o tipsie de argint se aduce entuziasmul precum odinioară capul Botezărului

nr. 72 n iunie 2017

Doza de stricnină Suntem în ziua asta lungă cu sufletele tulburi fiecare privindu-ne cu singurătatea şi îndepărtarea lui ce are nevoie să fie lăsată în pace ca să fie puternică când obiecte grele plutesc deasupra zilei de mâine şi totul se învecheşte lent ca o fotografie sepia unde am văzut întaia oară o femeie de care m-am îndrăgostit O insectă se străduie să ajungă în partea ferită a camerei şi elitrele ei vor inspira pe toţi arhitecţii acestei urbe de vacanţă străbătută de râul fără nume şi de ore elastice Un anotimp al lipsei în ochii tăi îşi află sălaş Doza de stricnină se diluează în egoism şi spânzurate în corzile venelor inimile continuă să bată

Un alter ego O duminică lângă un fluviu grăbit să se verse în mare şi senzaţia de tenacitate şi rezistenţă a unui alter-ego în a cărei posibilitate nu credeai dar care acum a preluat controlul printre întrebările ce se pun mereu doar după ce evenimentele s-au dus şi devin asemnea unor baloane ce se umflă pe măsură ce se ridică apoi se sparg brusc în aer

Pelicanul lui Strinberg Un fel de tinereţe imberbă năvălind prin duminica acestei primăveri cu lumina ei precară şi fină încadrând lumea ca pe o icoană în care sfinţii întârzie şi unde soarele de câteva zile încearcă să apună ascunzându-se sub nori Chintale de sloiuri tremură lichid la colţul adăposturilor unde atâţia tu şi eu sunt daţi afară dintr-o biografie iar echinoxul ne pare un tată din „Pelicanul” lui Stringberg În trupul fiecăruia se deşteaptă o victimă lângă secundele îngânate de o flaşnetă printre marafeturile sudului unde plopii au început să fugă cu picioarele lor lungi şchipătând de-a lungul câmpiei plecată să cucerească lumea unde ploaia peste ţigle pare vocea voalată şi consolatoare a unei prietene iar o iubire neîmpărtăşită înseamnă a izola o posibilitate

şcoala de poezie

nr. 72 n iunie 2017

Dalina Bădescu

Eva

Lorena

Trandafirii știu cele mai multe lucruri despre Eva. Fiecare poartă numele unui iubit, iubite, copil, nepot, vecin, cățel, pisicuță, postaș sau licurici și în fiecare dimineață se amestecă într-o mare de culori luminoase și își strigă mama, pe Eva. Ea se trezește atunci și reîncepe să-și spună povestea a tot ce-ar fi putut să aibă: iubiți, iubite, nepoți, vecini și trandafiri care știu cele mai multe lucruri despre Eva și care poartă numele…

Are aproape 21 de ani și e studentă la Drept. Și-a scris visele pe ape, în aer, în stele, dar le-a luat curând de acolo și le-a ascuns sub pudră și sub rujul roz, exact în locul acela în care vor rămâne pentru totdeauna și unde nu le va citi nimeni.

Petra

Student, plecat să lucreze vara în America.

De data asta a ajuns în Hawaii, unde va petrece foarte bine, va câștiga o sumă substanțială de bani și își va face mustrări de conștiință că nu i-a trimis mamei nimic.

Dar mama îl va ierta, nu pentru că i-ar fi cerut-o cineva, nici măcar el, ci doar așa, pur și simplu, pentru că mamele știu întotdeauna de ce.

A venit pe lume acum 2000 de ani si de atunci a fost pe rând om, gâză, antilopă din imediata apropiere a Saharei, ulm, om iarași, hipopotam, arbore de cauciuc, sămânță de salcâm, oaie și rădăcină de ghimbir.

Acum este pentru a treia oară om și nu i se pare prea grozav.

Miranda Miranda cea cu tenul măsliniu și cu părul mirosind a cafea proaspăt prăjită…

Era o plăcere să o privești cum se învârtea ademenitor, răspândind valuri de voluptate în fiecare dimineață din spatele tejghelei micului său butic.

La început meniul includea ouă prăjite, bacon, mâncare de mazăre și cremșnit.

Odată cu trecerea timpului, meniul, buticul și Miranda au început să se extindă.

La un moment dat, Miranda devenise atât de mare încât era imposibil să spui care e ea, care e afacerea, care e buticul și care sunt clienții.

Nistor Tocmai ce s-a născut la Caracal sau la Slatina.

Mama nu știe cine este tatăl.

Nu va încerca niciodată să-l găsească.

Va ajunge misogin, însă, la bătrânețe, va fi împăcat cu el însuși, dar nu va ști niciodată dacă a fost și el tată.

actualitatea literară 9

Maurice

Cain După două luni de mers la școala de Duminică a aflat povestea numelui său din Biblie și totodată motivul pentru care băieții mai mari îi dădeau jos pantalonii și râdeau de el.

La vârsta de 20 de ani strânsese suficienți bani pentru prima operație.

Zece ani mai târziu și-a schimbat numele în Magdalena.

Abel S-a născut la ora 05.00 dimineața, într-o duminică, balanță cu ascendent în vărsător.

Pentru el, cele mai frumoase momente erau acelea în care primele raze de lumină spărgeau mocirla nopții și alungau tăcerea de cavou. Îi plăcea îmbrățișarea mută a răsăritului anunțat, dar încă nepetrecut.

A murit într-un accident de mașină, în drum spre spital, unde iubita lui era în travaliu.

Rebeca Are 60 de ani și azi a adus la serviciu un album cu fotografii. Și-a ales singură hainele, coafura și lacul de unghii.

A inventat un mecanism prin care să-și facă singură poze din mai multe unghiuri: cu coșciugul larg deschis, din perspectiva apropiaților, de la depărtare.

Acum, fiindcă a aflat totul despre ea, așteaptă liniștită să iasă la pensie.

Tania Tania poartă tocuri mai tot timpul.

Are bucle șatene bogate, care-i cad lasciv peste umerii albi.

Are propria nuanță de ruj și de parfum, concepută chiar pentru ea la Zurich.

Tania își dă jos din când în când machiajul greu și rămâne goală.

Raul Are un aparat de fotografiat și face mii de poze. În curând va avea apusul perfect.

Trebuie doar să-și schimbe obiectivul, să-și scoată filtrele, să-și monteze trepiedul și să-și țină respirația.

Apoi își ridică privirea și se lansează într-o avalanșă de fotografii întrebându-se tot restul vieții cine era fata cu înghețată și de ce n-a observat-o.

Sara

Xavier

Fericirea (singuratatea) este pentru Sara momentul în care își cumpără seturi noi de lenjerie, doar pentru a rămâne în ele la masaj, la manichiură, la dresaj, la coafură – -o nouă factură pentru compensațiile mărunte ale aparențelor.

A aflat încă din copilărie care îi va fi destinul.

Nu s-a abătut nici o clipă de la drumul care i se revelase și indiferent de câte tentații a avut, a iubit mereu aceeași femeie pe care a văzut-o în acea zi la Catedrală și pe care n-a întâlnit-o niciodată.

Ivan Pentru Ivan lucrurile au fost tot timpul clare: nu a fost făcut pentru a fi în compania oamenilor.

A renunțat la facultate și s-a mutat în casa din pădure a unei mătuși.

Tăia lemne și scria aceeași poveste despre ea, cea care n-a mai venit niciodată, așa cum îi promisese nici el nu-și mai amintește când.

Iosif Ca adolescent, Iosif a fost imposibil de înțeles.

A schimbat zeci de psihologi, meditatori și șamani care spuneau cu toții că baiatul este perfect normal, la fel ca toți copiii de vârsta lui, lucru de neconceput pentru părinții săi care îl visau exceptional.

Singura care l-a acceptat a fost Maria, cea care l-a și ținut de mână atunci când s-au aruncat amândoi în gol și au schimbat lumea.

Magda URSACHE

10 actualitatea literară

eseu

nr. 72 n iunie 2017

Despre oameni cereşti

„Şi zicem noi, care ne scăldăm în ani: «Ce faci într-o zi?» Nu într-o zi, într-o clipă! Poţi să faci mult! Că Dumnezeu n-are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Şi putem să I-o dăm într-o clipă”.

Pr. Arsenie Papacioc Părintele Ioan Cr. Teşu este, pentru mine, un reper, dar şi un sprijin moral, mesajul său, pe atât de fundamental, pe atât de creştinesc, fiind ca, în Kali Yuga modernă, a cărei marcă e disoluţia, nu coeziunea, ura, nu iubirea, fiinţa degradată, nu îmbunătăţită, să nu ne lăsăm dez-integraţi de „realităţile tragice”. René Girard nota că diavolul e mai lesne de imitat decât Iisus şi chiar îşi doreşte să fie imitat.

Fiecare carte a Profesorului de la Facultatea de Teologie ieşeană e un luminaj pentru tineri: luminează minţile ca un sfeşnic, având darul argumentării, dar şi capacitate de expresie. În plus, intră pe poarta mare a bibliografiei esenţiale: de la Sfântul Antonie cel Mare la Fericitul Augustin, Evagrie Ponticul, Ioan Carpatinul, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Isaac Sirul, Sf. Marcu Ascetul, Simeon Metafrastul, Palama, Teofan Zăvorâtul… Şi câte omilii, predici, cuvântări, capete, epistole nu citează! Mă opresc aici, copleşită.

Stilul, inflamant – de la flamă – cere statornicie şi trăinicie, ca singura şi sigura cale spre mântuire. Am mai scris despre lupta părintelui cu răul, cu necredinţa. E ştiut că se contestă rolul Bisericii ortodoxe de a fi pilon al naţiei, dar şi jertfa clerului ortodox. O constantă e şi încercarea de a fi transformaţi într-o populaţie submorală, dispreţuinduşi propria etnie şi valorile ei, cu atenţia îndreptată exclusiv spre sinele mărunt. Aici l-am parafrazat pe Petru Ursache, folosindu-i cuvintele, cu aceeaşi răspundere faţă de adevăr, de semeni şi de sine.

Preotul Profesor Ioan C. Teşu se opune, de la catedră şi din biserică, fenomenului de-sacralizării. Ne spune, şi-i auzim vocea sonoră, inconfundabilă (risc să afirm: cuminec vine de la comunicare) că familia, sagrada familia, e biserica de acasă. Acum, când românii fug de-acasă, descoperind că e lung pământul, ba e lat, iar liberalul Cataramă militează ca pruncii lor rămaşi locului să aibă doi taţi. Părintele susţine că icoana poate învinge haosul, că haosul nu are putere asupra icoanei, iar rugăciunea ne ajută să fim curaţi şi luminaţi ca la Carte. Ioan Cr. Teşu chiar trăieşte ce-a citit şi a scris. Fiecare carte a sa este, pentru mine, ca o bisericuţă dintr-un lemn.

Culegând de unde trebuie cuvinte de folos duhovnicesc, I. C. Teşu şi-a intitulat cartea cea mai recentă „Simt boala ca iubire a lui Hristos”, după cuviosul Porfirie, subtitlul fiind Sensul mântuitor al suferinţei (Ed. Eikon, 2017).

Nu spunea Emil Cioran că „bolile au apropiat cerul de pământ”?

Cartea Părintelui Teşu, greu lucru, îmbărbătează, scriind despre „puterea sau harisma răbdării”. Spune Iisus, după Matei: „cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”. Şi stareţul Ambrozie de la Optina vorbea de răbdare ca despre o treaptă spre smerenie, dragă lui Hristos.

Ce am învăţat din cele 270 de pagini? Puterea de a

răbda în necaz. Sf. Ioan Scărarul cuvântă despre „toiagul răbdării”. Cuvioşii o numesc „crucea răbdării”, de purtat fără vaiet, fără cârteală; fără „de ce, Doamne?”, ca părintele Arsenie Boca.

Scrie Ioan C. Teşu: „Atunci când este vorba de sănătate şi de boală, dacă, urmare a rugăciunilor stăruitoare, nu ne ridicăm din patul de suferinţă, s-ar putea ca Dumnezeu, în atotînţelepciunea Sa, să aprecieze că ne este mai folositoare boala decât sănătatea, atât pentru curăţirea păcatelor trecute, cât şi pentru ferirea de cele viitoare, pe care eram pe punctul de a le săvârşi, dacă am fi rămas sănătoşi” (p.

269). Şi încă: „mai ales în clipele noastre de necaz şi durere, se cuvine să strigăm către Cel ce ne este Părinte şi Frate, Prieten, Sprijin şi Ajutor! Chiar dacă avem impresia că rugăciunea noastră nu este auzită, să strigăm către El, cu şi mai multă putere, după cuvântul psalmistului: „În ziua necazului meu am strigat către Tine, că m-ai auzit” (Ps. 85,6). În rană arde Hristos, în pătimirile trupeşti e lumina lui, ne învaţă optimistul profesor preot; pătimirile grele, odată răbdate, te duc până-n liniştea raiului, în lumina Lui neînserată, o superbă metaforă, a lui Dumnezeu.

Deruta, spaima de moarte, panica, disperarea pot fi învinse prin credinţă. Îmi aduc aminte că Petru îmi spunea: „Logic, Magda, dacă ţi-e frică de moarte, atunci înseamnă că nu crezi în înviere”. Îl cita pe Ioan Hrisostom. După lecţia moderaţiei şi a smereniei, lecţia ultimă pe care mi-a predat-o a fost lecţia acceptării suferinţei cu demnitate, întărit de Dumnezeu să sufere demn. Şi dacă suferi cu demnitate – repet – ai propriul drum al crucii, iar răsplata va fi însutită şi înmiită.

L-am văzut mereu pe Bătrânu printre rândurile cărţii preotului-profesor, prieten al său. Petru avea o lumină în ochii albaştri, ceva bun, iertător, necrispat, neînciudat, nobil în durere. Aflat în nevoinţă, a avut acea putere numită de Isaac Sirul „duhul harului”. Spune Părintele I. C. Teşu: „darul acesta special (subl. mea, Magda U.) este darul răbdării în pătimiri şi este de la Dumnezeu”.

Da, Petru a dat un ultim examen de răbdarea durerii.

Când şefa clinicii de cardiologie l-a invitat în sala de intervenţii pe neaşteptate, Bătrânu a avut o mică ezitare: voia să-mi dea un telefon, să mă anunţe ce se întâmplă.

Precizare: n-am semnat, ca aparţinător, pentru acea intervenţie (stenturi) inadecvată, tratament inadecvat.

Apoi a venit infecţia cu Klebsiella, prin instalaţia de aer condiţionat a terapiei intensive. A auzit-o spunându-i pe ton ridicat: „Vă e frică? Nu sunteţi bărbat”. Habar n-avea medicul care l-a împins în moarte cum a trecut Petru Ursache peste valuri de încercări, din cauza firii lui verticale. Sunt sigură că va primi, pentru tot ce a îndurat, „cunună de bărbăţie” (Nil Ascetul). Şi nu s-a lăsat copleşit, strivit de frica morţii trecătoare. Nici n-a vrut să mă sperie: „Magda, acum nu pot mânca, dar îmi face bine asta. Postul mântuieşte sufletul”. Atunci nu-l credeam, insistam, îl forţam să înghită miere, era foarte slăbit.

Doctorul cel mai bun e credinţa: vindecă fără arginţi neputinţa noastră, iar medicii cu credinţă în Dumnezeu ştiu că Biserica acţionează spre vindecare. Daniel B. Hinshaw, doctor practician şi profesor universitar la Seminarul Sf. Valentin din New York, invitat la Bucureşti pentru workshop, susţinea că trebuie creată o punte între teoriapractica medicală şi tainele Bisericii, ambele acţionând în acelaşi scop. Mai spune în Suferinţa şi natura vindecării (Ed. Sophia, trad. Florin Caragiu) că: „Bună parte din arsenalul metodelor medicale moderne este de mare folos şi poate fi recunoscută ca binecuvântată şi în acord cu învăţătura şi practica tradiţională creştină; o altă parte semnificativă nu este, şi atunci este interesul şi datoria noastră să ne informăm cu privire la ceea ce, prin tratarea trupului, poate aduce atingere mântuirii sufletului”. Sfântul Vasile cel Mare a urmat anume cursuri de medicină, la fel Cuviosul Porfirie.

Ar fi de adăugat că numai stafful medical ateu nu înţelege tainele Bisericii; că asistentele cele mai devotate bolnavilor vin dinspre Facultatea de Teologie. Una dintre ele mi-a spus: „Cheia este să speri când nu mai speri”. Ultimele cuvinte Bătrânu le-a îndreptat spre cer. A strigat după ajutorul lui Dumnezeu: „Ajută-mă, Doamne!”. Şi-mi tot reproşez: poate că n-am strigat din toată inima în rugăciunea mea pentru vindecare şi asta pentru că nu-l vedeam murind, nu credeam că Petru poate muri, eram sigură că Petru al meu nu poate muri înaintea mea. Îi bătea deja ceasul şi nu voiam să accept. Nu ne era nouă de moarte, nu atunci. N-am auzit nici un „şi de-o fi să mor” dinspre Petru.

Spitalul era ca o carceră, ca o zarcă. Lucra de ani şi ani la o carte pentru trezvirea sufletului şi a minţii: Istorie, genocid, etnocid, convins că memoria neexersată suferă; că memoria vie e o biserică vie.

Petru trecuse prin perioada religio ilicita, în liceu şi în facultate, când suportul moral al credinţei trebuia distrus.

Colegul şi prietenul său din clasa a III-a, Adrian Onofrei, fusese ridicat de lângă el. Şi cât l-a căutat! Ţărănuşul orfan (tatăl i-a murit sub căruţă; schija din război i-a ajuns la inimă) a fost educat de preot şi de învăţător, în sat, să creadă în eroi, în martiraj. Mă uit mereu spre coperta cărţii Istorie, genocid, etnocid: zorelele de pe sârma temniţei reprezintă simbolul suferinţei înflorite prin putere spirituală.

Închisoarea comunistă a fost Academia suferinţei. Or, martiriul e treapta de înălţare spre dumnezeire. „E calea apostolilor, spre a fi viu în eternitate, cu sufletul”.

Era foarte îngrijorat de inconsistenţa reprezentării trecutului, până la deformare şi s-a decis să se documenteze pentru tema cea mai grea: oroarea terorii comuniste, exact cum a fost. Valeriu Gafencu era pentru Petru Ursache „om ceresc”, aşa cum ar spune Ioan Gură de Aur. „Magda, Dumnezeu i-a ajutat pe bunii creştini să lupte cu răul moral şi fizic. Definiţia eroismului e să-ţi rabzi suferinţa. Ţuţea a fost ales să sufere. Şi Părintele Justin Pârvu, şi Steinhardt, şi Ianolide, şi Chioreanu… Şi uite că tocmai comunistofobii sunt acuzaţi ca extremişti de dreapta”.

Lui Petru îi datorez bibliografia cărţii mele, Comunismul cu rele şi rele, Eikon, 2013. N-a fugit de osteneală: documentarea a fost crâncenă. Cum stătuse ani în şir cu mintea pe atrocităţi, a fost marcat de detaliile devastatoare.

Pe patul clinicii, avea coşmaruri provocate de memoriile celor bătuţi satanic. Îşi imagina că, în camera de gardă, se afla un călugăr chinuit de chipul de fiară a lui Goiciu, cumnatul lui Dej. Ceasurile cele mai grele erau cele de noapte, dar venea dimineaţa şi încă una, şi încă una…

Doamna doctor Gabriela Omete mi-a permis să rămân lângă el, în terapie intensivă, aproape permanent: „– Ce facem mâine, Domnule Profesor?

– Grea întrebare, Doamnă Doctor”, zâmbea Bătrânu. Şi mie, cu tristeţe conţinută: „Nu mai pot să scriu, nu mai pot să citesc…”

Ba nu, i-am răspuns, trebuie să închei ce-ai început.

Cărţile lui o să le editez eu, pe toate.

Deşi ni s-a spus că a doua zi vom merge acasă, Petru a luat-o pe calea neîntoarsă. Părintele Teşu îl unsese pe frunte cu untdelemn sfânt, să-l vindece. Pregătit pentru trecere a fost, dar a trecut singur.

Blândul meu confesor, I. C. Teşu, îmi repetă la spovadă că, după durerea lumească, vine consolarea; îţi pierzi rostul pământean, însă „boala trupească vine spre vindecarea sufletului”.

După Cioran: „Boala întreţine graţia, căci este alimentul indispensabil ce hrăneşte pasiunile pentru o altă lume. Prin boală îi înţelegem pe sfinţi, iar ei, prin ea, cerul” (Lacrimi şi sfinţi). Părintele mă consolează că nu există moarte; este doar o schimbare la faţă. Treci pragul albastru spre viul neîntrerupt. Expierea e o experiere a sufletului: o înnoire, atât. Şi-mi vine în minte o întrebare a mea şi un răspuns al lui Petru, privind „Iubeşte şi fă ce vrei”. „E simplu, Magda: nu crezi în Dumnezeu, nici el nu crede în tine. De aceea spunea Mircea Vulcănescu, alt «om ceresc» al românilor, că trebuie pus accentul pe prima parte: întâi crede, apoi fă ce vrei. Iubeşte-l pe Dumnezeu şi fă ce vrei, ce vrea El să faci”.

Iar Mircea Vulcănescu, martirul, o ştia bine: credinţa e ori „robie”, ori „vocaţie benevolă”.

De atunci, de când s-a stins, l-am urmat, poate l-am şi imitat pe Petru Ursache, urmând povaţa Sf. Vasile cel Mare: „Să nu ne despărţim de iubirea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, ci să răbdăm durerile cu tot sufletul, aşteptând ajutorul Lui”.

Părintele Ioan C. Teşu susţine că ortodoxia creştină nu vizează suprimarea trupului, ci sublimarea ener-giei trupeşti, spre împlinirea umanului. Îl urmez în credinţa asta, ca să nu-mi pierd cerul. Cartea sa, „Simt boala ca iubire a lui Hristos”, m-a îmbunătăţit.

Citiţi-o, este o carte homeopatică !

Dan FLORIŢA-SERACIN

nr. 72 n iunie 2017

proză/diverse

Statuia Sfântului Nepomuk

Se făcea că mă aflam în oraşul meu natal şi priveam către fărbăria bunicilor mei care abia se întrezărea albă prin ceaţă dincolo de Timiş. Ştiam că bunicii sunt morţi şi că acolo nu mai trăia decât uica Ionel, singur, bolnav, pe care toată lumea îl cunoştea după porecla sa, Voghez, ciudată alcătuire fonetică. N-aş fi bănuit niciodată de unde i se trage porecla asta, dacă domnul profesor Bonea, fostul său coleg de clasă, nu mi-ar fi povestit că odată, la o lecţie de geografie, uica Ionel, pe atunci elevul Lupea A. Ion, ar fi pronunţat cu inocenţă „voghez” în locul numelui munţilor Vosgi. Pe uica Ionel l-am mai vizitat de vreo două ori de când a murit Maica, aşa obişnuiam să-i spun bunicii, ultima dată anul trecut în decembrie, când, auzind că mă aflu la Umileni, în localitatea aceea vârâtă în văgăună de munte, mi-a trimis vorbă să-i aduc un brad de Crăciun.

Am uitat de ce trebuia să merg iarăşi la dânsul, poate surprins de terifianta imagine care mi se deschisese pe neaştepte în faţă, aceea a Timişului umflat peste măsură, cum nu ţineam minte să-l fi văzut vreodată. Prin faţa mea trecea la vale un puhoi de apă groasă, tulbure, acoperită cu pete de spumă gălbuie, ca balele unui uriaş animal care s-ar fi adăpat mai sus, către Şlais, din scursoarea enormă duhnind a putregai. Podul de fier era deja imposibil de trecut, deoarece apa îi ajunsese la tablier, ba chiar începuse să i se scurgă cu repeziciune printre grilaje, încât se putea prevedea iminenta prăbuşire a întregii sale structuri sub asaltul stihiei dezlănţuite.

Habar nu mai aveam de ce trebuia să mă duc la uica Ionel, dar îmi părea grozav de rău că n-o puteam face, şi, privind cum apa bătea dincolo în zidul palatului Bejan, îmi spuneam că fărbăria e cu siguranţă inundată, ca atunci când, îmi povestea mama, într-un an pe la început de veac, ameninţaţi de ape, a fost scoasă cu toţi ai ei de acolo şi salvaţi de armată.

Nu era ţipenie de om în preajma mea, de parcă toţi oamenii s-ar fi ascuns prin case de groază şi pândeau pe după ferestre momentul când năvala apelor se va potoli, sau poate nici asta nu făceau, ci dormeau nepăsători, cufundaţi în somnul orelor timpurii ale dimineţii. Am ajuns să cred, prin urmare, un timp, că sunt unicul spectator al acestei răbufniri a naturii, până când am zărit un om şezând pe marginea supraînălţată a falezei din dreapta podului. Această constatare m-a surprins nu numai din pricina priveliştii insolite, ci şi fiindcă, uitândumă cu puţin înainte în direcţia aceea, puteam să jur că nu văzusem pe nimeni. Omul şedea cu picioarele atârnând spre apă, aşa că nu îl puteam vedea decât din spate. La un moment dat, apropiindu-mă, am avut impresia că e gata să se arunce în valuri, dar nu, stătea doar uşor aplecat înainte de gârbovit ce era şi părul alb îi ieşea la ceafă în smocuri de sub pălărie. Dacă mă uitam mai bine, parcă nu purta o pălărie obişnuită, ci o gambetă cu calota ovală şi borurile răsfrânte în sus. Avea pe umeri o haină de gabardină gri, asortată la culoare cu pălăria, lucioasă la spate de prea mult purtat. Pantofii şi-i pusese alături, pentru că îşi suflecase pantalonii, iar picioarele goale, nefiresc de albe şi le înmuia până la nivelul gambelor în apa tulbure. Mi-am dat seama că mă aştepta, pentru că imediat ce am ajuns lângă dânsul mi-a întins peste umăr o mână moale, iar eu am prins-o cu vârful degetelor, aplecându-mă cu deosebit respect, pentru că l-am recunoscut într-însul pe Avram Ciortea, profesorul meu de literatură universală.

Avram Ciortea şedea chiar în dreptul locului unde altădată se înălţa pe malul Timişului statuia sfântului Nepomuk, protectorul oraşului împotriva apelor dezlănţuite, pe care nu ştiu cine a avut ideea s-o scoată de la locul ei atunci când s-a amenajat noua faleză. Odinioară, în vecinătatea podului se înghesuia o sumedenie de magherniţe insalubre cu modeste prăvălioare la demisol, care au fost pe rând demolate atunci când s-a pregătit amplasamentul noii case de cultură. La vechea faleză, îngustă şi joasă, accesul era permis printr-o uşă cu grilaj, care se deschidea în dreapta chioşcului ce flanchează şi astăzi intrarea pe pod. Vechea faleză nu era loc de promenadă, iar cei ce se abăteau pe acolo nu o făceau decât pentru a arunca gunoaiele în râu.

Singurul lucru interesant pe care îl oferea era acea statuie a sfântului Nepomuk, cioplită într-o rocă cenuşie, cu faţa întoarsă spre apele nărăvaşe, pe care cu un gest al mâinii drepte încerca mereu să le determine la supunere. Dar mama nu credea asta şi i se părea că faţa severă a sfântului căuta nu spre ape, ci de-a dreptul spre fărbăria bunicilor, iar mâna dreaptă, cu degetele arătător şi mijlociu rupte, parcă indica acuzator în aceeaşi direcţie. „Ştii tu, mi-a povestit odată, cerându-mi să promit că păstrez doar pentru mine istorisirea ei, legământ pe care, după cum se vede, nu l-am ţinut după petrecerea bietei de ea la cele veşnice, statuia asta a fost înălţată aici cu aproape o sută cincizeci de ani în urmă, nu mult după ce străbunicii mei au cumpărat acel loc unde se află şi acum fărbăria pe malul Timişului. Străbunicul se trăgea din neam de moţi şi s-a refugiat în Banat în urma răscoalei lui Horea, unde ajunsese să fie poreclit Vidra, după locul obârşiei sale, iar străbunica era bănăţeancă get-beget, femeie frumoasă dar afurisită, cum puţine altele prin părţile Logojului. O chema Pera. Au cumpărat locul pentru a construi un birt la capătul traseului podului plutitor, care umbla în acel timp peste

actualitatea literară 11 Iubitorii de poezie italieni şi români s-au întâlnit la Roma cu Aura Christi

(fragment)

Timiş, de la un mal la celălalt, ducând mărfuri şi călători.” Încercam să-mi închipui acel birt la margine de apă, construcţie de lemn, fără îndoială, care a ars în cele din urmă până la temelii. Atunci a murit şi străbunicul, om în puterea vârstei. Străbunica nu s-a pierdut însă cu firea din pricina asta şi, deşi avea trei copii, nu multă vreme după aceea s-a recăsătorit cu un fărbar şi au constuit acolo o lucrătoare în locul birtului. Toate acestea nu-mi erau necunoscute. „Statuia asta, îmi spunea mama, mângâind cu pioşenie toga de piatră poroasă a sfântului, îmi aduce mereu aminte de întâmplarea pe care vreau să ţi-o povestesc.” Mă aşteptam să facă o lungă introducere, dar, spre surprinderea mea, ca şi cum ar vrut să-şi despovăreze mai degrabă sufletul, ea începu simplu şi direct să-mi povestească nişte fapte care m-au uluit prin neobişnuitul lor. „Într-o zi, începu mama derularea şirului acestora, la Birtul podului, cum i se spunea, au tras doi călugări.

Nimeni nu ştia de unde vin şi încotro se duc. Străbunica Pera le-a oferit găzduire în camerele de oaspeţi pentru mai multe zile. În fiecare dimineaţă călugării treceau râul cu podul umblător, pentru a merge la mănăstirea minoriţilor de pe malul opus şi către prânz se reîntorceau peste apă.

De ce n-or fi tras la mănăstire chiar, de asemenea nu ştia nimeni. Aveau cu dânşii o ladă măricică şi destul de grea, pe care, după oarecare ezitări, străbunica a cercetat-o pe furiş desfăcându-i cu nişte agrafe lacătele cât pumnul. Nu ţi-aş putea spune ce o fi văzut ea în lada călugărilor acelora, dar bănuiesc că în mintea ei a început să clocească planuri necurate, iar întâmplarea a ajutat-o să le pună în aplicare.

Pe neşteptate, într-o dimineaţă, călugării s-au pregătit în pripă de plecare definitivă. Şi-au achitat de cu seară toate obligaţiile faţă de găzdaşi, anunţându-i că de mâine-zi se vor aşterne din nou drumului. Spre nenorocirea lor însă, apele Timişului s-au umflat peste noapte şi încă înainte de revărsatul zorilor podul umblător a fost bine priponit la mal. Mare cum era, putea uşor să scape la vale, punând în pericol vieţile celor aflaţi pe dânsul, s-au mai văzut nenorociri de acest fel, aşa că podarii nu s-au învoit cu niciun preţ să încerce în ziua aceea o traversare. Ceasul rău i-a mânat atunci pe călugări să caute alt mijloc de trecere şi, iată, străbunica Pera s-a oferit să-i ducă dincolo ea însăşi cu barca. Se spune că străbunicul era plecat la târgul din Lipova, care se ţinea în preajma marii sărbători de la Maria Radna, altfel poate n-ar fi lăsat-o să facă asemenea faptă necugetată. Dar nu te puteai pune cu străbunica Pera! S-a răstit la slugile care voiau s-o împiedice şi hai cu barca peste Timiş. Aveau o barcă bună; străbunicul o folosea deseori la pescuit şi Pera însăşi trecuse cu ea de nenumărate ori apa, că doar nu putea să stea mereu, toată ziua, bună ziua după pod, care aştepta cam mult până i se strângeau muşteriii.

Zis şi făcut! Au dat barca la apă, au încărcat în ea ce-aveau călugării de luat şi au pornit-o. După câteva lovituri de vâsle, Pera a şi ajuns în mijlocul curentului. Văzând-o cum trage la rame, nimeni nu se îndoia că va trece cu bine dincolo.

Dar, la un moment dat, a scăpat o vâslă în apă. S-o fi rupt furchetul, sau cum îi zice la chestia aia de ţine vâsla, s-o fi întâmplat altceva, nimeni n-a aflat până la urmă. Cei de pe mal au văzut-o câteva clipe încercând să recupereze vâsla, apoi, călcând prea tare pe marginea bărcii, a răsturnat-o.

Mare minune că nu s-a întâmplat moarte de om! Au sărit podarii cu altă luntre, de i-au scos până la urmă pe cei doi călugări. Pera şi-a tras câteva clipe sufletul, ţinându-se de barca răsturnată, apoi a lăsat-o în voia curentului şi a ieşit singură din râul învolburat, că nu cred să fi fost pe malul Timişului femeie mai învăţată cu apa decât ea. Ba se mai şi răstea la podarii care voiau s-o ajute şi pe dânsa, zicândule să vadă numai de ceilalţi doi, că nu dorea să-i aibă pe conştiinţă. În schimb, întreg calabalâcul bărcii a dispărut fără urmă. Unii spuneau că Pera ar fi răsturnat barca întrun loc anume ştiut de ea, de unde ar fi scos lada aceea a călugărilor, în care vor fi fost odoare de preţ, sau cine ştie ce alte valori. Alţii şi-au dat cu presupusul că apa mare a dus cu ea totul la vale, că şi bolovani mută la o adică din loc, darmite un cufăr de lemn, oricât de greu ar fi fost. Nu puţini au început cu timpul să vânture ideea că, de fapt, cei doi călugări nu erau altceva decât lotri îmbrăcaţi în rasă, că altfel de ce ar fi căutat la Birtul podului găzduire şi nu dincolo, la mănăstirea minoriţilor, loc mult mai potrivit pentru cuvioşiile purcese la drum. Iar de plecat, s-au grăbit să plece tocmai când comitele a rânduit poteră pentru prinderea lor şi atunci au dat să treacă Timişul măcar cum. Şi pentru că s-a întâmplat nu mult după aceea ca Birtul podului să ia foc, iar bietul străbunicul să piară tot atunci, aceiaşi oameni poate vor fi văzut în asta o răzbunare din partea lotrilor, neîmpăcaţi cu gândul că au fost păgubiţi, şi încă de o femeie!”

Mă uitam la mama care mângâia toga zgrunţuroasă a sfântului Nepomuk, ştiind că ea gândea altfel şi că în imaginaţia ei îi vedea pe cei doi călugări cum stăteau pe malul râului, smeriţi, cu umerii aduşi de necaz, şi cum, înainte de a părăsi pentru totdeauna aceste locuri, ce le-au fost atât de neprielnice, cu mâna ridicată şi faţa împietrită, precum a statuii lângă care ne aflam, ei au rostit cuvinte grele de blestem împotriva femeii aceleia viclene şi a tuturor urmaşilor ei, până la a şaptea spiţă. Mă înduioşează şi astăzi gândul că nu pentru sine se temea mama de efectul blestemelor lor, ci pentru mine, primul ei copil, şi în gând poate implora bucata aceea de piatră cioplită să nu închidă căile norocului fiului ei.

Vineri, 16 iunie, în aula Bibliotecii de la Accademia di Romania in Roma, cititorii italieni și români s-au întâlnit cu poeta și scriitoarea Aura Christi. cu ocazia prezentării celor două volume de poezie recent apărute în Italia: La sfera del freddo.

Dall’inferno, con amore/Sfera frigului. Din infern, cu dragoste, Milano 2015, Rediviva Edizioni, și Elegie nordiche/Elegii nordice, Roma 2017, Edizioni Aracne (ediție bilingvă româno-italiană, traducere în italiană și notă bibliografică de Geo Vasile). Evenimentul a fost susținut de ICR, iar prezentarea a fost realizată de poeta și traducătoarea Maria Floare Pop, de la Centrul Cultural Româno-Italian din Milano , de personalități din conducerea Academiei și reprezentanții editurilor menționate. Sâmbătă, 17 iunie, postul tv ROMIT TV, i-a dedicat o emisiune Aurei Christi. Duminică, 18 iunie, Aura Christi și Maria Floare Pop s-au aflat la Teatrul Lo Spazio din Roma, în mijlocul membrilor Cenaclului de la Roma (Cenacolo Letterario Romeno di Roma) unde, vreme de trei ceasuri, cei prezenți au fost captivați de recitalul Aurei Christi, dar și de discursul direct, profund, cu teme vizând istoria, actualitatea și viziunea asupra viitorului.

Aura Christi și-a continuat apoi călătoria în Italia, întâlnindu-se cu cititorii din Florența și Milano.

Întâlnire culturală româno-spaniolă la Universitatea Complutense din Madrid „Iª Jornada de Cultura Y Documentación HispanoRumanas”, eveniment organizat de prof. dr. Iuliana Botezan, vineri, 22 mai a.c., în Sala de conferințe a Universității Complutense din Madrid (Facultatea

de Științe ale Documentării, Departamentul de Bibliotecononomie și Documentare, a avut în program prezentarea cărții Egometrie, de Elisabeta Boțan (colaboratoare a revistei Actualitatea literară) care, după cum s-a exprimat organizatoarea, a fost ”cireașa de pe tort”. Deschiderea a fost făcută de Ioana Anghel, directorul ICR Madrid, care a vorbit despre importanța de a face cunoscută cultura română în lume și despre implicarea institului din Madrid în acest proiect. A fost prezentă și Maria Teresa Fernández Bajón, director al Departamentului de Biblioteconomie și Documentare al UCM. A urmat o masă rotundă unde au fost abordate teme precum: ”Documente, prezență în opere, autori români și evenimente românești în izvoarele documentare”, la care au participat Andreea Mira (UCM), care a vorbit despre Fonduri documentare ale Legației Spaniei în București (1880-1926); Fátima Alonso López (UCM), Figura lui Vlad Țepeș în izvoarele documentare și prof. dr. Iuliana Botezan, care a vorbit despre Horia Vintilă, un mare umanist, despre opera și activitatea lui ca profesor la UCM. După o scurtă pauză, au fost prezentate cartea Egometrie și revista Crátera, susținută de criticul literar Gregorio Muelas Bermúdez și Elisabeta Boțan, care a vorbit despre experiența sa ca scriitoare și traducătoare. Elisabeta Boțan trăiește de 15 ani în Spania, a debutat în limba lui Cervantes după ce a câștigat câteva concursuri literare de poezie și de proză scurtă, iar scrierile și traducerile sale au văzut lumina tiparului, în cărți și reviste din Mexic, Spania, România, El Salvador, Irlanda, Ohio etc. A tradus până acum cinci cărți din română în spaniolă și una din spaniolă în română, iar pe blogul său ”Orizonturi poetice” are peste o mie de traduceri. (A.C.T.)

12 actualitatea literară

nr. 72 n iunie 2017

jurnal de bookfest

Despre cărţile de debut care au atras atenţia la Bookfest 2017 An de an, din 2015 încoace, Actualitatea literară vă propune o anchetă despre cărţile, în special cele de debut, lansate la o nouă ediţie a Salonului Internaţional de Carte Bookfest. Au fost invitaţi să participe la această anchetă literară singulară în peisajul presei româneşti actuale mai mulţi autori debutanţi, iar întrebările au rămas, în esenţă, aceleaşi: 1.Care sunt primele dvs. impresii după lansarea de la Bookfest? 2. Ne puteţi dezvălui povestea care a stat în spatele alegerii titlului volumului dvs.? 3. Cum şi când aţi scris această carte? 4. Drept invitaţie la lectură, sunteţi de acord să oferiţi cititorilor ,,Actualitatea literară” un scurt, dar semnificativ fragment din cartea dvs.? 5. Ce alte titluri aţi include într-un Top 10 al cărţilor româneşti sau străine de la Bookfest?

George Motroc

DEBUT - PROZĂ

Vineri, 26 mai, ora 19: În spatele blocului MARA WAGNER (Editura NEMIRA) George Motroc: Care sunt primele dvs. impresii după lansarea de la Bookfest?

MARA WAGNER: Cartea mea s-a lansat cu trei săptămâni înainte de Bookfest, la târgul de carte a fost doar sesiune de autografe. Însă prima lansare, cea de la București, a fost cu emoții mari, dat fiind că este un debut și a fost pentru prima oară când particip la o lansare de carte în calitate de autor. La Bookfest mi-a plăcut atmosfera târgului în general, activitatea intensă, multele lansări - ai impresia că oamenii care vin la un târg de carte sunt toți prietenii tăi, pentru că împărțiți aceeași pasiune: cărțile.

G. M.: Ne puteţi dezvălui povestea care a stat în spatele alegerii titlului volumului dvs.?

MARA WAGNER: Titlul a venit destul de târziu, eram deja în stadiul de corectură finală a romanului. Știam doar că vreau ceva din zona poveștilor de cartier, a romanțelor dintre blocuri, ceva care să amintească de copilăria anilor ’80, cu un strop de parfum comunist, dar habar n-aveam cum să-i zic. Până la urmă, recitind manuscrisul, mi-am dat seama că o mare parte din acțiune se petrece, de fapt, în spatele blocului și că este exact titlul pe care-l căutam! Și așa i-a rămas numele, “În spatele blocului”.

G. M.: Cum şi când aţi scris această carte?

MARA WAGNER: A început mai mult ca un fel de joacă, izvorâtă din dorința de a-mi înțelege copilul care a făcut de curând 12 ani și din teama că, odată cu trecerea vremii, e posibil să uit multe detalii legate de copilărie, așa că am început să-mi notez gânduri și amintiri din propria adolescență. Apoi a continuat ca un pariu cu mine că sunt cu adevărat în stare să le prelucrez într-o carte. Am început proiectul prin iunie 2015, când copiii mi-au plecat în vacanța de vară la mama, la Brașov, și am avut timp la dispoziție după serviciu și în weekenduri. Am terminat manuscrisul abia spre sfârșitul aceluiași an.

G. M.: Drept invitaţie la lectură, sunteţi de acord să oferiţi cititorilor ,,Actualitatea literară” un scurt, dar semnificativ fragment din cartea dvs.?

MARA WAGNER: În spatele blocului, Dragoș sufla cornete prin țevi lungi de plastic alb, legate iscusit unele de altele, cu benzi de leucoplast, astfel încât instalația să arate ca pușca lui Rambo. Era evident lucrarea unui băiat mai mare, fratele ei nici cornete din hârtie nu era în stare să ruleze prea bine, mereu se ruga de ea.

– De unde ai țeava? îl întrebă ea când ajunse aproape de bloc.

– De la Mircea, răspunse țâncul și arătă spre blocul vecin, unde locuia băiatul care-i dăduse caseta.

– Și cum, ți-a dat-o așa, pe gratis?

– Da. Mircea continua să o curteze, deci, în timp ce Manu, după acel bilet, o lăsa să fiarbă la foc mic, fără să mai dea vreun semn. Maria intră indispusă în scară.

Mama era acasă, tatăl încă nu venise. Dădu drumul la televizor, mai erau zece minute până începeau desenele animate. Mama încercă s-o convingă să dea o fugă până la Alimentara, să ia pâine, căci pusese deja mâncarea la încălzit. Maria însă nu voia sub nicio formă să rateze desenele animate și îi promise că se duce după – oricum emisiunea nu dura mai mult de zece minute. Între timp își strigase și fratele să vină în casă și se instalară amândoi confortabil pe canapea.

Sigur că astfel de emisiuni nu se puteau rata, desenele animate se dădeau rar la televizor, doar sâmbăta și duminica. În restul zilelor era program TV doar seara, douătrei ore, se numea Telejurnal. N-aveai ce vedea, numai oameni și vorbărie, imagini cu Tovarășul, fabrici și câmpuri.

Nimic interesant, foarte rar câte-un film american vechi.

Când era mică, la televizor se dădea în fiecare seară câte un episod de desen animat pentru copii, se numea Mihaela.

Dar între timp pesemne că se sfârșise, căci nu mai apărea deloc. Sâmbăta însă aveau zece minute cu Tom și Jerry sau Popeye Marinarul de la ora 13.00, „rubrică realizată de Viorica Bucur“ scria la sfârșitul emisiunii. Maria o admira și o invidia în același timp pe această doamnă, Viorica Bucur, imaginându-și-o o regină a desenelor animate, care se poate uita oricând la ele. Duminică dimineața aveau Lumea copiilor de la ora 11.00. În mare parte la emisiunea pentru copii arătau pionieri oferind flori Tovarășei sau recitând cu patos poezii care se sfârșeau toate cu „Tovarășului Nicolae Ceaușescu, tovarășei Elena Ceaușescu, din inimi de copii vă mulțumim!“. Sau

ceva similar. Însă mai erau și cântecele, care, chiar dacă erau tot despre tovarăși și partid, aveau melodii drăguțe și ușor de reținut. Cel mai mult îi plăceau „Anii luminoși ce ne vor fi cutezători“ și „Cele mai frumoase flori“. După Lumea copiilor începea Album duminical, o emisiune pentru întreaga familie, un caleidoscop de muzică ușoară și populară, anecdote, desene animate, fragmente umoristice din comedii americane vechi reunite sub denumirea „Cascadorii râsului“ și, uneori, circ. Totul alb-negru, căci așa era televizorul lor, mic, alb-negru și scria Sport pe el.

Dar chiar și puținii oameni care aveau televizoare color tot alb-negru vedeau, căci majoritatea emisiunilor așa erau notate în ziar, emisiune alb-negru sau parțial color, Maria nu văzuse niciodată scris doar color. În tot cazul, părinții ei n-aveau de gând să ia vreun televizor color sau măcar unul mai mare, susțineau că nu au ce vedea la el.

După ce se terminară desenele, Maria se pregăti să meargă după pâine. Deschise sertarul bufetului în care țineau cartela pentru pâine și o privi nedumerită. Cartela era un carton cu căsuțe mici, care corespundeau fiecărei zile a lunii și care, când cumpărai pâine, erau bifate de vânzătoare cu pixul. Două franzele pe zi aveau voie să cumpere ei, câte o jumătate de pâine pentru fiecare persoană. Însă cartela pe care o scosese Maria din sertar, deși era încă valabilă și mai erau câteva zile până la sfârșitul lunii, avea toate căsuțele bifate.

– Mama? o întrebă Maria pe mama care tocmai punea masa, arătându-i cartela bifată în întregime.

Mama luă cartela în mână, neînțelegând despre ce e vorba, apoi zări căsuțele bifate cu pix într-un scris nesigur, tremurat, ca de copil.

– Dragoș!!! strigă ea de răsună curtea interioară a blocului până la ultimul etaj. Treci imediat încoace!

G. M.: Ce alte titluri aţi include într-un Top 10 personal al cărţilor româneşti sau străine de la Bookfest?

MARA WAGNER: Într-un top foarte personal, fără a le fi citit și mergând pe intuiție, mi-aș cumpăra: 1. „Povestea fetiței pierdute“, de Elena Ferrante, pentru că tocmai am descoperit-o pe autoare, citesc “Zilele regăsirii mele” și îmi place.

2. „Mâța Vinerii“, de Doina Ruști, pentru că am răsfoit câteva pagini și am văzut că este scrisă în același stil fermecător ca “Manuscrisul fanariot”.

3. „Ce se întâmplă în iubire“, de Alain de Botton, pentru că niciodată nu știm cu adevărat ce se întâmplă în iubire.

4. „Extraconjugal“, de Mihai Radu, pentru că nici în căsnicie nu știm ce se întâmplă.

5. „Imperiul pisicilor“, de Alex Tocilescu, pentru că tocmai am fost la mare și ne-am întors cu o pisicuță abandonată, iar acum avem două.

6. „Despre inimă şi alte eseuri“, de Andrei Pleşu, pentru că scrie savuros și-l citesc mereu cu plăcere.

7. „Fericirea e un ac de siguranță“, de Răzvan Exarhu, pentru că mă atrage titlul.

8. „O viaţă măruntă”, de Hanya Yanagihara, pentru că mi-a fost recomandată.

9. „Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat“, de Iulian Tănase, pentru că am avut ocazia să-l cunosc pe Sacha și acum sunt curioasă de aventurile lui.

10. „Iată-mă“, de Jonathan Safran Foer, pentru că l-am citit cu mulți ani în urmă și vreau să văd ce mai face.

11. „Durerea e o făptură înaripată“, de Max Porter, pentru că e o carte ciudată, dureroasă, dar tare frumoasă - pe asta recunosc că am citit-o, dar nu e ca și cum aș trișa, pentru că am depășit deja cele zece puncte ale topului și am ajuns la unsprezece.

Sâmbătă, 27 mai, ora 12.30: Frumuseţea lucrurilor trecătoare ANDRADA COOŞ (Editura ADENIUM) G. M.: Care sunt primele dvs. impresii după lansarea de la Bookfest?

ANDRADA COOŞ: Lansarea de la Bookfest a fost pentru mine ultima oprire, ca să zic așa, înainte având alte două evenimente de lansare, unul la Cluj-Napoca la Book Cornerul celor de la Librarium și altul la Iași în cadrul Târgului de Carte LIBREX, așa că m-am simțit cred în primul rând ușurată că s-au încheiat toate cu bine. A fost de asemenea prima dată când am participat la un eveniment editorial de asemenea anvergură în România. Lansarea mea a fost modestă, într-un spațiu ceva mai izolat la etaj, în C1, dar sunt mulțumită de cum a ieșit și mă bucur că am putut cât de cât să interacționez și cu publicul cititor de carte din București. M-am simțit puțin pierdută printre numele sonore care s-au perindat pe-acolo, dar mă gândesc că toată lumea trebuie să înceapă de undeva!

G. M.: Ne puteţi dezvălui povestea care a stat în spatele alegerii titlului volumului dvs.?

ANDRADA COOŞ: Titlul cărții mele, Frumusețea lucrurilor trecătoare, are un înțeles dublu. Face aluzie în primul rând la un concept de estetică japoneză, wabi sabi, a cărui traducere ad literam este titlul, și care se referă la o frumusețe puțin tristă, prin care se conștientizează frumusețea unui lucru, iar acesta devine cu atât mai frumos cu cât este mai efemer. În al doilea rând, titlul poate fi interpretat și din contextul conținutului cărții și a călătoriei personajului principal care are ocazia să facă parte pentru o perioadă limitată de timp din comunitatea studenților străini din Kyoto.

G. M.: Cum şi când aţi scris această carte?

ANDRADA COOŞ: Frumusețea lucrurilor trecătoare este o versiune ficționalizată și parțială a propriilor mele experiențe ca și studentă în Japonia. Revenind în Europa după doi acolo, mi-am dat seama că am rămas cu multe anecdote și gânduri pe care voiam să le exprim în legătură cu șederea mea acolo. Astfel, ideea acestei cărți a început treptat să mă bântuie. Întregi scene îmi reveneau obsedant în minte și mi-am dat seama că nu voi scăpa de ele până

când nu le voi așterne pe foaie. A fost până la urmă un gen de exorcism. Din momentul în care m-am apucat să o scriu, mi-a luat doar câteva luni să o termin, deja știam ce voiam să scriu. De acolo și până la publicare a fost un drum mai lung și anevoios, pe care cred că mulți debutanți anonimi și fără relații trebuie să-l străbată. Am scris cartea în patru luni și mi-a luat doi ani să o public.

G. M.: Drept invitaţie la lectură, sunteţi de acord să oferiţi cititorilor ,,Actualitatea literară” un scurt, dar semnificativ fragment din cartea dvs.?

ANDRADA COOŞ: Aș vrea să vă ofer un fragment din Capitolul 12 intitulat Zannen!/Păcat, în care personajul principal, Adriana, vizitează templul Kyiomizu pentru hatsumode, prima vizită la templu din an: Între timp, noi ne-am așezat la rând la unul dintre clopotele mai micuțe ca să ne punem dorința de Anul Nou. Am tras de funia multicoloră împletită ce-mi amintea de un șnur de mărțișor gigantic, iar clopotul metalic, rotunjor, arămiu, a zornăit puternic, anunțându-l pe Buddha că are vizitatori. Am aruncat o monedă de 100 de yeni în cutia de lemn cu grilaj de fier aflată sub funie, ne-am aplecat și, după ce ne-am pus o dorință, am bătut din palme de două ori.

— Și-acum omikuji, a declarat Karolina mulțumită.

Cred că avea o listă de lucruri care se fac de obicei de Anul Nou în Japonia, pe care dorea să o epuizeze.

— Dar de citit cine le citește? Dacă ne pică ghinion și nu ne dăm seama?

— Ei, lasă, lasă, m-am informat în prealabil, a zis zâmbind și ne-am dus să găsim ghișeul la care se vindeau aceste bilețele-ghicitoare.

După ce am plătit, doamna de la casierie ne‑a dat o cutie lungă cu bețigașe, cu baza hexagonală, cu o singură găurică într-un colț al capacului. Am scuturat-o vârtos până a ieșit un bețigaș pe al cărui capăt era înscris un număr. În funcție de acest număr, ne-am primit omikuji-urile, hârtiuțe îndoite bine sub forma unui dreptunghi.

— Le desfacem deodată? m-a întrebat Karolina, dar deja era prea târziu. În fața mea era desfăcută hârtia cu întregul său text neinteligibil. Fiind un oracol transmis din moși-strămoși, înțelesul nu era unul ușor de dedus. Erau mai degrabă metafore împărțite pe treisprezece categorii, de la sănătate și călătorii la propuneri de căsătorie și speculații financiare. Mă străduiam să-mi dau seama ce anume putea fi, când Karolina mi l-a elucidat: jumătate de binecuvântare.

— Și asta ce vrea să zică?

— Mai mult bine decât rău, dar nici prea bine. Eu am jumătate de blestem. Minunat. Și aveam atât de mari speranțe pentru acest an! Am să-l leg pe al meu.

Dacă omikuji-ul era neprielnic, aveai posibilitatea săți îndepărtezi ghinionul legând hârtiuța nenorocoasă de ramura unui copac sau de alte suporturi aflate în incinta templului, special pentru asta. Am stat să mă gândesc dacă să fac și eu același lucru, dar în cele din urmă m-am decis să n-o fac. O jumătate de binecuvântare era mai bună decât nicio binecuvântare. Iar în timp ce Karolina își înnoda ghinionul sperând să nu-l vadă anul acela, eu mi-am depus binecuvântarea în portmoneu, de unde nu s-a mișcat un an.

G. M.: Ce alte titluri aţi include într-un Top 10 personal al cărţilor româneşti sau străine de la Bookfest?

ANDRADA COOŞ: Adevărul este că, având în vedere lansarea și agitația de după ea, nu am apucat să mă uit mai pe-ndelete la standurile diverselor edituri, dar îmi amintesc că am avut o surpriză plăcută când am trecut pe lângă standul Nemira și am observat că a apărut, în limba română, prima carte din seria Spațiul Revelației de Alastair Reynolds. Eu sunt, printre altele, și fană SF și l-am descoperit pe Reynolds anul acesta, citindu-l în engleză și mi-a plăcut enorm! Ador SF-ul scris de cineva care știe despre ce vorbește și e greu să găsești pe cineva mai calificat ca Reynolds, care nu doar că este astrofizician, dar a fost angajat la Agenția Spațială Europeană. Iar personajele lui feminine sunt foarte bine scrise, un mare neajuns în multe romane SF. Când am vrut să recomand cărțile lui cuiva din România însă, n-am găsit aproape niciuna în limba română.

Mă bucur mult că Editura Nemira vrea să schimbe acest lucru și a început prin publicarea Spațiului Revelației!

Sâmbătă, 27 mai, ora 14: Epoca inocenţei ADRIAN MIHĂLŢIANU (Editura NEMIRA) G. M.: Care sunt primele dvs. impresii după lansarea de la Bookfest?

ADRIAN MIHĂLŢIANU: Deși a fost o zi ploioasă, am rămas foarte plăcut surprins de sutele de vizitatori care umpleau culoarele târgului. Foarte multă lume interesată de cărți, de lectură, de autori. Încurajator!

G. M.: Ne puteţi dezvălui povestea care a stat în spatele alegerii titlului volumului dvs.?

ADRIAN MIHĂLŢIANU: Trăim cu impresia că perioada interbelică a fost o epocă minunată, sau că, în general, trecutul e mai luminos decât prezentul. Ei bine, Epoca Inocenței se joacă cu acest concept – trăim în perioada care ar putea fi numită de urmașii noștri drept o epocă în care eram încă inocenți – poate nu în sensul de neprihăniți, ci de inconștienți în neștiința noastră. Consecințele le vom culege peste decenii, dar mai ales copiii noștri vor avea de tras după noi. Iar ce vine s-ar putea să nu fie nici măcar la fel de bun precum ce avem azi.

G. M.: Cum şi când aţi scris această carte?

ADRIAN MIHĂLŢIANU: Am scris cartea în limba engleză în 2011, am publicat-o pe Amazon în 2012, apoi am rescris-o în română și am extins-o foarte mult în ultimii ani, pentru a o publica acum la Nemira, în colecția Nautilus.

G. M.: Drept invitaţie la lectură, sunteţi de acord să oferiţi cititorilor ,,Actualitatea literară” un scurt, dar semnificativ fragment din cartea dvs.?

ADRIAN MIHĂLŢIANU: Se privi pe îndelete, așa cum era, monstruos de urât. Oare nu așa devenise și Societatea, deși încerca să facă bine? Își surprinse licărul de umanitate din ochi. Nu. Nicidecum. Erau încă OK. Trebuia să fie încă OK. Atâta doar că trebuia să-și accepte bătrânețea și să-și caute din timp un înlocuitor. Unul care să fie suficient de tânăr pentru a fi încă în viață – și în putere – atunci când venea amenințarea din spațiu, în 2130. Trebuia să-l caute încă de pe acum, și să nu se înșele. Erau prea multe în joc. Își puse cu grijă masca la loc, iar aceasta îi generă figura unui bărbat aflat la 69 de ani, cu ochii albaștri și blânzi. Tot ce putea spera e că rămăsese așa și pe dinăuntru. Între timp, în Orașul de Vis, miliardarul se opri într-o poiană din mijlocul pădurii. Bodyguarzii rămăseseră la peste 200 de metri distanță, așa cum le ceruse. Își ridică capul și se uită la cer – era plin de stele, așa cum nu l-ar fi văzut niciodată din New York sau Shanghai. Simți cum urmele gloanțelor încasate cu treisprezece ani înainte încă îl dureau tare. Fusese dureros, dar extrem de necesar. La fel cum fusese necesar tot ce făcuse în ultimii cincisprezece ani, de când începuse lupta pentru a-și recupera compania și de când se alăturase Societății. Totul fusese necesar.

G. M.: Ce alte titluri aţi include într-un Top 10 personal al cărţilor româneşti sau străine de la Bookfest?

ADRIAN MIHĂLŢIANU: Abia aștept să citesc În spatele blocului, de Mara Wagner, pentru că am copilărit exact în perioada descrisă de autoare. Așteptându-l pe Bojangles, de Olivier Bourdeaut, e rezervat pentru vacanță, tot la fel cum e rezervată și Statele Unite ale românilor, o colecție de jurnale de călătorii ale autorilor români care au vizitat America secolului XX, apărută la Humanitas.

Sâmbătă, 27 mai, ora 14: Downshifting ALEXANDRU DONE - Câştigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom, ediţia 2017- (Editura POLIROM) G. M.: Care sunt primele dvs. impresii după lansarea de la Bookfest?

ALEXANDRU DONE: Fiind prima lansare de carte la care particip în calitate de autor, desigur, am destule impresii. Dar cred că asta e mai puțin important fiind vorba de mult subiectivism. Dacă ne referim la impact, ar trebui poate să spun că romanul se află în competiție pentru cea de-a 31-a sesiune de lectură a Festivalului primului roman din Chambéry. Iar dacă ar fi să vorbim despre implicații personale, m-am văzut cumva nevoit să-mi redeschid contul de Facebook, asta după aproape doi ani în care am încercat să mă țin cât mai departe de news feed-uri și timeline-uri, așadar mă consider reintegrat social. Până la urmă toate cele trei aspecte concură la o anumită dinamică, de care culmea, eroul meu din roman, încearcă de fapt să scape.

G. M.: Ne puteţi dezvălui povestea care a stat în spatele alegerii titlului volumului dvs.?

ALEXANDRU DONE: Ca să zic așa, s-a cam ales “el pe sine”. Îmi venise ideea să scriu o carte despre raportul dintre timp și aspirații individuale, aspirații ce de multe ori ajung să fie suprimate de un complicat mecanism social. De aici și titlul. Downshifting-ul este un model existențial ce încearcă să învingă sistemul cu propriile lui arme. E vorba de persoane care ajung în poziții cheie în schemele de human resources ale companiilor, așadar cu salarii pe măsură, dar care își dau seama că au ajuns să dedice prea mult din timpul lor unor chestiuni care pe fond nu sunt vitale. Și atunci își asumă un fel de regresie și coboară pe scara responsabilităților câteva poziții optând pentru un context cu o remunere mai mică, dar care le oferă mai multă libertate în plan personal. La noi, practica asta e aproape inexistentă și asta pentru că indiferent câte poziții ai coborî într-o companie, volumul de muncă rămâne foarte mare, la fel și cel al responsabilităților, asta pentru că trăim într-o societate în dezechilibru. Există însă o altă formă de downshifting pe care o putem regăsi și care după părerea mea e cu mult mai interesantă și anume a celor care părăsesc organizațiile pentru a se dedica industriilor creative.

Film, literatură, arte vizuale, pentru a enumara doar câteva. Preocupări care nu aduc bani mai deloc, ba chiar înghit foarte mulți. Ei bine categoria asta mi se pare foarte interesantă pentru că se sustrage cu totul unei mentalități bine consolidate. Oamenii ăștia chiar sar din schemă, riscă și derapează asumat. Simbolic, cam asta se întâmplă și cu Mihai, eroul pricipal. Printr-un context pe care n-am să-l divulg, ajunge din copywriter la o multinațională, taximetrist. Și e cât se poate de ok cu asta, însă da, inevitabil apare presiunea banilor, bani pe care reușește până la urmă să-I facă, într-un alt context neașteptat. Asta ar fi primul layer de citire al cărții. Există și un al doilea, pe care eu îl consider cu mult mai important și care privește creația, obsesia creației aș spune, torsiunile interioare pe care le provoacă în raport cu ipostazele ei: încremenirea în proiect, eșecul și desigur succesul. Am încercat să le evoc pe toate într-un fel sau altul. Deasupra lor însă, în toată cartea plutește apăsător spiritul al lui Mircea Eliade, care îl strivește cu anvergura si determinarea lui pe Mihai, altfel un mare admirator al lui Eliade.

G. M.: Cum şi când aţi scris această carte?

ALEXANDRU DONE: Cartea am scris-o în etape, o parte în Berlin, o parte în București. Cum, poate fi într-adevăr o întrebare. Cu scheme narative, fișe de personaj, de interacțiune și juxtapunere, layere ale acțiunii, în sfârșit, așa cum în general cred că se scrie un roman. Și trebuie să recunosc că de multe ori a fost cu adevărat distractiv. De fapt cam așa e și romanul, încearcă să trateze lucruri serioase neserios și lucruri neserioase într-o maineră cât se poate de seriosă.

Dacă reușeste, rămâne de văzut. Cred că dramaticul capătă mai multă consistență când e dublat de ironie

jurnal de bookfest

nr. 72 n iunie 2017

actualitatea literară 13

Despre cărţile de debut care au atras atenţia la Bookfest 2017

și umor. Plus de asta, sunt deja îndeajuns de mulți cei care se iau foarte în serios, într-atât de în serios încât lasă impresia c-ar fi nemuritori. Cât încă suntem aici, avem parte de jocuri și relativitate, iar relativitatea asta mi se pare un foarte bun prilej pentru a denunță instituti și instanțe. Până la urmă Mihai e un tip care rătăcește în interior, cu obsesia unei cărți pe care n-ajunge s-o scrie, dar culmea, publică mai mult împins de împrejurări un compendiu cu scripturi din anii de publicitate care iarăși culmea, într-un context dat are un foarte mare succes. Așadar, o reușită discutabilă în raport cu sine, dar importantă în raport cu cei din jur. Și dacă mă gândesc bine, partea din roman de care mă simt cel mai legat este tocmai cea în care Mihai țese în minte plasa proiectului lui de roman ce ar urmă să poarte titlul “Taximetriști și ospătari”, o carte pe care mi-ar plăcea s-o scriu. Nu știu dacă se va întâmpla, dar sigur ar putea fi un punct de plecare.

G. M.: Drept invitaţie la lectură, sunteţi de acord să oferiţi cititorilor ,,Actualitatea literară” un scurt, dar semnificativ fragment din cartea dvs.?

ALEXANDRU DONE: Fragmentul ales, este extras din cea de-a doua jumătate a cărții și privește palatul lui Fane Pungă din Buzescu, un rrom bogat, care după o vizită în Capela Sixtină, hotărăște să-și picteze și el palatul cu scene din ceea ce pretinde că ar fi văzut când a fost în moarte clinică și a trecut dincolo, o experiență care l-a marcat. „Fane şi nevastă‐sa ocupau un apartament dintr‐un hol lung, biroul de lucru, un dormitor şi o baie.

Desfăcătoarea era în picioare odată cu răsăritul, gata să ia palatul la puricat. În urma ei, îşi târşâia papucii o ţigancă uscăţivă şi osoasă, cu faţa brăzdată de riduri îngropate sub piele şi cu o gură ştirbă croită pentru ocări. În fiecare dimineaţă, se înfiinţa în mijlocul holului pe jumătate adormită, strângând în mâini o lavetă şi sprijinindu‐şi capul în coada unui mop. Bătrâna apărea de unde şi când te aşteptai mai puţin, o înghiontea s‐o trezească şi‐o luă înainte pe scări. Aşa se iniţia un circuit amplu care dura câteva ore, în care palatul trecea prin sita făraşului. Hol cu hol, culoar cu culoar, cameră cu cameră. Un adevărat tur de forţă în care nicio scamă, niciun fir de praf, nicio pată cât de mică nu scăpau. Mama Desfăcătoarea avea ochi şi miros de copoi. Balustradele erau frecate de la un capăt la celălalt, tocurile ferestrelor, uşile şi butoanele liftului, dezinfectate şi lustruite.

Papucii aranjaţi şi sprayaţi. O dată pe lună, pardoseala era acoperită cu o peliculă de detartrant, pentru ca apoi să fie spălată cu un şomoiog uriaş. Pe timpul nopţii, cuvele chiuvetelor erau acoperite cu staniol, iar vesela, învelită în folii de aluminiu. Chiar din prima zi, bătrâna îi pusese în braţe lui Andrei un halat alb şi o bonetă sanitară. Pictura prezenta riscurile ei şi putea pune în pericol întregul ecosistem al palatului. Ziua, puradeii alergau goi puşcă prin curte, iar femeile roboteau prin bucătăria de vară, spălau şi întindeau rufe. Când Fane era plecat, se adunau toate, puneau la fiert ibricele pântecoase de cafea, fumau şi‐şi dădeau în cărţi. Cum Desfăcătoarea era vrăjitoare de cinci stele, primea vizite numai de la ţiganii bogaţi, vedete din lumea mondenă şi politicieni. Dădea de deochi, de descântec, de cununii legate, de boală, de singurătate, de necaz, de pizmă, de blestem, de inimă rea şi câte şi mai câte. Clienţii intrau precipitaţi, ca să iasă răvăşiţi, deznădăjduiţi şi cu ochii plânşi, ori, dimpotrivă, cu privirea vie, ageră, strălucind a bucurie nestăpânită. Cât despre bani, afacerile nu prea mai mergeau cine ştie ce nici în ţigănie. Criză se simţea şi la ei. Multe palate erau scoase acum la vânzare, iar cele deja începute fuseseră în mare parte abandonate. Însă, în afară de ţiganii cu datorii la cămătari şi maşini de lux pentru care‐i fugăreau băncile, mai erau şi cei ca Fane, care sfidau criza şi cărora afacerile continuau să le meargă din plin. Vestea că Fane îşi găsise un pictor „Trimis“ se dusese repede în toată ţara. Aşa că, de la o vreme, ţiganii începuseră să dea năvală, curioşi să vadă „lucrarea“. Mercedesuri, Jaguaruri, Lamborghiniuri, Masserattiuri, Aston Martinuri cu numere de Timişoara, Arad, Cluj, Craiova, Torino sau Valencia opreau zi de zi în faţa palatului. Fane învârtea afacerea pe degete. Ţiganii coborau, îşi placau feţele cu zâmbete largi şi împingeau burţile înainte. Erau numai aur, ghiuluri, brăţări, rulouri la ceafă şi guşi. Fane rânjea la ei, îi primea, îi îmbrăţişa, le deschidea apetitul pentru frumos cu un păhărel de ţuică luat în curte, după care îi invita şi le arăta pereţii.

De spus nu spunea mai nimic, se făcea că vorbeşte la telefon şi îi lăsa să fiarbă‐n suc propriu. Abia după aia se apropia, le şoptea ceva la ureche şi arăta sus, înspre Andrei, pictor cu Har, unicul Trimis şi care ştia cum stau lucrurile în lumea de dincolo. Musafirii beleau ochii, întindeau mâna şi băteau palma fără negociere, urcau în maşini şi se făceau nevăzuţi. Fane scotea un carneţel şi făcea nişte semne. Lista de aşteptare număra câteva zeci de palate. Cum era de bănuit, venise şi ziua în care mama Desfăcătoarea îl luase pe Andrei şi‐l trăsese mai la o parte să‐l descoasă. Voia să ştie cu ce putere lucrează, dacă cunoaşte cărţile de tarot şi învârtelile astrelor, dacă are şi el descântecele lui şi cum scoate argintul‐viu.

Pe şosea era privit cu teamă, iar ţigăncile mai bătrane căutau să se atingă de poalele hainelor lui.”

G. M.: Ce alte titluri aţi include într-un Top 10 personal al cărţilor româneşti sau străine de la Bookfest?

ALEXANDRU DONE: Aş prefera să nu fac topuri ci doar sa enumar câteva titluri. Viața mea de Nicolae Breban ( sunt un admirator al lui Breban ), Sînii verzi de Florin laru, Povestea fetiței pierdute de Elena Ferrante, Mă cheamă Charles Saatchi și sunt artoholic de Charles Saatchi și lista poate continua destul de mult. Deși cam toate statisticile spun că piața de carte românească ar fi printre cele mai mici din Europa, la un astfel de eveniment ești pur și simplu izbit de volumul de carte publicat și în foarte multe cazuri, carte de foarte bună calitate. Un prieten mi-a spus odată că dacă într-o noapte s-ar lasa liniște pentru o clipă în lume, am putea auzi penițele scârțâind pe hârtie. Mi se pare o imagine extraordinară.

Duminică, 28 mai, ora 14: Felinarium ANDREI CRISANT DURAN (Editura HERG BENET)

G. M.: Care sunt primele dvs. impresii după lansarea de la Bookfest?

ANDREI CRISANT DURAN: Ca primă impresie aș nominaliza sentimentul care decurge din faptul de a fi publicat, de a putea observa rodul propriei munci în rafturile unei librării și în mâinile unor necunoscuți; acel miraj al debutului în care încă nu realizezi că ceea ce ai scris a fost tipărit și aruncat în lume pentru a fi degustat sau detestat de cititori.

G. M.: Ne puteţi dezvălui povestea care a stat în spatele alegerii titlului volumului dvs.?

ANDREI CRISANT DURAN: Acum câțiva ani mi-a venit în minte o idee de serie de romane al căror titlu să aibă aceeași terminație (în speță -arium) și care să dezbată fiecare o trăsătură a caracterului uman. În cazul de față, Felinarium se referă la latura sexuală a oamenilor, la excesele pe care oamenii le traversează pentru propria satisfacție. Lucrez în paralel la alte două romane ale ciclului, Vegetarium și Arbitrarium, care vor avea ca teme principale demența și familia.

G. M.: Cum şi când aţi scris această carte?

ANDREI CRISANT DURAN: Cartea a fost scrisă în decursul a doi ani, având perioade scurte de creație și pauze lungi.

Perioada anilor 2014-2016 ar fi cea relevantă în procesul de creație al acestui roman. Felinarium a fost o scriere dificilă, prin prisma faptului că sunt mult mai obișnuit să scriu poezie și teatru. Tranziția de la liric-dramatic la epic nu a fost atât de lejeră, ba chiar a necesitat implementarea unei anume rigurozități în actul de creație.

G. M.: Drept invitaţie la lectură, sunteţi de acord să oferiţi cititorilor ,,Actualitatea literară” un scurt, dar semnificativ fragment din cartea dvs.?

ANDREI CRISANT DURAN: Următorul fragment din Felinarium mi se pare semnificativ: „-Ascultă-mă, se oprește brusc, în fața unei uși, întorcându-se înspre mine și aproape vărsându-și băutura pe degete. Nu ești aici cu scopul de a spune o poveste.

Ești aici pentru a descrie o stare de spirit. Da. Felinarium e o stare de spirit. O religie, dacă vrei. Nu știu cât de ateu sau credincios te prezinți în fața Domnului, nu vreau să te jignesc. Dar - soarbe sec din paharul de gin - aici nu-i vorba de divinitate, de sensuri sau de viață. Aici e invers.

De lipsă de divinitate, de lipsă de sensuri și de viață. Aici e vorba strict de sex. Când zic „viață‟ mă refer la realitatea mondenă, la jegul fiecărei zile, la tot ceea ce e constant în viețile noastre, nu la o lipsă concretă de viață în sensul morții. Revin. Felinarium e o coridă a satisfacerii. Nimeni n-are să-ți garanteze niciodată o mai bună satisfacere a simțurilor ca Felinarium. Înțelegi că la Felinarium e vorba de trup, nu de suflet?”

G. M.: Ce alte titluri aţi include într-un Top 10 personal al cărţilor româneşti sau străine de la Bookfest?

ANDREI CRISANT DURAN: Ținând cont că am fost atent la propria lansare, nu am apucat să observ, ca în ceilalți ani, oferta editurilor. Dar, un top 10 personal de cărți ar fi: 1. Întoarcerea din rai - Mircea Eliade 2. Opera poetică - Nichita Stănescu 3. Delirul - Marin Preda 4. Răscoala - Liviu Rebreanu 5. Domnul K. eliberat - Matei Vișniec 6. Piercing - Ryu Murakami 7. Vagabonzii Dharma - Jack Kerouac 8. Sufocare - Chuck Palahniuk 9. Jeg - Irvine Welsh 10. Quo Vadis - Henryk Sienkiewicz

DEBUT - POEZIE Vineri, 26 mai, ora 16.30: Ipostaze SAVU POPA (Editura PARALELA 45) G. M.: Care sunt primele dvs. impresii după lansarea de la Bookfest?

SAVU POPA: Impresii, dar şi trăiri, după participarea la primul târg de carte din viaţa mea: posibilitatea interacţiunii cu oameni noi, multitudinea de oferte de carte, foarte mulţi debutanţi, mulţi apropiaţi de vârsta mea, senzaţia că am fost în labirintul de cărţi, identic oarecum, cu cel descris de Borges, bucuria neaşteptată de a întâlni vreun autor, pe care l-ai citit, nu cu mult timp în urmă, simţirea pe viu a pulsului lecturii.

G. M.: Ne puteţi dezvălui povestea care a stat în spatele alegerii titlului volumului dvs.?

SAVU POPA: Alegerea titlului volumului meu, Ipostaze, nu a fost una întâmplătoare, cine va dori să parcurgă paginile acestei cărţi, va face o călătorie imaginară, în primul rând, mă va înţelege pe mine, va avea şansa să cunoască ipostazele unor lumi de pe alte continente sau ipostazele copilăriei mele, în Ocna Sibiului, în preajma acelor lacuri sărate, de pe vremea romană, poveştile unor oameni de odinioară, figuri pitoreşti, care au alimentat un întreg arsenal de legende locale.

G. M.: Cum şi când aţi scris această carte?

SAVU POPA: Această carte, privită în mod unitar, conţine o poveste. Ţin la acest termen. În ultima parte, mai ales, sunt astfel de texte, în care, încetul cu încetul, am descoperit bucuria povestirii, a urmăririi şi dezvoltării unui fir al întâmplării. Din acest punct de vedere, textele mele, unele dintre ele, pot fi considerate poeme în proză.

E povestea copilăriei mele, a unui loc în care am crescut, cu care mă identific. Povestea aceasta se întinde pe parcursul a câtorva ani buni. Unele texte au fost scrise în perioada

studenţiei, altele, anul trecut. Aşadar, i-am dat prilej volumului să crească, să dospească precum un aluat bun.

G. M.: Drept invitaţie la lectură, sunteţi de acord să oferiţi cititorilor ,,Actualitatea literară” un scurt, dar semnificativ fragment din cartea dvs.?

SAVU POPA: Vă voi oferi un poem din acest volum:

*** M-am apucat să şterg praful de pe blidele din hol.

Blide de Horezu, altele adunate de prin Ocna. Ştergând ultimul blid am avut o senzaţie unică: erau desenaţi doi bătrânei, un el, o ea, îmbrăcaţi româneşte, simpli, apropiaţi, deasupra lor un soare precum un pumn de cenuşă decolorată. Pătrunsesem dincolo de porţelan, le ştergeam feţele obosite.

G. M.: Ce alte titluri aţi include într-un Top 10 personal al cărţilor româneşti sau străine de la Bookfest?

SAVU POPA: Top 10 (cărţile care mi-au atras atenţia) 1. Franz Kafka, Metamorfoza 2. Yukio Mishima, Amurgul marinarului 3. Evgheni Vodolazkin, Aviatorul 4. Elena Gabriela Feceoru, blister 5. Delia Feraru, lobotomie 6. Rupi Kaur, lapte şi miere 7. Mihók Tamás, cuticular.

8. Ofelia Prodan, Număr de dresură 9. Ioana Geacăr, Uite ce e 10. Kurt Vonnnegut, Abatorul cinci Vineri, 26 mai, ora 17: Lorem ipsum EUGEN C. ANDREI (Editura PARALELA 45)

G. M.: Care sunt primele dvs. impresii după lansarea de la Bookfest?

EUGEN C. ANDREI: Mulțumesc tuturor celor prezenți. A fost bine; acum, că a trecut, mă simt și ușurat.

G. M.: Ne puteţi dezvălui povestea care a stat în spatele alegerii titlului volumului dvs.?

EUGEN C. ANDREI: Nu am o mare poveste în spatele titlului. L-am ales când pregăteam manuscrisul pentru concurs. „Lorem ipsum” este o expresie lipsită de sens și deci versatilă.

G. M.: Cum şi când aţi scris această carte?

EUGEN C. ANDREI: Multe au fost scrise în decursul anului trecut, altele înainte. Multe au fost scrise pe un caiet de la Afrocat, altele pe un caiet no-name de la librăria Humanitas Kretzulescu – cu un stilou Graf von FaberCastell.

G. M.: Drept invitaţie la lectură, sunteţi de acord să oferiţi cititorilor ,,Actualitatea literară” un scurt, dar semnificativ fragment din cartea dvs.?

EUGEN C. ANDREI: peste noapte mi s-au despicat toate firele de păr din barbă în patru şi toate arată acum ca nişte paranteze )()( mă simt acum ca o scenă de teatru pe care se perindă digresiuni şi explicaţii suplimentare şi formule algebrice mă uitam în oglindă semeţ şi mulatru şi m-am gândit să mă rad şi să donez barba asta superbă şi exotică pe care nu o merit muzeului zambaccian G. M.: Ce alte titluri aţi include într-un Top 10 personal al cărţilor româneşti sau străine de la Bookfest?

EUGEN C. ANDREI: - Peripeţiile lui Nastratin Hogea - al-Kindī – Despre filosofia primă - Medeea Axinciuc – Profetul și oglinda fermecată.

Despre imaginaţie şi profeţie în Călăuza rătăciţilor de Moise Maimonide - Matei Călinescu – Conceptul modern de poezie: De la romantism la avangardă - Radu Cernătescu – Arcanosophia. Repere pentru o fenomenologie a misterului - Franz Kafka – Metamorfoza. Integrala prozei antume - Gherasim Luca – Manuscrit facsimilé. Le vampire passif / Vampirul pasiv - Niccolò Machiavelli – Principele - Reynold Nicholson – Misticii islamului - Magda Răduță – „Îi urăsc, mă!”: O antologie a pamfletului. De la cronicarii munteni la Pamfil Șeicaru.

Sâmbătă, 27 mai, ora 14.45: blister GABRIELA FECEORU (Editura PARALELA 45) G. M.: Care sunt primele dvs. impresii după lansarea de la Bookfest?

GABRIELAFECEORU: Amavut prilejul să-mi lansez blister-ul pe 27 mai, la standul editurii Cartea Românească de la Romexpo, alături de Mihai Ignat, Poate noaptea a și-nceput; Ofelia Prodan, Număr de dresură; Hristina Doroftei, Mașina de cusut; Florin Dan Prodan, Poemele de pe Facebook; Mulţumiri întregii echipe a editurii Cartea Românească, editorului Călin Vlasie, scriitorului şi redactorului cărţii mele Cosmin Perţa, criticului Al. Cistelecan pentru eleganţa şi precizia cu care au vorbit despre debutul meu şi despre cărţile celorlalţi autori prezenţi. Reverenţe poetei Medeea Iancu pentru că m-a îndrumat în tot acest timp, că a avut răbdare şi a citit ambele manuscrise, idem poetului şi prietenului Mihók Tamás!

Nu secrete să vă zic în cea ce priveşte Bookfest-ul, lucruri ordinare, cu care probabil sunteţi obşnuiţi. Fac o schemă: Avantaje: - vizibilitate - promovare - întâlnirea cu scriitori fascinanţi Dezavantaje: - e cel mai intens maraton de lansări de cărţi şi în marele vacarm reuşeşti să extragi un cuvânt din discursul cuiva de la un stand, să cuplezi cuvântul auzit cu alte cuvinte auzite la alte standuri, nu te poţi concentra; - probleme tehnice: nu a existat o băncuţă pe care să ne aşezăm, am stat la coadă la toaletă, e sufocant, aproape că nu poţi respira.

G. M.: Ne puteţi dezvălui povestea care a stat în spatele alegerii titlului volumului dvs.?

GABRIELA FECEORU: Igen. Pe lângă faptul că a avut răbdarea de a-mi citi şi primul manuscris, şi al doilea manuscris, lui Mihók Tamás îi datorez şi titlul cărţii (blister), el a venit cu ideea asta, şi am adoptat-o. Titlul a fost „pronunţat” prima dată în căsuţa de chatbox pe facebook, de unde îmi luam notiţe cu tot ce trebuia modificat, rescris, înlocuit.

G. M.: Cum şi când aţi scris această carte?

GABRIELA FECEORU: Prima variantă a manuscrisului am finalizat-o în luna mai a anului trecut. Am trimis-o la concursul de debut „Alexandru Mușina”, concurs pe care l-am pierdut cu succes. Apoi am trimis același manuscris, considerabil îmbunătăţit la concursul de debut „Max Blecher”, pe care l-am pierdut cu același remarcabil succes.

Am căzut în depresie. În toamna anului trecut renunțam total la primul manuscris, îl renegam, pentru a o lua de la capăt. Poemele din primul meu manuscris au fost scrise cu fostul bebeluș Zian (fiul meu) în brațe (actualmente copil în toată regula), cu el legănându-l, gătind, aspirând, noaptea când adormea profund. Poemele din cel de-al doilea manuscris, cu care am şi debutat, pe acesta l-am scris departe de Zian. Ambele concursuri de debut au avut un rol esenţial în formarea mea. Important este să participi, să fii în fenomen, să fii activ, înveţi de la ceilalţi şi vezi cum se simte pierderea când crezi cu adevărat în poezia ta. Îi îndemn pe tineri să fie total dedicaţi poeziei, dar să ştie că ceea ce se întâmplă în spatele poeziei, nu e poezie, spun asta şi pentru mine.

G. M.: Drept invitaţie la lectură, sunteţi de acord să oferiţi cititorilor ,,Actualitatea literară” un scurt, dar semnificativ fragment din cartea dvs.?

GABRIELA FECEORU: Pentru că blister este despre abandon, despre umanitate, despre cum să te vindeci după abandon, despre cum să faci pluta în marea de eşecuri, despre cum să te întinzi iar la soare ca şi cum n-ai fi avut niciodată nicio îndoială, nicio dramă. Astfel se încheie volumul meu de debut: am căzut în abandon. asta înseamnă 1. 2. 3. mai sus n-a ajuns evaluatorul meu cu numărătoarea. şi ce dacă? strâng-arc îngăduinţa. împing deasupra cerului, pedeapsa. din acest moment, resping abandonul.

(P. S.) G. M.: Ce alte titluri aţi include într-un Top 10 personal al cărţilor româneşti sau străine de la Bookfest?

GABRIELA FECEORU: Voi enumera 10 cărți, câteva sunt selectate dintre cele 15 care apar pe site-ul hartaegalitatii. com, un site al nostru, al tuturor, dar conceput şi manageriat de Medeea Iancu şi cu mine, există şi pagină de facebook Harta Egalităţii. Ce este aceasta? O platformă complexă, care va deveni în scurt timp un filtru pentru discriminări şi alte asemenea probleme, discriminări pe care în numele evoluţiei, trebuie, a venit timpul să le conştientizăm, să le ardem, să fim curaţi. Un loc în care veți găsi tot ce se întâmplă pe partea de social și nu numai din lumea literară a momentului. Anunţăm un studiu cum nu s-a mai făcut în România. Va fi publicat. Cred în acest studiu. Cred în îmbunătăţirea situaţiei literaturii. Va veni şi vremea în care numărul de cronici scrise pentru cărţile femeilor va fi Egal cu numărul de cronici scrise pentru cărţile bărbaţilor. Pentru mai multe detalii, haideți pe hartaegalitatii.com !

Lista: 1. Alex Tocilescu, Imperiul pisicilor 2. Anne Fine, Rochiţa lui Bill 3. Eugen C. Andrei, Lorem Ipsum 4. Margaret Atwood, Povestea Slujitoarei 5. Medeea Iancu, Delacroix este tabu: suita romînească 6. Mihaela Miroiu, Cu mintea mea de femeie 7. Mihok Tamas, Cuticular 8. Mira Lobe, Insu-Pu. Insula copiilor pierduți, 9. Savu Popa, Ipostaze 10. Svetlana Cârstean, Trado

Vieţuirea în cuplu Totul e relativ de Alan Ayckbourn Regia: Felix Alexa Teatrul „Nottara”, Bucureşti Iubirea şi comedia au punctul lor de inefabil.

Iar teatrul, care deşi mizează pe jocul la vedere, se-nconjoară de mister, crescând din invizibil ca dintr-un aluat străbătut de „axa nevăzută a scenei” (Alice Voinescu). Spectacolul Totul e relativ de Alan Ayckbourn, regia: Felix Alexa, Teatrul „Nottara”, Bucureşti (în premieră pe ţară) e plin de rizibil (şi-n hohote şi-n tăceri), de la început până-n final, şi aduce în scenă situaţii de un inefabil graţios. Regia, pe deplin cunoscătoare a coridoarelor de unde vine sau se strecoară nostimada, nu-şi propune să dezlege iţele, nu-i permit cuplul tinerilor Greg şi Ginny, aflat la început de funcţionare, sau cuplul adulţilor Philip şi Sheila, experimentat în exerciţiul funcţionării. Ceea ce apropie cele două cupluri, aparent străine, sunt infiltrările erotice ale unui partener dintr-un cuplu în spre un alt partener din celălalt cuplu, mărind fondul de mirare şi de neînţelegere, dar acceptând eroarea, deoarece adevărul spus, fiind nemilos, provoacă dureri, uneori insuportabile. Personajele au un centru de fiinţă în jurul căruia îşi construiesc neabătut relaţia cu sine şi cu ceilalţi. Acest centru, fiind, cu siguranţă, diferit de la un personaj la altul, devine o piedică pentru o comunicare liniară, iar când lasă posibilitatea de înţelegere echivocă, datorită suspiciunii sau

nehotărârii, atunci... totul devine relativ. Iubirea se adânceşte în universul ei de mister, aşa îi stă bine, spre a nu se banaliza, iar comedia triumfă, căci încurcătura, pare-se fondul ei de bază, rezolvă situaţiile în măsura în care le încurcă şi mai mult, înnodându-le. Tânăra Ginny avusese cândva o relaţie amoroasă trecătoare cu un bărbat în etate, dar îndrăgostindu-se de tânărul Greg, pe care-l vrea de soţ, îi cere să aibă încredere în ea în răstimpul cât rezolvă cu trecutul. Însă telefonul, sosit pe neaşteptate, are darul să-i provoace lui Greg numeroase bănuieli şi-l aruncă într-o aventură a încurcăturilor. Întâlnirea cuplurilor, spre a-şi limpezi neînţelegerile, este de un haz viu, zguduitor, mai mult în registru neaoş, decât în unul sec englezesc, dar cu efect la spectator. Încercarea personajului de a nu-şi pierde partenerul din cuplu declanşează un slalom printre sentimente şi stări, dar şi o tristeţe venită din înţelesul că totul se află în relativ. Actorii, bine distribuiţi, sunt într-un forte ce le individualizează personajele prin vioiciune, devotate punctului de vedere, dar şi prin masca sfiiciunii de a face haz de necaz: Constantin Cotimanis (Philip moderând temperamentul şi înţelegând cu moderaţie), Catrinel Dumitrescu (Sheila, în distincţia gestului, relaţionează căsnicia cu devoţiunea), Gabriel Răuţă (Greg, un „passe-partout” înamorat, ghicind viitorul în talpă), Raluca Gheorghiu (Ginny, pupila seducătoare în braţele mariajului seducător).

Cât despre sinceritatea „actanţilor” în „jocul dragostei şi al întâmplării”, ce declanşează hazul, trebuie căutată în abilităţile actorului, îndemnând publicul la introspecţii. Scenografia Andradei Chiriac, prin cele două spaţii de joc, unul din urban şi altul din rustic, slujeşte actorului şi-l inspiră în prestaţia sa. Muzica lui Alexei Ţurcan, apropiată de „energiile interpretării”, contribuie la dinamizarea acţiunii. Totul e relativ de Alan Ayckbourn, de la Teatrul „Nottara”, Bucureşti, îl recomandă încă o dată pe Felix Alexa ca pe un regizor ce dăltuieşte, deopotrivă, în sensul textului şi-n jocul actorului spre bucuria spectacolului unde viaţa se reface prin/din teatralitatea sa. Nu exigenţa aprecierii probează valoarea creaţiei, după cum nici entuziasmul sau chinul din timpul „facerii” nu-i aduc operei forma întemeiată, ci veghea cu har venită din sufletul de artist aflat în contact direct cu fondul său de gândire şi transfigurare.

Nicolae HAVRILIU

nr. 72 n iunie 2017

teatru Nicolae HAVRILIU

14 actualitatea literară

Din culisele formulei „Lumea ca teatru”

E musai să ne ştim între noi!

La început nu reuşeam ca să-nţeleg toate câte mi se-ntâmplă, deşi, în sinea mea, le numeam aspecte de comunicare. Şi deveniseră tot mai frecvente aceste aspecte de comunicare, în ultimul timp, cu vecinul meu de apartament, mutat de curând în bloc. De câte ori mă vedea, omul se oprea din mers, mă privea atent şi foarte politicos îmi spunea: „Vă salut, domnu! Toată stima, domnu!” Apoi rămânea prins locului până nu-i spuneam ceva. Eu, bineînţeles, îi răspundeam, ce-i drept, în fugă. „Numai bine vă doresc! Ce mai face vecinu?” El nu mai aştepta să audă şi altceva de la mine, se retrăgea în spatele uşii de apartament pe care o trântea cu putere şi, apoi, se făcea linişte. Bănuiam că umblă la vizor spre a vedea cam pe unde mă deplasez.

Alteori, când îl vedeam, ca să schimb atmosfera, îmi venea să-i spun: „Salutare vecine! Frumoasă zi se arată să fie!” Însă imediat îmi retractam gândul, ştiind de la un amic de-al meu, pe care-l preţuiam, n-aveam încotro, că acest „Salutare!” deranjează şi nu se cuvine folosit ca formulă de salut între doi oameni civilizaţi. Deşi vecinul meu e un mare consumator de zer, am aflat ulterior că zerul are proprietatea laptelui matern, exploda la fiece vorbă de a mea şi râdea hăhăit sau horcăia, înghiţinduşi cuvintele. Când vroiam să port o discuţie cu el, nu se putea defel. Şi totuşi insistam, crezând că mai pot obţine noutăţi de la el. Dar în zadar! Se retrăgea foarte insidios ca un corp străin, pe care-l purta cu el de câte ori era solicitat, printre copaci, pe după o clădire sau se-nchidea în apartamentul său, anunţând că este peste cap de ocupat cu treburi. Nu intra în lume dacă nu era invitat. Iar dacă din compasiune, cineva îl invita, omul arunca în stânga şi-n dreapta felurite invective, scoţându-se pe sine în prim plan pentru plurivalenţă sau pentru contribuţii la „edificarea” timpului ce n-ar exista în afara sa. „Timpul nu îndrăzneşte o asemenea abatere, spunea el, deoarece timpul ca un amic izbăvitor mă scuteşte de multe şi mă uşurează de poticneli, dar nu oricum, numai după ce-mi aduce un folos”. Astfel, la numeroase insistenţe, puteai să afli ceva de la el şi chiar să încropeşti o conversaţie. Iar dacă după conversaţie nu ajungeai să-l cunoşti sau să-i înţelegi firea, te vedeai îndemnat „să-i priveşti însoţitorii”, după cum glăsuieşte un proverb japonez. Aşa am ajuns să fiu clientul unui Fast-food de cartier unde vecinul meu se ducea ades. Şi acolo ce să vezi... *** S-au servit mâncăruri de tot felul, cât mai dichisite şi cât mai plăcut mirositoare, unele gătite la foc mic, altele la foc mare, ba chiar şi-n cuptorul cu unde, în care s-au pus de toate, ce nu s-au pus, dar lumea nu prea mânca. N-avea gust mâncarea. Ce-o fi, ce-o fi? se agitau mesenii.

– Staţi liniştiţi, bre! strigă dintr-odată ajutorul de bucătar. S-a uitat sarea! Patronul, când s-a dus la ibovnică, a luat din greşeală calupul de sare cu el. Dar acum s-a întors şi m-a rugat să aşez solniţele cu sare la mese. Vedeţi şi dumneavoastră! Puneţi, după cum aţi auzit, sare pe gust în farfurii! Poftă bună! Şi deşi, după cum spune poetul, „foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare” începu, adică aruncatul sării în farfurii pe vârf de cuţit sau pe apucate între degete, vecinul meu nu se vedea nici la faţă, nici după respir. Avea un fel al său de a respira. Trăgea puternic aer în piept, după care se oprea măcinând ceva între dinţi, apoi expira scoţând sunete ca de clopoţei. Nu-mi permit să comentez înţelesurile; bucuria mea era de fiecare dată că nu-mi scapă cu nimic, iar memoria înregistrează şi, după inspiraţie, solicită condeiul să noteze. Am rămas la condei şi bine mă simt în acest ev de asalt a maşinii şi a calculatorului. Dar eu nu mă las bătut şi, când îmi pun ceva în cap, acţionez sistematic. Aşa că, într-o duminică dimineaţă, l-am surprins pe vecinul meu în sala de conferinţe a unui teatru independent, recent deschis şi aranjat după ultimele cerinţe ale unui spaţiu vizual şi auditiv îndemnat, prin sporul de confort, să contribuie la perceperea mesajului. *** La tribună se afla o tânără de statură mignon şi nu ştiu cum reuşea să-şi schimbe pe neobservate pieptănătura, prilej de a se face şi mai simpatică. Fiind atent la ceea ce spune, îmi scăpa momentul cu schimbarea pieptănăturii, mai ales că eram cu ochii şi la vecinul meu ca să-i surprind reacţiile. Iar, într-un fel deprins cu coţcăriile, i-am observat drăgălaşei de la tribună manevrele. În spate avea un ecran şi, când îşi propunea să-şi mute smocul de păr într-o parte sau alta, dezvelind o ureche sau acoperind altă ureche, vorbitoarea apăsa pe un buton de la pupitru, iar imaginea de pe ecran se modifica, producând o temporară iluminare sau întunecare. Sătul peste cap de acest joc de imagini în mişcare, mi-am propus, dovadă că începea să mă intereseze, să fiu atent numai la ceea ce spune. Şi iată ce-am auzit... „Dacă stăm şi ne gândim mai bine, secolul XXI n-a venit cu nimic nou în materie de sex. Însă avea timp, au trecut suficienţi ani. A atins vârsta unui

adolescent care ştie ce să facă, fără să dea greş, cu trupul său. Putea să inoveze, în sfârşit, sexualitatea, biata de ea! Ce se ştie şi se practică acum, aparţine de secolul trecut. Doar pe aici, pe acolo, s-au exagerat formele, s-au intensificat mişcările, ce-i drept, s-au multiplicat poziţiile, unele creând repulsii, iar altele arătându-se doar simple „deja vu” aducătoare de plictis. Deplasările în cosmos ar putea predispune la extrasex. Desigur, interesele sunt, din păcate, de altă natură, preluarea de eşantioane de meteoriţi, dar n-ar trebui neglijate formele de reproducere. Că uite, se-nţelege, şi acolo fiinţele se-nmulţesc. Se vorbeşte de sexul de la distanţă.

Dar nu e nimic dovedit de noi cei de aici. Probabil că avem simţurile atrofiate şi nu simţim la fel ca respectivii de deasupra. Unii, care s-au deplasat în cosmos, s-au văzut atinşi de anumite protuberanţe, însă fără efect, sau scobiţi prin anumite părţi ale corpului. Repet, e posibil ca doza de simţire să fie alta. Ori contactul să nu-şi fi făcut încă zona de conexiune. Ce ştiu de la mine din ţinut, pot să spun că unii dintre copaci au cunoscut îngroşări în scoarţă, observabile, mai ales, la amurg, iar în zori se făceau dispărute. Ce-i drept, apoi în piaţă la noi s-au înmulţit fructele exotice. Şi lumea cumpără. Ce să facă? Fructele neaoşe, mărul, părul prunul, de mult şi-au pierdut urma.”

– Eh, fir-ar să fie! se auzi o voce masculină din sală.

Cine ştie ce mâncăm, iar nevestele noastre visează extratereştrii!

Mignona de la tribună, deşi oprită din vorbit, se arătă preocupată să-şi aranjeze pieptănătura în alt fel, însă din greşeală îi căzu peruca şi rămase cheală în faţa sălii care izbucnise în râs. Ca să oprească momentul hilar, o voce de la un difuzor repeta întruna: „Lăsaţi vorbitoarea săşi continue discursul! Lăsaţi vorbitoarea să-şi continue

Şi când reuşea să se facă nevăzut, avea acest spor, vecinulfugealateatrucasăvadăBurlăceişiburlăciţe de Hanoch Levin, regia: Alessandra Giuntini, de la “Nottara”, deoarece personajele, Pukiţa şi Gaunino, jucate de Daniela Minoiu şi Alexandru Mike Gheorghiu, făcură zdrunicată burlăcia. discursul! Lăsaţi vorbitoarea să-şi continue discursul!”. În ciuda precauţiei sale, mignona, puţin fâstâcită, nu se aştepta să-i fie clipa atât de potrivnică, mai stătu puţin pe gânduri, privi mulţimea ieşită de sub control, îşi luă obiectele ce-i aparţineau şi părăsi sala. Lumea, după obicei, fie că striga, fie că fluiera, era de nestăvilit.

Dezmeticindu-mă în acest vacarm, imediat am privit în direcţia unde ştiam că se află vecinul meu. Nu părea să fie în locul respectiv, deşi o mogâldeaţă se aciuase acolo şi sforăia. M-am gândit să nu fie chiar vecinul meu. Dar cu atât am rămas. Era imposibil să verific, trebuia să urmez şuvoiul de lume îndreptat spre ieşire. Pe drum, în trecerea mea de unul singur, poate şi dintr-o nevoie de spălare a creierului, mi-am spus „Când în lumea de la centru, cu omul simplu şi curat, luminile din ceruri n-au căutare, fiind fără încăperi, într-o altă parte apare lumea derivată, cu omul scufundat, fără putinţa de plutire, stăpânit de prea multă mişcare, de fapt, prins în viermuire, şi alintat de prea multe afecte, în fond afectaţii.” Ceva m-a făcut să-ntorc dintr-odată capul.

Credeam că este vecinul meu, aflat el de data asta pe urmele mele. Dar nimic din toată presimţirea mea nu se adeveri. Era, doar, o foşnire iscată din senin. „Ia, mai dă-l încolo de vecin! mi-am zis. Fie-mi bună, doar, vecinătatea, dacă altceva nu se poate!” Dar imediat am venit cu o corecţie: „Trebuie! Şi apoi e musai să ne ştim între noi!”

Abia oprindu-mă la un stop, mi-am dat seama că singur nu sunt. Lângă mine se afla fata de statură mignon, cu o altă perucă pe cap, vopsită multicolor, la braţul unui tânăr.

– „Do you like me?”, îi spusese ea brusc.

Băiatul o privi curios, nu-şi închipuia să fie întrebat.

– „Iar dacă ar trebui să caut un răspuns la întrebare, începu el tărăgănat, aş prelungi timpul de gândire, ca şi cum aş lăsa loc pentru negocieri, printr-un maybe yes, maybe no”.

– „Ştii că eşti curios! izbucni ea. Fii bărbat şi mai acordă-mi o şansă!”

Apoi, smulgându-se de la braţul lui, fata intenţionă să treacă strada. Culoarea de la semafor se schimbase în favoarea pietonului.

– Iubi, nu fi supărată! Peste două zile sunt la World Maths Day. Trebuie să-mi iau măsuri de protejare! strigă tânărul şi privi fata cum se pierde în mulţime.

Remus V. GIORGIONI

nr. 72 n iunie 2017

Florin Golban, Pe umărul stâng, Editura Coresi, 2016

Girat de poetul Marin Lupşanu, poetul călărăşan se află, pare-se, la debutul său editorial, cum singur se mărturiseşte într-un cuvânt final:

„Primul volum. Sunt mărturisiri, cum îmi place să spun. Monologuri... Fiinţe”.

De asemenea bănuim – în lipsa unei minime prezentări editoriale – că poetul s-a apucat de scris în timpul armatei (a publicat în „Amurg sentimental”, dar şi în „Observatorul militar”). Urmând sfatul fratelui său: „Nu căuta cuvintele.

Lasă-le să curgă...”, F. G. lasă într-adevăr discursul său liric cam necontrolat, în nădejdea unei ulterioare auto-limpeziri, care poate va veni – poate nu. Poate că, deocamdată, cel mai bun poem al lui Florin este „Acea zbatere” de la pag.77, unde într-adevăr se simte un început de fior existenţial: „Acea zbatere a bucăţii de hârtie rostogolită de vânt printre picioarele trecătorilor e mai mult decât o imagine. E simbolul unei clipe trăite la limită, ca o ultimă secundă de viaţă.”

Petru Solonaru, Osebitor, Editura Antares, Galaţi, 2014

Prezentată în termeni elogioşi de prof. dr. Adrian Botez, cartea lui Solonaru apare sub egida fundaţiei culturale care patronează editura amintită, are 180 de pagini şi reprezintă o antologie din cinci volume, publicate între 2008 şi 2013. Titlurile acestora amintesc preocupările de odinioară ale unui Ion Gheorghe, marele nostru poet chtonic: În, Or, Tetraion, Zamolxeion, Tetradele.

Avem în finalul cărţii şi un mic studiu hermeneutic, lămuritor în acest sens, intitulat „Semn şi sens” sau Tetrada poesiei, din care cităm: „Asemenea alchimiei, poesia este chemată să facă aurul sensului din plumbul semnelor.... ea creează o antologie a altei lumi...” O carte a tainelor universului, a tăcerilor fără nume care plutesc pe înfiorare...

O carte pentru iniţiaţi, ne avertizează prezentatorul, de care nu îndrăzneşte să se apropie oricine (iată o etichetă care poate chema, dar poate şi îndepărta cititorul dornic de poezie). Enumerăm şi câteva titluri de poeme interesante: Oarbele poteci, Zorit să curg, Arheionul, Epifania oului.

Domnica Pop, Ora lactee - poeme kaiku, Editura Trinom, Arad, 2016

Volumul de haikuuri al arădencei Domnica Pop începe cu o poetică explicitare a lumii, intitulată „Ce-am fi” (Cear fi lumea fără poezie?), luând ca moto o poezioară fermecătoare scrisă de un copil: „Un tigru sare/ peste o pădure/ oarecare” – Felix (12 ani). Avem 80 de pagini de poeme, câte trei pe pagină, cu

cărţi/autori

actualitatea literară 15

Lăsaţi cărţile să vină la mine ! excepţia ultimelor două pagini. Autoarea concepe cartea în 60 de „minute”, aşezate în ordine inversă – după care urmează Clipa Zero: „Nimic// Totul/// Nimic”. Şi 10 „secunde” numerotate de la -1 la -10, secunda a (-)zecea fiind un grafem.

Iată şi câteva exemple: „Noapte senină/ osiile carelor/ lucesc oţelul” (Minutul 23); „Purtată în cord/ Zbaterea între valuri/ peştele-n undiţă” (Minutul 22); Etaj rotitor/ deasupra oraşului - / stol de porumbei” (Secunda -7). De pe coperta a patra nu aflăm decât că autoarea este membră a USR, a Societăţii Române de Haiku şi a Asociaţiei Internaţionale de

bine articulată de Sorin Grecu, prezintă un dublu interes pentru noi - iată-l pe-al doilea: (poetul Cocora pierduse) „biletul cu care trebuia să călătorească/ până la Lugoj...” Iar noi găsirăm şi explicaţia: de ce noi îl aşteptăm de câteva luni bune la Lugoj şi marele poet – precum personajul George din poezia Mama - nu mai vine! La Referinţe critice, îi găsim pe: Ormeny Francisc (critic cultural, doctor în Filosofie), Constantin Zărnescu, Ioan Romeo Roşiianu, Adrian Ţion; referinţele se leagă, în principal de volumul Mic Manual de Traumatologie, publicat de poetul-jurnalist în 2015, la

special titlul celui de-al treilea volum de versuri şi suntem total de acord cu rezonanţa lui: Cel mai frumos cântec vine pe furiş... Dar desenele sunt cam naive, iar editorul ar trebui să ştie că nu orice caracter de literă este potrivit (sau măcar lizibil!), mai cu seamă cel folosit la scrisul de pe copertă.

Haiku din Tokyo.

aceeaşi editură. Optzeci de pagini de poezie a cotidianului, interesantă, cu skepsis, fiindcă poetul ştie să descopere în praful bulevardului moneda de aur a sensului existenţial înalt: „în tot acest timp/ imperturbabil călătoreşti pe mările tale interioare/ cu mult mai nesigure/ decât cele pe care te afli acum/.../... vasul înaintează spre insula Skiatos/ iar Olimpul a dispărut de mult în zare...” (Olimipianice).

Șerban și Pavel Vereș au publicat-o la Polirom nu doar că nu poate trece neobservată, ci poate fi considerată pe drept cuvânt evenimentul editorial al anului. Mai mult, credem că fiecare poet și fiecare artist plastic ar rămâne sub imperiul invidiei, în sensul bun al cuvântului, dacă poate fi vorba de așa ceva, atuncă când ține în mâini această carte, această operă de artă. Pentru că aceste îmbinări perfecte de digital art și poezie, de la Mircea Mihăieș zicere, „pe de o parte, lucrările lui Pavel Vereș: efigii ale transparenței, ale semitonului, ale sugestiei, umbrei, fragilității. [...]

Pe de altă parte, poemele lui Robert Șerban: înșelător confesive, fals retractile și provocator asertive” sunt, după opinia noastră, „un manifest al discreției și al încrâncenării”. Pentru că nu putem dovedi grafic măreția acestui act de creație, ne mulțumim să reproducem un poem de Robert Șerban: „să nu te laşi/niciodată/ îngropat de viu/ nici măcar atunci când copiii vor să însufleţească nisipul/ şi te aleg pe tine să-i dai o formă// nu căuta niciodată sub apă/ lucrurile pe care le găseşti şi pe pământ/ nu căuta acolo nimic/ mai bine azvârle cu bulgări şi pietre/ fă valuri// să nu-ţi doreşti niciodată să sapi o fântână/ chiar dacă gura şi ochii tăi/ şi ai copiilor tăi/ vor seca// mai bine aşteaptă ploaia/ şi învaţă-i şi pe ei să aştepte” (Să nu te laşi). Apărut în condiții grafice excepționale, albumulvolum sau volumul-album „Ascuns în transparență” nu poate rămâne ascuns iubitorilor de cărți rare.

Darie Lăzărescu, curăţenia de toamnă după Bacovia, Editura Bookmasters, Bucureşti, 2015

O plachetă de 82 de pagini, cartea lui Darie Lăzărescu are, în loc de prezentare, pe coperta a patra un poetic Jurnal: „Poezia / pe care o scriu/ (sau mă fac că o scriu)/ nu are niciun iubit/ adică niciun dumnezeu/ în viaţa reală// şi totuşi/ chiar ea este cea care/ noapte de noapte/ mă înveleşte bine/ îmi potriveşte/ o pernă de piatră sub cap/ îmi şopteşte la ureche/ vecie uşoară - / ca şi cum ar arunca/ încă o lopată de pământ/ peste biata mea carne/ apoi stinge lumina/ şi pleacă la altul”.

Citând-o noi integral, această poemă, iată-ne nevoiţi s-o şi „analizăm”. Suntem de părere că avem de-a face cu un crez poetic – trecerea sensului dinspre autor către cititor (acel „altul”) – iar centrul de greutate este chiar acea „pernă de piatră sub cap” de la mijlocul poemului. „Puişorul” de pernă – perna de... puf care-l inspiră pe patriarhul Iacob să vadă în vis/ viziune faimoasa scară a cerului, pe care se plimbă îngeri... Frunzărind cu (mare) atenţie volumul, descoperim următoarele cicluri: I. Căluţii de lemn, II. Gablonzuri, III. Curăţenie de toamnă după Bacovia, IV. A orbi frumos (titluri de ciclu pe care însă nu le descoperim în Cuprins... ah, – editorule!). Poemele cărţii par interesante – iar unele chiar sunt – dar nu prea suntem noi de acord cu ilustraţiile: fotografii din colecţia autorului; acestea nu se „lipesc” întotdeauna pe ideea poemului alăturat.

De aceea e bine ca un autor bun să se dea pe mâna unui (bun) editor şi să se rezume la producerea de texte, lăsându-l pe celălalt – când există cu adevărat – să-şi facă treaba sa.

Sorin Grecu, Ieşirea din grup, Grinta, 2016

Iată că de data asta începem de unde am terminat: cu ilustraţia volumului.

Fără să fie în totalitate inspirate, desenele lui Vladimir Negoiţă – cel care realizează şi copertele – trădează o intenţie de ilustrare a ideii. Cu toate că şi aici avem pe coperta din spate un poem (Himalaya), ne oprim la cel de la pagina 45 dedicat lui Ion Cocora.

Poetul Sorin Grecu, plecând la un târg (?), descoperă pe un autobus un vers al celuilalt poet, un clasic în viaţă, şi îl sună la Bucureşti. Tărăşenia poetică,

Adela Rachi, Deşeertul albastru, Pleiade, 2015

Apărută în Colecţia „Gheorghe Grigurcu vă recomandă” a editurii sătmărene, cartea româno-americancei Adela Rachi conţine 90 de poeme şi un singur ciclu - cel care se identifică cu titlul volumului. Poeta în discuţie cultivă şi ea o poezie a cotidianului: „Candoarea percepţiei poeticeşti dezvăluie candoarea înfăţişărilor lumii în aşa măsură, încât ele joacă rolul unui atestat al trăirilor fraged-melancolice care se comunică versului” (Gh. Grigurcu, O româncă pe meleaguri americane).

Nu ştim în ce oraş locuieşte poeta, dar ştim, din cele declarate aici că este în căutarea unei... comune: „cauţi de prea multă vreme/ comuna fericirii/ deşi ştii bine că nu există.../ viaţa mea îţi pare o felie de tort/ şi atât.../.../ contează doar atât că tu/ cititorule/ eşti viu şi citeşti poemul acesta care/ nu are nici o legătură cu mine” (depou). Credem că poeta se joacă făcând declaraţia aceasta, din finalul poemului (orice cuvânt al meu are legătură cu mine, poetul!); atâta doar că poemul nu are legătură cu titlul – cuvântul „depou” neîntâlninduse în conţinutul lui.

Mihaela Roxana Boboc, Şevalet cu epilog, Editura Rafet, Râmnicu-Sărat, 2016

Iată că în cazul acesta avem parte – noi, cititorii – de două prefeţe, semnate de Tudor Cicu şi Laurenţiu Belizan. Avem, de asemenea, trei cicluri tematice: I. Dragoste, II. Culoare şi III. Puls. Cartea pe care-o ţinem în mână (înţelegem din prezentarea editorială de pe coperta a patra) este al patrulea volum de versuri al autoarei buzoience. Întâlnim, desigur, în cuprins, alături de inerentele stângăcii şi multe sclipiri de poezie adevărată („cât l-am purtat prin mine/ mi-a învăţat durerile/ ca pe o poezie mâzgălită/ pe spatele singurătăţii”. Ne-a atras atenţia în mod

Robert Şerban & Pavel Vereş, Ascuns în transparenţă, Editura Polirom, 2017

În cascada de apariții editoriale din ultima vreme, cartea pe care Robert

16 actualitatea literară n Romanul „America de peste pogrom”, de Cătălin Mihuleac, va fi tradus în limba franceză

Romanul America de peste pogrom, de Cătălin Mihuleac, apărut în 2014 la Cartea Românească, va fi publicat în toamna lui 2018 de editura elveţiană Noir sur Blanc.

America de peste pogrom va apărea şi în limba germană, în primăvara anului viitor, la editura austriacă Paul Zsolnay. Romanul pledează pentru reconcilierea cu ceilalţi,

dar, în primul rînd, pentru reconcilierea cu tine însuţi. Este o invitaţie la înţelegere şi toleranţă, care leagă ingenios sute de destine şi trei oraşe cu istorii fabuloase: Iaşi, Washington D.C. şi Viena. Ultimele patru volume ale lui Cătălin Mihuleac, incluzîndu-l şi pe cel de faţă, sînt apărute sub egida Editurii Cartea Românească. Primul, Zece povestiri multilateral dezvoltate, apare în 2010. Urmează Aventurile unui gentleman bolşevic (2012), America de peste pogrom (2014) şi Ultima ţigară a lui Fondane (2016). Ultimele două titluri fac parte dintrun proiect mai amplu al autorului, ce are drept scop restituirea literară a multiplelor faţete ale istoriei evreilor din România.

meridiane

Zuzana Kuglerová

Zuzana Kuglerová - scriitoare slovacă cu multiple preocupări în materie de gen literar: scrie poezie, proză, dar şi literatură pentru copii şi tineret. De asemenea, se dedică şi activităţii jurnalistice şi editoriale.

Are la activ trei volume de poezie, zece romane istorice, precum şi povestiri pentru copii. Culege de pe teren legende şi poveşti populare slovace. A fost tradusă în mai multe limnbi străine, printre care engleză, germană şi rusă, dar şi japoneză sau română.

Mă tem (de mărunțișul tău)

Eu, plaiul alb, ce tremură la atingerea ta, arzând în mijlocul zăpezii.

Zahăr și sare-n suflet îmi amesteci, dor de-a fugi cu dorul de-a rămâne zâmbet tăcut și murmure sonore.

Tu, însetat, asupră-mi aplecat.

Te-ndestulezi din adâncimea mea, mă bei.

Și-apoi îmi număr mărunțișul ce mi-a rămas: pentru-o iubire-i prea puțin, iar pentru două, mult prea mult.

Dincolo de oglindă, totul este încă frumos.

Mi-e teamă să mă uit în ea.

Te rog, nu mă chinui.

Nu-mi scrie. ...

Gingaşă şi tristă, mă apăr cum pot.

Mască de claun mi-aşez asupra inimii, Ca să n-o simt cum bate.

Atât de-aproape simt răsuflarea surorii mele, moartea, căci ea soseşte atunci când dragostea de ceaţa toamnei e-nghiţită şi cufundată-n lacuri fără fund.

Grăuntele și-l cerne timpul în clepsidră; e încă azi, chiar de-mi doresc deja să fie mâine.

Fac legământ că nu te-oi mai chema

Să nu-mi vorbeşti,

văd dansatoarea goală, unduindu-se pe sârma aceea subțire sub cortul circului, văd şi claunul care plânge, fiindcă ştie că ea va cădea.

Ar vrea să cadă-n zbor, iute, cu capul înainte, să ucidă amintirea fulgului de lebădă arzând ...

Să nu-mi spui că doare. Știu de mult că te-ai transformat ... în lacrimi mărunte, ... ce s-au pierdut, pe care le adun.

Ca de-obicei, ele mă mint.

Ca de-obicei, ele mă ard.

Nu te vreau Sunt vulpe rătăcind printre podgorii.

Se întomnează iar ceața de peste plai are parfum de mac sălbatic.

Aerul are gustul gurii tale.

Mă înfăşor în frunze.

La fel ca tine dornice de trupul meu.

Ma absorb și mă îmbrăţişează.

Mă potopesc săruturile calde ale toamnei.

Rog să fiu uitată.

Dar nimeni nu-mi arată milă, nici amintirile.

Nu vreau să-mi fii drag...

n Un cal intră într-un bar, de David Grossman, a obţinut Man Booker International Prize 2017 Romanul Un cal intră într-un bar (A Horse Walks Into a Bar, tradus în engleză de Jessica Cohen și publicat de Jonathan Cape), de David Grossman, este câștigătorul Man Booker International Prize, ediția 2017.

Ceilalți scriitori aflați pe lista scurtă a Man Booker International Prize, 2017: Mathias Enard (France), Roy Jacobsen (Norway), Dorthe Nors (Denmark), Amos Oz (Israel), Samanta Schweblin (Argentina). David Grossman este autorul bestsellerului Pînă la capătul pămîntului (două ediții la Polirom), roman distins în 2009 cu premiul Albatros, acordat de Fundatia Günter Grass din Germania, și în 2011 cu premiile Médicis étranger și JQ-Wingate, o cutremurătoare poveste despre iubire și prietenie.

Îţi aminteşti? Îți aminteşti?

Dorința ta mă răstignea de zid, palmă în palmă, buze pe buze, punctul central al ființei tale în universul meu. iubitule, pătrunde-mă, înfăşoară-te în jurul inimii de porumbel ce bate-n mine, mai să-mi spargă pieptul,

Se îndreaptă către mine corabia lui Galadriel, preaînţeleapta presbiteră a elfilor regină. Ştie că-n mine e prea multă iarnă.

Mi-aduce timp şi linişte, uitare. Şi poate şi pe sora mea?

Alta, cu altul Când mă trezesc în alt oraș, în alt pat, lângă alt bărbat, cu care voi trăi o altă viață, voi trece prin toate locurile în care mi-ai luat trupul ca pe o împărtășanie, în care ne-am pierdut unul în celălalt, fără a ști nimic despre toate urgiile afișate la ferestrele internetului, în care moartea nu s-a desfătat în sânge, în care turnul Eiffel nu a vărsat lacrimi din fier pentru ziua neagră a Parisului, iar prietenii care beau în localuri nu încremeneau la auzul cuvântului Bruxelles, în care existau numai patru pereți întrupați în atingerile noastre.

Cu lacrimi nu mă cumperi, cu furtuna nu mă lecuiești, cu ploaia nu mă joci pe degete.

Câteodată sunt noapte densă și dureroasă.

Câteodată sunt tristețea din spatele glasului.

Nu sunt întotdeauna așa cum sunt de fapt.

Uneori sunt revenirea refuzându-și întoarcerea.

Uneori sunt tăcere ascunsă în păienjenișul frazelor.

Uneori sunt pădure iernatică.

Iar uneori nu sunt deloc.

Lasă-mă să ard Eu sunt cea mândră, uneori parcă-s din piatră, sunt cea care, dansând, din flăcări și-a croit tristețea iar cărbunele încins mi-e casă iar patu-mi este jar.

Iar focul care-mi fierbe-n sânge de trăsnet n-are nici nevoie, nici habar.

Mă lasă, dar, să ard, pân’ ce voi arde toată. iar când la mal de râu mă vei afla, să-mi dai atât: un fulger ce să poată aprinde jarul care-am fost cândva.

Prezentare și traducere de Mircea Dan DUȚĂ

Să nu mă dai! Nimănui!

Recunosc această moarte...

Adesea își apasă fruntea de fereastra mea, Mă privește cu ochi de infirmieră cumsecade și îmi oferă un leagăn din lemn de bambus Și un baldachin Și un păienjeniș de visuri,

Cum crezi că s-ar putea smulge aceste rădăcini?

Dar nu recunosc cealaltă moarte Cea care sfâșie-n bucăți, Are ochi de vampir sângerând Și se adapă din durere cu lacome înghițituri, zbătându-se-n piepturi (de femei ucise)

Mereu mă voi teme de tărâmul ascuns dincolo de oglindă.

Dar totul este frumos pe acel tărâm.

...o rog pe moartea-aceea, moartea mea, în brațe strâns să mă cuprindă și nimănui să nu mă dea. Nimănui!

presăratu-s-au stele și vântu-a prins a tremura, ai crescut în carnea mea şi eu în carnea ta.

Nu sunt

Voi trece prin toate locurile în care mângâierea era poarta către desfătarea absolută, în care trupul meu a învățat cântul miezului de noapte iar dragostea era un șir de valuri agitate pe care inima ta le trimitea inimii mele pe ostrovul limanurilor.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

nr. 72 n iunie 2017

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com)

Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Maria BOLOGA, Maria NIȚU, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu Tiparul: Tipomedia Prod Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj, Timişoara, Reșița şi la sediul USR Bucureşti