Actualitatea literară 73-74

actualitatea literară

nr. 73-74, anul VIII

iulie-august 2017

n revistă a unirii scriitorilor din românia n

n www.actualitatea.eu n

n Nicolae SILADE:

n George MOTROC:

Despre talentul poeţilor şi competenţa criticilor

n proză: Dan Floriţa-Seracin, Florin Logreşteanu

n Magda URSACHE:

n DEBUT: Dariana HINDA

Cuvinte care fac valuri

O succintă radiografie a romanului politic românesc

iV c

r o t

n meridiane n

n cronici literare de: Cornel UNGUREANU, Adrian Dinu RACHIERU, Diana Dobriţa BÎLEA, Mioara BAHNA, Maria BOLOGA, Ionel BOTA

u M

e t n

u n a

n poezie: Irina Lazăr, Daniela Mărginean, Alexandru Sfârlea, Ion Toma IONESCU, Corin CULCEA

Poeme de Amos Mattio

Prezentare şi traducere de Ela Iakab

Poeme de Isabel Rezmo

Prezentare şi traducere de Elisabeta BOţAN

2 actualitatea literară

Edi tor ial

Eugen Dorcescu este laureatul celei de-a XXIV-a ediţii a Festivalului internaţional de poezie „Drumuri de spice” din Uzdin, Serbia. El continuă astfel seria unor prestigioşi scriitori, care au obţinut binemeritata recunoaştere a confraţilor români din Banatul sârbesc: Grigore Vieru, Leonida Lari, Adrian Păunescu, Nicolae Dabija, Cezar Ivănescu, Mircea Dinescu, Aurel Turcuş etc. Marele premiu „Sf. Gheorghe” i-a fost decernat Poetului timişorean sâmbătă, 29 iulie 2017, la statuia lui Mihai Eminescu din Uzdin, în prezenţa unui public avizat, care a reunit numeroşi scriitori din România, Serbia, Republica Moldova, Germania şi Statele Unite ale Americii.

Motivaţia acordării acestui premiu, inclusă în diplomă, a fost prezentată public de poetul Vasile Barbu, binecunoscutul şi foarte apreciatul animator cultural din ţara vecină: „Pentru valoroasa operă literară şi

Nicolae SILADE

Despre talentul poeţilor şi competenţa criticilor Mi s-a întâmplat, nu o dată, ca după îndelungi perioade de studiu, să descopăr în scrierile mele anterioare lucruri pe care nu le-am înțeles atunci când le-am scris. Și m-am întrebat, pe bună dreptate, dacă eu le-am scris sau muza mea. Știu, voi nu mai credeți în muze, în inspirație, voi puteți scrie orice, oricând și oriunde. Dar, vă întreb, voi știți ce scrieți? Cu siguranță, nu. Altfel nu ați aștepta cu sufletul la gură să vedeți ce scrie despre voi un anume critic. Iar dacă acel critic vă critică, va fi vai și vai de mama lui, pentru că n-a înțeles nimic din ce ați scris. Dar voi oare ați înțeles? Să fie clar, nu vorbim de formă aici, ci de mesaj. În privința formei, câte bordeie, atâtea obiceie!

La Eminescu, spre exemplu, cel mai mare poet al nostru, întâlnim cam aceeași gândire ca la Walt Whitman, cel mai mare poet american.

Au trăit, amândoi, în aceeași perioadă. Dar ce diferență de stil, de mesaj, de spunere! Americanii însă nu l-au aruncat în debara pe Whitman, cum am făcut noi cu Eminescu. De ce?

Pentru că au înțeles mesajul lui, le-a plăcut și forma în care a fost transmis. Ei, aici voiam să ajung. Dacă unui critic de azi de la noi nu-i place forma prin care poetul își transmite mesajul, nu-i niciun bai. Dar dacă nu înțelege mesajul, atunci nu mai are nicio scuză. Și acum revin la ce am spus mai sus. Dacă eu, după îndelungi perioade de studiu, descopăr în scrierile mele anterioare lucruri pe care nu le-am înțeles atunci când le-am scris, cum poate înțelege un critic ce am vrut să spun? Poate că a studiat mai mult decât mine, poate a înțeles mai multe decât mine, dar dacă nu a recepționat mesajul mă îndoiesc de înțelegerea lui. Cine legitimează pe cine? Acesta este titlul unui articol publicat de Alex Ștefănescu în Luceafărul de dimineață, nr. 1, care exemplifică ideea printr-o povestire a lui E. A. Poe, cu nebunii care îi declară nebuni pe medicii de la nebuni.

Dar Alex Ștefănescu concluzionează: „problema legitimității a fost rezolvată în literatură, de-a lungul secolelor, de la sine. Dobândește prestigiu și autoritate acela care în timp câștigă încrederea cititorilor”. Atunci, mă întreb, mai e nevoie de prestația criticilor? Iar dacă ei, criticii, sunt cei mai competenți cititori, mai este oare nevoie să vorbim despre competența lor?

Eu cred că un geniu ar spune da.

în semn de mulţumire şi profundă recunoştinţă pentru prodigioasa activitate culturală şi pentru contribuţii majore la promovarea literaturii române, cât şi pentru puterea de a menţine nestins focul sacru din sanctuarul limbii române”. În acest moment solemn, Prof. univ. dr.

Adrian Dinu Rachieru (Universitatea „Tibiscus” din Timişoara), membru al Uniunii Scriitorilor din România, şi Conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin (Universitatea de Vest din Timişoara) au rostit câte o laudatio.

Au mai vorbit despre opera lui Eugen Dorcescu: Vasile Barbu, organizatorul festivalului, preşedinte al Societăţii literar-artistice „Tibiscus”, Nicolae Dabija şi Victor Rusu. Atât o parte din organizatori, cât şi Poetul laureat au citit poezii reprezentative, mărturii ale amplitudinii şi ale anvergurii artistice a creaţiei dorcesciene.

Mirela-Ioana Borchin

A plecat dintre noi poetul Paul Doru Chinezu

În data de 29 iulie 2017, a încetat din viață poetul Paul Doru Chinezu. Născut la 9 aprilie 1954, în Oţelul Roşu, s-a stabilit împreună cu familia la Lugoj, A debutat în cadrul cenaclului „Cuvinte Românești” din Lugoj, pe care l-a condus încă de la înființare,din 1978,până în 2003.A colaborat la revistele „Orizont”, „Ateneu”,„Tomis”,„Convorbiriliterare”,„Flacăra”,„Transilvania”, „Luceafărul”, „Familia”, „Contrapunct” etc., și a publicat volumele: Înaintea ecoului, Editura Litera, 1978; Vibraţia sevelor, Editura Facla, 1988; Anamorfoze, Lugojpress, 1994; Cartea poeţilor (volum colectiv), Lugojpress, 1994, Anamorfoze, Editura Marineasa, 1997; În ideea uşilor, Editura Marineasa, 1998. Paul Doru Chinezu s-a numărat printre boemii rebeli ai literaturii bănățene, un răzvrătit și un adept consecvent al poeziei de avangardă. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

n ilustraţiile numărului n Ilustrăm acest număr cu lucrări semnate de Alina Cozma și expuse pe site-ul alinacozma.ro

opiniile noastre nr. 73-74 n iulie-august 2017 Eugen Dorcescu, laureatul Festivalului internaţional de poezie „Drumuri de spice” din Uzdin, Serbia

LiteraTURA oraşului

Robert Şerban şi Pavel Vereş: lansare de carte-album şi vernisaj la Lugoj

n Chiar dacă a început sezonul estival, lansările de carte organizate de Biblioteca Municipală Lugoj şi de English Pub au avut din nou o bună rezonanţă la publicul lugojean; astfel, am avut bucuria de a-i avea ca invitaţi la Lugoj pe binecunoscutul scriitor şi jurnalist timişorean Robert Şerban şi pe artistul plastic Pavel Vereş, care au venit în faţa iubitorilor de literatură şi artă din Lugoj, joi, 13 iulie 2017, la “Colţul de Cultură” de la English Pub Art Club, cu lansarea cărţii-album “Ascuns în transparenţă” (Editura Polirom, Iaşi, 2017), carte de poezie cu o grafică de excepţie, o carte obiect de artă, şi cu o expoziţie de artă grafică, unele lucrări ale artistului timişorean regăsindu-se şi în volumul prezentat. Despre carte şi despre cum s-a născut ideea cărţii-album “Ascuns în transparenţă” şi cum a fost realizată ea au vorbit autorii - Robert Şerban şi Pavel

Vereş - şi prof. Simona Avram; moderatori: Henrieta Szabo şi Dan Haica. După lansarea propriuzisă a cărţii-album “Ascuns în transparenţă”, cât şi a prezentării expoziţiei de artă grafică, sub semnătura poetului Robert Şerban şi a artistului plastic Pavel Vereş, a urmat un recital susţinut de Cristian Veţan şi Csilla Gyorgy.

Radu Paraschivescu, La LUGOJ, cu “Am fost cândva femeie de onoare şi alte povestiri”

n Biblioteca Municipală Lugoj, Editura Humanitas şi English Pub au avut din nou onoarea de a organiza la Lugoj, sâmbătă, 15 iulie 2017, în primitorul spaţiu de la English Pub Lugoj - Colţul de Cultură, o nouă întâlnire literară şi de suflet cu binecunoscutul şi îndrăgitul scriitor, realizator TV, eseist, traducător şi jurnalist Radu Paraschivescu, cu ocazia lansării cărţii de proză scurtă - povestiri autobiografice - „Am fost cândva femeie de onoare şi alte povestiri”, apărută la Editura Humanitas din Bucureşti.

Adriana WEIMER

revista revistelor literare

Se pare că revistele Uniunii Scriitorilor au început să țină seama fie de semnalul tras de Marius Chivu acum vreo doi-trei ani, privind aspectul grafic bătrânicios al acestora (și al altora, bineînțeles), fie de concluziile trase în urma Colocviului național al revistelor de cultură de la Arad. Cert este că, după numărul 5 pe 2017 al revistei Luceafărul de dimineață, a venit rândul României literare să-și schimbe înfățișarea. Și, începând cu nr.32, se poate spune că revista fanion a USR-ului arată mult mai bine. Din păcate, nu pot comenta respectivul număr, pentru că mi-a dispărut din cutia poștală. Poate ar fi trebuit să spun din fericire, dacă incidentul m-ar face să cred că revista începe să aibă mai multă căutare. Prin urmare, voi spune aici câteva cuvinte despre numărul 33-34, pe care am avut grijă să nu mi-l mai fure nimeni. În ceea ce privește grafica, am remarcat că paginile sunt mai aerisite, textele mai ușor de citit, pentru că aplică lecția postărilor de pe internet, unde frazele sau grupurile de fraze sunt despărțite între ele pentru a ușura lectura. Interesante mi s-au părut în acest sens paginile 10 (carte românească, de

Daniel Cristea-Enache), 13 (poezia, cu versuri de Nicolae Sava), 22 (actualitatea, Mariana Marin și condiția artistului tânăr, un eseu semnat de Gheorghe Mocuța), 24-25 (debuturile lunii iulie - iată o rubrică nouă și interesantă), 34 (meridiane cu ilustrații color) și, mai ales, 36, unde tehnoredactorul și-a arătat măiestria punând computerul la treabă, pentru a scoate tiparul din tipare. Dacă aici rămâne reprezentativ chenarul cu dreptunghi roșu în care a apărut comentariul „scriitorii nu se implică?”, la pagina întâi cred că se mai poate lucra, pentru a elimina simetria, care nu dă bine în viziunea artiștilor plastici. Mie mi-a spus acest lucru maestrul Silviu Oravitzan, prin anii 90, și de atunci încerc să o evit pe cât posibil. Cam asta ar fi, după părerea mea, schimbarea în ceea ce privește forma. Dacă, însă, ne referim la fond, la conținut, e greu de estimat o schimbare radicală în doar două numere. Sugerăm totuși că, fără prezența tinerilor, România literară nu se poate numi nici România, nici literară, chiar dacă, lăudabilă inițiativă, revista ia taurul de coarne și pregătește centenarul Marii Uniri. (N. S.)

nr. 73-74 n iulie-august 2017

cronica

actualitatea literară 3

Augustin Buzura vremea despărţirilor

1. Biografie, topo-grafie.

Despre consecinţele apartenenţei sale maramureşene Augustin Buzura vorbeşte în multe interviuri, fără să ezite a-şi însuşi valorizările locale: “- Faptul că sunt din Maramureş, că majoritatea întâmplărilor povestite în cărţile mele le-am trăit acasă, în Maramureş, mă scuteşte de alte explicaţii. Am primit o sumedenie de scrisori în care cititorii din această “ţară” încercau să identifice persoane reale sau situaţii reale; ar mai fi încă un argument. Şi, în sfârşit, mai am unul de ordin afectiv: de fiecare dată când sunt obosit, când nu pot scrie, când încep un roman

erau mineri. Ca şi în alte situaţii trăite înainte sau după 1989, nu era vorba decât de un caz de manipulare: “Pe urmă, minerii adevăraţi sunt de o candoare… Erau exploataţi, şi ăsta era lucrul cel mai mizerabil pe care l-au făcut cei care i-au manipulat. Patriotismul rudimentar, dragostea aceea primitivă, simplă de ţară, aşa cum ştiau ei, aceste sentimente au fost exploatate în numele unor sentimente care, mă rog, astăzi se cunosc… Mi se părea a fi cinismul întruchipat”.

Din adolescenţa “minerească”, din epoca înfruntărilor cu moartea în subpământul nordului, scrisul lui Augustin Buzura va dobândi o asprime neobişnuită, dar şi o rezistenţă la intemperiile vremii. Şi, am putea spune: un fel de a medita asupra locurilor pe care le traverseză

miniepistole 77

să ne tăvălim prin lanul de grâu ca niște copii fugiți de acasă să fumăm pe ascuns naționale carpați fără sau mărășești furate din tabachera bunicului / cumpărate pe ouă de la cooperativa din sat s-alergăm în maieuri tetra & chiloți tetra după cercul de la căruța cu roți de lemn s-alergăm după combine și cai și tractoare într-o întrecere socialistă cum numai românii știu să mergem la scăldat în balta neagră la furat de cireșe în satul vecin și să vină paznicul să fugim cu doi cercei la ureche sau să ne-ascundem în arie între șire de paie să urcăm pe buldog pe batoză & să facem ca motorul cu aburi și câte și mai câte de la roata olarului / roata de la fântână roată-roată în noi înșine până când cercurile desenate în aer devin spirale spirale înălțătoare la cer să mergem la școală să învățăm ce înseamnă a fost odată ce înseamnă să fii fericit adică să fii să fii mulțumit de ceea ce ai de ceea ce ești de ceea ce este

Nicolae SILADE

nicolaesilade.blogspot.com

nou etc., fug până-n Baia Mare, colind singur prin oraş, revăd locurile unde s-au petrecut întâmplările despre care vreau să scriu şi astfel îmi revin “în formă”.

“Exterioarele”, “fabulosul”, “legenda” şi tot ce ţine de detaliul geografic nu se văd în cărţile mele. Pe mine mă interesează Maramureşul văzut din interior, particularităţile psihice ale oamenilor, atmosfera sufletească a celor ce au creat ceea ce ştim, a celor ce nu şi-au închinat coloana în faţa nimănui, nu s-au supus nechemaţilor… adică Maramureşul care nu este la îndemâna turiştilor, fie ei şi literari…”.

Interviul lui Augustin Cozmuţa datează din martie 1976. Cine vrea, poate descoperi un şir de tăişuri polemice, fie la adresa dictatului politic, fie la adresa celor care nu aparţin, prin destin, “Ţării Maramureşului”. Imaginile minerilor ale subteranei - vor rămâne definitorii în opera lui. Despre mineri va vorbi altfel decât contemporanii săi atât înainte, cât şi după decembrie 1989. E un expert al problemei, aşa că şi în cazul mineriadelor ştie mai bine decât alţii despre ce e vorba: “Am stat de foarte multe ori în Piaţa Victoriei sau în zona Aviatorilor şi îi cercetam cu interes tocmai că era, dacă vreţi, ceva din trecutul meu, în aceşti oameni. Ceva din viaţa mea sau din cărţile mele”.

Cei pe care i-a văzut Buzura acolo nu

el şi eroii săi. Un eseu lămuritor poate fi Victoria unui învins, consacrat lui Ioan Inochentie Micu-Klein. Ioan Inochentie Micu-Klein este un personaj major al istoriei Transilvaniei: “…cred că nu exagerez cu nimic susţinând că este omul politic cel mai important pe care l-a dat pământul transilvan. Ceea ce neuitatul Mihai Viteazu a reuşit pentru o clipă cu sabia, unirea provinciilor româneşti, episcopul de Blaj a izbutit cu spiritul, dând semnalul de unire definitivă a tuturor românilor prin ridicarea lor la conştiinţa naţională”.

Câteva simetrii merită a fi sesizate: “Fireşte, lupta solitară contra unui imperiu a fost lipsită de rezultate concrete imediate, dar în pătura conducătoare a Bisericii Române Unite, şi nu numai, a provocat o tresărire de conştiinţă, o îndârjire în apărarera idealului naţional şi începutul acestei solidarizări este soborul mare convocat de Inochentie Micu-Klein la 25 iunie 1744 la Blaj” (4) Un vizavi - o posibilă aşezare în oglinzi: “Şi tot fără rezultate sperate a fost întâlnirea atât de mult aşteptată cu papa Benedict al XIV-lea”. „De fapt, alături poate de Avram Iancu, Ioan Inochentie Micu-Klein este personajul cel mai tragic al istoriei noastre…”.

În cunoştinţă de cauză, Augustin Buzura insistă asupra unei tipologii regionale. Ardelenii ar fi: “Oameni tăcuţi, aparent reci şi greoi, fără umor, la antipodul structurilor meridionale exuberante, mobile, strălucitoare; ei au ceva din gravitatea şi liniştea munţilor şi a cetăţilor lor medievale. Pentru ei trecutul n-a murit o clipă măcar, nu şi-a estompat contururile, pe momentele lor afective uitarea n-are cum să se aştearnă, trecutul şi viitorul fac parte din prezent.

Realitatea şi necesitatea au prioritate, trec înaintea pasiunilor şi iluziilor. Ei construiesc cu răbdare şi temeinicie”.

(4) Cărturar autentic, Augustin Buzura mai observă că „Ardealul nu poate fi despărţit de cuvântul carte. Cultura însemna conştiinţă, ea trasa drumul spre egalitate cu celalalte naţiuni”.

Iată şi alt accent memorabil: “Dincolo de acestea, am certitudinea că cel mai ardelenesc verb este a construi. Dascălii Şcolii Ardelene se simţeau ca la început de lume, convinşi că trebuie să înalţe un popor din uitarea veacurilor“.

Debutul lui Augustin Buzura pare, azi, nesemnificativ. Capul Bunei Speranţe (1963) nu este una dintre cărţile care anunţă un scriitor important.

Citabilă este, însă, a doua carte, De ce zboară vulturul? (1966): toate romanele de mai târziu ale autorului sunt, în germene, aici. Deplina consacrare va veni o dată cu Absenţii (1970): apariţie însoţită de comentarii critice elogioase, premii, incidente de librărie, represalii politice, urmate de retragerea cărţii din librării. Stilul imprevizibil al lansărilor şi receptării caracterizează şi următoarele romane ale autorului devenit indezirabil, Feţele tăcerii (1974) şi Orgolii (1977), pentru ca o dată cu Vocile nopţii (1980) şi Refugii (1984) nici o surpriză să nu mai însoţească fenomenul Buzura.

El este şi rămâne un autor aflat în opoziţie.

Stilul Buzura înseamnă drum liber în cotidianul tuturor întrebărilor, ton tăios, imagini ale violenţei represaliilor, sentimentalism şi argou, reflecţie dezabuzată şi escapadă adolescentină în teritorii în care parabolele anticomuniste au trimitere directă.

Drumul prozatorului pare uniform.

Augustin Buzura se învârteşte cu încăpăţânare în jurul aceloraşi probleme; ale morţii psihice, ale rolului scriitorului în secolul XX, ale destinului cărţii. Medic psihiatru, scriitorul nu încearcă, nici măcar în treacăt, să-şi

Cornel UNGUREANU

abandoneze întrebările “de acasă”.

Materia epică a romanelor lui Buzura, “substanţa” romanescă nu e prelucrată de un rafinat. Ca şi Breban, Buzura este un nordic, un “barbar”, un autor pentru care contează adevărurile mari şi nu eleganţa frazei, sunetul cuvântului, distincţia rostirii. Monologurile eroilor izbucnesc brutal, chiar fără susţinerea unor idei coordonatoare. Contează întregul şi nu detaliul. Imaginea globală, figura luptătorului sau a sacrificatului justifică totul.

Eroii lui Buzura refuză şi se refuză, nu fără un orgoliu al autoflagelării.

Inteligenţe în fierbere, medici sau cercetători sau studenţi aflaţi în luptă cu imposibilul, cavaleri ai unor bătălii ce trebuie purtate “sans peur et sans reproche”, ei detestă, cu furie, cu energie, cu un entuziasm adolescentin spiritul tranzacţional, viaţa inertă, incapacitatea de a trăi sublim. Carenţa (organică?) a capacităţii de a se devota. Asceţi sau cultivând, cu subţire ironie, asceza, ei sunt sentimentali care îşi refuză, din teamă sau din prudenţă, sentimentele.

Unul dintre eroii primelor sale cărţi emite astfel de consideraţii.

2. Timpul prezent.

Mă bucur că ultima carte despre Augustin Buzura este a lui Vasile Pistolea. E o carte importantă, realizată după ce Vasile Pistolea a studiat, în mai multe cărţi, „generaţia 60” a literaturii române din care a făcut parte Augustin Buzura. E una dintre cărţile legate de timpul prezent al omului şi al scriitorului Augustin Buzura. E o carte despre succesivele dezamăgiri trăite de marele scriitor - despre felul în care speranţele i-au fost înşelate. Victor Pistolea îi reciteşte eseurile, articolele, pamfletele legate de timpul prezent ca să regăsească această mărturisire: „Eu cred că nimic nu e întâmplător în viaţă. De multe ori am vrut să fac întrun fel şi a ieşit altfel. Teoria mea, astăzi, este oarecum pe linia logoterapiei lui Frankl. Întrebarea lui cheie, Ce motiv ai să nu te sinucizi?, pote fi precedată de o alta: „De ce am fost pedepsit?”. În ceea ce mă priveşte, cred că boala este o pedeapsă, dar mai ales un ajutor prin care divinitatea îţi atrage atenţa că ai greşit drumul şi că trebuie să te întorci la rostul tău”. Mai au un rost cei care au realizat marea literatură română?

Cei care şi-au trăit speranţele în scris? În valorile spirituale? Admirabila carte a lui Vasile Pistolea mi se pare a vorbi despre vremea despărţirilor. Despre felul în care România de azi se desparte de marele scriitor Augustin Buzura.

Radu CIOBANU

4 actualitatea literară

Vei fi de acord, cred, că fiecare om cu o evoluție normală își cunoaște ascendența cel puțin până la bunici. Asta înseamnă patru rădăcini sau artere prin care, nevăzut, neștiut, nebănuit măcar de cei mai mulți, trecutul își transmite mesajele sale. Dincolo de bunici, ele se ramifică din ce în ce mai mult, încât cei ce le pot urmări devin tot mai puțini. Dintre cei conștienți de valoarea trecutului, unii reușesc să vâslească în amonte preț de câteva secole. Deși, cu cât pătrund mai departe, descoperirile lor devin tot mai greu creditabile, mai fantasmatice, mai discutabile...

Dar asta nu te împiedică să-i admiri. Mi-ai spus că genealogia ți se pare una dintre cele mai pasionante ramuri ale istoriei, iar un arbore genealogic falnic și rămuros e, într-adevăr, unul dintre cele mai captivante priveliști și surse de meditație. Și totodată un simbol al umanității ajunsă la conștiința de sine. Și în contrast cu sărăcia celor ce-și ignoră trecutul, indiferent cât de bogați ar fi ei în provizoratul prezentului. N-am să uit niciodată o secvență dintrun filmuleț americănesc în care niște fete în floare, îndestulate, rumene și prospere, într-un interior cât se poate de cool, dar fără nicio carte, se hotărăsc frisonate să-și omoare vremea făcând spiritism. Se fac preparativele de rigoare și apoi amfitrioana reuniunii e încurajată: hai, cheamă tu un spirit. Ea ezită: pe cine să chem? Cheamă și tu un mort din familie, insistă celelalte. La care ea, în deplină perplexitate: dar nu cunosc niciun mort... Răspunsul acesta m-a siderat.

N-am cunoscut nicicând o expresie mai pregnantă în tristețea ei a recunoașterii vidului, a pustiului sufletesc.

Un suflet care nu ocrotește amintirea nici unuia dintre cei plecați Dincolo nu știu dacă poate fi numit suflet.

Mă încearcă de aceea un sentiment foarte confortabil de siguranță și de mândrie ori de orgoliu, cum vei fi vrând să-i zici, când mă gândesc că rădăcinile noastre cele mai adânci ne sunt cunoscute, de la bunici, până la încă patru generații în amonte. Ceea ce înseamnă că nepotul meu reprezintă a șaptea generație dintr-o ascendență cunoscută. E o chestie, nu crezi?! Și acum lasă-mă să povestesc ce aveam de gând.

A fost odată o vreme când am avut și noi Far Westul nostru, unde oamenii trăiau și mureau de pe urma minelor de aur. Dar pe când, în Far West-ul american, căutătorii de aur erau de neamuri diferite și veniți de aiurea, aici, pe o arie relativ restrânsă, băieșii erau localnici, cu excepția tehnicienilor aduși de faima locului, cei mai mulți nemți. Vestigii incontestabile dovedesc că exploatarea aurului începuse cu mult înainte de cucerirea romană. Meseria s-a transmis astfel din generație în generație, formându-se în timp adevărate dinastii de băieși care-și aveau terminologia, cutumele, credințele și datinile specifice și, prin acestea, identitatea lor inconfundabilă. Averi fabuloase se puteau câștiga printr-o fericită nimereală de târnăcop, după cum se putea pierde tot atât de abrupt în tensiunea infernală a unui joc de cărți ori în prelungite chiolhane prin Deva, Cluj, Arad... De nu cumva chiar prin Pesta sau Beci-Viena, care încă nu erau percepute ca străinătăți. Jocul imprevizibil al măririi și decăderii nu era nicăieri mai viu în dramatismul lui decât în acel ținut pietros, păduros

proză

nr. 73-74 n iulie-august 2017

Aur și istorie

și, altfel, sărac, în care destinul oamenilor era decis de aur. Se aflau însă printre băieșii aceștia, desprinși din aceeași sărăcie, și unii lucizi, tenace și pragmatici, care știau să strunească hazardul și să-și gospodărească inteligent câștigul. Aceștia au format cu timpul elita breslei, asigurându-i sporul tehnologic și propășirea locului. Ei - deopotrivă creații ale „norocului bun”, deveniți proprietari de mine mai mici sau mai mari, - nu mai erau nici țărani, nici muncitori propriuziși, constituind acolo, am putea zice, începutul a ceea ce azi numim „clasă de mijloc”. Periodic, la date precis stabilite de o birocrație impecabilă, mergeau cu minereul prelucrat de ei înșiși la „schimbăria” împărătească de la Zlatna. Iar Împărăția, chiar dacă nu se poate spune că era generoasă, era incontestabil corectă, ceea ce, trebuie să recunoaștem, noi, cei de azi, e lucru mare. Ea le plătea oamenilor cash, pe loc, la prețul mondial al aurului, reținându-le 0,35% din câștig. Ceea ce le rămânea le ajungea să-și plătească lucrătorii, să trăiască decent, să-și trimită feciorii la școlile cele mari din Pesta ori Beci, să-și mărite fetele cuviincios și chiar să investească. Trist dar adevărat, această bună și îndelung statornicită rânduială a început să se degradeze îndată după Unirea din 1918. În prima fază, cea a Consiliului Dirigent, ea a mai funcționat de bine, de rău, oamenii fiind plătiți în același sistem, relativ regulat, dar prin intermediul Băncii „Albina” din Sibiu. După dizolvarea Consiliului Dirigent însă, treaba s-a miticizat ireversibil și păgubos: plata aurului a început să se facă sub prețul mondial și nu în numerar, ci în cupoane a căror valoare putea fi încasată abia după o perioadă de trei până la șase luni. Cum se vede, cuponiadele, ca modalitate instituționalizată de escrocare a oamenilor, nu sunt nicidecum lipsite de tradiție. Unde pui că, în timp ce Împărăția își reținea 0,35% din câștigul omului, junele Stat Român întregit a mutat virgula, însușindu-și dintr-un condei 3,5%!

Situația s-a mai ameliorat oarecum de prin 1926, când a intrat sub controlul Băncii Naționale, care a revenit la prețul mondial, dar a menținut totuși impozitul de 3,5%. Cert este că la prosperitatea pe care arealul nostru aurifer a cunoscut-o înainte de Primul Război, nu s-a mai ajuns niciodată. Dar asta e altă poveste. În vremea celei de a cincea generații din amonte, clasa aceea de mijloc era în plină ascensiune și prosperitate.

La Roșia Montană, minele își aveau fiecare numele lor, fie un toponim - Baia de la Aluniș, de la Troaș, de la Râșna - fie cel al proprietarului: Baia de la Șuluțiu, de la Vercheș, de la Gruber, de la Gritta...

Gritta! Aici voiai să ajungi! Ai făcut această fastidioasă paranteză documentară ca să ajungi la Gritta!

Exact. Și fiindcă întâiul Gritta cunoscut a fost mai mult ca sigur și întâiul din clan ajuns la condiția de proprietar de mină, trebuie localizat pe la începutul veacului al XIX-lea. Îl chema Mihăilă, nu i se cunoaște data nașterii, nici cea a morții, dar e plauzibil să fi apucat Răscoala lui Horia. Lucrez cu deducții, mici aproximații și uneori chiar cu anacronisme asumate, convins că într-o scriere de genul acesta, „neîncadrabilă”, importante sunt mesajul, atmosfera, veridicitatea și mai puțin rigoarea calendaristică.

Situarea în timp a lui Mihăilă e, deci, corectă. Din ceea ce mitologia clanului a reținut despre el, se pare că a fost un lider și totodată un fel de înțelept al locului, prin „loc” înțelegând nu numai Roșia Montană, undeși avea „baza”, ci și jurul. O discretă aură idealizantă îi însoțește amintirea, dar, realiști fiind, trebuie să admitem că n-ar fi avut parte de ea dacă n-avea parte

de un noroc chior în exploatările lui: de șapte ori a dat peste superbe stufe de aur nativ, care nici nu mai trebuia prelucrat, ci doar vârât acolo, pe loc, în saci și sigilat. Convingerea lui Mihăilă, ca și a localnicilor, de altfel, era însă aceea că în astfel de întâmplări aveau un rol decisiv și vâlvele cele bune ale băilor, care-i răsplăteau pe oamenii de omenie. Pe Mihăilă se pare că îl iubeau în mod deosebit. De aceea, și el, după fiecare astfel de pleașcă, ctitorea câte o biserică și câte o școală confesională românească aferentă: la Roșia, Buciumani, Câmpeni și Gelmar. Celelalte trei nu le știu și poate nici n-au fost, fiindcă această magică cifră 7, a basmelor, mă face să presupun că în toată istoria asta e greu să disociezi realitatea de fabulație. Realitate există însă pentru simplul motiv că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Astfel nu știm câți copii va fi avut Mihăilă.

Dar unul singur e cunoscut cu probe indubitabile și, prin acesta, Mihăilă ne-a transmis peste două veacuri ADN-ul său și al ascendenților săi rămași în ceață. Îl chema George și și-a întrecut mult în notorietate tatăl, ajungând unul dintre tribunii lui Avram Iancu.

A participat direct la luptele din 1848 cu băieșii săi, cărora le-a asigurat solda și „proviantul”, și cu două tunuri comandate din banii lui, cu care a și bombardat de pe dealul dinspre Roșia, piața Abrudului, făcând prăpăd într-un moment când era plină de vânzoleala cătanelor lui Hatvány. Tata Moșu, căruia George îi era bunic, povestea cu ireprimabilă mândrie că ele, tunurile, erau înconjurate cu atâta afecțiune de băieși, încât au chemat popa de le-a stropit cu apă sfințită, botezându-le Cendea și Barna, nume pe care le purtau mai toți boii lor de la jug. Iar câteva dintre obuzele lor, zicea, se mai aflau în copilăria sa în curtea casei natale din Roșia. Tunurile acelea s-au aflat apoi la Alba Iulia, în Cetate, în custodia garnizoanei K.u.K., până în 1912, după care li s-a pierdut urma.

Isprăvile lui George Gritta ies de sub orice umbră de îndoială grație a două „testimonii” semnate unul de Simion Balint, celălalt de Avram Iancu însuși.

Originalele nu s-au păstrat, dar Tata Moșu a avut fericita inspirație să le publice, însoțindu-le și de câte un facsimil. Au apărut în pagina 7 a numărului 98 din 1912 a ziarului „Românul” din Arad. Nu știu data exactă, fiindcă până la mine a ajuns doar foaia respectivă, adică paginile 7-8. E îngălbenită, friabilă și, cum în tot acest timp a stat îndoită, sunt greu, dar nu imposibil de citit rândurile de pe îndoitură. Iar marginea din stânga, pe o porțiune de vreo 7 cm. e roasă de un șoarece ignar, care a afectat ușor și textul primului testimoniu. Ele merită reproduse din nou, iată, după un veac, desigur pentru valoarea lor documentară, dar, în ce mă privește, în primul rând pentru savoarea acelei imposibile și eroice limbi transilvane, care se opintea orgolios să depună mărturie despre latinitatea neamului. Strădanie fără de care conștiința noastră europeană ar mai fi vegetat mult și bine în strânsoarea circumslavismului. Amândouă documentele sunt intitulate de emitenți „Testimoniu”, iar Tata Moșu le-a numerotat cu cifre romane. Primul sună astfel: „La cererea D. George Gritta, urbariu in Rossia, pentru darea uni adeverintia despre ajutoriu cu care au fost catra causa Imperiale, in decursul Revolutiuni anilor trecuti. Subscrisu prin aceasta facu cunoscutu tuturor carora se cuvine cumca Domnia Sua George Gritta, lucratorii (baieși) pe care ei plate sei lucre in baie, jau trimisu la Lageru și acolo jau provedut nu numai cu plata, dar și cu mancare. Știu și aceea cumca in mai multe rinduri fiind noi lipsiti de prav insusi cu ale suale spese au cumparat [...] din tevile dela Rasbergu [...] Domnia sua cu ale suale spese au facut si admanuat la Landsturma care foarte multu au conferit atacurile cu Hatváni. Despre care in constientia marturisesc in Rossia 20 Septembr. 1850. S.f. Simeon Balinthu m.p., Paroh Romano Unit a Rossii si fost Prefectu [...] fidem Kujus Copiae subscrimus. Abrudbánya 12 Iulii 1852 [...] Petru Sulutz m.p. jude primariu et P.S. Simeon Corcesiu m.p. notariu Abrudbánya.” Și al doilea: „Subscrișii [de ce la plural?!] facem cunoscutu tuturoru cu minților, pe cumca George Gritta din Rosia pe acelu tempu a anului 1848 intaré inimile in credinta catra Imperatu, candu agerulu semtiu de a resturna Thronu Imparatescu multi prudenti nulu prevede; și candu cellu credintiosu debuia se sufere: chinuri ne audite ba si morte. Pentru aceasta a sua raria morala George Gritta au fost radicatu la rangu de Tribunu in Rosia si in totu de cursu deregatoriei suale de nimeni fu invinuit sau accusatu la prefectu fara imitand exemplu parentilor sui nau crutiat osteneala si averea pentru binele de obste si Thronu Imparatescu. Despre care lucru dau susu pomenitului George Gritta acestu atestatu. Campeni 25 Iunie 1851. Avram Iancu m.p. advocat.”

Acel misterios dublu t, neobișnuit printre neaoșele nume moțești, a inflamat apoi orgoliul și imaginația descendenților imediați, trecuți prin înalte școli, care au și purces a scotoci prin arhive spre a-i afla originea.

Au apărut astfel câteva explicații fermecătoare și improbabile, dar aceasta e de acum din nou o altă poveste dintre cele de care e plină istoria...

nr. 73-74 n iulie-august 2017

recitiri

actualitatea literară 5

Eugen Uricaru: Istoria unei ficţiuni

De numele lui Eugen Uricaru, primul redactor-şef al revistei Echinox (e drept, doar un număr!), se leagă, potrivit unor voci autorizate, şi tentativa de „renovare” a romanului nostru istoric. Dacă agresivitatea sa „benignă” în anii juneţii (recunoştea într-un interviu) a asigurat reuşita publicaţiei, prestigioasa şcoală echinoxistă fiind o „şcoală de muncă socială”, nicidecum un „sfârâiac” (cum glumeau, la începuturi, răuvoitorii), cariera de prozator, până la Beniamin, impune o constatare fermă: imaginaţia poetică, desprinzând - ca reţetă faptele din real, ghidată de o cronologie capricioasă închipuie un vast proiect narativ, cu personaje migratoare, un ţinut ficţional care, paradoxal, nu ignoră informaţiile documentare. Adunând proze fantastice, parabolice, Despre purpură (1974) anunţa embrionar ciclul Vladiei, implicit adevărul Utopiei.

Mitograf, stilist, cu „vocaţia secretului”, prozatorul proclamă nevoia de Vladia (real-imaginară) şi, concomitent, anunţă o frescă a societăţii româneşti care, iată, în timp, a prins chip. O proză sincretică, fastuos stilistică, observa Eugen Simion, uneşte, aşadar, două lumi, intricate: iluzia şi realitatea. Fantasmagoria, halucinaţia, enigmaticul hrănesc aceste exerciţii de imaginaţie, căpătând sub acoperişul parabolei - concreteţe ficţională. Fiindcă, aflăm, „lumea e Vladia”. Un Paradis derizoriu, după M. Zaciu, în afara timpului istoric, un motiv reluat tenace de productivul prozator, un teritoriu populat de iniţiaţi („aleşii”), de femei puternice, misterioase, infuzat de sentimentalismul moldav. Chiar dacă N. Manolescu vorbea de „aşa-zisele proze fantastice”, expediindu-l, regretabil, sub numele Uricariu (!), pe lista Autorilor de dicţionar (eroare de cules, evident) din impozanta sa Istorie.

Posedând, aşadar, „ştiinţa imaginarului” şi o admirabilă (chiar de la debut) maturitate stilistică, Eugen Uricaru s-a impus şi prin disponibilitate tematică; romancier profesionist, el intră, indiscutabil, în lotul restrâns al celor cu adevărat importanţi. O privire retrospectivă ar lumina o atare concluzie: atras de proza de atmosferă, dizolvând „muchiile” realităţii, râvnind microscopia concretului şi conservând parfumul „de epocă”, Eugen Uricaru încarcă textul cu viaţă; rădăcina livrescă a literaturii sale scapă, astfel, de paloarea alegorică ori de parabola descărnată. „Navetând” între impulsul realist şi apetenţa fantasticului (de care unii se îndoiesc), prozatorul reuşeşte un graţios balans, respectat chiar şi editorial. Ieşirea din realitate, redimensionând, în textura imaginarului, întâmplări „veştede” şi faptele oamenilor mărunţi, scoţând la lumină concluzia repetabilităţii, a unor „coincidenţe tulburătoare”, pregăteşte de fapt reîntoarcerea, suprasaturată de fantastic. Chiar şi în romanele aliniate „realismului istoric”, Eugen Uricaru nu rămâne priponit de ţăruşul documentului, ci îşi permite interpretări cât se poate de „libere”. Încât, recunoscând această dependenţă reciprocă, o stingere a realităţii în utopie - funcţionând ca sistem de referinţă, vom spune că pendularea scriitorului ascunde, totuşi, un risc: anume, cel legat de producţia de serie.

Dar în cazul lui Eugen Uricaru intervine, salvator şi corectiv, inteligenţa. Dacă în universul său romanesc totul e posibil şi Iluzia e atotputernică,

cenzura inteligenţei echilibrează construcţia. Spaţiu închis, amorţit, o insulă azvârlită în univers, Vladia (ca „fenomen unic”) este imperiul iluziilor; aici poezia lucrurilor se scaldă într-o lumină crepusculară iar sirenele spiritului, îmbolnăvite de trecut, acuză nevoia identităţii (nevoia de Vladia), chemarea ei, răsfrântă într-un trecut inventat, protejat de un contur aburos. „Ruptă” de istorie, Vladia este gravidă de istorie. O „văgăună” (ocolită, s-ar zice, de evenimente) însemnând o lume, cu rare zvâcniri ale „realităţii depline”, cuprinsă de o „vitalitate depresivă”.

Nu puţini comentatori ai prozatorului au sesizat miza sentimentală a scrisului său. Într-adevăr, reconstituirile lui Eugen Uricaru, moldovean, totuşi, sunt fatalmente afective; abia prin ficţiune ne deschidem drum spre adevăr, descifrând sensurile lumii şi tâlcul întâmplărilor. „Baia” afectivă, infuzia sentimentală transferă în imaginar evenimentul, tocmai pentru a-i conserva amintirea.

Reabilitând iubirea, în lumea Vladiei (dar „lumea e o Vladie” - ne previne, obsesiv, romancierul) pluteşte boarea romantică şi moartea pare anulată; acolo personajele doar „dispar”. * În 1983, răspunzând unei anchete (v. Romanul românesc de azi, în Caiete critice, nr. 1-2), Eugen Uricaru constata că, în relaţia romanului cu politica / politicul, singura legătură ar fi conectivul despre, romanul fiind folosit (abuziv) ca „instrument politic”. În epocă, reamintim, el „funcţiona” ca înlocuitor, suplinind absenţa studiilor de istorie, sociologie sau politologie; cultivând strategiile subversiunii, esopismul, criticismul (temperat, blamând trecutul), bucurându-se, însă, de o imensă popularitate, romanul, cu deosebire cel politic, dobândise, prin forţa de impact, odată cu epidemia romanescă a „obsedantului deceniu”, un uriaş rol social. Acceptându-i-se, desigur, în plină vogă, limitele, asupra cărora, de pildă, atrăgea atenţia Monica Lovinescu, semnalând „copyright-ul absolut” al Partidului, amputând aşazisa „proză de curaj”, ocolind, de regulă, prezentul. Notând, în prelungirea ideii şi polemizând, discret, cu N. Manolescu, că şi curajul individual „poate folosi într-o societate ce-şi ascunde sieşi realitatea”.

Cum era, evident, cea românească.

Pe de altă parte, trebuie să observăm că Eugen Uricaru (n. 1 noiembrie 1946, Buhuşi) este el însuşi un personaj enigmatic, cu „vocaţia secretului” (cf. Alex Ştefănescu), îmbrăţişând stilul conspirativ, misteric, păstrând - în prozele sale - un rest nedezlegat, reverberând ezoteric. Chiar dacă a purces, în ramă ficţională, la o ambiţioasă cronică a societăţii româneşti şi, inevitabil, a metabolizat o imensă bibliografie, scriitorul, fantazând, propune o interpretare liberă, în halou ambiguizant şi o reconstituire afectivă, în ceaţa reveriei, plonjând în atemporalitate. „Desprinderea” faptelor din real se încarcă de taină şi procură revelaţii, asigurând, totodată, concreteţe ficţională şi o scriitură elegantă, de „stil artist”, lăudată de toată lumea. În pofida acestor premise (potrivnice?), cărţile sale pot intra, credem, sub umbrela excesiv-primitoare a romanului politic, astăzi politicul, se ştie, intersectând toate palierele organismului societal.

Cu atât mai mult, cel mai recent roman (Beniamin, Editura Cartea Românească, 2014), consacrat - indirect - evenimentelor din decembrie 1989 (sau „duhului Revoluţiei”, mai exact), considerat - prin vocea lui G. Dimisianu - şi cel mai actual. În fond, cu ani în urmă, Petru Poantă punea aceeaşi întrebare: „sunt romanele lui Eugen Uricaru nişte romane politice?” Or, întreprinzătorul prozator, tenace şi inteligent, desfăşurând epic un program, dovedea că testează, din varii unghiuri, această specie în configurare, nebuloasă şi expansivă, câtă vreme titlurile sale orbitau în jurul temei; erau,

sublinia criticul, romane despre putere, întreţinând haloul enigmistic, cu revelaţii fantastice şi prelungiri simbolistice, convocând şi invocând inexplicabilul.

Ceea ce remarcase, expeditiv, Marian Popa rămâne valabil: Eugen Uricaru, un profesionist, indiscutabil, „scrie mult şi lesne”, cu stimul ocult, simetrizând descripţia realistă cu inserţia fantastică.

Sfidând chingile temporale, plonjând în supranatural, în care nimic nu este ceea ce pare, el, într-o formulă personală, urmată cu tenacitate, de elegantă identitate stilistică, sub primejdia reţetarului, însă, ne dezvăluie, dincolo de realitate, o lume în care visul şi nevoia de sacru o fac nu doar îmbogăţită, ci şi „posibilă”. În fond, exerciţiile sale de imaginaţie, dezvoltând fantasticul parabolic sunt (ca premisă) proze cu subiect istoric, politizate pe latură conspiraţionistă. „Bucureştenizat” din 1990, cu funcţii importante (ataşat cultural la

Atena, director adjunct al Accademia di Romania, preşedinte al Uniunii Scriitorilor ş.a.), Eugen Uricaru este, în primul rând, un povestitor. Dar imaginaţia, sublinia Marian Papahagi, e controlată abil de inteligenţă; iar realismul său (magic, putem adăuga) mixează, şi el, ingredientele care l-au făcut celebru pe alte meridiane, fără a folosi, pe faţă, „jocurile” esteticopolitice, precum atâtea nume ilustre, călcând în străchinile combativismului radicalizat. False romane istorice, după I. Adam, îmbrăcând evenimentul istoric (interpretabil) într-un halou ficţionar, cărţile lui Uricaru, în pofida autonomiei (relative), comunică; aduc în scenă personaje de legătură, inşi ciudaţi şi locuri stranii, propun conexiuni, sunt volume „încapsulate”, deopotrivă cronică şi parabolă, epicizând simbolul până în pragul unui tragism mistic (cf.

C. Cubleşan), precum în Beniamin.

Pomenitul roman pare a isprăvi un ciclu, deschis, reamintim, cu Supunerea (2006), continuat cu Cât ar cântări un înger (2008) şi Plan de rezervă (2011); încercând, într-o panoramare vastă, radiografierea unui sistem, stăpânit de „strânsoarea de oţel” a fricii, impunând legea devotamentului şi, desigur, după „igrasia” sovietizantă, „curăţirea” trecutului (cel „plin de surprize”,

Adrian Dinu RACHIERU cum ne asigură Todor Grancea, unul dintre protagonişti, un profesionist al Puterii). Construind un „năvod” satanic, controlat de răul inventiv, sistemul pare a merge de la sine, chiar în plin balamuc („al lui Ceaşcă”). Reprezentant al Instituţiei, Neculai Crăciun, „omul care face daruri”, vrea să pregătească viitorul „care nu se vede”, inventând opoziţia: tineri „sub control”, viitori disidenţi, necesari plănuitei rocade, o construcţie, fireşte, invizibilă, o iniţiativă aluzivă, enigmatică. Grupul de la Acvariu este un astfel de club de discuţii, animat de profesorul Cârlan („tânărul Marx”), supravegheat de „curiosul” Crăciun, un om misterios, acceptat acolo. Înţelegând că preventivul „plan de rezervă” îngăduie să fiarbă apa din oală, sub capac, evident, băieţii de la Acvariu „clănţănind”, în acel presupus cenaclu, conform planului secret Fata Morgana. Deocamdată, suntem la începutul domniei lui Ceauşescu, văzut de bătrânii din Partid drept „un ţărănuş încăpăţânat, manevrabil”. Noul lider înlătură, în timp, grupul moscoviţilor; Partidul devine un partid de masă, din garda veche supravieţuieşte „vulpoiul” Bibi Ianculescu - „nemuritorul”, creierul ideologic. Tandemul Todor Grancea, cel aproape de „flacăra puterii”, şi Neculai Crăciun, luând pulsul străzii, reprezintă cuplul de forţă, represiv, veghind „dosărelul” mişcării, atenţi la „fisura din baraj” şi pregătind explozia „controlată”.

Dacă maistrul Nelu Părăluţă, cu lecturi din Lenin, ducând, totuşi, o existenţă amniotică, descoperă „fereastra” spre o altă lume, schimbându-şi brusc viaţa, croind planuri şi scriind pe ziduri, enervat de „vraja cea rea”, va fi urmărit informativ şi internat, inginerul Valer Negrea-Negrescu, „creaţia” lui Neculai Crăciun, va fi pus „la fereală”, detaşat în colonia de la Suruleşti, în „gura iadului”, o pustietate, înţelegând împrejurimea ca împrejmuire. Prin Nora Părăluţă, cea care „se rătăcea” în cărţi, o femeie ciudată, cu „bazaconii”, suferind de „lipsă de gravitaţie”, îndrăgostită de Valer, intrăm, însă, în timpul Vladiei, „o lume mică dar foarte adâncă”. Fiindcă Valer, cel pregătit pentru schimbare, poate fi un alt prinţ Pangratti, reîncarnat, iar reîntâlnirea-recunoaştere o tulbură pe Nora şi o trezeşte: „în sufletul ei s-a făcut lumină”. Cititoare famelică, în „aşteptare neliniştită”, Nora află că e ceva greşit în viaţa ei; caz „cu potenţial” şi cu reacţii întârziate (cum diagnosticase profesorul Villara, identificând morbul lui Lampers), ea trăieşte preventiv, descoperă în Valer o stare şi, prin transfer („ne mutăm dintr-un corp în altul”), dilatând timpul interior, prelungeşte, prin altă Noră (Vindereu), misterul poveştilor din Vladia.

Romanul Beniamin ne aduce, însă, înspre sfârşitul (întrevăzut) de domnie ceauşistă, spulberând mitul situaţiei ireversibile. Mare cititor şi el, ins străveziu, vorbind „învăluit”, ciudatul Beniamin, cu tată necunoscut, suferă pentru ceilalţi (uşurându-le viaţa) şi are o formidabilă putere de atracţie. El, „cel iubit”, devine un posibil mântuitor, dobândind o efigie cristică. La casa neterminată de la Câmpul Verde, la poarta lui Beniamin, se adună mulţimea de nefericiţi, într-un adevărat pelerinaj; clienţii „sfântuleţului” pleacă mulţumiţi, luminaţi, de la locul miracolului (Lespezi), undeva în fundul Moldovei.

Cu degete străvezii, vindecătorul oficiază în pragul porţii, întărind, într-o „agitaţie tăcută”, sufletele nevolnicilor, preluându-le durerea. n Continuare în numărul viitor

6 actualitatea literară

conexiuni

nr. 73-74 n iulie-august 2017

Mihai Eminescu și ideea de progres social

O cercetare amănunțită a publicisticii lui Eminescu, ferită de miraje și exagerări, ne relevă, dincolo de limitele specifice ale epocii, valoarea activă a gândirii sale și neistovita sa fecunditate. Eminescu este un exemplu excepțional de structură spirituală la care aplecarea puternică spre virtuțile practice ale vieții e întovărășită de originalitate și strălucire.

Spiritul său vizionar, dublat de o inteligență scăpărătoare și alimentat permanent de o întinsă cultură1 (filosofie, istorie, economie politică, sociologie, drept, fizică, istoria religiilor etc.), și-a făcut simțită prezența în multitudinea de articole apărute în ziarele vremii: Albina, Familia, Federațiunea, Convorbiri literare, Curierul de Iași și îndeosebi în Timpul.

Gazetar „fără rezerve în convingeri și fără reticențe în exprimare”2, Eminescu a pătruns totdeauna în miezul lucrurilor și problemelor analizate, propunând o rezolvare a lor în interesele celor mulți, ale poporului. Sentimentul care l-a posedat și călăuzit în tot ce a scris a fost marea sa dragoste pentru țară și neamul românesc, așa cum el însuși mărturisește într-unul din articolele sale: „Iubim țara și nația noastră astfel cum n-o iubește nimeni, cum nimeni n-are puterea de a o iubi” (Timpul, 22 feb. 1879).

Opera sa politică nu este un păienjeniș de contradicții și confuzii. Bogăția cunoștințelor sale, varietatea problemelor abordate, în sfârșit, onestitatea spiritului său îl catapultează deasupra unor interese de moment ale partidelor vremii. El nu vorbea de pe o poziție sau alta, ci din convingerile sale intime în posibilitatea unei ameliorări a vieții întregii națiuni. Poate de aceea ideile sunt postulate cu o pasiune și însuflețire rar întâlnite în publicistica românească, și cu toate că aceste idei nu au putut declanșa o acțiune politică care să schimbe radical structura socială, ele își au un loc aparte în istoria sociologiei românești prin soluțiile practice ce le indică și prin bulversarea felului comun de a vedea și gândi al contemporanilor.

Ne-am propus, în rândurile ce urmează, să desprindem liniile esențiale ale credinței sale în posibilitatea progresului, element motric primordial al vieții sociale și scop al tuturor acțiunilor ei, care este și rămâne, după convingerea lui Eminescu, forma supremă de obiectivare a dezvoltării națiunii noastre: „(...) ideile de progres, dezvoltarea noastră economică trebuie să fie pururea ținta noastră pentru a ne întări înlăuntru și a inspira încredere afară” (Politica noastră externă, vol.II, p.70).

Spiritul său viguros, de publicist militant, formulează remarcabil condiția unei profesiuni politice de excepție spre care trebuie să tindă un politician atașat poporului și țării sale: „Ceea ce se cere la o profesie de credințe politice, este desigur înainte de toate ca ea să corespundă cu simțămintele și aspirațiile legitime ale țării și să fie adaptată instituțiunilor ei” (Studii asupra situației.

Despre program, vol.II, p.31). Eminescu s-a devotat triumfului acestei idei în speranța unor schimbări care să satisfacă necesitățile noastre de dezvoltare socială.

Convins fiind că evoluția noastră politică s-a abătut pe căi greșite, el preconizează o altă evoluție, superioară din punct de vedere etic și utilitarist. Astfel, „arta de a guverna - după Eminescu - e știința de a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află și a-l face să meargă liniștit și cu mai mare siguranță pe calea pe care a apucat-o” (Arta guvernării, vol.II, p.431).

Se naște de aici ideea ce constituie eșafodajul dialectic al unei concepții uimitor de moderne.

Sistemul de organizare al neamului românesc, susține Eminescu, trebuie „să izvorască din studiul profund și conștiincios al trebuințelor noastre locale și să fie potrivit cu puterile noastre intelectuale și cu mijloacele de avuție ale populațiunilor noastre”. (Program de reforme, vol.I, p.385). Până și legile, „spiritul” lor într-un stat, trebuie să derive din nevoile, trebuințele poporului: „Condițiunea de viață a unei legi, garanția stabilității sale e ca să fie un rezultat, o expresie fidelă a trebuințelor unui popor” (Echilibrul, vol.I, p.33).

Civilizația unui popor, susține Eminescu, nu înseamnă introducerea formelor de viață potrivite altor națiuni care-și urmează evoluția lor firească. Statul, fiind un organism viu, i se potrivesc numai anumite forme de viață. Legile perfecte și cele mai bune aiurea pot să împingă spre prăpastie alt stat, după cum un medicament bun pentru un organism poate fi dăunător pentru altul: „Introducând legile cele mai perfecte și mai frumoase într-o țară, cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpă, oricât de curat ți-ar fi cugetul și de bună inima” (Icoane vechi și nouă. Bătrânii și tinerii, vol.I, p.136).

Eminescu se ridică împotriva inovatorilor care introduceau legi și instituții fără a ține seama de facultățile noastre organice și de fondul românesc ancestral: „Civilizația adevărată a unui popor consistă nu în adoptarea cu deridicata de legi, forme, instituții, etichete, haine străine. Ea consistă în dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor facultăți ale sale” (Semibarbaria noastră, vol.II, p.37). Sau în altă parte: „Natura

Vasile PISTOLEA

poporului, instinctele și înclinările lui moștenite, geniul lui, care adesea neconștiut, urmărește o idee pe care țese la războiul vremii, acestea să fie determinate în viața unui stat, nu maimuțarea legilor și obiceiurilor streine” (Arta guvernării, vol.II, p.431). Prin urmare, el nu se mulțumește să constate rolul disfuncțional al formelor împrumutate și care duceau mai degrabă la regres decât la progres, ci ia atitudine împotriva acestui soi de „inovatori”. E ușor de evidențiat aici teoria maioresciană a formelor fără fond din cultură, comună ideologiei sociale a vremii, pe care poetul o aplică în viața socială.

Orice realitate socială construită și organizată într-un stat e localizată în spațiu, nu e suspendată în timp. E firesc atunci ca o civilizație adevărată să se întemeieze pe legea dialectică a legăturii cu trecutul și tradiția: „Orice civilizație adevărată nu poate consista decât dintr-o parțială întoarcere în trecut, la elementele bune, sănătoase, proprii de dezvoltare” (Semi-barbaria noastră, vol.II, p.375).

Sau: „Din rădăcini proprii, din adâncimi proprii, răsare civilizația adevărată a unui popor; nu din maimuțarea obiceiurilor streine, limbilor streine” (Semi-barbaria noastră, vol.II, p.375).

Noi, românii, spune Eminescu, postulând aceeași idee dialectică de dezvoltare, trebuie să înaintăm spre o civilizație proprie păstrându-ne fondul etnic și tradițiile istorice: „Noi susținem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc, decât păstrând drept baze pentru dezvoltarea sa tradițiile istorice, astfel cum s-au stabilit în curgerea vremilor” (Reacționarismul partidului conservator, vol.I, P.562).

Mersul acesta ascendent spre o civilizație adevărată nu se face prin schimbări bruște, spontane, ci încet și gradat.

Convingerea lui Eminescu e că societatea nu poate progresa prin salturi. Însușindu-și principiul leibnizian al evoluției continue, el scrie: „Cine-și închipuiește a putea progresa prin salturi, nu face decît a da înapoi” (Revista Statistică, vol.I, p.63). Pentru nuanțarea ideii, Eminescu stăruie asupra corelației dintre progresul social și cel biologic, afirmând implicit legea dialectică a negării negației care stă la baza evoluției și devenirii în general: „Cine zice progres (s.a.) nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri, nu e progres, ci devastare. Precum creșterea unui organism se face încet, prin superpunerea continuă de nouă materii organice, precum inteligența nu crește și nu se-ntărește decât prin asimilarea lentă a muncii intelectuale din secolii trecuți, și prin întărirea principiului înăscut al judecății, precum orice moment al creșterii e o conservare a celor câștigate în trecut și o adăogire a elementelor, cucerite din nou, astfel adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăogând pe de alta: o vie legătură între prezent și viitor, nu însă o serie de sărituri fără orânduială. Deci progresul adevărat fiind o legătură naturală între trecut și viitor, se inspiră din tradițiunile trecutului, înlătură însă inovațiile improvizate și aventurile hazardoase” (Studiu asupra situației.

Despre program, vol.II, p.32). În ultimă instanță, Eminescu propune un modus vivendi a cărui condiție sine qua non este munca. „Munca este legea sine qua non a lumii moderne, care nu are loc pentru leneși” (Elenismul, vol.I, p.70). Această lege primordială a evoluției lumii și a devenirii ființei umane pe scara sa biologică este cheia unui progres sigur și real: „Nici ziare, nici legi, nici academii, nici o organizație asemănătoare cu cele mai înaintate, nu sunt în stare de a înlocui munca și o stare de lucruri care nu se întemeiază pe ea e o fantasmagorie, care va dura mai mult sau mai puțin, dar se va preface în fum la suflarea recei realități” (Imitarea civilizației străine, vol.I, p.99).

Munca a fost și va rămâne marele postulat al omenirii. Ea poartă pecetea izvorului bunăstării și fericirii, iar întronarea ei a reprezentat un mare progres în viața popoarelor. Ideea revine ca un laitmotiv în multe din articolele lui Eminescu: „În muncă e mântuirea; trebuie numai ca îngrijirea deșteaptă a oamenilor de bine să creeze prin legi practice condițiile unei munci cu sporiu și putere de înflorire” (În muncă e mântuirea, vol.I, p.541). Sau: „Bogăția nu este în aer sau în pământ, ci în brațe și unde lipsesc brațele sau calitatea producției e proastă nu poate fi nici vorbă măcar de țară bogată” (Ilustrații administrative, vol.I, p.40). Sau în altă parte: „Nu specula, munca să determine mersul societății și înaintarea pe scara socială” (Teoria socială a compensației, vol.II, p.360).

Este simptomatică pentru gândirea eminesciană ideea că nici progresul spiritual nu se poate realiza fără muncă și studiu: „Cultura omenirii, adică grămădirea unui capital intelectual și moral, nu seamănă cu grămădirea capitalelor în bani. E drept că cei ce trăiesc astăzi se folosesc de rezultatele dobândite de alți cugetători înaintea lor, însă acele rezultate ei nu le capătă deodată ca o strînsură părintească, ci trebuie să se apropieze prin o nouă muncă intelectuală, prin studiu”3 (Liberalismul socialist, p.231).

Așadar, progresul e condiționat de dezvoltarea continuă a muncii fizice și intelectuale. În lumina acestei idei, în care cei doi factori determinanți (munca intelectuală și cea fizică) se corelează dialectic, Eminescu cere tuturor fiilor țării contribuția muncii lor pentru a avea dreptul să se bucure de viața de stat: „Munciți băieți, dacă puteți și dacă vă lasă inima. Iar dacă nu puteți, uniți-vă toate puterile,

toată energia, ca să vă creați această putință!” (Spirit greșit și fatal, vol.I, p.567). El numește teoria aceasta „teoria socială a compensației” pe baza căreia o clasă socială ori un individ compensează numai prin munca fizică și intelectuală, ceea ce primește de la societate. E lesne de înțeles, în acest sens, că o națiune din rândul căreia nu se ridică oameni de muncă, ci paraziți flecari care debitează doar fraze, e o națiune pe care o așteaptă ruina și demoralizarea: „Cine crede că prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit munca, deci libertatea și cultura, acela se prenumără, fără să o știe, între paraziții societății omenești, între aceia care trăiesc pe pământ spre blestemul, ruina și demoralizarea poporului lor” (Studii asupra situației. Despre program, vol.II, p.35).

Visul lui Eminescu era să vadă România un stat puternic în care națiunea să se dezvolte și să-și împlinească misiunea ei civilizatoare. Spiritul său dornic de inovație le amintește mereu contemporanilor că viața publică a țării e un lucru foarte serios și că nu trebuie s-o confunde cu „comedia cea de obște”: „Stând la mormintele fraților lor căzuți pe câmpurile Bulgariei, românii din ce în ce se pătrund mai mult și tot mai mult de convingerea că viața publică e un lucru serios, iar nu o comedie unde cel mai isteț trebuie să fie răsplătit prin aplauze” (Reacționarismul partidului conservator, vol.I, p.562).

Privind însă viața publică a vremii sale, Eminescu a găsit pretutindeni „naturi catilinare” ce profesau o limbuție ipocrită și neserioasă și care erau în stare să reformeze totul în țară prin magia jocurilor de cuvinte. În acest context, poluat de frazeologia goală, lipsită de sens, este explicabilă afecțiunea sa nețărmurită pentru anumite epoci ale trecutului neamului nostru. Trebuie însă și aici făcută precizarea că Eminescu nu cerea întoarcerea la trecut, ci doar crearea condițiilor de viață din acele timpuri când neamul prospera și progresa: „Dacă ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechi, nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce. Nu. Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult călătorește încă în univers, încât raza ajunge ochiului nostru într-un timp în care steaua ce a revărsat-o nu mai este, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credința, abnegația nu mai sunt. Degeaba, pitici moderni ar îmbrăca zalele lor, mâncate de rugină, dacă nu pot umplea sufletele cu smerenia și credința celor vechi” (Muncă, echitate și adevăr, vol.II, p.512).

Acest acut sentiment al trecutului îl întâlnim, din motive temperamentale ori filosofice, și în opera sa poetică; îl întâlnim cum am văzut, din motive sociale, și în opera sa de natură practică, în publicistică. Dar atât în poezie cât și în articolele risipite cu dărnicie în coloanele ziarelor vremii, se întrevede un suflet nobil, vibrând la nevoile neamului și la viitorul lui. Cu alte cuvinte, măreția trecutului i-a slujit poetului pentru justificarea unei măreții ce o dorea pentru viitorul României, așa cum se exprimă în poezie: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor?

Brațele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ți mare, mare viitor! ” (Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!) __________________

1) (Cf. T. Vianu, Influența lui Hegel în cultura română, în vol. Opere, III, Ed. Minerva, Buc., 1973, pp.36-420 și E. Lovinescu, Antologia ideologiei junimiste, Ed. „Casa școalelor”, Buc., 1924) 2) (I. Crețu, Activitatea ziaristică a lui Eminescu, studiu introductiv la M. Eminescu, Opera politică, 2 vol., Ed. „Cugetarea”, Buc., 1941, p.9. Menționăm că în cursul cercetării noastre ne-am folosit de ediția citată mai sus a prof.

I. Crețu, ediție ce s-a dovedit a fi cea mai completă până în prezent în ceea ce privește publicistica lui M. Eminescu. Un singur citat l-am reprodus din altă ediție pe care o semnalăm în cursul notelor).

3) (M. Eminescu, Scrieri politice, comentate de D. Murășanu, ediția a II-a, Ed. „Scrisul Românesc”, Craiova, 1937).

cronica

actualitatea literară 7

Daniel Corbu: Januvia

Januvia este un medicament care conține substanța activă sitagliptina. Este disponibil sub formă de comprimate rotunde, se utilizează la tratarea pacienților cu diabet de tip 2, pentru a îmbunătăți controlul concentrației de glucoză (zahăr) în sânge, dar scriitorul Daniel Corbu, simțind, poate, un oarece parfum exotic în această vocabulă, o transformă în numele unei insule din Pacific, pe care și-o cumpără un anume Eduard Bazon, robinsonianul personaj-narator al romanului, a cărui acțiune se derulează acolo, în plină epocă a internetului, spre a trăi, pictând și scriind, dar, mai ales, observând viața din alte unghiuri decât până atunci, iar, în privința scrisului, urmărind o miză pe care o dezvăluie încă de la început: Nu vreau nici pe departe să-mi povestesc viața, așa, la impuls natural. Nici să mi-o justific. NU vreau nici să scriu un jurnal al autoexilatului pe o insulă pustie. Și nici să încerc o clarificare a amintirilor. Vreau doar să pun întrebări, într-o singurătate mai pură, lipsită de zgomotele din jur și de inerente platitudini.

Cartea se înscrie în așa-numita literatură a autenticității, prin jocul pe care îl propune autorul cititorului, iar modalitatea în care procedează nu este nouă, fiindcă, schimbând ce e de schimbat, o întâlnim la destui scriitori, însă am să dau doar două exemple, la întâmplare: unul ar fi George Călinescu, în „Scrinul negru”, iar altul, Silviu Angelescu, în „Calpuzanii”. În ce-l privește, Daniel Corbu creează un personaj, Dirk Boccelli, căruia îi atribuie rolul de editor al cărții și, în consecință, de prefațator al acesteia.

Cartea ar fi, prin urmare, rezultatul tipăririi unui manuscris primit, indirect, de editor, de la un ins, pictor cu notorietate, Eduard Bazon (convins că nu există artă adevărată fără magie și că ORICE ÎNTEMEIETOR DE RELIGIE E UN POET), care a ales asceza ca formă de viață.

După ce prezintă circumstanțele în care a luat cunoștință cu documentul, editorul consideră necesar să-l pună în gardă pe cititor cu privire la conținutul cărții și cu anumite filiații care se pot stabili: JANUVIA nu este o carte de aventuri în sensul obișnuit al genului. (…) … ea poate să pară cititorului o replică a secolului douăzeci și unu la Robinson Crusoe, roman scris de Daniel Defoe pe la 1700, cu acțiune desfășurată acum vreo trei sute cincizeci de ani. O asemănare există: insula pe care se retrage pictorul Eduard Bazon e tot în Pacific. Dar nu e doar atât (…) și continuă, pentru a concluziona: eu consider cartea de față, pe lângă o lectură captivantă, un manual de asceză cu întoarcere la natură și divinație și un document de întregire a biografiei unui mare artist.

Acțiunea propriu-zisă a romanului este, apoi, precedată de înfățișarea către prezumtivul cititor, mai întâi, a unor date care să confere verosimilitate întregului, legate de împrejurările în care naratorul - care-și expune sub formă de jurnal experiența - a intrat în posesia insulei (amănunte financiar-contabile, istorice, despre trecerea acesteia în posesia a diferite persoane, detalii geografice, dar și ambientale), unde se instalează spre a-și duce viața într-un fel de asceză sui-generis... Totodată, personajul prezintă insula ca beneficiind de un peisaj natural edenic, însă, după achiziționare, este amenajată ca să cuprindă toate facilitățile, utilitățile traiului celui mai modern, încât „stăpânul” ei să se simtă un fel de Dumnezeu al locului (trăind în aristocrație și singurătate), statut pe care se vede repede silit să-l împartă cu un șarpe, ființă aparte, apariție situată la granița dintre real și oniric. În ce-l privește, urmaș al unei familii care are și sânge românesc, personajul trăiește din plin noua viață pe care și-a creat-o și meditează, iar preocupările lui principale, asupra cărora

reflectează sunt, la început, singurătatea și asceza, drept care, jurnalul său (pe sărite) înglobează considerații filozofice, religioase, având, pe alocuri, aspect eseistic.

Asemenea lui Dan-Dionis, al lui Eminescu, schimbând proporțiile, desigur, personajul lui Daniel Corbu caută să transforme imaginea insulei după chipul și asemănarea gândului său, apelând atât la cunoștințe livrești, cât și la tehnologia de ultimă oră. Internetul este, totodată, o sursă inepuizabilă pe care o exploatează pe larg. Toate acestea, la care se adaugă propria imaginație fac șederea pe pământul din mijlocul oceanului o continuă provocare. Și, un amănunt care sporește toposul insular: ca o insulă care se respectă, Januvia nu putea să nu ascundă tot felul de adevărate minuni ale naturii, dar și o comoară, a unor corsari, pe care noul stăpân o găsește și o oferă rudelor sale apropiate, mai exact nepotului de soră (care, după dispariția pictorului, oferă manuscrisul editorului), Toby Vianu, cel care îl vizitează mereu și-i transportă cu elicopterul tot ce are nevoie. În plus, acesta este tatăl unei fetițe, cel mai tânăr vlăstar al neamului, care poartă numele soției decedate a pictorului.

Pe de altă parte, fiind pictor, experiența insulară a personajului (pentru care Januvia este, totuși, avanpostul morții) amintește, în mare, și de cea a lui Paul Gauguin. Dar pictorul Eduard Bazon nu are în jur ființe pitorești, exotice, fascinante. El este ocrotit de gândurile, de amintirile, de darurile încă proaspete de la Rose Marie, soția care nu mai există, și, mai ales, este posesorul insulei, al cărei stăpân real pare a fi, totuși, șarpele amintit, pe care îl numește dragonul meloman, căruia, cu teamă și venerație, a simțit de la început impulsul de a-i spune Parsifal. Este, de asemenea, fascinat de invazia unor păsări, de furtunile care spală pământul înconjurat de ocean, de șerpi… Și, deși și-ar fi propus să nu mai picteze sau să se apropie cât mai rar de șevalet, lumea din care a venit nu-i dă pace, cu atât mai mult cu cât averea lui impresionantă, după achiziționarea insulei și cheltuielile, ca ale unui magnat oriental, făcute pentru a o amenaja la cele mai înalte standarde de viață, se subțiază considerabil, iar el nu vrea să-l priveze pe nepotul Toby Vianu - mâna lui dreaptă în aventura insulară - de niște fonduri bănești care i s-ar cuveni.

Paralel cu depănarea vieții pe care o duce pe insulă, personajul își expune amintiri legate de formarea lui, de parcursul său artistic, de lumile pe care le-a traversat, de personalități ale artei și ale gândirii cu ai căror pași s-au intersectat ai lui sau, când e vorba de cunoștințe livrești, Eduard Bazon, într-o tentativă - conștientă sau nu - de a rezista în singurătate, se oprește și rememorează aserțiuni ale acestora și ale sale, legate de aspecte ale artei, ale culturii și civilizației, le analizează...

Din mijlocul răsfățului exotic pe care și-l oferă (cheltuind sume colosale, obținute din vânzarea picturilor sale, deosebit de căutate pe tot globul, începând cu prețul insulei și continuând cu amenajările făcute acolo, iar, apoi, cu aprovizionarea cu tot ce-i e necesar), pictorul, căruia, după dispariția soției, i-a mai rămas doar un surogat de viață - și chiar își construiește o lume insulară care frizează utopia -, își amintește sau reformulează considerații cu privire la artă, din care se poate trasa concepția lui despre aceasta. De asemenea, periplul lui în memorie îi actualizează nu atât scene din viața trăită înainte de autoizolarea pe insulă, pe care, în special la început, o numește asceză, cât, mai ales, discuții cu prieteni sau doar cunoscuți, de regulă somități cu largă cunoaștere nu numai în domeniul artelor, ci și al societății, al antropologiei etc., dintre care unele (sau toate) au călătorit foarte mult, prin locuri îndepărtate, de unde firește, s-au întors cu informații preți-oase despre civilizații și culturi care fascinează, mai ales că nu sunt la îndemâna oricui, și pe care sunt în măsură să le împărtășească și celorlalți. De pildă, unul dintre cei la care face dese referiri, Olive, a călătorit în Vanatua și Malayezia, experiență din care, cu parcimonie, totuși, relatează întâmplări, creându-le, în felul acesta, celor care îl ascultă, o imagine care amintește foarte bine - în manieră postmodernistă, desigur -, chiar și prin unele detalii, de cea pe care o prezintă Hanna Botta în cartea ei „Ultimul canibal”, în care scriitoarea aduce, pe larg, date din experiența proprie, trăită cu prilejul unei călătorii de studii, pentru o teză de doctorat în domeniul antropologiei, în arhipelagul Vanuatu, din Pacificul de Sud. Ampla relatare a experienței din „Vanatua”

vine, pe de altă parte, ca o demonstrație a convingerii personajelor că, în ciuda unor slogane care proslăvesc întoarcerea la primitivism ca soluție pentru salvarea vieții planetare, omul modern nu poate renunța cu totul la facilitățile cu care este obișnuit, spre a se întoarce la un mod de viață în care să se confrunte, raportat la ceea ce știa, cu tot felul de privațiuni. În pofida solitudinii deliberate (ale cărei avantaje le proclamă de la început cu entuziasm), a libertății absolute pe care dorește să o trăiască, într-un cadru edenic, personajul are, nu de puține ori, treptat, sentimentul recluziunii destinale, amintind de personajul sorescian Iona, cel ce sfâșie burți de balene, cu disperarea de a ieși cumva la liman, pentru a constata, în cele din urmă, că din destinul ca o burtă de pește nu se poate ieși decât printr-o încercare disperată de a se dezmărgini autosuprimându-se. În ce-l privește, de exemplu, similar, personajul lui Daniel Corbu, introspectându-se, notează, la un moment dat, în jurnalul pe sărite pe care îl ține: Impresia că SUNT

ÎNCHIS ÎNTR-O SCOICĂ DE LUMINĂ ȘI FRIG. Dar dacă Iona găsea ca antidot la neființă cuvântul, vorbirea, Eduard Bazon își nuanțează aspirațiile: Păstrează-mă, Doamne Atotputernic, în mijlocul vibrației celeste și recunoaștemi toate emoțiile ca medium pentru absorbția intuitivă a viziunilor și protejează-mi, Doamne, mantra: SUNT INSPIRAT ȘI SUNT PUTERNIC. Această versiune modernă a insulei lui Calipso, în care prezența feminină e însă doar în memoria eroului, îl aduce, mutatis mutandis, în ipostaza unui Robinson modern care experimentează deliberat asceza (cartea, de fapt, este subintitulată „romanul ascezei”) și, în consecință, tema singurătății este ilus-trată, de asemenea, în roman. Bunăoară, eseistic, notează: Cineva spunea că marea noastră problemă nu e să fim fericiți, ci mai puțin singuri. Cât să credem din asta? Ceea ce credeam acum, după aproape un an de ședere pe insulă, e faptul că SINGURĂTATEA ADEVĂRATĂ, NEIMPUSĂ, LEJERĂ, NATURALĂ TE FEREȘTE DE RIDICOL. Un univers cosmopolit, cu toate că e în mijlocul apelor, îi este familiar personajului, cetățean al planetei, cu sânge, cum spuneam, parțial românesc, de asemenea cu suficiente reminiscențe ale unei educații primite și într-un sat carpatin, dar cu amintiri intelectuale care îl întorc adesea cu gândul mai ales la Paris și la Melbourne. Toată această zestre, la care se adaugă atmosfera real-mitică a Januviei (cu ființe fabuloase și cu trăirea întâlnirilor onirice cu Rose Marie ca realitate) constituie pentru personaj combustibilul cu care se alimentează, pentru a putea continua să realizeze tablouri a căror cotă e în continuă creștere pe piața obiectelor de artă, în toată lumea.

Romanul lui Daniel Corbu are finalul deschis: eroul său dispare, fără ca apropiații să poată face altceva decât să emită ipoteze cu privire la ceea ce i s-a întâmplat, bazate pe jurnalul pe care l-a lăsat și pe ceea ce au găsit la fața locului.

Ca întreaga carte sau chiar mai mult ca până atunci, finalul aduce o mai mare încărcătură de elemente care împing întregul în contiguitatea fantasticului, de vreme ce personajul se pare că ar fi ajuns să comunice cu „dragonul meloman”,

Mioara BAHNA

nr. 73-74 n iulie-august 2017

despre a cărui prezență în interiorul locuinței sale mărturisește în ultimele pagini pe care le scrie, după cum, mai ales spre sfârșitul celor cinci ani trăiți pe insulă, ultimii din viața sa, legătura lui cu divinitatea ar fi devenit foarte strânsă. În același timp, preocupările sale în legătură cu levitația oferă o altă posibilă explicație a dispariției făpturii lui terestre.

Două aspecte doresc să mai adaug la afirmațiile pe care le-am făcut. Mai întâi, rândurile pe care mi le-a scris Daniel Corbu, când mi-a oferit cartea și care cred că au însemnătate legată de parcursul său literar: Dragă Mioara Bahna, Mă consider un poet de blestem. Un apostol al inspirației. Dar câteodată ești purtat la doi pași mai încolo de structura și magia poemului. Așa s-a întâmplat cu cele vreo treizeci de povestiri, așa acum cu JANUVIA - Romanul ascezei, o carte care sper să-ți placă. Vreau însă, în acest context, să precizez că nici aici Daniel Corbu nu se derobează cu totul de statutul său de poet, de vreme ce lirismul e prezent - și nu rareori în text. De pildă, de-acolo, de pe insula pe care se retrage, pictorul-narator, alter ego al scriitorului, notează: privind-o prin binoclu și cu ochiul liber, am avut senzația, apoi certitudinea că luna asta, atât de cântată de poeți de-a lungul veacurilor, e chiar STATUIA DIN AUR A PĂMÂNTULUI, AȘEZATĂ PE-UN IMENS ȘI MISTERIOS SOCLU. În al doilea rând, iar romanul demonstrează acest lucru, vreau să subliniez că Daniel Corbu rămâne - și implicit, dar și explicit - legat de postmodernismul căruia, de-a lungul carierei sale literare, i-a consacrat sute de pagini, adunate în câteva cărți. Relevante, în acest sens, atât pentru structura, cât și pentru conținutul cărții de față, sunt niște note disparate ale manuscrisului rămas de la Eduard Bazon, pe care „editorul”, Dirk Boccelli, găsește de cuviință să le adauge în volum, care ar fi urmat să fie trimise pentru a fi cuprinse într-o carte de interviuri: Postmodernismul modifică.

Dar marile partituri culturale individuale sunt adevăruri relevate, adică dogme clare, profiluri artistice clare și de reper cultural mondial.

Riscul e ca totul să se transforme într-o tragicomedie nebună care nu are alt sens decât cel al dezorientării. Poate că asta e noua ordine impusă de americani prin postmodernism, sfârșitul istoriei etc. Un fel de Babilon, unde nu se va ști nici cine a scris Odiseea, nici Faust sau Regele Lear și nici cine a pictat Gioconda cea reprodusă în milioane de exemplare pe tricouri și pe sacoșe. deși promotorii unor astfel de curente artificiale pornite din economie de piață știu că arta are și o dinamică liturgică, că ea tinde spre divinație.

Arta de azi, în majoritatea ei, e o schilozenie crasă, o sărăcie intelectuală, pentru că nu urmărește adevărurile din noi și de dincolo de noi. Toată Renașterea a urmărit aceste adevăruri, după care a urmat decăderea artei având ca punct de plecare desacralizarea lumii.

Romanului i se pot decela o serie întreagă de semnificații, fiindcă livrescul este una dintre sursele și chiar finalitățile sale, coroborat cu alegoricul, încât să se ofere încă o perspectivă asupra condiției complicate a ființei umane, care să se adauge la cele multe create prin timp, tot ca o tentativă de a depăși limitele propriului destin, prin creație.

Cartea lui Daniel Corbu se desfășoară, așadar, ca un amplu monolog, de-a lungul căruia personajul - care pare când un adevărat magnat, cum am spus, când un Pan modern, stăpânind peste o insolită Arcadie - povestește și se povestește, iar materialul principal de construcție al întregului nu sunt faptele, ci discuția despre ele, oglindirea a ceea ce este real în conștiința personajelor, încât textul poate fi citit ca un vast solilocviu-armă împotriva tăcerii ale cărei consecințe ar putea fi, din nou amintind de Iona, letale, mai ales că personajul are convingerea că trebuie să-și valorifice la maximum darul viețuirii, concretizat dihotomic în corpul fizic și corpul astral, drept care mărturisește: Așchia de dumnezeire din mine numi mai dă timp de așteptare. În acest scop, pentru ultimii ani de viață, experimentează pe insulă liniștea singurătății și singurătatea liniștii, fără a nega, după cum mărturisește, civilizația, ci doar prin a-și asuma destinul la maximum, ca o adevărată „trestie gânditoare”, care dorește cu tot dinadinsul să se descopere, să se găsească, înainte de finalul pământesc.

8 actualitatea literară

cronica

nr. 73-74 n iulie-august 2017

Personalităţi feminine din zona Banatului

Doamna de pe Spion Strasse

Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX marchează o perioadă de tranziţie în literatura română, care se situează sub auspiciile geniului eminescian şi se dovedeşte pe de o parte receptivă la schimbări, pe de altă parte conştientă de valorile culturii naţionale, pe care doreşte să le conserve. Este momentul când în Moldova şi Ţara Românească societatea Junimea şi revista „Convorbiri literare” contribuie decisiv la evoluţia culturii române, iar ecourile junimismului ajung până în Transilvania. În Banat, zonă aflată fie sub stăpânire austriacă, fie alipită Ungariei, lucrurile stau altfel.

Putem vorbi despre „un paradox al Banatului”, care se reflectă într-o evoluţie diferită a literaturii şi a culturii în general. Având în vedere că aici biserica română era “tolerată”, nici înfiinţarea şcolilor în limba naţională nu a fost încurajată. Cu atât mai mult a şcolilor de fete.

Protagonista romanului-document Doamna de pe Spion Strasse, de Nina Ceranu, se naşte şi trăieşte în această perioadă, în provincia barocă supusă influenţelor, atât dinspre Occident, cât şi dinspre Balcani.

Personalitatea puternică, precum şi destinul trist al Emiliei

Lungu-Puhallo au stârnit curiozitatea autoarei care a reconstituit, în pofida informaţiilor precare, recurgând la intuiţia feminină şi la artificiile artei literare, existenţa unei femei a cărei contribuţie la dezvoltarea culturii şi a învăţământului bănăţean a fost remarcabilă.

Romanul debutează cu o descriere gingaşă a cadrului şi a vestimentaţiei specifice sfârşitului de secol când, printre volane şi pălării, dulame şi bucheţele de flori, răzbate un soare amăgitor, de iarnă târzie. Din acest fundal se desprinde uşor silueta graţioasă a unei fete care, după câteva pagini prinde contur, prinde viaţă şi emoţionează prin vioiciune, inteligenţă şi candoare. De această dată nu cititorul este cel care pătrunde în universul fictiv construit de altfel în jurul unor date certificate documentar, ci pare că personajul deschide o fereastră prin care priveşte lung, cu dor şi melancolie spre noi. Dintr-acolo se răspândeşte o mireasmă necunoscută, fascinantă şi blândă totodată, dureroasă, aşa cum numai amintirile o pot emana.

Adolescenţei i se acordă o atenţie deosebită, pentru a surprinde educaţia aspră, dar aleasă, curăţenia sufletească, înclinaţia spre visare şi puterea de stăpânire a emoţiilor.

Domină o atmosferă de epocă, reconstituită în special cu ajutorul limbajului arhaic, dar şi prin intermediul gesturilor, comportamentului sau al uzanţelor. Evenimentele decurg lent, sentimentele nu sunt afişate exploziv, dimpotrivă, progresiv şi totul pare a solicita girul timpului care cântăreşte cel mai bine orice decizie.

Primul bal, emoţia dansului, graţia fetei, poeziile lui Heine, pasiunea pusă în slujba idealului ales şi respingerea cererii în căsătorie. Lucidă, mândră sau pur şi simplu în aşteptarea unor dovezi de iubire pe care nu le primeşte, frumoasa Mili îl refuză pe Nanu, deşi îl iubeşte. E posibil ca tânăra să fi intuit puterea unei iubiri neconsumate şi să-şi dorească păstrarea ei nealterată?!

Sau pur şi simplu îşi urmează cu hotărâre chemarea, ca o adevărată amazoană, aşa cum bine observă Nanu?

Atmosfera de epocă este discret conturată prin introducerea în scenă a unor nume de rezonanţă: Iulian Grozescu, Mihail Pascaly, Iosif Vulcan sau Mihai Eminescu.

Acesta din urmă era la Timişoara în căutarea fratelui său, Nicolae. Descrierea este naturală, fără exagerări, ba chiar la rugămintea lui Iulică, poetul începe să cânte la geamul Ersiliei Botean. Este una dintre cele mai frumoase descrieri ale marelui poet, tocmai datorită prezentării discrete, aluzive, care îi permite cititorului să-şi imagineze omul din spatele statuii. Prima pierdere, a unchiului său, Iulian Grozescu, îi lasă un gol imens în suflet. Acesta, alături de tatăl ei, profesorul Traian Lungu, i-a călăuzit paşii spre literatură şi a sprijinit-o mereu. În scurt timp înfiinţează la Izvin prima şcoală de fete şi se retrage acolo doi ani, împreună cu mama ei. Are în sfârşit prilejul de a-şi pune în practică toate calităţile şi abilităţile. Elevele sunt simple, dar pline de viaţă şi dornice să înveţe. Iar Mili are ce să le înveţe. Şi ea, la rândul ei, devine mai puternică, mai înţeleaptă, se implică în acţiuni umanitare în timpul unei epidemii, sau strânge ajutoare pentru soldaţii din Războiul de Independenţă. În sfârşit, căsătoria se produce târziu, la 34 de ani, când îl cunoaşte pe locotenentul croat Isac Puhallo. Moartea acestuia, ca şi a fiului lor după 10 zile de la naştere sunt lovituri grele şi lasă urme definitive.

Bătrâneţea o surprinde neputincioasă, dar conştientă ca o luptătoare, în casa părintească. Solicită de câteva ori ajutorul autorităţilor pentru a-i scădea impozitul şi se confruntă cu servitoarea sau chiriaşii, care îi fură din lucruri. Anul morţii, 1932, coincide cu anul în care se naşte o altă scriitoare pe care moirele au vitregit-o, Sylvia Plath. Le apropie dimensiunea tragică a existenţei, dar şi neşansa de a se fi născut cu mult mai devreme, poate chiar cu un secol. Spre deosebire de poeta americană însă, care abandonează lupta cu destinul, Emilia Lungu-Puhallo demonstrează o forţă şi o încredere în sine uimitoare.

Deşi luptă pentru emanciparea femeii, eroina dezvăluie uimitoare resurse de feminitate, care nu o împiedică să iasă din tiparele vremii. Ea ignoră cu bună ştiinţă cenzura socială şi face fără ostentaţie o demonstaţie de emancipare feminină la începutul secolului XX. Nina Ceranu a prezentat acest personaj feminin într-o lumină clară, vie, care nu influenţează receptarea personală şi permite totodată reflecţii. Ca toate cărţile bune dezvăluie fără să epuizeze, induce, fără a încerca să convingă, deschide şi lasă deschis cititorului un spaţiu ca o buclă în timp.

Peregrin între spaţiu şi destin* Alexandru MORARU Volumul de poezii ”DOR”, cu subtitlul călător, de la matcă la izvor, s-a ivit în anul 2013, la Editura timișoreană Waldpress, sub iscălitura bardului Victor Enache. Care nu este doar poet, ci și publicist, organizator de acțiuni vizând hrana sufletească (simpozioane, festivaluri folclorice, lansări de carte ș.a.m.d.). Întrun cuvânt - un autentic animator/ferment cultural implicat activ în viața comunității căreia îi aparține. În speță, cea aromână.

Pe lângă aceste preocupări, mai păstorește și o revistă în grai aromân Chicuta di harauă (Picătura de bucurie). Întocmită cu râvnă și iscusință, publicația ilustrează aspecte semnificative din existența și spiritualitatea armânească.

Cartea are o particularitate derivând din faptul că e tradusă (o parte) și în idiomul aromân. Dacă prima secțiune, Matca, e scrisă exclusiv în limba română, cea de-a doua componentă, Izvor, e bilingvă: valaho-aromână. În paralel cu varianta română, circulă și versiunea tălmăcită paginile găsindu-se față în față și fiind, în felul acesta, ușor de citit (și de comparat).

Victor Enache privilegiază o lirică de fond tradițional, cu toate accesoriile consacrate: rimă, metrică, melodicitate... Există și încercări (mai timide) de a ieși din canon, tatonând zona modernității deschizătoare de noi imagini productive: ”Speranță, dăne un vis,/Fă din el cel mai frumos/Pe care l-am visat vreodată!/Dă-ne buze roșii, ca trandafirii în iarbă,/Și spune-ne că nopțile însingurate au trecut. (...)” (Dă-ne un vis) Sau: ” (...) Pentru eternitate -/Pentru un timp cât durează iubirea -/Mă transformi în poet,/Capricioasă... (...)” (De ce te iubesc). Decelăm și influențe exterioare, dintre care cea eminesciană se detașează cel mai vizibil: ”Nu știu cine ești,/Și nu știu cum te cheamă,/Mi-ajunge că zâmbești,/Și nu mă iei în seamă./Te văd trecând agale,/ Dar nu mă-ngrijorez./Când n-ai să-mi ieși în cale,/Eu am să te visez... (...)” (Nu știu cine ești).

Per ansamblu, însă, dominantă rămâne maniera conservatoare resuscitând cadre și motive intrate definitiv în patrimoniul personal: iubirea, respectul familiei, cinstirea înaintașilor, un puternic sentiment al apartenenței axat pe cultul limbii și, în general, al valorilor populației armânești.

Demnă de remarcat este această preocupare profundă și tenace întru prezervarea identității aromâne aflată într-un nedorit și, pare-se, implacabil recul. De aici și starea de nostalgie, de regret infuzat, ce străbate cugetul, iscând un nedisimulat disconfort afectiv: ”Ține minte, fiul meu, că prin vreme,/Clopotele băteau cu durere,/ Văzând pe bătrânul cum geme,/Că limba pe drumuri îi piere./Strămoșii s-au dus

spre o lume mai bună,/Părinții s-or duce, azi-mâine și ei,/Și toți încearcă mereu să ne spună/Să ținem de limbă și de obicei. (...)” (Ține minte...). Aparent simplă, dar temeinică în semnificația ei, lirica poetului completează în chip meritoriu scala însușirilor umane debușând în zbucium și căutări. Sens în care aflăm că ”Tu, doar tu,/ Îmi dai melancolia,/Din care , uneori ,/Se naște poezia./Tu, doar tu/Îmi ești și alinare,/ În clipa de durere,/Dar ești și supărare... (...)” (Tu).

Versurile degajă o anumită candoare mixată cu adierea bunului-simț născut și amplificat sub egida deferenței tutelare. Bonomia omului interferează benefic cu viziunea poetului, rezultând finalmente imagini lirice bine ajustate în diapazonul sensibilității creative.

Victor Enache rămâne fidel propriei cadențe (și formule) poeticești, extrăgând din filonul liric numai ceea ce consideră că merită a fi reținut. Căci, afirmă el, nu fără orgoliu, ”Eu nu fac versuri la comandă,/Pentru că sunt «nonconformist»./Și nici nu fac versuri pe bandă,/Oricât aș fi de optimist.(...)” (Eu nu fac versuri la comandă) Stări apăsătoare, tristeți picurate, un jind neostoit, dar și (uneori) elan parodic sau ghes umoristic de bună calitate. ”C-un deget ridicat,/Lenuș lejer fuma./Cu capul înălțat/ Vasile-i recita./Dar când privi Vasile/La mândra, lângă el,/Ea-și număra forinții,/ Cu mâna cu inel!/Și nevoit s-aleagă,/Între

Delia Tutunaru Pegas și bani,/Vasile lăsă totul/Și se făcu cioban... PS: Vându Pegasul așadar,/Și-și cumpără măgar!” (Sus, la Pesta) Surprindem, iată, și alte fațete creative ale confratelui nostru, care se ”antrenează” în game diferite. Ceea ce, evident, nu e rău, căci abordarea mai multor paliere literare nu face altceva decât să ateste, o dată în plus, adevărata înzestrare a bardului. În cazul de față - suma posibilităților sale (încă) insuficient valorificate. Cu volumul ”DOR”, călător, de la matcă la izvor, Victor Enache ne oferă, precum spuneam, stihuri traduse și în graiul aromân, atât de interesant și de ”ciudat”. Încât, parcă răzbate și în noi - românii neaoși - ceva din glasul străvechimii ziditoare. Ceva nedefinit, difuz, dar prezent neîndoielnic în aer, în ape, pe pământ și, nu în ultimul rând, în subconștient...

Pornind de jos, de la Matcă, poetul urcă necurmat spre Izvor, căutându-și neostenit rădăcinile disipate în abisul temporal. De acolo, numai de acolo așteaptă descifrarea tainei conținute în carcasa interogației stârnind spiritul și trezind permanent ideea pelerinajului izbăvitor. A rebranșării la un trecut fabulos, arhetipal, regăsit azi, din nefericire, doar în spuza amintirilor și-n folclorul mitizant. Însă Victor Enache nu renunță. De aceea, el cutreieră în continuare, sondând albiile și izvoarele, în vreme ce fantasmele rescriu traseele și îndeamnă la noi reverii. *) Victor Enache: Dor - călător, de la matcă la izvor - Editura Waldpress, Timișoara, 2013

nr. 73-74 n iulie-august 2017

Polimetronomul lui Mihai Brediceanu

...Trecea în nefiinţă, într-un anonimat desăvârşit şi nemeritat Mihai Brediceanu, descendentul unei puternice familii de intelectuali olteni, stabilită în Banat. Întru începuturi a existat Coriolan, militant pentru drepturile românilor în imperiul AustroUngar, arestat de trupele sârbe de ocupaţie în 1919, prieten cu Lucian Blaga. Fiul său, Tiberiu, a fost un ilustru compozitor şi tatăl lui Mihai, care a devenit unul dintre cei mai prestigioşi reprezentanţi ai unui simfonism inovator. Am dedicat o bună parte a misiunii mele gazetăreşti fenomenului Mihai Brediceanu; interviurile şi comentariile din revista Orizont reuşeau însă provincializarea a ceea ce aparţinea deja patrimoniului mondial. După cutremurul devastator din 1977, Mihai Brediceanu se întorcea din Statele Unite. Îşi brevetase deja invenţia Polimetronomului şi mă invita la Bucureşti, la o demonstraţiepremieră în România. Trebuie spus că Mihai Brediceanu a fost, până atunci, dirijor şi profesor la Syracuse University, statul New York. Inventarea dispozitivului cu politempi aparţine, în bună parte, geniului românesc, acomodat spiritului Europei apusene, dar transpunerea în practică n-ar fi putut avea loc fără aportul tehnic american.

Politempia? „...Imaginează-ţi mulţimea de pe străzi”, îmi explica Mihai Brediceanu; „fiece individ merge cu propria-i viteză, dar aceste viteze diferite se înscriu toate în acelaşi timp.

Tempoul divers e cea mai normală formulă ritmică a muzicii.

Dacă s-ar aplica în viaţă tempoul simplu al Metronomului lui Maelzel, ar însemna ca mulţimea să păşească în acelaşi ritm... Însă, foarte bucuros de invenţia metronomului, Beethoven însuşi îi dedica scherzzo-ul din simfonia a opta. Sigur, triunghiul acesta cu pendul poate fi reglat la orice tempo, avantajul lui fiind simetria. Dar să ne imaginăm mai multe metronoame, care bat simultan tempouri din cele mai diferite. Asta a fost ideea mea... Stai puţin, invenția nu e întrutotul nouă: asocierea mai multor tempi a fost încercată şi în postwagnerianism, de austriacul Gustav Mahler, tot în Statele Unite, acest teren fertil al experimentalismului, dar şi de germanul Karlheinz Stockhausen, unul din promotorii muzicii electronice. Ei încercau folosirea a trei dirijori simultan; interpreţilor le era însă imposibil să fie constanţi pe un parcurs de timp, fie el şi foarte scurt. Or, un computer poate genera unităţi de timp diferite şi poate controla momentele de incidenţă (interferenţă) ale tempourilor, fapt pe care l-aş numi un tempo al tempilor...”

Mircea Brediceanu a venit cu ideea, prezentă în postromantism şi experimentalismul electronic. La Braşov ori Bucureşti, în Europa chiar, nu se puteau materializa sustentaţia tehnică, nici difuzarea unei noi arte, cu aspect sincretic, la început. Pentru asta a trebuit să existe o Silicon Valley... Cu toate studiile matematice ale compozitorului român, doar colaborarea cu americanii a dat roadele concrete.

Voi reveni la Bucureştii anului 1978; la Sala Atelier a Teatrului Naţional, îmbrăcată în pânză neagră, între oaspeţii premierei polimetronomului erau şi celebrităţi, precum muzicologul francez de origine română Antoine Golea și P. E. Stabler, constructorul de facto al aparatului, de la Universitatea din Syracuse. Instrumentiştii erau de la Conservatorul bucureştean, balerinele fiind adolescentele unui liceu sportiv. Cam atâta a putut coopta compozitorul din partea statului român, într-o capitală plină de ruine sinistre. Nu erau dirijori care să imprime ritmuri. Interpreţii primeau prin căşti, prin emisie-recepţie, impulsuri acustice direct de la computer, mici grupuri executând simultan aceste compoziţii ale unui nou secol. Suprapuneri simultane de doină, bocet, horă, cu surprinzătoare momente de incidenţă în muzică şi plastica trupului omenesc care o vizualiza. Precum în realitate, adesea coincid gândurile şi faptele oamenilor, cu toată diversitatea lumii. Existau şi unele momente ce trădau un experiment aflat la începuturi: dirijorul dă intrarea aparatului, apoi se retrage de pe podium; emiţătoarele se balansau pe pieptul interpreţilor; căştile îți dădeau senzaţia care o ai la filmele de anticipaţie. Dincolo de spectacolul sincretic, muzica ne manipulează sentimentele. Au fost piese de Brediceanu şi Howard Boatwright, primii compozitori ai politempiei moderne. Unde sunt astăzi aceste creaţii? Cine a mai compus în această modalitate? Credeam că, treptat, ne vom obişnui cu o nouă muzică, aşa cum se credea că viitorul aparţine expresionismului austriac. Deschiderea unei noi ere a muzicii simfonice o fi coincis cu închiderea ei deplină? Vom mai asculta Brediceanu şi Boatwright, cel din urmă putând fi încă în viaţă, compunând o muzică rămasă tot a viitorului?...

Mă întorc la spectacolul-experiment: apar recitatori, ca şi coruri vorbite (Sprachmusik), trei grupuri de instrumentişti cu demersuri diferite prin tempo, dansatori. A fost deplină senzaţia că tehnica nu depăşeşte arta şi nu suntem în faţa unor căutări sterile. O mai recentă demonstraţie cu polimetronomul a mai avut loc la Paris, probabil din iniţiativa lui Antoine Golea, în cadrul unui Festival Primăvara muzicală.

Definiţia lui Mihai Brediceanu, în original: „Procedeu şi dispozitiv programat, pentru spectacole muzicale şi coregrafice complexe, folosind simultan mai multe tempouri”. Matematica şi tehnicile IT implicate în muzică. „Cred că nu există o deosebire fundamentală între omul de ştiinţă şi omul de artă”, mi-a declarat Mihai Brediceanu. „Sunt, desigur, necesare unele perfecţionări, nişte receptoare mai suple, deoarece totul e să nu încurci căştile, să nu uiţi să schimbi canalele (lungimile de undă) atunci când trebuie”. Grupurile de interpreţi ori soliştii se află izolate, scufundate în partitura care le este dedicată în exclusivitate; îi vezi concentraţi, parcă aprofundându-şi condiţia, când, strălucitor irump momentele jubilaţiei colective, unirea întru acelaşi sunet, tonalitate, mesaj. Invenţia româno-americană semnifică mai mult decât şiau dorit-o autorii ei iniţial.

Erwin Lucian BURERIU

remember

actualitatea literară 9

Nicolae Breban. Brebingway

Este o eroare ca Nicolae Breban să fie socotit doar „printre primii” scriitori români. Dacă ar fi să ne revenim din depresia absenței criteriilor valorice, l-am pune pe primul loc și am găsi cu cale să-l nominalizăm neîntârziat pentru premiul Nobel. Însă, după cum ne cunoaștem, în această țară, propunerea va rămâne doar în această pagină de memorialistică.

Mi-am propus să reliefez unele aspecte mai puțin cunoscute din biografia mai-vârstnicului meu prieten, în ziua în care am ascultat pe YouTube cuvintele pe care le-a spus la „Salon du Livre”, la Paris, unde Breban s-a dus ca la el acasă, în timp ce un grup de intelectuali “speciali” protestau, inutil, prin absență, făceau greva absenței. Brusc mi-am dat seama că probabil suntem țara cu un singur scriitor. În San Francisco fiind la acea oră, mi-a făcut plăcere să aflu că a fost propusă, pentru Salon, cartea mea Hotel California și că, măcar în acest fel am fost acolo împreună cu Breban. În tinerețe eram amândoi mândri că aveam în comun descendeța din două mame nemțoaice (a lui era din Reșița, șvăboaică, a mea era sudentă din Praga), discutam despre formidabila cultură germană în vacanțele petrecute la Lugoj, idolii noștri erau Thomas Mann, Dostoievski, Schopenhauer și Nietzsche, dar și neapărat Wagner, Bruckner... Mama lui Breban îi spunea mamei mele că își crescuse copiii astfel încât ei si fie conștienți că sunt cei mai frumoși și inteligenți.

Proștii să fie modești, că ei au de ce, spunea Goethe.

Uneori îl luam pe Breban de la casa parohială unde locuia și ne duceam la cenaclul condus de el și de Radu Theodoru, lugojean și el pe atunci. Polemicile celor doi făceau deliciul întrunirilor și, trebuie să recunosc, au avut un efect deosebit asupra mea.

Reprezentam acolo trei generații (unii comentatori preferă să le definească promoții, ceea ce ar fi mai precis, dar în contextul actual accepția cuvântului a trecut, grotesc, spre comerț de hipermarket)...

Generația lui Breban și a amicului său, Nichita Stănescu, scoteau literatura română din ultimele zvâcniri proletcultiste. Urmam noi, poeții șaptezeciști, debutând mai ales la Editura Eminescu, în colecția Luceafărul: Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Romulus Guga, Ioan Alexandru, Constanța Buzea…

Scriind Animale bolnave, Breban continua proza de analiză a lui Camil Petrescu, dar influențată puternic de tenta eseistică și freudiană a lui Thomas Mann.

Subiectul în sine se preta la o asemenea abordare, fiindu-i oferit de autorități cazul real al unui fanatic religios, ucigaș în serie, devenit ulterior clientul clinicii psihiatrice Jebel, unde (curiozitatea m-a împins să vizitez un personaj real) l-am văzut ca pe un simplu tâmplar, apatic și calm.

Breban a continuat cu bildungsromanele lui, prea puțin tulburat de tezele minirevoluției culturale ceaușiste, în timp ce postexpresionismul liricii șaptezeciste primea lovituri comandate, colecția Luceafărul dispărând, în parte și datorită lui Ștefan Augustin Doinaș, care credea că face un serviciu noii poezii. Marian Popa avea să constate în Istoria literaturii române de azi pe mâine: “Cei în vârstă permit criticile noii poezii. Admonestează pe școlari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Ștefan Augustin Doinaș în serialul Moda poetică 1968.” …În provincie nu te poți afirma, era principiul lui Breban. Nu existau publicații, edituri. La București, el începea să devină un prozator de succes, surprinzând aparatul criticii de atunci. Se spune că și Nina Cassian a contribuit la propulsarea sa. I-am urmat sfatul și m-am transferat la Televiziune, cu o recomandare de la Zaharia Stancu. Breban mi l-a prezentat pe Nichita Stănescu, pe atunci foarte retras și timid, locuia întrun demisol. Am fost tustrei la o cofetărie, la înghețată...

Lucram la filmul meu de debut, „O pasăre, două păsări”, împreună cu operatorul Savin Devderea, în departamentul lui Dinu Săraru. Breban m-a chemat într-o zi la Gazeta literară, unde am asistat la instalarea sa ca redactor-șef. Fusese deja numit membru supleant al Comitetului Central. La redacție a cerut cheile biroului, Geo Dumitrescu era în concediu, la Neptun, și nici nu știa ce se petrece. Breban i-a descuiat biroul, s-a așezat în fotoliu, declarându-mi că îl voi găsi de acum înainte în acel loc.

Mi-a fost de folos să public într-o revistă de prestigiu.

Dar când să mă bucur de noile cunoștințe, de ambianța Casei Scriitorilor, mi s-a spus că în Televiziune nu

am ce căuta cu barbă (revoluția culturală din 1971 nu admitea așa ceva ), așa că am părăsit mirabilul Centru, cu toate protestele lui Breban, pentru a mă întoarce la Radio Timișoara, în „provincia pedagogică“. Marele prozator traversase o perioadă dramatică, el poate că avea remușcări pentru felul în care se procedase cu fostul redactor-șef, apoi urmase șederea sa prelungită la Paris, dar e bine să credem că doar tezele din aprilie l-au făcut să demisioneze. După 1989, a avut parte de șefia Contemporanului și de acceptare în cadrul Academiei.

Destul de ciudate au fost opiniile lui Nicolae Manolescu, cel dintâi critic de renume care a remarcat calitățile prozatorului, devenindu-i apoi brusc adversar, pe motivul colaborării fostului redactorșef cu securitatea. Nu cunoaștem nici un singur șef de gazetă care să nu fi trebuit să întrețină relații cu aparatul de partid și de stat, așa că mi s-a părut total inutil acest conflict ipocrit. Bârfele despre securistul Breban sunt o capodoperă dâmbovițeană. Dincolo de păcatele omenești ale artiștilor, rămâne opera lor. Și opera lui Breban nu este una oarecare, dimensiunile ei sunt enorme și are în plus calitatea rară a prozei de analiză, mai puțin obișnuită la români. Cu Animale bolnave, Bunavestire, Francisca, În absența stăpânilor, Îngerul de gips..., cu toate micile neglijențe stilistice care i s-au reproșat, inerente unei activități de o asemenea anvergură, Breban poate sta foarte aproape de preferatul său german, Thomas Mann. Apele s-au cam limpezit în ceea ce privește literele românești de după cel de al doilea război mondial. Vă veți gândi imediat la Marin Preda. Pot face o trimitere la alte două vieți paralele, la epicul rebrenian și analiza din Patul lui Procust.

Epicul lui Preda aparține altui spațiu spiritual decât analiza lui Breban. În discuțiile noastre, el se referea des la „Camil”. Cum se poartă disocierile tranșante, cu toată încăpățânarea celui pe care îl numeam cu toții Brebingway de a rămâne bucureștean, putem conchide că el a rămas un scriitor al Centrului european, prin descendență și afinități elective. Lipsite de pitoresc rustic și ambianță balcanică, proza modernă a lui Breban, ușor de tradus în lume, aparține Occidentului.

Avem printre noi un mare scriitor, în viață. Oare mai există la ora asta în București organul care poate recepta acest fenomen rarissim? Nu cred. Oare unde mai putem face lobby pentru acordarea premiului Nobel singurului scriitor român care îl merită? Cu doamna Herta Mueller a fost o altă chestie. Dar, în sinea ei, nu i-ar fi jenă să ia loc alături de Hesse? Poate că provincia pedagogică ar fi fost mai benefică pentru Breban, decât anvergura vieții palpitante și de o moralitate discutabilă, ca aceea din București. România nu este Germania, Timișoara nu e Weimarul lui Goethe. Este cert că Breban nu va purcede în căutarea timpului pierdut în capitala fanariotă, deoarece nu a pierdut timpul și a scris, indiferent de conjuncturi. Dar dacă tot felul de fanți și gagii de mahala, animale bolnave, încearcă să-i ia caimacul, poate că o afirmare în afara țării i-ar fi fost mai de folos. El a preferat să rămână și să scrie în românește, cu toate că, la unele popoare etnia se consideră după mamă, poate ar fi trebuit să scrie în germană. Mai ales că frazele lui sunt lungi, parcă având arhitectură germană...

Cu atât mai mare este meritul lui Breban, care nu a plecat, precum Caragiale, la Berlin, și a avut tăria să reziste. Este o victorie pentru ardeleni și bănățeni ca unul de-al lor să devină cel mai mare scriitor român.

Dar și un luptător, care nu se lasă călcat în picioare de ceea ce numește el „o echipă de necreatori în primul rând, de comentatori doar, dar de comentatori de prost aluat. Care sunt umflaţi excesiv, se cred un fel de guru al culturii româneşti (...) Noi exportăm mizerabilismul care apoi se întoarce la noi şi ne uimeşte cum de ne văd occidentalii atât de nenorociţi.

Dar mizerabilismul ăsta noi îl cultivăm, pentru că băieţii ăştia sunt foarte abili, pentru că ei produc ceea ce cred ei că se cere în afară. Într-adevăr, afară unii cer imaginea României mizerabile, joase. Parcă ne-au convins şi pe noi că suntem o ţară de nimica.

Suntem ultimele otrepe ale Europei... Eu am să mor curând. Nu ştiu ce se va întâmpla cu dumneavoastră, care sunteţi mai tineri, sau cu copiii voştri, când vor revedea filmul a ceea ce s-a întâmplat în ultimii 25 de ani. (...) Noi ar trebui să nu mai lingem în fund pe şef, să nu mai furăm banul străin, să facem lucrul bine făcut, să respectăm comunitatea în care neam născut, să respectăm cutumele, obiceiurile, să respectăm cuvântul scris. În loc să ne repezim ca nişte haimanale, ca nişte şobolani la grămada aceea de miliarde şi, sub patronajul instituţiilor Statului, care se pare că şi astăzi încă funcţionează în inerţia veche, n-au respect pentru ce e de valoare”.

Ultima dată ne-am revăzut la Timișoara, la Filiala Academiei Române, cu prilejul lansării „Enciclopediei Banatului - literatura”, al cărei coordonator a fost un coleg de-al meu, mai mare, poetul Crișu Dascălu.

Vârsta nu l-a afectat pe Breban, la fel de spiritual și de o sclipitoare inteligență. (În foto, așa arăta când neam cunoscut.)

Erwin Lucian BURERIU

Evadarea

Debut

E doar o altă zi de vineri. M-am trezit la şase şi jumătate, la strigătul radioului şi am apăsat pe buton pentru a-l reduce la tăcere. Nu aveam nevoie de alte ştiri tragice ca să mi se pună un nod în gât, era de ajuns că trebuia să mă duc la serviciu. Pregătirile pentru plecare, dimineaţa, erau aceleaşi. Aceeaşi cafea amară, acelaşi duş rece şi acelaşi drum lung şi monoton. Când am terminat facultatea visam la altă viaţă, acum parcă nu mai e atât de interesant să fii avocat într-un oraş ca New York. Ceva mi-a atras atenţia în timp ce îmi beam cafeaua, telefonul a sunat. Nu o mai făcuse până atunci atât de devreme. Mă uit la el şi văd un mesaj de la una dintre cele mai bune prietene, îmi aduce aminte de întâlnirea de diseară. Cum era să uit? Aştept întâlnirea asta de luni bune. Mi se poate oferi o slujbă la o altă companie, mai mare, mai plictisitoare. Îi răspund fără chef, dar totuşi entuziasmată în sufletul meu.

Pornesc spre serviciu şi visez la viaţa din copilărie, la părinţii şi bunicii mei. Trăiam într-un sat mic în apropiere de New York. Era un sătuc uitat de lume, dar eram fericită. Eram liberă să cutreier pădurile şi dealurile şi nimic nu îmi stătea în cale. Acum mă simt îngrădită de regulile lor, de o societate care nu vrea altceva decât să stoarcă ce ai mai bun din tine pentru îndeplinirea scopului final, banii. Dar eu ce am de câştigat de aici? O viaţă banală, într-un apartament închiriat, fară un soţ sau copii şi fără să simt că trăiesc cu adevărat. Tot drumul stau şi mă gândesc cum ar fi

Dariana HINDA

să plec? Să las totul baltă şi să o iau de la capăt, să mă reinventez, să mă redescopăr, poate chiar să mă întorc la o iubire din trecut. Aş avea timp să mă plimb din nou, aş avea timp să citesc ceva. Nu am mai citit nimic de ani buni, nimic în afară de cărţi cu legi şi cazuri care îmi erau trântite pe masă şi uitam de ele imediat ce le clasam. Cine mi-ar duce dorul? O soră care mă sună doar când are nevoie de bani pentru droguri? Nişte prieteni de ocazie care într-o lună ar şi uita că am existat? Nu mă leagă nimic de locul ăsta. Conduc spre serviciu şi gândul acesta se înfiripează tot mai tare în mintea mea. Am mai avut tentative de a pleca, dar nu eram pregatită. Acum simt că sunt.

Ajung la birou la şapte patruzeci, iau liftul şi mă îndrept spre biroul meu. Zumzetul înfundat al vocilor plana deasupra birourilor. Mi-am deschis computerul şi m-am conectat. Am început să adun informaţiile cerute de Waren, şeful meu, într-un dosar. La opt şi douăzeci trebuia să fac evidenţa tuturor apelurilor primite din partea reclamanţilor. Erau reclamanţi ai ziarului pe care îl sprijineam noi. Am avut aceleaşi discuţii interminabile şi am luat notiţe de la fiecare apelant. La 12 şi zece mi-am terminat treaba, dar şeful meu mă roagă să mai stau puţin pentru că are o treabă importantă pentru mine. Rămân şi se face ora două când termin. Ideea cu fugitul în lume mi se pare tot mai dorită acum şi fiecare telefon primit, ordin de-al şefului meu şi întrebare pusă mă fac să cred că e o idee tot mai bună să renunţ. Cobor până la magazinul de jos şi îmi iau ceva de mâncare. Mănânc în maşină, nu la cantină, unde ar trebui să fiu. Privesc maşinile care trec şi mă imaginez în una din ele, conducând departe de aici, undeva la mare. Visez încă la călătoria mea, când realizez că mai am 5 minute din pauza de masă.

Privesc spre clădirea căptuşită cu geamuri de sticlă şi îmi fac curaj să mă îndrept spre ea. Nu sunt gata să-mi închei ziua. Aş mai vrea să zăbovesc aici cu gândurile mele, e mult mai bine. Deschid uşa cu nişte mişcări leneşe şi pun piciorul pe asfalt. Dau să plec, dar nu pot să fac niciun pas spre acea clădire imensă cu ochi sticloşi. Mă urc înapoi în maşină, trântesc portiera, pornesc motorul şi iată-mă plecând. Dintr-o dată văd semnul care indică faptul că am părăsit oraşul. Se face ora cinci şi eu tot conduc. Nu ştiu încotro, sau cât timp, dar mă simt liberă. Încep să văd marea, o întindere nesfârşită de apă, mai tulbure ca niciodată. Sunt liberă, e tot ce am cerut vreodată. Stau întinsă pe nisipul cald şi privesc apusul. Nu ştiu ce oră e, telefonul nu e la mine. Pentru prima dată nu mă mai simt legată de el.

Privesc peisajul de vis. Aveam nevoie de o pauză, dar nu credeam nicicând că va fi atât de bine ca zgomotul butoanelor tastaturii să fie înlocuit cu şuieratul vântului şi zgomotul valurilor. Îmi aduc aminte de întâlnirea programată. Dintr-o dată nu mai pare atât de important. Mă ridic, îmi iau telefonul din maşină şi îi scriu prietenei mele un mesaj: “Nu ajung diseară la cină”.

proză

Electorală

nr. 73-74 n iulie-august 2017

Motto: Buruienile cred că plouă, când o vacă urinează peste ele.

Eugen Ionescu Dragă Matei, sunt entuziasmat. Astăzi, adică ieri, a conferențiat în sala de catifea tipa aceea blondă și masivă ce intenționează să ne devină primar.

Bineînțeles, dacă o vom vota... A vorbit despre ce crezi ?... Despre orășelul nostru - ea, care se află aici de nici două săptămâni!... După un scurt istoric, de altfel inutil - pe cine mai interesează astăzi istoria când în actualitate sunt atâtea de făcut?... - , a trecut la perspective... Ține-te bine!... Perspective europene... Vrea să facă din orașul nostru, trântit pe malul unui lac - mai mult baltă decât lac! - capitală culturală europeană... Îți vine să crezi?... Tu, care trăiești de mai bine de un sfert de veac la Paris, poți să-ți imaginezi urbea noastră - o cunoști foarte bine, nimic nu s-a schimbat de când ai plecat din țară -, zic, poți să ți-o închipui capitală culturală?... Eu, nu... Și cu toate astea, poziția mea politică - în opoziție față de actualul partid de guvernământ și, volens-nolens, față de prietenul nostru Narcis, actualul primar - mă obligă să susțin ipoteticul proiect urbanistic al doamnei Letiția Criveanu - nădăjduiesc, viitorul primar... Nu, nu sunt ipocrit. Bănuiesc că mai știi cum e la noi: politica e una și sentimentele camaraderești, cu totul altceva... În sfârșit, să revin la subiect... Doamna Letiția a vorbit cam un ceas pe marginea unui subiect incitant, îmbrățișat fără rezerve de asistență - în multe momente, în delir -, cum va reuși să facă dintr-un orășel situat, ca mentalitate, între Occident și Orient, unul european... Mai mult decât atât: Capitală culturală europeană... Am subliniat cuvintele ca să înțelegi că viitorul primar - Doamne ajută!... - a insistat pe acest aspect pe tot parcursul expunerii. Cu detalii concrete, bineînțeles...

Dragă Matei, despre ce să-ți vorbesc?... Vechile metehne ale concitadinilor noștri le cunoști. Nu s-au schimbat de când tu ai plecat. Ca om al urbei, eu zic că sunt normale - mentalitățile nu se schimbă nici într-o sută de ani ! -, dar ca politicieni și, mai ales, în opoziție fiind, trebuie să trecem peste patriotismul local... Să le respingem, dacă e nevoie. Să ne însușim valorile țărilor civilizate. Una-i una ș-alta-i alta... Cred că-mi dai dreptate...

Să revin la candidata din partea opoziției la primăria orașului, distinsa doamnă Letiția Criveanu. La ce s-a referit?... Rememorez pentru tine punctele forte din programul domniei-sale... De pildă, câinii... Știu cât ți-au lipsit ție câinii din momentul în care ai plecat, ca diplomat, la Paris... Îmi scriai că, fără ei, străzile capitalei franceze îți păreau inumane. Nici picior de acest animal atât de prietenos, de docil, de înțelegător, de mioritic... Ți-am înțeles nostalgia... Dar hai să-ți vorbesc despre câini. De fapt, încerc să răstălmăcesc ideile doamnei Letiția Criveanu în legătură cu acest subiect... Astăzi, viața acestor animăluțe, afirmă dumneaei, s-a degradat - concluzie absolut obiectivă!...

La început au fost abandonate pe străzi din varii motive.

Nu insist... În conformitate cu tradiția națională, au fost numite maidanezi... Corect... Străzile noastre, de când ne știm, păreau sau chiar erau maidane.

Așa au rămas până astăzi, însă politica urbanistică ne-a determinat pe noi, în primul rând pe politicieni, să le numim străzi... În sfârșit... Doamna viitor primar - dacă va fi votată, Doamne ajută !... - a venit cu o propunere inedită. Spectaculoasă, aș zice. Câinii fără stăpân, imposibil de strâns în padocuri, să fie numiți stradali... Sună mai acceptabil și elimină din vocabularul urban termenul de mahala... Accepți și tu că distinsa doamnă Letiția Criveanu are dreptate?...

Citez oarecum din memorie: Libertatea nu le-o putem lua, în schimb, numele generic trebuie să fie în consens cu moderna mentalitate europeană; mahalaua e prea orientală, strada are conotații occidentale... Una-i una ș-alta-i alta, dragă Matei. Trebuie să fii de acord!...

Scumpe prieten, mă clatin..., mă clatin rău de tot.

Sunt bun amic cu primarul Narcis - am copilărit împreună, am urmat aceleași școli -, dar, politic, mă aflu în opoziție și asta vine ca dracu, știi?... Între patru ochi - la mine acasă sau la el - ne punem de acord în multe privințe, în schimb, în viața publică trebuie să ne prefacem nemulțumiți unul de celălalt, eu de ceea ce gândește el, și vicerversa!... Și ne mai și înjurăm, când este cazul, ca în conflictul recent al statuilor reprezentând foste personalități ale orășelului nostru sau altele care au trecut prin urbe, împrospâtândune aerul balcanic: Caragiale, Iorga, un rapsod popular cunoscut și câteva doamne al căror rol, în trecutul îndepărtat, nu prea l-am înțeles... De acord, istoria trebuie cunoscută de contemporani... Conflictul a izbucnit imediat după plantarea statuilor în punctele nodale ale orașului - prost alese, după părerea opoziției - fiindcă a necesitat demolarea unei berării celebre în urbe: La doi arici, desființarea unui chioșc de ziare și închiderea unui aniticariat... Sigur, în sinea mea, am agreat ideea primarului Narcis - fost filolog, ca și mine

Florin LOGREŞTEANU

10 actualitatea literară

- însă, fiind în opoziție, m-am întrebat cum trebuie reacționat la hotărârea luată... Una-i una ș-alta-i alta, nu-i așa?... Viitorul primar - Doamne ajută !... - , doamna Letiția Criveanu a avut o idee genială: dacă va câștiga alegerile, nu se va opune prezenței statuilor în oraș, chiar dacă Iorga, Caragiale, rapsodul și cele câteva doamne n-au avut nicio legătură cu istoria urbei noastre. În schimb, statuile vor fi îmbrăcate în costume populare de epocă și prezentate astfel europeanului trecător prin micul nostru oraș... Râzi?...

De acord, în nicio țară din lume nu se îmbracă statuile, dar cum să ieși altfel în evidență într-o Europă în care originalitatea prezentării și nu istoria contează enorm?... Una-i una ș-alta-i alta, dragă Matei, trebuie să accepți că se justifică ideea doamnei Criveanu, sperăm, viitor primar... Intervenția domniei-sale la posturile de televiziune locale și centrale a avut un efect imens asupra electoratului. Puterea s-a bâlbâit, a formulat câteva motive de împotrivire incoerente și cam atât. Numai primarul Narcis, la un pahar cu vin în grădina casei lui, a râs și m-a luat peste picior: „Caragiale în costum popular!... Și Iorga!... Și doamna Farago!... Dar la ei v-ați gândit?... Nu se vor răsuci în mormânt?...” Până la urmă, singurul argument pe care l-a acceptat a fost unul politic. I-am spus: „Narcis, nu fă pe naivul!... Doar știi cum vine cazul: opoziția combate puterea și viceversa. Voi ați prezentat statuile nud, noi le vom îmbrăca. Cum să sugerăm altfel străinilor că respectivii au fost români autentici?... Crezi că cineva din afară i-a studiat?... Eu mă îndoiesc...” Aici, a fost de acord...

Scumpe Matei, nu-mi imaginez cum e la Paris, în campaniile electorale. La noi, primarul Narcis, în discursul electoral de alaltăieri, a reiterat mai vechile lui promisiuni din urmă cu patru ani. I-au lipsit banii să le ducă la bun sfârșit, dar, cu siguranță, o va face în viitorul mandat... Imaginează-ți, Matei în ce lume trăim! Credulii îl aplaudau... Oamenii continuau să se lase ademeniți de promisiunile electorale ale puterii: locuri de muncă în întreprinderile care au dispărut, investiții străine cu investitori inexistenți, repararea liniei de tramvai... Nu pricepeau, în schimb, ce beneficii va avea orașul dacă Iorga, Caragiale și cele câteva doamne pe care istoria le-a cam uitat vor purta costume populare peste mădularele din piatră, oricum... Ignorau, cu bună știință sau fără, specificul național!... Or, Europa nu dorește s-o imiți, ci să-i oferi ceva nou, ineditul, cum am mai spus...

Drag și unic prieten, dacă Dumnezeu va fi cu noi, dacă electoratul va fi cu noi, viața orășelului nostru va fi de nerecunoscut, cum bine a punctat doamna Letiția Criveanu, viitorul primar cu deschidere europeană. În primul rând, va transforma orașul în metropolă (la început, numai cu numele, este firesc...). Străinii preferă să investeacă în metropole, știi prea bine și tu care ai ales să-ți muți afacerile în Cetatea Luminii, la Paris. Însă pentru a reuși, suntem conștienți, va trebui să schimbăm ceva. Mentalitatea oamenilor... Vechea putere vrea s-o păstreze, noi o dorim altfel... Vom înlocui tot ce-a creat vechiul sistem cu propriile noastre idei (în fond, ale doamnei Criveanu, viitorul primar): de la carosabil și trotuare până la parcuri și cursul râului de la marginea orașului. Acestuia, îi vom devia cursul prin zona centrală a urbei - promisiune fermă a candidatului nostru la primărie -, ca Sena, Tamisa sau Dâmbovița bucureșteană. Și legat de asta... La Praga, există un pod peste Vâltava pe care au fost plantate statui de epocă aproape la fiecare pas. Doamna viitor primar a promis că va construi și la noi mai multe poduri, fiecare cu specificul său: statui de domnitori, oameni de știință și filosofi, oameni de cultură care ne-au marcat specificitatea. Contemporanii vor fi reprezentați de cei care vor executa operele de artă: sculptori, pictori și confecționerii de costume populare pentru statui. Sigur, dragă Matei, nu-i vom uita nici pe majoritarii concetățeni, cei care ne-au girat cu votul lor. Conform tradiției locale și naționale, aceștia vor solicita locuri de muncă, condiții de viață decente, mă rog, tot tacâmul; ca în fiecare campanie... Îi înțelegem și pe ei... Nu vom neglija, în schimb, cultura autentică fiindcă, la urma urmei, istoria se scrie cu acte de cultură perene, nu cu piețe de zarzavat și nici cu târguri de vite. Una-i una ș-alta-i alta... Și-n definitiv, la noi, chiar dacă uneori ne-am mai plâns, n-a murit nimeni de foame... Dar despre ce vorbesc?... Cunoști și tu realitatea de pe plaiurile natale, chiar dacă astăzi trăiești la Paris și tânjești după țara ta... Închei aici...

Al tău care te dorește revenit în viitoarea Capitală culturală europeană, consilier al primăriei locale, și, probabil, într-un alt mandat, viceprimar sau primar fiindcă totdeauna este nevoie de oameni noi... Și, de ce nu, de promisiuni noi...

nr. 73-74 n iulie-august 2017

invitatul revistei

Victor Munteanu

Deghizare

Asfinţit

Am intrat în pielea multor eroi de roman şi le-am trăit vieţile în date extreme.

Făceam naveta dintr-o lume în alta şi nu mai ştiam când sunt eu, Papillon sau Mitea Karamazov.

În gara târzie a anilor tăi nu mai e nimeni; casa de bilete e-nchisă, vremea s-a dus, ultimul tren şi-a anunţat întârzierea cu-o fâlfâire de aripi, corbii se rotesc în jurul momentului.

Când căutau să pună mâna pe mine, mă ascundeam în realităţile altora.

În gara numelui tău s-a stins lampa, pustiul spală peronul cu amintirile tale, ecoul paşilor se izbeşte de geam.

Uneori mă ascundeam chiar într-o sâmbătă sau într-un cabinet oncologic, alteori într-o sărbătoare naţională…

Dar niciodată n-au reuşit să mă prindă şi să afle cu-adevărat cine sunt şi ce vreau.

Pe muchie de cuţit Stau în mijlocul zilei de naştere, ziua ce mă ţine ca pe o pradă în hotarele sale şi îşi strânge marginile în jurul gâtului meu.

Stau în mijlocul zilei ca-ntr-o celulă de-arest Prins între secundele în care-am fost limitat.

Deasupra existenţei mele cineva se roteşte în cerc.

Atâta este că stau şi nu mă mai opresc şi ziua mă ţine strâns ca pe o grenadă gata de aruncat în mulţime!

La hotarele sudului Toamna se mută dintr-o amintire în alta la porţile ei îngenunchează mereu cineva.

Octombrie incendiind înălţimile până-n imposibila albăstrime a minţii şi eu cu numărul zilelor mele aşezat pe butuc scrutând zările ce ard vâlvătâi.

Toamna ce-a dat foc la toate scrisorile şi cineva căzut în genunchi rugându-se cu mâinile strigate la cer...

La graniţa atenţiei Am uitat cuvântul în care stăteai şi hrăneai tăcerile serii cuvântul din care băteai la uşa sinelui şi-ţi deschidea cineva cu chipul ascuns.

Am uitat duminica ce te rostea în faţa pădurii şi te trăia şi te murea pe toate cărările.

Am uitat vârsta din care, târziu, m-ai strigat şi-n locul meu au răspuns depărtările...

Fiule, fiule!

Nu ne putem sătura la fel nedumeririle, nici măsura cu-aceleaşi intenţii primejdia.

Nu putem privi la fel aceeaşi ninsoare de pe morminte.

Diferită e hotărârea din noi şi nu putem înţelege la fel aceleaşi cuvinte de neînţeles.

Nici măcar în faţa morţii nu putem fi egali, fiule!

Că unul pleacă acum, altul după cinci ani, iar altul nu se aşteaptă să plece şi pleacă.

Chiar dacă ne-ar tăia cu fierăstrăul în două, egali nu suntem: unul se va zbate fără a mai şti de durerea celuilalt, iar altul le va simţi pe-amândouă.

Fiule, fiule!

Nu bătând cu pumnul în masă va tresări dreptatea pe care o ai, iar slujbaşul nu-ţi va aduce carafa fără voia stăpânului.

Că nu eşti egal cu el în darul ce l-a primit şi nici cu speranţele lui nu te poţi uita împrejur.

Nu putem fi egali, fiule, decât prin iubire!

actualitatea literară 11

În gara presimţirilor şi-a făcut culcuş o pisică ce toarce încet liniştind bătăile inimii…

Scadenţă Tot mai dator devii cu fiecare zi cheltuită, tot mai bun de plată la capătul zilei, la inventar - şansele pe care le-ai risipit rătăcind prin părerea de sine.

Dacă aş fi eu Tatăl, Cel Care are viţel de-njunghiat, l-aş tăia şi ţi-aş spune: hai! şi tot n-aş putea umbla la libertatea inimii tale.

Păcate neiertate de nimeni

Vică, vremea nu mai stă la cheremul speranţelor tale: ca o suliţă-nfiptă-n numele tău va fi clipa în care va trebui să dai socoteală!

Azi am rămas cu mine pe scări, lângă cerşetorul ce-şi vindea tăcerea pe-un leu, şi-un copil m-a copiat cu creta, m-a scos din supărarea lui şi m-a răstignit pe asfalt.

Pelerinaj prin fiinţă

M-a făcut făr-o mână şi făr-un picior, şi-n loc de umăr, mi-a pus o inimă din care plângea o femeie.

1954 de lucruri te înconjoară cu întrebările lor lucruri care există doar fiindcă au fost trăite de tine.

Uneori, din lipsă de cuvânt, mâncai din durata lor pieritoare, alteori, te mâncau ele pe tine.

1954 de lucruri te aşteaptă cu diferite decizii în mână să dai socoteală pentru cât le-ai trăit.

Pe unele le-ai suferit în ascuns, pe altele le-ai vândut pentru un surâs prefăcut.

Dar toate au fost durerea ce-a-ncăput în numele tău.

1954 de lucruri trăiesc doar fiindcă au fost spuse de mâinile tale.

Unele te-au dezarmat de orice speranţă, altele ţi-au făcut zilele ţăndări.

Dar toate au fost măsurate cu chibritul de tine, şi toate, absolut toate au căzut la examen.

Altfel de întoarcere a fiului Fiule, de câte ori ţi-am dat ce este al tău, te-ai întors gol ca din burta mamei tale şi-ai mai cerut şi ţi-am dat, şi-ai luat şi ce este al meu, până ce n-am mai rămas decât cu speranţa că vei veni să iei şi din ceea ce n-a mai rămas.

Fiule, eu n-am avut prea multă avere, dar ţi-am dat şi din ceea ce nu este al tău, să fie acolo, să ai.

Căci ce rost aş mai avea dacă n-ai veni ca să ceri şi eu să-ţi tot dau din bătătura deja goală?

Mereu ţi-ai ridicat cortul la capătul răbdării şi multe lacrimi au curs la întoarcerea ta niciodată câştigătoare.

Fiule, Măi, băiete!

Nu ştiu până când aş fi fost mutilat în felul acesta, dar, deodată, maică-sa l-a strigat din balcon şi-a fugit, lăsându-mă-n ploaie, aşa, desenat, să mă calce toate maşinile străzii...

Acedia Aş fi băut şi eu din paharul Tău, Doamne, dacă al treilea cântat de cocoş nu mi-ar fi amintit că sunt om, pregătit de fugă şi de lepădare, şi dacă o mână nu m-ar fi tras la pământ!

Aş fi băut şi eu din paharul acela dacă aş fi putut să-mi las trupul să ardă de viu!

Dar am rămas să mă hrănesc din ceea ce sunt şi din ce în ce mai foame îmi este!

Din ceea ce mi-a fost dat să fiu astăzi beau şi tot mai însetată mi-e viaţa...

Săgetarea inimii După ce am împlinit cei şapte ani de acasă, m-au rupt ca pe o creangă dintr-un cireş înflorit şi mi-au dat drumul în lume să trăiesc şi să mor cât poftesc! Însă, din nebăgare de seamă, m-am trezit brusc la 60 de ani.

Speriat, am dat s-o iau înapoi, dar picioarele răspundeau la alte-ntrebări. Şi, din oglinda răsturnată a realităţii, a ieşit un bărbat cu numele meu.

Străin, l-am lăsatîn faţa sticlei de bere şi-am plecat prefăcându-mă că nu îl cunosc şi nu mi-e milă de el…

Chenoză Când te vei trezi dimineaţă şi nu vei avea unde pleca şi nici de unde veni, vei primi o hârtie pe care să scrii numărul celor ce ar fi trăi mai bine dacă n-ai fi fost tu şi al celor pe care i-ai alungat de la uşă.

Când te vei trezi şi nu vei mai avea încotro, ţi se va da o hârtie pe care să treci numele celor care au suferit mai mult decât tine.

Iar, când tăcerea va ajunge la semnificaţia maximă şi nu va mai putea usca rănile mult prea adânci, te vei ridica şi tu să răspunzi, dar noaptea îţi va pune mâna la gură...

12 actualitatea literară

şcoala de poezie nr. 73-74 n iulie-august 2017

Irina Lazăr afară căldura cotrobăie în trecători îi face una cu asfaltul îmi tot răsună în minte vechiul cântec al copilăriei ora unu a sosit omul negru n-a venit.

limite în fiecare zi hainele mirosind a tutun adus în valuri o cameră goală, fără ecou mai multe voci, o singură umbră plutind peste toate copilul neajutorat plângând mereu într-un colț își cere drepturile asupra ta la fel cum și mama cu privire senină și așteptări tembele ți-a îngrijit acneea în copilărie, sădind în tine, tot felul de bestii femei, castrări iminente peste toate un glas dulce și un pahar de bere în liniștea ce doare ca un dinte spart.

Vogue 41 Din când în când are loc o resetare o rejuvenare a creierului mă îndrept spre 41, pe o autostradă fără sens ce folos că-mi știi numele, aproximativ același, în fiecare zi mă aud strigată altfel pe diverse canale subterane mici scântei se deversează în cutia toracică, zac într-o neadormire, aștept să aud zgomotul pământului.

Anafora Fii bun și împarte cu noi cozonacul și vinul am gustat, mi-a plăcut și am amețit am gustat, mi-a plăcut și am amețit, bunătatea mi-a cuprinsul tălpile ca o mângâiere de la acea înălțime, am gustat un soi de anafură de prânz în schimb, am fost rea.

Celui care… celui care m-a înșelat celui care m-a disprețuit celui care mă iubește și nu știu celui care aprinde lumina seara celui ce i-aș aprinde și eu amintirile visele și trezirile celui de acum, celui de mai târziu celui cu care voi rămâne în pustiu celui de care mi-e teamă, celui care se teme de mine tuturor v-aș scrie unul și același rând unul și același cuvânt, dacă l-aș ști mereu însă îmi scapă cuvântul minune, zace pierdut e-o genune ceea ce dau nu poate fi primit, ceea ce iau va fi însutit tocmai pentru că sunt mută, pentru că nimeni de fapt nu ascultă.

Narcise galbene E important să nu vezi lumea dintr-un singur sens ea se împarte în multe fibre, dimensiuni direcții mă reped asupra ta ca asupra unei prăzi pe care nu o voi avea niciodată iubesc acele minute pe care nu le voi avea acele membre încolăcite, acele vorbe în dimineața prea rece în care vrei să mă ții de mână, incoerent în timp ce narcisele galbene taie aerul cu prea multa lor culoare sunt bolnavă, mă îndrept spre o stare nedefinită, spre un lucru pe care nu-l pot anticipa sunt ca o apă neliniștită.

Poem toxic În blocul în care miroase a canal, iar gândacii foșgăie în cojile de cartof eu îmi prăjesc carnea îmi ascut unghiile le vopsesc cu roșu

Azi sunt în vogă o să vorbesc despre îngerii grași care se scălâmbăie în carnea mea despre linii care se întind zilnic pe pereți despre mame psihotice iubiți toxici bărbați însurați și femei infertile azi sunt în vogă în orașul ăsta viața îmi trece dincolo de catastrofele nucleare de saloanele de nebuni de fericirea nesigură a fiecărui pas (un om strigă în fiecare noapte în rahova, îl aud de la fereastră la fel cum aud pescărușii) ca o mimoză spânzurată de grindă discut cu tine o rupere anapoda a ceea ce aș fi putut fi (nu încerca să mă controlezi) printre cotoare de măr și scaune electrice femei abandonate își depozitează zestrea în orașul ăsta mă aprind în fiecare seară, mă consum, mă sting dimineața ca o țigară.

A Litera A pe un perete scorojit se adâncea tot mai mult nimic nu e ușor peste tot găsesc mesaje oare mi-ai scris azi sau este doar începutul unui alfabet pe care l-am uitat?

Poem scurt Ce să fac cu mâinile să mi le apropii de gâtul tău să te strâng?

M-am săturat de conformismul care suge măduva din oase fericiți cei care cad Au fost odată seri în care nu existam seri în care eram seri în care sângele țâșnea din mine ca dintr-un buchet de garoafe ultraviolete.

Ultima scrisoare au fost vremuri când mă rupeai în două fără regrete, când petreceam în întunericul deplin , când mă agățam de tine, nu te duce, nu te duce, cu mândrie te serveam cu sucuri și limonadă în casa de la stradă sau peste drum beam bere, din același pahar. Am băut șampanie din pahare de plastic la tine pe balcon, un sfânt pe furate plimbări pe-un câmp cu pelin eu cea de atunci, eu cea de acum, între mine și tine doar ceasuri rupte și iureș, am plecat fluturându-mi bucata de fustă și sânul filmat dintr-un unghi nelumesc, am plecat doar cu lacrimi cu sufletu-n gene, nu mai pot acum să-ți șoptesc mai nimic și tot eu revin la cea de-altădată, trecută e vremea, acum stai în cămări bleumarin, cu grimase amare tu cel de atunci același cu cel de acum.

Reptila aceea...

Reptila aceea, foșnind între pietre și frunze, curgându-și trupul ca un șipot de ape, aproape, adânc, mai aproape... mi se scurge în umblet, în pleoape, în șoapte, sugrumându-mi cuvântul...

Reptila ce-mi mistuie gândul, cu limba ei țâșnindu-mi în vene, reptila aceea a început să mă cheme în mine, să mă rupă-n uitare...

Reptila aceea îmi soarbe dorința din stern... și nu știu s-o alung, cum să-i vând crinii din tâmple...

Se apropie ca o capcană ascunsă, învăluindu-mi timpul și pașii, trupul meu ca o candelă scursă, strivindu-mi pe chip bătrânețea!...

Daniela Mă

Ascultă-mi tăcerea!

M-acopăr cu tine

Respiră o pasăre în coastele mele, zborul ei adoarme în mine, visează copaci, fulger de crengi îmi strecoară în vene şi seva îmi zvâcnește în brațe şi stern, ca un poem de sânge şi frunze...

Cerul mă atinge cu sete pe buze, îmi picură-n tâmple lumină de ploi, apoi îşi revarsă aripi de înger, pe țărmul trecerii albe din noi...

Ascultă-mi tăcerea, mă scrie cu zborul ucis pe sub pleoape, ochii îmi sunt pergament al privighetorii mute, căzută din șoapte!...

Se plimbă înserarea prin m cu paşi leneşi de minutar, întunericul îşi îndoaie privi în talpa mea, nestinsă de s pășesc în înfloririle palmelo rebele, cu atâta sfială, cu a înfiorare... Mă regăsesc în zănatec al șoaptelor tale, mistuindu-mă în muguri de pleoapă de lună... Mi-e tru de dorul ce-şi înfinge ghea în gândul meu şi nu mai vre să îmi vând nici un vis pe un zbor de petale, M-acopăr cu tine sub piele să te simt respirându-mă, înnoptându-mă, invocându în sufletul tău!...

Cât mă frământă în lut vremelnicia!

Timpul se scurge în inima de piatră a înserării, frângându-și rănile în apus sângeriu, nici o aripă nu mai spintecă depărtarea, nici un gând nu-şi mai continuă zborul... au ațipit în nori cocorii de dor, doar greierii îmi înalță în sânge lumina cântării... Noaptea mușcă din mine, ca o haită de umbre de smoală, strivindu-mă-n coaste... şi cât îmi sparge auzul țipătul de pe genele întunericului, iar taina adâncă a nopții mă prinde în plasa ei de păianjen, din care nimic nu mai are scăpare... În temnițele trupului se aude pasul mărunt, umbletul sufletului nestingherit de oase, strigătul viselor ademenindu-l... O, câtă trecere ce lasă trupul înapoia clipei, acoperindu-mi doar ochii cu perdeaua blândeții... şi cât mă frământă în lut vremelnicia!...

Prizonier în ținutul pleoapelor închise

Ascultă luna cum veghează tăcerea nopții pe genele num Eu mușc din miezul cuvinte buzele au miros de lacrimi, şi depărtare... Deschide po răsăritului pe pragul trecer să ard a mia oară în văpaia a coastelor tale, iar gândul gândul, lasă-mi-l mie, prizo în ținutul pleoapelor închis

Trecerea mea printre vise Lasă-mă încă o dată la umbra așteptărilor, să cânt această trecere şi această nerostire ce-mi leagă cuvintele de aripi şi le aruncă-n neant!

Alege-mă din suișul sângelui, să-mi odihnesc chemările pe buzele tale, sărutul să ne fie stigmatul de viață, iubire şi adevăr!... Ascunde-mă în misterul ochilor tăi, în vâltoarea privirilor să-ți fiu vântul ce șuieră trecerea mea printre vise!... Închide-mă în tainele trupului, în pântecele tău să îmi prind rădăcină, să-mi cresc lăstarii de vers printre coaste, spre cerul ce-ți odihnește pe tâmple lumină!

Golul ce mușcă din sufletul meu Las dorul fumegând la poarta nepăsării, marea trecere dintre răsăriturile noastre e o peșteră adâncă, o prăpastie înghițind o nălucă, numele meu... Las îngerul să-şi plângă aripa în curcubeu, nu e nici un zâmbet lipit peste pleoape, doar ape, doar ape înecându-mi adâncul... şi niciun gând şi nicio săgetare de șoapte să-nghită golul ce mușcă din sufletul meu

Habar nu ai...

Habar nu ai că eu sunt vis r la tâmpla dorului tău, haba că zbor cu aripile lipite de c tale, că cerul mi-a fugit in a ochilor tăi, că marea mâini albastre mă-nvăluie curgându-mi în trup...

Habar nu ai că nu pot să fu din tine, din mine, decât m în miezul cu ape senine al trupului tău, în sângele ce-ți curge prin vine, că eu nu-mi mai sunt mie c decât locuindu-te!...

Umbra paşilor tăi

Într-o vale a plângerii, într-o vale a sorții, ştiu, mi-a trecut peste umă îngerul morții!... Într-o vale cu irişi, într-o vale cu maci, cu privirea aprinsă, de cuvânt mă dezbraci!...

nr. 73-74 n iulie-august 2017 şcoala de poezie

mine

irea stele, or tale atâta zborul

e stele, upul secat ara reau

e,

u-mă

l e...

ă melui meu! elor tale, , miere oarta rii noastre, a de vişin l, doar onier se!...

rătăcit ar nu ai coastele adâncul ilor tale

ug mai adânc

cuvânt,

ăr

Alexandru Sfârlea - 70

Într-un lan de lavandă, într-o scoică de-argint, tremură marea, pescăruși răscolind!... Într-un câmp de suspine, într-un murmur de tei, așteptând, înfloresc umbra pașilor tăi!...

La o limită

Pentru fiecare cuvânt crud şi smintit care ţi-a provocat suferinţă ai ajuns la o limită compulsivă dincolo de care ori înnebuneşti şi stai ghemuit în fereastră crezându-te muşcată ori scrii texte pe propria piele cu lama profiţi de ocazie şi vezi roşu în faţa ochilor totul în jur e de-un roşu brutal pe punctul de a ţâşni în alţi ochi care văd totul în negru apoi când bezna îţi fâlfâie în creier visezi că toate acele cuvinte s-au înfipt unele-n altele ca nişte pumnale şi pe urmă nu mai poţi vorbi decât prin semnele de pe trup oricum nimeni nu mai ascultă pe nimeni fiecare-şi citeşte propria operă

Spirit înaripat Aş stoarce piatra-n pumnul clipei să sfarm secunda de tăcere şi rana aş acoperi-o cu borangic de suflet alb Mi-ai împlântat în palme cuie, în răstignire m-ai răvăşit peste un veac, iar lacrima ce curge e sălcie, din coasta stângă izvorăște şi peste frunte spinu-mi crește,

ărginean

să simt mai vie vina că mai sunt în trup Dar miere-mi curge-acum din răni, nu sânge... cuvinte de nectar se prelungesc din mâna dreaptă peste timp... şi nerăbdarea de-a fi îmi crește, căci trupul poate fi bătut în cuie, dar spiritul înaripat, nicicând!

Nimic nou nu-mi rupe uitarea Gara gândului așteaptă cuvântul să o traverseze spre o destinație necunoscută, spre cer, sau spre ape... pământul e doar prăbușire...

Am învățat să mă aștept în spatele unei ferestre închise, să-mi tulbur liniștea doar cu țipătul unui cocor uitat de toamnă... când mă zăresc, rup zăgazul și îmbrățișez umbra trecerii mele...

La marginea timpului nerostit se află mereu lumina, numai teama împarte sensul, nimic nou nu-mi rupe uitarea prin pulbere..

Adorm secată de propria mea netrăire și visul e singura realitate perfectă...

Fâşii de cer Ai alungat toate înserările în mine, mă doare asfințitul vorbelor tale!

Pui săbii albastre între cuvinte şi le arunci precum păsări înecate în mare bucăți de înalt îmi cad rătăcite peste oaza de timp şi între noi nu e decât anotimp de pași înfloriți să ne-apropie De ce te desprimăvărezi cu întrebări, de ce-ți privești nerăbdarea în mine?

Mă vrei înmugurită cu tine, înverzită cu tine!... Nu ştii că primăvara asta m-a-nnebunit deja? Nu ştii că iarba însăși e epiderma mea şi glasuri de magnolii mă strigă-n cer cu tine şi peste mine norii îmi cern doar ploaia ta?! Îmi e atât de Tine primăvara asta, încât mă-ntreb uimită cine sunt şi-un infinit de freamăt îmi invadează trupul frăgezit!...

Mi-atât de Noi fereastra către soare, încât las timpul să mă descompună-n tine, precum lumina, ploaia-n curcubeu!...

Deschide-ți inima şi-nalță-mă, iubitul meu, dar nu fâșii de umbre, ci fâșii de cer!

Căprioara Scâncet de liniște înghițită, aburi de candoare în privire rostită, infinit de blândețe şi gingășie, geană de umbră şi melancolie...

Ca freamătul de frunze într-o inimă de ghindă, căprioara înalță nările umede adulmecând gândul pasului nedeslușit, ascultând strigătul câmpului amorțit sub galopul amintirilor...

Doar puiul respiră iubire şi liniște, sărutând aerul mamei, ca pe-o minune...

actualitatea literară 13

Cu un miez Feţe Ce feţe sunteţi, tu şi peretele în interior staţi faţă-n faţă: el îţi ascultă răvăşit sfârleziile, tu îi zgârâi cu privirea secretele privirile femeilor au tot scotocit şi s-au încolăcit pe după atâta alb, în timp ce se zbăteau aleatoriu ţie îţi rămâne să mângâi frânghiile din nervi şi nervuri care uneori te mai leagă de viaţă ai obosit să te tot crezi nenorocit li se scurge oboseala prin pori şi anomaliilor ce feţe sunteţi, tu şi peretele, dacă tu te-ai întoarce cu spatele el s-ar numi zid.

Pictură în negru pe roşu Poate că asta se şi aşteaptă: să tragi în jurul tău un cerc cu creta, apoi să plăteşti nişte duşmani de încredere să facă un zid împrejurul tău, din beton armat: acolo să stai până ce ţi se va evapora apa din creier, de la plămâni, genunchi şi din întregul corp, dacă vor mai rămâne nişte oase şi zgârciuri, umbra stilizată a ADN- ului, ceva cromozomi uituci şi mitocondrii ale uitării, bine, dacă nu, mulţumească-se cu nişte picuri verzui ca de la răzbunătorul plâns muşamalizat al lui Mazilescu Virgil, odihnească-se şi râmână de-a pururi neîncărunţit cămaşa cadrilată ţi se va umezi de la ploaia de gânduri şi de la reţeaua fină de picuri de salivă ai pisicii de cârpă înfuriate, care e Poezia: pretindeau unii că s-ar ascunde sub un pat pe care zace însuşi poetul blestemat cu guri de târguri rupte, îndesate prin buzunare, cu gura proprie crescută invers, spre a-şi vorbi doar lui însuşi, spre a-şi tăcea spusele ca într-o limbă de clopot tăiată: capul lui ţinându-i locul şi izbindu-se de margini, până ce creierul i se va odihni pictat pe stârpiciunile de sunete negre Poate că asta se şi aşteaptă, de fapt nu mai e chiar mult de aşteptat - după Godot ar fi şi revoltător de penibil staţi cu gurile întredeschise ca ale crocodililor, edilii vor veni şi vă vor vărui gâtlejurile mişcând zâmbitori din furtunuri, de parcă le-ar fi crescut cozi de vulpi din braţe de nu s-ar smulge zdrenţe din prapuri, spre a confecţiona altă păpuşă

În care dintre lumi Încă nu putem pleca în direcţii opuse până ce lipsa de cruzime a nespuselor şi intens netrăitelor alăturări nu se vor fi ofilit în alte cuvinte, pe care ai fi vrut să le spui: străfundul difuz şi cromatic al numelor scorojite în deschiderea dreptelor pornite din unghi şi care-atât de mult se vor tot deschide, până ce vor fi devenind o singură linie dreaptă iar la fiecare din capete unul dintre noi va privi în urmă cu înaintea lui - va vedea un adânc, o profunzime ce se-apropie de-acea subţire linie care ajunge să se diminueze atât de mult, încât nu mai există o graniţă, o demarcaţie, măcar infim întrezărită: şi totuşi, în direcţii opuse nu putem pleca, pentru că nu putem şti şi nu putem afla în care dintre lumi suntem.

Nu trebuie, i-am spus, decât să fii împroprietărită cu un miez de vară şi nimănui nu vei îngădui să rupă din el ca din pâinea rumenă cum un şold de vioară, când va ajunge mic precum centrul unui cerc în care şi-a făcut cuib o pasăre de pradă, voi şti că de acolo oricând e posibil un ultim zbor sub cerul ofilit şi încă rebel: fremătaţi aripi, nu-l lăsaţi peste voi să cadă

Închiderea palmei Mi-a scris guvernatorul cosmic - am ţinut palma cu orificii de la razele stelei sfârlezice să scrie pe ea - scrisul lui e de-un galben crud ca al florii soarelui pictată-nnebunitor de van Gogh îl văd numai eu, pentru că-mi place să zac în mahmureala intergalactică şi din când în când mă pălmuiesc singur să-i pedepsesc scrisul întrucât a pătruns în viscerele vieţii din linii, în vis, ce rele sunt palmele - îţi vine să tragi prin ele un belciug ca prin râtul de porc - când a scris pe ele guvernatorul cosmic şi nu-ţi mai vine să scurmi: ,,Hei, amice expulzat de revoluţie dincolo de masca de sudor, ai fost vaccinat ca să devii imun la usturimea din sânge şi din contracţiile de inimă rea, ai fost să fii eviscerat de chirurgii literaturii şi ecoul plesnirii prealabile peste bot să se-audă din găurile pustii ale celor mai veninoşi posesori de unduitoare grimase, nu muşcă, nu-i trebuie botniţă spuneau despre tine pe când erai câine de pază al democraţiei te-ar fi dus în lesă , dar unii credeau din răsputeri că eşti dus cu capul, menirea ăstuia e să izbească ziduri şi să fie torturat de vreun şef de ziar, mort de beat să se înece prin vreo baltă împins trăsnit în umăr cu mare-avânt de un coleg ochelarist , vino să-ţi şoptesc în ADN că nu meriţi decât cuvinte strivite, buşite de sânge semantic în sfârlezii, ştiu ce vrei să spui: nu-mi închirci, rogu-te, razele stelei mele căzătoare, închide palma dracului şi taci”.

Trebuie Trebuie să tragi de tine ca de o funie de clopot, apoi să-ţi reprimi pofta de-a izbucni într-un dangăt pentru a fi psihical corectness faţă de cei ce-şi îndeasă apăsările sub clapele de pian, trebuie să te exprimi liber în a palpa realitatea precum melcul şi alte cornute culminând cu boul moscat, să te înarmezi cu răbdarea pe care alţii şi-o pierd escaladând himalaiana stimă de sine apoi să te crezi interiorizat precum otrava în ciuperci şi iarăşi să tragi de tine: ca de un dop aproape asfixiat în sticla de şampanie.

14 actualitatea literară

conexiuni

Îngeri fără memorie

Maria BOLOGA

unde poate să fie trist („o tristă regresie“) - și care începe din fața „porților deschise ale ochilor“.Imaginile nu pot ocoli nici starea cuvintelor, cu o dezamăgire naturalizată: „Niste țipari/ în căutarea apelor părăsite, în lungul vremii,/ de întreaga lor seminție: cuvintele“.

Ecouri magice răzbat și din versurile ce descriu o lume damnată; unele aspecte ale contemplării reprezintă mai mult o tehnică sau un fel de ritual, păstrat pentru sine, comunicat parcă în șoaptă: „mă simt fără rost, ca un lup de hârtie“ - afirmă poetul, în textul Fiecare dintre noi.

Proiecția sa mentală, despre faptul de a locui pe pământ, se răsfrânge în densitatea stratificată a poemelor; neevadând în abstract, în atemporal, caută acele imagini care se caracterizează prin a fi maleabile și în continuitate, și umple cu ele spațiul poemului, într-o arheologie ce provoacă memoria. Există, în poemul citat,

Mircea BÂRSILĂ

Poetul Mircea Bârsilă și-a creat statornic un limbaj care să-l exprime. O scriitură unde se îmbină straniul si derizoriul, cu resuscitări magice, iluminate de melancolia unui soare mitic, lăsând umbre negre.Imagini rupte din mituri degradate, resemnificări simbolice consolatoare, fragmentare himere, prin care survolează o regăsire sălbatecă de sine; evocând trecutul, posedă și o înțelegere congenitală pentru sentimentul locuirii autentice.În adâncimile unde s-au dus, mortii „sunt nefericiți“ oniricul, prin acea parte a sa fantasmatică, lasă un văl străveziu, dar imuabil, asimetric, adus parcă de o mână de orb, între imaginație și realitate, între moarte și viață, între prezență și absentță. Imaginația poetului trece prin aceste stratificări, cu o aripă în real...

Poezia sa trăiește din vocația unei mitologii reiterative, cu accente vitale și, ca atâtea forme artistice actuale, din interpretare. În propria sa carte, poetul e și un cititor de texte ascunse: „Poate că peștii sunt literele unei scrisori...”

(Fiecare dintre noi).

Simbolismul fantasmatic poate fi ilustrat prin poemul Catabaza (dar și prin alte texte), unde este invocat un drum „fără stații de autobuz, fără fântâni și ghirlande“ - accentele personale atenuându-se, spre a face loc unei contemplări a existenței, ca trecere spre descompunere.

Pentru a o reda, recurge la filiații simbolice: „corbii funerari”; „și dintr-o dată creierul/prefăcându-se întrun liliac de noapte”; înger nou, sumbru, cu „aripile în dezmorțire”. La urma urmei, constată poetul - ce leam putea explica pietrelor? Abisurile, „ungherele/ ființei, lupul în vizuină și sufletele noastre la fel/ de murdare ca niște animale bolnave“...? Fără memorie „ca îngerii“. O linie neagră desparte existența, de cealaltă „jumătate a durerii“ (Fiecare dintre noi ). Prea multă ființă și mult prea mult din celelalte, ar fi spus F. Pessoa.

Drumul spre sine e unul pe care luna apare „ca o pată de sânge“ - printre himere expunându-se și destinul uman: „Un drum/ despre care se spune că este sublim, cum șuierul / vântului, când se întoarce în mormintele sale“ (Catabaza). Imaginea zăpezii, absorbind amprentele, se regăsește și în Argint galben, unde „morții nu sunt nici ei fericiți“ - ei nu mai interpretează, rostirea nu mai este limbajul lor, ci marea tăcere: „Și vedeniile ce nu mai pot fi rostite ale celui ce moare“.

Aici, pe pământ, scrie poetul, în tonalitate eclesiastică, unde „simbolurile consolează“ - ele suferă totuși de asimetrie: „mii de cocori asimetrici” - „pe o parte cu aripi, iar pe cealaltă cu țipete”; umbra fiecăruia dintre noi e „o perdea /atârnată strâmb” de o mână oarbă (poate , asemenea troițelor de la marginea dumurilor vechi: crucificări înclinate, depărtate de axă). Între scepticism și empatie, stăruitoarea dorință de condensare a unui sens, de a extrage, din noaptea neagră a timpului, propriile forțe sufletești (uneori prin simbolul vânătorii), se limpezește de încordata încântare, spre finalul poemului: „drumul acesta e un exod/ în regatul propriilor noastre tenebre” (Catabaza).

Legăturile cu timpul personal, relațiile cu trecutul sunt lăuntrice și mereu ireale. Într-o anumită măsură, ludicul (observat la acest poet, care, de altfel, a scris și despre dimensiunea ludică în poezia lui Nichita Stănescu) reprezintă „un joc” cu propria extincție, o provocare a ineditului din viață sau a întâmplătorului, o formă (blajină uneori) de ironie: „Un drum/ făcut cu o mașină de ocazie“. Cu o aripă în real, scrie Mircea Bârsilă, într-o stare de părăsire de sine: „de ce, suflete, pare că ne întâlnim pe furiș?” - „Un oraș, pe care nu te poți hotărî să-l părăsești - realitatea“ (În depărtare).

Poemul În depărtare nu contține semne de interogație, la suprafața lingvistică a textului, și nu stă sub „steaua incertitudinilor“, a ezitării; întreaga poezie transmite un mesaj însă: nevoia de apartenență e un mit dezafectat? Amintirile vin ca niște vizionări întrerupte, pe alocuri șterse, despre savoarea și sensul lucrurilor (uneori reimaginând și pe cele umile, cum ar fi „buruienile“), al ființelor familiare: „și pentru o singură clipă am întrezărit-o,/ din goana calului pe mama/ cobora pe o scară albastră din cer“. Reintrodus într-un timp al trăirii și al emoției, poetul extinde propriile percepții, prin enunțuri tautologice, care țintesc sufletul originar: „mă aflam la vânat“ - „apele se desprindeau de izvoarele lor“ (Supraviețuim, scria Mircea Eliade, învățând să recunoaștem rădăcinile arhaicității sălba-tece, familiare, ale condiției umane).

Postmodernă pare, în acest poem, relația cu timpul, liantul fiind o armonie conflictuală: „Ăsta nu-i chipul meu - am strigat“; „Ăsta nu-i sângele meu“; id. „în depărtare, treizeci și nouă de lupi/ se sfâșiau între ei“. În eseul despre Munch, Octavian Paler analizează tabloul Țipătul, dezvăluindu-i crudele semnificații: înainte de a zdrobi coardele vocale, țipătul „i-a sfârtecat inima, creierii (...) nimeni nu vrea să audă pe nimeni“.

O undă de scepticism resemnifică și temerile poetului. Într-o altă poezie (În zadar), cheia nu este numai timpul, ci și regresul; al vieții, al substratului oniric, etic, simbolic, religios. Asemenea oricărui poet autentic, și Mircea Bârsilă păstrează pentru sine acel țărm interzis,

nr. 73-74 n iulie-august 2017

și acea grijă de sine, printr-un mea culpa rostit parcă în vămile tăcerii: „și căințele noastre atât de mișele“; „Vor veni femeile - cele sfinte și stranii - și vor posti pentru noi“ (în altă parte femeile apar ca figuri concrete, laice, capricioase și nefericite). În devotamentul său excesiv (în sensul bun al termenului), față de un anumit topos, Mircea Bârsilă păstrează, ca într-o ladă de zestre, iluziile și primele cunoașteri, însă , asemenea fiului de împărat din basm, le regăseste, în mare parte, transformate în țărână, poate vie... Imaginile religioase sunt mai apropiate de pictura bisericească pe sticlă și, legată de vârsta magică, inocenta copilărie apare ca o etapă sensibilă a cunoașterii, în contrast cu realitatea mutilată, de mai târziu: „Mi se face dor de chipul lui Christ/ învelit în viorele și crini, așa cum îl vedeam, / altădată, printre lumânări și candeli aprinse“ (Interior matinal). Înainte de a-l încărca de propria umanitate sau de a altora. Cu ce mijloace, pare a se întreba poetul, am mai putea percepe natura experiențelor transumane ?

Somnul, frate al morții, ne izolează de mișcarea lumilor, printr-o sumbră și stranie presiune: „ne simțim până dimineața/ un fel de gângănii arhaice/ priponite sub greutatea umedă a unei pietre“ (În zadar).

Un alt sfârșit de poem se convertește într-o întrebare mută: „Și nici/ toiagul nu ne mai ascultă: lovim în zadar,/ cu lemnul sau marea“.

Alte poeme se centrează pe semnul oglinzii. Dacă în Monotonie ne amintim de ,,stelele fixe” ale lui Gh. Pituț („Trebuie să ajungem cu toții la cer. Trebuie secerat grâul“), în Interior matinal, atmosfera trăiește printr-o „respirație creștinească a lucrurilor“ - când cineva din casă este pe moarte. Himerele se reîntruchipează, cu înfățișarea lor suprarealistă: „Un plisc de pasăre cu dinți/ ciugulindu-ne carnea de pe spate/ când ne privim în oglindă”. Poetul își situează sinele, printre fantasmele textului: „Trebuie să ne privim în oglindă, la flacăra unui chibrit“ (Interior matinal). În schimb, în poemul Viziune, privirea se deschide larg, în apele unei oglinzi originare, unde tot ce percep simțurile e o umbră, o copie degradată: „morții/ dădeau șovăitori din umeri“ (vers urmat de o reminiscență ironică, în stil sorescian ). În ebraică, oglinda e similară viziunii: „Stăteam noi, pe un mal,/ și ele, umbrele noastre, pe celălalt -/ la fel ca într-o balanță/ și plângeam în hohote. Era frig”.

Cuvântul este și el o umbră, păstrând, în tainicile sale articulații, o îndurerare fără nume (pentru a atenua patosul, textul capătă pe alocuri aspectul unei scene de teatru). Întâlnirea cu „aproape divinul” (înveșmântat în toate culorile) este celebrată în rezonanța enigmatică, neinterpretabilă, dintre suflet și emoție (cu acea stranie reverență în fata iubirii, a morții și a tot ce-i neînțeles): „Eram noi - și fiecare umbră - din motive încă / nedeslușite până acum, ținea un buchet / de violete în mână”.

Tema aceasta, a unei interpretări care pălește, îi dă prilejul poetului să se mai întoarcă o dată ...și încă o dată, orfic, spre existență („craniul pe care Dumnezeu îl ține în mâini” pentru a roti astrele), spre acel întuneric, asemeni unui cuțit ruginit - „fără memorie, ca îngerii” (În continuare). (fragment din volumul Biblioteca fugară, în curs de apariție la Editura Eubeea)

Ion Toma Ionescu

în secundele următoare se rostogolește la vale crezându-se plută

poezie vie se scrie poezie în multe feluri în spuma berii la berărie în buza mierii pe urdinişul muierii pe bucata de săpun în pușcărie pe fumul de tutun la ce bun… pe cruci de apă pe călcâiul urmei vinului de la agapă pe cornul lunii sau pe sânii nebunii spălaţi de ploi pe frunza de stejar moartă pe-o gutuie sau pe-o hartă cu românica bătută-n cuie de pălimar. se scrie poezie cu har

marină curenţi reci subţiri ca o lamă de brici străpung pielea încă nebronzată apa mării e limpede calc dungile mierii desenate dedesubt în lumina filtrată fagure de apă inconsistent ce se clatină şi pulsează deasupra nisipului întind privirea la suprafaţă deasupra platoşei de solzi albaştri-verzui respiraţia e liniştită marea încă doarme fiinţă vie după orgasmul unei nopţi…

joc la mare la soare în frac pe nisipul plajei sânger sub semnul vrajei visând domnişoare cu chipul de înger şi piele de drac...

în arşiţă nimeni nu spune pietrei încotro curg apele și nici piatra nu-şi întreabă aproapele mută se așează în sinea ei răbdătoare despletind undele și suficient de rotundă

nimeni nu spune bobului de grâu când lucrarea luminii e încheiată şi spicul înalt până la brâu suficient de copt pentru dreaptă judecată. nimeni nu se întreabă de ce făina e ca zăpada dinadins când se cerne dintre perne de piatră... atât de scurtă și neînsemnată viața omului în cavalcada de taine ce transcende vieţii eterne încât nici uriașii nu-și mai ţes haine de piatră în legende şi nici căţelul pământului nu mai latră…

Ora exactă la început a fost mereu cuvântul peste care s-a cernut greu pământul şi apoi nimic… potrivesc literele ca şi cum aş învârti prelungind din rotiţă ora exactă ora exactă a meridianului meu care mă desparte ca un bomfaier hârșâind într-un caier de ceaţă între spaimă de moarte şi sete de viaţă ştii moartea e o amantă către care te grăbeşti şi ea aşteaptă mereu pe turnantă dinainte să te prăvăleşti în linie dreaptă… şi eu potrivesc literele ca şi cum aş fi un pic dumnezeu

La Sighet Cuvintele îşi pierd respiraţia, pe coridoare lungi, în pereţi, stau ca nişte prune uscate literele, întinse pe gratii, descărnate de lumina soarelui şi rescriu, rescriu o tulburare a istoriei.

O pădure de nume smulsă din rădăcini de un vânt năprasnic pe versantul Golgotei.

Parcă te înjunghie încă în urechi câte un geamăt sfârșit ce vine din întunericul surd al Negrei.

Mișelească lucrare a diavolului care a crezut că poate îngenunchea spiritul unui popor!

Dumnezeu a îngăduit doar cărnii să se usuce pe încrengătura de oase…

nr. 73-74 n iulie-august 2017

cronica

actualitatea literară 15

Un acroş sentimental-tragic sau Narcis în verandă.

Un spectacol al poeziei totale, marca Gheorghe Mocuţa

Fortăreața poeziei adevărate e apărată de combatanți puțini dar valoroși, viguroși, autentici într-o lirică românească aglutinând sub fluctuații și dușmănii interpersonale devastatoare, convertiri și pervertiri de gesturi, atitudini, situații, sub determinanți induși de instabilitatea principiilor, ideilor, ideologiilor sociale, incoerențele politicii. Moneda literaturii în inflație a ajuns cel mai adesea calpă, la noi, controlul critic e pernicios până la amuțire, grav pervertit și el într-un mi(s)ticism al coteriilor de cuib și gașcă. Un poet veritabil, chip de titan și artist al cuvântului, părtaș la școala marilor profeții care ne îngăduie, încă, să mai vorbim de viitorul (axiologic al) poeziei la noi, este Gheorghe Mocuța. Încă de la primele cărți, poetul arăta că este invulnerabil la mode, că ecluza iconoclastiei echilibrează revărsările, că autorul poemului e un sacerdot oficiind cu premeditare întrun spectacol de contagiuni ale tiparului cultural. Că poezia este nișa elegantissimă a vieții de zi cu zi și nicidecum nu ne putem dezice de acest portret șarjat al nemuririi omului. Salutări din Piața Reconcilierii (Arad, Editura Mirador, 2016, 80 p., cu o copertă de Viorel Simulov) punctează valoric un traseu constant pentru o poezie cu priză la cititorii fideli literaturii de bună calitate, cu observații „mușcătoare” la adresa unei realități sociale maștere, cu o materie lirică disecând exasperantul „flagel” care ar fi sastisirea de tot, orbecăirea în labirintul inutilului, falsa vocaliză politicianistă asupra „viitorului de aur”. Gheorghe Mocuța aduce, cu fiecare carte a sa, un mod (și un model) de a stenografia suveran tocmai lipsa de anduranță culturală într-o comunitate tropăindu-și steril existența („călătorind mult cu metroul/m-am adaptat la viața de subterană/deși știu că deasupra mea/se desenează destinul unui popor decadent”) și de a încerca, prin fascinația poeziei, să extragă umanul, așa cum și cât mai există el, aspirant la stampila eternității. Balada unui greier mare e primul ciclu al impactului eului cu remanențele distopiei prin care însuși cotidianul dobândește un profil psihologic exasperant.

E cotidianul nostru, al tuturor, filă dintr-un registru al paradisului (ori al iadului) în (con)descendențe inițiatice, ca și cum un grup de mitragdimi studioși „încalcă” în deplină fericire parametrii dispoziției dar nu uită vreo clipă că rictusul tristeții se poate transforma în scenariu tragic. Se simte o surescitare a temporalului la clivajul cu răvășirile ființei care suntem („așteptarea analizelor/cu cenușa Pompeiului în gură/ascultând muzica apelor/(...)/ce viață mai e și asta măi Gheorghe/sângele-ți fierbe ca ceaiul uitat pe reșou./țiai forțat norocul./de-acum ești sexagenar/bagă-ți mințile-n cap/și sabia-n teacă.”), obsesia „veștii cumplite”, regulă și act decisiv al de-constructivismului dar și temperatura „rendez-vous”-ului, termen „furat” din „pragurile” lui Gérard Genette. În sângele lui Gheorghe Mocuța, am zice, poezia mustește permanent și (re)împrospătează fibrele vitale. Xanax, poem remarcabil, e o spovedanie: „ca o apă limpede/

Ionel BOTA

Corin Culcea

Doar fiindcă ne era frică de moarte...

Priveam un mort aseară pe catafalc şi mă priveam pe mine...

Cât de liber plutea gândul meu, ca un înger lovindu-mă cu aripile moi!...

Oare când voi fi mai liber?

- îndrăzneam să gândesc acum sau când cineva îşi va urla disperarea la căpătâiul meu împietrit ca o lună pe cer?

Oare când voi fi eu, cel real, cel ştiut, acum sau în amintirile celor atât de puțini?

Mereu ne privim pe noi înşine, când înfruntăm umbra morții din pleoapele căzute,

ce oglindește luminile stelelor și misterelor nopții/așa se trezește chipul iubitei mele/la primul cântat al cocoșului,/ îmi șoptește ceva din adâncuri/apoi: stinge veioza - zice/cu o vibrație neoprotestantă în glas/și adoarme la loc.//inima mi se oprește/apoi își reia mersul egal/și creionul alunecă mai departe pe hârtie/ până la tocire/când deodată al doilea cântat al cocoșului/mă scoate din visare/ și mă aruncă la mal.” (xanax, p. 20) Confesiunea, confesivul au rolul unui mezoderm metafizic în ființa nevoii de normalitate. Anodinul consemnează ravagiile și starea inconfortabilelor coincidențe, fizionomia oricărei zile ar solicita eului scriptor un pact referențial, un epigraf, scris în veranda unui Narcis aproape dez-intimizat. Voluptatea ostentativă e, uneori, un teribilism provocator împărtășit teritoriului secret în care un picaro se denudează de disperări și de „spleen”ul notărilor („la ce visează oare motanul filosof?/el vrea acum cu mausul să intre-n microsoft/și-ntr-un extaz de bere de votci și de năut/să se trezească lunea s-o ia de la-nceput.”) și episoade fulminante populează cu o voință fanatică spațiul celălalt, al concilierilor cu sine pentru același eu, acum un aboliționist al sinistrului: „(...)regretam desigur întâlnirea promisă/dar nu puteam să ajung în timp util. Trenul aștepta în gară/ chiar întoarcerea poetului la Arad/și vocea îi tremura din ce în ce mai nervoasă/scârbită de cuninlingusul receptorului fierbinte/știam amândoi că mai sunt și alte trenuri dar totuși/am amânat conștient întâlnirea îndelung pregătită/ în aceeași zi la aceeași oră/la care Bush se întâlnea cu Putin la aniversarea/Petersburgului/tooot la o populară votcă/ dar noi eram deciși să explorăm hazardul/și cabotinismul specific vârstei (...)” (întâlnire ratată, p. 25-26) În secțiunea a doua a cărții, poetului i s-a pus pata, o arta mors, o „moarte neagră”, pare a flagela recuzita metaforei, aici, un sinopsis funambulesc. Un alter-ego, un „metafizician” nomad, hârșit în agrest pestilențial („că ce treabă am mai avea noi acum decât/să scriem poeme cufundați până la genuchi/ până la brâu până la gât în rahat/ca zmeul din poveste”) deține cheia controlului. Un supraego și derivatele (Mocuzini, mocuțieni, mocuțesc) refuză, apoi, marca melancoliei, un protest are rolul de a dicta resemnării, Franța poate fi pâlnia resorbțiilor și morbidețea, ca stare în galoșii nedumeririi, poate explica această cruzime duioasă a imaginarului: „(...) cu toții mă urmează tăcuți în lunga călătorie/din Parisul sufletelor împovărate/unde se ciocnesc civilizațiile în stațiile de metrou/cu fiecare gest îi întâmpin tandru/privesc lumea prin pupilele lor dilatate de moarte/ascult zgomotul orașului cu urechile lor obosite/de vorbăria istoriei/pipăi fruntea fierbinte a fiului meu cu palmele lor crăpate/de muncă și răni/îi masez umerii spatele tălpile cu energia divină a degetelor/care m-au învățat să-mi fac semnul crucii/e tot ce mai pot face aici printre laici și musulmani/printre catolici și atei ca să nu-mi pierd credința/și să caut mai departe să caut vindecarea/povestește-mi tată mai povestește-mi

şi ne plângem, de fapt, sufocați, amintirile noastre şi clipa ce va avea să urmeze, când nu însemnăm mai nimic şi putem pleca oricând spre niciunde, lăsându-ne sângele în urmă, să spele lacrimile celor câțiva, care se vor flagela de durere câteva zile, căci trebuie să-şi înalțe genunchii, să îşi facă datoria de a trăi pentru alții, până la următoarea moarte, când iarăşi va fi ca o moarte a lor... până la chiar moartea lor, pe care nu vor mai avea timp să o vadă!...

Priveam un mort aseară, pe catafalc şi nu înțelegeam de ce răsărise atâta tăcere şi linişte, de ce nimeni, cu nimeni nu se mai învrăjbea, de ce ne iubeam, doar fiindcă ne era frică de moarte!...

Nu mai ai nici un nume...

Tu stai în fața mea, aşteptându-mi mâinile ce nu ți-au uitat conturul ființei de jar...

Buzele-ți tremură, precum amintirea sărutului ce te-a ucis prima oară, trupul îți miroase ca un lan de secară, verdele lui e pictat cu o mare de maci... Îți desfaci părul legat, să mi se scurgă toată puterea prin el, în pământul curbat şi ți-l scuturi grăbită, să-mi bată vântul nerăbdării prin irişi... îmi ascunzi buzele în răzvrătirea lui şi nu mai am timp decât să îți văd străfulgerarea din ochi... Te despleteşti toată în chemările mele nebune, cum se despletesc apele deltei în mare,

de copilăria ta -/uite că ațipisem în brațele fiului/și m-au înconjurat morții familiei atât de vii/ca niște litere profetice atât de vii/ca niște litere profetice proiectate pe peretele alb/ al salonului/așteptând să descifrez sensul visului abia a doua zi/când lumina va alunga spectrele/în cuibarele lor cerești.” (morții familiei, p.

47) Cruzimea semnalelor, indeniabilul, succesiunile evenimențialului arată în această lirică o dimensiune seducătoare a „petelor de culoare”, viața între bine și rău, vesel-tragic („lăsând la o parte latura boemă a mannifestărilor tale ești o/problemă/irefutabilă pentru satul global care se cuibărește tot mai tare în/ inimile/bravilor concitadini.”), coregrafia unei imaginații plurale, totuși, mereu în reproiectare. Poetul, însă, scrie, nu recapitulează, efuziunile sale sunt mereu domesticite („băum cu toții cupa boemei în jurul catargului”), „sângele” materiei și „sângele” poesiei nu sunt același vitalism de sensuri. Pe simeza vieții expui frisonul discursului („închideam ochii și capul meu plin de gânduri/se rostogolea prin iarbă până la tulpina nucului/apoi se întorcea înapoi eliberat de umorile/cotidiene. și a căzut îngerul singur am auzit bufnitura.”); astfel, poetul de-construiește apoi re-construiește o realitate. Aceasta ar fi asezonarea cu melancolie și cinism, în dozajul subversiv, nicicând amputat, al unui acroș sentimental-tragic. Toate vin și surpă, brutal, această melancolie a descendenței, această previzionare în cruzimi eliberatoare a straniului, neștiutului, necunoscutului, tăcerii ca un palimpsest al enigmei definitivului: „vine bunicul în puterea nopții/să-mi povestească visul care l-a trezit la realitate/vine bunicul înfiorat cu gura uscată/să-și lege singurătatea de insomniile mele/la optzeci și patru de ani memoria i se zvârcolește ca la/patruzeci și opt/mă privește dintr-o parte cu ochiul sănătos/cu cristalinul nou-nouț/iar cu celălalt încă mai orbecăie prin stepele rusești./orfanul din el/evocă muncile copilăriei între duioșia tatălui/și răutatea mașterei care ascundea pâinea de copii/apoi caută tâlcul visului ciudat cu Iliescu și minerii/cu puii de găină pe care îi așază într-un puzzle imaginar/din care numai moartea lipsește.//îi dă târcoale dar nu-l poate speria.//vine bunicul să-mi spună că mortea/s-o fi speriat/că nu i-am văzut fața/ și a luat-o la sănătoasa spre fundul grădinii/pe unde au făcut câinii o gaură în gard/mâine trebuie s-o repar/noapte bună.” (insomnie, p. 42) Volum al nuanțelor indinstinctului, Salutări din Piața Reconcilierii are o individualitate stilistică și o notă personală profundă în edificarea lirismului. Investiri dar și dez-investiri ale programului combatantului conotează elementele unei răzvrătiri într-o campanie care, firește, continuă sub auspiciile scrisului ce alungă efemeritatea.

Poezia, mai spuneam, sângerează de luciditate, eul auctorial învinge urmele intoleranței juvenile dar rămâne generatorul propriilor emulații savurând ademenirile altitudinii ca pe o identitate axiologică. Gheorghe Mocuța este autorul unui spectacol al poeziei totale.

pătrund în sângele tău, ca într-o iertare...

Tu stai culcată în lumina lunii din mine, îmbălsămată de albastrul ochilor mei, în care îți rătăceşti nemurirea secundelor...

Cuvintele ni se taie pe buze, țâşnesc precum săgeata din arc, pătimaşe, confuze, pline şi grele... parcă acum încolțind, altceva însemnând, altfel sunând...

Tu vii de departe în mine, tocmai din copilăria târzie şi nu mai ai nici un nume în strânsorile mele!...

Răsăritul altarului...

Răsăritul altarului, lacrima crestată adânc în rugăciunile mele de-o viață...

Nu am ştiut că eram doar scânteia ce aprindea flacăra!...

Nu vreau să mai văd zâmbetul strâmb, şoaptele strivite departe, când te pierdeai de mine!...

Pipăie-mi mâinile şi coasta, să poți crede răstignirea iubirii!...

Poetul nu are somnul lui niciodată Poetul nu are somnul lui niciodată, e somnul poeziei ce îl poate trezi oricând c-o săgeată sau cu o aripă caldă, de gând, mângâindu-l pe față...

Poetul curge-n neştire, prelung, dincolo de ceață,

de a sa verdeață... ară timpul subțire, înhămat el însuşi la plug, şi-l însămânțează cu viață...

El are umărul stâng coborât, unde îi stă îngerul sfânt, nevăzut...

Ochiul lui sclipeşte-n adânc, sapă izvoare, clipe furând...

Abia apucă să strige-un cuvânt şi toată lumina i se dezvăluie, cum se dezvăluie luna în şoapte, când iubirea ne ține departe de moarte...

Poetul nu are somnul lui niciodată, e somnul poeziei care îl trage pe roată!...

Mă prefac în pasăre înverzită Precum sămânța de grâu, numai murind în pământ, va dărui nenumărate vlăstare, tot aşa, eu, răstignit în dragostea mea, voi înflori dincolo de cuvânt şi voi privi prin rănile bătute în cuie, spre razele soarelui mângâindu-mi obrajii!...

Mă rog de tine, Doamne, numai atâta mă rog: să-mi dăruieşti ceea ce tu ştii înaintea mea că se va întâmpla... şi sângele vărsat dintr-o dată mi-l va înălța!

Precum sămânța de grâu, rămasă nemişcată şi singură în pământ, nu va rodi, tot aşa şi eu, mințit atât de mult timp că-s iubit, mă prefac în pasăre înverzită... şi zbor!

16 actualitatea literară

conexiuni

nr. 73-74 n iulie-august 2017

Reconfigurări ale liricii camilpetresciene

Numele Nastasiei Savin îmi este cunoscut de mai mult timp, fiind una dintre vocile culturii dobrogene, care se face auzită prin recenziile publicate în revistele Ex Ponto şi InterArtes. Despre una dintre cărţile sale, Portretul alergătorului de cursă, apărută la Constanța, Editura Ex Ponto, 2011, am scris o cronică în revista Ex Ponto, pe care am inserat-o în volumul de eseuri critice, Încăutareasensului(2013).

După ce şi-a susţinut doctoratul în acelaşi domeniu cu lucrarea Grupul oniric românesc. Strategii experimentale în poezie, autoarea continuă demersul de explorare a universului liricii româneşti şi astfel, în 2017, aduce în dar cititorilor volumul Modalități de reconfigurare ale eului liric în poezia lui Camil Petrescu, publicat la aceeaşi editură, cu o prefață de Diana Dobriţa Bîlea.

Aplicând o critică tematică, simbolică şi structuralistă, Nastasia Savin explorează un teritoriu mai puţin cunoscut, cel al liricii lui Camil Petrescu. Studiul debutează cu Avatarurile poeziei moderne românești, în care analizează lirica interbelică, distingând ,,fețele epocii” literare, coexistenţa curentului tradiţionalist-ortodox, promovând specificul naţional, cu ideile avangardiste, amintindu-se de rolul revistelor în dezvoltarea culturii, publicaţii care au contribuit la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană. Pentru a încerca să reconfigureze universul liric camilpetrescian, autoarea se bazează pe o instrumentaţie critică riguroasă, de aceea apelează la mai mulţi teoreticieni literari: Angelo Marchese, Hugo Friedrich, Umberto Eco, Roland Barthes, Benedetto Croce ş.a., fiind o bună cunoscătoare şi a exegeţilor români, aducând argumente critice din studiile lui Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Tudor Vianu, Marian Popa, Marin Mincu, Ovidiu Ghidirmic, Irina Petraş, Maria Vodă Căpuşan, Paul Dugnenau sau Aurel Petrescu. Pornind de la textele suport ale operei poetice scrise de Camil Petrescu: Versuri. Ideea.

Ciclul morții (1923), Un luminiș pentru Kicsikem (1925), Transcendentalia (1931) şi Din versurile lui Ladima (1932), este analizată atopicitatea liricii camilpetresciene, enunțul direct şi iluzia poetică, revitalizarea relaţiei eu liric-realitate, limbajul liricii, urmărindu-se tensiunea expresivităţii în Ciclul Morţii şi în Ciornă. Autoarea îşi propune să cerceteze modul în care instanţa lirică „interacţionează cu Erosul şi cu Thanatosul”, căutând relevarea unor „modele posibile într-o lume imposibilă, o lume în care registrul stilistic este dublu, haosul fiind camuflat în realitate”, avându-se drept punct de plecare „raportul Eros-Thanatos, în binomul semiozic Antropos-Cos-

Anastasia DUMITRU

mos”. Sunt atent interpretate straturile de profunzime ale discursului poetic pentru a înţelege jocul eului liric în Ciclul Morţii, războiul fiind elementul cheie al liricii camilpetresciene care presupune căutarea ,,deconstrucției i-realității” eului liric. ,,Poezia lui Camil Petrescu seamănă cu un decor pentru un film despre război, iar personajele, atunci când apar, nu au funcţia decât să îl anime, să îl reprezinte. Motivul morţii, al dispariţiei, al disoluţiei, al războiului, al iubirii este îmbrăcat în imagini provocatoare, iar insolitul se confundă cu imposibilitatea unei comunicări.” (p. 126) Este analizat mesajul din Ciornă, Vis de anemic, Amiază de vară, Un luminiş pentru Kicsikém, Din versurile lui Ladima observându-se discursul esențializat al eului liric, individualitatea creatoare, criza lăuntrică a instanţei lirice din Patul lui Procust, particularităţi care au dus la metamorfozarea (auto)cunoaşterii mediate. Se demonstrează că pentru Camil Petrescu ,,a scrie reprezintă un mod superior de existenţă”, în acest sens sunt aduse drept argumente şi răspunsurile pe care scriitorul le-a oferit la întrebările reporterului: «- Pentru ce scrieţi?/ - N-am altceva de făcut./ - Pentru cine scrieţi?/ Pentru editor./ - Credeţi în ceea ce scrieţi?/ - Cred în ceea ce gândesc. Fiindcă gândul depăşeşte cu mult ceea ce scriu./ - Atât./ - Atât. Dar nu uita, te rog, să pui bine ortografia.» (p. 35).

Pe lângă analiza contextuală a textului literar, în care se urmăreşte actul receptării şi al interpretării în profunzimea sa, ca o comunicare complexă şi mereu actualizată în funcţie de factorii (extra) lingvistici, presupunând contextul socioistoric, exegeta foloseşte şi o analiză de tip comparativ găsind teme şi motive comune cu poezia lui Mihai Eminescu, dar şi cu versurile lui George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi. După ce este reperat aspectul istoric general: războiul şi toate determinările sociale pe care le regăsim şi în romanele lui Camil Petrescu, sunt abordate ipostazele eului liric confruntat cu limita, folosindu-se un discurs coerent şi bine argumentat, care îl îmbie pe lector la reflecţii metafizice referitoare la destinul uman. Aflăm că autorul se consideră un orfan, aşa cum reiese din poezia Mărturisire, că tumultul vieţii, războiul, contactele şi activitatea culturală de jurnalist, poet, romancier şi dramaturg, i-au influenţat şi modelat personalitatea creatorului. Lecturând cartea, înţelegem drama omului hipersensibil şi hiperlucid confruntat cu ,,teroarea istoriei”, cu războiul ,,lipsit de sens”, aducător de moarte fizică şi psihică. ,,În condițiile acestui acord, legătura dintre poezie şi istorie, memorie nu trebuie văzută ca un dat biografic, ci prin intermediul circumstanţelor biografice pe care textele sale fie literar, fie filosofic le exemplifică”, scrie Nastasia Savin. (p.

Către esenţa lumii

Diana Dobriţa Bîlea Nicolai Tăicuţu îşi intitulează cel mai recent volum de versuri „şi cum vă spuneam...” (Ed. Editgraph, Buzău, 2017) cu intenţia de a-şi continua o confesiune lirică întreruptă nu de mult, recuperându-şi auditoriul şi, în acest context, autorecuperându-se. Titlul este dat de un poem care stă înaintea celor trei părţi ale cărţii şi care se constituie într-un strigăt de revoltă împotriva naturii umane supuse efemerităţii. Astfel, după iniţierea de care a avut parte şi luptând cu timpul în virtutea puterii creatoare ce i s-a dat, poetul conchide rechizitorial: „ruşine să-mi fie!”, găsinduse vinovat de faptul că n-a descoperit formula magică (lirică) cu care să poată schimba mersul lucrurilor/ lumea căreia îi aparţine. Amărăciunea e cu atât mai mare cu cât mai înaltă i-a fost rebeliunea, obiceiul de a nu urma turma fiind o constantă: „niciodată nu m-am conformat”.

Cele trei părţi ale volumului reprezintă nişte trepte în viaţa poetului. Prima parte, „cu bine, ioanid”, se deschide prin a releva naşterea poetului de către muză: „această tânără fată/ nud în şpagat/ peste dis-de-dimineaţa zilei.// coapsele fierbinţi, buzele în flăcări/ duc pieziş/ spre actul de naştere prematură” (de facto – 1).

Rolul lui Dumnezeu este, în acest caz, să asigure onomastica celor pământeşti care până acum

erau încorporate unui nume generic, ioanid, un fel de alter-ego divin, lăsat în „aţipire o vreme”.

Poetul este singularizat: „nicolai t va fi numele tău de azi”. După aceasta, Dumnezeu însuşi „a rămas sprijinit în toiag/ deasupră-mi”, o imagine statică ce sugerează, mai mult decât veghea unui Atotputernic bătrân şi obosit, faptul că drumul destinal al omului „nicolai t” nu mai poate fi schimbat de acum nici măcar prin intervenţie divină. Desprinderea de Ioanid-Dumnezeu este confirmată şi de poemul despre oblonul tras şi preschimbare: „astfel câmpia împăcată cu sine se trăgea după un nor, iar/ cel chemat ioanid nu mai avea nevoie/ să răspundă la numele meu”.

Este momentul în care „nicolai t” înţelege că semenii săi sunt lăsaţi de Dumnezeu să se descurce pe cont propriu, după ce instanţa divină, implicând teluricul („câmpia împăcată cu sine”), a considerat că şi-a făcut treaba.

Indisolubil legat de câmpie, Nicolai Tăicuţu se simte îndreptăţit s-o personifice şi să-i atribuie calităţile unui sfânt protector: „- câmpia română este peste tot/ şi peste satul meu”. Aceasta este „maiestuoasă/ cu un cap deasupra celorlalţi” (o chestiune delicată).

Poezia/ inspiraţia vine uşor, de peste tot sau de niciunde: „din apropierea mea/ de pe ramul sterp/ se iveşte acest poem” (zarzăr); „poemul vine de undeva/ (...) astfel că se apropie de mine” (lin). Mai mult decât atât, femeia iubită poate fi metamorfozată într-o Galatee-poem: „foaia de hârtie velină/ îşi ia zborul planat de pe masa de scris/ şi se aşază cozoroc, pe fruntea ta” ori poetul poate să-şi recreeze iubita aşa cum Dumnezeu l-a creat pe om: „întru întregirea acestui poem/ ar fi fost nevoie şi de apă puţin unduită/ dar mi-s de-ajuns ochii tăi...” (dintr-o noapte albă). Zborul este la îndemâna poetului: „îngeri// (...) îmi rămân pe cerul pleoapei// trăim împreună o simbioză a zborului” (de-ale noastre), după cum la îndemână îi este şi visul donquijotesc: „morile răzvrătite/ luate-n copite

48). În acest sens este citat poemul Marş greu, Ciclul Morţii: „Sleiţi de sevă, sclerozaţi/ Şi sufocaţi de-atâta mers în turmă./ Noi ne mişcăm împinşi din urmă,/ Cum valurile unui râu semping.” O altă dovadă a degradării umane este adusă prin raportare la romanul Ultima noapte de dragoste, paralelă semnalată şi de criticul Nicolae Manolescu, în abordarea poemelor din Ciclul Morţii, care observa ,,teroarea şi oroarea” din versurile ce alcătuiesc ,,un fel de jurnal de campanie, ţinut nu prea strict, pe file smulse din carnet.” Cercetătoarea dovedeşte că războiul aduce în prim-plan un soldat fără biografie, un actant care îşi curăţă cu grijă arma şi lopata, cele două elemente ale morţii, care îşi pune cruciuliţa la gât, fiind gata pentru o nouă zi, pentru un nou atac. Axa imaginilor războiului se orientează spre o finalitate ,,ironico-tragică, o aluzie la criza omului, la depersonalizarea acestuia.” ,,Discursul ludic introduce eul liric în autenticitatea trăirilor ororilor războiului. Totul pare firav”, în acest război absurd, susţine Nastasia Savin, identificând metafora drumului fără întoarcere şi a oglinzii închiderii, simboluri ale disoluţiei eului. În antiteză cu războiul ca element-cheie, apare simbolistica albului, care contribuie la conturarea idealurilor înalte, sugerând transformările lăuntrice, printr-un limbaj metaforizat. În partea a doua a studiului, analista identifică termenii-cheie şi sintagmele reprezentative care alcătuiesc structura internă a discursului poetic, distingând şi treptele esenţiale ale ideaticii aşa cum apar în poemele Ideea, Transcendentalia şi în Addenda. Sunt căutate explicațiile cauzale referitoare la spaţiu, timp şi eu, lanţurile de asociaţii ale ,,antitezelor”, alcătuind reţelele fundamentale de semnificaţie ale unei poezii de idei. Abordând limbajul liricii camilpetresciene, autoarea identifică trei ipostaze ale eului liric: ,,eu liric jucăuş, aventurier, autoiluzoriu, un eu liric metaforic, profund, abisal, polemic şi unul culpal, romantic, participant activ la substanța universului.” (p. 44) Referindu-se la melanjul poemelor din Transcendentalia, Nastasia Savin precizează că semnele întregului infinit poetic camilpetrescian se caracterizează prin ,,luciditate, lirism, sinceritate, nostalgie, livresc, rafinament.”

Cartea Nastasiei Savin se adresează tuturor iubitorilor de literatură, dar, în special, celor care vor să înţeleagă mai bine universul liric camilpetrescian, al unui autor complex, cunoscut mai mult ca romancier şi dramaturg. Astfel, cititorii se pot iniţia în ,,modalitățile de reconfigurare ale eului liric”, ale unei remarcabile personalităţi culturale interbelice, obsedate de autenticitate, de căutarea absolutului, de dorinţa de a depăşi adversităţile destinului şi de a converti suferinţa în creaţie.

de cai/ în foc nebun de fulgere şi taină/ lasă în urmă don quijote/ din vina lui sau nu” (poetul simte asta pe propria piele).

Câmpia, fântâna şi salcâmul sunt unele dintre cele mai importante motive literare ale volumului de faţă. Poemul legănat de cumpăna fântânii le conţine pe toate trei, alcătuind raiul inspirator ales de poet: „miam rezervat o insulă solitară/ în câmpie/ şi nu oriunde/ ci în câmpia română// e o insulă mică/ ce se arată doar/ printr-o fântână cu cumpănă/ şi un salcâm// iar eu, din respect/ în fiecare zi/ trec cu gândul peacolo/ să mai scot o găleată de apă/ pentru păsările cerului”.

Cea de-a doua parte a volumului, „dimineţi îmbujorate încă”, vizează maturitatea poetului care se simte, chiar dacă se autodenumeşte „moş nicolai t”, încă tânăr, ca un cal nestrunit, care „îşi potoleşte setea” din propriu-i vis văzut ca un „râu argintiu” (de facto -2). Poetul este acum sigur că misiunea sa este de sorginte divină: „roteşte nimbul pe care prietenul ioanid/ i l-a dat la plecare”. Câmpia este în continuare izvorul dătător de poezie şi de lumină sufletească: „când o să vin la serbarea literară/ (...) nu-mi voi lăsa acasă mantia câmpiei// asta şi pentru că straiele mi-au fost sfinţite/ pe altarul bisericii din sat” (mir).

Poetul e mai vulnerabil decât omul obişnuit pentru că el trebuie să zboare, să survoleze lumea pentru a o observa continuu, chiar dacă „este dotat doar/ cu o aripă” (şui). Această vulnerabilitate se răsfrânge şi asupra modului de a privi în faţă viaţa şi moartea. Autoportretul conţine elemente care îl descriu jumătate om, jumătate supraom. Întrebarea sugerată este: cât e muritor şi cât poet (nemuritor): „de nu

mai ştiu unde sunt aer/ de nu mai ştiu unde sunt lut” (camuflaj). Asemănându-se cu un Icar în momentul vesperal al vieţii pământene („în cădere liberă-s/ de pe zid”), hamletizează asupra curgerii prezentului, măcinat de aceeaşi dilemă: „cobor sau urc zidul/ urc sau cobor?” (zidul şi iedera). Un ton baladesc însoţeşte gândul că omul Nicolai Tăicuţu se va întoarce în marele organism al naturii: „nicolai, nicolai/ face-teai ovăz de cai/ pentru toamnă pentru iarnă” (alteritate).

Cea de-a treia parte, „ceaţa subţire a serilor”, se deschide cu poemul de facto -3, în care tulburarea poetului se datorează unui mod nou de a vedea lumea şi perspectivele ei, mod ce i se insinuează odată cu vârsta: „şi nu mai ştiu, iacătă, nu mai ştiu/ cum să cobor din pat”.

Debusolat, poetul are impresia că timpul nu-l mai încape, motiv pentru care ridică o rugă în aşteptarea momentului de trecere dincolo: „Doamne, ajută-mă să încropesc poem/ la mal de apă erodat continuu// (...) căci, în curând/ gornistul va suna stingerea/ inadecvat/ în toiul zilei” (încă viu). Tonul devine tot mai elegiac: „sunt decuseară// (...) of, mi se năzare, deacea moarte oare?” (duşii). Trecerea dincolo este imaginată ca o cununie cu moartea: „linişte.../ mireasa e condusă în faţa altarului/ de un zâmbet amar// (...) pierdut în indiferenţa momentului/ stă mirele pe catafalc”.

Nicolai Tăicuţu străbate câmpia („greu: / când eu pe cruce/ când crucea pe mine” – s-a-ntâmplat şi asta), transpunându-şi trăirile într-un limbaj liric revelator, către esenţa lumii, a acelei lumi care se vede şi a aceleia care (încă) nu se vede. Reuşeşte să genereze o eflorescenţă credibilă de răspunsuri, paradoxal, mai ales atunci când duce pe umeri, sisific, crucea întrebărilor. Iată un poet talentat, Nicolai Tăicuţu, şi o carte cu versuri proaspete, care au savoarea mierii din florile salcâmului folosit ca motiv literar.

nr. 73-74 n iulie-august 2017

Amos Mattio

traduceri

Amos Mattio, născut la Cuneo, în 4 iulie 1974, este filolog, trăieşte la Milano, unde predă Literatură şi coordonează activităţile desfăşurate în cadrul Casei de Poezie din Milano. E autorul unor cărţi de poezie precum Anii ’60 (Edizioni dell’Orso, 1997), Bestii şi împrejurimi (Lietocolle, 2004, Premiul Opera Prima, nominalizat la Premiul Montano, 2005) şi Viciul sistemului (Ita-licPequod, 2013, finalist în cursa pentru Premiul Fogazzaro, 2013). E prezent în diferite antologii, dintre care merită menţionate Cea mai nouă poezie italiană (Mondadori, 2004), îngrijită de Maurizio Cucchi şi Antonio Riccardi, Orchestra poeţilor (Lietocolle, 2007) şi Almanahul din oglindă 2010-2011 (Mondadori, 2011), în cea din urmă apare şi în calitate de traducător de limbă germană. Din colaborarea cu alţi artişti, au luat fiinţă scrierile în proză, publicate în volume dedicate artei fotografice Norge (2003) şi Visul e al celui ce visează (2007). Rod al recitalului de poezie şi muzică Bestii şi împrejurimi (2007), e textul narativ pentru evenimentul cultural Printre cuvinte, muzică şi imagini Arcul magic (Cuneo, 2008), devenit volum în 2009.

Este şi autorul romanului Lună de noapte (Gremese, 2012), candidat la Premiul Strega 2012 şi finalist în competiţia pentru Premiul Stresa Narrativa 2012. o fereastră murdară ce ar topi sarea culorilor şi ar tulbura lumina dimprejur, o dorinţă nefirească de a nu vedea, poate, de a nu suferi, pleoape.

Mochlos

Aceeaşi plajă Douăzeci de ani, mortar au adus, pulbere suficientă pentru a acoperi abia suprafaţa, niciun respect faţă de nisipul fin, părăsit de ţărmul mării. Între timp, am străbătut calea încă o dată, mă regăsesc pe aceeaşi plajă şi amintirile sunt la câţiva centimetri distanţă: le scoţi din nisip cu picioarele şi copiii retrăiesc mezozoicul cu braţul cufundat în groapă. Un muc de ţigare am lăsat ieri, dar urma e dintr-o altă viaţă, de acum irecognoscibilă şi, poate, nici măcar nu e a mea, dar îi semănă cum vântul seamănă vântului şi cerul unui tablou de Paolini, pictat acum o sută de ani, dar identic cu anumite fotografii. De jur împrejur, totul s-a schimbat: generaţii noi de furnici şi alte vieţi ţâşnite din nisip, urmele sunt toate la fel, surde şi cu vedere limitată. Galbenul ochilor s-a închis într-un reflex cu totul nou, viaţa încă va fi să vie în acest nisip necunoscut, cândva.

Viciul sistemului Mă întorc spre mine însumi plan înclinat ce poartă cu sine către adâncuri toate resturile existenţei, rămăşiţe de aliteraţii şi de versuri, excoriaţii, amintiri, poveşti, carii, neglijate dintotdeauna, acoperite de smalţ roşu, căutări şi dispersii menite unui adânc anticipat. Înstrăinarea nu are memorie şi originează în mezozoic, în deriva inconştientului: axă mutată un centimetru la mie.

Un viciu al sistemului, un defect din fabricaţie: măsurile sunt trădate, sfârâmarea în adânc e un accident, pe care îl cercetezi minuţios, în timp ce coboară altă funingine învolburată asupra planului înclinat, asupra unui peisaj plăsmuit de un păcat originar.

Crab de mare Înoată în apă, tăcutul crab de mare cu ochi opaci, întorşi înăuntru, zadarnic caută ceva, un văl, un colţ de întuneric, punctul orb,

actualitatea literară 17

Cinci mii de ani şi pe chip Doar câteva riduri, semnul Maturităţii îngândurate şi Din ce în ce mai gânditoare, cu timpul. În insula din Insula amintirilor omeneşti Au fost dezgropate vase Şi cioburi preţioase, aur Prefăcut în foiţe de măslin şi urme De civilizaţii, necropole Care au supravieţuit lumii, construite Sub aceeaşi lună plină Într-un întâi septembrie, înainte De istorie şi de timp, pe când cerul Se contopea cu pământul noapte de noapte Şi marea veghea atentă Ca nimeni să nu ajungă acolo.

Tăiau pietre în blocuri De nebunie umană pentru a străbate Arcul unei vieţi, menite să dăinuiască Mai mult decât luna şi decât o gură de băutură Sorbită în tavernă: vinul A fost oferit din partea casei, în onoarea Viselor, a lunii şi a acelui timp Mistuit, când Creta Plănuia trădarea în schimbul Gloriei eterne, printre turme de capre, pentru încă un timp.

Kàto Zàkros Soarele s-a înălţat în această dimineaţă pentru prima oară în Kàto Zàkros.

A ţâşnit din mare şi luna îmi privea umerii, veghea să nu ajungă nimeni aici. Aerul avea culoarea mării şi mireasmă de tamarix, aluneca în somn şi număra primele reflexe pe degetele trandafirii ale dimineţii, meditând la ochii lui Homer, întunecaţi pe plaja aceasta, printre zidurile unui palat minoic, somnolent ca pietrele şi, între timp, cineva se trezea şi se gândea la o zi de luptă şi la măslinii crescuţi în preajma casei, la fiii pe care nu i-ar fi avut. Firul acestor gânduri a străbătut apa secolelor într-o vâltoare limpede, apoi lumina a redat timpul timpului şi ziua s-a reîntors, atât de pură, să-şi scalde privirea în Kàto Zàkros.

Wadi Rum Aceeaşi în oraşul Milan, această noapte arcuită peste corturi şi peste marea roşie, învolburată. Nisipul îşi ascunde mileniile sub praful subţire, opac lunii scrutătoare, înălţate deasupra munţilor. Un tren îndepărtat, în deşert, ne aminteşte că există încă o lume dincolo de munţi, sub aceleaşi stele. Cămila a ieşit din locul ei de odihnă, nerăsplătită, şi ascultă vântul: în aceste locuri

beduini şi nabatei, romani şi arabi ai lui Lawrence urmăresc partide de fotbal transmise prin satelit, toţi aşezaţi pe acelaşi nisip, nesiguri de ziua următoare. Privirea mângâie lumina, obosită, cu o promisiune plină cum va fi în curând luna, şi îşi reia drumul visului şi al deşertului.

*** Moartea m-a privit, tandră ochi scânteietori - mi-a spus: „Nu ştiu cum te cheamă, astăzi nu-mi amintesc. Petrece o zi, când ai timp, ţinându-mă de mână, în timp ce-ţi pui o dorinţă”.

Simt Degete fine cum o ţesătură de satin Înfiorându-mi, cu albastrul lor, venele, De câte ori ne vom fi întâlnit prin veacuri, În rătăciri la marginea pădurii sacre.

Doar întuneric, în urma mea, şi mângâieri Pentru cine mai este viu. Surâzând: «Prea multe gânduri - a spus - prea multe, Pentru o singură dorinţă... stai, Încă o mângâiere, pe curând!»

Prezentare și traducere de Ela Iakab

Magda URSACHE

18 actualitatea literară

eseu

nr. 73-74 n iulie-august 2017

Cuvinte care fac valuri

Am tot spus că, postsocialist, au apărut acei arbitri ideologici cu cartonaş roşu la îndemână şi cu fluieru-n gură, gata să te taxeze ca depăşit, ca întârziat în canonul vechi, dacă nu defăimezi tot ce s-a scris înainte de ei. Dar, atenţie: nimicul poate nimic, cum avertizează Heidegger.

Distrugem canonul didactic, de la Creangă la Rebreanu, de la Goga la Labiş. În ce scop? Ca să nu avem - repet repere absolute şi, pe cale de consecinţă, nimic care să ne definească identitatea.

Eu nu cred că poţi primeni canonul ca pe un cearşaf, dimpotrivă, nici că poţi nimici cu un număr de revistă canonul Eminescu. Şi-l urmez pe profesorul N. Manolescu, susţinând: „canonul nu se discută; canonul se face”. Deci să ne canonim pe text, nu să reanimăm ideologia proletcultiştilor şapteclasişti, gata să-l înlocuiască pe Eminescu cu A. Toma. Cu cât eşti mai inclement demolator de Eminescu, cu atât eşti mai mărunt ca scriitor. Zice Alex. Ştefănescu şi-l aprob: „Spune-mi ce înţelegi din Eminescu, ca să-ţi spun cine eşti”.

Pe vremea şcolarizării mele, clasicii erau trecuţi prin ciurul şi dârmonul cenzurii. Criticii de direcţie realist-socialistă se îmbulzeau să-l mistuie pe Eminescu, până nu mai rămânea din el nimic decât Împărat şi proletar. O luăm de la capăt, post annum 1989, propunând Somnoroase păsărele ca o creaţie de vârf? Altfel, poetul naţional (sintagmă răzbit contestată ) e considerat un deplasat, cu iubirea lui deplină de ţară, de limbă, de neam… Şi cât s-a râs de râul-ramul!

Anihilanţii activişti au vrut demolarea construcţiilor durabile ale culturii româneşti, pentru ca acum să apară (i)luminaţii (unii, proveniţi din pulpana proletcultă, ca Shaul Carmel), ca să ne spună ce-i cu acea gândire politiccorectă de care nu-i în stare decât o anume elită. Iar elitei trebuie musai să i te supui, ea având totdeauna dreptate, chiar când greşeşte. Corecţilor politici nu le place sintagma lui Blaga, „duh românesc”, mie nu-mi place cuvântul iz, pus lângă tradiţie, nici desconsiderarea modelelor de etică şi de estetică. Şi asta pentru că, în ce mă priveşte, aplic şi criteriul estetic eugenlovinescian şi pe cel est-etic, monicalovinescian. Nu, nu sunt în acelaşi rând Steinhardt şi Zaharia Stancu, nici Edgar Papu, care putea spune despre Don Quijote, „vechiul meu prieten”, cu Dan Zamfirescu.

Comparaţi destinul lui Petru Popescu şi destinul lui Ion Zubaşcu. Chiar Adrian Păunescu, până a nu deveni „vulcan noroios”, cum îi spune Ion Zubaşcu, nu-i de comparat cu poetul Mieilor primi.

Canonicii se recitesc, notează Harold Bloom (The Western Canon; the Books and School of the Age, 1994).

De asta n-o fi dorind o profesoară de română suplinitoare să-l mai predea pe Ion Creangă? Nu-i dezvăţământ (mulţumesc, Marian Victor Buciu!) ăsta?

Minimaliştii (faţă de postmodernişti) au tot scurtat lista modelelor, părându-li-se prea lungă. Studentul plătitor a devenit client, cere prestaţii - servicii pe banii lui şi prestatorul - profesor i le oferă. „Bologna, ofta Petru Ursache, uite unde ne-a dus!”. Curând, elevii şi studenţii nu vor mai şti (şi nici c-or să le pese) că generaţia mea n-a studiat Blaga la şcoală şi la facultate. Însă noi am fost forţaţi de dogma comunistă; acum, se vrea eliminarea clasicilor din manuale pentru că dez-învăţarea e în tendinţe. „E greu să-l iubeşti pe Eminescu”, ironiza Cezar Ivănescu. Ni-i mai uşor să nu respectăm/ admirăm pe nimeni, nesocotind textul din Galateni 6:7: „căci ce a semănat omul, aceea va culege”. Suntem înştiinţaţi c-a apus galaxia Gutenberg, că nu mai e nevoie de cărţi? Atunci, vor rămâne doar cititorii de contoar. Literatura română? O, am avut doar iluzii că ar exista. Azi o vedem şi nu e. Sigur că sunt şi autori normali şi-mi place titlul cărţii Angelei Baciu, Despre cum nu am ratat o literatură grozavă (Junimea, 2015). Eu, una, nu-s dilematică privind literatura română; n-am iluzii, am certitudini şi aş putea alcătui o listă foarte lungă de cărţi foarte bune, de lecturi obligatorii.

N-om fi noi o minune de popor, cu o minunăţie de legende, dar n-am convingerea doamnei prof. univ. Mihaela Miroiu că poporul meu este unul neîmplinit, simbolul neîmplinirii fiind Coloana de la Târgu Jiu. Noica spunea că Brâncuşi a sculptat infinitivul lung: infinirea, iar povestea povesteşte că, plecând pe jos la Paris (1904, vă rog!), Brâncuşi şi-a luat drept sprijin, ca toiag, un stâlp de cerdac din Hobiţa.

Deşi trebuie să ne vedem cu bune şi rele, cu iubiură, spre a formula ca Luca Piţu, eu prefer atitudinea exclusiv pozitivă celei exclusiv negative. Mai ales că mulţi sunt puşi pe ucis etnostereotipiile favorabile, accentuând numai trăsăturile psihomorale negative, hoţie, beţie, lene, necinste, ignoranţă, nepricepere. Alte neamuri or fi fără cusur? Lui C. Rădulescu-Motru nu-mi place să-i dau dreptate când scrie că „românii luaţi individual, cu foarte rare excepţii nu produc opuri desăvârşite (subl. mea, Magda U.) ca francezii, germanii, italienii”, adăugând un etc., „până la sacrificiul vieţii pentru o idee personală”. Ba pot, cred eu. Şi n-o să-mi spuneţi că Eminescu era albanez, Caragiale - grec, Steinhardt - evreu şi asta pentru că nu-i vorba de sânge „curat”, subiect de mulţi pixeli, ci de „sânge spiritual, euharistic”, spre a-l cita pe Th. Codreanu.

Sunt convinsă că forma mentis românească nu-i nocivă pentru alteri ori pentru cei cu dublă cetăţenie. Românii nu sunt xenofobi. S-a simţit Shaul Carmel discriminat etnic atunci când a primit, la Academie, Premiul „M. Eminescu” („protolegionarul”, n’aşa?), în 1996? Sau, în ‘99, premiul Festivalului Blaga („fascistul” lui Răutu şi Crohmălniceanu)? Cum m-a „alintat”: „strălucitoare, dar beznuită”, i-am răspuns că, aşa, beznuită la minte cum sunt, nu găsesc deloc amendabil „naţionalismul sănătos” (Eugen Coşeriu), „românismul curat” (Iorga; de recitit De ce atâta ură?, din „Neamul românesc”, 6 iulie, 1940).

Uite că mai fac o încercare de sinucidere literară, replicându-i lui S. Carmel că tradiţionaliştii nu sunt, la hurtă, antisemiţi sub acoperire. Nu mi-e frică de ştampila antisemit(ă), pentru că nu sunt aşa ceva. Atacul lui nu m-a intimidat deloc, dar am revenit la el pentru că mi se pare absurd să clopoţeşti pe cineva pentru că-şi respectă valorile.

Carmel nu le-a respectat pe ale sale? Ba da şi a fost firesc să o facă. Nefiresc a fost să te răsteşti „fără reazim, fără fond” (o mai şti vreun elev că citez din Venere şi Madonă?), punând în gura celui pe care-l consideri adversar de opinie afirmaţii false. Revin la pamfletul lui şi pentru că n-a retractat nimic, s-a menţinut în eroare. Ce orgoliu trebuie că ai, dacă nu eşti capabil să-ţi corijezi eroarea! Totdeauna mi-am recunoscut greşeala, nu-s infailibilă, aşa cum Shaul a crezut că ar fi.

In essentia: o fi pamfletul un text de frontieră, dar n-ai voie, nu-i moral să deformezi. Polemica „de subţire” poate rezolva un adevăr, dar dialogul nu se mai deschide spre adevăr în cazul incriminărilor violente şi nedrepte.

Vocea din ceruri (reamintesc că Shaul Carmel traversa Atlanticul, cu avionul de Tel Aviv), după ce mă ocărâse în fals că aş fi o admiratoare a poneiului roz cu svastică pe crupă, găsise şi alt cap de acuzare: „limbaj grobian”.

Rigoare intelectuală? De la măr pân’ la păr! Pusese citatele din Vakulovski, pe care-l criticasem pentru impudoare epică şi etică în proză, pe seama mea. Dacă aş fi avut timp să intru într-un tribunal şi i-aş fi cerut o despăgubire de 10 şekeli, costul acelei reviste, aş fi câştigat. Nu l-am tras în justiţie, m-am mulţumit să-i replic: Shaule, Shaule, de ce mă prigoneşti? De ce îmi pui în cârcă citatele din Pizdeţ? Şi de ce crezi că admir grupul „Zakuska senzual”, de care nici n-am habar? De verificat am verificat: ghilimelele erau acolo, în „Argeş”, la locul lor. În avionul de Israel nu s-o fi găsit revista „Argeş” on paper (dar pe internet era), unde, în articolul Ţâfna şi tupeul, scrisesem că expoziţia din New York (cu brandul ponei ştampilat cu svastică) era „o făcătură penibilă”, neavând de-a face cu arta. Cerusem răzuirea fal(u)surilor de pe pereţii Galeriei, în acelaşi ton cu pictorul şi eseistul Ştefan Arteni, român newyorkez. Cât despre Carmel, mă tem că domnia-sa vedea cai verzi pe pereţii expoziţiei din New York, nicidecum eu. Se numeşte dislexie să citeşti greu şi să înţelegi completamente pe dos ce citeşti. Nu l-am crezut dislexic pe Carmel, nici că ar fi avut probleme de tratat la oftalmolog, de vreme ce nu vedea ghilimelele.

Indignatul publicist de la „Viaţa noastră” se folosise, probabil, de informaţii „pe surse”, ca să pună de-un atac ofensator, într-o compunere cu grad de civilitate zero. Avea în sarcină să informeze societatea civilă, ong-urile că gust - grozăvie! - arta fascizant pornografică, pentru a mi se da exit din literatură.

Cititorii dumiriţi cunosc lungile mele campanii contra literaturii scato, a ceea ce Mircea Iorgulescu numea, în „Adevărul literar şi artistic”, din 7 martie 2000, „literatură fesieră”. Foarte efervescenţii poeţi care uzează de limbaj deocheat dovedesc doar că „omul e un biped fără pene”, deci nu (mai) zboară, dându-i dreptate, fără s-o vrea, lui Aristot. Şi încă un punct pe… pi: dacă eşti mediocru, nu scrie cu pu. Eşti bun scriitor, atunci fă ce vrei. Şi poate că trimiterea la Sf. Augustin ar trebui iarăşi de-codificată (am mai făcut-o, apud Petru Ursache): „Iubeşte şi fă ce vrei!”.

Iubeşte-ţi condiţia, statutul de scriitor şi, cu siguranţă, ştii ce şi cum să scrii, cât (te) suportă hârtia.

Shaul Carmel nu mă citise bine, ca să nu spun dislexic, dar vitupera că aş fi ce nu-s. Un lector grăbit Carmel. Şi pentru că eu nu sunt grăbită, i-am citit Lirice-le, unde se jeluia pe tema: „de când dormim în paturi separate”.

Decupez: „Lasă-mă să intru-n dormitor/ Să-mi bucur ochii şi să mă-nfior/ Ca-n anii de demult când trupul tău […]”

Mda. E mai uşor să intri-n dormitor decât în sfera înaltă a poeziei. Am conchis: cum e pamfletarul, aşa-i şi poetul. Nu

l-am acuzat de „obsesia împerecherii”, nici nu l-am insultat, cum a făcut-o domnia-sa scriind despre „maidanul” din care provin. N-aş reproşa nimănui că se trage din groapa lui Ouatu sau din ghetto. Şi nu l-aş fi trimis pe Carmel în vreun abator tip Auschwitz, ca domnia-sa pe mine.

Ba chiar m-a şocat faptul că nişte „neolegionari” (care, cine?) i-ar fi provocat „o durere sufletească cumplită, chiar fizică, acela (sic!) al reînvierii sau (numai?) al regenerării legionarismului, al antisemitismului”.

Agasantă această semnalare repetată a neolegionarismului la români! Şi „alertele” Al. Florian se înteţesc. Nu demult, Adrian Alui Gheorghe a fost numit „simpatizant” (sau presupus simpatizant) al „legionarului Justin Pârvu”. Acuză internetontică, ar fi spus Luca Piţu.

De-li-ran-tă, alt cuvânt nu am. Spus limpede: cei care nu-şi dispreţuiesc valorile naţionale sunt rău priviţi ca hitlerişti in nuce, antisemiţi, legionaroizi. Et eiusdem farinae. Ca Noica, de pildă, care a intrat în legiune când a fost asasinat Codreanu la ordinul lui Carol II şi a ieşit din legiune când a fost asasinat Iorga.

Am repetat de nenumărate ori că orice credinţă trebuie respectată, dar nu cred, ca Shaul Carmel, că glumiţa proastă cu svastica pe crupa poneiului roz a intenţionat „să desacratizeze (sic!) simboluri în numele Artei”.

Diagnosticul: „Artă modernistă, cu zvastică (sic!) şi desacrizarea (sic!) Menorei”, aşa cum ar cere „tree-art-ul mioritic”, oho, este o exagerare shaulcarmelică. A fost doar o glumiţă proastă şi atât, fără nici urmă de artă.

Spus iarăşi limpede: neointernaţionaliştii sunt din stirpea vechilor internaţionalişti proletari, care vedeau în Nae Ionescu Răul (da, cu majusculă) şi binele în Roller.

Hai s-o spunem şi mai limpede: pe Shaul Carmel, care vorbea de Învierea stafiilor legionare, oare nu-l deranja şi învierea stafiilor proletcultiste? În anul 2000, în „Dilema”, Z. Ornea scria exact ca-n anii cincizeci: „punctul de vedere cel mai extremist l-a reprezentat Gândirea”. Nu şi „Lupta de clasă”, unde lupta Ileana Vrancea contra gândiriştilor? Şi tot după Ornea, relaţionarea ortodoxie-etnicitate ar fi blamabilă: „O ortodoxie înrădăcinată puternic în realitatea psihologică a poporului nostru şi străluminată de focul adevărului evanghelic” ne-ar fi adus pagubă mare.

Ce-o fi păgubos în credinţa teologului Nichifor Crainic, după care „ortodoxia ne-a dat temeliile de reazim, de statornicie şi de continuitate pe care nu le are nici politica, nici cultura noastră”? Gândul religios ortodox nu-i fertilizant şi trebuie suspectat şi blamat? Sau se vrea să mergem din orbire (provizorie) în orbire? Să schimbăm marile repere ca Eminescu, Iorga, Blaga, Crainic, Stăniloae şi să ne re-orientăm spre valori „europene”, ca şi cum ale noastre ar fi africane sau asiatice.

Vorbind batjocoros despre sufleţelul meu naţionalist beznuit, despre mintea mea beznuită, despre literatura mea beznuită (numai la Călăuza rătăciţilor de Maimonide n-am fost trimisă), Shaul Carmel a uzat de tot ce poate fi mai nepermis într-o polemică. A făcut-o (şi-i spus prea blând) cu lipsă de inteligenţă. Dislexic a fost când m-a vârât în aceeaşi oală cu Ştefan Andrei. Or, despre Ştefan Andrei scrisesem că „umblă cu cioara comunistă vopsită” pe varii canale TV; cât despre Gogu Rădulescu ilegalistul, m-a mirat faptul că trebuia primit în rândurile GDS-ului.

Pe urmă m-am dumirit şi m-am mirat că m-am mirat.

Dar a vrut Carmel să fie atent la argumentele mele? Cu siguranţă, nu. Ba chiar a crezut că mă trosneşte cu acuza că aş implementa (cuvânt implementat de premierul Roman) tezele odiosului, sângerosului Nae Ionescu.

Eu ca eu, dar cu filosoful Mihai Şora ce-o fi avut Carmel, susţinând că profesorul Nae Ionescu l-a împins la „frenezie criminală”? Ce biografem al filosofului Şora ar putea fi acuzat de „frenezie criminală”? În finalul pamfletului Învierea stafiilor, S. Carmel a adus-o apoteotic în sprijin pe Herta Muller, care îi scrisese atunci preşedintelui Traian Băsescu: „aveţi şansa să spălaţi această dezonoare prelungită şi să vă scuturaţi de „resturi” şi de stafii până nu va fi prea târziu, dacă nu, o să vorbim din nou în şoaptă pe stradă.” Numai că „stafiile” Hertei Muller nu erau aşa-zişii neolegionari, ci securiştii de toate gradele, din toate serviciile. Iarăşi dislexie?

Ecourile la re-play-ul meu, Goii şi Goya, opinând, ca şi Constantin Trandafir, că „nerecunoaşterea valorii naşte monştri”, au venit. Au fost multe încurajări in petto, pentru că suntem prea toleranţi (din frică?) faţă de ieşirile antiromâneşti.

M.G. (folosesc iniţiale ca să nu-i „cauzeze” la CV, mi-a scris pe Facebook: „Dacă te avea Makedon în falangă tăvălea şi America. O să-şi rupă Carmel hainele de pe el”. Nu şi le-a rupt, nici nu s-a scuzat pentru citări greşite cu toatele.

Dur, în stilul ştiut, a fost Paul Goma, care ne-a scris în 31 oct. 2000, pe e-mail: „M-a delectat punerea la punct a obrăznicăturii semnând „Shaul Carmel”.

Nu, nu-l cunosc de la Şcoala de literatură şi nu sufăr. În câteva rânduri am fost tentat să-i ard un dos di mânî (vorba basarabenilor), dar mi-a fost lene: să stric bunătate de dos pentru un cur. […]

«Opinia» mea? Magda e prea îngăduitoare cu aceşti muci”.

Am luat samă la sfatul lui până când, ca la un semn, a intrat în dezbatere Boris Marian Mehr. O să-i răspund din punct în punct.

Dan FLORIŢA-SERACIN

nr. 73-74 n iulie-august 2017

proză

Fiica farmacistului Köpetzy

Vizitiul tresărise din moţăială simţindu-mi apropierea şi îşi ridicase uşor, elegant, pălăria cu calotă ovală şi borurile răsfrânte. Avea ochi roşii, poate de nesomn, şi mult păr cărunt în dreptul tâmplelor. Favoriţii stufoşi îi coborau până sub pomeţii obrajilor. Figura lui mi se păruse cunoscută, ceea ce nu mă mirase deloc, fiindcă odinioară avusesem destule cunoştinţe printre birjari.

Uica Livi obişnuia, când mai răsărisem puţin, să mă trimită pe mine să-i aduc trăsura de care avea nevoie în deplasările sale. Mai mult rămăsesem surprins văzând calul, un exemplar cu desăvârşire negru, dar cu botul înspicat, fapt care îi trăda vârsta înaintată. Pe crupa lui sesizasem înfierate literele AC, datorită cărora mi-l reamintisem numaidecât, răspundea cândva la numele Corvin şi provenea din legendara herghelie a lui Cionca, un geambaş îmbogăţit din Herendeşti, curând risipită, ca atâtea altele, după instaurarea regimului filosovietic. Pe cei mai mulţi dintre cai puseseră mâna diverşi bulibaşi, cumpărându-i la preţ de nimic, Corvin însă, un trăpaş cu nări largi şi pasul lung, numai bun să concureze pe hipodrom, ajunsese să târâie după el fiacre prin oraş.

Corvin, şoptisem, apropiindu-mă de patrupedul împovărat de hamuri, Corvin, băiatule! Animalul şi umflase uşor nările şi un răsuflet prelung i se urcase, ca un oftat, din adâncul pieptului.

Halo, halo!... se auzise atunci o voce, era a femeii în pardesiu care se întorcea, venea într-un suflet, agitându-şi energic una din mâini, ajunsese lângă noi abia trăgânduşi respiraţia. Naiba să le ia de taximetre…, nu e niciun şofer acolo, rostise apăsându-şi pieptul. Nu pot suporta ceaţa, explicase, sunt puţin astmatică… Nu mă luaţi şi pe mine până în centru? se adresase apoi vizitiului, care se ridicase de pe capră pentru a mă dota cu pătura promisă. Îmi pare rău, se scuzase el, mimând dezolarea, numai domnul poate hotărî dacă… Femeia se întorsese spre mine, vă rog mult, mă implorase, nu merg decât până în centru, e în drum, în caz că traversaţi podul de fier, nu sunteţi din partea locului?

Era de o frumuseţe cam ofilită, gen Danielle Darieux în Le Rouge et le Noir, dar, lucru demn de tot respectul, ştia cum să-şi atenueze pe chip efectul trecerii anilor.

Deşi călătorise noaptea, presupuneam, la fel ca mine, îşi păstrase impecabil machiajul, discret, abia sesizabil.

Negrul pălărioarei contrasta plăcut cu părul vopsit în culoarea frunzei veştede, un fular de mătase, negru şi el, întărea impresia de sobrietate a ţinutei sale. Frapantă îi era paloarea pronunţată a obrazului, proprie îndeobşte oamenilor care petrec prea puţin timp în aer liber.

Am trăit o vreme aici, doamnă, răspunsesem. Fireşte, puteţi veni cu noi, vă conduc indiferent unde doriţi să ajungeţi. E un oraş atât de mic, încât… Vai, stimate domn, îmi spusese ea, în timp ce o ajutam să urce, nu atât distanţa ar fi un inconvenient, cât pustietatea străzilor la această oră matinală, iar ceaţa asta, s-o tai cu cuţitul, aţi sesizat, desigur, nu-mi prieşte deloc… Parcă pentru a-şi întări spusele, imediat ce se instalase pe pernele trăsurii scosese o batistă albă din poşeta cu miros de lavandă, tuşind discret între cutele ei. Şi eu mi-am petrecut o bună parte a anilor tinereţii în acest orăşel, continuase, punându-şi la adăpost batista, apoi şi mănuşile, pe care le scosese graţios, trăgându-le de fiecare deget în parte, în poşeta mică, dar încăpătoare, tatăl meu a fost farmacist, unul dintre farmaciştii cu renume pe-aici. Köpetzy se numea, dacă aţi auzit. Avea farmacie în colţ, vizavi de hotelul Dacia. Îmi amintisem numaidecât de Köpetzy, cum să nu-l fi cunoscut? Uica Livi îl socotea un preţios colaborator: medicul şi farmacistul!...

Köpetzy avusese o fată, fusese una din frumuseţile, defel numeroase, ale orăşelului, toţi liceenii o sorbeam din priviri, oriunde îşi făcea apariţia. Cu vreo doi sau trei ani mai în vârstă decât noi însă, Esthera Köpetzy nici nu ne băga în seamă, admiraţia noastră şi, în genere, a tuturor celor ce îşi delectau ochii privind-o, i se părea, pesemne, lucrul cel mai firesc din lume.

Da, da, îi spusesem femeii de lângă mine, puţin stânjenită fiindcă birjarul ne întinsese amândurora peste genunchi pledul său mirosind a grajd, cum să nu-l fi ştiut pe domnul Köpetzy, se poate?... Ea tăcuse însă, gândindu-se probabil că vorbise prea îndeajuns cu un bărbat necunoscut. Cu care se întâmpla, poftim, să mai împartă şi aceeaşi pătură!

La un moment dat, îmi aminteam, frumoasa fiică a farmacistului Köpetzy începuse să iasă la braţul unui individ cu oarecare faimă printre concitadini. Era un tip înalt, cu statură atletică, veşnic jovial şi curtenitor, într-o ţinută mereu în ton cu moda. Nimeni nu bănuia cum de-şi poate permite, în vremuri grele, totuşi, acest lux.

Unii spuneau că familia sa avea oarece resurse, de care el profita din plin, alţii, nu tocmai puţini, avansau supoziţia că ar întreţine, pe căi oculte, relaţii cu structurile puterii.

Prietenul Estherei Köpetzy se numea Alexandru Bucşan şi nutrea mari veleităţi literare. Din această pricină l-am şi cunoscut mai îndeaproape. Se întâmplase ca un bine ştiut autor de romane istorice, ostracizat în micuţa noastră urbe fiindcă, se zvonea, făcuse parte

(fragment)

dintr-o grupare literară neagreată de noul regim, din cauza îndărătniciei cu care unii dintre membrii săi s-au opus politicii sale culturale, să înfiinţeze un cenaclu, cu acordul greu obţinut al autorităţilor locale, la ale cărui întruniri fusese chemată să participe şi tinerimea dornică să se iniţieze într-ale scrisului. Acolo l-am întâlnit pe Alexandru Bucşan, care a catadicsit să ia de câteva ori cuvântul, pomenind numele unor scriitori străini de care nu prea auzisem. De altfel, nu atât nouă ni se adresa, junişcanilor, cum eram numiţi de conducătorul cenaclului, cât altor feţe, mai simandicoase, intelectuali cu merite în branşa lor unii, care, din snobism pesemne, s-au găsit să pună mâna pe condei. În cele din urmă, a citit din creaţia proprie Bucşan însuşi, moment onorat de o numeroasă prezenţă. Atunci am zărit-o şi pe Esthera, care se aşezase discret la capătul şirurilor de bănci ale sălii, tulburător de frumoasă. Bucşan a dat citire unui fragment dintr-o piesă de teatru, mediocră, mi s-a părut, de care nu am mai auzit ulterior. S-a dedicat mai târziu prozei, domeniu în care a dobândit, după publicarea primei cărţi, o consacrare fulgerătoare.

Trăsura se pusese în mişcare, legănându-se pe arcuri, în timp ce roţile îi uruiau uşor pe pavaj, apoi, părăsind piaţeta gării şi ajungând pe asfalt, prinsese să alunece lin, nemaiauzindu-se decât ţăcănitul molatic al potcoavelor calului. Mă mirase faptul că vizitiul se abătuse destul de mult de la drumul cel mai scurt spre destinaţia pe care i-o indicasem. S-a interzis circulaţia vehiculelor pe strada principală, domnule, găsise de cuviinţă el să-mi explice, ca şi cum mi-ar fi ghicit nedumerirea, aplecânduse îndărăt. Bag de seamă că n-aţi mai fost de curând pe aici… Îmi sprijinisem mai bine spatele de speteaza trăsurii, aceasta înainta fără grabă, cu cobăra înălţată, fapt ce mă stânjenea în observarea detaliilor drumului.

Mai era şi ceaţa, care, persistând, îmi zădărnicise, de asemenea, cele câteva încercări de recunoaştere a locurilor străbătute. Şi nici nu rămâneţi prea mult, precum se vede, rupsese femeia de lângă mine tăcerea. La privirea mea întrebătoare, pe ce se baza adică presupunerea ei, ţinuse să-şi completeze supoziţia: Dimensiunea bagajului dumneavoastră mă îndreptăţeşte să cred că…

Aşa era, nu purtam cu mine decât o minusculă geantă de voiaj, pe care mi-o plasasem grijuliu la picioare. Dar însoţitoarea mea nu adusese cu sine nici măcar atât, nu avea asupra ei decât poşeta, din care îşi mai extrăsese între timp de câteva ori batista.

Da, nici eu nu rămân, se simţise datoare să explice, dornică se pare să reia conversaţia, poate că îi trezisem încrederea prin felul meu rezervat de a mă comporta, am venit pentru a-mi îndeplini o obligaţie, pentru a asista la o înmormântare… Imediat după aceea voi lua trenul de întoarcere. Tăcuse, respirând adânc, încercată de o emoţie subită, de altfel, sesizasem, cercetând-o cu coada ochiului, că obrajii i se coloraseră puţin în dreptul pomeţilor, în timp ce poşeta începuse uşor să i se deformeze sub strânsoarea degetelor. Încercam să găsesc câteva cuvinte adecvate împrejurării, când ea se întorsese brusc spre mine, l-aţi cunoscut pe Alexandru Bucşan, scriitorul? întrebase precipitată. A murit alaltăieri. N-aţi aflat?... S-a transmis şi un necrolog la radio!

Alexandru Bucşan! Murise… Habar n-aveam, cu o zi înainte, sâmbătă fiind, mă luasem cu una, cu alta, pierdusem buletinele de ştiri.

Familia a insistat să fie adus acasă, are o criptă monumentală în cimitirul ortodox de sub Dealul Viilor.

Cei de la primăria de-aici s-au oferit să se ocupe de funeralii, cu câţiva ani înainte îl declaraseră cetăţean de onoare. Femeia se simţise datoare să-mi dezvăluie aceste detalii, observând, probabil, că mă pusese în dificultate. Să nu aflu eu până la ora aceea de decesul celui despre care un reputat critic literar afirmase, mai deunăzi, că e singurul scriitor român îndreptăţit să aspire la Premiul Nobel!

Corpul defunctului e depus la Casa de cultură. Poate doriţi să…, adăugase cu o voce stingându-se treptat însoţitoarea mea. Da, da, mă grăbisem să accept, mulţumit că, procedând astfel, nu mă mai simţeam dator să găsesc scuze şi justificări pentru ignorarea evenimentului, aşa s-ar cuveni!...

Casei de cultură i se găsise un sediu la etajul celei mai răsărite clădiri din centrul oraşului, care cândva mi se păruse deosebit de frumoasă şi impunătoare. Aşezată pe două străzi, la intersecţia splaiului Brediceanu cu strada principală, se bucura de o poziţie privilegiată între edificiile zonei, atrăgând atenţia trecătorilor din indiferent ce parte s-ar fi apropiat de ea. Îmi plăcuse cândva cu deosebire micul bovindou cu care îi fusese împodobit colţul, deasupra intrării principale, înzestrat cu ciubucărie barocă şi nişte însemne heraldice în partea inferioară, din nefericire, ca toate decoraţiile exterioare, din belşug stropite cu zugrăveală în timpul reparaţiilor de după naţionalizare.

Accesul la etajul clădirii, sediul Casei de cultură, era permis printr-o uşă laterală, aflată la extremitatea aripii sale de pe splaiul Brediceanu. Nişte scări largi, de marmură albă, anunţau somptuozitatea interioară a imobilului. Ele sfârşeau la capătul unui hol imens, lambrisat în lemn de nuc şi luminat prin patru ferestre

actualitatea literară 19 mari, toate dând spre curtea interioară a casei, înfăţişând fiecare, prin tulburătoare întruchipări feminine, câte unul din cele patru anotimpuri. Îmi aminteam că, atunci când aveau loc activităţi la Casa de cultură, la care de voie, de nevoie trebuia să particip, ca să ascult de obicei inepte cuvântări, pe aceste vitralii îmi poposea privirea.

Mai cu seamă contemplam frumoasa vară, cu straiul mult decoltat, purtând pe cap o cunună de spice pârguite, amintindu-mi de înfăţişarea tinerei noastre profesoare de franceză, căci din clasa a VIII-a începând studiam şi franceza, pe lângă limba rusă. În holul spaţios al Casei de cultură, catafalcul înalt şi sicriul acoperit cu o imensă horbotă albă, de sub care se înălţau protuberanţele trupeşti ale defunctului, te ţintuiau locului încă de la intrare prin prezenţa lor masivă.

Pe peretele dinainte, flancat de aplice susţinând fiecare câte un bec electric aprins, fusese atârnat un portret uriaş, din tinereţe, al celui plecat dintre noi. Chipul îmi era bine cunoscut, cu privirea lui piezişă, alunecoasă şi zâmbetul dispreţuitor, păstrat, indiferent de împrejurări în colţul gurii. Era surâsul celui ce se ştia predestinat să izbândească în viaţă, afişat înaintea semenilor becisnici.

Era imaginea acelui Bucşan care, la şedinţa cenaclului de care amintisem, aştepta, după lectura piesei sale, reacţia auditorilor, cei mai mulţi contrariaţi de maniera neconvenţională a textului dramatic.

Uşor panicat de insolitul situaţiei, căutasem cu privirea chipul senin al zeiţei mele încununate cu spice de aur, dar vitraliile fuseseră drapate cu pânză neagră.

La căpătâiul mortului, într-un sfeşnic înalt, ardea pe sfârşite o lumânare groasă care, datorită şuvoaielor de ceară scursese cu timpul din vârf, părea un mic vulcan în erupţie. Îmi revenisem mult mai repede după şocul primei impresii decât femeia pe care o conduceam, o simţeam şovăind, gata să se prăbuşească, astfel că îi strecurasem o mână sub braţ. Ea apreciase gestul meu, privindu-mă fugar cu recunoştinţă. O ajutasem să facă paşii până la marginea sicriului, unde se oprise, sfârşită de puteri, cu trupul, mai firav decât mi-l închipuiam, zguduit de hohote reţinute de plâns.

Abia atunci descoperisem la poalele catafalcului, greu de desluşit în ţinuta lor de doliu pe fondul negru al îmbrăcătoarei acestuia, trei femei cuibărite pe nişte scaune pliante, cu capetele adunate, ca şi cum ar fi rostit împreună, în surdină, rugăciuni. În jurul scaunelor erau risipite, călcate în picioare, frunze de ferigă şi petale de flori. Simţindu-ne prezenţa, una dintre ele, cea mai în vârstă pesemne, se ridicase anevoie de pe scaunul său şi se apropiase de noi cu mâinile întinse şi degetele răsfirate. Îmi simţisem braţul puternic solicitat de femeia pe care o susţineam, încercată, se pare, de o altă, mai pronunţată, criză de slăbiciune.

Nu, rostise cu glas şuierat bătrâna, agitându-şi degetele diforme înspre ochii noştri, nu aveţi ce căuta aici!

Sub privirile mele mirate, strania fiinţă care încerca, dintr-un inexplicabil motiv, să ne alunge, îşi retrăsese tremurând mâinile descărnate şi începuse să-şi ridice de pe chip voalul nesfârşit de lung, dezvăluind o faţă ridată, descompusă de furie. Rictusul buzelor ei vineţii semăna cu surâsul dispreţuitor al defunctului.

Voi l-aţi ucis, ticăloşilor! răcnise baba, împroşcând picături de salivă. Voi!... Aţi uneltit mereu împotriva lui!

Mi-a scris nu o dată ce aţi fost în stare să-i faceţi. Ti-călo-şi-lor!... Căci vă avea la mână, nu-i aşa? Pe toţi!... Iar tu, târfă, te-ai folosit de el până te-ai ajuns!... Şi mai aveţi obrazul să vă înfăţişaţi aici?!...

Trebuie să recunosc că, de obicei, îmi pierdeam în situaţiile mai delicate uşor cumpătul. Atunci însă, poate revolta din pricina imputărilor nedrepte, ori poate faptul că ţineam de braţ o femeie înspăimântată, ce se agăţase de mine şi cu a doua mână, mă făcuseră să-mi adun surprinzător de repede energia pentru a replica.

Doamnă, îi tăiasem babei vituperaţia, cred că la mijloc e o neînţelegere. Noi, eu… Ce să vă spun?...

E aberant să credeţi că am fi implicaţi în… Şi-apoi acesta e un loc cu liber acces, doamnă, spaţiu public, nu puteţi, indiferent de considerente să… Înţelegem că, dar în anumite limite!...

Ce n-aş fi dat ca, după imensul efort ce-l făcusem rostind frânturile de fraze care mi se urcaseră, nici eu nu ştiu cum, pe buze, să-mi fi putut odihni, măcar şi câteva clipe, privirea pe chipul plin de lumină al zeiţei mele.

Dintre celelalte femei îndoliate rămase la locul lor se ridicase una şi, grăbită, cuprinzând-o de umeri, o oprise pe bătrână să-mi riposteze. Cocârjată, cu paşi târşâiţi, aceasta se lăsase condusă la locul ei.

Vai, îmi şoptise fiica farmacistului Köpetzy, privindumă cu ochii înlăcrimaţi şi supuşi ai Daniellei Darieux, nu ştiu cum să vă mulţumesc, fără dumneavoastră m-aş fi pierdut cu totul. Nu găsesc cuvinte să-mi exprim recunoştinţa!...

Afară ceaţa persista, se părea chiar că, în apropierea râului, densitatea ei crescuse. Trăsura mă aştepta cuminte la marginea trotuarului, vizitiul moţăia gârbovit pe capră, parcă imitându-l, calul cel negru îşi plecase şi el capul adânc spre sol. Omul acceptase fără obiecţii să mă aştepte, imediat ce opriserăm în dreptul Casei de cultură, îmi spusesem că puteam renunţa la serviciile lui, dar mă gândisem cu duioşie la porţia de hrană a bietului Corvin, îmi rămăseseră în minte cuvintele cu care stăpânul său îl îmboldise la plecarea din faţa gării: Dii, moşnege, astăzi se pare că vei avea şi tu ce să mănânci!... Apoi mai era şi pâcla aceea neobişnuită, care nu-mi îngăduia să mă simt în largul meu, încât prezenţa cuiva îmi era necesară, de parcă m-aş fi aventurat în necunoscut.

nr. 73-74 n iulie-august 2017 20 actualitatea literară interviu O succintă radiografie a romanului politic românesc Marian Odangiu: „Romanul, literatura, în special, cultura, în general, au fost - cel puţin în ultimele decenii de comunism - o formă extraordinară de refugiu, de supravieţuire, până la urmă. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult...”

George Motroc în dialog cu Marian Odangiu

George MOTROC

George Motroc: Înainte de toate, felicitările omagiale, legate de ziua dvs. de naştere, apoi vă rog să fiţi de acord să intrăm direct în subiect şi să începem această radiografie a romanului politic românesc cu o definiţie... Cum îl vedeaţi atunci şi cum îl vedeţi astăzi? Spre exemplu, definiţia dată în cartea dvs. drept „romanul condiţiei umane specifice acestui sfârșit de secol”? (Romanul politic, Editura Facla, Timişoara, 1984, pagina 14) nu este prea generală şi parţial confundabilă cu cea a romanului existenţialist?

Marian Odangiu: Definiția completă suna cam așa: „Romanul politic este romanul condiției umane specifice acestui sfârșit de secol, în care, treptat, paradigma politică a devenit un reper esențial al vieții de fiecare zi: este romanul confruntării dintre individul uman și un sistem sociopolitic mai mult sau mai puțin opresiv, căruia cel dintâi încearcă să îi explice și să îi înțeleagă sensul, să se (de)situeze în raport cu el, să îi descopere geneza, evoluția, impactul asupra destinului particular sau colectiv. Este, prin urmare, romanul unei crize în relația dintre un personaj și un sistem politic, consecința unei stări limită de refuz, de angoasă, de exasperare.” Evident, partea care lipsește din carte a fost eliminată de editori, din rațiuni lesne de înțeles... Într-o oarecare măsură - și am scris adeseori despre acest lucru -, după primul deceniu post Revoluție, extrem de confuz, o direcție din romanul românesc de azi și-a redescoperit ”vocația politică”. În partea introductivă a unei cronici consacrate excelentului roman al lui Radu Aldulescu, Istoria regelui Gogoșar, făceam următoarele observații care au - din punctul meu de vedere - deplină valabilitate: ”În 2004, cu Puppa russa, Gheorghe Crăciun inaugura, cu sau fără voie, o direcție a romanului românesc de azi, care, în ultimii ani, a căpătat din ce în ce mai multă consistență: aceea a explorării/exploatării epice a (cu predilecție) ultimului deceniu al dictaturii ceaușiste, completat cu momentul de tranziție marcat de Revoluția din Decembrie 1989 și cu investigarea/interpretarea reverberațiilor acestuia în anii de geneză a ”fragilei noastre democrații”. O direcție, fără îndoială, de vreme ce autori și romane precum Constantin Stan, Gde Bucharest? (2010), Radu Aldulescu, Cronicile genocidului (2012), Alexandru Vlad, Ploile amare (2012), Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul (2012), Viorel Marineasa, Înainte şi după (războiul rece), (2013), Petre Barbu, Marea petrecere (2014), Mircea Cavadia, Peştele nopţii (2014), Ștefan Ehling, Cu hora nainte (2014), Lucian Vasile Szabo, Zile senine, zile străine (2015), Cristian Teodorescu, Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui (2015) și, recent, din nou, Radu Aldulescu, Istoria Regelui Gogoşar (2015) îi fixează contururile nu numai prin opțiunea pentru pomenitul ”fundal istoric” generator de tensiuni sociale și umane cu

Marian Odangiu - aşa cum se poate afla de pe pagina Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara - este critic literar, eseist, poet, ziarist. S-a născut la 16 mai 1954, Turda, studiile le-a urmat la Timişoara, inclusiv pe cele universitare, de la Facultatea de Filologie, Universitatea din Timişoara, secţia română-latină (1977). În cea ce priveşte cartea sa de vizită, aceasta este una impresionantă: Profesor de limba română şi limba latină (1977-1984); Referent literar la Uniunea Scriitorilor din România-Filiala Timişoara (1982–până în prezent); Director al Televiziunii Timişoara 1 (1991-1994); Director de program la Radio Vest Timişoara (1994-2004); Lector la Facultatea de Jurnalistică a Universităţii Banatul din Timişoara (1996-2000); Profesor asociat la Facultatea de Jurnalistică a Universităţii Tibiscus din Timişoara (2000-2006); Preşedinte al Fundaţiei Vest pentru Jurnalism Regional şi Euroregional Timişoara (1999 până în prezent); Membru în Comitetul de conducere al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor (1990-2005, 2009-2013); Membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România (1990-2005, 2009-2013). În lumea literară a atras atenţia cu volumul de eseuri Romanul politic, pentru care a primit Premiul Naţional pentru debut, în 1984, şi care a reprezentat punctul de plecare pentru acest interviu. o mare încărcătură dramatică, ci și prin ”tematizarea” unor destine exemplare, a unor trasee existențiale ce îl exprimă, îl ”ilustrează”. O direcție nu, neapărat, în sensul unei mișcări literare asumată conștient, programatic, ci una născută, în afara oricărei platfome teoretice, din/ în spiritul epocii, deopotrivă, ca semn al încheierii unor necesare decantări (istorice, ideologice, politice, estetice etc.) ce coincid cu revenirea în matcă a prozei, dar și ca o reacție la un anumit status al societății de azi ce favorizează din plin cristalizarea ei pe tărâm literar. O direcție, apoi, ce poate fi identificată astfel și ca urmare a definirii tot mai vizibile a unui pattern comun, repetitiv, în linii mari același, într-un număr relativ mare de romane, în majoritate considerate, în momentul lansării, ”cărți ale anului”. Într-un fel, deși, evident, pe alte paliere estetice, împrejurările din anii ’70 - ’90, când romanul despre obsedantul deceniu (roman politic, prin excelență!) acapara masiv interesul cititorilor și al criticii prin autori ca Marin Preda, Alexandru Ivasiuc, Paul Goma, Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu, George Bălăiță, Augustin Buzura, Eugen Barbu, Constantin Țoiu, Bujor Nedelcovici, Petre Sălcudeanu, Mihai Sin, Eugen Uricariu, Gabriela Adameșteanu etc., se repetă. Atunci - ca și acum -, proza, romanul reprezentau/reprezintă, înainte de orice, în deplină consonanță cu orizontul de așteptare al publicului, un mod de a răspunde la provocările unui timp al istoriei constrângător până la sufocare, prin proiectarea stării generalizate de nemulțumire, a crizei pandemice a regimului politic (a societății și a ființei umane!), pe canavaua unei epoci revolute (acolo: anii de după război, până la moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej; acum: deceniul de dinaintea căderii comunismului și primii ani postrevoluționari); demers care, fără nicio îndoială, în cazul literaturii despre obsedantul deceniu, era, până la un anumit punct, convenabil autorităților cărora, paradoxal, le servea din plin interesele, prin acțiunea demolatoare a tot ceea ce însemnase, înainte, regimul comunist! ”Contextul” de acum nu diferă decât superficial: o stare similară de angoasă socială coborâtă la nivel individual, de exasperare alimentată de spulberarea iluziilor, de pulverizarea încrederii în mai bine; o evoluție a societății în care, încetul cu încetul, suspiciunea, îndoiala, neîncrederea, teama paranoică, frica pun stăpânire pe mentalul colectiv, îl deturnează, îl paralizează. Atitudinea anticomunistă aproape violent exprimată, adoptarea unei poziții auctoriale virulente, intransigentă până la cruzimea negaţiei totale (Ioan Simuț), fac, acum, diferența, odată cu dispariția oricăror reticențe, a oricăror crispări induse de (auto)cenzură.

Iar dacă, istoric vorbind, obsedantul deceniu este înlocuit de odiosul deceniu, în plan estetic, experiența postmodernistă acumulată își spune cuvântul: asistăm la o substanțială întoarcere la instrumentele

clasice ale epicului, ale narațiunii realiste cu, uneori, accente neorealiste și naturaliste, ale povestirii aproape tradiționale, ale analizei psihologice/ psihanalitice, la asimilarea stricto sensu a documentarului și a (auto)biografismului, topite, toate, într-un nou limbaj romanesc, în care valențele textuale și metatextuale, deschiderile către onirism, parabolă și fantastic, către imaginarul pur adaugă un plus de valoare literară, dar și potențează valențele moraliste, etice ale prozei contemporane”.

George Motroc: După 1990, romanul politic din perioada regimului comunist a fost minimalizat şi uneori chiar redus la o invenţie sau o portavoce cu un rol propagandistic, de laudă a regimului ceauşist, în raport cu cel dejist... Împărtăşiţi şi dvs. astăzi un astfel de punct de vedere?

Marian Odangiu: Ceea ce s-a petrecut după 1990 e, oarecum, firesc. Reconsiderările, reevaluările sunt, în anumite limite, normale, atunci când societatea, în ansamblul ei, intră într-un amplu proces de reașezare, de reconfigurare. Exagerările, având ca sursă excesul de zel (de care noi, românii, nu am dus niciodată lipsă!), ignoranța, prostia și chiar reaua credință fac parte dintr-un asemenea proces. Nu spun că, în „epoca de aur”, nu au fost publicate volume de/cu texte ”portavoce” ori cu misiune ”propagandistică”. Ele nu erau, însă, literatură: atât cititorii, cât și scriitorii înșiși le puneau între paranteze ca să mă exprim elegant. Au fost publicate, de asemenea, foarte multe culegeri și antologii, unele, deși ”propagandistice”, conținând literatură autentică: acolo, selecția, făcută pe principii ideologice, deturna, în fond, sensul real, asociind nume de scriitori importanți cu veleitari a căror unică „vocație” era aceea de a proslăvi regimul. E o ciudățenie - ca să nu spun o anomalie flagrantă - că unele dintre aceste „omagii” se vând astăzi cu prețuri remarcabile!...

Pentru mine, reperele rămân repere: romanul, literatura, în special, cultura, în general, au fost - cel puțin în ultimele decenii de comunism - o formă extraordinară de refugiu, de supraviețuire, până la urmă. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult... Nu aș vrea să se înțeleagă că tot ceea ce s-a publicat (și, se știe, cărțile - puține!

- apăreau foarte greu, treceau prin furcile caudine ale cenzurilor de tot felul, de la cele politice, la cele materiale!) aparține dizidenței, în sensul strict al termenului.

Dar pentru un cunoscător, pentru un cititor „printre rânduri”, este/era mai mult decât limpede că - și acum mă refer în mod direct la ”romanele politice” - opoziția, reacția negativă la sistem țineau de ”fibra” scrisului. Cultura ultimelor decenii ale comunismului a reprezentat alternativa, refugiul, șansa de a putea respira și altfel.

Un fel de dizidență imanentă, fără termen de comparație în alte literaturi din estul Europei (poate cu excepția celei sovietice). A fost o formă redutabilă de

rezistență și supraviețuire, spirituală măcar! Sigur, pentru unii autori, mai bine ”așezați” valoric și chiar ierarhic, marja de libertate pe care și-o puteau permite în scris era mai consistentă: Marin Preda, Eugen Barbu, Dumitru Radu Popescu, Dumitru Popescu, Marin Sorescu, George Bălăiță, Nicolae Breban, Dinu Săraru, Laurențiu Fulga etc. au ocupat chiar funcții importante în nomenklatură; ceea ce nu-i face deloc mai puțin scriitori! Într-o lume/societate fără orizont, una în care era greu de imaginat că vor veni radicalii ani 1989-1991, anii dintre prăbușirea Zidului Berlinului și destrămarea URSS, cred că majoritatea covârșitoare a creatorilor nu au avut altceva de făcut decât să continue să creadă în puterea spiritului, a valorilor și mai puțin în șansa unei răsturnări de proporțiile celei care a avut loc. Îmi amintesc despre îndelungatele mele polemici cu excepționalul critic Laurențiu Ulici, care era convins că ultimul deceniu al secolului al XX-lea va fi marcat de ”explozia” cărților ”de sertar”. N-a fost deloc așa! Între 1990 și 2000 au apărut destul de puține romane semnificative!

Semn că lucrurile s-au petrecut așa cum îi spuneam adesea criticului: credința mea este că scriitorii au făcut tot ceea ce le-a stat în putință pentru a-și vedea manuscrisele publicate. Mai în glumă, mai în serios: mici compromisuri pentru mari cărți!

George Motroc: Ce este şi ce nu este romanul politic?

Marian Odangiu: Nici la începutul anilor ’80, atunci când am scris cartea (Romanul politic, n.n.), nici acum nu am fost/nu sunt ispitit de o definiție tranșantă!

Criticul literar este diferit de un inginer, de pildă, care nu poate opera decât cu termeni și formule foarte exacte. Nu trebuie uitat nicio clipă că vorbim despre spirit, despre creație, despre literatură, care e cu totul altceva decât politicul în sine! Interferențe/influențe, fără îndoială, există, pentru că, pânâ la urmă, literatura e o continuă reflecție asupra condiției umane hic et nunc. Oricât de mult și-ar dori, un scriitor nu poate ieși din sinele său - ca să-l parafrazez pe Camil Petrescu.

El scrie întotdeuna despre timpul, istoria și oamenii în care/lângă care trăiește! Nici măcar oniricii cei mai încrâncenați nu pot face altceva. Nu au cum! Or, dacă Istoria lumii de după Al Doilea Război Mondial a fost și este marcată esențial de politic (”politicul a pătruns și în alcov!” - cum, plastic, se exprima Eugen Simion într-un interviu pe care mi l-a acordat prin anii ’80), lucrurile devin și mai limpezi. Prin urmare, cred în continuare în valabilitatea definiției (complete!) din cartea publicată în 1984.

George Motroc: Se poate realiza o clasificare tematică sau totul rămâne ,,o seducătoare utopie”? (p. 13) Marian Odangiu: Pur teoretic, da, se pot face tot soiul de clasificări, în funcție de multe criterii. În rândurile evocate mai

nr. 73-74 n iulie-august 2017 înainte referitoare la romanul românesc de azi există destule sugestii în acest sens.

Dar, în sine, clasificarea tematică rămâne o ”seducătoare - și, aș adăuga - fascinantă utopie”! Un exercițiu de inteligență critică.

George Motroc: Aţi avut probleme cu cenzura în ceea ce priveşte publicarea cărţii dvs.? Au fost pasaje sau chiar fragmente care nu au apărut sau vi s-au cerut reformulări?

Marian Odangiu: Oh, da! Manuscrisul a zăcut aproape un an prin sertarele editurii, iar când s-a luat decizia publicării (în urma unor presiuni venite din partea conducerii de atunci a Uniunii Scriitorilor) a urmat, preț de încă aproape un an, calvarul ”tăierilor și reformulărilor”. Din cele aproape trei sute de pagini inițiale, au rămas o sută șaptezeci, în pofida susținerii mele neobosite că scrisesem, firește, cu invevitabil subiectivism, o carte despre cărți; o carte despre literatură.

Deci una în care nu făceam nici politică, nici ideologie! Lucrurile au mers până într-acolo încât mi s-a cerut chiar să renunț la anumiți scriitori (intrați, cumnecum, în dizgrație) și să adaug pagini despre scriitori și romane care nici prin conținut, nici prin valoare nu prea făceau parte din ”temă”. În pofida tuturor acestor ”măsuri”, manuscrisul ”a trecut”, rămânând suficiente fragmente care au dat apă la moară unor acuzații grave, precum aceea a lui George Pruteanu, de ”fascism și legionarism” (sic!). Am avut, însă, două șanse: un număr impresionant de cronici substanțiale, apărute în aproape toate revistele literare ale epocii, și Premiul pentru debut al SLAST (cu un juriu condus de Nicolae Manolescu!).

Iar cum brevetul premiului era semnat de însuși Nicu Ceaușescu, am scăpat, cu acest ”argument forte”, de interogațiile, adesea, stânjenitoare, ale unora sau altora interesați de ”destinele” culturii...

George Motroc: În ceea ce priveşte scrierea, cât de puternică a fost autocenzura?

Marian Odangiu: Firește, aceasta a funcționat! Nu am fost o excepție printre cei care își pierduseră și ultima speranță că, în România, ”mămăliga va exploda vreodată” și că, lucrul cel mai important era să supraviețuim, nu doar material, dar și spiritual!... Chiar făcând mici compromisuri, chiar luptând din răsputeri pentru ideile și opiniile tale. Dar și la acest capitol, șansa a fost că, față în față cu scrisul, cu scriitorii și cărțile lor, am consemnat exact ceea ce credeam, cu fireștile (non)aderențe subiective: despre unii, cu simpatie, despre alții, cu destulă răceală și detașare. Nu cred că poate exista obiectivitate absolută într-un demers critic!

George Motroc: Poate greşesc, dar, după 1990, nu aţi reeditat cartea dvs., publicată iniţial la Editura Facla din Timişoara, în anul 1984... Astăzi, având în vedere faptul că volumul este tot mai greu de găsit până şi în biblioteci, dar mai ales pentru că rămâne o carte esenţială şi care trebuie să facă parte din bibliografia oricărei opere critice serioase sau teze de doctorat despre romanul politic, aţi retipări-o la fel sau aţi reformula şi chiar rescrie sau adăuga alte capitole?

Marian Odangiu: Mulțumesc pentru aprecieri, mă simt foarte onorat, așa cum onorat sunt și de faptul că, la mai bine de treizeci de ani de la apariția cărții, din când în când, se mai scrie despre ea, că volumul din 1984 continuă să suscite interes. Este măgulitor și reconfortant totodată!...

La începutul anilor ’90, mi-a trecut prin gând ideea unei republicări, de astă dată, în forma integrală. Am renunțat, însă, amintindu-mi de spusele lui Terentianus Maurus Pro captu lectoris habent sua fata libelli! Cărțile au nu doar destinul, dar și timpul lor: volumul din 1984 s-a potrivit cu acel moment al Istoriei noastre. Atunci a fost nevoie de el! Poate că, în măsura în care direcția din romanul românesc de azi pe care o evocam se va consolida, tema, dosarul romanului politic ar putea fi redeschis. De mine ori de alții, mult mai tineri și mai talentați.

George Motroc: Lista de titluri din capitolul al III-lea reprezintă de fapt

interviu

lista autorilor de romane politice din literatura română postbelică, în viziunea dvs.?

Marian Odangiu: În mare, da. Sigur că din această listă sunt absente câteva nume, nu, neapărat, foarte semnificative.

Pentru oricine, este evident că demersul critic s-a concentrat pe un perimetru literar destul de retrâns, posterior proletcultismului. Cartea nu e o panoramă a romanului românesc postbelic, ci o, dacă vreți, fotogramă a unui moment din istoria noastră culturală - epoca ceaușistă -, abordat dintr-un anumit unghi de vedere, dintr-o perspectivă, limitată.

George Motroc: Spre exemplu, ce aţi adăuga astăzi despre Sadoveanu şi ,,Mitrea Cocor”?

Marian Odangiu: Mitrea Cocor nu e piesa de rezistență a lui Sadoveanu! Ca să nu adaug că pattern-ul proletcultist este absorbit integral...

George Motroc: Dar despre despre Petru Dumitriu şi ,,Cronică de familie” sau ,,Drum fără pulbere”?

Marian Odangiu: Să ne amintim că Drum fără pulbere a apărut în 1951, Pasărea furtunii, în 1953, iar Cronica de familie, în 1957. Uriașul talent al autorului nu l-a făcut - ca să zic așa - ”eligibil” pentru Romanul politic: spiritul epocii era cu totul altul decât acela prezent în cărțile pe care le-am abordat în demersul meu.

George Motroc: În ceea ce priveşte romanul ,,Cel mai iubit dintre pământeni” aş vrea să apelez la memoria dvs. de cititor... Cum aţi receptat atunci şi cum îl receptaţi astăzi: o critică la adresa ,,obsedantului deceniu” sau una mult mai largă, de tipul unei radiografii a întregului regim comunist, valabilă indiferent de perioadă, chiar şi pentru regimul ceauşist?

Marian Odangiu: Categoric, și atunci, și acum, după a nu știu câta re-lecturare, pentru mine, Cel mai iubit dintre pământeni este/rămâne o radiografie severă a întregului regim comunist, în care proza lui Marin Preda e copleșită de reverberațiile actualității din momentul scrierii. Cum, dealtfel, erau/sunt și Delirul și Viața ca o pradă și, mai devreme, Moromeții - acesta din urmă: unul dintre puținele romane din perimetrul proletcultist la care am făcut referire în carte, pentru simplu fapt că era cu totul altceva decât, bunăoară, Mitrea Cocor, dacă tot am vorbit despre el. Și chiar decât romanele de început ale lui Petru Dumitriu...

George Motroc: În loc de concluzie, v-aş întreba: putea face mai mult romanul politic românesc pentru spunerea adevărului, din şi în perioada regimului comunist?

Marian Odangiu: Greu de spus!

Așa cum, același lucru se poate afirma și despre romanul politic de azi, când, măcar teoretic, nu există vreo altă cenzură decât aceea a valabilității estetice. Totul ține de relația subtilă și complexă dintre scriitor și cititor, dintre creație și receptarea ei...

Spunerea adevărului este o sintagmă prea flexibilă, excesiv de permisivă. Nu cred în existența unui adevăr! Cred, în schimb, că există o infinitate de adevăruri, de la cele individuale, la cele colective și la cele ce țin strict, în ordine documentară, de producerea și desfășurarea unui eveniment. Creația, romanul, în speță, își pot propune să le refacă fragmentar și să le afirme din multiple unghiuri și perspective umane. Dar tot ca pe niște ipoteze, ca pe niște nuanțări! Aidoma recuperării imaginii dintr-o oglindă spartă în ale cărei cioburi, aparent, Întregul continuă să se reflecte... Am, însă, convingerea cunoscând bine literatura din ultimele patru-cinci decenii nu doar din cărți ci, oarecum, și din interiorul ei - că scritorii români au făcut exact ceea ce trebuia și ce știau cel mai bine să facă: să scrie și să-și publice cărțile, să rămână niște conștiințe vii, niște paznici de far ai unei epoci deloc generoasă cu ”derapajele” ideologice și politice; să reziste și să facă posibilă rezistența, supraviețuirea.

Unii au mers până la capăt. Alții, au ales ”exilul”, ajungând, de acolo, să renege tot ce au lăsat în urmă. Rămâne ca cei care vin după noi să judece. Și, mai ales, să înțeleagă rosturile...

actualitatea literară 21

Mary Kubica despre „Fata cea bună” şi cum lumea din jur poate deveni literatură

Mary Kubica este o scriitoare americană care şi-a lansat prima carte în româneşte, Fata cea bună, la Bookfest 2017.

Mary Kubica - aflăm de pe siteul Editurii Herg Benet care i-a publicat romanul - ,,este autoarea a trei romane, devenite în foarte scurt timp de la apariție bestsellere internaționale, cu peste un milion de exemplare vândute. Este licențiată în istorie și literatură americană la Miami University din Oxford, Ohio. Trăiește în apropiere de Chicago, împreună cu soțul ei și cei doi copii.”

Chiar dacă nu a putut fi prezentă şi fizic la lansarea cărţii sale în româneşte, a binevoit sămi acorde un interviu fie şi de la distanţă, cu ajutorul internetului.

Vreau să adresez mulţumiri scriitoarei Cristina Nemerovschi, traducătoarea cărţii, pentru ajutorul acordat la realizarea şi revizuirea traducerii acestui interviu!

George Motroc: Doamnă Mary Kubica, pentru început, vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre viaţa dvs. şi, în special, despre activitatea literară!

Mary Kubica: Locuiesc cu familia lângă Chicago şi mi-a plăcut să scriu de când eram adolescentă. Înainte de a scrie romanul meu de debut, Fata cea bună, am lucrat ca profesoară. Acum îmi petrec timpul scriind sau realizând activităţi de voluntariat la un adăpost pentru animalele din zonă, atunci când nu îmi dedic timpul familiei.

G. M.: Fata cea bună a fost primul dvs. roman... A fost un vis din copilăria dvs. sau, de fapt, nici nu aţi visat să scrieţi o carte care să poată deveni un bestseller?

Mary Kubica: Mi-a plăcut să scriu încă din copilărie, dar înainte de Fata cea bună nu eram sigură că pot termina un roman. Faptul că a obţinut un succes extraordinar şi o apreciere în întreaga lume a depăşit cele mai mari aşteptări!

G. M.: Chiar dacă romanele dvs. au fost traduse în multe limbi din lumea întreagă, acum, în prezent, chiar şi în Statele Unite ale Americii, un tânăr scriitor poate trăi din scris?

Mary Kubica: Cu siguranţă variază de la un autor la altul şi de la o carte la alta.

Mulţi autori se pot susţine financiar prin scris, unii au nevoie de un alt serviciu. Chiar şi cei mai de succes autori vor avea unele cărţi care se vând mai bine decât altele.

G. M.: Revenind la Fata cea bună... Puteţi să ne spuneţi, dacă nu este un secret, în ce măsură prima dvs. carte este 100% o poveste de ficţiune care are loc la Chicago şi într-o pădure din Minnesota sau dacă există una sau mai multe surse majore de inspiraţie?

Mary Kubica: Fata cea bună este doar o ficţiune, chiar dacă locurile unde se desfăşoară acţiunea sunt reale. Toată viaţa am locuit lângă Chicago, fapt pentru care am ales ca acţiunile cărţilor mele să se desfăşoare aici. Zona rurală din Minnesota era necunoscută mie, fapt pentru care am avut nevoie de o bună documentare pentru aceste scene. Am vizitat Gunflit Trail și Grand Marais din Minnesota şi ador acea zonă. Foarte îndepărtată, dar plină de frumuseţi naturale.

G. M.: Vă rog să ne dezvăluiţi de ce aţi ales această structură complexă, cu perspective narative multiple (Eve-Gabe-Collin)...?

Mary Kubica: Cu siguranţă există multe romane care au ca subiect o răpire, iar eu am dorit să realizez unul care să se diferenţieze de acestea. Stilul narativ multiplu permite o perspectivă mult mai largă pentru cititor, iar formatul nonliniar permite povestirii să se dezvăluie... A fost o provocare literară pentru mine, dar, în cele din urmă, am fost foarte mulţumită de ceea ce a ieşit.

G. M.: În ultimul capitol, Mia devine o voce, o voce narativă prezentă... De fapt, ea spune adevărul sau doar alt punct de vedere despre întreaga întâmplare?

Mary Kubica: Din punctul meu de vedere, cred că ea spune adevărul. Dezvăluie cititorului informaţii foarte importate pe care alte personaje nu au făcut-o până atunci.

G. M.: În această lume postmodernă, mai poate fi Mia fata cea bună sau ea rămâne doar o fiinţă rebelă, cu sau fără cauză, ori chiar o victimă a societăţii sau familiei?

Mary Kubica: Aceasta depinde de cititor. Personal, cred că Mia este o fată bună, dar care a suferit ani de traume emoţionale, în special indiferenţă afectivă. Pentru mine, ea este o victimă, în acest roman, dar alt cititor, cu siguranţă, o poate vedea şi altfel.

G. M.: Doriţi să transformaţi cartea dvs. într-un film? Dacă da, vă rog să acceptaţi jocul şi să spuneţi ce actori celebri aţi alege pentru personajele dvs.?

Mary Kubica: Mi-ar plăcea să văd romanul Fata cea bună transformat într-un film, dar o să-i las pe profesioniştii din domeniu să aleagă rolurile, dacă sau când se va întâmpla aşa ceva!

G. M.: Acum, întrebarea clasică: Ce ştiţi despre România, în special despre cultura şi literatura română?

Mary Kubica: Îmi doresc să fi ştiut mai multe! Sincer vorbind, nu sunt foarte familiară cu literatura română, dar întotdeauna îmi place să aflu mai multe despre oamenii şi cultura din România.

G. M.: În final, ca un dar, vă rog să fiţi de acord să oferiţi o invitaţie la lectură sub forma unui scurt fragment reprezentat de începutul romanului dvs.

Mary Kubica: ,,Stau aşezată confortabil în colţul unde ne luăm de obicei micul dejun şi îmi beau ceaşca de cacao cu lapte, când aud telefonul sunând. Căzută pe gânduri, privesc pe fereastra întunecată peluza noastră care acum, la început de toamnă, e plină de frunze. Cele mai multe sunt moarte, doar câteva se mai agaţă cu ultimele puteri de ramurile copacilor. E o după-amiază târzie. Cerul e întunecat, temperaturile au scăzut parcă peste noapte la patru, cinci grade. Nu sunt încă pregătită pentru asta, îmi spun, întrebându-mă cum Dumnezeu a zburat atât de repede timpul.”

Un interviu de George Motroc

Nicolae HAVRILIU

22 actualitatea literară

teatru

nr. 73-74 n iulie-august 2017

Saltimbanci de ocazie scenetă comică într-un act

Personajele: CRASSUS, SVRIGI, BRUSKETA şi GARDIANUL

În faţa unei porţi de intrare, în târgul de la marginea urbei Ababnuz, s-au oprit trei plimbăreţi prin lume: Crassus, mic de statură şi bine îndesat, Svrigi, înalt şi cam slăbuţ, dar foarte vioi, şi Brusketa, femeie mărunţică, nostimă şi puţin repezită. Toţi sunt îmbrăcaţi în haine fistichii şi cară felurite bagaje. S-au autointitulat „saltimbanci de ocazie”. Poarta de intrare în târg este închisă, iar în spatele ei se află Gardianul. Acesta îi zăreşte, îi priveşte uimit şi arată spre ceasul de la mână. În apropiere se-ntinde un teren viran unde, peste ani, saltimbancii îşi vor construi teatrul lor, dar, până atunci, vor să primească botezul jocului în târgul cu produse bio: cereale, fructe şi legume ce adună lumea.

GARDIANUL: Încă n-a bătut ora deschiderii. Mai aveţi de aşteptat!

CRASSUS (împăcat în sine): Aşteptăm? Ce avem de făcut?

SVRIGI (sfios): Noi nimic nu facem fără temei.

BRUSKETA (adresându-se lui Crassus şi Svrigi): Lăsaţi pe mine! (Către Gardian, cu îndârjire): Vrea să spună că trebuie să ai minte în tot ce faci. Şi mintea s-o ţii, aici, în cap. Nu cu risipă în afară, ci cu multă chibzuială înăuntru.

CRASSUS (către Brusketa, furios): Ia, du-te mai încolo!

(Către Gardian, cumpătat): Vrea să spună că n-avem suficienţi bani ca să ne cumpărăm lucruri de nimic.

SVRIGI (apropiindu-se de Gardian): La noi, după cum se vede, vrea să spună că toate sunt de preţ.

GARDIANUL: Da’ cum de vă găsiţi voi împreună? Şi uite că sunteţi şi cu bani! Să nu intru la bănuială!

BRUSKETA: Staţi liniştit şi vedeţi-vă de treabă! Noi nu suntem dintr-ăia. Dumnezeu ne iubeşte. Ne alege şi ne ţine laolaltă.

GARDIANUL (ironic): Să nu vă piardă sămânţa. Că fără voi, lumea ce-ar mai fi?

SVRIGI: Ar fi cum ar fi! Şi la noi nu renunţă. Nici Dumnezeu, nici lumea. Noi nu furăm, nu violăm, nu batem. Nu, nimica! Noi trăim din prietenie. Ba, în plus, îi mai ajutăm şi pe alţii să trăiască. Să mai ştie de ei. Ce-ar putea să ne ofere la schimb cu faptele noastre nepreţuite?

CRASSUS (ambiguu): Să nu credeţi că fără nimic la schimb facem din ceea ce facem?

GARDIANUL (dându-şi acordul): Lăsaţi, că se ştie. Aşa e! Faptele voastre sunt de nepreţuit.

CRASSUS (din spirit de contrazicere): El! Eu, nu! El cere să fie ajutat cu bani. Bineînţeles, cu bani de împrumut!

SVRIGI: Că până la urmă îi dăm înapoi.

GARDIANUL: Dacă mai dau de urma voastră ca să primească un rest, acolo.

SVRIGI: Ce urmă? El! Eu nu las urme. El mai lasă câte o urmă. Da’ vine ea din spate şi are grijă să le şteargă.

BRUSKETA: La noi totul e fără cusur. Cred că dacă am face trăsnăi şi mai mari, totul ar fi okay!

CRASSUS: De aceea lumea ne iubeşte şi ne ia în serviciile sale.

SVRIGI: Suntem prompţi şi nu lăsăm gunoaie după noi. Şi mai e ceva... Nu obişnuim să facem reproşuri. Sau să ne dăm cu arama pe faţă.

BRUSKETA: Avem măştile noastre când facem spectacole pentru lume.

SVRIGI: Vrea lumea, e bine! Noi nu insistăm. Ne cunoaştem valoarea.

CRASSUS: Iar la o adică, mai insistăm. Ce avem de făcut?

GARDIANUL: Şi vrea lumea?

BRUSKETA: Ehe, câţi nu ne solicită să-i facem să râdă, aproape că nu-i mai ştim numărul!

GARDIANUL (ironic): Atunci vă doresc... Drum bun! Şi numai succese! (Saltimbancii se pregătesc de plecare.)

Auziţi! Nu puneţi pe voi atâtea că vă îngreunează mersul!

SVRIGI: El! Eu nu! În ce hal este şi cum se deplasează!

Doamne fereşte! Da’ ai cui spune? Că el o tot dă înainte.

BRUSKETA: Zii, bre! Nu vrei să ne dai voie să intrăm?

GARDIANUL: Păi nu vedeţi?! Târgul e pustiu. Să vină lumea şi apoi mai vedem.

SVRIGI: Întotdeauna saltimbancul e la datorie. Primul vine şi pleacă ultimul. Saltimbanci de ocazie, ca noi!

Aceeaşi pe scenă, aceeaşi în viaţă.

Retraşi în locul viran, ei îşi schimbă vestimentaţia şi se pregătesc să improvizeze o scenă, dar sub privirile Gardianului care-i urmăreşte de la distanţă. Se ridică o planşă ce reprezintă un interior de casă din pădure, plin cu cărţi şi obiecte electronice, dintr-un ţinut oarecare, unde două personaje, unul venit dintr-un trecut agitat, altul trezindu-se din somn, stau la masă în faţa unui pahar cu vin.

CRASSUS: Te simţi bine pe ziua de azi?

Crassus, Svrigi şi Brusketa, înainte de a fi artişti în spectacolul lor, au decis să fie spectatori la comedia Totul e relativ, de Alan Ayckbourn, regia: Felix Alexa, de la Teatrul “Nottara”, Bucureşti.

BRUSKETA: Tot ce vine din afara mea, aşa cum vine, aşa pleacă. Are un efect mai mult sau mai puţin pronunţat, câtă vreme în mine „aşezările” sunt bine consolidate şimi dau posibilitatea să mă mişc încrezătoare în propriile puteri şi să acţionez în conformitate cu ele... Pentru liniştea mea şi pentru desluşirea celor ce-mi apar în cale. Nu văd ce-ar putea să mă-mpiedice de a nu mă simţi bine! Ţi-am răspuns ca să mă-nţelegi şi să nu mă-ntrebi mereu dacă mă simt bine.

CRASSUS: Văd că te simţi bine şi n-am să te mai întreb.

Cel puţin o vreme!

BRUSKETA: Da’ ceva îţi mai spun! Ce-i în afara mea se află în mişcare. Pentru că are un început, trebuie să aibă şi un sfârşit. Şi uite că rezist. De ce? Esenţialul, durabilul se găsesc în mine. (Se aud lovituri în uşă.)

AMÂNDOI: Intră! Intră!

SVRIGI: Se poate? Dacă nu deranjez!

BRUSKETA: Se poate!

CRASSUS: Ce atâta deranj! De unde atâta deranj?

BRUSKETA: Că noi ne ştim! De când ne ştim?

SVRIGI: De când ne ştim, o dăm întruna cu vorbele.

CRASSUS: Şi nu e bine? Eu zic, bine e! Trece vremea mai uşor.

SVRIGI: Trece, trece! Nimic de zis. Da’ iată, mi-a bătut mie la fereastră, voi eraţi aici, proprietarul. Vrea să-i dăm chiria!

BRUSKETA: Să mai aştepte!

CRASSUS (ton schimbat): Aşa, hodoronc-tronc! Să mai aştepte! Să fim politicoşi! Vorba dulce mult aduce! E de când îi lumea.

BRUSKETA: De unde să-i dăm, dacă n-avem. (Ton schimbat.) Eh, da! Să mai aştepte!

SVRIGI: Şi dacă vrea să vină altcineva peste noi şi plăteşte imediat?

CRASSUS: Asta-i cam aşa! S-o luăm cu binişorul.

BRUSKETA: Că şi noi ne-am angajat să-l ajutăm, dacă ne-nchiriază. Ce falit era şi acum, după ce s-a văzut, cum s-a văzut, să se lepede de noi? Şi altul să vină la rând?!

SVRIGI: Altul! Ce ne mirăm? E proprietar şi are tot dreptul.

BRUSKETA: Eh, lasă! Mă duc eu la el şi-l lămuresc.

SVRIGI: Nu merge! Am încercat şi degeaba. Mai bine caută într-un fund de sac şi-i mai dăm ceva.

BRUSKETA: Îi dăm că, slavă Domnului, avem! Da’ cine-i duce?

SVRIGI: Îi duc eu că mie mi-a zis primul.

BRUSKETA: Da’ pe bune să fie! Să nu zici iar că i-ai pierdut.

SVRIGI: Cum să zic! Dacă-mi dai, îi duc.

BRUSKETA (întinzând banii): Uite-i şi du-te!

SVRIGI: Mulţumesc! Acum puteţi să vă continuaţi vorbele. Că şi aşa nimeni nu vă vede şi vă aude!

CRASSUS: Ne vede el! Uite cum se uită din spatele porţii!

SVRIGI: Da’ ce crezi că vă înţelege? Nu înţelege nimic.

(Ironic): Se gândeşte când să vă dea drumul în târg.

BRUSKETA: A început să vină lumea?

SVRIGI: N-a început, da’ trebuie să vină, Soarele-i de mult pe cer.

CRASSUS: Atunci să stăm şi s-aşteptăm. Ce altceva

avem de făcut?

SVRIGI: Eu am să ies şi voi vă continuaţi vorbele. Vedeţi că aveţi ce face! Sunt şi vorbele bune la ceva. (Dispare.)

(Crassus şi Brusketa rămân muţi, dar Gardianul de la distanţă îi aplaudă.)

BRUSKETA (se-nclină): Mulţumesc! Graţie! Mersi!

CRASSUS (dând bucuros din cap): Da, da! Mai cu elan!

Să vedem ce public vom avea.

(Aplauzele Gardianului vor stârni o haită de câini venită pe neaşteptate la gard. Unii lătrau, alţii se gudurau.)

BRUSKETA: Zău, omule! Nu mai înţeleg nimic. De unde au apărut atâţia câini?

CRASSUS: Da’ parcă e ceva de înţeles! Să tăcem, n-avem încotro! Asta e! Nu vezi cum se uită ăştia la noi!

BRUSKETA: La noi? La noi doi? Crezi că şi la el ?

CRASSUS: Da’ la cine? Şi cum ne studiază. Poţi să ştii ce-i în capul lor! Doamne fereşte! Sunt în stare de orice.

Mai bine ar fi să plecăm de aici. Să nu se repeadă.

BRUSKETA: Îi luăm cu vorba bună şi se calmează.

CRASSUS: După ce i-am provocat?

BRUSKETA: Noi? Noi doi? Să cred că şi el a contribuit cu ceva?

CRASSUS: Da’ pe cine bănuieşti? Că ne văd împreună de atâta vreme vorbind fel şi fel. Probabil că am avut ce vorbi, şi chiar despre ei.

BRUSKETA: Da’ despre ei chiar n-am vorbit.

CRASSUS: Îşi închipuie. Ce crezi! Cu ăştia să nu te pui.

BRUSKETA: Eh, fir-ar să fie! Unde m-ai adus?

CRASSUS: Nu te-am adus eu. Ai venit aici singură ca să te vezi cu mine, cu el şi împreună să dăm un spectacol în târg. Adunam şi noi un ban, de ne achitam datoriile la timp. Aşa că, n-aş vrea să fiu în locul niciunuia dintre noi.

BRUSKETA: Hai, lasă-mă cu de astea! Păi, nu mi-ai spus că plecăm într-un loc?

CRASSUS: Ţi-am spus. Da’ ce m-ai ascultat! Ai venit aici să te zgâieşti la ei. Bucură-te că eşti încă întreagă şi nu s-au dat la tine. Că de era altfel, ţăndări te-ai fi văzut.

BRUSKETA: Dacă-i aşa, hai să mergem! Să vedem cum va fi şi-n altă parte.

CRASSUS: În altă parte, unde? Că nu mai înţeleg nimic.

BRUSKETA: În altă parte, unde spuneai să mergem.

Aici!

CRASSUS: Vezi tu, să nu ne găsească iar Gardianul nod în papură şi să refuze primirea noastră. Că n-om fi chiar oricine!

BRUSKETA: Da’ şi Gardianul ăsta! Mereu are ceva cu tine şi mă respinge şi pe mine.

SVRIGI: Da’ de ce n-ar face dacă tot are de gând.

BRUSKETA: Ia, stai! Ce zi e astăzi?

CRASSUS: Sâmbătă!

BRUSKETA: Okay! Să-ncercăm să-l ademenim! Ar trebui să-i spunem să stea acasă şi să primească musafiri.

SVRIGI: Dar dacă nevasta are în plan să-l reţină pentru ea? Ce crezi? Nu s-au văzut de o săptămână. I s-o fi făcut şi ei dor, sărăcuţa!

BRUSKETA: Iarăşi, nevasta? A, ştiu! Nu e ce crezi. E femeie deşteaptă şi nu stă ea în casă de dragul ăstuia. Sigur e la coafor sau la croitoreasă. Dac-o vezi în ce fel arată, îţi vine să spui că blegul ăsta n-o merită.

CRASSUS: Eu parcă-l văd că preferă să stea singur şi săşi mănânce unghiile de necaz.

BRUSKETA: În sfârşit! Ar trebui şi noi să ne dăm pe brazdă şi să-ncercăm, pe cât se poate, să facem ceva. Tot nu ne costă nimic. ÎMPREUNA: Ca buni prieteni, merită să-l şi consolăm.

Haide!

CRASSUS: Fie ce-o fi! Şi câinii s-au mai rărit. (Cei trei se apropie de intrarea în târg.)

GARDIANUL: Ce s-a întâmplat? Târgul e încă pustiu!

CRASSUS: Reclama sparge gura târgului, bre! E nevoie de mişcare, iar vorbele de duh ţin şi de mişcare.

SVRIGI: Cu noi înăuntru, târgul s-ar ticsi de lume. Şi ce bine ar fi!

BRUSKETA: Ascultă, omule! Când eram pe drum, ne-a oprit consoarta dumitale să ne-ntrebe unde mergem. Noi i-am spus că la târg mergem. „Duceţi-vă, duceţi-vă! Că vin şi eu acolo. Tare mi-e dor de nişte măscări!” Aşa ne-a zis, ne-a felicitat şi ne-a îmbrăţişat pe fiecare.

GARDIANUL: S-a decis ea să vorbească, în plină stradă, unor necunoscuţi!

CRASSUS: Uite că s-a decis! De ce n-ar fi făcut-o?

SVRIGI: Şi, apoi, nu suntem necunoscuţi!

BRUSKETA (îi priveşte semnificativ pe Crassus şi Svrigi): Îmi daţi voie? Mie mi s-a adresat! Da? (Apropiinduse de Gardian): Doamna mi-a spus că la intrare în târg nu este nimeni altul decât... cine? Impozantul şi adorabilul său soţ! (Gardianul tresare.) „Oricât de sever s-ar purta, de, trebuie să-şi exerseze îndeletnicirea, până la urmă sendură şi vă dă voie să treceţi dincolo”. Pentru siguranţă va trimite pe cineva în control. (Gardianul îşi controlează tunica, luând poziţia de drepţi. Se aud, în depărtare, vocile primilor târgoveţi.)

GARDIANUL: Nu e de-ajuns să ai talent. E nevoie şi de altceva.

TOŢI (uimiţi şi disperaţi): De ce anume?

GARDIANUL: Lasă că ştiţi voi! (Deschizând poarta): Vedeţi cum intraţi şi cum vă descurcaţi la plecare! Eu atât am avut de zis.

Cu ocazia zilei de naştere, îi urăm colaboratorului nostru, NICOLAE HAVRILIU „La Mulţi Ani!”, sănătate multă, succese şi pagini literare şi de specialitate ca până acum.

Nicolae HAVRILIU

nr. 73-74 n iulie-august 2017

teatru

Din culisele formulei „Lumea ca teatru”

Depinde cu cine te conversezi!

La poalele unui deal împânzit cu blocuri de locuit se află un parc îndrăgit de localnici pentru podoaba vegetală mirifică şi misterioasă, dar schimbătoare de la anotimp la anotimp, iar ceva mai în vale se-ntinde un lac. Multă lume se perindă prin parc şi-şi aruncă privirea spre lac, doar-doar va zări vreo raţă sălbatică, lişiţă ori pescăruş. Se zvonea prin zonă că dacă, întâmplător, cineva zăreşte pe lac sau în preajmă o asemenea pasăre, întreaga zi îi va merge bine. Această presupunere, devenită curând „slogan”, ajunse şi la urechea lui Serafim şi, cum el de câteva zile intrase întrun gol psihic din care nu putea ieşi, se gândi să coboare în parc şi să aştepte clipa când pe lac sau deasupra va zări una dintre păsări sau una dintre păsările zărite îi va schimba starea de amărăciune în care intrase. În ziua când el coborî la poala dealului, primăvara scotea natura din pătimirile iernii. Îmbobocirea este un prim semn că vegetalul se continuă prin reveniri la formă şi prin împrospătări. Creşterea în formă, însemnând curburile zimţate şi verdele frunzei ori liniile alungite ca nişte fâşii ale frunzei în verdele ei de neimitat, corola florilor, oprită în culoare sau risipind mireasmă, fac precisă apariţia anotimpului, dar ocolind acel definitiv al înţelesului despre anotimp. Pentru că an de an, aşa s-a păstrat amintirea, primăvara a precedat pârguirile verii, uneori grăbite, alteori indecise în oferte. Vectorii cosmici, fiind mereu în mişcare, răzleţesc razele soarelui, iar lumina îşi face efectul după felul cum se preumblă căderea, fie abruptă, fie oblică a razelor. În schimb, repertoriul de mişcare a vegetalului, oricât ar fi de înrădăcinat, atenţionează prin frunza în tremurare sau prin ramul în clintire şi batere.

Dintr-o astfel de brodeală vegetală se ivi Serafim.

Fac precizarea necesară pentru a evita înţelesul că omul ar avea o casă într-un copac şi de acolo a coborât ahtiat după aventuri. Ba din contra, casa, dintr-un lanţ de case în decor de pădure, se află în apropierea şoselei naţionale pe unde circulă maşini de mare tonaj şi viteză, dar şi care cu fân. În spatele pădurii, pe cele două dealuri, creşte iarbă tot anul. Şi cine vrea se duce şi coseşte iarba pentru nevoile gospodăriei.

Dar farmecul zonei îl dă „ostrovul corbilor”, o mică insulă răsărită din ape unde vieţuiesc păsări de toate neamurile. Acolo i-ar fi plăcut lui Serafim să se retragă fiul său, Costi, şi să-şi pregătească examenul pentru

Serafim avea în proiect să-şi invite partenera de conversaţie la Dragoste şi informaţie, de Caryl Churchill, regia: Irina Crăiţă-Mândră, producţie 9G de la Teatrul Naţional “I.L. Caragiale”, Bucureşti. bacalaureat. Acolo creierul adolescentului, vegheat de undele naturii, este ferit de oscilaţiile electronice. „Elevii de liceu de astăzi au acelaşi nivel de anxietate ca şi pacienţii medicilor psihiatri din anii ’50”, citi Serafim într-o foiţă a Calendarului „Noroc”, pe 2017.

De atunci, ştirea îl puse pe gânduri şi nu-l ocolea când venea vorba de Costi, licean în febra pregătirilor pentru examenul de bac.

Coborând potecuţa dintre dealuri spre vadul apelor unde-şi avea locul pentru pescuit, Serafim îşi spuse: „Cauze sunt multiple, dar una e sigură. Prea mult timp acordat net-ului şi celularului.” Vorbele, spuse în gând şi repetate cu voce tare, aveau rostul lor ca săşi amintească pentru ce anume poposise el la poala dealului. Şi n-avea nevoie ca să facă un efort de gândire.

Strigătul unei păsări de baltă îi dezvăluia scopul sosirii în zonă şi se bucură enorm când recunoscu al cui este.

Deşi nu zărise pasărea, era convins că-i al unei raţe sălbatice. În sinea sa, mulţumindu-se deocamdată cu atât, omul îşi propuse, ambiţios cum era, să vadă pasărea „la faţă”. Numai că strigătul ei se propaga din mai multe părţi, însă la chip nu se arăta de fel. Având o preocupare şi, deci, nu-l interesa ce-ar putea să sentâmple în jur, Serafim tresări când lângă el, pe bancă, se aşeză o femeie. Îi părea cunoscută, o întâlnise adeseori prin mall-ul din cartier. Şi ca să-i dovedească

politeţe şi însuşiri de cavaler, bărbatul îi adresă o întrebare: – Ce mai face distinsa Doamnă?

– Ce să facă? Bine! răspunse femeia automat, desigur nu se aştepta să fie întrebată.

– Mă bucură vestea. Fată bună, multe ar vrea să fie ca ea. Dar n-au cum! surâse Serafim, însă cu ochii iscoditori după respectiva pasăre.

– Cum adică? surâse şi femeia.

– Adică?! Faptul că Doamna, în bunătatea sa, sendoieşte de ea însăşi, mă pune pe gânduri. Probabil că se-ntâmplă ceva, acolo, în sufletul ei, adăugă Serafim, – Ce să se-ntâmple? Fac bine şi binele, pe cât se poate, mă-nconjoară, preciză femeia din dorinţa de a fi de acord cu cele afirmate.

– Atenţie! Acest bine, a nu se-nţelege greşit, nu vine singur. Îl însoţeşte cineva, se adresă grav Serafim, ca şi cum ştia el ceva.

– Îl însoţeşte pentru că eu îi dau voie. Uite, i-am permis soţului meu, simpaticul meu stăpân, eu fiind peste cap de ocupată cu afacerile, să aibă o amantă.

Aflu de la ea totul, mărturisi femeia simplu şi direct.

– Ai şi stăpân? După cum aud, ai şi-o amantă pentru el?!

Deşi se schimbă la faţă, Serafim îşi aruncă privirea de jur împrejur, unde i se părea că aude strigăt de pasăre şi puse întrebarea ca să-şi mascheze gestul.

– De ce te miri? Se poartă! accentuă femeia şi scoase din poşetă o oglindă.

– Crezi în sinceritatea preopinentei? se grăbi Serafim să vină cu întrebarea.

– Cum să nu cred? O plătesc bine şi ea îmi furnizează informaţii, surâse din nou femeia, însă de data asta privindu-se în oglindă.

– Şi nu te-nşeală în aşteptări? se arătă Serafim puţin iritat deoarece femeia nu-l privea în faţă, ci-l căuta în oglindă.

– Încă n-am prins-o. Femeile, spre deosebire de bărbaţi, sunt mai precaute. Uite, vorba ta mă pune pe gânduri! Poate de aceea sunt neliniştită.

Te-am reîntâlnit din întâmplare şi... Am devenit şi confuză, răspunse femeia fără să ţină seama de starea bărbatului.

– Eu n-am zis asta. Te priveşte! Din precauţie, verifică de două ori înainte de a spune ceva, vorbi în răspăr Serafim şi nu încetă să-şi arunce privirea către cer.

– La ce mi-ar folosi? Întrebarea pusă de femeie părea fără sens, dar a fost rostită spre a continua conversaţia.

– Îţi dă siguranţă şi-ţi risipeşte îndoiala. Poţi face binele fără să fii om bun.

Răspunsul lui Serafim se arătă ambiguu, dar îi justifica aerul de absenţă din conversaţie.

– De ce mi-aminteşti de ceva ce nu-mi place?

Femeia ar fi vrut să izbucnească în râs, dar se abţinu, aşteptând replica bărbatului.

– Însă ai vrea să-ţi placă! se adresă cu dârzenie Serafim, convins că adevărul îi aparţine.

– Ce anume? Că fac binele, deşi sunt o... ştii tu, înşiră femeia vorbele mecanic, neavând pretenţia unui răspuns lămuritor.

– Nebunul când îşi dă seama că-i nebun, nu mai este nebun, ridică tonul Serafim din dorinţa de a-şi arăta superioritatea.

– Dar ce-i? şopti femeia cu prefăcută uimire.

– Nici „ştii tu” nu-i, deşi tare ar vrea să fie.

Clătinând din cap, Serafim rămase cu privirea fixă într-un loc, de parcă zărise pasărea căutată.

– Hai s-o lăsăm până către seară. Merg să-mi achit impozitele şi taxele şi-mi ia ceva timp. Vezi, de când stăm şi ne conversăm, au trecut atâtea păsări prin zonă, fără să-ţi atragă atenţia vreuna. La bună vedere!

Terminând ce avea de spus, femeia se ridică şi plecă.

Văzând cum dispare persoana de lângă el, de parcă nu i-ar fi fost parteneră de conversaţie, Serafim strigă în direcţia ei: – Te-aştept în piaţă, pe terasă. La... „Frumoasa ospătăriţă”. Numai pe bune să fie! Poate ne ducem şi la teatru. Şi din senin, semn că femeia nu-l abandonase în depărtare, Serafim îi auzi vocea: „Da’ ştie că venim?”

Spre a nu-i rămâne dator, el îi răspunse: – N-am apucat să-i spun. Oricum, îşi închipuie!

Serafim rămase prins locului un timp, apoi, privind spre direcţia de mers, îşi îngăimă ceva pentru sine: „Prea multe ştiri îţi pot pricinui atâtea vorbe. Asta şade în deal, într-unul dintre blocuri, şi uite câte le mai ştie!

Depinde cu cine te conversezi!”

Cu paşi molcomi şi cu fruntea-n vânt, el îşi văzu de drum. Dar nu ajunse prea departe, pentru că-şi aminti de gândul pe care-l crezuse uitat: „Cum să înţelegi prospeţimea şi continuitatea când vechiul nu se vrea părăsit, iar noul se-mpotriveşte cunoaşterii?!”

actualitatea literară 23

Un spectacol generos Jurnalul lui Robinson Crusoe, un musical după Insula, de Gellu Naum Regia: Mihai Măniuţiu Teatrul Odeon din Bucureşti Director: Dorina Lazăr Mihai Măniuţiu, aflat într-o fază nouă a creaţiei sale, a diversificat formula de transpunere scenică, situându-se între „divertismentul metafizic” şi drama cu speculaţii existenţiale. Dar, ceea ce i-a făcut jocul, a fost, în termeni blagieni, metafora plasticizantă şi revelatoare. Îndemnată să se autodevore prin succesiunea de înţelesuri şi ambiguităţi, metafora avea şansa unei sucombări sau staţionări într-un refugiu fără ieşire. De aceea, ca un autor total al actului scenic, Mihai Măniuţiu nu a neglijat posibilităţile actorului de a se desfăşura prin cântec şi dans într-o ambianţă din care nu putea lipsi tehnologicul bine intenţionat. Acest „mixtum compositum”, riguros controlat şi-n continuă alipire de forme scenice în registru comic (muzica Adei Milea şi coregrafia Andreei Gavriliu potenţează metafora), se-ntâlneşte în Jurnalul lui Robinson Crusoe, un musical după Insula, de Gellu Naum, de la Teatrul Odeon din Bucureşti.

Scenă din spectacol

Suferind un naufragiu, Robinson, retras în insula salvatoare, scrie un jurnal (De remarcat laitmotivul insula, prezent şi-n alte spectacole. În Viaţa-i mai frumoasă după ce mori, text propriu, Teatrul „Tomcsa Sandor”, din Odorheiu Secuiesc, se face trimitere la „insula promisă”). În pagini de jurnal, autorul se ascunde în spatele personajelor, mişcându-le prin eul său, şi naşte un sistem propriu de scriitură. Fiind izolat în insulă (Robinson se plângea de singurătate), autorul, apelând la ficţiune, va crea personaje de poveste. În actul scenic al lui Mihai Măniuţiu se interpun vocile personajelor derivate din vocea lui Robinson ce organizează spectacolul în contul vieţii şi al singurătăţii sale. Acele personaje de poveste, evident animate, deveneau altcineva, adică imitau gesturi şi comportamente umane în felul unor oameni de poveste. Subînţeles, eul lui Robinson, în tăcerile sale, se substituie eului personajelor care, antrenate în comedia vieţii, desfăşoară un divertisment cotidian în straie de teatralitate. Interpreţii, după ce s-au fixat în personaje, au fost îndemnaţi să acţioneze din interior în afară. Drept urmare, cu toţii s-au dovedit sonori prin rostire, melodici prin cânt şi graţioşi prin dans (desigur, diferenţiaţi prin costumele Andradei Chiriac). Prestaţiile scenice ale actorilor, coagulând spectacolul, fac din personaje individualităţi credibile: Mihai Smarandache (Robinson), Marius Damian (Vineri), Paula Niculiţă (Sirena), Antoaneta Zaharia (Mary), Ionuţ Kivu (Piratul Pierre), Cezar Antal, (Canibalul instrumentist), Dimitrii Bogomaz (Ghid Canibal), Marius Stănescu (Mabolo, regele canibalilor), Anda Saltelechi şi Ruxandra Maniu (Papagalii Coco), Oana Stefănescu, Diana Gheorghian, Meda Victor, Constantin Cojocaru (Bunicele agresive), Ioan Batinaş (Randolph), Relu Poalelungi (Canibal Beduin), Alex Neagu (la Tobe). Decorul ingenios al lui Adrian Damian, un acvariu cu pereţii mişcători şi translucizi, nu adună personajele într-un perimetru închis, ci într-o limitare a formelor care nu limitează.

Personajele au libertatea fanteziei în spaţiul circular. În sensul jocului şi, deci, favorabil jocului apar şi virtuţile tehnice datorate lui Cristian Şimon (light design), lui Vladimir Ivanov (Sound design) şi Anyei Dimitrov (Visuals). În finalul spectacolului Jurnalul lui Robinson Crusoe îmi venea să spun: Privesc şi mă uimesc, mă uimesc şi simt că mă bucur. Da, spectacolul lui Mihai Măniuţiu este fermecător prin calităţile comicului ritmat (prin cântece, neuitat rămâne Plângi cu mama, şi dansuri), nu atât prin şirul de râsete spontane, cât prin starea de bună dispoziţie degajată! Şi mai e ceva: Bucuria sălii venea nu numai din ceea ce se vedea pe scenă, ci din amabilitatea scenei de a-i cuprinde pe toţi într-o laolaltă apartenenţă. Teatrul Odeon din Bucureşti şi-a încheiat stagiunea 2016/2017 în triumf, oferind prin Jurnalul lui Robinson Crusoe partituri generoase actorilor şi momente de bucurie, dublate de introspecţii, spectatorilor.

Nicolae HAVRILIU

24 actualitatea literară n Romanul „Cei opt munţi”, de Paolo Cognetti, un fenomen editorial vândut în 32 de ţări

Romanul Cei opt munți de Paolo Cognetti, cîștigătorul celei de-a XVI-a ediții a Premiului Strega, cel mai prestigios premiu literar din Italia, a apărut în colecția „Biblioteca Polirom”, în traducerea Ceraselei Barbone. Romanul a fost vîndut în peste 20 de țări încă înainte de publicare, creînd senzație în lumea editorială. Pietro e un băieţel de la oraş, solitar şi cam morocănos. Mama munceşte într-un centru de consultanţă familială de la periferie şi talentul ei este să le poarte de grijă celorlalţi. Tatăl este chimist, un bărbat irascibil şi fascinant, care se întoarce acasă în fiecare seară de la serviciu plin de furie. Pe părinţii

meridiane

Isabel Rezmo

Isabel Rezmo, Úbeda, 1975. Poetă, eseistă, face parte dintre organizatorii Întâlnirii Internaționale de Poezie Ciudad de Úbeda și este membră în diferite asociații de scriitori. Cofondatoare a revistei culturale Proverso. Deține numeroase premii literare. Parte din poemele sale au fost traduse în limbile: română, italiană, portugheză, catalană, armeană și publicate în diverse medii virtuale. Cărți publicate: Peisajele unei Dame, Ego Amare, Rugină, Trăiesc, Atelier de inițiere în poezie.

Fluturii tac Dezarmez liniștea la cotitura rodului tău. Dezarmez, precum viața, izvoare de dense strâmbături în noapte. I-am cerut să vină să mă vadă în vestibulul unei amiezi. Și totuși, ascultă, răsună zgomote blestemate în coșmarurile dimineții.

E timpul care nu iartă.

Lumina se stinge. Și fluturii tac.

lui Pietro îi uneşte o pasiune comună: muntele.

Cînd descoperă sătucul Grana, la poalele masivului Monte Rosa, simt că au găsit locul potrivit: Pietro va petrece toate verile în locul acela „închis în sus de creste gris-fer şi în jos de o stîncă abruptă care împiedică accesul”, dar traversat de un torent care îl ademeneşte din prima clipă. Şi acolo, aşteptîndu-l, se află Bruno, cu părul lui blond cînepiu şi gîtul ars de soare: de aceeaşi vîrstă cu el, dar, în loc să fie în vacanţă, duce vacile la păscut. Încep astfel veri de explorări şi descoperiri, printre casele abandonate şi cărările aspre. Sînt şi anii în care Pietro începe să facă drumeţii cu tatăl lui. Pentru că muntele înseamnă cunoaştere, un adevărat mod de a respira, şi va fi legatul lui testamentar cel mai autentic. O moştenire care, după mulţi ani, îl va reapropia de Bruno.

n O carte esenţială pentru înţelegerea lumii moderne: Sapiens, de Yuval Noah Harari

Nerușinare Se luminează între o cafea și urmele de fum. Dintr-o pasivitate ce mușcă 6 ore de neodihnă răvășită. În acest timp, mi-aș da trupul morții printre albe dăgi, oțelite în pământ.

Cuvânt Cuvânt! Viitor. Cuvânt dorință.

Cuvânt ce învață, cuvânt. Cuvântul glas. Cuvânt intens,orbesc. Ecou sau ocheadă, melcul absent.

Culme. Cuvânt. Cuvânt!

Complet, fonem arcuit.

Iubire, apus. Vânt. Dinte sau cuvânt.

Cuvânt! Cuvântul meu ce se revarsă pe trupul tău. Un trup prezent, un cuvânt etern. Cuvânt!

(Domnului Vicente Aleixandre)

Frunzele cad Frunzele cad, toamna doarme Umezeala cade, ca o lacrimă suavă.

Degetele îmi cad. Vor să moară.

Timpul cade, în tăcere, provoacă răni.

Ploaia cade, moare de iarnă.

Fir Carte recomandată de Barack Obama, Bill Gates sau Mark Zuckerberg • Bestseller internațional, publicat în peste patruzeci de limbi. Una dintre cele mai aşteptate cărţi ale verii, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, de Yuval Noah Harari, a apărut la Editura Polirom, în traducerea lui Adrian Şerban, în prestigioasa colecţie „Historia”, în ediţie cartonată.

Publicat iniţial în Israel, în 2011, volumul Sapiens a fost declarat Bestseller New York Times și a devenit rapid bestseller internaţional, fiind tradus în peste patruzeci de limbi. Acum 100.000 de ani, pe pămînt existau cel puţin şase specii de oameni. Astăzi există una singură: noi, Homo sapiens. Ce s-a întîmplat cu celelalte? Şi cum am ajuns să fim stăpînii planetei? De la începuturile speciei noastre şi rolul pe care l-a jucat în ecosistemul global pînă în modernitate, Sapiens îmbină istoria şi ştiinţa pentru a pune în discuţie tot ce ştim despre noi înşine, ne arată cum ne-am unit ca să construim oraşe, regate şi imperii, cum am ajuns să credem în zei, în legi şi în cărţi, dar şi cum am devenit sclavii birocraţiei, ai consumerismului şi ai căutării fericirii. De asemenea, ne îndeamnă să privim în viitor, căci de cîteva decenii am început să încălcăm legile selecţiei naturale care au guvernat viaţa în ultimii patru miliarde de ani. Dobîndim capacitatea de a modela nu doar lumea din jurul nostru, ci şi pe noi înşine. Încotro ne duce aceasta şi ce vrem să devenim?

nr. 73-74 n iulie-august 2017

Țineam un fir.

Trupul tău de neînțeles.

Se lumina de ziuă.

Tremuram.

Era ca suspinul în tremurul incertitudinii.

Sarea, precum marea.

Pleoapele tale, precum apa.

Iar eu la mijloc.

Precum viața.

Zgomotul e transparent precum raza.

Fără sudoare.

Doar o îmbrățișare. Și la mijloc Inerția.

Nimeni.

Iar la capăt.

Niște buze.

Între poala mea și noroc, maternitatea bătăioasă.

(Sunt mamă).

Mai sunt zile Mai sunt zile. Aș vrea să te rețin într-un suspin.

Aș vrea să te iubesc într-o îmbrățișare. În privirea ce încurcă cuvintele. Ești vers scris, ești lacrimă tipărită. Răspunde-mi, mai sunt zile? Ești un vers liber, într-o privire caldă, un vers amar, la urma urmei, un vers, din poemele rupte din propria mea închipuire.

Cade O lacrimă cădea subtilă ca dimineața.

Cădea. Ca trandafirii în luna august.

O pierdere continuă în aducerea aminte. O auroră cădea ca înserarea unui suspin. Nu mi-am putut da seama. Se uscau petalele zilelor mele, un uragan mă ruina fulminant între urmele timpului.

Mirajul cădea. Pur și simplu se estompa într-un chip, cel care îmi agita intens buzele unde mi se ascundea dorința. Nu puteam să rostesc vreo nebunie în mijlocul acestei flăcări. Mâinile mele îmi deschideau brazda oaselor...

Cădea lânced. Nu am putut să prind numele, cuvântul se descompunea în glasul unui fonem.

Cade, cade întruna, se prindea cu mâinile ca să nu cadă. Prindea strâmtoarea iubirii ca să nu zboare.

Agăța căderea în sticla glasvandului din poala mea. Cădea întruna... încet, suav, delicat, ca o pană fără vânt, o cale fără țărmuri. E adevărat.

Cădea. Cade...

Singurătate Am găsit o tovarășă în maltratare.

Cineva care nu scrâșnește înăuntrul meu, care nu strigă în tumultul frunzelor, care doar îmi îneacă lacrimile în poală, îmi îngălbenește pomeții

Consagvin Carne înmulțită cu carne prin ciorchinele trupului meu peste pomeții voștri.

Carne în vid, pentru harul de a germina viața între clipele de iubire, în sexul unei idei numită plenitudine.

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)

ISSN 2069 - 1645 Revistă a Unirii Scriitorilor din România, editată de AL LUGOJPRESS SRL, cu sprijinul Consiului Local al Municipiului Lugoj

Redactori: Ela IAKAB (emyiakab@yahoo.com)

Adriana WEIMER (adriana.weimer@yahoo.com)

Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)

Constantin-T. STAN (ct.stan@clicknet.ro)

George MOTROC (georgemotroc@yahoo.com)

Maria BOLOGA, Maria NIȚU, Ionel BOTA Redactor şef: R. V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

fără a-mi scuipa nămol în ochi.

Cea care nu e în stare să ridice vocea răutăcioasă în tăcere, care nu smulge țărâna ca să dezbrace aerul, nu privește cu mâinile desfăcute.

Nu învechește părerea-i nepotrivită cu saliva-mi.

O chemam... dar mereu voiam s-o ucid. O chema... sceptrul meu, dar n-am avut niciodată un altar pe care s-o sacrific.

N-o chemam, o uram în clipe trecătoare de crini proaspeți.

O ucideam, ca pe o gaură din rochia zdrențuită.

Nu o cunoșteam, dar se numea dama mea de companie.

Numele acesta...

Singurătate.

*** Doi copii în joaca lor, supun timpul, îl fac Icar, temerile șerpuiesc, leagănă imaginația. Și apare...

Povestea.

*** Am învățat să cresc mare, în timp ce joaca mea visa să beie vânturile lângă ombilicul tău. În timp ce noaptea senină, desena genele ce miroseau a numele tău.

*** Departe, am murit.

Am trăit.

M-am trezit.

M-am hrănit cu umbrele postului. Într-o zi, în care un atom este o ecuație blestemată a morții.

Prezentare și traducere de Elisabeta BOȚAN Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu 6 Telefon: 0744.575.853 (Telekom) Adresa internet: actualitatea.eu Tiparul: Tipomedia Prod Timişoara Cărţile se primesc pe adresa redacţiei, iar materialele pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.com Revista se găseşte în librăriile şi chioşcurile de ziare din Lugoj, Timişoara, Reșița şi la sediul USR Bucureşti